Proiect CLASIFICAREA TEMPERAMENTELOR Dimensiunile personalitatii

si temperamentul

TEMPERAMENTUL

1. CARACTERIZARE GENERALA

Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a P.

Dinamica deoarece ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau
rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului.

Energetica deoarece ne arata care este cantitatea de energie de care dispune un individ si
mai ales modul cum este consumata aceasta.

GOLU: ,,Daca insusirile dinamico-energetice sunt innascute, determinate genetic,

integrarea lor in plan psihocomportamental, adica in dinamica proceselor psihice si a
actelor motorii, se realizeaza in ontogeneza. Intrucat, insa, aceste insusiri bioenergetice se
imprima ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaboreaza stadial in cursul vietii
individului, structura temperamentala si, respectiv, tipul temperamental este innascut
reprezentand astfel, alaturi de predispozitii, ,,elementul” ereditar in organizarea interna a
P”.

N. SILLAMY in al sau ,,Dictionar de psihologie” (1995), defineste T ca ,,un ansamblu

de elemente biologice, care, impreuna cu factorii psihologici, constituie P.”

Poate, cel mai corect este sa consideram ca T reprezinta modul in care variabilele
bioconstitutionale si bioenergetice se psihizeaza (adica, se implica in organizarea si
desfasurarea proceselor psihice – P, G, M, Afectivitatea) si se reflecta in comportament.

Astfel inteles, T dobandeste un caracter si o conotatie psihologica, devenind un obiect de

studiu al psihologiei.

Cand vorbim de T in plan psihologic, noi nu ne gandim direct la constitutia fizica sau la
procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc in organism, ci la modul cum
reactioneaza si se manifesta sb., sub aspect dinamico-energetic, in diverse situatii:

 rapiditatea perceptiei; • a raspunsurilor verbale la intrebari

 a reactiilor motorii; • intensitatea trairilor emotionale si durata lor

 intensitatea sau forta actiunilor voluntare

 echilibrul sau impulsivitatea derularii raspunsurilor la succesiunea stimularii

externe
  directia orientarii dominante- extraversie sau introversie

 locul controlului (dependenta de stimularea externa sau dependenta de activismul

intern propriu)

 disponibilitatea la comunicarea interpersonala

 ascendenta sau obedienta relationala, etc.

T, desi are o conditionare biologica directa si ereditara, dobandeste valente si sens

real numai in plan psihocomportamental.

T se manifesta in orice situatie, fiind prima determinatie a P care se impune

nemijlocit observatiei. Asa se explica de ce, primele descrieri si clasificari ale lui dateaza
inca din antichitate (Hippocrate, Gallenus).

Depinzand direct de structura biologica, T este propriu nu numai omului, ci si

animalelor. Se stie ca I.P. Pavlov si-a elaborat teoria sa despre temperamente prin
cercetari efectuate pe animale.

T tine de latura formala, de suprafata, a P, si nu de cea interna, de continut.

El nu are o semnificatie axiologica.

· D.p.d.v. biomedical – se poate afirma doar ca o formula temperamentala este mai

avantajoasa decat alta in ceea ce priveste rezistenta la stresuri si gradul de predispunere la
anumite tulburari de ordin psihiatric – nevrotic sau psihotic.

 D.p.d.v. educational – nu sepoate evidentia un T ca fiind absolut favorabil iar

altul nefavorabil.

In principiu, tipurile temperamentale sunt echipotentiale: pe fondul unor scheme

temperamentale diferite, in ontogeneza, se pot edifica profiluri de P asemanatoare d.p.d.v.
aptitudinal si caracterial, dupa cum pe fondul aceleiasi formule temperamentale se
elaboreaza profiluri de P diferite.

T nu este o variabila neutra d.p.d.v. adaptativ.

Structura comportamentala este o interfata intre persoana si lume si indeplineste rol

de mediator intre:

 intensitatea
 durata

 semnificatia influentelor externe

  efectele in sfera psihocomportamentala.

O importanta speciala dobandesc trasaturile temperamentale in cadrul relatiilor

interpersonale, atractiile si respingerile dintre membrii fiind conditionate de ele.

2. Probleme generale ale temperamentului

2.1. Care este natura psihica a T ?

Este afectivo-reactiva.

Nu exista aproape nici o clasificare a T care sa nu ia drept criteriu fie emotivitatea, fie
reactivitatea, fie pe amandoua.

