Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Facultatea de Litere
Specializarea: Limbă și literatură română-Literatură universală și comparată

Antropologia structurală
Claude Levi-Strauss

Student: Vrabie Nicoleta-Georgiana

 CUPRINS

1. Cuvinte-cheie
2. Date despre autor și opera sa
3. Capitolul I.- Introducere: Istorie și etnologie
4. Capitolul VI.- Noțiunea de arhaism în etnologie
5. Capitolul XI.- Structura miturilor
6. Capitolul XV.-Noțiunea de structură în etnologie

2
 Cuvinte-cheie

 Sociologie;
 Etnografie;
 Etnologie;
 Mit;
 Religie:
 Structură socială;

3
 Date despre autor și opera sa

Claude Lévi-Strauss, antropolog de reputație mondială și reprezentant de seamă al

structuralismului(după cum afirmă Ion Aluaș)1, oferă, prin materialul furnizat în studiile sale, o
vastă viziune asupra preocupărilor pe care le are, de la cele elevat-filosofice până la detaliul
etnografic semnificativ pentru un spațiu cultural sau altul, cât și pentru traseul spiritual străbătut
de gânditorul francez odată angajat pe făgașul antropologiei, concepută ca știință fundamentală
despre om.

Antroplogia structurală poate contribui la îmbogățirea substanțială a imaginii cititorului

român despre gânditorul și savantul francez, căci această lucrare are rolul de a circumscrie
originalitatea demersului său în antropologie, adică metoda structurală în articulațiile ei la
bază și în aplicații considerate deosebit de relevante.2

Antrologia structurală reprezintă o culegere de studii elaborate pe parcursul a 10-15 ani,

în circumstanțe și scopuri diferite, de unde rezultă o posibilă ambiguitate terminologică,
conceptuală și atitudinală.

Putem vorbi, afirmă Ion Aluaș3, atât de o dimensiune raționalist-analitică a filosofiilor

sale, cât și de una etico-romantică, inspirată cu deosebire de Rousseau, dimensiune implicată în
laitmotivul originilor, în nostalgia începuturilor, a comunităților umane autentice, în critica
moralizatoare a civilizației contemporane.

Această originală îmbinare a raționalismului cu romantismul a contribuit și ea la

înrâurirea exercitată de gânditorul francez în cultura contemporană.

1
Aluaș, Ion, Prefață la Antrologia structurală, editura Politică, București, anul 1978, pg. V;
2
Ibidem.
3

4
 Capitolul I

Introducere: Istorie și etnologie

În anul 1903, Hauser și Simiand au expus și au diferențiat princiipile de istorie și

sociologie. Istoria a urmat rolul modest care i-a fost atribuit. Din punctul de vedere al istoriei,
lucrurile par definitiv rezolvate. Cu sociologia, lucrurile stau altfel. Sociologia se reduce la
filosofie socială în Europa. În țările anglo-xaxone, sociologia este privită ca un ansamblu de
cercetări pozitive privind organizarea și funcționarea societăților de tipul cel mai complex.

Ramurile sociologiei la care face referire Claude Levi-Strauss sunt etnologia și

etnografia. Etnografia constă în observarea și analiza grupurilor umane, considerate în
particularitatea lor( alese adeseori-din motive teoretice și practice, dar care nu țin deloc de natura
cercetării), urmând restituirea cât mai fidelă a vieții fiecăruia dintre ele, pe când etnologia
folosește în mod comparativ documentele prezentate de etnograf. Definită astfel, etnografia
capătă același sens în toate țările, iar etnologia corespunde aproximativ cu ceea ce în țările anglo-
xaxone se înțelege prin antropologie socială și culturală.

Problema raporturilor dintre științele etnologice și istorie, care este totodată și drama lor
interioară manifestă, poate fi formulată în modul următor: ori științele noastre sunt legate de
dimensiunea diacronică a fenomenelor, ori încearcă să lucreze în maniera istoricului, și atunci
dimensiunea timpului le scapă.

În etnologie, intrepretarea evoluționistă este repercursiunea directă a evoluționismului

biologic. Civilizația occidentală apare ca o expresie mai avansată a evoluției societăților umane,
iar grupurile primitive ca supraviețuiri ale unor etape anterioare, a căror clasificare logică va
furmiza concomitent ordinea apariției lor în timp.

