Conceptul de știință

În lumina epistemologiei filozofice, știința poate fi concepută ca fiind un

ansamblu de cunoștințe generale și abstracte, fixate întrun sistem teoretic coerent,
obținute cu ajutorul unor metode adecvate și având menirea de a explica, prevedea
și controla un domeniu determinat al existenței. Termenul provine din latinescul
scientia derivat de la scire – a ști, putând face trimitere la cel din limba greacă
episteme însemnând cunoaștere superioară (eminentă) universală și teoretică.
Așadar orice știință are un domeniu propriu de cercetare și apelează la metode și
procedee specifice pentru investigarea acestuia, urmărind să descopere anumite
interacțiuni, regularități și legități, proprii universului respectiv, de fapte și
fenomene.
Prin prisma finalității ei, fiecare știință are o valoare gnoseologică, de
cunoaștere tot mai profundă a acestui univers și o valoare praxiologică de aplicare,
utilizare prin activități îndreptate către producția științifică, a celor constatate, în
folosul umanității. Toate acestea contribuie la circumscrierea statutului unei științe
numai în măsura în care ele se află întro strânsă interdependență și coeziune.
După Vasile Breban, știința este un ansamblu sistematic de cunoștințe
despre natură, societate și gândire, dintr-un anumit domeniu.
Știința este considerată un ansamblu interconectat de fapte atestate și o teorie
speculativă, cu condiția esențială ca teoriile să poată fi testate experimental. După
Ioan Nicola ea este o acumulare de fapte exprimate sub formă de legi și reguli, un
sistem deschis de cunoștințe despre realitatea obiectivă și forma cea mai evoluată
de cunoaștere care înglobează totalitatea cunoștințelor despre această realitate,
constituite întrun sistem, care pot fi demonstrate și verificate. Unii autori (Mihai
Epuran) consideră știința ca fiind un sistem de cunoștințe controlate și verificate
(știință constituită) și cunoștințe controlabile și verificabile referitoare la un
domeniu definit al realității sau la un aspect determinant al acesteia. După același
autor, în fapt prin știință trebuie să înțelegem totalitatea disciplinelor științifice în
continua lor diferențiere și integrare, discipline care se constituie istoric pe măsură
ce se formează sisteme categoriale în legătură cu un domeniu sau un aspect al
acestuia. Constantin Popa consideră că din punct de vedere gnoseologic, știința
este un ansamblu de enunțuri adevărate, organizate sub forma unor teorii
științifice; din punct de vedere logico-matematic, ea este un ansamblu de tehnici și
metode prin care se validează anumite enunțuri; din perspectivă sociologică, știința
poate fi definită ca un fenomen sau instituție socială generată de anumite condiții
istorice evidențiindu-se rolul ei în producerea și conceperea mijloacelor de
producție; din perspectivă filozofică, știința este o formă a conștiinței sociale ce
contribuie la conturarea unei concepții generale despre natură și societate.
J.D.Bernal consideră că nu definirea științei este esențial, ea fiind o activitate
umană, parte a evoluției sociale, proces unic și irepetabil, ci aspectele principale
ale acesteia. Subliniind interacțiunea dintre știință și societate, el o consideră pe
prima ca fiind: o instituție; o metodă care cuprinde operații mentale prin care s-au
elaborat rezultatele practice (observația, experimentul, măsurarea, clasificarea,
formularea legilor, ipotezelor, principiilor); o acumulare de cunoștințe transmise
prin tradiție (îmbogățire permanentă); un factor de menținere și dezvoltare a
producției; un factor puternic de formare a convingerilor și atitudinilor față de
univers și față de om.
G.N.Volkov (Sociologia științei) consideră știința ca formă de activitate
socială ce nu reprezintă cunoștințe în sine ci activitatea de producere de cunoștințe,
adică producție științifică.
Știința reprezintă un sistem de cunoștințe teoretice veridice referitoare la un
domeniu al realității dar, același domeniu al realității, poate constitui domeniu de
cercetare având un caracter dinamic și creator, pentru mai multe științe.
Granițele dintre științe devin tot mai labile.
 Componenta principală a unei științe este teoria sa, cu condiția ca ea să
închege în sistem cunoștințele domeniului. Prin teoria proprie, știința va reflecta
generalizat realitatea sub forma abstracțiilor, a noțiunilor, urmărind descoperirea și
studierea legilor care determină faptele și fenomenele. Pe baza acestor legi sunt
posibile previziunile științifice.
Alte componente ale științei sunt: datele, faptele (informațiile) furnizate de
observația și experimentul științific; ipotezele care formulează relații posibile între
fenomene și care urmează a fi verificate experimental; metodele generale și
specifice de investigație a realității; metodologia științei care în cele două
accepțiuni ale sale face referire în primul rând la teoria generală asupra metodelor
(de sistem), la cele mai generale principii normative ale investigației și în al doilea
rând la ansamblul metodelor speciale și particulare a căror eficiență este
dependentă de acordul cu teoria generală și pe care le folosim atunci când dorim să
descriem demersul prin care ne propunem, sau pe care l-am folosit în cunoașterea
sau creația științifică. La acestea M.Epuran adaugă specialiștii, practica și
terminologia. Mircea Malița consideră că o caracteristică a fiecărui epoci de
dezvoltare a științelor este existența a două procese simultane:
- unul de diferențiere, de înmulțire a disciplinelor, de subliniere a specificului lor și
de specializare;
- al doilea de integrare, de unificare a metodelor, a teoriilor și chiar a obiectului de
cercetare.
Considerarea științei ca fenomen în permanentă înnoire și devenire îi
îndreptățește pe unii autori să definească știința în același timp ca un sistem de
cunoștințe contronabile și verificabile (știința în procesul elaborării sale),
referitoare la un domeniu definit al realității sau la un aspect determinant al
acesteia.
 Apariția științei despre știință face aproape imposibilă tentativa definirii științei
în modul în care de regulă definim anumite lucruri și fenomene.
Natura științei s-a schimbat de-alungul istoriei, de aceea unii teoreticieni se
îndoiesc de posibilitatea unei corecte determinări.
Conceptul unității interne a diverselor domenii ale cunoașterii, acela al relațiilor
și acțiunilor lor reciproce ocupă un loc tot mai mare în analiza filozofică,
metodologică și sociologică ca și în analiza științifică concretă a caracteristicilor
progresului științific în lumea de azi. O știință veritabilă, oricare ar fi ea, nu se
poate constitui izolat și să se mențină întro izolare epistemologică.
Epistemologia este ramură a teoriei științifice și a filozofiei care cercetează
originea, structura și valabilitatea cunoașterii științifice sau teoria cunoașterii
științifice, reflecția asupra științei considerată ca sistem de idei. Aceasta a expus
condițiile constituirii unei discipline care se pretinde a fi considerată știință.
Disciplina științifică se prezintă ca un cadru teoretic, o arhitectură relativ stabilă
autonomă și coerentă datorită relațiilor dintre componentele ei, relații atât
interdisciplinare cât și codisciplinare în care se desfășoară în timp experiența
cognitivă a membrilor comunității respective de specialiști.
Paul Caravia afirma că aceasta reprezintă totodată și o unitate de organizare a
cunoștințelor diferite în cadrul programelor de învățământ destinate comunicării lor
în scopul profesionalizării.
Disciplina este un cadru deschis de cunoaștere în care au loc reconstrucții
euristice, cadru în care frontierele cunoașterii se instituie și se depășesc.
Prin disocierea structurilor s-a considerat necesar a se adopta prefixele poli,
multi, pluri, cross, inter și transdisciplinare. Condiția actuală a științei reflectată în
impasurile în care se află ea întrun domeniu sau altul, arată că sunt depășite
perspectivele multi și interdisciplinare. Apare tot mai evidentă necesitatea unor
eforturi transdisciplinare care prin soluții inventive să atenueze disputele și să
asigure o revalorizare și reintegrare a disciplinelor științifice întro viziune
epistemologică nouă.
Referindu-ne la multidisciplinaritate avem în vedere un număr cantitativ de
discipline, la juxtapunerea (alăturarea) de discipline diferite uneori fără raport
aparent între ele. În ceea ce privește interdisciplinaritatea, ea asociează un grad
înalt de coordonare ce duce la o imagine complexă, abstractă, unitară, la un grad de
integrare între diferite abordări ca și utilizarea unui limbaj comun.
Conform "Expose de quelques concepts fondamentaun UNESCO 1958", sunt
prezentate patru tipuri:
- interdisciplinaritatea unor domenii învecinate prin constituirea unor zone în care
se aplică metodele și conceptele a două sau mai multe discipline;
- interdisciplinaritate a problemelor ce depășesc granița unei discipline;
- interdisciplinaritate a conceptelor prin care conceptele unei discipline sunt
aplicate alteia.
Prin transdisciplinaritate înțelegem întrepătrunderea mai multor discipline și
coordonarea lor în timp, care duce la constituirea unei noi discipline sau a unui nou
domeniu al cunoașterii, ea oferind un cadru unitar pentru mai multe discipline.
