Eficientizarea activității în mediul academic

Există trei momente esențiale ale mediului universitar/academic: parcurgerea

bibliografiei, luarea de notițe și pregătirea pentru examen.
În legătură cu bibliografia de specialitate, există o serie de prejudecăți foarte înrădăcinate:
se consideră fie că literatura de specialitate trebuie citită doar o dată, fie că aceasta trebuie
epuizată, adică citită de la un capăt la altul al lucrării.
Literatura de specialitate nu se citește o singură dată. Pentru a înțelege un text academic,
este nevoie să se revină de mai multe ori asupra lui sau asupra unor pasaje din cadrul lui. Există
pasaje mai „obscure”, fie datorate stilului autorului, fie traducerii deficitare (acolo unde este o
traducere), fie pur și simplu complexității ideilor pe care autorul le poate transmite. Din această
cauză, un text de specialitate, pentru a fi înțeles corespunzător, trebuie uneori citit de mai multe
ori, sau, mai mult, trebuie coroborat cu alte pasaje, fie din același autor, fie din alt(alți) autori.

Exercițiu tematic: Identificați un pasaj obscur dintr-un autor clasic și încercați să-l
explicitați (sugestie: E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, cap. I – Ce este un fapt social?
„Așadar, nu generalitatea faptelor este cea care servește la
caracterizarea fenomenelor sociologice. O gândire care se
regãsește în toate conștiințele particulare, o mișcare pe care
o repetã toți indivizii nu sânt prin aceasta fapte sociale.
Dacã a fost considerat suficient acest caracter pentru a le
defini, înseamnã cã ele au fost confundate pe nedrept cu
ceea ce s-ar putea numi încarnările lor individuale. Ceea ce
le constituie sânt credințele, tendințele, practicile grupului
luate colectiv; cât despre formele pe care le îmbracã stãrile
colective refractându-se la nivel individual, acestea sânt
lucruri de alt tip. Demonstrația categoricã a naturii duale
este cã aceste douã tipuri de fapte se prezintã adesea în stare
disociatã. Într-adevãr, anumite maniere de a acționa și de a
gândi câștigã, în urma repetiției, un fel de consistențã care le
precipitã, ca sã spunem așa, și le izoleazã de evenimentele
particulare pe care le reflectã. Ele dobândesc astfel un corp,
 o formã sensibilã proprie, și constituie o realitate sui generis,
foarte distinctã de faptele individuale care o manifestã” (p. 41, Ed. Polirom, 2002).

În plus, bibliografia nu se citește așa cum se citește un roman, de la un capăt la altul.

Există situații în care dintr-o lucrare de specialitate nu folosim decât o pagină, un capitol, un
paragraf sau numai o trimitere bibliografică. Alteori, e adevărat, întreaga lucrare ne poate servi la
scopurile noastre, caz în care trebuie să avem în vedere conținutul său în întregime. Însă acest din
urmă caz este extrem de rar. De obiecei, la pregătirea unui examen sau a unei lucrări, numai
anumite pasaje/pagini/capitole ne sunt strict necesare. De aceea, atenția trebuie să se concentreze
asupra acestora. Această selecție este, în fond, operată în funcție de tema aleasă, de amploarea
lucrării pe care o pregătim, de timpul alocat etc.
În general, pentru a eficientiza lucrul cu materialul bibliografic (având în vedere
cantitatea în general mare de informații care se găsește în raport cu o temă anume), este necesar
să avem un scop precis fixat, să selectăm aspectele de bază ale bibliografiei, să știm exact cât
timp avem la dispoziție pentru pregătirea temei etc. Toate aceste elemente presupun o schemă
triadică formată din sarcină, timp și obiective.
În legătură cu textele dificile, sunt utile fixarea scopului (ce anume presupune pentru
mine acest material; de ce vreau să-l citesc/înțeleg? De obicei, formularea clasică, de tip la ce-mi
folosește acest text nu-și găsește întotdeuana un răspuns simplu! Adesea, așteptările față de un
text, ba chiar prejudecățile la adresa acestuia, pre-noțiunile au un caracter stimulant...),
identificarea ideilor principale (orice text are o coloană vertebrală, o structură ideatică de bază,
dar și o structură de rang secund sau terț - identificarea ideilor centrale este esențială – de obicei
acestea se rețin și folosesc ulterior la construcțiile teoretice proprii), citirea și recitirea acestuia.

