II.
APOLOGIA CRESTINA DE-A LUNGUL TIMPULUI
4. Viata Mantuitorului Iisus Hristos- model de apologie crestin. Apologia Sf. Ap. Pavel
n context multicultural i multireligios.
Vocatia omului este sfintenia. Ea poarta pe om la implinirea desavarsita a vietii sale
care este dobandirea asemanarii cu Dumnezeu. Sfintenia nu priveste o elita, o anumita
categorie de persoane predestinate ci vizeaza pe tot omul care vine in lume. Fiecare persoana
este chemata sa faca experienta pregustarii vietii vesnice. Marturia acestei vieti vesnice este
facuta accesibila prin Intruparea Filui si este marturie a Tainei Euharistiei prin care inca din
aceasta viata putem sa pregustam imparatia. Lucrul acesta este posibil in virtutea umanitatii
asumate si vindecate de pacat prin activitatea Mantuitorului pe pamant. Este ceea ce
marturiseste Biserica de la inceput: Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se
indumnezeiasca. Insasi viata lui Hristos este marturie a iubirii lui Dumnezeu pentru om.
Hristos apara posiblitatea omlui de a se indumnezei. Prin viata Lui, Hristos cheama la
sfintenie. Primul chemat este Adam creat dupa chipul lui Dumnezeu.
Chemarea la sfintenie este prezenta in diverse forme, in viata lui Noe si Avraam, in
cea a poporului ales, prin gura profetilor si vadit prim chemarea lui Hristos Cel care reuneste
in Persoana Sa dumnezeirea si umanitatea deschizand calea indumnezeirii in Duhul
Sfant.Deci intreaga istorie este o chemare neintrerupta si lucrare a lui Dumnezeu in lume in
vederea sfintirii oamenilor. Insa ni se descopera ca o astfel de lucrare este posibila doar cu
ajutorul harului dumnezeiesc. Invierea este inceputul Mantuirii oamenilor. Toate cele
marturisite de Hristos sunt cuprinse si inseamna marturisirea de credinta prin viata curata in
Duhul traita in comuniunea sfintilor in Biserica. El ne-a poruncit sa pazim viata in dreapta
credinta, in Biserica Sa. Lucrarea de implinire a poruncilor presupune lepadarea vietii
pacatoase, metanoia, despatimirea (Sf. Maxim). Despatimirea si marturisirea sunt posibile
doar in Duh si Adevar. Aceasta inseamna o participare la lucrarea tainica asupra propriei vieti
prin Sfintele Taine care il vindeca pe om. A lucra cele poruncite presupune efort, staruinta si
ajutor de la Dumnezeu, infranare, trezvie, smerenie si indelunga-rabdare (Grigorie Sinaitul),
un drum al crucii prin respingerea ingaduintelor vinovate si staruind pana cand drumul
rodeste.
Viata lui Hristos este apologia cea mai produnda a chipului in care omul este chemat
de Dumnezeu sa vietuiasca. Hristos este omul asa cum L-a dorit Dumnezeu. Este noul Adam
care da rasunsul cuvenit pacatului aducator de moarte si model pentru fiecare dintre noi. El
este apologet prin excelenta al chipului lui Dumnezeu in om. Apologia lui Hristos este
apologia vietii vesnice din care omul este chemat sa se impartaseasca. Teologia bisericii este
fundamental marturisitoare nu in sensul unei propagande ideologice sau prozelitismului ci in
sensul unei daruiri fata de toti care tanjesc dupa imparatia lui Dumnezeu, constient sau nu.
Biserica continua marturisirea inceputa de Apostoli. Biserica deschide noua realitate a lui
Hristos. Marturisirea nu este simpla, ci presupune jertfa. Marturisirea nu presupune
exercitarea unor competente omenesti astfel incat sa fie indeajuns de convingatoare ci trebuie
sa fie expresie a puterii lucratoare a harului. In fata opresorilor, in fata piedicilor,
marturisitorii, Apostolii vor primi mangaiere deoarece Hristos va fi cu ei (Eu va voi da gura si
intelepciune Lc 21:12-15). Att timp cat va exista propovaduire va exisata si aparare celor care
propovaduiesc.
