„Cunoaşte-te pe tine însuţi”
- aspecte controversate ale maieuticii socratice -
Socrates (470/469-399 BC) is a leading figure of ancient Greek philosophy, on the
one hand because of its innovative thinking that resulted within Athenian society so
strong that hostility has reached his condemnation to death for atheism, corrupting
youth, and introducing new gods, and on the other hand due to the fact that base
their vision of man, world and life on solid scientific grounds and therefore no
longer concerned about the philosophy of nature or metaphysical matters, but the
problem of building human existence. What is however self-knowledge? Can we to
know ourselves? Modern psychological sciences, especially psychoanalysis shows
us how human unconscious is unknown and that there is strong springs in the
deeper structures of the human psyche.
Keywords: Socrates, self-knowledge, What is however self-knowledge?
„Auzind acestea, Socrate îl întrebã: -Dragã Eutidem, ai fost
vreodatã la Delfi ? – Chiar de douã ori. –Ai citit inscripţia de acolo:
<<Cunoaşte-te pe tine însuţi>> ? – Da, am citit-o. –Ci, spune-mi: ai uitat
cuvintele acestea, sau ai reţinut îndemnul de a te strãdui sã afli ce-i cu tine
? – Zãu cã nu, nu am uitat, de altfel mi se pare cã-ţi dai seama despre ce
este vorba. Cãci cu greu aş fi putut avea cunoştinţã despre alte lucruri,
dacã nu m-aş fi cunoscut mai întâi pe mine însumi”.1
Xenofon, „Amintiri despre Socrate”, IV,2 .
Socrate (470/469-399 î.e.n.) este o personalitate marcantã a filosofiei antice
greceşti, pe de o parte datoritã caracterului inovator şi provocator al gândirii sale
care a determinat în interiorul societãţii ateniene o ostilitate atât de puternicã încât s-
a ajuns la condamnarea sa la moarte pentru ateism, coruperea tineretului, şi
introducerea de noi zeitãţi, iar pe de altã parte datoritã faptului cã îşi fundamenta
viziunea sa despre om, lume şi viaţã pe temeiurile solide ale ştiinţei 2, de aceea nu se
mai preocupa de filosofia naturii sau cu problemele metafizice, ci cu problema
edificãrii existenţei omeneşti.
Este important de menţionat cã Socrate nu a lãsat scris nici un sistem
filosofic, el obişnuia sã discute liber cu cei care considera cã pot înţelege filosofia şi
au potenţial în a se cunoaşte pe sine, de aceea efortul de a delimita concepţia lui
Socrate de cea a lui Platon nu se poate face fãrã a cerceta scrierile lui Xenofon,
Platon, Aristotel, şi chiar a duşmanului sãu, Aristofan3.
1
Xenofon, Amintiri despre Socrate, IV, 2, traducere din limba grecă veche de Gr. Tănăsescu,
editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 107.
2
Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria Filosofiei Antice, Bucureşti, editura IBMBOR, 2004, p.
102 sq.
Sintagma „Cunoaşte-te pe tine însuţi” care i se atribuie de obicei lui Socrate,
este de fapt o reluare dupã o faimoasã inscripţie de pe frontispiciul templului de la
Delfi al lui Apolo, aici, exista un oracol unde Pythia (aleasã dintre ţãrãncile de la
Delfi), inspiratã de Apolo, profetiza în cripta templului; Mircea Eliade vorbeşte
despre un „delir pythic”, iar Platon compara delirul Pythiei cu inspiraţia poeticã datã
de muze ori cu elanul amoros al Afroditei. Dupã Plutarh: „zeul se mulţumeşte sã o
umple pe Pythia de viziunile şi lumina care clarificã viitorul; în aceasta constã
enthousiasm-ul. Pe monumentele figurate, Pythia este calmã, seninã, concentratã, ca
şi zeul care o inspirã4.