Nimeni mai mult decât Boas n-a contribuit la denunțarea acestor contradicții, așa încât o
analiză rapidă a pozițiilor sale esențiale ne va permite să cercetăm în ce măsură le-a putut el
însuși evita și dacă ele nu sunt inerente condițiilor în care se desfășoară munca etnografică. Față
de istorie, Boas începe printr-o proclamație de umilință: În materie de istorie a popoarelor
primitive, tot ceea ce etnologii au elaborat se reduce la reconstituiri și nu poate fi altceva. Boas
aduce exigențele fizicianului atunci când face istoria societăților despre care nu posedăm decât
documente descurajante pentru istorie. Când reușește, reconstrucțiile sale ajung într-adevăr să fie
istorie, dar o istorie a momentului fugitiv, singurul care poate fi sesizat, o microistorie, care nu
parvine să se lege de trecut, după cum nu parvenea să-l regăsească macroistoria evoluționistului
și a difuzionistului.

Desemnăm prin organizare dualistă un tip de structură socială întâlnit frecvent în

America, în Asia și în Oceania, caracterizat prin împărțirea grupului social—trib, clan sau sat—

5
în două jumătăți ai căror membri întrețin unii cu alții relații putând merge de la colaborarea cea
mai intimă până la o ostilitate latentă și asociind, în general, amândouă tipurile de comportament.
Uneori scopul jumătăților pare a fi reglementarea căsătoriilor: li se spune atunci exogame.
Uneori însă rolul lor se limitează la activități religioase, politice, economice, ceremoniale sau
pur și simplu sportive ori chiar numai la unele din aceste activități. În anumite cazuri, afilierea la
o jumătate se transmite pe linie maternă, în altele pe linie paternă. Diviziunea în jumătăți poate
coincide sau nu cu organizarea clanică. Ea poate fi simplă sau complexă, în acest caz din urmă
intervenind mai multe perechi de jumătăți care se intersectează unele cu altele și sunt dotate cu
funcții diferite.

Astfel, după caz, organizarea dualistă poate rezulta din:

 invadarea unei populații de către un grup de imigranți;

 fuzionarea, din motive ele însele variabile( economice, demografice, ceremoniale), a
două grupuri teritorial învecinate;
 cristalizarea sub formă instituțională a regulilor empirice destinate să asigure schimburile
matrimoniale din sînul unui grup dat;
 reajustarea corespunzătoare în interiorul grupului, pe cele două părți ale anului, pe două
tipuri de activități sau pe două fracțiuni ale populației, a comportamentelor contraditorii,
dar socotite la fel de indispensabile pentru menținerea echilibrului social;

Dacă ne mulțumim cu studiul unei singure societăți, putem realiza o operă de valoare.
Experiența dovedește că cele mai bune monografii se datorează, în general, anchetatorilor care
au trăit și au lucrat într-o singură regiune, însă pentru altele își interzic orice concluzie. S-ar
putea crede, de asemenea, că una dintre sarcinile etnografului ar fi descrierea și analiza
complicatelor regiuni de căsătorie în diferitele societăți umane și a obiceiurilor legate de ele.
Ceea ce îl interesează pe etnolog nu este universalitatea funcției, care este departe de a fi certă și
care nu ar putea fi susținută fără un studiu atent al tutoror obiceiurilor de acest fel.

Paradoxul rămâne totuși în picioare. Critica interpretării evoluționiste și a celei

difuzioniste ne-a arătat că, atunci când etnologul crede că face istorie, el face contrariul istoriei;
și tocmai atunci când crede că nu o face, el se comportă ca un bun istoric, limitat de aceeași
insuficiență a documentelor.

Ce diferență există între metoda etnografiei și cea a istoriei? Ambele studiază alte
societăți decât acelea în care trăm noi. Tot ceea ce istoricul și etnograful reușesc să facă și tot
ceea ce li se poate cere să facă este de a lărgi o experiență particulară la dimensiunile unei
experiențe generale și care să devină chiar prin aceasta accesibilă ca experiență oamenilor dintr-o
altă țară.

Adeseori istoria și etnografia au fost opuse sub pretextul că cea dintâi se sprijină pe
studiul și pe critica unor documente provenite de la numeroși observatori, care pot fi deci
confruntate și verificate, pe când a doua s-ar reduce prin definiție la observațiile unuia singur.

6
 Etnograful este cineva care culege fapte și care le prezintă conform unor cerințe care sunt
aceleași ca ale istoricului. Este rolul istoricului de a folosi aceste lucrări atunci când observațiile
eșalonate pe o perioadă de timp suficientă îi permit aceasta și este rolul etnologului atunci când
observațiile de același tip referitoare la un număr suficient de regiuni diferite, îi dau această
posibilitate.

Faptul că etnologia își datorează originalitatea naturii inconștiente a fenomenelor

colective rezulta deja, deși într-un mod confuz încă și echivoc, dintr-o formulă a lui Tylor. După
ce definise etnologia ca studiul culturii sau civilizației, el o descria ca pe un ansamblu complex
în care sunt rânduite cunoștințele, credințele, arta, morala, dreptul, obiceiurile și tradițiile.