Momentul Cincizecimii. Apologia ca urmare a imbracarii cu putere de Sus.
Incredintand ca asa trebuia sa patimeasca Hristos (Lc 24:46-47), Mantuitorul promite
sa trimita peste ei fagaduinta Tatalui ceresc, alt Mangaietor care le va aduce aminte de toate
cate le-as pus El. Permanenta prezentei Duhului in Biserica afirmata de cuvintele ramane la
voi, in voi va fi priveste nu numai pe ucenicii prezenti ci si pe cei care vor urma in veac=>
permanenta spirituala ca dimensiune a Apologeticii Bisericii.
Este semnificativ sa amintim faptul ca termenul parakletos inseamna la origine avocat,
asistent legal. Este cel care ii va intari ca un avocat ceresc pe marturistorii lui Hristos
ocrotindu-i in mijlocul involburarilor. Duhul ii asista in aceasta misiune desavarsit. El le va da
intelepciunea si priceperea necesare unei astfel de demers. Apologia crestina presupune
asadar prezenta sfintitoare si inspiratoare a Duhului Adevarului.
Cincizecimea este momentul imbracarii Apostolilor cu putere dumnezeiasca spre a-L
marturisi pe Hristos. Este un demers de marturisire generat de prezenta arzatoare si
calauzitoare a Duhului in inimile celor ce marturisesc, nu este o persiuasiune bazata pe
competente omenesti. Arderea este cea despre care Luca si Cleopa vorbesc pe Emaus si
despre care Mantuitorul vorbeste (Duhul sa nu-l stingeti). Arderea launtrica ii face pe
Apostoli sa uite de primejdiile care ii tineau ascunsi de frica iudeilor si ii va purta sa dea
marturia Imparatiei deschise prin Hristos.
Prin iconomie dumnezeiasca, momentul Cincizecimii se face prilejul marturiei
evanghelice in fata unei multimi de oameni veniti din toate colturile imperiului fiind apologie
intarita cu puterea Duhului in fata celor prigoneau invatatura crestina. La Cincizecime primim
marturia vocatiei Duhului de a se aresa tuturor in unitatea credintei. In acest fel, unitatea de
credinta se poat eimplini nestanjenita de niciuna din piedicile care faramteaza omenirea:
diferentele culturale, lingvistice sau istorice.
Pledoaria Sfantului Ap. Pavel in Aeropag. Apologia ca marturie crestina in context
multucultural si multireligios.
Propovaduirea Evangheliei il va aduce in mai multe randuri pe Pavel in situatia de a
trebui sa isi justifice demersul in fata unor interlocutori. Il intalnim in farta corintenilor care ii
puneau la indoiala autoritatea apostolica, in Roma unde se apara in fata diferitelor acuzari sau
il vedem aparandu-se inaintea cetatenilor evrei ai Ierusalimului unde va fi acuzat de necistirea
templului. Apologia care ne retine atentia este cea din Areopag. Atena constituia un context
diferit la nivel cultural si de mentalitate fata de mediul iudaic. Este o super-piata de culturi
si oferte religioase. Aeropagul atenian era la acea epoca forul cel mai inalt de dezbatere
publica cu o istorie ce se pierdea in zorii civilizatiei grecesti. Era locul unde se intalneau
savantii si persoanele competente din diferite doctrine. Aeropagul recapitula Atena
reprezentand gloria civilizatiei grecesti. In fata misiunii de vestire a lui Dumnezeu, Pavel
resimte durerea de a-si vedea semenii in ratacire usor de inteles, de altfel, pentru el care
trecuse prin experienta luptei impotriva Adevarului. Aceasta experienta bogata alimenteaza
ravna sa spre a da marturia crestina in acest context. Pavel nu marturiseste cu puterea
intelepciunii, desi avea capacitatea, ci cu armele Duhului Care il inspira in a-si incepe
marturia prin evocarea acelui dumnezeu necunoscut (FA 17:23) caruia atenienii ridicasera un
monument. Deci punctul de plecare este acel loc pana la care omul a putut inaint a prin
propriile sale competente si pe fondul propriei sale cautari. Cunostintele omenesti nu pot insa
circumscrie ceea ce se face cu descoperire de Sus. Dumnezeu ramane necunoscut daca
filosofia nu face loc duhovniciei. Este ceea ce va incerca sa comunice atenienilor. Pentru el nu
exista confuzie intre intelepciunea Duhului si cea a lumii. Pentru un om obisnuit cu harul lui
Dumnezeu intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu. Daca
intelepciunea lumii este in ochii lui Dumnezeu nebunie, ce putea insemna pentru ei
intelepciunea lui Dumnezeu?
