Eseu: relațiile Geto- Dacilor cu lumea romană.

Contactele dintre geto-daci şi romani au fost îndelungate. Au început odată cu

expansiunea romană în Balcani. Mai precis începând cu secolul al III lea î. Hr, Roma
Republicană începe să ocupe primele teritorii în Balcani. Urmează o întreagă politică de
cuceriri în sudul Dunării. În anul 148 î.Hr, Macedonia devine provincie, iar în 146 î. Hr, o
parte a Greciei devine provincia Ahaia. Până în anul 63 îHR, după înfrângerea marelui rege
al Pontului, Mitridathes al VI lea Eupator, Roma ajunge la Dunăre şi Marea Neagră. De
altfel romanii ajung să controleze oraşele de pe malul vestic al Mării Negre, punându-le sub
jurisdicţia guvernatorului provinciei romane Macedonia. De altfel în condiţiile acestei
5expansiuni, romanii intră inevitabil în contact cu triburile geto-dace. Fie că a fost vorba de
comerţul de frontieră, fie de conflicte armate, fie de imixtiuni politice reciproce. 

  Există şi un istoric al conflictelor timpurii dintre geto-daci şi romani. Astfel primul

conflict cunoscut este cel dintre guvernatorul Macedoiniei Antoninus Hybrida şi o alianţă
greco-geto-bastarnă. Mai precis guvernatorul roman a efectuat în anul 62 î.Hr o expediţie
punitivă în Dobrogea îndreptată împotriva coloniilor greceşti răsculate. Guvernatorul roman
este înfrânt de această coaliţie. În acel moment romanii au descoperit în triburile geto-
dacilor, un adversar barbar şi redutabil la nordul Mării Negre. Mai mult decât atât, la rândul
lor geto-dacii au privit cu îngrijorarea prezenţa romanilor în imediata vecinătate a sălaşurilor
lor. În secolul I î. HR, triburile geto-dace se aflau la apogeul puterii lor, unite sub conducerea
căpeteniei lor, Burebista. Temându-se, probabil, de tendinţele expansioniste ale romanilor,
Burebista alege să se implice în politica Romei. Mai precis, profită de războiul civil între
Iulius Caesar şi Pompei şi alege să intervină în favoarea celui din urmă. Motivul a fost
simplu. Căpetenia ar fi primit asigurări de la Pompei, privind menţinerea status quo-ului în
zona Dunării.   

Burebista a pariat însă pe calul pierzător. Trupele trimise de căpetenia geto-dacă ajung
târziu pe câmpul de luptă, iar Pompei este zdrobit de legiunile lui Iulius Caesar. Evident
Caesar a planificat o expediţie contra dacilor la nordul Dunării. Moartea celor doi
conducători a amânat cu câteva decenii confruntarea dintre daci şi romani. Între timp
legăturile dintre triburile rămase fără o conducere centralizată şi romani au continuat.
Diferitele căpetenii geto-dace se implică în politica Romei. Plutarh, de exemplu, vorbeşte
despre o căpetenie de undeva din Câmpia Română, numit Dicomes, care este prezent între
conflictul dintre Octavianus şi Marc Antonius. 

  Culmea, şi acesta a intrat în tabăra perdanţilor, Octavianus fiind înfrânt, iar Octavian
devine primul împărat roman. Suetonius, un alt autor roman, îl aminteşte pe Coson, o altă
căpetenie a cărui fiică, se zvonea, ar fi trebuit să devină soţia lui Octavian Augustus. Între
timp expansiunea romană continuă în zona Balcanică. Este constituită provincia Moesia, iar
romanii ajung mai apoi să profite de conflictele dintre diferitele căpetenii şi cuceresc toată
Dobrogea. Mai precis, Roles, un şef de trib getic, îl cheamă pe generalul roman Crassus să-l
ajute într-un conflict cu o altă căpetenie getică numită Dapyx. Crassus ajunge să-l învingă şi
pe Dapyx, dar şi pe un alt basileu get din zonă numit Zyraxes. Litoralul dobrogean al Mării
Negre ajunge în parte un district militar din provincia Macedonia, iar restul teritoriului
integrat în provincia Thracia. 

