H R Patapievici - Europa Darul Crestinismului
Încărcat de
nmihai2H R Patapievici - Europa Darul Crestinismului
Încărcat de
nmihai2Horia-Roman Patapievici
Europa - darul creştinismului
Mai ştim noi ce este creştinismul? Mai ştim noi răspunsul la întrebarea: cum ar fi
arătat lumea şi cum am fi arătat noi înşine dacă nu ar fi existat niciodată în lume un
fapt istoric numit creştinism? Nu mai ştim. Am uitat răspunsurile demult ştiute.
Rătăcim de aceea, sofişti, printre răspunsurile care, fiind fără istorie, ne lasă fără
viitor.
Aş vrea mai întâi să separ întrebările. La întrebarea ce este creştinismul, răspunsul
ne poate fi dat, în mod direct, numai de credinţă; în mod mediat, ne este oferit prin
cateheză, de teologie. Dar, cum creştinismul nu poate fi redus la informaţiile
referitoare la el (de nici un fel: nici istorice, nici filosofice, nici sociologice, nici chiar
teologice - argumentul este în Evanghelia după Ioan 21, 25), rezultă că numai
credinţa poate cunoaşte şi ilustra conţinuturile creştinismului.
Într-adevăr, creştinul nu crede în creştinism, ci crede, potrivit cuvintelor Crezului, în
realităţile invocate, descrise şi promise de Evanghelii. Nici unul din paragrafele
Crezului nu poate fi înlăturat ori omis, numai toate împreună oferă creştinului sprijinul
de care are nevoie pentru a şti ce crede şi în ce se poate încrede.
Ce înseamnă a fi creştin, prin urmare, nu se află inspectând informaţiile privitoare la
creştinismul istoric, ci punându-ne sub promisiunea şi autoritatea Naşterii şi Învierii
Mântuitorului. Ce se poate însă afla inspectând informaţiile istorice referitoare la
creştinism este ce anume îi datorează Europa, în identitatea ei actuală, şi ce anume
îi datorăm noi, europenii, în alcătuirea noastră istorică şi culturală. Răspunsul este -
totul. Aşa cum de spre Egipt un Herodot a putut spune că este un dar al Nilului, tot
aşa şi de spre Europa se poate spune că este un dar al creştinismului.
Nimic din ce a fost Europa de ieri nu poate fi înţeles dacă înlăturăm din istoria ei
toate referinţele la creştinism ori dacă îi răpim, Europei, instrumentele cognitive
cărora atmosfera morală şi intelectuală a creştinismului le-a permis existenţa şi,
odată puse la punct, le-a încurajat funcţionarea.
Creştinismul i-a furnizat Europei identitatea sufletească inconfundabilă, i-a dat
atitudinea specifică faţă de lume, i-a format aptitudinea de a o înţelege într-un mod
original şi i-a pus la îndemână instrumentele fizice şi mentale care i-au permis
unificarea ei, atât geografic, cât şi istoric. Fără creştinism, unificarea mentală a lumii
ar fi fost cu neputinţă. Fără statele creştine, unificarea ei fizică, prin cucerire, ar fi
rămas un proiect la fel de imposibil de atins precum strădania milenară a regatelor şi
imperiilor tradiţionale de a înstăpâni peste lume o monarhie universală.
Istoria însă musteşte de sânge, iar cultura lumii e plină de strigătul de groază al
omului aflat supt vremi, călcat în picioare de ele. Nici o civilizaţie nu a scăpat logicii
crimei. Creştinismul s-a înscris şi el în această istorie, dar s-a ridicat împotriva ei prin
faptul că i-a refuzat dreptatea. Crima există, admite creştinismul militant: dar
dreptatea nu e de partea ei, proclamă creştinismul triumfător.