Aceste criterii apar inca de la Hippocrate si Gallenus.

Colericul este violent, impulsiv, trasaturile lui comportamentale fiind deci de ordin
afectiv si reactiv.

Aceste criterii se intalnesc si in tipologiile constitutionaliste. Kretschmer apreciaza T

dupa:

a) 2 caracteristici ale afectivitatii:

 gradul de sensibilitate, numit de el psihestezie

 tonalitatea afectiva predominanta, asa numitele proportii diatezice

b) 2 caracteristici ale activitatii:

 ritmul, viteza actiunilor

 si tensiunilor psihice
Cel mai bine este pusa in evidenta natura afectivo-reactiva a T de tipologiile psihologice:

Wundt clasifica T dupa:

 afecte (puternice/slabe)
 miscari (repezi/incete)

Ribot dupa simtire si actiune.

Allport: T este ,,fundamentul emotional al P.”

2.2. Ce exprima T din P ?

Forma ei de manifestare si nu continutul vietii psihice.

Dovada: unul si acelasi continut psihic se exprima extrem de diferit; continuturi diferite,
ba chiar opuse, se pot exprima identic.

Prin el insusi T nu genereaza nici continuturi psihice, nici performante.

El reprezinta modul de a fi, de a se comporta al cuiva, tinand mai ales de stilul

comportamental al omului.

T nu coreleaza semnificativ cu trasaturile aptitudinale, orientative, caracteriale ale

omului.

2.3. T este innascut sau dobandit ?

Cvaziunanimitatea psihologilor au considerat T ca fiind innascut. 16368dqf11mxe8g

Allport, in 1961 arata ca T este ,,materia prima” din care se constituie P, “T se bazeaza
foarte mult pe determinarea genetica” arata el.

Buss si Plomin (1975): ,,ceea ce mostenim nu este un grad specific sau o cantitate de T,
ci, mai degraba un raspuns potential, aflat la un nivel inalt, mediu sau scazut a scaderii
raspunsurilor.Cel care reactualizeaza aceste raspunsuri este mediul.”

Prin T omul influenteaza mediul social care la randul lui afecteaza T.

Dar, chiar daca mediul influenteaza unele manifestari temperamentale, in esenta, el este
innascut.

Psihologii americani au sustinut ca unele trebuinte sunt innascute, dar nu au afirmat

niciodata ca tendintele personale ar fi mostenite.

T ca structura psihica, desi larg determinata genetic este, in expresia lui finala si mai ales
functionala, modelat de conditiile socio-culturale existentiale ale individului.

Influenta ereditarului asupra psihocomportamentului nu este directa, ci mediata, filtrata

de sociocultural.

2.4. Ce relatie exista intre tipul de activitate nervoasa superioara si T ?

La inceput s-a crezut ca intre tipul de a.n.s. si T exista o identitate, de aceea a fost definit
unul prin altul. Cu timpul s-a remarcat ca cele 2 notiunisunt distincte:

1. tipul de a.n.s. are o sfera mai larga (se manifesta in planul vietii psihice si
in cel al vietii fiziologice) dar un continut mai restrans; este o notiune
fiziologica, se manifesta mediat in planul vietii psihice
2. T are o sfera mai restransa dar un continut mai bogat; este o notiune
psihologica

P.P. Neveanu arata ca ,,tipul de a.n.s. nu se trasfera mecanic si univoc intr-o anumita
caracteristica temperamentala.”

Unele particularitati ale tipului de a.n.s. (echilibrul, mobilitatea) se exprima mai mult,
altele (intensitatea) ceva mai putin si adeseori mascat.

Una si aceeasi trasatura de tip se manifesta diferit in plan psihocomportamental, datorita

filtrarii ei prin reteaua de reflexe conditionate, prin experienta sb., prin sistemul de relatii
cu lumea.

Ion Radu: ,,intre gena si comportament se interpune mediul si istoria individuala”.

In manifestarile sale individuale T depinde in mare masura de conditiile ontogenezei.