Ar fi interesant de vãzut care ar putea fi conexiunile între cultul delfic,
„delirul Pythiei” şi „daimon-ul” socratic, şi dacã este posibil ca Socrate sã se
considere ca fiind „cel mai înţelept dintre oameni”5 tocmai ca urmare a faptului cã
Pythia a spus acest lucru şi cã se simţea „dator” în a continua şi dezvolta îndemnul
delfic. „(Chairephon)... odatã s-a dus la Delfi şi a îndrãznit sã întrebe oracolul – sã
nu vã supere judecãtorilor, ce am sã vã spun – dacã este cineva mai înţelept decât
mine. Pythia i-a spus cã nimeni nu-i mai înţeleptdecât mine. Chairephon a murit,
însã despre acest rãspuns vã poate da mãrturie fratele lui, care tocmai se aflã aici”.
(Apãrarea lui Socrate, 21a). Acest rãspuns al Pythiei a nãscut numeroase
controverse deoarece se credea cã în faţa preotesei se afla un vas cu douã boabe de
fasole din care ea alegea unul la întâmplare. Rãspunsul era afirmativ dacã bobul era
alb si negativ dacã bobul era negru. Problema apare atunci când ne gândim cã
filosoful atenian, care nu a pãrãsit niciodatã cetetea şi nu a publicat nici mãcar un
rând, dobândise o faimã aşa de mare, iar oracolul de la Delfi îşi risca reputaţia 6
declarând cã Socrate e mai înţelept chiar decât oracolul însuşi. Se crede totuşi cã
rãspunsul oracolului s-a dat în scris şi în secret celui ce pusese întrebarea, cu toate
cã acest lucru contrazice textul lui Xenofon cum cã acesta ar fi fost dat în public „în
prezenţa multora”. Acestã sentinţã va cunoaşte mai târziu şi o variantã latinã la
Cicero: „Nosce te ipsum”7.
Este important de menţionat faptul cã Socrate a considerat mai târziu cã
metoda sa de învãţare a altora este un fel de „moşire” spiritualã8: „Lasã-te în seama
mea, ca a unuia care este fiu de moaşã, moşind el însuşi, şi dã-ţi silinţa sã rãspunzi
cât mai bine îţi va sta în putinţã la ce te voi întreba. Iar dacã cercetându-ţi spusele,
voi socoti cã ceva seamãnã a nãlucire neadevãratã, o voi smulge binişor şi o voi
lepãda deoparte, iar tu sã nu te mânii”.(Theaitetos, 151,c).9 Vedem cã Socrate nu
propune altora sã înveţe adevãruri de-a gata, ci îi provoca la discuţii, oriunde era
invitat sau oriunde mergea, asupra problemelor: ce este drept şi nedrept, bine şi rãu,
3
Aristofan, Teatru (Pacea, Pãsarile, Broaştele, Norii), traducere de Eusebiu Camilar şi Ştefan
Bezdechi, editura de Stat pentru Literaturã şi Artã, Bucureşti, 1956, p.352, Aristofan va pune în
gura lui Socrate cuvintele acestea: “El, Zeus, doar nici nu existã”, şi îl va prezenta pe el ca un
sofist foarte versat care-l învaţã pe Strepsiade arta sofisticã.
4
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, traducere din francezã de Cezar Baltag, ,
Bucureşti ,editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 174.
5
Platon, Banchetul şi alte dialoguri, traducere de Ştefan Bezdechi şi C. Papacostea, Bucureşti,
editura Mondero, 2002, p.12.
6
Gregory Vlastos, Socrate, ironist şi filosof moral, traducere din limba engleză de M. Rădulescu,
Bucureşti, editura Humanitas, 2002, p. 350, sq. Autorul subliniazã diferenţa între relatarea lui
6
lui Platon şi cea a lui Xenofon, cel din urmã este prezentat ca fiind mai puţin credibil.
7
Cicero, Tusculanae disputationes, 1, 22, 52 . apud Virgil Matei, Dicţionar de maxime, reflecţii,
expresii latine comentate, Bucureşti, editura Scripta, 1998, p. 205.
8
mama sa, Fainarete, era moaşã.
9
Platon, Opere, VI (Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul Politic), traducere şi note de Sorin
Vieru, C. Noica, et alii, Bucureşti, editura Ştiinţificã, 1989, p. 193.