Evident triburile geto-dace nu vedeau cu ochi buni expansiunea romană în zona Dunării.
În locul unor măsuri defensive, căpeteniile geto-dacice, după modelul populaţiilor barbare,
răspunde cu raiduri la sud de Dunăre. Încă din 29 î. Hr, căpeteniile dacice organizează
expediţii de jaf în teritoriile romane, în special în Moesia. Autorul laton Florus îl aminteşte
pe regele Cotyso, care trece prin foc şi sabie Moesia, dar este în cele din urmă înfrânt de
generalul Crassus. De altfel, incursiunile de jaf ale căpeteniilor geto-dace se înteţeau din ce
în ce mai mult. Mai ales iarna, atunci când Dunărea îngheţa, războinicii geto-daci lansau
atacuri feroce la sud de Dunăre. Imperiul a avut iniţial o poziţia defensivă. Mai precis, nu au
fost organizate expediţii punitive la nord de Dunăre. Octavian, de exemplu a preferat să
creeze o zonă tampon strămutând populaţii getice de la nordul la sudul Dunării. La rândul
său Nero organizează Classis Pontica, o flotă a Mării Negre, fiind aduse numeroase trupe
pentru a întări paza regiunii. Apoi Vespasian înfiinţează o flotă Dunăreană Classis Flavia
Moesica.   

Totodată este facilitată aşezarea unor populaţii iraniene de călăreţi războinici din neamul
sarmaţilor, în special în zona Tisei, ca tampon între daci şi provinciile romane. Dacii vor
împinge însă răbdarea romanilor dincolo de limita suportabilităţii. Războinicii bătrânei
căpetenii Duras, conduşi probabil de un războinic faimos, Decebal, trec Dunărea pe gheaţă în
iarna 85-85 d. Hr şi fac prăpăd în provinciile Balcanice. Mai mult decât atât, guvernatorul
Moesiei Oppius Sabinus este omorât în luptă, iar capul său - luat trofeu de răboinici daci. La
un atac atât de violent, împăratul roman Domitian nu putea rămâne pasiv. Ar fi însemnat o
dovadă de slăbiciune din partea romanilor, un precedent periculos mai ales că Imperiul era
presat de barbari. Decebal ajunge rege al dacilor după această campanie şi încearcă să
tempereze relaţiile daco-romane. Iniţial, Domiţian refuză orice tratative. Decebal nu insistă şi
nici nu încearcă să cumpere pacea. Din contră, răspunde cu orgoliul specific barbarilor.

  ”Un izvor antic ne spune că Decebal, văzând mulţimea trupelor trimise contra sa, ar fi
fost dispus să încheie pace dar i-a fost refuzată. Atunci a trimis vorbă că pe viitor, dacă
romanii vor vrea să încheie pace cu el, le-o va acorda numai în schimbul unei sume care să
reprezinte câte doi oboli de fiecare roman din Imperiu. Era evident o sfidare”, spune
Constantin C. Giurescu în ”Istoria românilor”. În anul 87 d, Hr, Cornelius Fuscus este trimis
cu o armată la nord de Dunăre. Romanii sunt însă prinşi şi zdrobiţi în locul numit Tape de
războinicii daci, conduşi de Decebal. Pentru romanii a fost un adevărat dezastru, mai ales că
o mare poarte a stindardelor romane au ajuns în mâinile dacilor. Era un coşmar care devenea
realitate pentru romani. În anul 88 d. Hr, romanii trec din nou Dunărea sub conducerea lui
Tettius Iulianus, un adevărat veteran al războaielor. Bătălia se dă tot la Tapae. 

  A fost o încleştarea deosebit de sângeroasă, câştigată în cele din urmă de romani.

Domitian, împăratul roman, nu are timp să savureze această victorie, fiindcă armatele sale
sunt zdrobite de triburile germane ale quazilor şi marcomanilor. În aceste condiţii, romanii
nu mai pot profita de victoria contra lui Decebal şi sunt nevoiţi să accepte condiţiile regelui
dac. Pacea a fost considerată ruşinoasă pentru romani, mai ales că Decebal primea bani,
arhitecţi romani şi constructori de cetăţi, maşini de război. Pentru Decebal a fost o adevărată
victorie în plan diplomatic, pentru Roma era însă o catastrofă.  