II. CLASIFICAREA TEMPERAMENTELOR

Criteriile care au stat la baza schemelor de clasificare pot fi impartite in 3 categorii:

1. criterii morfologice sau bioconstitutionale

 2. criterii fiziologice

3. criterii psihologice

1. TIPOLOGIILE MORFOLOGICE

Criteriile de ordin morfologic, bioconstitutional au fost identificate si utilizate pentru

prima data de Hippocrate. El a folosit notiunea de tip corporal, determinat de:

 aspectul constitutional exterior

 raportul dintre tesutul musculos si cel osos

 dintre cutia toracica si abdomen

A delimitat:

1. tipul corporal ftizic – caracterizat prin aspect scheletic, fragil, alungit,

temperamental rece, calculat, tacut, reflexiv; medical predispus la
tuberculoza
2. tipul apoplectic – aspect musculos-obez, statura mijlocie sau mica,
temperamental jovial, afectuos, impulsiv, instabil, emotional, necontrolat;
medical, predispus la tulburari circulatorii si digestive.

Criteriile de ordin morfo-constitutional au revenit puternic la sfarsitul sec. 19, inceputul

sec. 20 (primele 3 decenii) datorita dezvoltarii antropologiei fizice si a cercetarilor asupra
raselor.

S-a pus in evidenta faptul ca, in interiorul unui tip rasial, exista o variabilitate notabila a
indivizilor, de unde s-a dedus posibilitatea de a determina morfotipurile. De
sistematizarea si inventarierea lor se ocupa morfotipologia. Autorii din perioada
contemporana nu s-au oprit la simpla identificare si clasificare a tipurilor morfologice, ci
au procedat la stabilirea unei legi corelative si chiar cauzale intre aceste morfotipuri si
trasaturile (temperamentale) ale P, realizandu-se astfel clasificarea temperamentelor dupa
criterii bioconstitutionale.

Punctul de plecare al acestor tipologii a fost observatia sistematica efectuata asupra sb.
adulti sanatosi, iar uneori si asupra celor care prezentau difetite tulburari patologice. In
acest ultim caz, s-a pornit de la ipoteza ca maladia realiza o exagerare a tipologiei
normale si oferea posibilitati de observatie privilegiate.

Tipologia lui E. Kretschmer (medic psihiatru german)

Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a universitatii din Tubingen
(1913-1926), si studiind bolnavi psihici, a sesizat o corespondenta intre:

 simptomatologia psihocomportamentala

 aspectul bioconstitutional extern.

Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit
finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul” (1921)

Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E.K. va ajunge in final sa

cuprinda 3 tipuri principale ai un tip accesoriu, mai putin individualizat.

® 3 tipuri principale: 1. picnic-ciclotim

2. leptosom (astenic)-schizotim

3. atletic-vascos

® ca accesoriu este mentionat tipul displastic – reuneste numeroase varietati dismorfice

1. Tipul picnic-ciclotim

D.p.d.v. morfologic se caracterizeaza prin: constitutie orizontala, abdomen voluminos,

obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil.

2. Tipul leptosom (sau astenic)-schizotim

- constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si
ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit,
paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei.

3. Tipul atletic-vascos

 constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si muscular,

umeri lati si bazin ingust. qx368d6111mxxe

· D.p.d.v. medical, tipurile delimitate se asociaza cu predispozitii psihopatologice

diferite:

1. ® predispune la tulburari maniaco-depresive

2. ® tulburari de natura schizoida (schizofrenie)

3+4 ® epilepsie
· Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic, el a obtinut 6
tipuri temperamentale:

3 ciclotimice si 3 schizotimice.

T ciclotimice ® 1. Hipomaniac (dispozitie euforica, mobilitate, sociabilitate,

comunicativitate exagerata)

® 2. Sintonic (spirit realist, pragmatism, simtul umorului, toleranta)

® 3. Greoi (lentoare, inertie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reactie mari)

T schizotimice ® 1. Hiperestezic (nervozitate, iritabilitate, idealism,

interiorizare, delicatete, circumspectie)

® 2. Schizotimic (intermediar, rece, calm, energic)

® 3. Anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, lenes, inaccesibil pasiunilor,

indolent)

E.K. a incercat sa arate ca tipologia sa – care se definea initial prin structura morfologica
si predispozitia catre anumite psihoze – corespundea, de asemenea, diferentelor
fiziologice (in metabolism si functionarea endocrina) si diferentelor psihologice in
diverse alte sfere decat cea emotionala.

Toate verificarile experimentale au confirmat diferentele intre picnic si leptosomi, dar au

clasat atleticii intr-o pozitie intermediara.