Lui Boas îi revine meritul de a fi definit cu o luciditate natura inconștientă a fenomenelor

culturale. După ce a arătat că structura limbii rămâne necunoscută până la apariția unei gramatici
științifice celui care vorbește și că, și atunci, ea continuă să modeleze discursul în afara
conștiinței subiectului.

Dacă etnologul își consacră analiza în principal elementelor inconștiente ale vieții sociale,
ar fi absurd să presupunem că istoricul le ignoră. Orice carte bună de istorie este impregnată de
etnologie. Ar fi deci inexact să spunem că pe drumul cunoașterii omului, care se întinde de la
studiul conținuturilor conștiente până la cel al formelor inconștiente, istoricul și etnograful merg
în direcții inverse: ei merg amândoi în același sens. Dar, pe un drum pe care îl parcurg amândoi,
numai orientarea lor diferă: etnologul merge înainte, căutând să atingă întotdeauna, prin elemente
conștiente pe care nu le ignoră niciodată, cât mai mult din inconștientul către care se îndreaptă;
pe când istoricul înaintează de-a îndărătelea, având privirea ațintită asupra activităților concrete
și particulare, de la care nu se îndepărtează decât pentru a le considera într-o perspectivă mai
bogată și mai completă.

Etnologul se interesează mai ales de ceea ce nu este scris, nu atât pentru că popoarele pe
care le studiază sunt incapabile de a scrie, cât fiindcă ceea ce îl interesează este diferit de tot ceea
ce oamenii se gândesc de obicei să fixeze pe piatră sau pe hârtie.

7
 Capitolul VI

Noțiunea de arhaism în etnologie

În lipsa unui alt termen mai favorabil, termenul de primitiv s-a instalat definitiv în
vocabularul etnologic și sociologic contemporan. Se studiază, așadar, societatățile primitive.
Noțiunea de primitiv desemnează un vast ansamblu de populații care ignoră scrisul și, din
această cauză, nu sunt accesibile metodelor de investigație ale istoricului pur.

Termenul de primitiv pare a fi definitiv la adăpost de confuziile implicate de sensul lui

etimologic și întreținute de un evoluționism perimat. Un popor primitiv nu este un popor arierat
sau rămas în urmă. El poate da dovadă într-un domeniu sau altul de spirit de invenție și de
realizare care să lase mult în urma lui popoarele civilizate.

Poporul primitiv nu este un popor lipsit de istorie, cu toate că desfășurarea ei ne scapă

adeseori. Lucrările lui Seligman despre indigenii din Noua Guinee4 arată cum o structură socială
foarte sistematică în aparență uneori s-a eliberat, alteori s-a menținut de-a lungul unei succesiuni
de evenimente contingente: războaie, migrări, rivalități, cuceriri.

O distincție, teoretic confuză, în fact impracticabilă, între pretinșii primitivi, desemnați

astfel printr-o convenție (înglobând aproape totalitatea populațiilor studiate de etnolog) și câțiva
rari primitivi adevărați, reduși doare la australieni și la locuitori ai Țării de Foc, va realiza
Marcel Mauss în rezumatul cursului său. Această aserțiune se bazează pe un dublu argument:

1. Istoria popoarelor ne este totalmente necunoscută și, din cauza absenței sau a sărăciei
tradițiilor orale și a vestigiilor arheologice, nu va putea fi niciodată cunoscută. De aici nu
s-ar putea trage concluzia că nu există;
2. Aceste popoare evocă, prin arhaismul tehnicilor și instituțiilor, ceea ce ne este posibil să
reconstituim despre starea socială a populațiilor foarte vechi, care au trăit acum zece sau
douăzeci de milenii. De aici concluzia că, așa cum erau odată au rămas și astăzi.

De la Martius5 încoace, etnologii au adoptat obiceiul de a repartiza culturile indigene din

America tropicală în două mari categorii. Acelea de pe coasta și din sistemul Orinoco-Amazon
se caracterizează printr-un habitat riveran în vecinătatea pădurii, o agricultură cu o tehnică
rudimentară, dar cu defrișări întinse, cu numeroase specii cultivate, o organizare socială
diferențiată. Triburile arawak, tupi și carib posedă, în grade diverse și cu variații regionale,
4
Se referă la C. G. Seligman, The Melanesians of British New Guinea, Londra, 1910;
5
Referire la C.F.P. von Martius, Beitrage zur Ethnographie..., Leipzig, 1867;

8
aceste trăsături caracteristice. Martius credea că ar putea constitui, într-o singură familie culturală
și lingvistică, populații care în realitate diferă între ele prin limbă și prin alte aspecte ale
culturilor lor respective.