Pluridisciplinaritatea presupune o cercetare concentrată a aceluiași obiect.
George Vaideanu promovează ideea învățământului prin teme (activități de
sinteză) fapt ce conduce la inițierea proiectelor crossdisciplinare. În cadrul celor
patru nivele mai sus expuse au loc mecanisme crossdisciplinare frecvente fapt ce
determină tipurile acesteia. Astfel la nivel pluridisciplinar obiectul sau fenomenul
este surprins în fațete ale aceluiași sistem integrator, la nivel interdisciplinar cele
patru componente tind spre unificare fie la nivelul științelor fie al acestora cu
filozofia, iar la nivel transdisciplinar are loc extinderea integratoare ca metodologie
a viitorului.
 Pentru stoparea proliferării termenilor – poli, multi, cross, inter, trans – ce
definesc disocierea structurilor conexiale, Paul Caravia propune utilizarea
termenului de codisciplinaritate.
Cunoașterea științifică se deosebește de cunoașterea empirică. Hegel afirma că
fiecare știință este o logică aplicată, adică reflectă obiectul său în forme adecvate
ale gândirii umane, deschizând noi posibilități de pătrundere în esența unui obiect.
Noile descoperiri dirijează din interior procesul cunoașterii și al dinamicii
gândirii. Este nivelul la care știința devine metodă ți implicit logică aplicată.
Cunoașterea științifică impune după Ioan Nicola, folosirea unui evantai de
tehnici și metode pentru descoperirea unor răspunsuri la întrebările puse de omul
de știință. Obiectul științei preexistă acesteia oferind posibilitatea unei structuri
teoretice care se va îmbogăți și perfecționa continuu. Transformarea acestei
posibilități în realitate este rezultatul demersului științific care îmbracă forma
spiralei și cunoaște un sens ascendent, niciodată încheiat de la o reflectare relativ
nediferențiată până la elaborarea unor teorii riguroase și formalizate.
Educația viitorului se va baza pe o învățare inovatoare ale cărei atribute vor fi
anticiparea și participarea. Individul susține A.Toffler, va trebui să selecteze și să
prelucreze cunoștințele după principiul interdisciplinarității, apelându-se la
strategii euristice, extinzându-se și perfecționându-se astfel formele de socializare
menite să-l pregătească pentru exercitarea relațiilor interumane. A.W.Taylor,
întrebându-se "încotro", susține că zilele generalismului trebuie să ia sfârșit.
Referindu-se la caracteristicile științei, Al.Posescu (1940), consideră că
acestea decurg din definițiile funcționale formulate de cunoaștere generală,
cunoaștere absolut adevărată și de explicațiile cauzale. Acestea sunt: unitate,
generalitate, certitudine, obiectivitate, întemeiere metodică și dezvoltare
progresivă. N.Mărgineanu sintetizează caracteristicile științei după cum urmează:
- raționalitatea definită prin două funcții de cercetare și interpretarea și explicarea
fenomenelor și faptelor prin factorii determinanți;
- obiectivitatea definită prin corespondența datelor despre lume și imaginea ei în
mintea noastră;
- complexitatea, o caracteristică a etapei actuale a științei în care pătrunde logica și
matematica pentru sistematizare și explicare.
M.Epuran adaugă la aceste carateristici cognitive și pe cea de predicție. Pentru
ca o știință să fie recunoscută trebuie:
- să aibă domeniu sau obiect de studiu propriu de investigare;
- să posede o axiomatică proprie;
- să posede un nivel de integrare teoretică și conceptuală;
- să aibă metode proprii (în sens larg);
- să posede o epistemologie internă;
- să aibă contingente istorice bine conturate.1
S-au realizat, în timp, numeroare clasificări ale științelor de către savanți sau
filozofi. Dintre acestea amintim câteva.
Aristotel împarte științele în: științe teoretice cum sunt metafizica, fizica,
matematica; științe practice în care include etica, științele economice și politice;
științe poetice cum sunt muzica, poezia și arhitectura.
După F.Bacon, științele sunt științe de observație și științe de experiment, iar
W.Dilthey face distincție între științele naturii și științele spiritului
A.Conte consideră științele ca fiind fundamentale în care sunt incluse
matematica, astronomia, fizica, chimia, filozofia și sociologia și științele aplicate,
ca două sisteme absolut separate prin esența lor.
F.Engels, având în vedere criteriul de formă de mișcare a materiei împarte
științele în științe ale naturii, ale societății și ale gândirii.
1
A.,Dragnea, coord., 200, Teoria educației fizice și sportului, Editura Cartea Școlii, București, p.39
 Totuși nu se poate stabili întotdeauna o corespondență strictă între științele și
formele mișcării.
I.Teodosescu demonstrează că această corespondență este valabilă în limitele
clasificării științelor particulare fundamentale. El propune o clasificare adăugând
criterii complementare. Astfel sunt:
- științe particulare fundamentale ale naturii (fizică, chimie, biologie), sociale
(sociologia) și ale gândirii (logica, lingvistica);
- științe particulare subordonate cum sunt fizica cuantică, moleculară, chimia
anorganică, dreptul, estetica;
- științe particulare de graniță în care sunt cuprinse biofizică, biochimia,
antropologia, psihologia umană;
- științe generale cum sunt mecanica, matematica, cibernetica, care fac
abstracție de substratul material, cercetând aspectele cantitative ale interacțiunii
fenomenelor;
- științe ale acțiunii cum sunt științele tehnice, medicale, pedagogice, știința
despre știință.
V.Ciobanu clasifică științe pe de parte în științe naturale și sociale, iar pe de altă
parte le consideră formale, aplicative și cognitive.
C.S.Peirce consideră că pentru a înțelege o clasificare a științelor trebuie mai
întâi să definim știința, cea care presupune un adevăr obiectiv, cunoscut, motiv
pentru care el a optat pentru o clasificare naturală, genealogică, de structurare a
unor științe din alte științe "părinți", cele trei categorii structurate de acesta întrun
manuscris din 1904 fiind științele descoperirii, științele sistematice și științele
practice.
Exemplele ar putea continua, taxonomia putând apela la alte noi criterii dar lista
va rămâne deschisă deoarece dinamica acumularilor cunoașterii impune constante
actualizări, o clasificare exhaustivă rămânând fără îndoială greu de realizat.
 Totuși în majoritatea acestora constatăm o permanentă pată albă în care noi
considerăm că poate fi inclusă știința sportului și educației fizice, ca știință de sine
stătătoare, cu domeniul clar definit.
În clasificarea UNESCO care include 72 de domenii științifice, știința sportului
și educației fizice nu este menționată. Nu este marcată nici în codurile NATO iar în
standardele RFCD (clasificare în Australia) apare la domeniul medical "Human
Movement and Sport Science".
Desigur salutăm, în sfârsit, neomiterea, dar în cadrul celor 139 de discipline,
medicina sportului și gimnastica medicală, parte a celor 898 de subiecte, abordează
o problematică specifică în mod categoric Științei Sportului și Educației Fizice.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, știința este „un
ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu
de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii”.
Ca și înțeles unele curente consideră că teoriile științifice sunt obiective,
verificabile empiric, și sunt predicții ale rezultatelor empirice care pot fi confirmate
sau infirmate. Altele consideră că știința încearcă să identifice fenomene și entități,
forțele care le cauzează, mecanismele prin care ele exercită aceste forțe, și sursele
acelor forțe în sensul structurilor interne ale acestor fenomene și entități.
Știința nu poate să se ocupe de toate întrebările posibile. Scopul său nu este
de a oferi răspunsuri la toate acestea ci de a da răspunsuri doar la problemele care
țin de realitatea fizică așa că devine importantă selectarea lor. Totodată știința nu
oferă adevăruri absolute ci testează unele presupuneri, ipoteze prin care sunt
revizuite sau înlocuite unele cunoștințe. Există însă și presupuneri a căror
confirmare la un moment dat al evoluției sunt imposibil de confirmat, exemplele în
acest sens fiind multiple.
Scopul științei pentru societate și oameni este de a produce modele utile ale
realității. Prețuind adevărul și cunoașterea știința poate face previziuni bazate
pe observații, prognoze foarte utile societății sau individului care le folosește,
încercând în același timp să descrie ceea ce este dar evitând să determine ceea ce
este (care de fapt nici nu este posibil). Ea se constituie într-un corp de cunoștințe în
creștere care ne permite să folosim mai eficient mediul înconjurător și să evoluăm,
să ne adaptăm mai bine ca întreg social dar și independent.
Știința este o activitate colectivă desfășurată de o comunitate științifică,
valorile acestei comunități transcend știința pe care acestea o produc.
Importanța științei pentru dezvoltarea societății este o axiomă incontestabilă.
Devenind un factor social relevant, știința a cucerit un statut particular în
contextul socio-cultural actual, iar gradul de avansare a nivelului cunoașterii
științifice a devenit un indicator concludent al evoluției societății.