Multe alte clasificari ale temperamentelor facute inainte sau dupa E.K. pornesc de la
aceleasi criterii morfologice.

· VIOLA si PENDE le clasifica dupa raportul dintre torace si membre, la care ultimul
adauga functionalitatea endocrina.

· SIGAUD, dupa anumite sisteme ale corpului (bronho-pulmonare, gastro-intestinale,

musculo-articulare, cerebro-spinale), de unde temperamente:

 respiratoare
 digestive

 musculare

 cerebrale

· SHELDON, dupa gradul de dezvoltare a celor 3 foite embrionare:

endoderm ® constitutia endomorfa ® T. visceroton

mezoderm ® constitutia mezomorfa ® T. somatoton

ectoderm ® constitutia ectomorfa ® T. cerebroton

2. TIPOLOGIILE FIZIOLOGICE SI PSIHOFIZIOLOGICE

Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de I.P. Pavlov. In

clasificarea sa porneste de la:

1. principiul nevrismului – cf. caruia rolul principal in reglarea

raporturilor organismului cu mediul extern si a functionarii organelor
interne, inclusiv a sistemului endocrin, il joaca creierul;
2. teza de baza a neuropsihologiei si psihologiei stiintifice – psihicul este
functie a creierului.

Pavlov studiind tipul de activitate nervoasa superiara dupa 3 propietati (forta, echilibrul,
mobilitatea) apartinand proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia) a stabilit
existenta a 4 tipuri de activitate nervoasa superioara:

1. tipul puternic-echilibrat-mobil (caracterizat prin valori ridicate ale

tuturor celor 3 insusiri)
2. tipul puternic-echilibrat-inert (valori ridicate ale fortei si echilibrului
si prin valori scazute ale mobilitatii)

3. tipul puternic-neechilibrat-excitabil (valori ridicate ale fortei, valori

scazute ale echilibrului, cu predominarea excitatiei asupra inhibitiei)

4. tipul slab (valori scazute ale fortei si insuficienta individualizare a

mobilitatii si echilibrului: sensibilitate emotionala crescuta, emotivitate,
tensiune prelungita, rezistenta scazuta la stres si frustratie)

Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos, comune omului si

animalelor, cu cele 4 temperamente stabilite in antichitate. Astfel:

1. are corespondent T sangvinic (vioi, comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat)

2.T flegmatic (calm, tacut, nesociabil, lent, adaptabil la situatii noi, rezistent la stres si

frustratii)

3. T coleric (rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, tendinta de dominare in relatile

interpersonale,
saturatie si plictiseala rapida la monotonie, imprudent)

4. T melancolic (interiorizat, retras, sensibil, delicat)

Pavlov a demonstrat ca cele 4 tipuri considerate ,,pure” de combina intre ele, dand 16
tipuri mixte, singurele care se intalnesc in realitate, tipul ,,pur” fiind doar o entitate mai
mult teoretica.

· V.D. NEBILITIN a introdus o a 4-a dimensiune a proceselor nervoase si anume

dinamismul lor, care se refera la viteza cu care celule nervoase genereaza procese
excitative si inhibitive.

· P.P.-NEVEANU a demonstrat ca excitatia si inhibitia pot fi neechilibrate nu numai prin

repartitia fortei, ci si prin discordanta mobilitatilor: inhibitia este mai inertioasa, intervine
cu intarziere, de unde efectele de explozivitate dupa care se instaureaza calmul, daca
individul este echilibrat dupa forta.

· Ghe. ZAPAN a utilizat 6 indici temperamentali (cei 3 ai lui Pavlov, la care a adaugat:
persistenta, tonusul afectiv, directia) in cadrul a 4 subsisteme: motor-general

afectiv

perceptiv-imaginativ

mental

Din combinarea acestor indici si sisteme apar urmatoarele tipuri:

1. activ (predomina sistemul motor-general)

2. afectiv (sist. afectiv)

3. artistic (sist. perceptiv-imaginativ)

4. ganditor (sist. mental)

Ž Clasificarea potrivit grupelor sanguine

Medicul francez Bernard Montain (1992) a elaborat o noua tipologie fiziologica a T,

bazata pe grupele sanguine. Clasificarea pune in corespondenta fiecare grupa sanguina cu
un tip temperamental distinct. Astfel:

