Tema: Abordări teoretice ale violenţei domestice

Plan:
 Prezentare generală
 Violenţa domestică: concept şi caracteristică
 Tipologia violenţei domestice
 Priviri de ansamblu asupra violenţei în lume şi în Republica Moldova.
 Consecinţe psihosociale ale victimizării femeii
 Consilierea – modalitatea de anihilare a consecinţelor victimizării

Prezentaregenerală
Violenţa domestică a devenit un punct fierbinte în dezvoltarea strategiilor psihosociale în
ultimele două decenii. Dat fiind faptul că această perioadă a reprezentat un apogeu în escaladarea
fenomenului vizat, violenţa domestică este reprezentativă pentru multe dintre mediile sociale: atît
cele caracterizate de derivare socială, cît şi cele ce nu prezintă aceste trăsături. Relaţiile tensionate
dintre membrii familiei conduc nemijlocit spre un dezechilibru a sistemului social. Dat fiind faptul
că familia în viziunea majorităţii se asociază cu securitate, afectivitate, protecţie, ea ar trebui să fie
locul unde poate fi găsită pacea şi înţelegerea reciprocă. În realitate, în unele cazuri, ea poate fi un
adevărat centru de agresivitate şi un focar de violenţă. Acesta din urmă continuă să rămînă o
problemă socială în majoritatea societăţilor contemporane, atît pentru că nu şi-au găsit încă soluţii
adecvate, cît şi pentru faptul că există un consens foarte scăzut în ceea ce priveşte opiniile publicului
sau ale specialiştilor asupra definirii violenţei intrafamiliale. În prezent, violenţa domestica, ale cărei
victime devin femeile, a atins mărimi îngrijorătoare. Din nefericire, organele puterii se confruntă cu
dificultăţi în ceea ce priveşte controlul asupra violenţei în familie, deoarece de cele mai dese ori
informaţia despre aceasta parvine doar atunci cînd se produc consecinţe grave, provocate de
violenţă, restul cazurilor considerîndu-se a fi conflicte de familie. Există extrem de puţine studii şi
cercetări în acest domeniu, lipsesc rapoartele şi anchetele anuale. Putem afirma acest lucru şi
datorită faptului că, în privinţa asistenţei psihosociale, ţara noastră se află abia la început. Dacă
totuşi vom reuşi să înţelegem clar nevoia stopării violenţei domestice şi vom recunoaşte toate
implicările ei negative se va reuşi de a crea o intervenţie asistenţială cît mai adecvată.

Violenţa domestică: concept şi caracteristică. Cauzele violenței domestice

Analiza numeroaselor studii asupra violenţei lasă impresia, că în acest domeniu, se operează
mai curînd cu o metaforă decît cu un concept. Un raport recent al Națiunilor Unite a descoperit că
discriminarea și violența împotriva femeilor este înrădăcinată în culturile din jurul lumii. Cu toate că
multe țări au început să facă pași spre protecția drepturilor femeilor și spre promovarea egalității,
progresul actual este totuși încet. Pînă să analizăm pe larg unele definiţii ne vom opri succint la
istoricul apariţiei violenţei domestice.
Violenţa domestică din societatea noastră nu este decît unul dintre rezultatele legilor care au
discriminat femeile de-a lungul istoriei şi al concepţiei despre femei ca fiind o clasă socială
inferioară. Violenţa determinată de gen este consecinţa extremă a discriminării acestuia şi a
convingerii că femeile sunt subordonate bărbaţilor prin naştere.

1
 Problematica violenţei este de dată recentă. Abia în secolul al XIX-lea începe să se contureze
conceptul şi să fie analizate rădăcinile şi formele violenţei. Pentru civilizaţiile anterioare, violenţa
era considerată ceva natural, care nu ridica întrebări sau dubii. Ea începe să fie denunţată odată cu
dezvoltarea spiritului democratic modern.
În prezent, violenţa constituie un obiect de cercetare pentru numeroase ştiinţe naturale şi
sociale: fiziologie, psihologie, sociologie, psihiatrie,etc. Toate aceste discipline au adus contribuţii
enorme la studierea cauzelor şi mecanismelor violenţei. De exemplu, pînă în 1975, Peace Research
Abstract Journal a publicat circa 106000 rezumate de studii, apărute după 6 august 1945, ce tratează
problema păcii şi războiului - deci, indirect, şi problema violenţei.
Nevoia unei explicaţii paradigmatice asupra fenomenului de violenţă domestică a apărut
îndată ce s-a constatat că, din punct de vedere spaţial şi temporal, nu există limite ale manifestării şi
că violenţa domestică este un rău prezent în orice societate. Diferenţele care se consemnează de la o
societate la alta sunt date doar sub aspectul frecvenţei şi al formelor concrete pe care le îmbracă. Pe
de altă parte, fiecare manifestare apare individualizată şi face ca un tip de intervenţie suficientă într-
un caz să fie total nepotrivită în altul.
Ca urmare a nevoii de explicaţii generalizatoare, la nivelul comunităţilor, în reprezentările
sociale asupra fenomenului, au început să funcţioneze miturile explicative precum сă:
- alcoolul și drogurile conduc la incidentele de violență;
- tatăl lui era un om violent, își bătea soția, și deci el a învățat acasă acest mod de comportare
cu soția;
- din cauza necazurilor pe care le au, a greutăților vieții, o bate;
- din cauza sărăciei;
- bătaia este fără urmări, este un fenomen de moment datorat pierderii controlului.
Toate aceste afirmații conțin o parte de adevăr, chiar dacă relația cauză-efect nu e cea proclamată
de aserțiune și realitate arată mai degrabă o acompaniere reciprocă în cadrul evenimentelor de
violență domestică.
Percepția la nivelul publicului asupra fenomenului violenței domestice, insuficiența
informațiilor, dificultățile de înțelegere a fenomenului, de recunoaștere și de acceptare a existenței
lui într-o societate, în general, și într-o familie, în particular, au generat o serie de mituri și de
prejudecăți privitor la factorii cauzali și cei favorizanți.
Există o unică explicație și cauză reală a violenței domestice. Este vorba despre funcționarea
dominației bărbatului asupra femeii, în societățile patriarhale. În virtutea tradiției ce trece de la o
generație la alta, se învață rolurile sexuale de dominator (bărbatul) și supus (femeia). Aceste roluri
se conturează la vîrste foarte fragede după care se confirmă și se rafinează de-a lungul întregii vieți,
în toate instanțele sociale.
Din punct de vedere sociologic, putem defini patriarhatul ca un sistem de autoritate în familie, în
cadrul căruia loialitatea datorată “șefului” se bazează pe puterea lui de a dispune de bunuri, inclusiv
de femeie și copii.
De asemenea, sociologii sunt tentați să explice prezența violenței prin tradițiile socio-culturale
din societate. Violența domestică apare ca urmare a lipsei de cultură, a perceperii eronate, a valorilor
familiale și sociale, fie a neglijării lor. Atît timp cît se transmite transgenerațional, violența
domestică este văzută ca un lucru normal, inerent oricărei familii. Și de ce am schimba această

2
normalitate cu care ne-am obișnuit? De ce am considera violența domestică un fapt care ar trebui
incriminat? Există o "complicitate" între agresor și restul societății, pentru că primul rămîne
nepedepsit datorită toleranței și acceptanței manifestată de cel de-al doilea.
Cît privesc factorii favorizanți ce declanșează violența ar fi: sărăcia, consumul de alcool, droguri,
stresul, bolile psihice. Este ușor de presupus, în asemenea condiții, că eliminînd elementele
respective eliminăm și violența domestică. Din păcate, practica arată că violența domestică este
prezentă și în familiile în care nu există astfel de probleme.
Violența domestică se naște pe fondul unei stări dezarmonice, de disonanță relațională, în care
membrii familiei nu comunică pozitiv, în sensul rezolvării problemelor, ci mai degrabă sunt în
confruntări directe, care de cele mai multe ori se manifestă prin comportamente agresive.
Autorii ce abordează în lucrările lor problema violenței domestice indică la o extindere enormă
în ultimii a acestui fenomen cu impact psiho- și socio-patogen. Motivul principal ce a generat atît de
tîrziu recunoașterea violenței familiale și abordarea ei ca problemă socială l-a constituit coloritul
specific atribuit familiei: spațiu privat cu caracter “tabu”, în care nu poate fi admisă nici o
intervenție din afară.
Pornind de la această idee putem spune că termenul de violență are mai multe semnificații și
poate fi tratat destul de amplu. Diversitatea formelor sub care se prezintă violenţa şi accepţiunile
diferite în care este folosit acest termen nu permit, la nivelul actual al cercetării, formularea unei
definiţii riguroase. Majoritatea autorilor se mulţumesc cu o definiţie operaţională. Una dintre aceste
definiții ar fi cea dată de Dicționarul de Psihologie unde violența e definită ca „conduită și atitudine,
care constau în constrîngerea fizică sau psihică exercitată de unele persoane asupra altora pentru a le
impune voința, agresîndu-le”.
Din punct de vedere juridic, ea caracterizează folosirea forței fizice pentru a produce un
prejudiciu sau o vătămare a integrității unei persoane. Date fiind tendințele generalizate, din ultimii
ani, ale creșterii violenței în cadrul familiei, S. Steinmetz și M. Straus au descris familia ca pe un
veritabil „leagăn al violenței”, ca una dintre cele mai violente instituții sociale. [31, pag.407]
Definițiile sunt utile în primul rînd cercetătorilor și profesioniștilor, pentru a putea identifica și
clasifica fenomenul și pentru a arăta o abordare terapeutică în cadrul unor servicii de specialitate.
Definițiile surprind obiectivitatea unui fenomen, manifestarea lui, relația cauzală, indiferent de
cultură. Cînd avem de-a face cu un fenomen social este vorba despre o obiectivitate statistică, și nu
despre una absolută, în aceste cazuri realitatea socială asupra fenomenului sau mentalitatea. Aici pot
apărea mari diferențe de la o cultură la alta.
Literatura științifică prezintă violența domestică prin diverse definiții operaționale, însă
majoritatea cercetărilor converg spre ideea că violența este o relație socială.
Din punct de vedere clinic, o definiție larg acceptată a violenței domestice ar fi amenințarea sau
provocarea privind rănirea fizică în cadrul relațiilor dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor
legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de intimidări sau abuzuri verbale; de
distrugerea bunurilor care aparțin victimei; de izolarea de prieteni, familie sau alte potențiale surse
de sprijin; de amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a
copiilor; de furturi; de controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor,
deplasărilor, telefonului și a altor surse de îngrijire și protecție.