Mai târziu Curt Nimuendaju a realizat cercetări asupra câtorva triburi ale pretinsei familii
ge. La triburile ramkokamekran, cayapo, șerente și apinaye, Nimuendaju a descoperit o
agricultură deosebită. Surpriza a venit din domeniul organizării sociale, unde acești pretinși
primitivi vădeau sisteme complexe: jumătăți exogame intersectându-se cu jumătăți sportive sau
ceremoniale, societăți secrete, asociații masculine și clase de vârstă. De aici se poate trage
concluzia fie că aceste structuri nu sunt specifice unor asemenea niveluri, fie că arhaismul
pretinșilor ge nu este atât de incontestabil pe cât pare.

Înaltele culturi precolumbiene au cunoscut ceva asemănător acestei structuri dualiste.

Locuitorii capitalei încă erau repartizați în două grupuri, cei din Cuzco de jos și cei din Cuzco de
sus, a căror semnificație nu era numai de ordin georgrafic deoarece cu ocazia ceremoniilor
mumiile străbunilor erau așezate, în cadrul unei solemnități, în două rânduri corespunzătoare
acestor grupuri. Același dualism se prelungește până în America Centrală, în antagonismul ritual
al ordinelor aztece al Vulturului și al Jaguarului. Cele două animale își au rolul lor în mitologia
tribului tupi și a altor triburi sud-americane, așa cum o atestă motivul Jaguarului ceresc și
închiderea în colivia rituală a unui vultur harpie.Între marile civilizații ale platoului și barbarii
savanei și pădurii au avut loc cu siguranță contacte: schimburi comerciale, recunoașteri militare,
hărțuieli de avanposturi.

Organizarea dualistă nu este, de fapt, decât o trăsătură printre cele comune celor două
tipuri. Aceste trăsături sunt distribuite în modul cel mai confuz. Ele dispar și reapar fără a ține
seama de distanța georgrafică și de nivelul de cultură considerat. Le găsim când prezente, când
absente, când grupate și când izolate, bogat dezvoltate într-o mare civilizație sau păstrate în una
minoră. Acesta e un vast fenomen de sincretism, ale cărui cauze istorice și locale sunt mult
anterioare începutului a ceea ce noi numim istoria precolumbiană a Americii. Organizarea
dualistă însăși nu constituie un caracter diferențial al populațiilor savanei.

Nu trebuie disociată organizarea socială a populațiilor savanei de aceea a vecinilor din

văile împădurite și de pe malurile fluviilor. Exemplul tribului bororo oferă o demonstrație de
elocvență a acestor analogii. Pentru a-l considera sau a-l apropia de adevărații primitivi se invocă
un text al lui von den Steinen: Femeile, obișnuite să smulgă rădăcini sălbatice din junglă, s-au
apucat să distrugă plantele tinere, răscolind minuțios pământul cu speranța de a găsi rădăcini
comestibile. Acest trib de vânători nu cunoștea deloc adevărata agricultură și mai cu seamă nu
avea răbdarea să aștepte dezvoltarea tuberculilor. Câțiva ani mai târziu, Cook văzuse lanuri cu
porumb mărunt, galben la indienii bororo. Mai mult, același autor descrie un ritual agrar,
ceremonia binecuvântării primelor roade, a căror consumare fără această ceremonie ar aduce
moartea: indienii bororo sunt convinși că oricine s-ar atinge de carnea sau de porumbul
neconsacrate va pieri împreună cu toți ai săi.

9
 Regretatul J.M. Cooper a sugerat o repartiție a triburilor din America tropicală în două
grupuri, pe care le denumește respectiv forestier și marginal, grupul marginal împărțindu-se la
rândul său în intraforestier și cel al savanei. Savana este improprie nu numai grădinăritului, ci și
adunatului de produse sălbatice. Vegetația și viața animală aici sunt sărace. Ori de câte oir au
ocazia, triburile din savană se agață de pădure și de condițiile de viață forestieră.

Problema primitivismului unei societăți se pune în general ca urmare a contrastului pe

care îl prezintă ea în raport cu vecinii săi apropiați sau îndepărtați. Este neîndoios că, în unele
regiuni ale lumii, aceste contraste există și ele persistă chiar în epoca contemporană. Exemplul
cel mai frapant și pe care l-am cometat deja este cel al organizării dualiste. Limbile bororo și
nambikwara prezintă de asemenea afinități certe cu dialecte exterioare ariei geografice a acestor
triburi și caracteristice unor civilizații mai înalte. La fel se întâmplă cu organizarea socială, cu
anumite instituții familiale, cu instituțiile politice și cu mitologia, care amintesx toate o trăsătură
sau alta a cărei expresie dezvoltată trebuie căutată în afara acestora.

