1

Antropologia Sf. Ioan Damaschin

Dogmatica

CAPITOLUL XII
Despre om

Dumnezeu a creat astfel lumea spirituală, adică pe îngeri şi pe toate cetele cereşti. Căci
este clar că aceştia au o natură spirituală şi incorporală. Iar când zic incorporală o pun în
comparaţie cu grosolănia materiei, căci numai Dumnezeirea este cu adevărat imaterială şi
necorporală. A creat încă şi lumea materială, adică cerul, pământul şi cele care sunt aşezate în
ele. Lumea spirituală este înrudită cu el — căci înrudită cu Dumnezeu este firea raţională care
se poate sesiza numai cu mintea — iar lumea materială este cu totul depărtată de el, pentru că
ea cade sub simţuri. Dar după cum spune grăitorul celor dumnezeieşti, Grigore, „trebuia să se
facă o împreunare din cele două lumi, ca o dovadă a unei înţelepciuni mai mari şi a bogăţiei
faţă de firi, ca să fie un fel de unire între natura văzută şi cea nevăzută” 1. Eu spun că expresia
„trebuia” indică voinţa creatorului, căci ea este orânduirea şi legea cea mai potrivită. Nimeni
nu va întreba pe plăsmuitor: De ce m-ai făcut aşa? Căci olarul are puterea să construiască din
lucrul său diferite vase spre a arăta înţelepciunea sa2.
Aşa stând lucrurile, Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale proprii din natura
văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa3. A făcut corpul din pământ, iar suflet

1
Cuvântul XXXVIII. La Teofanie, adică la Naşterea Mântuitorului, Migne PG, 36, col. 321 C.
2
Romani IX, 21; Isaia, XXIX, 16, XLV, 9; Ieremia, XVIII, 6.
3
Facerea I, 26.
 2

raţional şi gânditor îi dădu prin insuflarea Sa proprie 4. Aceasta numim „chip dumnezeiesc”,
căci cuvintele „după chipul” indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele „după asemănare”
arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil.
Trupul şi sufletul au fost făcute simultan şi nu numai întâi unul şi apoi celălalt, după
cum în chip prostesc afirmă Origen5.
Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă,
luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, un microcosm în
macrocosm, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea
spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi
nemuritor, văzut şi spiritual, la mijloc între măreţie şi smerenie, acelaşi şi duh şi trup; duh, din
pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh, ca să rămână şi să laude pe binefăcător, trup
ca să sufere şi prin suferinţă să-şi amintească şi să se instruiască când se mândreşte cu
măreţia. Animal condus aici, adică în viaţa prezentă, dar mutat în altă parte, adică în veacul ce
va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinaţia către Dumnezeu. Se
îndumnezeiește prin participarea la iluminarea dumnezeiască şi nu prin transformarea sa în
fiinţa dumnezeiască.
Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voinţă liber. Spun fără de
păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui — căci numai Dumnezeirea este incapabilă de
păcat — ci pentru că nu are în firea sa facultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea voinţei.
Avea adică puterea să rămână şi să progreseze în bine ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după
cum avea şi putere să se întoarcă de la bine şi să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl
îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se
face prin forţă…
Pe cele necorporale6 şi nevăzute şi fără de formă le înţelegem în două feluri. Pe unele
le înţelegem că au aceste însuşiri în virtutea fiinţei lor, iar pe altele în virtutea harului. Unele
există cu aceste însuşiri prin natura lor, iar altele în comparaţie cu grosolănia materiei.
Dumnezeu are aceste însuşiri prin fire; îngerii, însă, demonii şi sufletele se spune că sunt
necorporali prin har şi în comparaţie cu grosolănia materiei.
Corp este ceea ce are trei dimensiuni, adică lungime, lăţime şi înălţime sau grosime.
Orice corp constă din patru elemente; iar corpurile vieţuitoarelor din cele patru humori.
Trebuie să se ştie că sunt patru elemente: pământul, care este uscat şi rece; apa, care
este rece şi umedă; aerul, care este umed şi cald; focul, care este cald şi uscat. De asemenea
sunt şi patru humori, în analogie cu cele patru elemente: fierea neagră, corespunzătoare
pământului, este uscată şi rece; flegma, corespunzătoare apei, căci este rece şi umedă; sângele,
corespunzător aerului, căci este umed şi cald; fierea galbenă, corespunzătoare focului, căci
este caldă şi uscată. Fructele constau din elemente, iar humorile din fructe. Corpurile
vieţuitoarelor sunt compuse din humori şi se descompun în acestea. Căci tot ceea ce este
compus se descompune în acelea din care este compus.
Trebuie să se ştie7 că omul comunică cu existenţele neînsufleţite, participă la viaţa
celor neraţionale şi se împărtăşeşte cu spiritualitatea celor spirituale. Comunică cu existenţele
neînsufleţite prin corpul şi prin amestecul celor patru elemente; cu plantele şi prin acestea, dar
şi prin puterea de nutriţie, de creştere şi de însămânţare, adică de naştere; cu cele neraţionale