3
 Ca o definiție de lucru, violența domestică, este abordată ca un model sistematic de
comportamente abuzive, desfășurate pe o perioadă de timp, putînd deveni mai frecvente și mai
grave, aplicate în scopul controlului, dominării și/sau coerciției. Asemenea comportamente pot
include atît abuzul verbal și amenințarea, abuzul psihic, psihologic și sexual cît și distrugerea
bunurilor și a animalelor de casă. Agresorul săvîrșește abuzurile adesea într-un mediu creat de el
însuși, care în final prinde victima ca într-o capcană într-o stare de teamă, izolare, deposedare și
confuzie. Episoadele de violență domestică nu sunt acte întîmplătoare sau incidente provocate de
pierderea cumpătului. Aceste episoade fac parte mai degrabă dintr-un model comportamental
continuu, în care violența nu este decît unul dintre componente. Prin violență domestică se are în
vedere aplicarea puterii fizice, a diferitor amenințări sau a altor metode de constrîngere pentru a
menține autoritatea și controlul asupra altei persoane.
Abordarea violenței din perspectiva psihologică permite delimitarea națională între
agresivitate/agresiune și violență. Agresiunea reprezintă acele comportamente care implică
vătămarea, îndreptată spre alte persoane sau întoarse spre sine.
Violența reprezintă exteriorizarea unor stări conflictuale dezvoltate latent și se manifestă pe
diferite planuri de interacțiune, cu grade de intensitate diferite.
Violența împotriva femeilor nu este un proces liniar care se amplifică, nu este nici un ciclu care
se apropie și se depărtează și apoi iar se apropie amenințător. Este ca o furtună, ca o tornadă care își
exercită forța distructivă pe măsură ce absoarbe persoana și pe toți cei care o înconjoară în vîrtej ca
apoi să-i azvîrle distruși, dezorientați, lipsiți de forță, uneori pierduți în această viață. Nu este un
ciclu pe care să îl poți studia și înțelege pentru ca mai apoi să găsești mijloace de combatere. Este un
flagel care vine din multe direcții, sisteme și structuri care ne guvernează viața.
După Belkin și Goodman, cele mai frecvente cauze ale violenței domestice sunt următoarele:
Gelozia- care este trăită și experimentată diferit de femei și bărbați. Gelozia exprimă un
comportament ideo-afectiv negativ, de efecte primare, emoții și sentimente și idei trăite frustrat,
implicînd simultan anxietate de abandon, trăiri de prejudiciu și devalorizarea propriei persoane de
către partener prin culpa reală sau imaginară de trădare, infidelitate sexual-afectivă, precum și
atitudini de trăiri ostil-agresive la adresa partenerului și a noului ”obiect al afecțiunii sale.” Bărbații
manifestă gelozie privitor la activitatea sexual a partenerei, iar femeile sunt geloase la implicarea
emoțională a bărbatului. În cel mai des caz femeile admit sentimentul și manifestă depresie, iar
bărbații tind să nege sentimentul și îl exprimă prin furie.
Mijloacele materiale - nu se referă doar la cantitatea veniturilor, deși nici acest aspect nu trebuie
trecut cu vederea, dar la așteptările partenerilor în luarea deciziilor de a distribui banii: cine ia
decizia, cum se cheltuiesc banii.
Activitatea sexuală – cînd partenerii nu mai resimt satisfacție sexual ei se pot învinovăți reciproc
pentru acest fapt. Activitatea sexuală este un moment important în viața cuplului, de aceea
distorsiunea lui duce la certuri și violență.
Există păreri că conflictele pot apărea din motive că bărbatul și femeia percep difert reacțiile și
atitudinile celuilalt.
Cauzele primordial care duc la violență în familie sunt: alcoolismul, narcomania(32,2%), sărăcia
(25%), gelozia(15%), nivelul scăzut de educație(13,1%).

4
Analiza violenței din diferite perspective a dus la elaborarea diferitor teorii. Aceste teorii sunt:
Teorii și studii biologice care pun accentul anume pe factorii genetici și neuropatologici și iau în
considerație schimbările în structura sau funcționarea creierului datorate traumelor sau factorilor
endocrini. Se știe că orice abordare sau interpretare poate fi modificată în timp, astfel în cît și
această viziune prezentată mai sus a fost înlocuită cu propunerile moderne ce susțin că factorii
sociali lucrează ca variabile intermediare în modificarea sau declanșarea diferitor laturi ale
comportamentului, luând astfel naștere conceptul de biologie socială. Totuși după ultimele date s-a
demonstrat că în violența domestică relevă două curente predominante de gîndire: primul consideră
că accidentele craniene reprezintă o cauză a agresiunii în familie, iar a doua pune accentul pe ideile
neodarwiene despre adaptările evoluționiste care determină violența masculină îndreptată asupra
femeii.
În concluzie cu aceste teorii, toate tipurile de comportament reprezintă produse ale
mecanismelor psihologice interne, dezvoltate prin selecția naturală în vederea rezolvării unor
probleme de adaptare. Influența genetică nu este privită ca determinism pur, ea poate influența
comportamentul numai în anumite contexte și numai ca răspuns la impulsuri specifice.
Atît timp cît teoria evoluționistă argumentează că mecanismele interne pot rămîne inactive
pe tot parcursul vieții, excepție făcînd situațiile cînd sunt declanșate de anumite contexte relevante,
este dificil de realizat un tratament sau un program de prevenire bazate pe această teorie.
Teorii psihologice și psihopatologice. Majoritatea teoriilor psihologice ce se referă la
maltratare, victimizare și au ca punct de plecare concepțiile lui Freud care vede comportamentul
autodistructiv ca rezultat al efectului de rezolvare a conflictului oedipian. Shainnes prezintă
masochismul ca un proces care implică trăsături socio-culturale, și nu de instinct, care se
subordonează forțele primare. Bărbații violenți folosesc violența ca pe un mecanism de identificare a
Eu-lui, deoarece repertoriul lor de comportamente nonviolente este foarte limitat.
Alte teorii psihologice susțin că violența în familie este o deviere a comportamentului
autodistructiv dinspre sine spre altă persoană.
Teoria sistemică explică că violența împotriva partenerului este ca rezultat al acțiunii
sistemului familial. Astfel familia este văzută ca un sistem cu o structură dinamică, avînd anumite
componente interdependente care interacționează reciproc.
Cercetările demonstrează prezența traumelor emoționale și riscurilor de accidentări la copiii
care sunt martori la atacurile violente între membrii familiei.
Din perspectiva teoriilor feministe, maltratarea soției trebuie studiată în contextul societății
care se bazează pe forma de organizare patriarhală, normele și legile patriarhale, poziția de
subordonare a femeii și autoritatea bărbatului. M. Roy consideră că maltratarea soției trebuie privită
sub aspect global, prin prisma influențelor educaționale și legislative. Roy de asemenea menționează
că în orice societate unde există violență oricine poate deveni agresor sau victimă, atunci cînd
violența este tolerată iar victimele sunt blamate.
Dutton și Painter au emis teoria pe care o numeau “legătură traumatică“ în relația de
violență domestică . Există două caracteristici de bază ale structurii sociale în fiecare relație: mai
întîi, un dezechilibru de putere care face ca victima să se perceapă pe sine ca fiind dominată de către
agresor, în al doilea rînd abuzul nu are loc continuu, ci mai degrabă intermitent. După incidentul de

