Antoine de Saint-Exupery citate din Citadela
„Cel pe care un conflict il framanta nu trebuie sa caute o pace precara si de proasta
calitate in acceptarea oarba a unuia dintre cele doua elemente ale conflictului. Crezi ca
cedrul ar castiga evitand vantul? Vantul il sfasie, dar il intareste. Intelept ar fi cel care ar sti
sa desparta binele de rau. Cauti un inteles vietii, cand intelesul este, in primul rand,
propria devenire, si nu pacea mizerabila pe care o da uitarea conflictelor.
Daca ceva ti se opune si te face sa suferi, continua-ti cresterea, inseamna ca prinzi si te
transformi. Fericita acea suferinta care face sa te nasti din tine insuti: caci niciun adevar
nu se demonstreaza si nu se atinge prin evidenta. Iar cele ce ti se propun nu sunt decat
aranjament comod, asemenea drogurilor pentru somn.
Caci ii dispretuiesc pe aceia care se abrutizeaza pentru a uita sau care, simplificandu-se,
inabusa, pentru a trai in pace, una din aspiratiile inimii lor. Afla ca orice contradictie fara
rezolvare, orice conflict ireparabil te obliga sa cresti pentru a le absorbi. Si, in nodurile
radacinilor tale, iei pamantul fara infatisare, si cremenea, si luminisul lui, si cladesti un
cedru pentru gloria Domnului. S-a ridicat la glorie doar acea coloana a templului care s-a
nascut, timp de douazeci de generatii, din contactul cu oamenii. Si tu, daca vrei sa te
inalti, macina-te in lupta cu conflictele tale: ele conduc spre eternitate. E singurul drum
care exista. Si pentru asta suferinta te inalta, atunci cand o accepti.
Dar exista copaci slabi, pe care vantul nu-i intareste. Exista oameni slabi, care nu se pot
depasi. Dintr-o fericire mediocra, fac propria lor fericire, dupa ce-au ucis cea mai mare
parte din ei. Se opresc intr-un han toata viata. S-au avortat pe ei insisi. … Resping
dusmanii din afara si dinauntrul lor. Renunta sa asculte vocea cerului, care e necesitate,
cautare si sete inexprimabile. Nu caută soarele asa cum il cauta, in desimea padurii,
copacii, care nu-l vor avea niciodata ca provizie sau rezerva, caci umbra celorlalti il sufoca,
ci il urmaresc in ascensiunea lor, ca niste coloane glorioase si netede, tasnind din pamant
si devenind putere in urmarirea zeului lor. Divinitatea nu se atinge, ci se propune, iar omul
se construieste in spatiu ca un ramuris.
Iar daca ma intrebi: „Trebuie sa-l trezesc pe acela sau sa-l las sa doarma si sa fie fericit?”,iti
voi raspunde ca nu stiu nimic despre fericire. Dar in fata unei aurore boreale, ti-ai lasa
prietenul sa doarma? Nimeni nu trebuie sa doarma daca o poate cunoaste. Si, desigur,
acela isi iubeste somnul si se infasoara in el: totusi, smulge-l si arunca-l afara, ca sa se
poata inalta.”
(Citadela, Editura Junimea, Iasi, 1977, pp.125-126)
Te vor, deci, inchis in proviziile tale, parazit, jefuindu-te pe tine insuti, terminat. si
ce nevoie te-ar mai indemna atunci sa cauti divinitatea, sa-ti compui imnul, sa urci
mai sus pentru a aranja sub picioarele tale privelstiea muntelui devenita dezordine
sau sa pastrezi in tine soarele, care nu se castiga odata pentru totdeauna, ci e
cautare zilnica?
Lasa-i sa vorbeasca. Sfaturile lor ies dintr-o inima binevoitoare care te vrea fericit.
Vor sa-ti dea prea devreme aceasta pace care nu se ofera decat in moarte, atunci
cand proviziile tale sunt, in sfarsit, de folos. Caci ele nu sunt provizii pentru viata, ci
miere pentru iarna eternitatii.