4
Facerea II, 7.
5
Origen a trăit între 185 şi 254.
6
Înaintea acestui aliniat este următorul subtitlu, o notă marginală: „Câte sensuri are cuvântul:
necorporal?”.
7
Înaintea acestui aliniat este următorul subtitlu, o notă marginală: „Omul comunică cu cele
neînsufleţite, cu cele iraţionale şi cu cele raţionale”.
 3

prin acestea şi încă prin dorinţă, adică mânie şi poftă şi prin simţire şi prin mişcarea
impulsivă.
Sunt cinci simţuri: văzul, auzul, mirosul, gustul, tactul (pipăitul n.n.). Mişcării
impulsive îi aparţine facultatea de a trece de la un loc la altul, de a mişca tot corpul, de a vorbi
şi de a respira. Acestea sunt în puterea noastră de a le face şi de a nu le face.
Omul se alătură prin raţiune de naturile necorporale şi spirituale, deoarece el
raţionează, cugetă, judecă fiecare lucru, năzuieşte după virtute şi iubeşte punctul culminant al
virtuţilor, cucernicia. Pentru aceea omul este un microcosm.
Trebuie să se ştie că proprii corpului sunt numai tăierea, scurgerea şi schimbarea.
Schimbarea, în ce priveşte calitatea, adică încălzirea, răcirea şi cele asemenea. Curgerea, în
ceea ce priveşte deşertarea, căci sunt date afară cele uscate, cele umede şi răsuflarea, de a
căror completare are nevoie. Pentru aceea atât foamea cât şi setea sunt afecte naturale. Tăierea
este despărţirea humorilor unele de altele, desfacerea lor după formă şi materie.
Proprii sufletului sunt pietatea şi cugetarea. Iar comune şi sufletului şi corpului sunt
virtuţile. Ele se referă la suflet, dar sufletul pentru îndeplinirea lor se serveşte de corp…
Facultatea de nutriţie, de naştere şi pulsul aparţin părţii nesupuse raţiunii. Puterea de
creştere, de nutriţie şi de naştere se numeşte vegetativă, iar pulsul se numeşte putere vitală.
Puterile părţii nutritive sunt patru: atrăgătoare, care atrage hrana; păstrătoare, care ţine
hrana şi nu permite să fie eliminată îndată; transformatoare, care transformă mâncarea în
humori; eliminatorie, care elimină şi evacuează prin anus ceea ce este de prisos.
Trebuie să se ştie că facultăţile oricărei vieţuitoare se împart în facultăţi sufleteşti,
facultăţi vegetative şi facultăţi vitale. Facultăţile sufleteşti sunt acelea care se îndeplinesc în
chip voluntar, adică mişcarea impulsivă şi simţirea. Mişcarea impulsivă este facultatea de a
schimba locul, de a mişca tot corpul, de a vorbi şi de a respira. Acestea sunt în puterea noastră
de a le face şi de a nu le face. Facultăţile vegetative şi vitale sunt acelea care se îndeplinesc în
chip involuntar. Facultăţi vegetative sunt: puterea de nutriţie, puterea de creştere şi puterea
seminală. Facultatea vitală este pulsul. Acestea se îndeplinesc fie că vrem, fie că nu vrem.
Trebuie să se ştie că lucrurile se împart în lucruri bune şi în lucruri rele. Când se
aşteaptă un lucru bun se naşte pofta; când este prezent, plăcerea. De asemenea, iarăşi, când se
aşteaptă un lucru rău se naşte frica; când este prezent, tristeţea. Trebuie să se ştie că atunci
când spunem aici bine, vorbim fie de binele real, fie de binele aparent. Tot asemenea şi despre
rău.