5
agresiune acută, violența încetează, iar agresorul devine drăguț și amabil, plin de remușcări și acest
comportament face ca victima să spere la promisiunile de nonviolență.
Graham, propune o altă teorie asemănând situația femeilor molestate cu sindromul
Stockholm - adică unele dintre reacțiile psihologice ale femeilor abuzate ar putea fi explicate ca
rezultat al experienței de a fi prinse într-o capcană în situații similar cu cea a ostaticilor, iar
comportamentul acestor femei, inclusiv depresia poate fi considerat ca un mecanism de adaptare și
supraviețuire normal. Printre primele semne de manifestare ale sindromului Stockholm se numără
faptul că victima este recunoscătoare pentru orice act de bunătate care i se arată, neagă abuzul, este
excesiv de vigilentă față de nevoile agresorului, îi este greu să părăsească agresorul și se teme că
acesta se va răzbuna.
Referitor la femeile care manifestă pasivitate în cazurile de violență, există teoria
“neajutorării învățate”, ce presupune că agresiunile repetate produc o scădere a motivației de a
reacțione a victimei, femeia devine pasivă, nu crede că reacția i-ar fi de vreun folos, crede că nu are
puterea să modifice situația, devenind și mai predispusă la depresie și anxietate. Această teorie
subliniază faptul că comportamentul victimei derivă firesc din experiențele anterioare.
O altă teorie este cea a capcanei psihologiceconform căreia victima cade în capcană în timp ce se
străduiește să facă să funcționeze relația abuzivă, ea continuă încercările pentru a-și justifica
eforturile anterioare, iar a renunța ar însemna că a eșuat și că toate eforturile ei au fost zadarnice.
W. Reckless consideră că există două sisteme de control care previn utilizarea actelor
violente: rezistența internă a individului față de presiune și impulsurile către violență și rezistența
externă manifestată de familie, prieteni și autorități. Probabilitatea ca o persoană să devină violentă
depinde de forța celor două sisteme de control social. Dacă unul din ele este slab, probabilitatea ca
individul să devină agresor este foarte mare.
Nevoia de a aduce femeile și bărbații la un loc pentru a construi o societate sănătoasă în jurul
conceptului de comunitate face ca subiectul violenței să fie nu doar o problemă de viață ci și una de
credință. Destul de important în problema violenței este să cunoaștem care este poziția lui
Dumnezeu prin Cartea Sfîntă: “Așa vorbește Domnul, faceți dreptate și judecată, scoateți pe asuprit
din mîinile asupritorului, nu chinuiți pe străin, pe orfan și pe văduvă, nu apăsați și nu vărsați sînge
nevinovat în locul acesta.”
Violența este extremă opusă caracterului lui Dumnezeu. În tot Cuvîntul Său violența este
condamnată, iar trăirea în pace este încuviințată. Există peste o sută de pasaje în Biblie ce condamnă
violența. „ Domnul cearcă pe cel neprihănit, dar urăște pe cel rău și pe cel ce iubește silnicia.”
În concluzie putem menționa că fiecare din aceste teorii menționate mai sus vizează doar
victima și agresorul și consecințele sunt suportate de aceștia pe întreaga lor viață.

Tipologia violenţei domestice

Femeia suferă cel mai mult în urma violenței domestice, deoarece face parte din categoria
persoanelor ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, datorită caracteristicilor sale
bioconstituționale și psihocomportamentale. Prin tradiție, feminitatea desemnează o serie de
trăsături de personalitate specifice femeii, precum: sensibilitate, finețe, activitate ordonată,
sentimente deosebite, emotivitate. Dar tot prin tradiții, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului
a fost în general defavorizată. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului multe variante de
umilire, desconsiderare și chiar maltratare, toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale
6
acceptate și promovate de grupurile și macrogrupurile de apartenență. Formele de victimizare la care
a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme ușor
agresive pînă la forme violente, fizic și psihic traumatizante. Astfel nu putem elabora o tipologie
caracteristică tuturor societăților. Clasificarea violenței poate lua un caracter dihotomic.
Dat fiind faptul că violența este considerată ca o relație socială, atunci în cadrul acestei
relații, după cum menționează Mihăilescu avem de-a face cu următoarele elemente:
Violența directă și violența indirectă. Societățile contemporane dispun de tot mai multe mijloace
de exercitare de exercitare a unei violențe indirecte. Exercitarea violenței este tot mai mult
transferată de la subiect la obiect, ca urmare, sentimentul de culpă diminuează. Deci cea directă
reprezintă forma în care agresorul se află în contact direct cu victima, pe cînd cea indirectă
presupune utilizarea unor obiecte în exercitarea violenței.
Violența ofensivă și defensivă - cea ofensivă reprezintă violența agresorului, iar cea defensivă -
contra violența victimei.
Violența personală și structurală - cea personală este exercitată de un individ sau de un grup mic,
agenții violenței pot fi ușor și direct identificați. Violența structurală este impersonală și este
exercitată de grupuri mari, de instituții și organizații sociale. Agenții violenței nu pot fi identificați
de anumite persoane.
Violența materială și cea simbolică - primul tip este exercitat prin intermediul obiectelor și în
primul rînd prin producerea unor bunuri materiale, ea acționează prin luarea acestor bunuri sau prin
controlul producerii și distribuției lor și prin limitarea posibilităților unor indivizi de a le utiliza.
Violența simbolică acționează prin intermediul simbolurilor care sunt produse de anumite raporturi
de forță.
Violența legală și nelegală - prima este organizată și exercitată conform unor coduri de către
instituții și forțe statale, cea nelegală este exercitată înafara acestor coduri sau împotriva ordinii
stabilite.
Violența legitimă și cea ilegitimă - aceasta derivă din politicile sociale ale diferitor țări, adică
monopolul legitimării violenței este deținut de către stat.
Violența maritală sau familială - reprezintă ansamblu conflictelor din cadrul grupului familial care
au ca efect maltratarea partenerului sau a copilului.
O altă delimitare necesară este acea între caracterul instrumental și caracterul ostil al
agresivității. Această delimitare pătrunde în profunzime, pînă la stipularea constelației motivaționale
a faptului agresiv. În cazul violenței instrumentale, este vorba de un comportament violent cu scopul
de a obține un anumit rezultat, în timp ce violența ostilă are ca scop provocarea suferinței. De
exemplu, violența exercitată de soț asupra soției, în scopul impunerii autorității masculine în familie,
are un caracter instrumental. În schimb atunci cînd soțul are o conduită violentă față de soție, doar
pentru a-i provoca suferință, comportamentul său are un caracter ostil.
Violența reprezintă exteriorizarea unor stări conflictuale dezvoltate latent și se manifestă pe
diferite planuri de interacțiune, cu grade de intensitate diferite.
Violența domestică se poate manifesta prin una sau o combinație de mai multe acțiuni, dintre
care cele mai importante sunt:
7
  Agresiune emoțională: umilirea în fața familiei, a rudelor, a prietenilor și chiar a străinilor,
punerea victimei în situații dificile.
 Agresiune prin intermediul copiilor: îndepărtare copiilor de unul dintre părinți, limitarea
accesului și a întâlnirilor cu aceștia, amenințări legate de copii.
 Agresiune prin control: interzicerea întâlnirilor cu prietenii, împiedicarea creării de noi
prietenii, verificarea agendei, a programului zilnic, a corespondenței.
 Agresiune prin intimidare: observații cu privire la orice activitate, distrugerea anumitor
lucruri îndrăgite de victimă, amenințări, achiziționarea și etalonarea în mod amenințător a
unor arme.
 Agresiune prin status social: amenințări legate de sex, rasă, clasă socială, vârstă, ocupație.
 Agresiune financiară: limitarea dorinței de a munci și de a căpăta o independență financiară,
neconsultarea în probleme financiare ale familiei, controlul banilor și a cheltuielilor.
 Agresiune prin învinovățirea și denegarea victimei: nerecunoașterea actului de violență prin
învinovățirea victimei, aducerea în discuție a factorilor extra personali și familiali.
 Agresiune fizică: lovirea, bătaia, amenințarea cu anumite obiecte.
Diversitatea acestor acțiuni se reduc la următoarele tipuri principale de violență:
Violența sau abuzul fizic: de orice formă – omorul, tentativa de omor, bătaia tortura,
provocarea de leziuni corporale, aruncarea cu diverse obiecte, mutilarea genitală feminină,
infatucidul feminin, uciderea soției după moartea soțului. Se consideră că o persoană este supusă
unui abuz fizic și atunci cînd e abandonată într-un loc periculos sau i se refuză orice ajutor în caz de
boală.
Walker a dezvoltat o teorie potrivit căreia violența are un aspect ciclic. Această teorie este
axată pe trei faze, care ilustrează cum anume decurge un abuz fizic.
FAZA I
Pasul 1:

 Bătăi minore;
 Negarea furiei ajută victima să facă față situației care speră că se va schimba;
 Victima învinovățește factorii exteriori; își asumă vina pentru incident; aparența acceptare
pasivă declanșează comportamentul violent iar agresorul nu mai are control.
Pasul 2

 Agresorul nu vrea să facă public comportamentul lui, fiindu-i teamă că victima va spune
ceva, devine tot mai agresiv;
 Agresorul ține victima captivă cu forța;
 La victimă apare sindromul neputinței învățate.
Pasul 3