Compatibilitatea dintre crestinism si cultura lumii antice a fost afirmata de unii filosofi
antici care sugereaza o posibila continuitate crestinismul ne fiind considerat exterior vaorilor
filosofiei. Spre exemplu Galien recunoaste crestinilor calitati specifice adevaratilor filosofi.
Incercand la randul sau sa se adreseze unui neam inca strain de Evanghelie, Pavel a incerca sa
faca apel la oua personalitati recunoscute de greci: Epimenide din Creta si Aratus de Soles din
Cilicia pentru a putea oferi crestinismul ca pe un reper valabil si sa castige interesul lor. El nu
numai ca anatemizeaza ratacirile lor, chiar ii incurajeaza sa faca pasul spre crestinism din
interiorul demersului lor. El surmoteaza handicapul prezetnarii evitand situatia in care ceea ce
urma sa spuna ar fi parut o filosofie straina, irationala. El va fi nevoit sa se opreasa la un
moment dat. Totusi in masura in care calitatea apologiei sale ne apare ca meritorie, cum
2
putem califica rezltatul pledoariei sale pe care nu l-am putea caracteriza decat ca modest sau
chiar ca un esec? Crestinismul asa cum a fost prezentat este oare incapabil de dialog cu
stiintele si cu filosofia?
Exista cercetatori din mediul neteologic (Marie-Francoise Baslez) care aleg sa vada in
Pavel figura unui nou Socrate integrat sirului de neintelesi si persecutati. Aceasta este o
viziune simplista care nu diferentiaza intre demersul inspirat de Duhul Sfant si cel al
intelectului uman, propriu puterilor naturale. Ea naste un dialog intre teologie si stiinta redus
la o dezbatere conceptuala. Revelandu-se insa ca demers de ordin existential care cere
integrarea ideilor in actul de viata, crestinismul pare a fi compatibil cu ideea socratica de
filosofie. Cum insa ne putem permite sa vedem in Pavel un intelectual cand el repeta cu
obstinatie faptul ca vorbeste nu in cuvinte invatate din intelepciunea omeneasca ci in cuvinte
invatate de la Duhul Sfant (1Co 2:13).
Cel mai probabil atenienii asteptau de la Pavel un discurs de anumita anvergura
compatibil cu propriile lor cautari. Pana la un punct ei primesc discursul pentru ca el cuprinde
cateva repere cunoscute lor. Insa dupa aceasta se trece dincolo de categoriile mintii in spatiul
unei descoperiri posibile doar in Duhul. Intrucat omul firesc nu primeste sa le inteleaga,
fiindca ele se judeca duhovniceste (1Co2:14), nu ne mai poate sa ne mire dificultatea acestor
maestrii ai instrumentelor mintii .
Abordarea lui Pavel se arata deopotriva inspirata si fireasca. Pavel nu exercita
presiune, nu incearca sa marturiseasca impotriva auditoriului mai mult decat puteau primi,
semn ca intelegea dificultatea lor de a crede. El intelege conditia existentiala a filosofilor din
Aeropag care se situau prin preocuparile lor deopotriva aproape prin nevoile lor existentiale si
departe de Dumnezeu prin impovararea mintii cu concepte si modele rationale. Pavel intelege
situarea filosofilor si pentru ca el se aflase in aceasta situatie, aproape de Dumenzeu prin
Vechiul Legamant si departe aparand traditia si credinta poporului ales printr-o lupta acerba.
Din acest motiv, Pavel, nu prin puterile sale, nu va crede in forta argumentelor rationale, nic
in puterea lor de a transmite credinta vie care sa duca la convertire.