1. gr. sang. A ii corespunde T armonic (cautarea permanenta a armoniei

cu anturajul lor, neputandu-se dezvolta si realiza decat in aceste conditii)
 2. gr. sang. O – T melancolic (se afla intotdeauna in ,,consonanta” cu
mediul extern, adaptativi)

3. gr. sang. B – T ritmic (slab sensibili la mediu, traind in ritmul propriu,

independenti de variatiile ambiantei)

4. gr. sang. AB – T complex (dificultati in gasirea unui echilibru

satisfacator, reuneste trasaturile celorlalte 3 T)

Ž Clasificarea bazata pe asimetria functionala a emisferelor cerebrale

Ned Herman (1976) pornind de la pornind de la cercetarile lui Mac Lean si W. Sperry a
pus la punct o clasificare a T luand drept criteriu gradul de folosire in rezolvarea
diferitelor genuri de sarcini a celor 2 emisfere.

Au fost identificate 4 tipuri cerebrale functionale, carora le corespund tablouri

temperamentale distincte:

1. tipul cortical stang (C.S.): organizat, logic, determinat, stabil,

conservator
2. tipul cortical drept (C.D.): ingenios, intuitiv, emotional, creativ,
instabil, deschis

3. tipul limbic stang (L.S.): sigur pe sine, rezistent la frustratii, activ

4. tipul limbic drept (L.D.): serviabil, amabil, comunicativ, afectuos

Aceste clasificari se bucura de o larga recunoastere in randul specialistilor si se incearca

introducerea ei in practica psihodiagnosticului.

3. TIPOLOGIILE PSIHOLOGICE

Cu toate ca tipologiile fiziologice deschid posibilitati mai largi pentru analiza psihologica
a T decat tipologiile morfologice, nici ele nu satisfac toate exigentele. Sub motivul ca un
fenomen trebuie identificat si analizat pe baza unor dimensiuni de aceeasi natura
calitativa, s-a trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice.

› Tipologia olandeza - HEYMANS & WIERSMA

Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, autorii pornind in eleborarea ei de la o ipoteza

neurofiziologica, formulata de psihiatrul Otto Gross.
Pentru Gross orice fenomen psihic (o emotie) declanseaza o activitate a celulelor
nervoase care persista si dupa terminarea lui, influentand inconstient activitatile ulterioare
ale spiritului. Ele apar ca si cum ar fi opuse functiei cerebrale primare si functiei
cerebrale secundare. Opunea astfel sb. cu activitate mentala superficiala, sb. cu
functionare mentala profunda.

Cei doi autori si-au propus sa descrie P, sub raport temperamental, pe baza a 3
dimensiuni:

1. emotivitatea sau instabilitatea emotionala

2. activitatea sau forta pulsionala generala

3. primaritate-secundaritate, determinata dupa predominarea uneia dintre

functiile identificate de Gross.

Au stabilit 8 tipuri psihologice, corespunzand combinatiilor posibile:

  Emotivitate Activitate Primaritate-secundaritate

Amorf - - P
Apatic - - S
Nervos + - P
Sentimental + - S
Sangvin - + P
Flegmatic - + S
Coleric + + P
Pasional + + S

+ = sb. se situeaza deasupra mediei pentru dimensiunea considerata

 = sub medie

P = predominarea functiei primare

S = fc. secundara

— Tipologia franceza: R. LE SENNE, G. BERGER

Le Senne a facut cunoscute lucrarile lui Heymans si Wiersma si scoala creata de el, mai
ales prin Gaston Berger, a dezvoltat tipologia olandeza.

In formularea sa definitiva, clasificarea se bazeaza pe analiza si evaluarea unui set de 9

trasaturi, incluzand, pe langa cele 3 dimensiuni ale lui H&W

Largimea campului constiintei

Polaritatea
Aviditatea

Interesele senzoriale

Tandretea

Pasiunea intelectuala

Studiile ulterioare au aratat ca aceste 9 dimensiuni pot fi reduse, prin analiza factoriala, la
2 factori independenti:

1. emotivitatea
2. primaritate-secundaritate

— Tipologiile psihanalitice

Freuda elaborat o tipologie pornind de la stadiile evolutiei sexualitatii. A stabilit

urmatoarele tipuri de baza: oral, anal, uretral, falic si genital.

Tipul oral este caracterizat prin ,,nevoia” de a depinde excesiv de altii pentru a-si putea
mentine respectul de sine.

