UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE ȘI ARTE

SPECIALIZAREA ISTORIE
MASTER II

ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

Lect. Univ. Dr. Alexandru Mărchidan

Student Ion Georgiana Cristina
 CAPITOLUL I
CONCEPȚII ȘI DISCUȚII FUNDAMENTALE
Criteriile după care facem astfel de evaluări pot să difere semnificativ și au fost distilate, în
istoria filosofiei morale, în câteva mari familii de teorii etice. Dar, indiferent de criteriul utilizat,
vom observa că, spre exemplu, acțiunile pe care le evaluăm se vor încadra în trei mari categorii:
acțiuni care contravin cerințelor moralității („imorale”), acțiuni ce realizează o cerință morală
(„morale”, sau „moralmente dezirabile”), respectiv acțiuni oarecum indiferente sau neutre din
punct de vedere moral. Din ultima categorie fac de obicei parte acțiuni comune, fără nici un
impact semnificativ asupra vieților noastre sau ale celor din jur.

Exemplu:

Discuție: complicații suplimentare 1. Ai un coleg, dintr-un an mai mic, care are dificultăți în a
înțelege cerințele și tema unei lucrări de seminar, riscând astfel o notă foarte proastă. Situația sa
materială nu este deloc bună, iar o medie scăzută l-ar pune în postura de a risca pierderea bursei
sau a locului în cămin. Tu ai absolvit deja respectivul curs cu notă maximă și a fost unul dintre
preferatele tale. Prin urmare îți ajuți colegul, prin discuții și sugestii de lectură, să înțeleagă mai
bine materia și, astfel, să scrie o lucrare mai bună. 2. Ai un coleg, dintr-un an mai mic, care are
dificultăți în a înțelege cerințele și tema unei lucrări de seminar, riscând astfel o notă foarte
proastă. Situația sa materială nu este deloc bună, iar o medie scăzută l-ar pune în postura de a
risca pierderea bursei sau a locului în cămin. Tu ai absolvit deja respectivul curs cu notă maximă
și a fost unul dintre preferatele tale. Prin urmare, decizi să îți ajuți colegul, oferindu-i lucrarea ta
din anii trecuți, pe care să o predea la seminar ca fiind a sa. Probabil va lua o notă mai bună (să
zicem, de pildă, că profesorul de la seminar s-a schimbat între timp, deci șansele să fie sesizată
problema sunt mici). Intuitiv (și corect, cred autorii acestui manual), probabil că cei mai mulți
dintre noi vom spune că în prima situație acțiunea ta ar fi una morală, pe când în a doua situație
una imorală. Totuși, ar putea replica cineva, nu sunt cele două acțiuni similare în mod
semnificativ din punct de vedere moral? Nu ai dovedit în ambele situații solidaritate și
capacitatea de a ajuta pe cineva în mod altruist și dezinteresat? Dificultatea aici pare să provină
din faptul că o acțiune va fi imorală dacă încalcă o cerință sau regulă morală anume, chiar dacă
reprezintă o realizare a altora. Discutați diferențele relevante între cele două cazuri.
 Unul dintre obiectivele tradiționale ale eticii este cel de a identifica tipurile de criterii în
funcție de care putem distinge între ceea ce este „moral” și ceea ce este „imoral”. În cazul eticii
academice, problema care se pune este aceea de a distinge între ceea ce este (moralmente) corect
și incorect în cazul acțiunilor pe care le întreprindem ca membri ai comunității academice. Cea
mai mare parte a manualului de față va fi dedicată acestor tipuri de acțiuni.

Principii, valori și reguli morale

Să aruncăm o privire asupra următoarelor trei enunțuri:

1. Tratează umanitatea, atât în persoana ta cât și în persoana altora, întotdeauna în același timp ca
scop în sine, și niciodată doar ca mijloc.

2. Libertatea este o valoare importantă a vieții academice.

3. Să nu furi!

Primul enunț mai este cunoscut și ca „formula umanității a Imperativului Categoric” și îi

aparține filosofului german Immanuel Kant. Prin această formulă, Kant oferă fundamentul
justificativ pentru ideea respectului demnității persoanelor, pe care mulți autori o consideră ca
stând la baza culturii morale europene moderne, fiind preluată în constituții, legislație,
reglementări instituționale și dezvoltată în nenumărate lucrări de etică din ultimele două sute de
ani. Observați însă că formula umanității, deși ne oferă un fel de ghid pentru acțiune, nu ne spune
totuși cu precizie ce trebuie să facem în fiecare situație particulară. Putem spune că ține de noi să
decidem dacă, într-un context dat, mai curând acțiunea A sau acțiunea B ar fi cea care
îndeplinește cerința de a trata umanitatea din persoane ca scop în sine. De multe ori însă, în
practică, nu vom fi de acord asupra opțiunii, deși acceptăm cu toții principiul.