Experienta traita de Pavel il face sa simta nevoia sa o si marturiseasca. Avem astfel de
situatii mai ales in cazul celor asupra carora Insusi Iisus a lucrat minuni cum ar fi orbul din
Ierihon care dupa ce a fost vindecat nu a simtit altceva mai pretios de facut decat sa mearga
dupa Hristos slavind pe Dumnezeu (Lc 18:43). Aceeasi situatie o intalnim si in cazul celui
surd si gangav. Aici se intampla ceva si mai edificator, Hristos poruncind celor de fata sa nu
mentioneze nimanui vindecarea, cu toate acestea ei procedeaza invers. E dificil sa intelegem
starea celor vindecati de Hristos insa este usor de inteles de ce, odata vindecati, nu se opresc
din marturisirea lor. Dorinta lor de marturisire este atat de inflacarata incat ramane valabila si
pentru cei ce primesc porunca sa nu spuna nimic. Pavel nu avusese insa prilejul sa descopere
pe Hristos treptat, la fel ca si ceilalti Apostoli. Lui Hristos i s-a aratat deodata, Inviat,fara nici
o alta instiintare pe cand se lupta tocmai cu cei ce-l marturiseau pe El. Omeneste, este greu de
inteles cum in Aeropag, la prima intalnire cu cea mai profunda si articulata dintre credintele
vremii, Pavel, cel mai instruit dintre Apostoli, trece sub tacere puternica experienta a
convertirii sale. El procedeaza neobisnuit. Nu scoate la bataie dovezile tari privitoare la
Hristos, nu pomeneste faptul ca L-a intalnit, nu striga ca L-a vazut pe Cel inviat si nici nu
pomeneste de profetiile din Vechiul Testament facute despre El, desi avea cunostinta despre
ele. In Areopag nici nu pomneste macar numele lui Iisus Hristos, chiar daca il vazuse fata
catre fata! Chiar daca se afla la cea mai provocatoare intalnire, nu scoate cele mai tari dintre
argumentele credintei. Cumva, ceea ce se anunta a fi o mare disputa, sfarseste destul de
repede pentru ca Pavel nu intra cu o strategie omeneasca, pregatit cu un discurs argumentat.
Nu cauta sa expuna Adevarul ca doctrina bogat intemeata si anuntata in Vechiul Testament,
nici nu expune Adevarul experiat de el insusi pentru ca nu urmareste sa ii converteasca cu
orice pret, impotriva vointei lor. El face marturisirea Adevarului doar pana la masura
disponibilitatii acelora de a primi adevarul. Marturia aceasta cere lucrarea harului pe fondul
propriei onestitati de a cauta Adevarul. Mediul reprezentatnilor diferitelor doctrine nu era un
mediu usor de convertit. In acest context se pare ca esecul nu face decat sa confirme faptul ca
facultatea de rationament a omului in care aeropagitii investeau atat, este insuficienta in fata
realitatilor dugovnicesti. Descoperirea lui Dumnezeu in om, in acest caz, opereaza un fel de
3
rastignire a inteligentei, o metanoia, o innoire a mintii. Aceasta este singura cale care ingaduie
omului sa se apropie de dumnezeiesc.
Def. apologiei: Intelepciunea data de Duhul ramane o taina imposibil de vestit ca
iscusit cuvantator sau ca intelept, intrucat nu tine de cuvintele de induplecare ale
intelepciunii omenesti, ci, in adeverirea Duhului si a puterii.
Grecii cautau intelepciune iar intelepcinea pe care o propunea Pavel era relevanta doar
pentru inimile care se aratau compatibile cu exigentele duhovnicesti proprii receptarii
Duhului. Predicarea lui Pavel ne plaseaza in fata misterului inspiratiei de Sus care cauta sa
lumineze inteligenta in chip calauzitor spre mantuire.
In continuitate cu Pavel, Apologetica crestina nu s-ar multumi sa devina o stiinta sau o
filosofie naturala. Apologetica crestina prin Sfantul Pavel permite creatului sa se
impartaseasca din taina necreatului in masura in care omenescul se deschide catre planul
necreat al existentei, printr-o cunoastere nu doar de ordin intelectual, ci mai ales existential.