Tipul anal se distinge prin 3 trasaturi principale: parcimonie, iritabilitate, pedanterie.

Tipul uretral: ambitia si dorinta de competitie.

Tipul falic: temeritate, determinare, siguranta, ceea ce reprezinta in mare masura

realizarii dorintei in raport cu angoasa de castrare.

Tipul genital corespunde ,,normalitatii ideale” a P. El este intruchipat de sb. care parcurg
fara probleme toate stadiile evolutiei libidinale.

Karen Horney ia ca premise directiile principale pe care copilul le poate lua in

relatiile sale cu anturajul:

 de a se apropia de oameni
 de a se opune

 de a se indeparta

De aici sunt deduse 3 tipuri de T coplezent

agresiv

detasat
Pentru Erich Fromm interactiunea cu parintii determina tipul de orientare speciala, de
unde deriva 5 tipuri de orientari principale:

1.orientare receptiva (sb. asteapta tot ceea ce doreste de la o sursa externa)

2.orientarea de exploatare (sb. incearca sa ia totul de la altii prin forta)

3.orientarea acumulativa (isi fondeaza securitatea sa prin economisirea si

conservarea a ceea ce poseda)

4.orientarea comerciala (sb. isi considera propria persoana ca pe o marfa

care poate fi cumparata sau vanduta)

5.orientarea productiva (isi foloseste aptitudinile sale si isi realizeaza

potentialitatile latente)

Daca tipologiile analitice culturaliste iau ca baza de pornire relatiile cu celelalte persoane,
altele apeleaza la orientarea in lume. Astfel au procedat Jung si H. Rorschach (sub
influenta celui dintai).

Tipologia lui Jung se refera direct la cea a lui Gross. Aspectul ei principal priveste
tendinta pe care o poseda libidoul, respectiv energiile instinctuale ale sb. (care pentru
Jung nu sunt de natura exclusiv sexuala), de a se orienta preponderent spre lumea externa,
spre obiecte (extraversiune), fie spre lumea interioara, spre sine (introversiune).

Tipologia lui Rorschach serveste ca baza pentru cel mai utilizat test proiectiv de P. Ea se
intemeiaza pe opozitia intre extratensiv si introtensiv. La cele 2 tipuri, a adaugat un al 3-
lea: coartat, care corespunde slabiciunii energiilor instinctuale, in absenta unei orientari,
fie spre obiecte, fie spre viata interna.

— O alta directie de analiza tipologica a P in plan temperamental este cea care ia ca

punct de pornire specificul perceptiei. Tipologia perceptiva a fost elaborata de E.R.
Jaensch si W. Jaensch.

Tipologia are la baza 3 trasaturi:

1. integrarea variabila fundamentala care oscileaza intre integrarea absoluta

si dezintegrarea
2. diferentierea

3. polaritatea sentiment-gandire.

Combinatia intre cele 3 trasaturi au permis stabilirea a 7 tipuri de personalitate:

® 4 tipuri integrate B (exagerat integrat)

J (normal integrat)

J (partial si ocazional integrat, orientat spre

lumea exterioara)

J (normal integrat, dar orientat spre lumea

interioara)

® un tip S/vital, ocupa o pozitie intermediara intre integrare si neintegrare.

® 2 tipuri dezintegrate si considerate ca ,,degenerate” S dezintegrat pur

S, la care exista o compensatie,inteligenta hipetrofiata ocupand locul primordial in raport

cu afectivitatea.

Aceasta tipologie se bazeaza pe o serie de experiente asupra ,,memoriei eidetice a

perceptiilor vizuale”.

Unii sb. sunt capabili de a evoca dupa voie R vizuale si de a le face sa dispara la
comanda.

™ Tipologii psihosociologice

Au aparut ca urmare a raportarii omului la mediul social-cultural existential, la sistemul

valorilor.

Dilthey, Spranger, Allport, Vernon pornind de la premisa ca valorile determina

anumite tipuri umane deoarece omul are o anumita atitudine fata de ele, au distins 6 tipuri
umane diferentiate intre ele prin atitudinea dominanta fata de valori:
 1. teoretic (orientat spre cunoasterea obiectiva a realitatii, traind doar
pentru o idee)
2. economic (dominat de dorinta de a obtine maximul de randament, cu
minimul de efort, lupta pentru a dobandi avutii )

3. estetic (manifesta interes pentru viata sentimentala, subiectiva)

4. social (se dedica binelui altuia)

5. politic (aspira spre conducere, la el totul devine mijloc pentru atingerea

scopului)

6. religios (orientat spre spiritualitate elevata)

Valorile implicate in aceste atitudini sunt: adevar, utilitate, armonie, altruism, putere,
unitate.