Ne amintim la bororo de contrastul dintre un ritual agrar dezvoltat și o agricultură în

aparență absentă, însă a cărei realitate e atestată de o cercetare mai atentă. Ei sunt experți în
otrăvuri. Printre produsele lor toxice se găsește și curara, aici fiind cea mai sudică apariție a ei.
La nambikwara, prepararea curarei nu este însoțită de vreun ritual. Toate grupurile nambikwara
fac în sezonul ploios puțin grădinărit, toți practică împletitul coșurilor, iar unii o olărie informă,
dar solidă. Ei cultivă grădini, torc bumbacul, țes din el fâșii, împletesc fibre și modelează argila.
Dualismul modului lor de a trăi impregnează viața lor cotidiană și se extinde la toate atitudinile
lor psihologice, la organizarea lor socială și la gândirea lor metafizică.

Pentru moment, esențialul este de a ajuta etnologia să se desprindă de reziduul filosofic

pe care termenul de primitiv îl trage încă după sine. O societate primitivă adevărată ar trebui să
fie o societate armonioasă, fiindcă, într-un fel, ea ar fi o societate față în față cu sine însăși.

Nenumărate fisuri, singurele supraviețuitoare ale acțiunii distrugătoare a timpului, nu vor

da niciodată iluzia unui timbru originar acolo unde odinioară au răsunat armonii pierdute.

10
 Capitolul XI

Structura miturilor

Dintre toate capitolele etnologiei religioase, mitologia este aceea care suferă îndeosebi
din cauza acestei situații. Unii pretind că fiecare societate exprimă în miturile sale sentimente
fundamentale, ca dragostea, ura sau răzbunarea, care sunt comune întregii omeniri. Pentru alții,
miturile constituie încercări de a explica fenomene greu de înțeles: astronomice, meteorologice.

Într-un mit se poate întâmpla orice. Se pare că succesiunea evenimentelor nu ar fi

subordonată nici unei reguli de logică sau de continuitate. Orice subiect poate avea un predicat
oarecare; orice relație imaginabilă este posibilă. Totuși, aceste mituri, arbitrare în aparență, se
reproduc cu aceleași caracteristici și adeseori cu aceleași amănunte în diverse regiuni ale lumii.

Multe teorii recente cu privire la mitologie pornesc de la o confuzie analogă. După Jung,
de anumite teme mitologice, pe care el le numește arhetipuri, ar fi legate semnificații precise.
Dacă dorim să prezentăm caracterele specifice ale gândirii mitice, va trebui deci să se stabilească
că mitul există simultan în limbaj și dincolo de el. Făcând distincție între limbă și vorbire,
Saussure a arătat că limbajul prezenta două aspecte complementare: unul structural, celălalt
statistic. Limba ține de domeniul unui timp reversibil, iar vorbirea de domeniul unui timp
ireversibil.

Mitul se definește și el printr-un sistem temporal care combină proprietățile celorlalte

două. Un mit se referă întotdeauna la evenimente care au avut loc în trecut: înainte de facerea
lumii, la începutul lumii, în vremea de demult. Nimic nu se aseamănă mai mult cu gândirea
mitică decât ideologia politică. Se ia exemplul revoluției franceze. Pentru omul politic revoluția
este o realitate de alt ordin; e o secvență de evenimente din trecut care permite interpretarea
structurii actuale a Franței. Această dublă structură istorică și anistorică, arată că mitul poate ține
simultan de domeniul vorbirii și de cel al limbii, prezentând totodată, la un al treilea nivel,
același caracter de obiect absolut. Acest al treilea nivel are și o natură lingvistică, dar e totuși
distinct de celelalte două niveluri.

Am putea defini mitul ca o modalitate a discursului în care valoarea formulei traduttore,

traditore tinde practic spre zero. Locul miturilor, pe scara modurilor de exprimare linvistică, este
la antipodul poeziei. Valoarea mitului ca mit persistă oricât de proastă ar fi traducerea. Un mit
este perceput ca mit de orice cititor în întreaga lume, oricât de puțin am cunoaște limba și cultura
populației din rândul căreia a fost cules. Mitul este limbaj, dar un limbaj foarte ridicat.