 Pe măsură ce faza I evoluează, bătăile se îndesesc, furia escaladează, victima își dă seama că
va urma faza II și încearcă să controleze factorii externi: fără telefoane, fără gălăgie din
partea copiilor;
 În curînd încercările de a face față vor eșua.
Pasul 4
8
  Agresorul crește controlul treptat și brutal; victima devine tot mai incapabilă să se protejeze
împotriva durerii și suferinței;
 Victima devine tot mai închisă în sine; agresorul devine din ce in ce mai opresiv;
 Apar tensiuni de nesuportat;
 Cîteodată victima declanșează faza II pentru a pune capăt tensiunilor, numai pentru ca "să se
termine odată".
FAZA II

 Lipsa controlului;
 Lipsa anticipării;
 Bătăi crunte cu efecte distructive;
 Durează, de obicei, între 2 și 24 ore, uneori chiar o săptămînă sau mai mult;
 Numai agresorul poate pune capăt acestei faze;
 Riscul de apariție al crimelor, iar victimele consideră scăparea ca inutilă;
 Victima are un colaps emoțional între 22 și 48 de ore după bătaie. Caută izolarea, de aceea
doctorul nu o vede decît după ce s-a vindecat;
 Poate apărea și abuzul sexual;
FAZA III

 perioadă neobișnuită de calm;

 Agresorul este extrem de afectuos, drăguț și chinuit de remușcări;
 Își cere scuze și promite că nu se va mai întîmpla;
 Agresorul crede că-și poate păstra controlul;
 Crede că victima a învățat o lecție așa că nu va mai trebui să o bată din nou;
 Promite că va renunța la băutură;
 Convinge victima că "a cerut-o", o face să se simtă vinovată că a plecat, o face să se simtă
responsabilă;
Agresorul promite că va căuta ajutor numai dacă victima rămîne lîngă el.
Victima vede că agresorul este sincer și iubitor. Începe să creadă că așa sunt ei cu adevărat,
este ceea ce au căutat într-un partener. Victima crede că dacă îl va ajuta, partenerul se va schimba.
Apare o simbioză între parteneri: fiecare e dependent de celălalt. În timpul fazei III, cînd dragostea
este intensă, se naște o legătură sufletească între parteneri.
În faza III apar toate avantajele unei căsnicii sau unui cuplu, victimei fiindu-i foarte greu să
plece sau să pună capăt relației.
Atitudinea calmă și iubitoare lasă loc incidentelor mărunte din nou.
Faza întîi reapare. Un nou ciclu al violenței, al bătăilor reîncepe. Multe femei bătute -
recunosc paternul comportamental al partenerului lor și încearcă variate mecanisme de a face față
episodului violent și de a descrește intensitatea acestuia. De obicei, indiferent de ce face o femeie,
aceasta tot este bătută. Multe femei abuzate se tem de represalii, se simt vinovate sau își fac griji
pentru situația lor economică dacă și-ar părăsi partenerul. Familia este prinsă în această spirală a
ciclului violenței.
Membrii familiei sunt izolați, imobilizați, speriați și defensivi.

9
 Toți se iluzionează că totul se va schimba, dar nu fac nimic în mod real.
Acest model al ciclului violenței prezintă anumite diferențe, de la o situație la alta:
Deși ciclul violenței apare în majoritatea relațiilor violente, perioada dintre două episoade
violente poate varia de la zile, la săptămîni sau luni;
Nu toate femeile trăiesc experiența violenței în acest fel; unele pot să nu experimenteze faza "lunii
de miere";
Ciclul violenței face referire doar la incidentul violent în sine și nu ia în considerare
comportamentul dominant care se manifestă tot timpul, nu ia în considerare toate formele de abuz,
cum ar fi cel sexual, verbal, psihologic, spiritual, economic sau social; conduce la un model de
intervenție în care abuzatorul este învățat să-și controleze comportamentul violent prin
managementul furiei, care nu ia în considerare atitudinile și credințele despre statutul femeii.
Violența emoțională este cel mai des întâlnit și se regăsește ca parte componentă a tuturor formelor
de abuz. Deși precedă și acompaniază celelalte forme de abuz, acesta se poate manifesta și izolat
prin: amenințări, intimidări, lovire în demnitatea personală a femeii, privarea de satisfacerea
nevoilor personale esențiale. Aceste acțiuni condiționează degradarea personală în deținerea
controlului asupra partenerului. Multe femei victime ale violenței afective susțin că așa formă de
violență domestică este mult mai distrugătoare decât violența fizică, cu toate că nu lasă urme vizibile
la exteriorul corpului. Deși această violență pare mai puțin criminală și într-un fel mai ușor suportată
de victimă, efectul trăirii ei de durată este dezastruos la nivelul stimei și încrederii de sine a victimei.
Din punct de vedere psihologic, există o varietate de situații abuzive, cum ar fi: ironii și jocuri
răutăcioase, umilire, ignorare, amenințări, gelozie, terorizări. Imaginea de sine se construiește în
raport cu ceea ce cred ceilalți despre tine, ce crezi tu despre ceilalți și ce crezi tu despre tine. Femeia
a cărei imagine de sine, sub presiunea violenței partenerului, este afectată și devalorizată, devine
neputincioasă în a-și organiza viitorul și foarte multe dintre ele ajung în atenția medicilor psihiatri
din cauza apariției unor boli nervoase.
Violența emoțională cuprinde șase componente importante:
a) frica: femeile abuzate se află într-o continuă teamă cu privire la siguranța lor fizică sau
psihică; tratamentul abuziv sau iminența unui atac determină o intensă senzație de teroare și
frică generată de potențialele răniri, de potențiala a integrității lor fizice sau chiar de
pericolul morții;
b) depersonalizarea: apare când atitudinea și comportamentul partenerului o determină pe
femeie să se considere un obiect fără energie, resurse, nevoi sau dorințe, o formă a
depersonalizării se manifestă când partenerul îi cere femeii să-și schimbe exprimările externe
ale personalității sale conform dorințelor și nevoilor abuzatorului (un bărbat îi poate cere
soției/partenerei să se îmbrace și să se fardeze după bunul lui plac, ignorând stilul și dorințele
femeii); o altă exprimare a depersonalizării se produce prin manipularea stării fizice a femeii
(prin obligarea de a consuma tranchilizante);
c) privarea: este o experiență obișnuită pentru femeile abuzate, ca rezultat al cererii și
controlului exercitat de partenerul abuziv, iar în acest sens privarea economică și cea socială
sunt formele cel mai des întâlnite; iar în cazul violenței economice, abuzatorul își asumă
dreptul de a folosi sau aloca veniturile familiei după propriile dorințe fără a fi principalul
aducător de venituri a acesteia (de exemplu o femeie poate avea două slujbe pentru a
întreține familia și a satisface așteptările partenerului);