Rezultatul refuzului încăpăţânat de a da dreptate crimei chiar şi atunci când crima
triumfă este marea reuşită a civilizaţiei europene (pe care, până mai ieri, obişnuiam
să o numim doar occidentală). Civilizaţia europeană, în faţa istoriei, a ales să susţină
în faţa forţei dreptatea celor slabi şi neajutoraţi - aşa cum a făcut, singur între alte
religii triumfătoare, creştinismul.
În această opţiune, prin care s-a întemeiat modernitatea politică şi care a condus,
după un lung şir de peripeţii, la doctrina universală a drepturilor omului, răsună
ecourile proclamaţiei geniului creştin: Dumnezeu a ales cele dispreţuite de lume şi
cele lipsite de naştere aleasă pentru a face de râs pretenţiile celor puternici şi a
chemat lucrurile slabe ale lumii pentru a le înlătura pe cele puternice (compară cu
Întâia epistolă către Corinteni a sfântului apostol Pavel 1, 27-28).
Dacă, în timpurile moderne, exemplul democraţiei antice s-a putut extinde de la
stăpâni la sclavi prin detronarea primilor şi ridicarea celor din urmă, este pentru că
democraţia modernă este consecinţa strictă a exigenţelor de egalitate şi fraternitate
pe care sensibilitatea morală creştină le-a impus regimului politic. Ceea ce azi numim
decenţă politică minimală nu este, examinat în originea sa istorică, decât expresia
secularizată a sentimentului creştin de dreptate.
Ne-am obişnuit atât de mult să avem instincte morale creştine, încât nu mai ştim să
le distingem de cele naturale, din care nu le mai avem decât tot pe cele care, la
origine, erau şi ele creştine. Orice modern, oricât de modern, încă mai rămâne un
creştin, oricât de secularizat. Matricea formatoare a modernităţii, aşa universală cum
e ea, rămâne, pentru eternitate, creştinismul - atât cel istoric, cât şi cel etern.
La începuturile creştinismului, Tertullian, un formidabil apologet creştin de limbă
latină, spunea că „sufletul este în mod natural creştin”. Astăzi, într-o vreme în care
mulţi văd sfârşitul creştinismului istoric, putem spune că întreaga categorie a
sufletescului, pentru europeni, este indelebil marcată de creştinism.
Când ne referim la umanitatea noastră laică, dacă o scrutăm cu atenţie (adică în
cunoştinţă de cauză istorică), vedem, ca într-o piatră preţioasă cu ape şi nervuri,
liniile de forţă ale exigenţelor creştine. Umanitatea noastră laică este ce a mai rămas
în firea noastră naturală din sufletul nostru creştin. În tot şi prin toate, Europa şi noi
suntem un dar al creştinismului. Reamintirea acestui adevăr mi se pare cu atât mai
oportună, cu cât în ţările occidentale, modelul nostru când necesar, când eliberator,
când servil, când pur şi simplu inconturnabil, creştinismul se găseşte azi încolţit,
defăimat, răstălmăcit, batjocorit şi pus la colţ.
Ţările odinioară campioane ale creştinătăţii au ajuns azi campioane ale decreştinării,
în numele progresului şi al emancipării. Or, ironia istoriei face ca şi aici, în această
descotorosire pripită, creştinismul să îşi spună cuvântul.
„Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (1 Corinteni 1, 20).
Căci progresul şi emanciparea, în numele cărora progresiştii de azi caută să
evacueze din istorie creştinismul, sunt categorii de gândire tipic creştine, a căror
elaborare culturală nu ar fi fost cu putinţă în afara dogmaticii şi teologiei
creştinismului. Progresul înseamnă temporalitate liniară plus certitudine a
Providenţei, adică creştinism; iar principiul emancipării iluministe nu e altceva decât
„Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32), adică tot
creştinism.
Să nu ne grăbim, deci, să ne uităm originile. Căci, odată cu uitarea lor, se pierde şi
sufletul pe care aceste origini l-au prilejuit (precum nişte transcendentali), asistat
(precum nişte ursitori) şi hrănit (precum nişte Mume). Avem un suflet: acesta e
creştin. Să nu-l lepădăm.
.