Exercițiu tematic: care vi se pare ideea cea mai importantă din pasajul de mai sus din
sociologul E. Durkheim? Argumentați de ce!

Cele mai importante surse de informații din mediul academic sunt manualele,
enciclopediile, dicționarele, paginile web, recenziile, monografiile, revistele de specialitate.
Pe lângă toate acestea, avem și lucrările de specialitate dedicate unei anumite teme (care nu se
confundă cu monografiile) și care, în general, sunt cele mai complexe din punct de vedere
academic.
Manualele se remarcă prin conținutul mai degrabă accesibil, sintetic, rezumativ, care este
la îndemâna studentului sau a celui care dorește o orientare de bază în materie. Având în vedere
acest caracter sintetic-introductiv, unele manuale sunt recomandate doar pentru orientare, nu și
pentru aprofundarea unei teme, în niciun caz pentru lucrări de specialitate pe o temă dată.
Enciclopediile sunt formate din scurte articole pe diferite teme dintr-un anumit domeniu.
Uneori, articolele depășesc nevoile de bază ale unei informări rezumative și sunt mici studii de
specialitate pe diverse teme/termeni/probleme.
Dicționarele de specialitate sunt colecții de termeni care sunt explicitați/explicați,
facilitând astfel lucrul cu aceștia. Dicținarele sunt în general mai sintetice decât enciclopediile,
dar pot conține un număr mai mare de termeni, fiind, astfel, mai utile din punct de vedere strict al
cantității de informații dintr-un domeniu (nu neapărat și din punctul de vedere al profunzimii
explicațiilor date). Unele dicționare moderne sunt însă un mixt, având adesea dimensiuni mari
spre foarte mari, iar termenii explicați ocupând uneori mai multe pagini.
Paginile web sunt foarte accesibile (ușor de identificat și accesat), la îndemână, rapid de
folosit. Ele trebuie adesea supuse unui examen critic în ceea ce privește calitatea informației
livrate, având în vedere libertatea cvasi-totală a rețelei de internet în ce privește apariția și
difuzarea informațiilor.
Recenziile de carte sunt descrieri ale unor lucrări de specialitate realizate de experți în
domeniu. Sintetice, ele rezumă conținutul de idei de bază al unei lucrări, realizează o încadrare
istorică și tematică a lucrării respective, orientând potențialii cititori care ar dori s-o parcurgă.
Adesea au caracter critic, formulează puncte de vedere alternative, propun unghiuri de lectură
diferite ale fenomenului analizat în cadrul lucrării recenzate.
Monografiile reprezintă descrieri amănunțite ale unui fenomen oarecare, unei teme etc.
Foarte des întâlnite sunt monografiile geografice, dar și cele sociologice, etnografice etc.
Caracterul „dedicat” al acestui tip de lucrare se pretează foarte bine la domeniile amintite mai
sus.
Revistele de specialitate sunt instrumentele curente de cunoaștere și răspândire a
informației ale unui domeniu anume (reviste de geografie, psihologie, sociologie etc.). Ele conțin
studii, cercetări, micro-monografii, recenzii, dări de seamă, chiar eseuri acolo unde este cazul
(reviste de literatură). Multe reviste sunt orientate în general nu numai spre un domeniu, dar, în
cadrul unui domeniu, spre sub-domenii anume (de exemplu, medicina are reviste generaliste, dar
mai cu seamă reviste specializate). Sunt instrumentele curente ale dezbaterilor de idei dintr-un
domeniu, care premerg cumva lucrările de specialitate.
Lucrările de specialitate sunt lucrări care se orientează în funcție de o anumită temă, pe
care caută s-o cerceteze cât mai în profunzime, fără a avea caracter monografic. Ele constituie
materialul clasic al oricărui domeniu academic. Complexitatea demersului acestor lucrări este la
cel mai înalt grad, fiind, de aceea, adesea apanajul autorilor care au capacitate novatoare,
constructivă într-un anumit domeniu.