10
 d) supraîncărcarea cu responsabilități: este una dintre cele mai subtile și mai dificil de
identificat pentru femeile care o experimentează; supraîncărcarea este suportată de femeie zi
de zi când acestea își consumă energia pe plan emoțional și fizic pentru a-și menține relația
cu familia, fără nici o compensare a efortului și a energiei de către parteneri.
e) degradarea: cuprinde o varietate de atitudini ale partenerului: femeii i se spune în mod
repetat că sunt urîte, mame nepricepute, că nu se ridică la nivelul așteptărilor din punct de
vedere sexual, că este incompetentă și i se impune respectarea sistemului de valori al
abuzatorului: degradarea este greu de acceptat și cauzează sentimente de rușine și scăderea
stimei de sine. [18, pag. 46]
f) distorsionarea realității subiective: constă în punerea sub semnul întrebării de către
abuzator a percepției femeii față de realitate.
Oamenii au nevoie de relații pentru sentimentul identității, apartenenței, pentru o viață cu sens.
Nevoia unor astfel de relații îi determină pe oameni să caute relații afective stabile. Această nevoie
de afectivitate este adesea motiv de exploatare și de abuz care poate lua diverse forme, ca spre
exemplu:
Excluderea: femeia simte că nu există datorită semnelor fizice și lingvistice, de exemplu în întâlniri
de serviciu când propunerile și sugestiile din partea femeilor sunt ignorate.
Respingerea: exprimarea dorinței ca partenera să nu existe.
Izolarea: femeii îi este interzis orice sprijin venit din afară, femeia nu are voie să țină contact cu
propria familie, fiind înconjurată numai de rudele soțului.
Coruperea: femeia este obligată să facă ceva ilegal, ca prostituție, trafic de droguri, ș.a.
Amenințarea: femeia este amenințată cu violență, cu părăsire, cu agresarea cuiva drag ei (copii,
membrii familiei și chiar animale domestice).
Revictimizare: femeia este învinuită sau învinovățită pentru orice rău care s-ar întâmpla în familia ei.
Violența economică: include controlul financiar și limitările financiare, lipsirea de mijloace de
subexistență, refuzul de a contribui la susținerea familiei, interzicerea în încadrarea într-un anumit
gen de muncă, interzicerea de a lucra în general, luarea cu forța de către partener a banilor câștigați
de femeie, lipsirea femeii de orice control asupra bugetului comun, interzicerea femeii de a-și
controla afacerile financiare, forțarea de a depinde de bărbat chiar și în asigurarea cu lucruri de
primă necesitate. În acest tip de violență poate fi inclus și abuzul asupra proprietății, care cuprinde
distrugerea ori amenințarea cu distrugere a proprietății femeii, deposedarea de averea care-i aparține,
lipsirea de posibilitățile de a folosi propria avere.
Violența sexuală: presupune forţarea femeii să intre într-o relaţie sexuală (viol marital), ori a o forţa
să facă acelaşi lucru fără metode contraceptive sau de protecţie contra bolilor cu transmitere sexuală,
a provoca dureri în timpul unui act sexual, uneori făcând uz de diferite obiecte, hărţuire sexuală
(uneori în prezenţa copiilor sau altor oameni), obligarea partenerii să se prostitueze. În cadrul
violenţei sexuale poate fi tratată şi violenţa sexual verbală.
Violul marital se referă la orice act sexual obţinut prin forţă, în cadrul relaţiei de cuplu între soţ şi
soţie. Prin act sexual înţelegem: contact sexual genital, anal sau oral şi orice stimulare sexuală a
partenerului sau constrîngere a acestuia de a participa la activităţi de această natură împotriva voinţei
sale. Consimţămîntul la întreţinerea unui act sexual poate fi viciat în următoarele situaţii, cum ar fi:
folosirea constrîngerii şi a forţei fizice; iniţierea unui contact sexual prin administrarea unor
11
substanţe care scad capacitatea de decizie (ingerarea de alcool, droguri sau alte substanţe); obţinerea
consimţămîntului prin ameninţare directă sau indirectă (ameninţarea vieţii şi securităţii copiilor, în
cazul unui refuz).
Aşadar, termenul de violenţă sexuală acoperă un areal mare de înţelesuri şi acţiuni mergînd de la
priviri insinuante pînă la viol. Reflectarea acestui fapt în legislaţie diferă de la o ţară la alta, în
funcţie de anumiţi factori: grad de democratizare, grad de emancipare a femeii, etc.
Violenţa sexuală nu ţine cont de vîrstă sau de statut, deşi cale mai multe din actele de violenţă au
drept victime femeile tinere, în special adolescente.
Un studiu recent efectuat la departamentul de psihiatrie al Universităţii de Medicină din South
Carolina a estimat că anual, numai în S.U.A., sunt violate 683000 de femei, studiul a stabilit, de
asemenea, că în majoritatea cazurilor violul este comis de un cunoscut al femeii şi că în aproape
jumătate din cazuri victimele s-au temut că vor fi ucise în timpul actului sexual sau după.
Există două categorii de viol. Prima, care poate fi numită violul străinului, se referă la violul
în care victima nu-l cunoaşte pe agresor. Violurile săvîrşite de persoane străine, care presupun de
obicei şi violenţă, iar uneori chiar crime sunt cazurile care pot fi auzite la ştirile de seară. Teama de
violatorii necunoscuţi este cea care le împinge pe multe femei să urmeze cursuri de autoapărare, să
pună mai multe închizători la uşi sau să poarte în poşete sprayuri paralizante.
A doua categorie se referă la violul cunoscutului, în care agresorul este, într-un fel sau altul
un cunoscut de-al victimei. Acesta poate fi un vecin, un coleg, soţul, etc.. Violurile săvîrşite de
cunoştinţele victimelor sunt mult mai obişnuite decît cele săvîrşite de necunoscuţi, cu toate că
violurile celor din urmă sunt mai des raportate.
Este greu de apreciat tragedia provocată de agresiunea sexuală din societatea noastră din
motiv că victimele ezită întotdeauna să raporteze aceste fapte.
Indiferent dacă este săvîrşit de un necunoscut sau de o persoană cunoscută, violul este o
experienţă dezastruoasă. Iar legea este clară: actul sexual nedorit, chiar şi atunci cînd este comis de o
cunoştinţă, de un prieten sau de soţ, este o infracţiune care se pedepseşte cu închisoarea. Agenţiile
guvernamentale estimează că pentru fiecare viol raportat la poliţie, au loc de la 3 la 10 violuri.
Potrivit unui studiu, numai 5% dintre un număr de 1500 de femei care au fost victimele violului sau
ale tentativelor de viol în perioada facultăţii au raportat infracţiuni organelor legii sau conducerii
facultăţii. Alţi experţi estimează că cel mult jumătate cifra probabilă fiind de 10 % din numărul total
al violurilor sunt raportate poliţiei.
Bărbatul care corespunde profilului triplu al unui potențial violator intră în mreaja unui număr de
mituri sexuale bărbătești pe care le folosește conștient sau nu pentru a-și legitima agresiunea
sexuală. Iată cîteva din cele mai răspîndite mituri de acest fel:
Femeile vor de fapt să fie violate, acest mit este o prelungire a atitudinii de dominație masculină
menționată mai sus. Programele de divertisment îi pun adesea pe bărbați în situația de a le privi pe
femei ca obiecte pentru viol, ca ființe a căror unică valoare rezidă în faptul că asigură excitarea
sexuală. Fără îndoială acesta este un mit, nici unei femei nu-i convine victimizarea sexuală.
Femeile sunt îndatorate sexual bărbaților care cheltuiesc bani pe ele. Deci unii bărbați pretind că
dacă au cheltuit bani cu o femeie o pot forța la o relație sexuală.

12
 Femeile se pot stăpîni din punct de vedere sexual, bărbații nu pot. Mulți bărbați pretind că-și pot
stăpîni pornirile sexuale numai o perioadă, după care își pierd controlul asupra impulsurilor sexuale.
Din acest punct, spun ei, se consideră absolviți de orice responsabilitate pentru faptele lor.
Femeile spun nu, dar gesturile lor spun da. O mulțime de bărbați afirmă că femeile se îmbracă și se
poartă seducător cu scopul de a-i excita pe ei. În majoritatea cazurilor, acești bărbați percep mesaje
pe care femeile nu le trimit. Studiile arată că bărbații au tendința să considere prietenia unei femei
drept o preocupare pentru relațiile sexuale. Prin urmare un bărbat va supralicita expresiile de
prietenie ale unei femei și va sublicita protestele verbale ale acesteia la avansurile lui sexuale.
Diverse studii arată că, atît victimele, cît și agresorii, provin din mediile socio-economice,
agresiunea sexuală fiind un tip de violență ce transcede orice graniță rasială și socio-economică.
Astfel este de presupus că femeile care aparțin claselor sociale superioare, care au un standard de
viață ridicat sunt expuse într-o măsură mai mică agresiunilor sexuale decît femeile care provin din
clase sociale medii sau inferioare.
O altă formă de abuz sexual este mutilarea genitală a femeilor, de asemenea cunoscută cu
denumirea de circumcizie genitală, este numele colectiv dat cîtorva ritualuri ce implică tăierea
organelor genitale ale femeilor, practicate în Africa și Orientul Mijlociu. Schimbările de atitudine se
petrec lent. Mamele cu fiice care au crescut în culturi unde MGF prevalează, adesea preferă ca
fetițele lor să fie circumcise.
O femeie musulmană scrie: ”Femeia se zbate, este ținută de cei ce au prins-o. Picioarele i se
desfac forțat, în timp ce ea țipă în agonie. Vagina îi este tăiată nemilos, cît și clitoral fără nici un fel
de anestezie. Apoi vagina mutilată sever este cusută, lăsînd doar o deschizătură foarte îngustă.
Aceasta se face pentru a o preveni de a simți vreo dată satisfacție sexual. Ea niciodată nu va putea fi
binecuvîntată cu un soț la alegera sa, ea devine o zămislitoare.”
Deși nu există date statistice complete și nu se fac investigații speciale asupra diferitelor
forme de violență, numeroase exemple în acest domeniu indică asupra faptului că și în societatea
noastră femeia este supusă forței brutale sub cele mai diverse forme. Violența în familie a căpătat în
Moldova proporții considerabile, constituind o problemă care nicidecum nu poate fi considerată
particulară. Abuzul fizic, sexual și psihologic în familie dăunează fiecărui membru al acesteia, în
special copilului.
Se consideră că la noi în țară cel mai frecvent se întâlnește violența fizică 55%, 40% consideră că
violența psihologică și respectiv 5% violența sexuală, date ce nu corespund realității, deoarece
violența sexuală se întâlnește frecvent, însă, tăinuirea acesteia o face greu de relevat de către
populație.
Toate aceste forme de violență lasă amprente adânci în personalitatea femeii, fapt ce va fi menționat
în capitolul ulterior.