Cel de-al doilea enunț face trimitere la o „valoare” (libertatea). Statutul valorilor (nu doar
al celor morale) a fost intens dezbătut în istoria filosofiei. Există chiar o sub-disciplină filosofică,
numită „axiologie”, care se ocupă cu elucidarea Să aruncăm o privire asupra următoarelor trei
enunțuri: 1. Tratează umanitatea, atât în persoana ta cât și în persoana altora, întotdeauna în
același timp ca scop în sine, și niciodată doar ca mijloc. 2. Libertatea este o valoare importantă a
vieții academice. 3. Să nu furi! Etică și integritate academică 16 Capitolul I conceptului de
valoare. Valorile morale, în cea mai comună înțelegere, reprezintă standarde ale binelui pe care
le asumăm, la nivel individual sau comunitar. Ele, împreună, configurează spațiul în care vom
oferi răspunsul la întrebări de tipul „ce fel de persoane sau de societate vrem să fim?”. Nici
valorile, singure, nu ne dau de cele mai multe ori algoritmi foarte simpli pe baza cărora să optăm
în situații particulare. Doi cercetători diferiți, sau două universități care sunt la fel de angajate în
raport cu valoarea libertății academice, ar putea da răspunsuri diferite la interogații practice
legate de posibilitatea de a justifica prin intermediul acestei valori alegerea oricărei teme de
cercetare sau exprimarea oricărei opinii. Este necesar și în cazul valorilor un efort constant de
interpretare, re-interpretare și internalizare, pentru a fi transpuse în acțiune.

A treia propoziție de la care am pornit reprezintă o regulă. Spre deosebire de principii,

regulile morale tind să fie mult mai bine specificate și să prevadă cu mai multă precizie decât
principiile calea de urmat într-o situație dată. Specificarea sau particularizarea unei reguli poate
merge destul de departe, până la o descriere stufoasă a tipului de context care cere „activarea” ei.

Moralitate, legalitate, religie

Religia nu este același lucru cu moralitatea. Pentru mulți oameni etica se reduce la religie,
pentru că primii pași în educația morală au fost învățarea celor zece porunci. Cum aceste
imperative își au sursa în Biblie, e la îndemână să credem că religia reprezintă un sistem de
reguli etice. Să nu minți, să nu ai alți dumnezei, să nu ucizi, să nu-ți faci chip cioplit, să nu fii
desfrânat, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, să nu iei în deșert numele Domnului! Observați
însă că în această enumerare s-au strecurat diferite tipuri de porunci. Poruncile „să nu ucizi” și
„să nu minți” sunt valabile indiferent de credințele religioase ale oamenilor. Ateii, creștinii,
musulmanii și budiștii au credințe diferite, dar cu toții sunt de acord că nu trebuie să ucidem
persoane nevinovate. În schimb, vor exista divergențe cu privire la poruncile de natură religioasă,
cum ar fi să nu ai alți dumnezei sau să nu-ți faci chip cioplit. Ateul va nega existența unei
divinități, creștinul va susține că Iisus este fiul lui Dumnezeu, iar musulmanul va insista că Allah
este de fapt adevăratul Dumnezeu. Așadar, etica și religia răspund unor întrebări diferite. În timp
ce etica răspunde la întrebări precum „ce acțiuni sunt bune în sine?”, „ce datorii morale avem?”,
„cum arată un om virtuos?”, religia răspunde la întrebări existențiale de tipul „ce se întâmplă cu
noi după moarte?”, „există o divinitate dincolo de lumea în care trăim?”, „cine este adevăratul
dumnezeu?”. Desigur, și religia răspunde la întrebări de tipul cum trebuie să ne comportăm, dar
scopul ultim nu este totuși acela de a indica ce trebuie să facem în sine, ci cum să ne purtăm
pentru a evita iadul.

Moralitatea nu este același lucru nici cu legalitatea. La fel ca în cazul religiei, e foarte ușor
să le confundăm. Asta pentru că ne așteptăm ca legile să fie drepte și în conformitate cu valori
morale universale. În general, legile codifică și impun prin sancțiuni juridice o serie de reguli
considerate a fi esențiale pentru bunul mers al unei societăți. De exemplu, legile în vigoare ne
spun că nu trebuie să violăm, să furăm, să ucidem.

Normativ și descriptiv Unul dintre autorii acestui manual a văzut la un moment dat, într-un
orășel dintr-o zonă mai curând rurală a Statelor Unite, următorul slogan afișat de o companie
care vindea automobile rulate: „mașini bune pentru oameni buni”. Putem Discutați dilema lui
Eutifron Dumnezeu poruncește o acțiune pentru că este morală, sau o acțiune este morală pentru
că Dumnezeu o poruncește? Discutați critic „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este
permis și dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduți.” Dostoievski, Frații Karamazov
Adolf Eichmann, responsabil pentru conducerea și organizarea genocidului nazist împotriva
evreilor, susținea în fața tribunalului din Ierusalim că ar fi avut o conștiință încărcată dacă nu ar
fi făcut așa cum i s-a ordonat. Concepte și distincții fundamentale Capitolul I doar specula cu
privire la impactul comercial al reclamei respective, dar ea poate fi folosită pentru a introduce,
într-o manieră foarte schematică și simplificată, o altă distincție fundamentală a eticii. E unul
dintre cazurile, deloc rare, în care de fapt spunem foarte multe atunci când spunem foarte puțin.
În spatele opțiunilor noastre de limbaj se poate ascunde o bogăție surprinzătoare de presupoziții
la o evaluare, pe care noi o facem prin intermediul unor „judecăți de valoare” (propoziții
normative). Statutul lor este probabil mai complicat decât cel al unor propoziții prin care
comunicăm doar simple stări de fapt (propoziții numite ”descriptive”).

