Curs Etica și legislația în comunicarea administativă

TEMA I. Relația etică - administrație publică. Delimitări conceptuale.

Etica și deontologia profesională.
1.1. Introducere
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Morala ca obiect de studiu al eticii
1.4. Etică şi normativitate
1.5. Deontologia profesională
1.6. Etica aplicată
Glosar:
Morală - ansamblu de reguli cărora indivizii trebuie să li se conformeze, în calitate de membri ai
societății.
Moralitate – termen utilizat cu referință la codurile de conduită ce trebuie urmate de un grup
oarecare, sau de întreaga societate.
Etică - disciplină filozofică care studiază problemele teoretice și practice ale moralei.
Deontologie - normele de conduită și obligațiile etice din cadrul unei profesii și aplicarea
anumitor norme morale particulare.

1.1. Introducere
Zona predilectă a deontologiei contemporane este cea profesională. În sfera profesională se
urmăreşte construcţia unor standarde minimaliste ce derivă raţional din statusul şi rolul
profesionistului dintr-un anumit domeniu. Normele deontologice ar trebui să aibă la origine o
valoare etică, pe care să o transpună într-o maximă morală. Modelul kantian prevede o astfel de
valoare, şi anume demnitatea umană, care este transpusă în principiul moral sub forma celei de a
doua formulări a imperativului categoric, care pretinde tratarea unei fiinţe umane ca scop în sine
şi niciodată ca mijloc. Înfăptuirea acestui imperativ necesită capacitatea individului de a-şi
constitui în mod raţional comportamentul, în aşa fel încât propria normă morală să poată sta ca
maximă morală pentru ceilalţi.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: explice relaţia
dintre etică şi administraţie publică, relaţia dintre morala personală şi etica profesională; să
argumenteze necesitatea eticii profesionale în administraţia publică; să definească deontologia
profesională şi să o coreleze cu etica aplicată.

1.3. Morala ca obiect de studiu al eticii

Termenul de morală (provenit din latinescul „mos, mores – obicei) desemnează un
ansamblu de reguli cărora indivizii trebuie să li se conformeze, în calitate de membri ai societății
(Filip & Iamandi, 2008). Morala reprezintă totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor,
sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric și social, care reglementează
comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate,
familie, grup, clasă, națiune, societate.
Morala se raportează în stabilirea unui comportament dezirabil la o serie de categorii precum
bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate (Țigu, 2003), precum și la o serie de principii, standarde,
reguli și norme a căror respectare se întemeiază pe conștiința indivizilor și pe opinia publică.
Prin conceptul de moralitate se înțelege condiția omului care aspiră să trăiască potrivit unor
idealuri și principii considerate a fi cât mai înalte (Bâtlan, 1997) în conformitate cu o serie de
referențiale comune, de natură religioasă sau filosofică.
Termenul de moralitate este utilizat cu referință la codurile de conduită ce trebuie urmate de un
grup oarecare, sau de întreaga societate (Bernard, 2011). Conduitei morale i se adaugă un tip
particular de judecată numit «rațiune morală».
Conduita morală cuprinde o serie de comportamente printre care: evitarea răului făcut altora,
facerea de bine etc. Aceste conduite sunt în general legate de convingerile indivizilor fie de
natură religioasă, fie atee. Codurile morale sunt incluse în tradiții și obiceiuri (Bernard, 2011) și
includ raportarea la autoritate, loialitatea față de grup, definirea și prevenirea răului. În codurile
morale ale diferitelor societăți pot apărea - pe lângă criteriile de minimizare a răului - și
standarde afirmative care să definească stări dezirabile, cum ar fi cea de sfințenie, sau cea de
puritate. Relativismul etic neagă existența unui adevăr moral unic, așa cum este el afirmat în
eticile universaliste, precum cea aristotelică, kantiană etc.
În sistemele de etică relativistă, adevărul moral este un construct social construit prin
negocierea interpretărilor asupra comportamentelor dezirabile din punct de vedere moral,
acceptate într-o societate particulară, într-un anumit moment istoric. În sistemele de
eticăuniversalistă, codurile morale au pretenția de a ghida conduita indivizilor în baza unor
principii unice și imuabile, fie de origine divină, fie bazate pe o rațiune apriorică, imuabilă. În
viziunea lui Bernard (2011), moralitatea în sens normativ se referă la un ghid universal al
comportamentului, care să fie plauzibil și adaptat condițiilor particulare în care acesta urmează
să se înfăptuiască.
Morala este obiectul principal de studiu al eticii. Morala, în calitate de teorie etică,
integrează valori și prescripții admise într-un cadru social - istoric determinat. Orice formă de
comportament uman conține probleme morale, axate pe judecăți de valoare privind diferitele
grade ale „bunătății și „răutății, ale „corectitudinii și „incorectitudinii, ale „dreptății și
„nedreptății în conduita omului (Cozma, Măgurianu, 2008).
Etica este un termen provenit din grecescul „ethos – morav, obicei, caracter și desemnează o
disciplină filozofică care studiază problemele teoretice și practice ale moralei. În limbajul curent,
termenul de etică se utilizează sinonim cu cel de morală (Sommer & Tomoioagă, 1973).