1. Dacă miturile au sens, acesta nu poate ține de elementele izolate care intră în compoziția
lor, ci de maniera în care sunt combinate aceste elemente.
2. Mitul ține de ordinul limbajului, face parte integrată din el;

11
 3. Aceste proprietăți nu pot fi căutate decât deasupra nivelului obișnuit de exprimare
lingvistică;

Urmează alte două consecințe foarte importante:

1. Ca orice unitate lingvistică, mitul este format din două unități constitutive;
2. Aceste unități constitutive implică prezența unităților care intervin în mod normal în
strctura limbii;

Din acest motiv, toate elementele ce țin propriu-zis de mit se vor numi mari unități
constitutive. Fiecare mare unitate constitutivă are natura unei relații. Caracterul specific timpului
mitic (dubla lui natură, reversibilă și ireversibilă, sincronică și diacronică totodată) rămâne deci
neexplicat. Se admite că adevăratele unități constitutive ale mitului nu sunt relații izolate, ci
pachete de relații. Relațiile care sunt din același pachet pot apărea în intervale mari atunci când
adoptăm un punct de vedere diacronic, dar concomitent putem să organizăm mitul și în funcție
de un sistem de referință temporal. Se ia ca exemplu mitul lui Edip, se formează patru coloane
verticale, fiecare dintre ele grupând mai multe relații aparținând aceluiași pachet. Dacă am fi puși
să povestim mitul, nu am ține seama de această așezare în coloane și am citi liniile de la stânga la
dreapta și de sus în jos. Dar, de îndată ce se pune chestiunea de a înțelege mitul, o jumătate din
ordinea diacronică își pierde valoarea funcțională și lectura se va face tratând fiecare coloană ca
pe un întreg.

Cadmos o caută Spartanii se Cadmos ucide Labdacos(tatăl lui

pe sora sa extermină între ei dragonul Laios)=șchiop(?)
Europa, răpită de
Laios(tatăl lui
Zeus
Edip= strâmb (?)

Edip se căsătorește Edip ucide pe tatăl Edip ucide Sfinxul Edip=picior

cu Iocasta, mama său, Laios umflat(?)
sa

Antigona îl Eteocle ucide pe

îngroapă pe fratele său
Polynice, fratele ei, Polynice
violând interdicția

12
 Toate incidentele din prima coloană se referă la rude de sânge, ale căror raporturi de
proximitate sunt, am putea spune, exagerate: aceste rude formează obiectul unui tratament mai
intim decât îl permit relațiile sociale. Trăsătura primei coloane constă în raporturi de înrudire
supraestimate. De îndată se constată că a doua coloană exprimă aceeași relație, afectată însă de
semnul invers: raporturi de înrudire subestimate. A treia coloană se referă la monștri și la
distrugerea lor. A patra coloană evocă o dificultate în a merge bine;

Ce ar însemna deci mitul lui Edip interpretat astfel americănește? Ar exprima

imposibilitatea în care se află o socoietate care crede în autohtonia omului de a trece de la
această teorie la recunoașterea faptului că fiecare dintre noi este realmente născut din uniunea
unui bărbat cu o femeie. Mitul rămâne mit cât timp este perceput ca atare. Acest principiu este
bine ilustrat prin interpretarea dată mitului lui Edip.

Comparatiștii au vrut să selectioneze versiuni privilegiate în loc să le examineze pe toate.

S-a văzut apoi că analiza structurală a unei variante a unui mit, culeasă dintr-un trib, ne duce la o
schemă cu două dimensiuni. De îndată ce sunt examinate mai multe variante ale aceluiași mit
pentru același sat sau același trib, schema devine tridimensională și, dacă vrem să extindem
comparația, numărul dimensiunilor crește atît de rapid, încât devine imposibil să le sesizăm prin
procedee intuitive.

O examinare rapidă a acestui tablou este suficientă pentru a înțelege natura lui. E un fel
de instrument logic destinat să opereze o mediere dificilă între viață și moarte. Agricultura este
izvor de hrană, deci de viață, iar vânătoarea, care seamănă cu războiul, este moarte. Versiunea
Cushing este centrată pe o opoziție între activitățile alimentare, al căror rezultat este imediat, și
acelea al căror rezultat nu poate fi scontat decât la sfârșit. În versiunea lui Parsons se trece de la
vânătoare la agricultură, pe când versiunea lui Stevenson procedează în ordine inversă. Astfel,
cele trei versiuni descriu marele război al strămoșilor tribului zuni împotriva unei populații
mitice, kyanakwe. Versiunea lui Bunzel prezintă aceeași structură ca cea a lui Cushing.

Creșterea mitului este deci continuă, opoziție cu structura sa, care este dicontinuă. Față de
limbă și de vorbire, poziția lui ar fi într-adevăr analogă aceleia a cristalului ca obiect intermediar
între un agregat statistic de molecule și strucura moleculară însăși.

Sociologii care și-au pus problema raporturilor dintre mentalitatea zisă primitivă și
gândirea științifică, au tranșat-o în general, invocând deosebiri calitative în modul în care
lucrează spiritul uman într-un caz și în celălalt.