Relația între normativ și descriptiv (sau între valori/norme și fapte) ridică multe dificultăți,
și a fost de asemenea îndelung dezbătută în filosofia morală. Într-un faimos pasaj, filosoful
iluminist scoțian David Hume argumenta că propozițiile de tip „trebuie” (normative) nu pot fi
deduse doar din propoziții de tip „este” (descriptive). Ca să putem avea o evaluare ca și
concluzie a unui argument, trebuie să regăsim cel puțin o altă propoziție normativă printre
premise. Propozițiile factuale, oricât de complete și de concludente, nu sunt suficiente pentru a
deduce din ele norme (această poziție care susține o despărțire radicală între fapte și valori este
numită uneori „ghilotina lui Hume”).

Autonomie morală și responsabilitate personală

O decizie autonomă este, la un prim nivel al definiției, o decizie care îți aparține. Nu este
însă de fiecare dată clar ce presupune o astfel de cerință. Dacă apelăm la un standard extrem de
restrictiv (de tipul „o alegere autonomă este una liberă de orice fel de influențe”), s-ar putea ca,
în practică, să anulăm posibilitatea autonomiei pentru cele mai multe situații tipice. Trăim în
societate și interacționăm cu alți oameni. În mod voit sau nu, familia, școala, grupul social,
lecturile pe care le avem și mulți alți factori ne vor influența opțiunile și valorile personale
(sperăm că și acest curs va avea o mică influență!). Putem fi țintele sau chiar victimele
manipulării politice sau comerciale. Decurge oare de aici că tot acest buchet de influențe ne
anulează autonomia? Dacă vom cumpăra un detergent despre care „știm” din reclame TV,
înseamnă că acțiunea noastră a fost condiționată strict de reclamă? Astfel de întrebări sunt
dificile, și constituie o temă de cercetare pentru mai multe discipline științifice (psihologie,
științele cogniției, filosofia minții, neuroetică etc.).

Sensul uzual al „autonomiei” în filosofia morală trimite, într-un fel, la un ideal către care ar
fi de dorit să tindem și care se apropie de înțelesul etimologic al termenului. A fi „auto-nom”
înseamnă „a-ți da singur regulile”. Dar autonomia nu este același lucru cu un soi de anarhie
morală. Nu înseamnă „a-ți da orice reguli care îți convin sau îți aduc avantaje la un moment dat”.
Idealul moral al autonomiei presupune că vom adera doar la acele reguli care rezultă dintr-un
proces de deliberare rațională și imparțială, care nu acordă o greutate specială intereselor noastre
imediate. Influențele, din această perspectivă, nu ridică dificultăți speciale, atâta vreme cât ele se
transformă doar în considerente de care vom ține seama, în mod egal și obiectiv, în procesul
deliberării raționale. Rămâne, desigur, deschisă întrebarea dacă oamenii reali pot fi în întregime
autonomi, dar este o întrebare care vizează orice ideal teoretic sau normativ, nu doar pe cel al
autonomiei.

Este discutabil dacă etica academică este, în sens strict, o disciplină. Ea pare mai curând
intersecția rezultată din aplicarea instrumentelor specifice eticii profesionale, eticii cercetării și
managementului eticii și integritătății în organizații la zona vieții academice. Fiecare dintre cele
trei direcții are concepte și rezultate proprii și fiecare aruncă o lumină particulară și importantă
asupra contextului academic. Manualul de față încearcă să preia și să prezinte câteva dintre
contribuțiile importante care vin din toate cele trei abordări, deși nu întotdeauna accentuează în
mod explicit acest lucru (zona de proveniență a argumentelor este totuși ușor de decelat) 1. O
altă precizare utilă este aceea că sintagma „etică academică” este adesea folosită pentru a referi
la două lucruri diferite: un domeniu de cercetare, cu toate caracteristicile atașate (reviste
dedicate, conferințe, proiecte de cercetare etc.) și o mișcare mai generală, care își propune să
crească gradul de atenție pentru cerințele etice și de internalizare a lor în viața academică. În
practică, cele două realități nu sunt decuplate și mulți cercetători sunt activi pe ambele planuri.
Chiar dacă ele se vor intersecta până la un punct și în discuția noastră, distincția merită reținută,
pentru că pune în evidență două tipuri diferite de preocupări și obiective.