2
demn şi nedemn; care este cea mai bunã formã statalã, ce este evlavia şãi virtutea ?
Aceste lucruri nu îşi propuneau ca interlocutorii sã şi însuşeascã punctele de vedere
ale autorului, ci se pleca de la pãrerile curente ale acestora, care erau în general
neîntemeiate, şi prin discuţie sã se indice drumul spre adevãr. Spre deosebire de
sofişti, care nu erau atât de interesaţi de aflarea adevãrului cât de glorie (existând o
adevãratã competiţie pentru cã aceastã activitate le aducea mai mulţi elevi, dar şi
mai mulţi bani pe lecţile predate), şi care cãutau mereu contradicţile existente,
învãţând pe discipoli cum sã poatã susţine cu succes ambele aspecte ale unei
probleme10, Socrate propunea o întoarcere a omului spre cunoaşterea de sine,
filosoful atenian credea cã fiecare are posibilitatea de a cunoaşte adevãrul, important
fiind sã-şi aminteascã11 adevãrurile cu care noi ne-am nãscut, iar el neavând decât
rolul unei moaşe care ajutã la naşterea spiritualã a discipolului.
Ce este totuşi cunoaşterea de sine ? Putem noi sã ne cunoaştem pe noi
înşine? Ştiinţele psihologice moderne, în deosebi psihanaliza12 ne aratã cât este de
necunoscut inconştientul uman şi ce resorturi puternice existã în cele mai profunde
structuri ale psihicului uman. Atât de necunoscut este încât mai târziu Giovanni
Papini va considera cã este un chin „blestemat” faptul cã suntem înzestraţi cu
conştiinţã şi cã este aproape imposibil sã ne cunoaştem pe noi înşine: „Nu ştiu câţi
oameni cunosc chinul blestemat de a nu se regãsi pe ei înşişi, grecii cu al lor
<<cunoaşte-te pe tine însuţi>> şi Ibsen cu <<fi tu însãţi>> mã iritã într-un chip
de necrezut. Cum sã fac sã mã cunosc pe mine însumi, dacã nu sunt în stare sã mã
regãsesc(...) dacã nu ştiu care e sâmburele ireductibil, rãmãşiţa ultimã a
personalitãţii mele ?13 Problema este în ultima instanţã mult mai complexã decât ar
pãrea la prima vedere, s-ar putea crede cã este foarte simplu sã te cunoşti pe tine,
mai ales cã tu eşti obiectul propriei tale subiectivitãţi. Dar ce se întâmplã atunci
când crezi cã te cunoşti pe tine, sau cã poţi sã te cunoşti dar fãrã sã-ţi poţi explica ce
se întâmplã cu tine ? Existã cumva adevãrul în noi înşine, adevãr pe care putem sã-l
cunoaştem ? Acţionãm conform unor pre-determinãri sau suntem proprii noştri
stãpâni ? Într-adevãr, a te cunoaşte pe tine însuţi înseamnã sã poţi da rãspuns la
aceste întrebãri.
Conform teoriei platoniciene, efortul nostru în cunoaştere constã în faptul re-
amintirii adevãrurilor pe care le purtãm, iar îndemnul „cunoaşte-te pe tine însuţi” ar
întru totul întemeiat, dar ce se întâmplã dacã nu suntem purtãtorii adevãrului, iar
cunoaşterea de sine nu este decât o auto-amãgire ?
Problema care intervine în cazul lui Socrate este aceea cã apelul la
autoritate14 de care acesta face dovadã în cazul misiunii sale nu constitue un
10
W.K.C. Guthrie, Sofiştii, traducere din limba engleză de M. Udma, Bucureşti, editura Humanitas,
1999, p. 47, sqq.
11
Platon, Phaedros, 72e, 92d, Philebos, 34c.