Allport, Vernon si Lindsey (1960) au propus chiar o scala de testare a acestor valori
folosind twhnica alegerii fortate.

4. TIPOLOGIILE CLINICE

Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de KURT SCHNEIDER si are avantajul de a
include principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor.

Sunt delimitate 10 tipuri:

1. tipul hipertimic sau hipomaniac caracterizat printr-o stare

permanent deviata spre euforie si hiperactivitate maniaca. Desi esre vorba
de o stare permanenta, cu hipomanie la limita inferioara, aceasta nu este o
psihoza.
2. Tipul depresiv (umoare permanent deviata spre depresie si durere
morala; este vorba de o stare permanenta, prezentand la minimul
trasaturile melancoliei)

3. Tipul nelinistit cuprinde 2 subtipuri: a) subtipul senzitiv

(sensibilitate crescuta

si incapabil de descarcare)

b) tipul anancastic (obsesional sau

compulsiv)
 4. tipul fanatic (paranoic) caracterizat prin rigiditate, hipertrofia Eului
(orgoliu) si paralogism (rationament hiperlogic pe baza unor premise
false, falsitatea spiritului, in limbaj comun)
5. tipul insteroid, histrionic sau mitomaniac (egocentrism,
superficialitatea sentimentelor contrastand cu aspectul zgomotos al
expresiei lor, tendinta spre fabulatie si mitomanie)

6. tipul instabil (oscilatie emotionala). In forma sa patologica tipul instabil

corespunde dezechilibrului mintal descris de psihiatria franceza.

7. Tipul explosiv (reactii emotionale violente, agresive)

8. Tipul apatic (insensibilitate si raceala afectiva). In expresia sa patologica

corespunde unor varietati ale ,,nebuniei morale” si ,,perversiunii
constitutionale”.

9. Tipul abulic (def. Prin trasatura influentabilitatii si prin ,,malabilitatea

vointei”)

10. Tipul astenic (fragibilitate neuropsihica la inf. situatiilor tensionate,

fatigabilitate)

Tipologiile temperamentale prezentate mai sus ne permit stabilirea unor concluzii:

 cele bazate pe un singur criteriu (morfologic, psihologic) sunt mai simple, relativ
mai saracacioase decat cele la care criteriile de clasificare se dubleaza
(psihofiziologice, psihosociologice, clinice), acestea din urma reusind sa ofere
tablouri mai variate si totodata mai realiste.
 Ele se diferentiaza unele de altele nu doar prin natura si numarul criteriilor
folosite, ci si prin numarul tipurilor stabilite; recent in psihologia personalitatii s-a
ajuns la concluzia ca cea mai buna descriere a P s-ar putea face prin integrarea
factoriala a criteriilor.

 In ciuda diversitatii lor, chiar a denumirilor diferite folosite, unele tipologii se

aseamana intre ele; astfel, viscerotonul din clasificarea lui Sheldon nu este
altcineva decat picnicul lui Kretschmer; cerebrotonul primului este leptosomul
celuilalt, fapt care demonstreaza validitatea cercetarilor.

 Pe masura ridicarii de la biologic spre psihologic si apoi spre psihosocial,

tipologiile isi pierd oarecum din specificitatea lor temperamentala apropiindu-se
mai mult de tipologiile caracteriale sau chiar cele ale P luata in ansamblul ei.
  Desi tipologiile au o mare valoare operationala usurand cunoasterea omului, unele
dintre ele dispun si de o serie de limite: afirma mai mult decat pot dovedi, sunt
mai degraba constructii teoretice; desi au pretentia unor modele atotcuprinzatoare,
ele prezinta aspecte partiale ale personalitatii.

APTITUDINEA - CA LATURA INSTRUMENTALA A PERSONALITATII

I. Definirea aptitudinilor

Golu:

Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub

aspect adaptativ-instrumental concret.