13
 Priviri de ansamblu asupra violenței în lume și în Republica Moldova
Fapte și comportări violente au persistat în relațiile intre oameni încă din cele mai vechi
timpuri, chiar de la apariția umanității. Manifestările agresive au rădăcini adânci în tradițiile
culturale și religioase, de multe ori fiind justificate, încurajate, ba chiar legalizate într-un șir de
societăți, unde bărbaților li se “încredințează grija față de femei”, prin ceasta oferindu-li-se
privilegiu nelimitat de a predomina și a stăpâni femeia.
În ultimele decenii ale secolului XX, violența a luat proporții îngrijorătoare. Astăzi femeile
din majoritatea țărilor sunt supuse unei violențe cvasi permanente - atât în familie cât și în societate.
Traficul cu femei și prostituția forțată reprezintă în fond forme moderne de violare gravă a
drepturilor persoanelor de gen feminin.
Cu toate că forța brutală aplicată femeilor a devenit o problemă globală, în multe societăți
continue să se manifeste o atitudine tolerantă față de violență în general, iar crimele comise
împotriva genului feminin sunt trecute sub tăcere.
Cercetătorul Iustin Long zice “Femeile constituie 49 procente din totalul oamenilor din lume,
formează 35 de procente din forța de muncă plătită din lume, conduc 33 de procente de familii din
lume, constituie 95 de procente din surori medicale din lume, îndeplinesc 62 de procente din
totalurile orelor de lucru, totuși ele primesc 10 procente din venitul întregii lumi, posedă un procent
din proprietatea din întreaga lume, constituie 70 de procente din săracii lumii, 66 de procente din
analfabeții lumii, 80 de procente din refugiații lumii, 75 de procente din bolnavii lumii, se pare că
femeile din orice țară merită strategii și focusare de slujire speciale.”
Violența de gen cauzează un grad mai mare de mortalitate și dezabilități între femeile de la
15 la 44 ani decât cancerul, malaria, accidentele rutiere și războiul.
În Rusia 14000 de femei mor în fiecare an de pe mâna soților lor sau a altor membri de familie.
În Iordania, se înregistrează aproximativ 25 de cazuri de omoruri anual din cauză de dezonoare.
Fiecare a patra femeie din Africa de Sud a supraviețuit atacurilor domestice, iar la fiecare un minut
și jumătate este violată o femeie sau o fată, cifra violurilor se situează în jurul a 380000 de violuri
anual.
99% din nevestele pachistaneze sunt bătute de către soții lor.
În Costa-Rica, 1998 au fost omorîte 28 de femei și au fost efectuate în mediu 85 de apeluri pe zi la
Biroul Judiciar în legătură cu problema violenței față de femei.
A fost estimat că fiecare a patra femeie din Asia a fost abuzată la un moment dat din viață.
Practicile culturale adesea creează suferință și dificultăți pentru femei. În 1996, viața
femeilor din Afganistan s-a schimbat drastic, cînd puterea de conducere a trecut de parte
Talibanului. Femeile educate care aveau poziții de responsabilitate acum trebuiau să fie însoțite de o
rudă de gen masculin cînd mergeau la serviciu sau în locuri publice. Ele trăiau cu frică pentru
pericolul ce le păștea viața la cel mai mic semn de comportament greșit. Acestea trebuiau să poarte
“burqua” și să se asigure că nici o parte din corpul lor nu era expus, deoarece acest lucru ar putea
insulta un bărbat. De asemenea ferestrele caselor unde locuia vreo femeie erau vopsite, ca ea să nu
fie niciodată văzută de cineva din afară. Nu există aproape nici o instituție medical disponibilă
pentru ele, iar nivelul de depresie și suicid în Afganistan crește enorm.
14
 În 1995, guvernul Indian a raportat 7300 de omoruri din pricină de zestre, cînd femeia tînară
este omorîtă de soț deoarece acesta nu este satisfăcut de zestrea ei.
În 1998 la spitalul Tsan Yuk din China a fost făcut un studiu. Din cele 631 femei ce au participat la
examinare, 113 aveau o istorie de abuz, 99 au fost abuzate în anul precedent, iar 27- în timpul
sarcinii.
Conform statisticilor publicate în 1995, ca urmare a unei evaluări făcute în raionul Beijing, 50% din
106 cazuri de divorț examinate, implicau bătaia soției. Un proiect de cercetare condus de
departamentul de lucru social la un colegiu din aceeași regiune a dezvăluit că profesorilor nu li se
permitea să identifice vre-o femeie ce a fost omorîtă sau traumată sever de către soțul său ca victimă
a violenței domestice. De asemenea în provincia Hubei datele înregistrate în 1993 indicau că zilnic
murea cîte o femeie, după ce era bătută de soț, iar alte două erau traumate.
Aproape fiecare a treia femeie în Canada și SUA a fost victima unei forme de abuz sexual sau fizic
din partea unei persoane cunoscute. De asemenea 24% din femeile americane au fost traumate în
urma abuzului fizic la un moment dat din viață. Mai mult de 500000 femei din SUA raportează
anual un viol sau atac sexual, dintre care doar unul din 5 este comis de persoane necunoscute.
În fosta Iugoslavie, în 1992 au fost violate cu brutalitate aproximativ 12 mii de femei.
Republica Moldova nu rămîne nici ea în umbra celorlalte state în ceea ce privește violența, în 1997
au fost estimate 4790 de cazuri de femei abuzate de către soț, dar acest număr rămîne a fi în
creștere.[18,pag.91] Și poate ca ar fi și mai mare numărul, dar de cele mai multe ori cazurile de
violență în familie nu se raportează. De asemenea, violența domestică în R. Moldova variază 14 %,
iar cea a abuzului sexual se estimează la 12 %. Cu toate că au fost adoptate, rînd pe rînd, în
aproximativ 45 de state, legi mai specifice împotriva violenței a căror victime sunt femeile, ele
continuă să se teamă de violență în propriile lor case, în comunități și în zonele de conflict.

Eforturi de a combate violența

Referitor la procedurile locale, în cazurile de violență domestică, rezoluția Adunării Generale
a ONU 52/86, adoptată în 1997, acceptă modelul lansat de Comisia Națiunilor Unite de Justiție
Penală și Prevenire a Criminalității, care recomandă că acțiunea penală să se pornească din oficiu și
nu la plîngerea prealabilă introdusă de victimă, precum și o urmărire riguroasă a soluționărilor. De
asemenea, s-a stabilit că victimelor violenței să li se asigure accesul la consultanță juridică gratuită,
inclusiv la asistare, precum și la alte servicii – informarea asupra procedurilor și drepturilor pe
timpul procesului, consiliere psihologică, socială toate suportate de stat. Se recomandă să fie
asigurat un cămin unde victimele să fie în siguranță. De aceea, infracțiunile comise în propria casă
ar trebui privite ca agravante. Victimele ar trebui să aibă cu precădere dreptul de a rămîne în casa lor
în situațiile de violență domestică, iar făptașul ar trebuie să fie cel îndepărtat de domiciliu în
asemenea situații. Dacă pentru a se simți sau a fi în siguranță, femeia preferă să părăsească
domiciliul, cazarea ei - și a copiilor, dacă există într-un refugiu temporar ar trebui să fie asigurată.
Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și
libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme.
Ca și orice tip de violență, violența domestică constituie lezarea drepturilor omului,
drepturilor femeilor prevăzute de constituție. Pînă nu demult o mare parte din țări tratau violența în
familie drept un caz privat, produs de persoane neoficiale, pentru al căror comportament statul nu
poartă nici o răspundere. Statul nu acordă femeii posibilitățile necesare de protecție și încurajare
15
deoarece conform Constituției Republicii Moldova, articolul 28, statul respect și ocrotește viața
intimă, familial și privată.
Răspunderea pentru violență este prevăzută de articolele Codului Penal. Pînă nu demult nu
existau legi referitoare nemijlocit la violența domestică, articolele prevedeau sancționarea violenței
în general, adică: sancțiuni pentru vătămarea corporală (gravă sau mai puțin gravă), pentru omor
(premeditat sau săvârșit în stare de afect), pentru bătaie, tortură, viol, alte acțiuni violente. Însă
recentele modificări ale Codului Penal conțin articole cu privire la violența în familie, la capitolul
“infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei”. Articolul 151 se referă la „vătămarea intenționată
gravă a integrității corporale sau a sănătății săvârșită asupra soției/ soțului sau a unei rude apropiate
prin schingiuire” [10, pag. 47] și se pedepsește cu privațiuni de libertate de le 6 la 12 ani. De
asemenea articolul 154 se referă la “maltratarea intenționată sau alte acte de violență”, care sunt
săvîrșite asupra soțului/soției sau alte rude, sancțiunea în astfel de cazuri constituind o amendă în
mărime de la 500 la 1000 unități convenționale.
Un obiectiv primordial al statului este să întreprindă diverse măsuri pentru a anihila violența în
familie. Acest obiectiv include: perfecționarea legilor, extinderea asigurării legislative a drepturilor
femeilor, supravegherea fiind executarea legilor. Se impune elaborarea unor proceduri de cercetare a
fenomenului pentru a putea fi proiectat sistemul de sancțiuni. De asemenea se încearcă a instrui
reprezentații organelor de poliție, juriștii, medicii cu privire la problema dată, modalitățile de acțiune
pentru a putea reacționa competent la solicitările victimei ori la punerea în fapt a drepturilor ei.
Pentru a pune la curent victimele cu ajutorul de care pot beneficia, unde ar putea să se
adreseze, ONG – urile elaborează și răspîndesc diverse materiale informative cu privire la violență și
căile de lichidare a ei.
În consecință, putem afirma că, pentru acordarea unui ajutor, unei soluții adecvate victimei, este
necesară susținerea tuturor organelor împuternicite, alături de organizațiile nestatale și colaborarea
lor cît mai strînsă.
Experiența a arătat că inițiatorii luptei pentru combaterea violenței domestice de cele mai
multe ori sunt asociații neguvernamentale de femei, adică cel mai des inițiativa vine de la victimele
violenței.
Nancy Nason-Clark zice: “Ca cercetător și scriitor, mi se amintește încontinuu de femeile de pe tot
globul pămîntesc ce suferă. Femeile din lumea întîi, femeile din țările în curs de dezvoltare, toate
femeile de pretutindeni trebuie să devină conștiente de gradul de violență împotriva semenilor din
regiunile unde acestea locuiesc și lucrează. Ca și creștin îmi amintesc de responsabilitatea mea de a
avea grijă de alții, de a împărtăși poverile lor. Scripturile ne învață că în timp ce repararea inimii
frînte este lucrul lui Dumnezeu, tu și eu putem ține acul sau ața ajutînd la lipirea împreună a ceea ce
ani și violență au rupt.”