CAPITOLUL XXVI
Despre cele ce se-ntâmplă

Despre cele ce se-ntâmplă unele sunt în puterea noastră, altele nu sunt în puterea
noastră. În puterea noastră sunt acelea pe care suntem liberi să le facem şi să nu le facem,
adică toate acelea pe care le facem voluntar. Căci nu s-ar zice că acţionăm voluntar, dacă
fapta nu ar fi în puterea noastră. Şi într-un cuvânt sunt în puterea noastră acelea cărora le
urmează blamul sau lauda şi peste care este îndemn şi lege. în sens propriu sunt în puterea
noastră toate cele sufleteşti şi asupra cărora deliberăm. Iar deliberarea este pentru cele
deopotrivă posibile. Iar deopotrivă posibil este lucrul pe care îl facem şi contrariul lui.
Alegerea acestuia o face mintea noastră. Ea este principiul acţiunii. Prin urmare sunt în
puterea noastră cele deopotrivă posibile, ca a te mişca şi a nu te mişca, a porni şi a nu porni, a
dori cele ce nu sunt necesare şi a nu le dori, a minţi şi a nu minţi, a da şi a nu da, a te bucura
de ceea ce se cuvine şi de asemenea a nu te bucura de ceea ce nu se cuvine şi câte sunt de
felul acestora, care sunt faptele virtuţii şi ale viciului. Faţă de acestea suntem liberi. Dintre
 4

cele deopotrivă posibile fac parte şi artele. Este în puterea noastră de a învăţa-o pe aceea pe
care am voi-o şi de a nu o învăţa.
Trebuie să se ştie că alegerea a ceea ce este de făcut este în puterea noastră. De multe
ori însă, fapta este împiedicată, potrivit unui mod oarecare al proniei dumnezeieşti.

CAPITOLUL XXVII
Pentru care motiv am fost făcuţi cu voinţă liberă?

Prin urmare noi spunem că liberul arbitru însoţeşte în chip nemijlocit raţiunea şi că
prefacerea şi schimbarea este înnăscută în cele ce se nasc. (Tot ceea ce este născut este
schimbător, deoarece este necesar să fie schimbătoare acelea a căror naştere a început prin
schimbare. Iar schimbarea este a fi adus de la neexistenţă la existenţă şi a deveni altceva din o
materie dată.) Cele neînsufleţite şi cele iraţionale se schimbă prin modificările corporale
pomenite mai sus; cele raţionale, prin alegere. Facultatea de a raţiona are o parte teoretică şi
alta practică. Partea teoretică înţelege existenţele aşa cum sunt. Partea practică deliberează şi
hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc. Partea teoretică se numeşte raţiune
pură, iar cea practică, raţiune practică. Şi iarăşi, partea teoretică se numeşte înţelepciune, iar
cea practică prudenţă. Tot cel care deliberează, deliberează pentru că are în stăpânirea sa
alegerea celor care trebuiesc făcute, cu scopul de a alege ceea ce s-a judecat ca preferabil de
deliberare şi, alegându-l, să-l facă. Iar dacă este aşa, urmează că liberul arbitru subzistă cu
necesitate raţiunii. Astfel, sau nu va fi omul raţional sau, dacă este raţional, va fi stăpânul
faptelor şi înzestrat cu liberul arbitru. Pentru acest motiv cele iraţionale nu au liberul arbitru,
căci ele sunt conduse de natură mai mult decât o conduc. Pentru acest motiv nici nu se opun
dorinţei naturale, ci, îndată ce doresc ceva, se mişcă spre faptă. Omul însă, fiind raţional,
conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are
putere să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale
nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este şi lăudat şi blamat.
Trebuie să se ştie că îngerii, fiind fiinţe raţionale, sunt înzestraţi cu liberul arbitru. Şi
pentru că sunt creaţi sunt şi schimbători. Acest lucru l-a arătat diavolul. El a fost creat bun de
creator, dar, în virtutea liberului arbitru, el şi cu puterile care au apostaziat împreună cu el,
adică demonii, a ajuns descoperitorul răutăţii, în timp ce celelalte cete ale îngerilor au
persistat în bine.

CAPITOLUL XXVIII
Despre cele ce ne sunt în puterea noastră

Dintre cele ce nu sunt în puterea noastră unele au principiile sau cauzele în cele ce sunt
în puterea noastră, adică răsplata faptelor noastre în veacul de acum şi în cel ce va să fie, iar
toate celelalte depind de sfatul dumnezeiesc. Facerea tuturor lucrurilor îşi are originea în
Dumnezeu; distrugerea, însă, a fost introdusă din pricina răutăţii noastre spre pedeapsă şi
folos. „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nici nu se bucură de pierderea celor vii” 8. Moartea a
fost introdusă mai degrabă prin om, adică prin călcarea lui Adam 9; la fel şi cu celelalte
pedepse. Toate celelalte, însă, trebuie atribuite lui Dumnezeu. Facerea noastră o datorăm

8
Înţelepciunea lui Solomon I, 13.
9
Romani V, 12.
 5

puterii Lui creatoare; menţinerea noastră, puterii Lui de conservare; conducerea şi mântuirea,
puterii Lui proniatoare; desfătarea veşnică de cele bune, bunătăţii Lui faţă de aceia care
păzesc starea naturală în care am fost creaţi.