1.4. Etică și normativitate

Filip și Iamandi (2008) clasifică normele etice în:
norme generale sau universale: care sunt prezente în toate sau în majoritatea comunităților
umane, din toate timpurile, sau din perioade îndelungate de timp, și influențează întreaga gamă
de relații și activități umane. Dintre aceste tipuri de norme amintim: cinstea, demnitatea,
sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea;
norme particulare: se adresează unor comunități umane determinate, au o anumită variație în
timp și spațiu, și influențează relații sau activități umane particulare. Printre aceste tipuri de
norme, amintim normele vieții de familie și normele morale specifice unor activități
profesionale;
norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse și, uneori, la ocazii speciale. În
această categorie autorii includ: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul
manierelor elegante. Personal, nu suntem de acord cu introducerea acestor categorii de norme,
cum sunt de exemplu cele de etichetă, în rândul normelor etice. Ele desemnează o conduită
particulară dezirabilă cu o anumită ocazie, dar nu sunt fundamentate de principii etice generale.
 Filip și Iamandi (2008) subliniază caracterul liber, intențional, conștient și rațional al
normelor morale. Normativitatea morală are un caracter categoric și universal, referindu-se la
datoria de a săvârși fapte care să potențeze valoarea specifică și intrinsecă a umanității. Funcția
socială a normelor morale este aceea de a promova un maxim de sociabilitate la nivelul
indivizilor și comunității (Filip & Iamandi, 2008).
În ceea ce priveşte relaţia dintre etic şi juridic, preocuparea pentru corectitudinea legilor
provine din necesitatea controlului etic al acestora. Legea însă poate fi înţeleasă ca un sistem
formal de impunere a ordinii convieţuirii şi particularizării opresiunii. Nediscriminarea dintr-un
principiu etic al dreptăţii sociale devine un principiu juridic şi politic fundamental al societăţilor
moderne. Această afirmaţie a caracterului drept a sistemului juridic şi politic al unei ţări
postulează directa dependenţă a juridicului de etic.
Sistemele etice sunt cele care variază în funcţie de morala şi moralitatea dominantă într-o
societate, iar sistemele juridice iau forma prescrisă de această moralitate. Corelaţia dintre
caracterul just al unui stat şi cel de corect, nu este, din punctul nostru de vedere, foarte clară.
Între prescrierea etică a caracterului just al unui sistem normativ, sau a unei politici publice în
sine şi înfăptuirea efectivă a dreptăţii există o serie de paliere de netransparenţă etică.
În cele ce urmează vom interpreta din punctul de vedere al unei persoane, ca aparţinând unei
culturi europene dominate de etica deontologică a dreptăţii, câteva sisteme sociale şi
corectitudinea lor etică. Din această perspectivă vom analiza apoi cum forme ale nedreptăţii
sociale provenind din alte sisteme etice persistă în sistemul etic modern şi formele pe care
acestea le iau.
Sclavia este o formă de dependenţă absolută a unui individ faţă de un alt individ. Stăpânul
deţine şi exercită puteri absolute şi discreţionare asupra sclavului. Sclavia contravine
flagranteticii moderne bazate pe dreptate socială şi pe ideea filosofică kantiană a autonomiei
morale a individului. A deţine o altă persoană în proprietate şi a dispune de viaţa acesteia
reprezintă nu doar o faptă imorală ci şi una complet ilegală în toate ţările lumii. Totuşi, sclavia a
fost de-a lungul istoriei clasificată ca etică în sisteme morale bazate pe superioritatea de grup,
clasă, rasă etc. Neincluderea unei categorii de persoane în castele sau grupurile sociale
considerate moralmente acceptabile justificau tratarea acestora discreţionar şi luarea acestora în
proprietate. Etica superiorităţii de rasă, castă sau grup social nu a dispărut odată cu abolirea
sclaviei şi condamnarea sistemului sclavagist.
1.5. Deontologia profesională
Termenul deontologie provine din limba greacă de la cuvântul «deon» care semnifica
datorie, obligație. În prezent, deontologia desemnează normele de conduită și obligațiile etice din
cadrul unei profesii, și aplicarea anumitor norme morale particulare. Etica, morala și deontologia
se referă la ceea ce este «drept», «corect», «just» (Filip & Iamandi, 2008).
În filosofia morală contemporană, deontologia reprezintă o teorie normativă cu privire la
alegerile morale, necesare, interzise sau permise. Teoriile deontice (deontic theories) se referă la
comportamente obligatorii, necesare, în timp ce teoriile aretice (aretaic virtue theories) arată
conduitele virtuoase a căror urmare este meritorie. Teoriile deontologice emit judecăți cu privire