Despre deprinderea de a citi

Cititul are aspecte cantitative (cât se citește?) și calitative (cum anume). Cantitatea de
lectură este esențială în domeniul academic (un filosof de talia lui Constantin Noica recomanda
ca zilnic să „parcurgem” o carte – ceea ce nu însemna s-o citim efectiv, ci să luăm contact cu ea,
să știm despre ce este vorba etc.). Cantitatea de lectură zilnică depinde de condițiile exterioare
(timp efectiv dedicat, serviciu, familie etc.), dar și de cele interioare (dispoziție, sănătate fizică
etc.). Se poate ajunge, în situații de antrenament susținut, la 14-16 ore de lectură/lucru zilnic,
ceea ce este foarte mult și nu poate fi susținut o perioadă îndelungată. Însă, la polul opus, zilele
fără nicio lectură, sau cele în care se citește numai ziarul pe internet sunt, din perspectivă
academică, zile aproape irosite.
Cele mai importante aspecte calitative ale cititului se referă la modul activ de a citi
(implicarea subiectivă în lectură să fie maximă), la faptul de a fi critic (a gândi asupra celor citite
cu un spirit critic, nu destructiv, dar pregătit oricând de o confruntare blândă cu autorul!).

Pregătirea cursurilor și luarea de notițe

Participarea la cursuri este benefică actului învățării. Acest lucru, din păcate, nu mai este
posibil astăzi în toate instituțiile de învățământ superior – sunt din ce în ce mai multe formule de
învățământ la distanță sau fără frecvență. Adesea, chiar învățământul cu frecvență se
relativizează foarte tare...
Actualele prelegeri (cursuri) nu mai sunt simple momente de transmitere de informații, ci
au devenit mai interactive, mai dinamice. Acest lucru ar trebui să sporească atractivitatea lor, dar,
din păcate, în multe cazuri nu se întâmplă acest fenomen. Studenții nu mai sunt captați de
conținutul cursurilor, la fel cum spectatorii unui teatru interactiv nu mai sunt convinși de
„frumusețea” unei piese. Să fie oare excesul de „comunicare” o cauză a acestui fenomen? Nu
este exclus. Facilitarea excesivă a actului de învățare, chiar transformarea lui într-un spectacol
agreabil/facil nu au întotdeauna efecte benefice pentru acesta.
Prima condiție a actului de învățare este conștientizarea importanței și chiar gravității
acestuia. Învățarea este cea mai intimă acumulare a propriei noastre personalități; de aceea, ea
trebuie tratată cu toată seriozitate, dincolo de canoanele instituționale.
Studenții ar trebui să asculte într-un mod activ cursurile (idealul este ca ei să reflecteze
asupra a ceea ce audiază, nu să recepteze pasiv ce li se spune), ceea ce presupune aproape
obligatoriu luarea de notițe. Notițele fixeaxă ideile principale ale prelegerii, aduc în fața
studentului un material auto-reflexiv, de moment, spontan, care ajută ulterior procesului de
asimilare și însușire de cunoștințe. Discuțiile de după curs cu colegii (cele din pauza de țigară!)
sunt adesea utile, trezind sau retrezind interesul pentru tema abordată la curs. Desigur, toate
aceste aspecte depind în bună măsură și de capacitatea oratorului/profesorului de a capta atenția
studentului și de a-l „prinde” în plasa argumentelor și problemelor sale.
Luarea notițelor trebuie să țină seama de câteva principii: se notează numai ideile
principale (nu se pot nota toate formulele auzite, din lipsă de timp), se folosesc și cuvintele
proprii, dar cu grijă pentru a nu denatura sensul expunerii, se utilizează abrevieri ușor de
descifrat ulterior, se utilizează foi detașabile, se evită explicațiile prea stufoase, inutile etc.