12
Psihanaliza (yuchv = suflet, viaţã, ana = în adâncuri, jos, luvw = a dezlega, a desface) este
ştiinţa care se ocupã cu dezlegarea tainelor adâncurilor sufleteşti; apud A Greek-English Lexicon,
compiled by Henry George Liddell and Robert Scott, revised and augmented throughout by Sir
Henry Stuart JONES ... With a revised Supplement 1996), Clarendon Press, Oxford, 1843-1996.
13
Giovani Papini, Un om sfârşit, traducere din italianã de Ştefan Augustin Doinaş, prefaţã de Edgar
Papu, Bucureşti, editura pentru Literaturã Universalã, 1969, p. 238.
14
Argumentum ad verecundiam (în latinã: argumentare ce apeleazã la respect). Sesizat de J. Locke
referitor la respectul şi supunerea datorate autoritãţii cuiva, înţelegându-se prin aceasta cã este
vorba de o autoritate relevantã pentru domeniul în care se plaseazã problema în discuţie, apud
Dicţionar de filosofie şi logicã, (consultant Anthony Flew), traducere din englezã de D.
Stoianovici, Bucureşti, editura Humanitas, 1996, pp. 34-35.
15
Platon, Opere, VI (Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul Politic), traducere şi note de Sorin
Vieru, C. Noica, et alii, Bucureşti, editura Ştiinţificã, 1989, p. 102.
3
argument valid pentru a accepta ca fiind adevãrat scopul misiunii sale: „Divinitatea
mã sileşte sã sã-i moşesc pe alţii(...) Cât despre aceia care vin sã stea în preajma
mea, la început, îmi par neînvãţaţi, unii chiar de-a binelea; cu toţii însã, stând
împreunã mai mult cu mine şi cu ajutorul pe care Divinitatea îl dã cui vrea ea, este
de mirare cât de mult înainteazã, dupã cum li se pare şi lor înşile, ca şi celorlalţi”
(Theaitetos, 150 d,e).15 Este interesant cum are loc procesul cunoaşterii de sine,
conform mãrturiei platoniciene „Divinitatea” este cea care îl „sileşte” pe Socrate sã
aibe grijã de cei neînvãţaţi, iar aceştia stând mai mult pe lângã Socrate şi cu
„ajutorul” pe care îl acordã „Divinitatea” înainteazã în cunoaştere. Din nou apare o
posibilã problemã, filosoful atenian se prezintã pe sine ca un fel de instrument activ
al „Divinitãţii”, dar ce se întâmplã atunci acest instrument greşeşte, sau dominat de
patimi îi învaţã pe alţii ce este virtutea ? Iar dacã „ajutorul pe care îl dã Divinitatea
cui vrea ea” este, dupã cum pare, dominat de subiectivitate, atunci ce rost mai are
îndemnul de a te cunoaşte pe tine însuţi, ştiind cã dacã nu beneficiezi de graţiile
divinitãţii, atunci şi voinţa de a te cunoaşte este infãptuibilã ?
Concepţia anticã greceascã era cã omul este un microcosmos, imagine fidelã
a macrokosmos-ului sau a universului, aşa cã îndemnul delfic de cunoaştere a
propriei persoane era în concordanţã cu aceast tip de gândire; dacã reuşeşti sã te
auto-cunoşti atunci îţi sunt accesibile şi tainele universului, iar cu cât cunoaşterea
de sine era mai dezvoltatã, cu atât mai mult înţelegerea misterului existenţei şi
cunoaşterea universului era mai înfãptuibilã. Teoriile ştiinţifice moderne încearcã sã
explice cum a luat naştere universul, dacã este în expansiune, dacã este finit sau
infinit; o primã noutate ar fi cã relativitatea permite ca spaţiul sã fie considerat fie
finit, fie infinit, în întinderea şi volumul sãu. Şi aceasta în ambele cazuri, fãrã sã
existe vreo margine sau limitã, aceastã teorie a varietãţilor (sau geometrie
neeuclidianã) permite aceastã inovaţie, punând capãt unei dispute care a început din
Antichitatea greacã. Cosmologia modernã restructureazã profund modul nostru de
a concepe universul, dacã pânã în preajma Renaşterii lumea era consideratã închisã,
întinderea ei fiind redusã la sistemul nostru solar, limitat de sfera stelelor fixe, abia
în secolul al XIX – lea, astronomii au extins-o la galaxia noastrã, Calea Lactee16.