Consecinţe psihosociale ale victimizării femeii

Omul reprezintă cea mai importantă şi cea mai valoroasă resursă a oricărei naţiuni. În acest
context, anume fiinţa umană trebuie să fie în centrul preocupărilor vizând o dezvoltare susţinută,
însă din acest punct de vedere este destul de ignorată fiinţa umană, care a dus în ultima perioadă la
o aşa etapă la care omul nu-şi mai controlează emoţiile şi sentimentele sale privind apariţia lui
ducând chiar şi la violenţă domestică, astfel această violenţă lasă consecinţe grave în viaţa victimei.
O femeie victimizată descria următorul lucru: “abuzul fizic, sexual sau emoţional poate avea efecte

16
negative asupra corpului, sufletului şi duhului victimei. Cu cât mai mult durează abuzul, cu atât mai
rele pot fi efectele acestuia. Dacă abuzul fizic sau sexual se întâmplă unui copil sau unei persoane
tinere, efectele vor dura până-n viaţa de adult. De asemenea, ar putea avea un impact enorm asupra
familiei, comunităţii şi chiar a naţiunii sale. Traume nerezolvate au loc atunci când adultul nu are
şansa de a da drumul emoţiilor şi când nu există această şansă, trauma merge în interior. Femeile
care suferă în linişte au frecvenţă de probleme medicale mai înaltă (cancer, artrite, hipertensiune,
diabet ş.a ).
Femeile victime ale violenţei domestice sunt traumate atât fizic, cât şi emoţional nu numai în
timpul actului de violenţă, dar şi în perioada ce urmează. Acest set de traume specifice femeilor
victime a primit denumirea de sindromul traumatizării secundare ca rezultat al violenţei
domestice. Sindromul are două faze:
1. Faza acută nemijlocită, în perioada căreia femeia victimă se află în stare de criză, se
dereglează activitatea ei normală;
2. Faza ce urmează are duritate mai mare, în care victima conştientizează importanţa şi urmările
acute violente a schimbărilor care au survenit în viaţa ei.
Stresorul care produce acest sindrom poate fi extrem de dureros pentru aproape oricare şi de regulă
este experimentat cu o frică intensă, teroare şi neajutorare. Cele mai comune traume implică o
ameninţare serioasă, fie a vieţii, fie integrităţii corporale proprii sau o ameninţare de vătămare
serioasă a propriilor copii. Unii stresori produc frecvent tulburarea pe când alţii o produc numai
ocazional.
Evenimentul traumatic poate fi reexperimentat într-o varietate de moduri. De regulă, persoana are
amintiri recurente şi intrusive ale evenimentului sau vise terifiante recurente în timpul cărora
evenimentul este retrăit.
În afară de reexperimentarea traumei, există o evitare permanentă a stimulilor asociaţi cu ea sau o
diminuare a reactivităţii generale care nu era prezentă înainte de traumă. Diminuarea reactivităţii la
lumea exterioară, denumită „insensibilitate psihică” sau „anestezie emoţională” începe de regulă
curând după evenimentul traumatic. Persoana se poate plânge de faptul că se simte detaşată sau
înstrăinată de ceilalţi oameni, că şi-a pierdut capacitatea de a mai simţi emoţii de orice tip, în special
pe cele asociate cu intimitate, tandreţe şi sexualitate.
Simptomele persistente de alertă crescută care nu erau prezente înaintea traumei includ dificultăţile
de adormire sau în a rămâne adormit (coşmaruri recurente în cursul cărora evenimentul este revivat,
sunt acompaniate uneori de tulburări de somn mediane sau terminale), hipervigilenţa şi reacţie de
alarmă exagerată. Unele victime se plâng de dificultatea în concentrare sau în realizarea sarcinilor.
Asociate acestui sindrom sunt simptomele de depresie şi anxietate, iar în unele cazuri pot fi suficient
de severe pentru a fi diagnosticate ca tulburare anxioasă sau tulburare depresivă, pot exista
simptome de tulburare mentală organică, ca de exemplu scăderea memoriei, dificultate de
concentrare, labilitate emoţională, cefalee şi vârtej.
Deteriorarea pe care o implică acest sindrom poate fi uşoară sau severă şi afectează aproape fiecare
aspect al vieţii. Labilitatea emoţională, depresia şi culpa pot conduce la un comportament
autodistructiv sau la acţiuni suicidale. Se dezvoltă o hipersenzitivitate la violenţa potenţială şi
femeia, dacă nu găseşte o modalitate de apărare adoptă mecanisme prin care să facă faţă şi să
menţină potenţialul violenţei la un nivel minim. Dar unele femei se simt incapabile de a face acest
lucru şi atunci adoptă o atitudine pasivă de neajutorare. Acest comportament este numit “neputinţa
17
învăţată” acest concept a fost folosit pentru a explica reacţiile femeii abuzate, sau mai degrabă lipsa
de la repetatele abuzuri fizice, psihice sau sexuale. Femeile declară că se simt copleşite de acte
violente şi de aceea le este dificil să reacţioneze altfel. Unele victime renunţă la orice apărare şi
aşteaptă oricând să moară. Multe dintre ele se adaptează la ceea ce se întâmplă în viaţa lor şi îşi
schimbă modul de a gândi, de a simţi, de a reacţiona pentru a fi cât mai în siguranţă.
Walker a identificat nouă caracteristici comune ale femeilor care au fost maltratate:

 Avea un respect de sine scăzut, o subestimare a capacităţii ei de a face ceva;

 Credea toate miturile despre relaţiile violente;
 Credea în rolul tradiţional al femeii în casă;
 Credea cu convingere în unitatea familiei şi în stereotipul rolului sexual feminin prescris prin
care era persuadată deoarece este incapabilă de a avea grijă de ea însăşi şi trebuie să depindă
de un bărbat;
 Credea că ea îl poate împiedica pe agresor să se înfurie şi accepta responsabilitatea pentru
acţiunile acestuia;
 Suferea de vinovăţie, dar nega teroarea şi furia resimţită;
 Avea reacţii severe de stres cu suferinţe psihofiziologice;
 Folosea sexul ca pe un mod de restabilire a intimităţii;
 Credea că nimeni în afara ei înseşi nu ar putea să o ajute să-şi ducă soarta;
Deci victimele violenţei domestice pot prezenta la nivel fizic:
 Răni
 Leziuni
 Fracturi
 Probleme de auz
 Probleme ginecologice
 Dinţi sparţi
 Amenoree
 Tulburări de alimentaţie
 Palpitaţii
La nivel social victimele pot prezenta:

 În ceea ce priveşte munca şi sarcinile cotidiene:

 Probleme de concentrare a atenţiei
 Senzaţia că nu poate face faţă
 Gîndul că nu ar trebui să lucreze
 Izolare
 Multe zile de concediu medical
 Dificultăţi de a se scula din pat, a se spăla, a se îmbrăca, a mînca, a face cumpărături.
 În relaţia cu partenerul apar următoarele manifestări:
 Sunt foarte atente la schimbările de dispoziţie
 Dau întotdeauna dreptate partenerului pentru a se proteja
 Ascund lucrurile de el încep să mintă pentru a se proteja pe sine şi copii
 Devin distante
 Îşi pierd interesul sexual
 Comportamentul lor în societate şi familie are următoarele caracteristici:
 Inhibare
 Simt că au dezamăgit toată lumea le este frică să nu afle ceilalţi şi să nu fie judecate
18
  Pot pierde familia şi prietenii
 În relaţia cu copiii:
 Se simt neadecvate ca mame, neajutorate şi vinovate
 Au fost etichetate ca mame rele
 Devin agresive cu ei

Consilierea – modalitatea de anihilare a consecinţelor victimizării.