la moralitatea alegerilor și la criteriile după care se pot clasifica acțiunile în etice sau non-etice.
Eticile deontologice au un caracter universalist și în general negativ. Ele sunt gândite într-o
logică interdictivă, care limitează agentul moral în a efectua alegeri greșite. Corectitudinea
alegerii este judecată prin conformitate la norma morală. Agentul moral are obligația de a
respecta norma morală. În eticile deontice, dreptatea primează în fața binelui (Alexander &
Moore, 2008). Alexander și Moore (2008) clasifică teoriile deontologice în teorii ale
agentului(agent-centered), care pun accentul pe rolul activ al agentului moral, teorii centrate pe
pacient sau victimă (victim-centered, patient-centered), şi teoriile contractariene. Teoriile
centrate pe pacient sau victimă pun accentul pe pasivitatea agentului moral. Morala are un
caracter puternic personal și de aceea teoriile deontice pun în general accentul pe capacitatea
agentului moral de a acționa. Din capacitatea individului de agent moral derivă autonomia și
responsabilitatea sa. Deontologiile centrate pe pacient (termenul pacient nu are sensul medical,
ci acela de receptor al acțiunii etice) sunt teorii care pun accentul pe drepturi ale subiectului și
protecția acestora. Teoriile cu privire la drepturile omului și cele cu privire la protecția juridică a
drepturilor unei categorii de persoane pot fi integrate în categoria teoriilor deontologice centrate
pe pacient.
1.6. Etica aplicată
Gilles Lipovetsky (1996) consideră că societatea postmodernă este una postmoralistă,
situată în amurgul datoriei, punându-i-se mai degrabă sintagma ―Epoca minimalismului
(Lipovetsky, 1996; 2005; 2007) decât cea de ―societate a permisivității generalizate (Cristea,
2005). Etica contemporană înființează normele morale pe principii liberale pluraliste şi
pragmatice.
Se preferă o centrare pe valoarea pozitivismului, a cooperării ca sursă a eficienței, a
îmbogățirii personale, fie ea culturală, spirituală sau morală, din accesul la alteritate. Toleranța,
ca valoare etică este legitimată de un nou umanism, utilitarist (Sandu &Ciuchi, 2010).
Etica aplicată analizează, din punct de vedere moral, o serie de situații concrete din practica
socială sau profesională, în vederea luării/adoptării unor decizii adecvate. În domeniul eticii
aplicate sunt integrate etica medicală, etica juridică, etica în mass-media, etica profesională, etica
mediului înconjurător, etica afacerilor etc. (Filip & Iamandi, 2008).
Cozma și Măgurianu (2008) arată că accesarea și însușirea valorilor etice fundamentale se impun
în dobândirea profesionalismului, ele constituindu-se, împreună cu ansamblul normelor și
principiilor morale, într-o veritabilă propedeutică, într-un organon pentru buna desfășurare a
mecanismelor implicate de exercitarea profesiei.
1.6.1. Direcții contemporane ale eticii aplicate
Eşecul eticii teoretice de a se adresa eficient comunităților profesionale din domenii care
înregistrează o acută nevoie de evaluare etică a practicii a dus la constituirea unor domenii
particulare ale eticii a căror limbaj de specialitate şi natură epistemică le face mai adecvate ca
instrumente de lucru ale profesioniştilor din domeniile medical, de afaceri, a evaluărilor
tehnologiilor, a jurnalismului, juridicului etc.
Etica aplicată ar trebui să constituie, în opinia noastră, un continuum teoretic şi metodologic cu
etica teoretică. Marile curente şi doctrine etice stau la baza eticii aplicate, aceasta neputând
realiza judecăți de valoare cu privire la bine sau rău, în lipsa unor clarificări axiologice provenite
din etica teoretică.
1.6.2. Evaluarea etică a tehnologiilor
Reflecția etică în general şi evaluarea etică a tehnologiilor (medicale) trebuie să răspundă
la întrebări fără precedent cu privire la status-ul speciei umane şi la modul în care ne raportăm la
generația viitoare. Dezvoltarea tehnologiilor medicale ar putea constitui un nou criteriu de
inegalitate socială, dând naştere unei umanități privilegiate. Lee Silver (apud. Susumu, 2011)
afirmă că lumea va fi împărțită în două grupuri, oameni îmbogățiți genetic şi oameni naturali.
Susumu (2011) consideră că cercetarea în domeniul bioştiințelor ar trebui să fie transparentă la
valoarea vieții. Unele dintre cele mai semnificative proiecte din punct de vedere al impactului
etic sunt secvențierea genomului uman urmat de crearea primei celule cu genom sintetic (Venter
apud. Stănescu, 2010). Este responsabilitatea etică a celor care creează sensul produselor
biologiei sintetice să le orienteze către aplicații în scopul protejării naturii şi omului. Vorbim