”Domiţian dă serbări mari la Roma şi celebrează un triumf asupra dacilor. Nu împinge

însă îndrăzneala aşa de departe încât să-şi ia titlul de Dacicus. Gurile rele din Roma afirmau
chiar, faptul n-ar mira din partea aceluia care petrecea la Naissus în timp ce legiunile îi erau
distruse în Dacia, că obiectele de preţ, care împodobeau ca pradă triumful lui Domiţian,
fuseseră luate în realitate din tezaurul imperial”, scrie Constantin C. Giurescu

Dacă la prima vedere, Decebal părea că reuşise să se asigure în faţa tăvălugului roman, în
realitate semnase condamnarea stăpânirii sale în Dacia. Dacă până la această umilinţă
romanii au preferat să-şi asigure apărarea în faţa dacilor şi să întărească limes-ul, după
sfidarea la acest nivel nu mai exista decât o singură opţiune, anihilarea regatului dacic şi
pacificarea teritoriului nord-dunărean. După moartea lui Domiţian, asasinat de un libert, pe
tron vine bătrânul senator Nerva. Acesta nu va petrece mult timp la cârma imperiului şi o va
lăsa în mâinile fiului său adoptiv, Traian.   

Energicul hispanic va trece imediat la pregătirea campaniei de cucerire a Daciei. Motivele

erau deja foarte clare. În primul rând triburile dacilor reprezentau o ameninţare serioasă
pentru romani. Jafurile repetate la sud de Dunăre şi mai mult uciderea unui guvernator
reprezenta un afront deosebit de periculos. Mai mult decât atât, puterea dacilor creştea de la
un an la altul, mai ales prin coagularea unei alianţe barbare la nord de Dunăre cu triburi
germani, cu sarmaţi şi bastarni. Decebal construia un sistem defensiv deosebit de puternic,
învăţa de la romani despre maşini de asediu, tehnică militară şi îşi instruia oamenii cu
transfugi romani.   

Era un pericol care nu trebuia neglijat de romani. De altfel, dacii era o temere veche pentru
romani. „Când sosi Murcianus cu legiunea a şasea să li se opună, aflând de victoria de la
Cremona şi temându-se că, dacă dacii şi germanii l-ar fi atacat din două părţi imperiul n-ar fi
putut să le reziste”, relata Tacitus un episod din anul 68 d Hr. Totodată, Pliniu vorbeşte
despre un dispreţ al dacilor faţă de tratatele încheiate cu romanii. Nu le respectau şi jefuiau
regulat provinciile sud-dunărere. 

  Mai mult decât atât, în Orient, romanii trebuia să facă faţă ameninţării parţilor, neamuri
iraniene care se dovedeau a fi un adversabil mai mult decât redutabil pentru Imperiu. În
aceste condiţii, Traian ar fi fost prins între daci şi parţi. Pentru a se putea concentra pe
războiul cu parţii, Traian trebuia să aibă pace în zona Daciei. Nu pot fi neglijate nici
motivele economice. 
   Aurul dacic era renumit, iar romanii aflaseră de bogăţiile aflate în munţii din teritoriile
nord-danubiene. Cucerirea unui teritoriu bogat în resurse era o oportunitate pentru a umple
vistieria Romei, secătuită de extravaganţele lui Domitian şi totodată pentru a face faţă unui
nou efort de război, cum am aminitit, cu parţii. Pretextul ales de Traian a fost acela al
răscumpării onoarei Imperiului Roman terfelită de regele dac prin pacea ruşinoasă din 89 d
HR. Un precedent periculos în faţa unei lumi barbare.

  „După ce stătu câtva timp la Roma, Traian întreprinse o expediţie contra dacilor,
gândindu-se la ţinuta lor şi fiind revoltat de tributul pe care ei îl primeau în fiecare an şi
fiindcă vedea cum cresc puterile lor, şi îngâmfarea lor”, preciza Dio Cassius. Criton spunea
la rândul său că acest motiv a fost decisiv pentru declanşarea campaniei de cucerire a Daciei.
Nu este exclusă nici dorinţa lui Traian de a-şi asigura faima la Roma, prin cucerirea unei noi
provincii.