Poate că vom descoperi într-o zi că în gândirea mitică și în gândirea științifică

funcționează acceași logică și că omul a gândit întotdeauna la fel de bine. Progresul, dacă cumva
acest termen s-ar mai putea aplica în acest caz, n-ar mai avea ca teatru conștiința, ci lumea, în
care o omenire dotată cu îmsușiri constante s-ar găsi în decursul îndelungatei sale istorii mereu în
luptă cu noi obiecte.

13
 Capitolul XV

Noțiunea de structură în etnologie

Noțiunea de structură socială evocă probleme prea vaste și prea vagi pentru a putea fi
tratate în limitele unui articol.

Noțiunea de structură nu este nimic altceva decât o concesie fată de modă: un termen cu
sens bine definit începe să exercite deodată o atracție ciudată în decurs de vreo zece ani, cum ar
fi, de pildă, cuvântul aerodinamic; lumea începe să-l întrebuințeze fără discernământ pentru că e
plăcut cum sună.

O definiție a termenului este indispensabilă nu numai din cauza unor incertitudini

actuale. Din punct de vedere structuralist, noțiunea de structură nu ține de o definiție inductivă,
bazată pe compararea și pe abstractizarea elementelor comune tuturor accepțiilor termenului.

Relațiile sociale sunt materia primă întrebuințată pentru construirea modelelor care scot
în evidență structura socială însăși. O structură prezintă un caracter de sistem. Ea constă din
elemente, astfel încât o modificare a unuia dintre ele atrage după sine o modificare a tuturor
celorlalte. Orice model aparținee unui grup de transformări, fiecare dintre ele corespunzând unui
model din aceeași familie, așa încât ansamblul acestor transformări constituie un grup de modele.

Un model poate fi conștient sau inconștient. Putem spune doar că o structură superficial
ascunsă în inconștient face mai probabilă existența unui model care o maschează conștiinței
colective. Etnologul va trebui, așsadar, să facă întotdeauna distincția între cele două situații.

Durkheim și Mauss au înțeles just că reprezentările conștiente ale indigenilor merită

întotdeauna mai multă atenție decât teoriile provenite, tot ca reprezentări conștiente, din
societatea observatorului.

Se spune uneori că noțiunea de structură permite introducerea măsurării în etnologie. Cu

toate acestea, nu există între noțiunea de măsură și cea de structură nici o conexiune necesară. Un
model ale cărui elemente constitutive sunt la scara fenomenelor va fi denumit model mecanic, iar
cel ale cărui elemente sunt la o scară diferită , model static.

Etnografia și istoria se deosebesc, în primul rând, de etnologie și sociologie prin aceea că

primele două se bazează pe colectarea și pe organizarea documentelor, pe când celelalte două
studiază mai degrabă modelele construite pe baza și cu ajutorul acestor documente. În al doilea
rând, etnografia și etnologia corespund respectiv la două etape ale aceleiași cercetări care duce în
cele din urmă la modele mecanice, în timp ce istoria duce la modele statistice.

14
 Etnologia face apel la un timp mecanic, adică reversibil și noncumulativ. Timpul istoriei
este statistic. Deosebirea dintre modelul static și modelul mecanic prezintă un alt interes: ea
permite clarificarea rolului metodei comparative în cercetările structurale. Termenul de grup nu
desemnează grupul social, ci în sens larg, modul în care fenomenele sunt grupate între ele.
Timpul și spațiul sociale trebuie și ele deosebite după scară. Etnologul utilizează un macrotimp și
un microtimp, un macrospațiu și un microspațiu.

Fenomenele sincronice prezintă totuși o omogenitate relativă, datorită căreia sunt mai
ușor de studiat decât fenomenele diacronice. Etnologii ar trebui, prin urmare, să se intereseze mai
mult decât au făcut-o până acum de cercetările demografice de inspirație structuralistă.

O societate este compusă din indivizi și din grupuri care comunică între ele. Totuși,
prezența sau absența comunicației nu ar putea fi definită în mod absolut. Comunicația nu
încetează la frontierele societății. În orice societate, comunicația se efectuează cel puțin la trei
niveluri: comunicația femeilor, comunicația bunurilor și a serviciilor, comunicația mesajelor.
Analogia enunțată între sociologia înrudirii, știința economică și lingvistică lasă să subziste o
deosebire între cele trei moduri de comunicație corespunzătoare: ele nu sunt la aceeași scară.

Antropologia ar fi mai avansată dacă cei care o practică ar reuși să se pună de acord
asupra sensului noțiunii de structură, a utilizării ce i se poate da și a metodei pe care o implică.