Pregătirea pentru examen și examenul

Pregătirea examenului nu se face doar în zilele premergătoare acestuia, adică în perioada
sesiunii. Chiar dacă această perioadă de dinaintea examenului este esențială pentru reușita la
acesta, nu trebuie să neglijăm o serie de etape anterioare, pe care le putem structura astfel:
Pregătirea generală înseamnă luarea în calcul a tuturor elementelor care pot contribui la
reușita examenului (de la procuparea cărților necesare pentru examen la profilul profesorului, la
cunoașterea așteptărilor acestuia, chiar și o reevaluare a examenelor anterioare și o reflecție
asupra modalităților de a îmbunătăți performanțele trecute). Planificarea timpului este, desigur,
esențială în acest demers – acest lucru trebuie coroborat cu evaluarea corectă a cantității de
informații pe care o presupune examenul.
 Recapitularea activă – presupune citirea activă (însoțită de întrebări) a notițelor din
timpul semestrului; în cazul existenței unei liste de subiecte, ele trebuie rezolvate și învățate
temeinic; în cazul existenței unor subiecte neclare, pot fi imaginate discuții cu colegii (uneori,
există posibilitatea ca profesorii să fie rugați să facă, împreună cu studenții, o recapitulare sau o
trecere în revistă a subiectelor mai dificile, pentru ultimele clarificări înaintea examenului).
Nu se recomandă, în mod firesc, ca înainte de examen să nu se doarmă, în dorința de a
„acumula” cât mai multe cunoștințe. Dacă planificarea de timp a fost făcută corect, astfel de
situații sunt evitabile.
Examenul este un moment în care, indiferent cât de bine am fi pregătiți, suntem supuși
unui stres. Pentru a evita accentuarea acestei stări, trebuie să clarificăm câteva aspecte: să știm
exact când și unde are loc examenul, ce anume ne este de trebuință în timpul examenului. În
timpul desfășurării efective a acestuia trebuie să fim foarte atenți la cerințele subiectelor,
eventual clarificate de explicațiile profesorului; trebuie să facem efortul de doza bine timpul de
lucru (uneori, studenții elaborează pe ciorne întreaga lucrare și sunt în pericol de a nu mai avea
timp s-o transcrie pe foia de examen propriu-zisă); fiecare subiect trebuie tratat – chiar dacă
aparent este mai dificil sau necunoscut, se poate întâmpla ca, începând să-l tratăm, memoria să
revină și subiectul să fie, parțial sau total, rezolvat; la sfârșit, întreaga lucrare trebuie recitită cât
mai atent, pentru a elimina eventualele erori datorate grabei, stresului, concentrării excesive. În
timpul examenului trebuie să evităm să ne grăbim. Subiectele sunt în așa fel formulate încât să
poată fi rezolvate în timpul alocat, chiar cu o marjă de rezervă. Pe de altă parte, nici atitudinea
celor care scriu o frază și se gândesc cinci minute înainte de a o încheia nu este de acceptat. În
general, rezolvarea subiectelor începe cu cele (cel) cu gradul de dificultate cel mai mic.
După terminarea examenului, se poate încerca o evaluare a răspunsurilor, prin verificarea
în manual sau în sursele certe a modului în care au fost rezolvate subiectele. În cazul în care
există „certitudinea” că subiectele au fost ratate, trebuie evitată panica (mai ales dacă urmează și
alte examene, fiindcă încrederea este necesară în cazul celor care urmează), deoarece, de la caz la
caz, unele examene care păreau ratate s-au dovedit, de fapt, a fi trecute cu brio. În orice caz, un
eșec sau un semi-eșec este, în cazul celor care nu doresc să continue pe această linie, o bună
ocazie de a perfecționa modul de pregătire a viitoarelor examene.
 Exercițiu tematic: Descrieți cum ați pregătit ultimul examen din sesiune. Analizați
momentul la care v-ați gândit pentru prima dată la examen și examinați toate etapele prin care a
trecut, din punctul dvs. de vedere, pregătirea acestui examen. Analizați și perioada imediat
următoare de după examen, descriind ce credeați despre nota pe care o veți obține și faceți
comparație cu realitatea notei pe care ați obținut-o efectiv.