În contextual dat Știința Sportului și Educației Fizice încearcă să-și clarifice
statutul său pornind chiar de la denumirea sa, nomenclator asupra căruia sunt încă
în desfășurare dezbateri căutări și argumentări care își doresc în primul rând să
depășească orgoliile individuale și să stabilească consensul dezvoltării ulterioare a
domeniului până nu de mult nerecunoscut ca atare având în vedere faptul că
practica sa este mult avansată în raport cu teoretizarea caracteristicilor ce o
structurează ca știință de sine stătătoare, inter-multi-trans și codisciplinară.
Stabilitatea locului identității sale în rândul științelor depinde de structura
populației care manifestă interes şi atitudini pozitive faţă de cercetarea şi
cunoaşterea ştiinţifică în domeniu pentru a avea capacitatea de a susţine şi a
consolida statutul acesteia. Un rol important îl au și grupurile care au un interes
mai redus sau care nu manifestă deloc interes faţă de ştiinţă, pentru a conlucra cu
aceste categorii de populaţie în scopul înţelegerii şi utilizării ştiinţei domeniului în
scop economic sau al creșterii calității vieții.
Ştiința este obiectul reflecției epistemologice. Analiza ştiinței diferă de
analiza ştiințifică, pentru că generează teorii cu un alt grad de generalitate, care au
ca obiect teoria ştiințifică. De aceea, unii autori o numesc metaştiința. Analiza
metaştiinței se poate face în mai multe direcții: când se cercetează activitatea
ştiințifică aşa cum s-a desfăşurat dea lungul timpului – Istoria Ştiinței; când se
cercetează tipul de muncă specific practicii ştiințifice – Psihologia Cercetării
Ştiințifice; când se cercetează metode specifice ştiinței care sunt diferite de
metodele acțiunii umane – Metodologia Ştiinței; se poate studia legătura dintre
structurile sociale şi structura ştiinței într-o anumita perioada – Sociologia Ştiinței;
dacă se studiază modalitatea de comunicare şi de aplicare a acestora într-o
comunitate ştiințifică – Scientologia sau Psihosociologia Comunităților Ştiințifice;
se poate face analiza rezultatelor cunoaşterii ştiințifice, a teoriilor care sunt
considerate scoase din context – Logica Ştiinței; ştiința poate fi abordată din
perspectiva filosofică – Filosofia Ştiinței
Sunt necesare acțiuni de informare de familiarizare cu problematica
științifică a sportului, prin evidențierea raportului acestuia cu societatea în cadrul
unor acțiuni de mediatizare nu numai a rezultatului sportive ci și a modului cum s-
a realizat acesta. Din acest punct de vedere competiția sportivă devine un handicap
în expunerea cuceririlor științei domeniului, deoarece cucerirea știițifică este
mijlocul principal de devansare a partenerului de întrecere. Acesta este
considerentul pentru care deschiderea sferei științifice către societate în domeniul
sportive rămâne încă un slogan. Dincolo de acestea este important ca societatea să
nu pornească cu idei preconcepute, să nu susțină aceste idei fără cunoștere și
argument solide.
Existența unui domeniu științific este marcată de două mari dimensiuni:
existența unei teorii proprii prin care sunt dezvoltate modele explicative a
observațiilor și metode de cercetare proprii prin care sunt obținute rapid informații
ce au la bază experimentul. Mai departe sunt constituite principii și concepte
specifice numai acelui domeniu. În fine pornind de la logică, putem spune că
ştiinţa constă în afirmarea unui set de proprietăţi modale care reprezintă sistemul
legilor naturale întemeiate pe cauzalitate.

Clasificarea ştiinţelor
O multitudine de oameni de știință și filozofi s-au preocupat de-a lungul
timpului să realizeze o clasificare a științelor realizându-se în prezent una universal
acceptată dar care depinde de o serie de aspect astfel încât nu se poate spune că s-a
ajuns la o formulă definitivă. Clasificarea apare ca un domeniu dinamic, fără a
avea pretenţia că se referă la toate ştiinţele posibile sau la multitudinea de ramuri
ale cunoaşterii.
Unul dintre criteriile adoptate este cel ce are în vedere disciplinele dar care,
nu este acceptat de filozofie ca știință universală deoarece multe discipline
reprezintă o combinație între diferite domenii de cercetare și astfel nu pot încadra
exact într-o clasificare cum este de exemplu informatica. În Classification,
Theoretical and Practical (1901) E., C., Richardson include 146 de sisteme de
clasificare dar, având în vedere evoluția științei, pot apărea noi criterii oricând.
Cu puţine excepţii, diviziunile care apar în cadrul clasificării ştiinţelor sunt
trihotomice. Pe prima poziţie sunt știinţele descoperirii (Science of Discovery):
Matematica, Filosofia şi Idioscopia. Deoarece matematica cuprinde toate ştiinţele
specializate ce se ocupă cu acumularea de noi fapte, Peirce îi acordă un loc
deosebit printre ştiinţe, la fel ca alţi cercetători sau filosofi din epocă: Comte şi
Ribot (în Franţa), Schopenhauer şi Wundt (în Germania) şi Cave (în Anglia),
devansând filosofia din punct de vedere al abstractizării, contrar doctrinei lui
Platon şi Aristotel, care pun filosofia în prim plan. Primele două ştiinţe mai sunt
numite de Peirce coenoscopice, ocupându-se de lucruri care sunt comune şi altor
discipline, spre deosebire de Idioscopie care se ocupă de lucruri speciale.
 Matematica este inclusă în categoria știinţelor sistematice (Science of
Review) care, cuprind acele preocupări care încep cu ordonarea rezultatelor
descoperirii, continuând cu rezumarea şi explicarea lor, clasificarea ştiinţelor însăşi
făcând parte din acest compartiment. Tipul acestor științe poate fi definit ca fiind
unul teoretic ce contrastează cu științele practice.
Ştiinţele practice (Practical Sciences) sunt cele recunoscute în cele mai
variate activităţi: pedagogie, etichetă, ceasornicărie, tipografie, topografie,
telegrafie, pictură, gravură, navigaţie, ş.a.m.d.
Șiinţele normative sunt acele ştiinţe care cercetează legi, universale sau
generale, privitoare la relaţia fenomenelor cu scopurile, sau, cu alte cuvinte, pun
lucrurile în conformitate cu scopurile.
În funcție de domeniul de studio de metodele de investigare utilizate, de
implicațiile și semnificația unui anumit domeniu s-au realizat diferite taxonomii.
Astfel clafificarea lui Aristotel, realizată cu aproximativ 300 de ani înaintea
erei noastre include: științe teoretice (metafizica, fizica, matematica), științe
practice (etica, științele economice, politica) și științe poetice (muzica, poezia,
arhitectura). Problematica mai intră în preocupările oamenilor de știință abia după
1850 de ani. Dintre aceștia amintim pe F.,Bacon, în opinia căruia științele sunt
științe de observație și de experiment. A., Conte clasifică științele în științe
fundamentale (matematica, astronomia, mecanica, fizica, chimia, fiziologia,
sociologia) și științe practice sau aplicate.
Un model de clasificare realizat în 1904 de Pierce arăta astfel:
- științele descoperirii: matematica (diadica, aritmetica, sinectica); filozofia
(fenomenologia, științele normative – respectiv estetica, etica și logica care
include gramatica, critica și metodeutică – apoi metafizica – respectiv
ontologia și metafizica fizică ce include cosmologia, doctrina despre spațiu
și timp și doctrina despre cealaltă viață); idioscopia (științele fizice -
 respectiv dinamica ce include dinamica general a corpului, hidrodinamica și
dinamica sistemelor complexe, fizica forțelor speciale ce include fizica
molară sau gravitația, fizica moleculară cu electricitate și termodinamică,
fizica eterului cu optica, electricitate și fizica componentelor, fizica
clasificatorie ce include chimia respectiv chimia fizică, chimia organic,
chimia anorganică, cristalografia, biologia respective fiziologia și anatomia,
fizica descriptivă ce include astronomia și geoștiințele respectiv geografia și
geologia).
- științele psihice: psihologia generală (psihologia introspectivă,
experimentală, fiziologică, genetică) psihologia clasificatorie ( psihologia
specială ce include psihologia individuală, a eredității, patologică, molară,
raselor, animală – apoi lingvistica ce include fonetica, lingvistica mondială,
gramatica și formele de compoziția – apoi etnologia ce include etnologia
dezvoltării sociale respectiv obiceiuri, legi, religie, tradiți și folclor și
etnologia tehnologiei) și psihologie descriptivă (include istoria biografia și
critica respectiv critica literară și de artă).