Unii gânditori ca Giordano Bruno şi Immanuel Kant au bãnuit totuşi cã ar mai
exista şi alte regiuni ale universului, necunoscute. Teoriile ştiinţifice şi filosofice ale
astronomiei copernicane, care „smulgând Pãmântul din centrul lumii şi situându-l
în cer printre planete, a subminat înseşi temeliile ordinii cosmice tradiţionale cu
structura ei ierarhicã şi cu opoziţia calitativã între domeniul ceresc al fiinţei
imuabile şi regiunile terestre sau sublunare ale schimbãrii şi disoluţiei,” 17 rezultatul
a constat în rãspândirea scepticismului şi stupefacţei, nu numai în ştiinţe ci chiar în
filosofie şi literaturã.
În urma unor aprige dispute între astronomi, Edwin Hubble, a demonstrat, în
1924, cã existã şi alte galaxii, în afarã de Calea Lactee. Universul se descoperea
astfel telescoapelor, ca fiind de nenumãrate ori mai întins decât se crezuse. Astãzi,
observarea a zeci de mii de galaxii ne asigurã cã dimensiunile lui depãşesc un
15
16
***, Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, volum coordonat de Dominque Lecourt, traducere
din francezã de Laurenţiu Zoicaş (coord.), A. Ardeleanu, C. Capverde, et alii, Iaşi, editura Polirom,
2005, pp. 1363-1365. (vide articolul “Univers” ).
17
Alexandre Koyré, De la lumea închisã la universul înfinit, traducere din englezã de Vasile
Tomoiu, traducerea citatelor din latinã de Anca Bãluţã-Skultéty, Bucureşti, editura Humanitas,
1999, p.28., sq. Autorul afirmã cã de fapt lui Nicoale Cusanus ie se cuvine meritul –sau crima- de a
afirma infinitatea Universului, p. 12.
4
miliard de ani-luminã, fãrã sã putem şti cu certitudine dacã dimensiunile şi volumul
îi sunt finite sau infinite.
Care sunt consecinţele celor afirmate mai sus ? Se poate spune cã
promovarea unui agnosticism, oarecum firesc şi a unui scepticism lucid pot constitui
o soluţie pentru provocãrile aduse de teoriile ştiinţelor moderne (psihanaliza,
cosmologia modernã) referitor la posibilitatea cunoaşterii sinelui, şi implicit,
conform concepţiei antice, a cunoaşterii cosmosului ? Nu cred cã o astfel de
atitudine ne-ar ajuta sã sperãm cã odatã vom putea sã cunoaştem ce este omul, sau
mai concret ce suntem noi. Ce putem face ? Dacã ne direcţionãm posibilitãţie
cunoaşterii numai într-o direcţie, atunci şansele noastre de a ne cunoaşte se vor
reduce direct proporţional cu efortul pe care-l depunem.
Concluziile care se impun sunt acestea: cunoaşterea de sine propusã de
Socrate este folositoare în maniera în care nu direcţioneazã toate resursele
cunoaşterii doar spre acest tip de cunoaştere, şi asta pentru cã aceastã focalizare
chiar ne-ar putea îndepãrta de o cunoaştere obiectivã, iar orientarea doar spre o
cunoaştere în afara subiectivitãţii ne-ar duce la acutizarea propriei ignoranţe; ergo
nici cunoaştere de sine, nici cunoaşterea cosmosului nu se pot face subestimându-se
reciproc.
O altã problemã apare dacã ne gândim la posibilitatea cunoaşterii de sine, în
cazul metodei socratice invocarea unei autoritãţi ridicã multe semne de întrebare
pentru cã acest lucru ar însemna cã nu în noi existã necesitatea şi îndemnul de a ne
cunoaşte, ci cã aceste lucruri rezidã în afara noastrã, iar Socrate era tocmai acest
instrument al „Divinitãţii”.