astăzi de posibilitatea apariției unor viitoare noi specii umane, rezultate nu pe calea selecției şi a
evoluției naturale, ci prin efectul demiurgic al dezvoltării tehnologiilor din domenii precum
biologia sintetică, genetică, neurobiologia şi neuroştiințele, tehnologiile protezării şi, nu în
ultimul rând, al cercetării din domeniul inteligenței artificiale. Zorile unei conştiințe de specie, o
construcție socială generată de modificările semnificației apartenenței la umanitate, ridică
provocări în fața eticienilor orientate spre o etică a speciilor (Cojocaru, D., & Sandu, 2011). Tot
în domeniul evaluării eticii a tehnologiilor sunt incluse preocupările de etică a roboticii.
Dezvoltate în literatura SF, legile roboticii (Asimov, 1950) sunt de fapt o serie de principii cu
caracter etic, menite să asigure conviețuirea dintre specia umană şi orice specie sintetică
dezvoltată pe baza inteligenței artificiale.
1.6.3. Bioetica
Apare ca o ramură privilegiată a eticii aplicate în anii ‘70, odată cu dezvoltarea
tehnologiilor medicale la un nivel care necesită evaluarea morală a acestora. Una din primele
provocări ale bioeticii în demersul său transdisciplinar reprezintă dilemele generate de controlul
activ al actului reproductiv realizat înafara actului de reproducere. Acestea sunt legate de statutul
juridic al embrionului uman şi de necesitatea protecției demnității persoanei umae, şi a
reglementării dreptului la demnitate a persoanei nenăscute (Huidu, 2017; Vicol & Stîngă, 2007;
Astărăstoae, Ungureanu, & Stoica, 2003). Soluția etico-juridică este protecția demnității speciei
umane (Huidu, 2017), care include în sfera de protecție ființele umane cu potențial de a se naşte.
Tratarea embrionilor umani şi a produselor de concepție obținuți in vitro, ca o colecție de celule
cărora li se poate aplica dreptul de proprietate (Sieck, 1998), care se justifică prin concepția post-
kantiană (Dumea, 1998) asupra persoanei umane în calitate de ființă generatoare de acțiuni
conştiente şi libere, este contestată în literatura bioetică şi juridică pornindu-se de la argumentul
prezenței tuturor structurilor organismului uman în ovulul fertilizat sub forma informației
genetice (Huidu, 2017). Definirea persoanei umane, prin atributele legate în principal de
autonomia sa morală şi de capacitatea de a înțelege semnificația actelor sale, poate servi ca
justificare în sensul definirii embrionilor umani în calitate de persoane potențiale. Prin analogie,
s-a stabilit statutul de persoane potențiale noilor născuți, încă incapabili de a înțelege sensul
prezenței lor în lume, deschizând calea unor largicontroverse asupra ideii de avort postnatal.
Bioetica se află, aşadar, la confluența dintre etica medical-tradițională şi filosofia morală.
O altă preocupare majoră a bioeticii o constituie suicidul asistat, atât în forma sa activă –
eutanasierea, cât şi în cea pasivă, prin deconectarea de la aparatele de susținere artificială a vieții
etc. Problematica sinuciderii asistate este, de asemenea, corelată cu demnitatea ființei umane
care, aflată în suferință, alege curmarea prematură a acesteia prin întreruperea cursului natural al
bolii şi al vieții. Una dintre cele mai importante probleme ale eticii o reprezintă exprimarea
dreptului la decizie asupra propriei vieți, care în cazul eticii medicale şi a bioeticii în general,
îmbracă forma consimțământului informat. Nu în toate situațiile pacientul este în măsură să-şi
dea consimțământul informat, în locul acestuia vor consimți rudele, sau tratamentul se va realiza
prin încuviințarea instanței judecătoreşti.
1.6.4. Etica cercetării ştiințifice
O interferență postmodernă dintre bioetică, epistemologie şi filosofia ştiinței provine
dinspre domeniul eticii cercetării pe subiecți umani. Aceasta fiind o cercetare cu un înalt grad de
subiectivitate, îl va încărca în acelaşi timp pe cercetător cu responsabilitatea față de semnificația
socială a rezultatelor (Vicol, Bulgaru-Iliescu, & Astărăstoae, 2009), față de corectitudinea
utilizării metodologiei, onestității, prezentării limitelor cercetării, inclusiv celor epistemice şi
metodologice, cât şi față de nevoile subiecților participanți la investigare. Etica cercetării se
bazează pe o serie de principii, dintre care cele mai semnificative sunt reprezentate de onestitatea
obținerii şi prezentării rezultatelor, nonvătămarea subiecților umani, respectarea autonomiei
subiecților şi principiul beneficienței. Principiul autonomiei este de altfel definitoriu întregii
modernități liberale, fiind situat la temelia modelului cultural occidental.
Asistăm la o sectorializare a eticii şi la o migrare a acesteia către dimensiunea deontologică.