Clasificarea realizată de I., Tudosescu și adoptată și de Academia Română
cuprinde:
- științe particulare fundamentale care studiează formele esențiale de mișcare
și includ științele naturii (fizica, chimia, biologia) științele sociale
(sociologia) și științele gândirii (logica, lingvistica); științe particulare
subordonate ce studiează aspectele particulare ale formelor de mișcare din
natură și societate (fizica cuantică și molecualră, chimia anorganică,
botanica, zoologia, fiziologia, dreptul, estetica, etica, etc; științe particulare
de graniță cum sunt chimia fizică, biochimia, biofizica, antropologia,
psihologia umană;
 - științe generale care cercetează aspectele calitative ale legăturii fenomenelor
și interacțiunea acestora cum sunt mecanica, matematica, cibernetica;
- științele acțiunii cum sunt științele tehnice, medicale, pedagogice, ale
educației și instrucției;
- științele despre realitate ca și grup aparte despre realitate ca științe
metateoretice.
În SUA disciplinele științifice cuprind: științele sociale (antropologia,
economia, istoria, politologia, sociologia); științe umaniste (filozofia, religia,
artele); științele comportamentale (sociologia, lingvistica, psihologia, biologia,
geografia, dreptul, psihiatria).
După cum se observă Știința domeniului nostrum nu este inclusă în aceste
clasificări. După opinia lui M., Epuran ea ar putea fi plasată fie în rândul științelor
comportamentale fie în cele ale acțiunii practice, în cadrul științelor particulare de
graniță.

Știința Sportului și Educației Fizice

Majoritatea autorilor care au fost preocupați în a încadra activitățile sportive, pe
direcții specifice în funcție de scopul urmărit prin practicarea lor, sunt în acord cu
faptul că sportul este practicat pentru obținerea unor performanțe superioare, în
scop profilactic și recuperatoriu. În ceea ce privește scopul recuperatoriu, cu toate
oponențele, justificate mai mult sau mai puțin, cu toată nesiguranța și căutările
insuficient sau slab argumentate, terapia fizică va urma calea structurării sale ca
specializare a domeniului sau ca domeniu de sine stătător. Educația fizică, ca și
disciplină inclusă în curricula școlare, are ca obiectiv principal, instruirea elevilor
și studenților pentru practicarea independentă a sportului. În opinia noastră este
inclusă în pregătirea tinerilor pentru a fi practicanți ai sportului pentru toți și ca
atare este parte componentă a științei sportului. De altfel în limbajul uzual și chiar
în orarele școlare este folosit termenul "sport", oră la care elevii și studenții învață
"să facă sport". Acestea sunt argumentele pentru care vom utiliza termenul de
"știință a sportului" din care excludem educația fizică, legitățile și metodologiile
de investigare fiind comune.
După cum am amintit, știința sportului este omisă din clasificările alcătuite, fie
din necunoaștere, din desconsiderare, de teama asumării sau a fost inclusă în
domenii de apartenență care sunt statuate istoric, cum este cel pedagogic sau
medical. Putând fi plasată în cadrul științelor particulare, știința sportului este o
știință bio-psiho-peda-sociologică nouă, de graniță între disciplinele acțiunii la
intersecția științelor medicale cu cele ale educației și instrucției. E.Rail afirma că
sportul întrepătrunde lumea educației și sănătății, a muncii și a timpului liber, a
comunicațiilor și afacerilor, a artei și culturii și desigur a politicii și relațiilor
internaționale. R.Bron remarca la rândul său că educația fizică întâmpină încă,
dificultăți în apărarea identității sale, deși, este o disciplină în constantă schimbare
ca urmare a evoluției cunoștințelor științifice pe care își bazează activitățile și a
presiunii inevitabile pe care o suportă din partea sportului ca fenomen social,
căutându-se permanent legătura între teorie și practică, între intenție și acțiune.
Autorul se referă la sportul de performanță și, desigur, el este partea cea mai
dinamică a domeniului dar și cea care impune prin presiunea competiției,
competență științifică și rigurozitate în abordările experimentale. Cu toate acestea
dintre activitățile sportive practicate în cadrul sportului pentru toți, în timp, s-au
structurat ramuri sportive, exemplele fiind multiple. Putem vorbi de o relație
biunivocă între cele două, ambele completându-se reciproc și contribuind la
dezvoltarea științei domeniului sportiv. Fiecare disciplină, deci și sportul generează
cunoștințe parțiale care se cer integrate cu altele în vederea rezolvării problemelor
specifice, conform lui Beek și Hopkins, atunci studiul mișcării trebuie tratat mai
curând ca un element al științelor nelimitate decât al celor limitate (Patin). Din
punct de vedere istoric, după cum arăta E.O.Oyeme, domeniul sportului era
considerat un agregat de sporturi și jocuri de petrecere a timpului liber. După
opinia aceluiași autor sportul este însă o disciplină de cunoaștere, el propunând
termenul de "chinezie" care să includă corpul de cunoștințe despre mișcarea
umană.
Încercări pentru definirea domeniului sportului, particularizarea acestuia ca
știință de sine stătătoare și așezarea disciplinei în rândul disciplinelor academice
sunt numeroase. Dintre acestea amintim câteva mai importante.
Propunând termenul de "kinesologie" pentru denumirea domeniului sportului,
Arnold consideră că aceasta are un câmp de studiu abordat din perspective
filozofice, antropologice, fiziologice, istorice. M.Epuran propune sintagma
"activități corporale" deosebind activități corporale ludice, agonistice, gimnice,
recreative și compensatorii, obiectul de studiu fiind motricitatea omului și anume
omul în mișcare integrat în ansamblul vieții sociale. J.L.Boulch (1966-1971)
propune termenul de "psiho-cinetică" pentru definirea științei mișcării umane.
K.Willmiezik formulează criterii epistemologice pentru a justifica termenul pe
care-l propune de "știința sportului", folosit de altfel de Erbach (1966) și J.Schmitz,
termen asupra căruia intervine cu modificarea de "științe ale sportului".
Considerându-le științe aplicate, Ries și Kriesi îmbrățișează același termen.
După opinia autorului știința sportului este una interdisciplinară și nu se poate
supune criteriului filozofic de unicitate.
Ea își justifică semnificația prin reintegrarea disciplinelor specializate și
relevanța acestora. În același sens H.Haag susține faptul că știința sportului este o
știința orientată tematic spre deosebire de științele orientate disciplinar, având
caracteristic interdisciplinaritatea.
 Împreună cu Morford (1987) a concluzionat că în domeniul sportului există o
abordare disciplinară deci un domeniu teoretic pentru a structura un corp de
cunoștințe. Haag argumentează statutul științei astfel:
- a crescut importanța sa în viața socială;
- are o orientare tematică strâns legată de mai multe discipline mamă;
- conținutul esențial este mișcarea;
- este un domeniu cu puternice comunicări și schimburi internaționale.
Whitting (1973) apoi G.Curl impun în Anglia termenul de "știință a mișcării
umane". Ei consideră că există posibilitatea unui cadru unificator care să susțină
ideea de unitate organică a științei.
Preocupările de cercetare s-au îndreptat către mișcarea umană și mai puțin către
omul în mișcare. Aceiași autori recunosc (1982) existența unor transformări în și
din domeniile profesionale.
Rijdorf (Olanda) considerând domeniul educației fizice și sportului pe care îl
definește cu termenul de "gimnologie" ca unul puternic orientat educațional,
oficializează despărțirea între disciplină și profesie. Între domeniul de studiu și
cercetare și profesie nu există identitate. Cunoașterea teoretică se referă la un
dezinteresat studiu academic pe când cea practică se leagă tot mai mult de aspectul
profesional și performant.
O disciplină academică după F.Henry (1964-1978) este un corp de cunoștințe
organizat, studiat în mod colectiv întro desfășurare formală a învățării. Dobândirea
unor astfel de cunoștințe este considerată a fi obiectiv propice și valoros nemaifiind
nevoie de a fi demonstrate sau explicate de practică. Astfel conținutul teoretic se va
distinge de cel tehnic și profesional. Autorul evidențiează natura transdisciplinară a
domeniului. Disciplina educației fizice și sportului ca disciplină academică nu
poate fi sintetizată într-un curriculum de cursuri selecționate de la alte specialități
și nici nu constă în aplicarea altor discipline.
 Orice știință are mai întâi un domeniu, un obiect propriu de studio, în cazul
științei domeniului dificultatea majoră este cea de ordin terminologic. În SUA nu s-
a ajuns la o teorie unificată, paradigma acesteia fiind o cooperativă amagalmată sau
aserțiuni ale unor subdiscipline, susținându-se că obiectul ei este desemnat de
“studii de kineziologie și sport “. În Franța s-a militat pentru o “ știinta a activității
motorii”, iar în Canada pentru o “ știință a activitatilor fizice “. În Germania s-a
optat pentru “ știința sportului “. În Anglia s-a impus “ știința mișcării umane “, iar
în Belgia se propune denumirea de “ kinanthropologie “. Canadianul Roch propune
pentru definirea științei domeniului termenul de "kinantropologie" (kin – a se
mișca, antropos – om și logos - știință). Remarcând faptul că știința sportului nu
are o denumire satisfăcătoare, R.Renson arată că termenul de educație fizică nu
este adecvat definirii omului în mișcare deoarece cu știința educației se ocupă
pedagogia, denumirea desemnând activitatea și nu știința.