Teoriile, indiferent de perspectiva din care abordează un fenomen, nu oferă decât explicarea
cauzelor şi formelor de manifestare ale unei realităţi. Este adevărat că unele ne pun la dispoziţie
diverse recomandări ce pot căpăta valoare şi utilitate practică. Există însă, cu certitudine, un palier la
care cunoaşterea teoretică se opreşte pentru a face loc strategiilor şi tehnicilor specifice de acţiune şi
intervenţiune.
În cazul violenţei, acolo unde deja legea a intervenit, în diferite faze, modelele şi tehnicile de
lucru cu subiecţii sunt evident specifice. Unele din principalele tehnici utilizate de psiholog în lucru
cu femeile victimizate este consilierea şi consilierea de grup.
Consilierea este o modalitate de sprijinire a victimei pentru a identifica propriile probleme şi
a găsi resurse cu care să răspundă acestor probleme. Asistarea femeii victimă, pe parcursul
reabilitării, este modalitatea cea mai adecvată de intervenţie. Consilierea este o intervenţie în care
specialistul asistă victima în procesul de dezvăluire raţională a aspectelor importante ale problemei.
Acest tip de intervenţie atinge starea motivaţională a individului dîndu-i încredere în capacităţile lui,
şi în acelaşi timp, ajută individul să-şi organizeze ideile, descoperind punctele tari şi pe cele slabe
ale situaţiei în care se află, să alcătuiască o ierarhie a priorităţilor şi o strategie de urmat de către
beneficiar.
Consilierea este, în primul rând şi în principal, o expresie a grijii faţă de om. Consilierea
implică îngrijire spirituală şi sufletească, învăţătură şi îndrumare. Scopul consilierii creştine nu este
acela de a da toate răspunsurile, ci de a restabili speranţa şi credinţa în Dumnezeu a celui ce caută
ajutor, precum şi restabilirea sa şi a capacităţii sale de viaţă. Sarcina principală a consilierii este de
a-l ajuta pe individ sa-şi vadă el însuşi soluţiile la problemele cu care se confruntă. [2, pag.34]
Scopul consilierii este vindecarea omului ca întreg. Este vorba de a-l ajuta pe om sa se
refacă şi să ajungă la o relaţie corectă cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu ceilalţi.
În relaţia de consiliere, un om permite altcuiva, pentru o vreme, să intre în viaţa sa într-un mod
aparte. Consilierul devine astfel un însoţitor.
În diferite situaţii de consiliere pot să existe diverse scopuri parţiale. De exemplu, acesta ar putea fi
să ajute persoana consiliată:

 Să înţeleagă şi să cunoască cauzele care se află în spatele problemei cu care se

confruntă;
 Să sprijine şi să încurajeze propriile resurse;
 Să-şi schimbe criteriile de evaluare, atitudinile, normele şi comportamentul;
 Să-şi identifice sentimentele şi să acorde spaţiul corespunzător pentru exprimarea
lor;
 Să cântărească diferite alternative şi să ia decizii;
19
  Să primească ajutor pentru a face faţă diferitelor situaţii în viaţă;
 Să crească şi să se maturizeze ca ucenic;
 Să facă faţă crizelor şi conflictelor.
Este important să amintim aici patru dimensiuni diferite ale consilierii creştine. În diferite situaţii de
consiliere ne concentrăm diferit asupra acestor dimensiuni în funcţie de tipul problemei pe care o
întâmpinăm, dar toate patru trebuie să existe.
Prima dimensiune este îngrijirea. Se referă la a vedea nevoile persoanei, atât cele fizice cît şi cele
spirituale şi a le împlini.
A doua dimensiune este reflectarea. Se referă la ajutorarea consiliatului să rămână în picioare, să-şi
examineze în mod conştient viaţa şi să mediteze la ea pentru a putea să-i schimbe direcţia.
A treia dimensiune este interpretarea. Se referă la vederea legăturilor dintre diferitele părţi
componente, înţelegerea întregului, crearea condiţiilor pentru noi înţelegeri şi apoi construirea unei
vieţi mai bune.
A patra dimensiune este aprofundarea.
Fiecare femeie trebuie să fie implicată. Implicarea este o condiţie pentru dezvoltarea şi
bunăstarea fiecărui individ. Când cineva este lăsat pe dinafară, acest fapt îl duce spre singurătate.
Dăruirea unei părţi din timpul tău cuiva, împărtăşirea experienţelor şi promovarea dialogului toate
contribuie la dezvoltarea unităţii şi părtăşiei. Cei care participă la ceva, cresc. În relaţii în care sunt
prezente cele patru atitudini de bază, omul se simte bine. El dezvoltă şi se maturizează. La fel se
întâmplă şi în relaţia de consiliere. Rana se vindecă, încrederea în sine creşte şi persoana respectivă
primeşte din ce în ce mai mult curaj pentru a îndrăzni să trăiască cu ceea ce este şi are. Aici este
vorba despre imaginea de sine, care determină atitudinile şi faptele noastre, precum şi
comportamentul nostru faţă de ceilalţi.
A avea o atitudine corectă faţă de consiliat, este cheia unei bune consilieri. Când consiliatul este
privit în acest mod, imaginea de sine şi încrederea în sine sunt influenţate. Astfel se aşează o temelie
bună pentru continuarea creşterii, maturizării şi dezvoltării în viaţa consiliatului. [8, pag.95]
Whitman identifică trei principii de bază în intervenţii cu victime şi agresori în situaţii abuzive:
1. Să nu provocăm durere în plus persoanei care ne solicită sprijinul. Femeile victime care
ajung în serviciile medicale sau de protecţie socială întîmpină adesea, din partea celor
chemaţi să le vină în ajutor o atitudine critică de judecare şi blamare, de refuz de a vedea
situaţia reală în care se află. Această atitudine, indiferent de acţiunea care se realizează şi
care poate fi benefică este dureroasă pentru femeia victimă.
2. Să găsim strategii care să fortifice victima şi să determine schimbări sociale pozitive în viaţa
acesteia, văzute pe termen lung, dar în acord cu satisfacerea nevoilor ei imediate. Dacă
intervenţia se limitează la un răspuns la nevoile imediate, înseamnă că am asigurat doar
protecţia, şi nu reabilitarea femeii. Protecţia este o intervenţie care menţine persoana într-o
stare de dependenţă faţă de cel care o protejează, o stare de imaturitate care nu creează
premisele găsirii unei soluţii şi a continuării - unei vieţi autonome şi cu satisfacţie.
3. În orice fel de intervenţie acţiunea profesionistului trebuie să se realizeze cu victima şi nu
pentru ea. Ea, victima este cea care trebuie să-şi recîştige puterea de a-şi gira viaţa, de a
decide pentru sine. Specialistul nu decide pentru victimă ci îi respectă deciziile, dacă este
necesar, îi oferă sprijin în vederea luării unei decizii.
20
Deci, ca o concluzie a celor menţionate mai sus, obiectivul principal al consilierii constă în oferirea
unui suport emoţional şi ajutor de primă urgenţă a victimei.
De asemenea un consilier cu experienţă trebuie neapărat să poată:

 Să asculte. Deseori victima are nevoie să-şi realizeze istoria de mai multe ori. Aceasta o ajută
să-şi clarifice propriile sentimente de furie, vinovăţie, tristeţe, remuşcări. Ascultînd-o cu
atenţie de fiecare dată vom obţine şi o ascultare din partea ei atunci cînd noi vom vorbi.
 Să demonstreze înţelegere atunci cînd victima şi să ştie să repete, să parafrazeze ceea ce
spune victima.
 Să determine nevoile femeii victime.
 Să demonstreze atitudine pozitivă, susţinînd victima, încurajînd-o, dîndu-i speranţă,
indicîndu-i modalităţi posibile de realizare a situţiei.
 Să lămurească cît mai clar alternativele. Multe femei nu cunosc drepturile lor, posibilităţile
de care dispun pentru a-şi schimba situaţia, nu sunt informate despre existenţa serviciilor
sociale care le-ar veni în ajutor.
Este dificil pentru un psiholog să realizeze consilierea în cazul cînd:
- Constată că femeii nu-i place acest lucru;
- Viziunile ei diferă de ale lui;
- Femeia foloseşte un limbaj neînţeles pentru consilier;
- Studiile, cultura şi experienţa ei de viaţă diferă de celea ale consilierului.
De asemenea un aspect negativ în procesul de consiliere poate fi atunci cînd victima stabileşte unele
mecanisme de apărare.
Apărarea poate fi cauza unor complicaţii şi tulburări serioase ale individului. În consiliere este
important să cunoaştem funcţiile şi semnificaţia mecanismelor de apărare, cel puţin pentru a-i
înţelege pe oameni care trec prin crize. În calitate de consilier este important să poţi identifica
diferite tipuri de apărare şi să ştii cum să le abordezi.
De asemenea, este important să-ţi dezvolţi capacitatea de-a identifica situaţiile în care mecanismele
de apărare o funcţie pozitivă şi când acestea au un efect negativ şi trebuie luate măsuri. Apărarea nu
poate fi niciodată înlăturată dacă consiliatul însuşi nu este pregătit pentru asta. Consilierul îl poate
ajuta pe consiliat să dobândească resursele necesare şi să fie gata să facă faţă realităţii. Abia atunci a
sosit timpul prielnic pentru înlăturarea mecanismelor de apărare. Pentru asta este nevoie de prudenţă
şi experienţă.

21