Termenul de structură socială evocă imediat numele lui A.R.Radcliffe-Brown. Opera sa

nu se reduce, desigur, la studiul sistemelor de înrudire; el a ales acest teren pentru a formula
concepțiile sale metodologice în termeni la care ar putea subscrie orice etnolog. Radcliffe-Brown
își face o concepție diferită față de structurile sociale. Noțiunea de structură îi apare ca un
concept intermediar între acela ale antrologiei sociale și biologiei. Poziția empiristă a lui
Radcliffe-Brown explică repulsia sa de a face o distincție clară între structura socială și relațiile
sociale. Distincția însăși a făcut obiectul unei critici a lui Fortes, care a contribuit mult la
introducerea în cercetările unei alte opoziții, străină gândirii lui Radcliffe-Brown. Asimilarea
structurii sociale cu relațiile sociale, îl incită să disocieze pe cea dintâi în elemente calchiate pe
forma cea mai simplă de relații care s-ar putea concepe, aceea de două persoane. Relațiile diadice
formează un lanț care poate fi lungit la infinit prin adăugarea unor relații noi. Observator, analist
și clasificator incomparabil, Radcliffe-Brown decepționează adesea când se vrea teoretician.
Trăsăturile remarcabile ale sistemelor denumite crow-omaha pot fi în întregime interpretate în
funcție de noțiunea de descendență.

Atitudinea sistematică și formalistă a lui Murdock este opusă atitudinii empiriste și

naturaliste a lui Radcliffe-Brown. Murdock rămâne, totuși, aproape în aceeași măsură ca
adversarul său, îmbibat de un spirit psihologic și chiar biologic care îl împinge către disciplinele
periferice, ca psihanaliza și psihologia comportamentului. Aportul lui Murdock la studiile
structurale poate fi considerat sub două aspecte. El a vrut să reîntinerească metoda statistică.
Tylor o folosise deja pentru verificarea corelațiilor presupuse și pentru descoperirea altora noi.

15
Folosirea unor tehnici noi i-a permis lui Murdock să realizeze procese certe în această direcție.
Murdock s-a străduit de asemenea să reconstituie evoluția istorică a sistemelor de înrudire sau,
cel puțin, să definească anumite direcții de evoluție posibile sau probabile, exluzând altele.

În mod simetric, opera lui Lowie ar putea fi caracterizată ca un efort îndârjit de a

răspunde la o singură întrebare: care sunt faptele? Cercetările pe teren și reflecția teoretică a lui
Lowie încep într-o epocă în care etnologia este suprasaturată de prejudecăți filosofice. Lowie a
fost primul care a stabilit caracterul biliniar al mai multor sisteme pretins unilaterale, a
demonstrat influența exercitată de modul de reședință asupra tipului de filiație, a disociat
conduitele familiale de rezervă sau de respect și prohibiția incestului.

Pentru etnolog societatea înglobează un ansamblu de structuri care corespund diverselor

tipuri de ordini. Sistemul de înrudire oferă un mijloc de a ordona pe indivizi după anumite reguli,
un alt mijloc îl oferă organizarea socială, iar stratificările sociale sau economice un al treilea.
Toate aceste structuri de ordine pot fi ele însele ordonate, cu condiția de a pune în evidență
relațiile care le unesc și modul în care reacționează unele asupra altora din punct de vedere
sincronic.

Urmându-l pe Durkheim, Radcliffe-Brown a arătat că faptele religioase trebuiau studiate

ca parte integrantă a structurii sociale. Pentru el, rolul etnologului este de a stabili corelații între
diverse tipuri de religii și diverse tipuri de organizări sociale. Dacă sociologia sa religioasă se
soldează în cele din urmă printr-un eșec, aceasta se explică, pare-se, prin două motive. În primul
rând, el a legat credințele și ritualul direct de stări afective. În al doilea rând, a vrut să obțină
dintr-o dată o expresie generală a raportului dintre societate și religie.

Studiul a debutat cu o analiză a noțiunii de model. Antroplogia socială este o știință

tânără; e firesc ca ea să caute să-și contruiască modele prin imitarea celor mai simple din cele
care îi sunt prezentate de științele mai complexe;

Când antropologul evocă sarcinile care îl așteaptă și tot ce ar fi trebuit el să fie în stare să
realizeze, îl cuprinde descurajarea. Cum ar putea să reușească cu documentele de care dispune?
Se dă ca exemplu fizica cosmică, care ar trebui să se constituie pe baza observațiilor
astronomilor babilonieni. A ajusta tehnicile de observație la un cadru teoretic mult mai avansat
decât ele, iată o situație paradoxală pe care istoria științelor o ilustrează rareori. Antropologiei
moderne îi revine misiunea de a răspunde la această provocare.

16