Niveluri de analiză pentru expertiza etică

1. Niveluri de analiză a eticii

 etica interindividuală (unde individul caută o viață bună)

 viaţa socială (unde individul are datorii şi obligații)
 înțelepciunea practică (Aristotel, 1998), pentru problemele tragice ale vieții cotidiene

2. Zone de interes ale eticii aplicate

 probleme studiate de etica aplicată
 etica medicală: avort, eutanasie, clonare, transplant de organe, manipulare genetică
 problema sărăciei
 problema războiului
 drepturile omului (egalitate, discriminare, tratament preferențial)
 pedeapsa cu moartea (Frunză, 2009)

3. Condiţii pentru a fi expert în

etică
 capacitatea de a raționa logic, de a evita sofismele şi de a le recunoaşte în
discursurile altora.
 anumită înțelegere a naturii etice şi a semnificațiilor conceptelor morale;
 familiarizare cu teoriile etice majore;
 cunoaşterea problemelor factuale relevante pentru situațiile în chestiune;
 timp pentru a se putea gândi la aceste probleme etice.

SARCINA PENTRU EVALUAREA CUNOȘTINȚELOR

Realizaţi un eseu argumentativ cu tema «Actualitatea celor 10 porunci».

Pentru a obţine punctajul maxim, care este de 10 puncte, studentul va trebui: să prezinte
fiecare dintre cele 10 porunci, să enunţe dacă consideră porunca valabilă pentru societatea
actuală sau nu, să argumenteze punctul de vedere ales, să identifice posibile contraargumnete
pentru punctul de vedere ales, să formuleze răspunsuri la contraargumentele identificate şi să
concluzioneze structura argumentativă enunţată.