Cert este că această denumire trebuie să fie expresie a conținutului, importantă
fiind și structura și caracteristicile științei, locul ei în ansamblul științelor, sistemul
de noțiuni, legi, ipoteze și metode care-i sunt proprii. Autorul este de acord și el cu
termenul de "kinantropologie" pentru a defini știința omului în mișcare, în sport,
joc, muncă sau exercițiu, conturându-se astfel o știința transdisciplinară pe axa
orizontală, abordare ce integrează trei componente: una comportamentală, una
motrică și una organică-fizică. Pot fi distinse astfel cinci domenii de specializare:
- kinantropologia dezvoltării care studiează procesul dinamic al creșterii fizice, al
dezvoltării motrice și socializării sportului;
- kinantropologia diferențială care studiează structura fizică, motrică și
caracteristicile comportamentale în interacțiunea lor reciprocă ca și diferențierea
acestor factori;
- kiantropologia social-culturală care studiează în ce măsură factorii determinanți
socio-culturali afectează aspectele fizice, motrice și comportamentale în
interacțiunea lor reciprocă;
- kiantropologia clinică care studiează aplicațiile terapeutice ale mișcării umane;
- kinantropologia agogică care studiează procesul educațional în domenii corelate
ale educației fizice și a sănătății educației mișcării, siguranței și educației pentru
sport-dans în aer liber .
Kinantropologia după A.Dragnea și A.Bota trebuie să abordeze prioritar
problematica mișcării umane pe orizontală și apoi pe verticală în relație cu alte
științe umaniste, fără a fi subordonată acestora. Astfel kinantropologia poate fi
privită ca zonă generatoare de valori, cunoștințe, principii, generalizări, ramurile
sale nemaiconfundându-se cu alte discipline consacrate. Pornind de la această
perspectivă autorii consideră ca subramuri mixte bio-culturale ale kinantropologiei
ca fiind:2
- kinantropologia devenirii corporale care cuprinde procesele de creștere și
dezvoltare fizică și motrică;
- kinantropologia comparată care se referă la caracteristici fizice și motrice ale unor
grupuri sociale, profilul motric al sportivilor;
- kinantropologia agonică care include întreceri;
- kinantropologia structurală care se referă la factorii socio-culturali care
influențează comportamentul motric;
- kinantropologia medicală ce include aplicații ale mișcării umane în scop terapeutic.
Putem sintetiza faptul că în evoluția sa știința sportului a înregistrat patru mari
tendințe conceptuale.

2
A.,Dragnea, A.,Bota, 1995, Kinantropologia – o alternativă la definirea științei despre mișcarea umană, Rev. Știința Sportului nr.1,
București, p.4
1. Etapa abordării disciplinare caracterizată prin obiect de studiu, metodă specializată
de investigare și un corp de cunoștințe care se referă la studiul mișcării umane și nu
a omului în mișcare.
2. Etapa abordării multidisciplinare în care subiectul central este studiat din
perspective disciplinare separate fără un concept unificator; cunoștințele sunt
împrumutate și aplicate problemelor practice ale educației fizice, tendință ce se
referă la științele sportului sau științele activității fizice.
3. Etapa interdisciplinarității în care se remarcă interacțiunea dintre două sau mai
multe discipline diferite, în care lipsește paradigma integrativă, orientarea rămâne
la fel verticală cu integrarea tematică parțială, dar conceptul este cel de știință a
sportului.
4. Etapa constituirii unei științe transdisciplinare cu orientare orizontală în care există
un concept unificator care generează obiectul de studiu integrativ tematic. Cu toate
că există împrumuturi din disciplinele tradiționale acestea nu se subordonează
științei mamă, acestea referindu-se la mișcarea umană.
Izvorâtă din activitatea practică, știința sportului sprijină factorul uman angrenat
în relații complexe prin statuarea unor cunoștințe de ordin tehnolog, din domeniul
științelor umaniste și nu numai. Ea are o poziție de graniță, bio-pedagogică, psiho-
socio-motrică în cadrul științelor praxiologice ca știință a acțiunii. Este o știință
autonomă, cu obiect de studiu propriu, pluridisciplinară, referindu-se la caracterul
de sinteză și integrativă ca urmare a faptului că are ca scop studiul omului ca un
sistem deschis dinamic prin mișcarea sa, pe care o descrie explică, interpretează,
controlează și prefigurează evoluția sa.
În prezent considerăm că știința sportului are toate elementele structurale
necesare constituirii sale:
- Domeniu propriu de cercetare;
- Rezultate ale cercetărilor întreprinse, prin observație sau experiment și care se
constutite în informații valoroase;
- Ipoteze care se referă la relația existentă dintre două sau mai multe evenimente sau
fenomene ce urmează a fi verificate pentru a stabili relația și gradul ei sau
neexistența acesteia;
- Teoria care generalizează fapte evidențiate prin date concrete, confirmate științific,
fiind exprimată prin concepte, legi, reguli, idei, modele; formarea unei imagini
unitare despre existența interioară a omului și lumea înconjurătoare a condus la
unitatea legilor ce guvernează obiectul de studiu al științelor;
Parte componentă a științei, teoria apare odată cu aceasta și se constituie ca un
sistem organizat de cunoștințe prin care sunt descrise și explicate fapte și fenomene
existente în realitate, prin formulări cu înalt grad de generalizare ce se pot constitui
în principii. Cunoașterea sa înseamnă cunoașterea acumulărilor societății în
domeniu fapt ce deschide calea către noi abordări, obținerea de noi cunțtințe dar și
predicția apariției unor fenomene sau rezultate noi, prin identificarea cauzelor ce le
determină. În ceea ce privește structura teoriei aceasta include planul descriptiv ce
utilizează termeni cunoscuți și unii de specialitate cu statut de referință, planul
explicativ prin care termenii de specialitate sunt explicați prin termeni cunoscuți și
planul metateoretic în care sunt analizate conceptele. Partea fixă, axiomatică a unei
teorii o reprezintă principiile sau postulatele cu statut de adevăr nediscutabil.
Atacarea conceptuală a acestora trebuie realizată cu discernământ și firește
temeinic argumentată, ca prevenție pentru a nu expune disciplina științifică la
disipări neconstructive, cu atât mai mult cu cât, cel puțin în țara noastră, fiecare
persoană aflată întro poziție decidentă dorește să impună un punct de vedere
propriu, de cele mai multe ori fără justificări sau cu unele mai puțin pertinente
nefiind susținute de rezultatele unui demers științific. Elaborarea unei teorii începe
prin studiul analitic al informației existente, selectarea conținuturilor considerate
 esențiale, construirea unui sistem deductiv în baza gândirii logice și cercetarea
limbajului științei, etapele conducând la îndeplinirea unor condiții esențiale pentru
fundamentarea sa și anume: aserțiunile să aibă la bază experimentul completat cu
date obiective, determinarea fenomenelor să se realizeze pe un eșantion satisfăcător
sau studii de caz importante, formulările să aibă logică iar interpretarea datelor să
nu conducă la contraziceri ci să fie distincte clar, să nu opereze cu dogme închise
ci cu adevăruri care conduc la dezvoltare și evoluție, să fie expusă simplu fără a
afecta complexitatea fenomenelor în ideea respectării adevărului ca scop ultim al
științei.
- Teoria generalizatoare ce integrează cunoștiințele acumulate;
- Terminologia ce este limbajul specific fiecărui domeniu;
- Metodologia ce include ansamblul de metode și tehnici de cercetare specifice, de
prelucrare și interpretare a datelor; în prezent putem vorbi de o relativă unificare
metodologică, modelul matematic găsindu-și aplicatibilitate în cercetarea
majorității fenomenelor;
- Specialiști sau cercetătorii în domeniu ca produs al instituționalizării științei.
Analizând caracteristicile științei în general putem afirma că știința
domeniului nostru este o știință de graniță în idea în care știinţele sunt în mare
parte produse una din alta. Nevoia de punți între diferite discipline, s-a concretizat
prin apariția către sfârșitul sec. XX, a noi metode de cercetare pluridisciplinare și
interdisciplinare.
Pluridisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect dintr-una și aceeași
disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată. Astfel, obiectul studiului
se va îmbogăți, în urma relaționării cu alte discipline. Cercetarea pluridisciplinară,
aduce un plus disciplinei respective exclusiv.
Interdisciplinaritatea se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină în
alta, distingându-se trei grade: - gradul aplicativ - gradul epistemologic - gradul
generator de noi discipline Interdisciplinaritatea este un fenomen complex,
generator de inovație, prin: - fragmentarea disciplinelor, - recombinarea acestora, -
difuzia conceptelor și - împrumutul de metode.
Transdisciplinaritatea se refera la „ceea ce se afla în același timp și între
discipline, și înlăuntrul diverselor discipline, și dincolo de orice disciplină.