Zlate:

Oricat ar parea de ciudat, definirea aptitudinilor nu este simpla. In literatura de

specialitate vis-a-vis de conceptul de aptitudine, s-a manifestat atitudini extrem de
diverse.

· In unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite:

- o serie de alte "realitati" psihice si chiar psihofiziologice, cum ar fi predispozitiile

sau capacitatile.

Americanii din perspectiva pragmatismului lor nici nu definesc aptitudinile.

In unele dictionare de psihologie vom intalni informatii referitoare la "masurarea

aptitudinilor", dar nu si cu privire la conceptul general de aptitudine (in paranteza fie spus
aceasta este valabil nu numai pentru aptitudini, ci si pentru alte concepte, cum ar fi cele
de inteligenta sau creativitate).

· 0 cercetare amanuntita a unor lucrari despre aptitudini releva cateva maniere

distincte de definire a acestora:

1) Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile:

''Aptitudinea este substratul congenital al unei capacitati, preexistand acesteia din

urma, care va depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de formatia educativa,
eventual, si de exercitiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe,
aptitudinea fiind o virtualitate”(PIERON).

Aptitudinea este interpretata ca o conditie congenitala a unei anumite modalitati de

eficienta. Aceasta definitie este insa inacceptabila dupa opinia altor autori.

REUCHLIN: 'Chiar daca am reusi sa eliminam influenta oricarei formatii educative

sistematice, nu vom putea cunoaste niciodata substratul congenital decat in starea in care
l-au adus conditiile de viata pe care subiectul le-a cunoscut inainte de a fi examinat,
conditii ce sunt in functie de factori socio-economici”.

Din cele doua definitii reiese ca aptitudinea este anterioara capacitatii, ea este o
conditie a ei.

Fl. S. GOANGA: "Capacitatea este aptitudinea plus castigul ei in calitate si cantitate,

venit prin exsercitiu.”

- 0 asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugereaza existenta unei relatii ca de

la parte la intreg, aptitudinea putand fi considerata doar ca un segment al capacitatii, care
alaturi de aptitudini cuprinde si alte segmente.

Evident ca intre aptitudini si capacitati nu exista doar diferente de sfera.

2) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor.

Cei mai multi psihologi, atunci cand definesc aptitudinile, se refera la rezultatul
obtinut in urma intrarii lor in functiune.

Finalitatea aptitudinilor reprezinta o obtinerea unui randament superior mediei, intr-

un anume domeniu de activitate.

CLAPAREDE: 'Aptitudinea este orice insusire psihica sau fizica considerata sub
unghiul randamentului' .

T.G. ANDREWS credea ca aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobandi

sau ameliora un anumit randament, daca este plasat in conditii si daca este antrenat.

Notiunea de randament se refera:

- atat la cantitatea, cat si la calitatea activitatilor subiectului

- la rapiditatea cu care se desfasoara activitatea.

Mai recent notiunea de randament a fost inlocuita cu cea de "comportament eficient”.

 MITROFAN: ,,Aptitudinea este o formatiune psihologica complexa la nivelul
personalitatii care…faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul
activitatii”.

Cu toate ca accentul pus pe randament sau pe comportamentul eficient, ca note

definitorii este ale aptitudinii este binevenit, se pierde din vedere natura si specificitatea
psihologica.

3) definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific

In structura aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (informatii,

deprinderi, interese, capacitati).

In felul acesta, apare insa un nou pericol: acela de a largi nepermis de mult sfera
notiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte componente
ale vietii psihice.

Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor
caracteristici ale acestora, dar nici una dintre ele nu solutioneaza complet problema.

Zlate considera ca iesirea din impas s-ar putea obtine printr-o definitie generala si
sintetica a aptitudinilor, insotita insa de o serie de explicitari suplimentare.

Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale,

structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor
activitati.

Ea ne raspunde la intrebarea: ,,ce poate si ce face efectiv un anumit individ in cadrul

activitatii pe care o desfasoara?” si se leaga intotdeauna de performanta si eficienta, in
dublul sau inteles: cantitativ si calitativ.

In evaluarea laturii cantitative a performantei, apelam la indicatori precum:

 volumul total al sarcinilor rezolvate, si, corespunzator, volumul ,,produselor

finite” obtinute;
 timpul necesar rezolvarii unei sarcini individuale;

 timpul necesar obtinerii unui ,,produs finit”;

 intensitatea efortului depus

Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de