Finalitatea sa, este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind
unitatea cunoașterii” . Astăzi, abordarea transdisciplinară este redescoperită și
folosită ca răspuns la sfidările fără precedent lansate de lumea noastra, în care
trăim ca „într-un sat planetar”. Transdisciplinaritatea este complementară
demersului disciplinar: din confruntarea dintre discipline, ea face să apară noi
rezultate și noi punți între ele; ea ne oferă o nouă viziune asupra Naturii și a
Realității. Transdisciplinaritatea nu caută să elaboreze o super-disciplină înglobând
toate disciplinele, ci să deschidă toate disciplinele la ceea ce au în comun și la ceea
ce se află dincolo de granițele lor. Viziunea transdisciplinară este deschisă în
măsura în care depășește domeniul științelor exacte prin dialogul și reconcilierea
lor, nu doar cu științele umaniste ci și cu artele, literatura, poezia, spațiul și
experiența interioară. Transdisciplinaritatea exprimă nevoia depășirii frontierelor
dintre discipline, integrează fundamentele vechilor tradiții şi ale ştiinței
contemporane, înnoindu-le limbajul. Este o cale vizionară şi operativă, care
realizeaza punți între ştiințele exacte şi ştiințele umaniste, între Stiință şi Tradiție,
între gîndirea ştiințifică şi gîndirea simbolică, între Cunoaştere şi Ființă. Asfel,
transdisciplinaritatea tinde către unitatea cunoaşterii, trecând prin etapa obligatorie
a autocunoaşterii. Calea aleasă de cercetătorii din diferite discipline pentru a
comunica este aceea a difuziei conceptelor, a împrumutului de metode, sub
impactul noilor tehnologii și a influenței noilor teorii apărute. Astfel, au loc noi
contacte/legături între teorii, dar și conflicte între paradigme. Deci, apare ca o
necesitate, împrumutul de metode de cercetare din domenii diverse (fizica,
matematica, biologie, lingvistica, computer science, geometrie si geografei sacra,
ecologie, etc.), în alte 42 domenii. Noile legături sociale vor putea fi descoperite
prin căutarea punților de legătură, atât cele dintre diferite domenii ale cunoașterii,
cât și cele dintre diferitele ființe ce formează o colectivitate, pentru că spațiul
interior și spațiul exterior, spațiul public și spațiul privat, sunt fațete ale uneia și 44
aceleiași lumi. Transdisciplinaritatea poate fi înțeleasă ca știință și arta descoperirii
punților.
Putem afirma că Știința Sportului și Educației Fizice este o știință:
- autonoma;
- pluridisciplinară;
- integrativa în continuă dezvoltare.
Obiectul cercetarii în știința sportului și educatiei fizice îl constituie legile de
manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfecționării acestuia,
a creșterii capacității de efort și a îmbunătățirii performanței.

Cercetarea și caracteristicile sale

În sens larg cercetarea este o investigatie sistematică, controlată, empirică și
critică asupra unor ipoteze privind relațiile prezumate între anumite fenomene.
Activitatea de cercetare este o căutare perpetuă pentru descoperirea
adevărului sau a găsi răspunsuri la întrebări. Ea mai poate fi definită ca experiență,
atitudine, arta investigării științifice sau prin efortul de a dobândi noi cunoștințe.
Cercetarea presupune un ansamblu de activităţi precum şi rezultatele
acestora, desfăşurate în mod deliberat, sistematic şi ordonat cu scopul recoltării şi
prelucrării datelor într-un anumit domeniu de activitate în vederea utilizării
concluziilor pentru progresul cunoaşterii şi practicii domeniului respectiv.
În 1978 B.,W.,Tuckmann evidențiează următoarele caracteristici ale
cercetării:
- este sistematică fapt ce înseamnă că se desfăşoară în mod organizat,
metodic, după un plan pe baza căruia se verifică relaţia dintre variabile și are
instrumente de verificare;
- este logică ceea ce conduce la posibilitatea evaluării și formulării
concluziilor;
- este empirică deoarece concluziile formulate au la bază datele recoltate și
prelucrate;
- are caracter reductiv ceea ce conferă posibilitatea stabilirii de relaţii mai
generale între datele obţinute în cercetare;
- posibilitatea de repetare și verificare a demersului îi conferă caracterul de
reaplicabilitate conducând la elaborarea de reguli, a căror consemnare
include deontologie dar și controlul colectivității științifice.
În consecință cercetarea urmărește respectarea unor principii și anume:
- principiul competenței prin care se stabilește cine poate să desfășoare
activitate științifică, care sunt regulile pe care trebuie să le respecte acesta și
calitățile cercetătorului care conferă capabilitate în abordarea unei cercetări;
aptitudinile acestuia se referă la dorință de cunoaștere, curiozitate, spirit
critic și de observație, pasiune, răbdare, devotament, seriozitate, onestitate,
capacitate intelectuală de analiză și sinteză, experiență profesională de
specialitate;
- principiul obiectivării care se referă la obiectivul cercetării care trebuie să
servească scopului cercetării, și modul în care va fi studiat fără a fi alterat;
- principiul adevărului științific prin care descoperirea adevărului să reflecte
natura reală prin coerență, logică și continuitate, să poată fi înțeles,
rezultatele să fie exprimate clar, precis și tehnic evitându-se subiectivismul
și speculațiile ce le pot denatura;
- principiul metodic se referă la modul de desfățurare a procesului de cercetare
care trebuie să se desfășoare conform unui plan coerent, detailat și riguros
întocmit prin care vor fi respectate etapele și metodele de lucru și care va
prevede tehnici și metode adecvate naturii obiectului;
- principiul demonstrației se referă la faptul că afirmațiile sau rezultatele
trebuie să fie susținute faptic, demonstrate, verificate, cu posibilitate de
reproducere de către alți cercetători pentru a fi acceptate, să poată fi
modelate teoretic și valabilitatea lor va fi certă prin integrarea lor în baze de
date ale domeniului;
- principiul corelației se referă la existența unei corelații a cercetării cu date
preexistente în domeniu aspect ce impune cunoașterea stadiului actual al
realizărilor;
- principiul evaluării rezultatelor presupune o evaluare coerentă, rațională și
obiectivă a acestora prin comparare critică cu date existente;
- principiul utilității are în vedere noutatea adusă domeniului, originalitatea și
contribuția la dezvoltatrea acestuia;
- principiul psiho-moral are în vedere cercetătorul care să accepte colaborarea
cu specialiștii în mod sincer și dechis, să-și susțină competent rezultatele
pentru a avea credibilitate precum și la activitatea acestuia care trebuie să fie
sinceră, dezinteresată, efectuată în baza principiilor etice.
Cercetarea ştiințifică e interpretată ca activitate de creație, iar creația ca
având drept suport cercetarea ştiințifică. Euristica este: ştiință a introspecției
gândirii, artă a creației, ştiință a cercetării şi descoperirii de noi consonante
(între idei sau între lume şi idei), arta de a gândi şi a inventa, ştiința
mecanismelor gândirii creatoare, domeniu al gândirii ce se opune verificării (un
domeniu diferit de cel logic, în limbajul de azi, ceva diferit de gândirea
algoritmică, o infralogică de tip intuitiv).
 Euristica studiază apariția noului, originalului şi valorosului în ştiință,
tehnică, artă, etc., prin conlucrarea între conştient şi subconştient, logic / ilogic,
cât şi modalitățile, tehnicile şi procedeele de modelare, stimulare şi dezvoltare a
creativității, de antrenament creativ şi de învățare creatoare, iar filosofii
considerau euristica drept ”ştiinţa artei de a inventa.”
Creativitatea şi creația omului, precum şi a societății, viața spirituală (cultura,
valorile, etc.), sunt “consonante cu ritmul pulsatoriu-creativ al întregii naturi”.
Geneza sistemului disciplinar euristic evidențiază un fenomen semnificativ în
ştiința contemporană, acela al conjugării cunoaşterii şi creației.
Pe această punte de legătură e de aşteptat să se realizeze o tot mai mare
apropiere între ştiință, tehnică şi artă.
Activitatea umană, cu deosebire cea socială, se desfăşoară, de regulă, în baza
acumulărilor de date istorice, de observaţii, constatări şi experienţe personale,
transformându-se în rutine ce au la bază proceperi, deprinderi şi obişnuinţe. Succesul
a transformat aceste tipologii de lucru în reguli şi principii ale cunoaşterii.
Cunoaşterea presupune ştiinţa de a rezolva, de a duce la bun sfârşit o activitate.
De multe ori specificul particular al fenomenelor activează individul în a găsii
soluţii originale, inovatoare, creative. Cunoaşterea avansată are însă la bază
cercetarea ştiinţifică, care necesită logică şi obiectivitate, care porneşte de la fapte
deja cunoscute pe marginea fenomenului studiat, direcţie în care unele aspecte
aşteaptă răspunsuri sau cercetătorul doreşte să verifice datele existente sau diferenţele
ce pot apărea în timp. Este necesar pentru aceasta să formuleze ipoteze clare, să
aleagă tehnicile şi metodele de cercetare adecvate, să organizeze sub aspect metodic
corect experimentul şi să aibă capacitatea de a interpreta datele obţinute.
 Tipuri de cercetare
Ca și în cazul clasificării științelor tipurile de cercetare sunt stabilite de
cercetători în funcție de concepția acestora. Putem evidenția trei mari tipuri
descries de majoritatea acestora și anume cercetarea fundamentală, aplicativă și de
dezvoltare.
Cercetarea fundamentală numită de Auger de bază sau "pura", este
cercetarea pentru dezvoltare teoretică, conceptuală, care conduce la formularea de
idei abstracte sau modele explicative, fără aplicatibilitate imediată. Nu trebuie să
înțelegem că orice cercetare teoretică este automat și una fundamentală, în sensul
de a aduce contributii importante sau de a revoluționa un domeniu.
Cercetarea aplicativă are intenționalitate practică declarată, rezultatele
obținute ca urmare a aplicării cunoștințelor la rezolvarea problemelor, putându-se
aplica imediat.
Cercetarea pentru dezvoltare continuă datele cercetării până la realizarea
concretă a unui produs. Dacă prin cercetarea aplicativă s-a demonstrat posibilitatea
rezolvării unei problem, în cadrul cercetării pentru dezvoltare se realizează practice
produsul fără ca în cadrul acesteia să fie necesar originalitatea ci identificarea de
soluții eficiente.
Literatura de specialitate identifică însă și alte tipuri de cercetare.
Spre exemplu Thomas și Nelson propun: cercetarea analitică, descriptivă,
experimentală și calitativă. Prin cercetarea analitică se înțelege un studiu
aprofundat ce are la bază evaluarea informațiilor disponibile pentru a explica
fenomene complexe. Aici este inclusă cercetarea istorică, filozofică, recenziile și
cercetarea metaanalitică. În cadrul cercetării istorice sunt identificate cât mai
multe surse referitoare la fapte déjà petrecute pe care cercetătorul dorește să le
descopere, să le clarifice sau doar să le înregistreze. Ea prezintă interes în idea în
care se pot identifica ciclități de producer a fenomenului sau pot fundamenta
predicții referitoare la reproducerea sau dezvoltarea unui anumit fenomen.
Cercetarea filozofică este caracterizată ca fiind una critică deoarece prin
analiza unor fapte este conceput un model teoretic dependent de părerea
cercetătorului ce poate fi supusă criticii. Ea este dependent de o multitudine de
aspecte culturale deci influențată, gradul de experiență și de educație al
cercetătorului fiind esențiale. Recenzia presupune o evaluare critic a unor cercetări
recente despre un anume subiect. Meta-analiza necesită un număr mare de studii
pentru a determina descoperirile commune, de bază, acordurile existente sau
dezacordurile.
Cercetarea descriptivă are în vedere stările în care se află subiectul. Ca
forme ale acesteia amintim chestionarul, interviul, sondajul normative, studiul de
caz, analiza activității, analiza documentară, studiile de dezvoltare și studiile
corelaționale.
Cercetarea experimentală este recunoscută ca fiind cea care are cel mai
pronunțat caracter științific deoarece acțiunile pot fi manipulate de cercetător
pentru inducerea unor evenimente în vederea stabilirii relației cauză- efect. În
cadrul său sunt controlați toți factorii și mai puțin cea variabila dependentă
experimentală. Dacă factorii externi sunt controlați cu success atunci se poate
presupune că modificarea variabilei dependente este cauzată de variabila
independentă, însă variabila independentă nu poate fi întotdeauna modificată
semnificativ. Ea poate fi prestabilită, independent sau cvasiindependentă.
Cercetarea calitativă față de cercetarea descriptivă are în vedere analiza și
interpretarea informațiilor, a datelor prezentate și ea presupune: observarea și
participarea intensă, de lungă durată desfășurată în condiții naturale, înregistrarea
precisă, detailată a ceea ce se întâmplă în timpul studiului prin notițe, înregistrări
audio sau video. Ea poate fi interpretativă, etnografică, de observare activă și
studiu de caz. Informaţiile culese nu se supun regulilor statistice, deși pot fi
convertite în expresii cantitative prin codificare și, apoi, supuse unei anumite
prelucrǎri pentru a afla frecvența. Deci, nu se bazeaza pe expresii cantitative, dar
implică unele măsurări. Interpretarea este foarte sensibilă și presupune multă
creativitate din partea cercetătorului.
Analiza calitativa poate fi:
Analiza tematica: se stabileşte o anumitǎ temǎ importantǎ şi actual;
Analiza comparativa (este o continuare a analizei tematice, prin care se
compara informaț;
Analiza continutului/textului, a răspunsurilor la chestionare cu întrebări
deschise conduce la codificarea caracteristicilor;
Analiza de discurs/conversatie/interviu, pentru a constata frecvența utilizării
unor cuvinte, metafore, forme de exprimare etc. Pot fi utilizate prelucrări
computerizate pentru a cataloga, grupa, număra cuvinte, dar interpretarea este a
cercetatorului.
Opusă cercetării teoretice, cercetarea empirică se bazează pe observarea
directă a realității; porneşte de la concepte şi modele teoretice, verificǎ teoria dar,
prin constatǎrile şi concluziile sale, poate contribui la îmbogǎţirea teoriei.
Cercetarea de graniță este cea în care sunt implicate cunoștințe din mai
multe domenii.
Cercetarea extensivă și intensivă sunt tipuri de cercetare pentru creșterea
inventarului de cunoștiințe și pentru aprofundarea sau adâncirea înțelegerii unui
fenomen prin explicare.
Cercetarea ameliorativă este una relative specifică pedagogiei prin care se
verifică eficiența unei variabile metodice experimentale.
 Cercetarea creativă include cercetări în coregrafie, sculptură, muzică și artă,
denumire mai puțin sugestivă în opinia noastră dat fiind că cercetarea în totalitatea
sa este un act de creație.

Derularea cercetǎrii
Presupune efectuarea unor paşi, parcurgerea anumitor etape, într-o
succesiune logică, prin care să se ajungă la atingerea obiectivului/elor şi la
realizarea scopului cercetarii/proiectului.
- Stabilirea temei de cercetat presupune cunoașterea cercetărilor anterioare
este una dintre sursele prin care se stabilește tema cercetării pentru a evita
soluționarea unei probleme deja rezolvată, cunoașterea oportunităților de
investigare, a ofertei tehnologiei și aparaturii de ultimă generație sau a lipsei
acesteia pentru pe o linie de interes în vederea realizării acesteia. Observarea
realității existente, a cerințelor societății, a unor domenii sau sfere de
activitate pot constitui surse pentru ceea ce ne propunem să realizăm. Tema
aleasă trebuie să răspundă unor întrebări sau nevoi de dezvoltare a unui
domeniu.
Criterii în alegerea domeniului în a temei: domeniul ce interesează
cercetătorul, competenta cercetatorului în acel domeniu/tema; tema este
cercetabilă/viabilă: poate avea solutii, există resurse de timp (amploarea temei),
personal de cercetare (ex. documentarist, statistician, laborant) și bani:
noutatea/originalitatea, : dacș a mai fost cercetată și care este stadiul, respectiv
care sunt rezultatele, la ce constatări s-a ajuns; nu numai noutatea trebuie avută
în vedere, ci și importanta și utilitatea temei (poate fi ceva nou, dar neimportant
sau/și inutil), relevanța acesteia (este nerelevanta, deoarece nu are utilitate
teoretică sau aplicabilitate practică sau este minora în privința importanței)
 Tema se stabilește fie pornind de la rezultate ale cercetarilor/ publicații, fie pe
baza observării realității cu privire la probleme de soluționat, fie și intuitiv, pe baza
cunoștințelor anterioare şi, în cel mai bun caz, pe baza mai multor ‘surse’ sau a
tuturor acestor surse. Trebuie să se evite: teme mult bătătorite (overdone), unde nu
se poate aduce nimic nou, teme foarte controversate, care pot conduce la abordări
riscante și cu riscul neacceptării rezultatelor, formularea foarte vagă și largă a
temei (totul), dar și una prea îngustă (nimic).
Ca și surse și modalități de alegere a temei de cercetare amintim: diseminări în
domeniul respectiv (cărți, articole în reviste de profil, referințe etc.), consultări cu
specialiștii și alți cercetători, activitatea proprie într-un anumit domeniu-important
și din perspectiva utilității.
- Formularea ipotezei are la bază cunoștințe accumulate, date sau fapte
accumulate a căror determinări pot probabil exista. Înțelegem o ipoteză ca
fiind o afirmație sau o presupunere a cercetatorului cu privire la anumite
legături dintre fenomene, o supozitie bazată pe cunoștințe, pe cercetări
anterioare, pe rezultate comunicate cu privire la acele legături. Ea pornește
de la fapte, fenomene observabile și exprimă concepte specifice domeniului
care pot fi verificabile. Subiectul ales pentru a fi supus cercetării este sursa a
unor variate direcții de investigație, dar acestea trebuie să fie, la rândul lor,
clar precizate și, în final, după selecționarea celor abordabile, să fie
transformate în suportul concret al unei cercetări. Acest proces, descris
generic drept ”formularea ipotezei”, are o importanță specială în economia
unei cercetări, deoarece fixează ”ținta” sau ”obiectivul” care trebuie atins.
Enunțarea ipotezei este prima mare provocare căreia trebuie să îi facă față
cineva care se află pentru prima dată în fața unei cercetări. În acest sens,
două sunt greșelile care apar cel mai frecvent: elaborarea de propoziții, care
nu întrunesc nici una din calitățile impuse de o ipoteză; acumularea de date
 empirice cu ignorarea ipotezelor până în faza de analiză a rezultatelor, când
acestea sunt elaborate în funcție de rezultatele prelucrărilor statistice. Ipoteza
nu este un simplu artificiu formal al cercetării, ci un instrument fundamental
al acesteia.
O ipoteză este un enunt cu privire la o relație probabilă de cauzalitate, care
poate şi urmează a fi verificată. Pornind de la maxima lui Ockham: „Entia non
sunt multiplicandi praeter necessitatem”, putem afirma că simplitatea
caracterizează o bună ipoteză. O sumară trecere în revistă a semnificației noțiunii
de ipoteză în Dicționarul explicativ al limbii române1 ne oferă următoarele sensuri
uzuale:
 presupunere, enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite
(legături între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența
fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce;
 presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor
experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei;
 presupunere formulată pe baza unor fapte cunoscute;
 presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între
anumite fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice
care le determină;
 ansamblul elementelor date pe baza cărora se dezvoltă o demonstrație (în
matematică).
Dacă analizăm aceste definiții, putem identifica patru aspecte fundamentale
ale noțiunii de ipoteză:
a) caracterul de presupunere, care implică estimarea unui rezultat așteptat;
b) existența unor premise (date sau informații) pe care se sprijină;
c) descrierea unei relații dintre fenomene (variabile), de ordin cauzal sau de
altă natură;
 d) impunerea unui proces prin care adevărul ei să fie confirmat/infirmat.
Esperiența umană consemnează existența găsirii unor răspunsuri fără ca în
prealabil să fi fost formulate niște ipoteze dar, în cercetare ele sunt utile din
următoarele considerente:
 orientează cercetarea către probleme cu adevărat importante;
 fixează în mod explicit și clar obiectivul cercetării;
 anticipează răspunsurile corecte pe baza cunoștințelor (teoriilor) existente;
 evită risipa de resurse pentru cercetări care au șanse reduse să conducă la
rezultate utile;
 precizează variabilele relevante ale cercetării;
 precizează relațiile estimate dintre variabile.
Ipotezele sunt instrumente puternice de orientare a studiilor științifice.
Avantajul utilizării ipotezelor este acela că oferă claritate și focalizează
investigația pe direcția cea mai bună în măsură să aducă dovezi în sprijinul
acesteia. În plus, prin natura și conținutul ei, ipoteza contribuie la orientarea către
procedurile statistice adecvate analizei datelor, chiar dacă alegerea acestora nu
poate fi făcută decât în ultimă instanță, după ce datele au fost recoltate și supuse
analizei primare. Generarea ipotezelor este una din problemele cele mai
importante ale demersului de cercetare și are profunde implicații aproape asupra
tuturor deciziilor pe care urmează să le ia cercetătorul pe parcursul demersului
său, de la alegerea delimitarea populației și alegerea eșantionului, până la
construirea modelului cercetării, alegerea tehnicilor de colectare a datelor și a
procedurilor de analiză statistică a acestora.
Orice ipoteză trebuie finalizată cu verificarea acesteia, prin confruntarea cu
date finale. De multe ori, ipoteza de la care pornește o cercetare se dovedește a fi
nepotrivită din diverse motive: este prea generală, nu ia în considerare anumite
variabile, contextul cercetării nu permite testarea etc. Ca urmare, forma inițială a
unei ipoteze poate suporta modificări cu scopul de a o face mai precisă și mai
adecvată în raport cu obiectivele și cu contextul cercetării.
Orice cercetare științifică urmărește aflarea unor răspunsuri la întrebări,
răspunsuri pe care, evident, nu le știm dinainte. Din acest unghi de vedere, orice
cercetare comportă o anumită șansă de ”reușită”, concretizată prin confirmarea
ipotezei cercetării și, implicit, un risc de ”eșec”, concretizat prin neconfirmarea
ipotezei cercetării. Dacă am fi siguri de rezultatul unei cercetări, atunci nu ar avea
nici un sens să consumăm resurse pentru a proba ceva evident.
Doza de creativitate a unei cercetări nu decurge doar din noutatea ipotezei, ci
și din alte aspecte, cum ar fi modelul de cercetare, condițiile de desfășurare, natura
populației și eșantionul utilizat, tehnicile de recoltare a datelor, controlul
variabilelor covariante etc. De asemenea, se va evita formularea negativă a
ipotezelor, care poate crea confuzie cu ipoteza statistică (de nul). Numărul
ipotezelor este un aspect de ordin cantitativ care nu are o relevanță în sine ci
trebuie să decurgă, pe de o parte, din natura subiectului și întrebările pe care ni le
punem în legătură cu acesta, iar pe de altă parte, din resursele pe care le avem la
dispoziție și, în special, de timpul alocat cercetării.
Există uneori tentația de a se face distincția între ”ipoteza generală” și
”ipoteza de lucru” sau ”ipoteza specifică”. Această clasificare este mai degrabă o
sursă de confuzii, deoarece sugerează ideea că am putea trage concluzii cu privire
la o ”ipoteză generală”, testând una sau mai multe ”ipoteze de lucru” ori
”specifice” derivate din aceasta. În realitate, ”ipoteza de lucru” se referă la o
ipoteză cu caracter preliminar, insuficient fundamentată sau în curs de
fundamentare. Odată încheiat acest proces, ea devine ipoteză a cercetării. Nu
trebuie să uităm că una dintre cele mai importante caracteristici ale unei ipoteze
este aceea de a putea fi testată. Ca urmare, este impropriu să vorbim de o ”ipoteză
generală”, din moment ce aceasta nu va putea fi testată ca atare. De cele mai multe
ori, ceea ce este definit ca ipoteză generală poate fi formulat ca obiectiv al
cercetării. În fine, a treia accepțiune a noțiunii de ipoteză este aceea de ”ipoteză
statistică” (codificată H0 și numită ”ipoteza de nul”). În expresia sa concretă,
această ipoteza statistică nu este altceva decât forma negativă a ipotezei cercetării.
Distincția dintre aceste trei forme de manifestare a ipotezei trebuie să ne facă
atenți atunci când utilizăm expresii ca ”ipoteza se confirmă/nu se confirmă”,
pentru a fi conștienți la care dintre forme se referă.
Culegere de date-metode
Pentru desfășurarea cercetării este necesară recoltarea de date care constau
fie în determinări numerice fie în răspunsuri la problematica pe care dorește să o
investigheze cercetătorul. Toate acestea devin informații ce dobândesc o
semnificație prin prelucrare și analiză urmând a se constitui în cunoaștere despre
un anume fenomen care, vor putea constitui puncte de referință pentru alt
cercetător sau o cercetare aprofundată pe aceeași tematică. Tipurile de date au în
vedere scopul cercetării și depind de domeniul în care se încadrează. În general
datele sunt obținute cu ajutorul anumitor instrumente de măsură care în ultima
perioadă sunt dispun de o tehnologie de ultimă generație cu grad mare de fidelitate
și deci de încredere.
Prelucrarea datelor, analiza și interpretarea lor
În vederea analizei unei serii de date este necesar ca acestea să fie prelucrate
înțelegând prin aceasta o grupare a lor pe serii sau categorii ceea ce va ușura
activitatea cercetătorului dar și va contribui esențial la verificarea ipotezei și la
formularea unor aserțiuni capabile să demonstreze valabilitatea sau nu a acesteia
deoarece conferă un caracter știintific demersului iar prin mai multă exactitate și
rigurozitate devine este convingătoare. Pe lângă analizele cantitative este însă
necesar și cu valoare mai mare analizele calitative. Rezultatele prelucrărilor şi
analizelor conduc la verificarea ipotezelor și generalizarea rezultatelor sau
concluziilor la care s-a ajuns
 
Metodologia cercetării
În principal, metodologia este o parte a știintei filozofiei, care desemnează
fie o teorie a metodelor, fie o suma de metode, fie o metodă cu maximum de
generalizare.
Conceptul de metodologie, desemnează un sistem de principii şi norme de
organizare a cercetării, riguros stabilite prin intermediul cărora sunt elaborate
metode, procedee şi tehnici de cercetare. Ca disciplină de studiu, metodologia este
studiul sistematic şi coerent (logic, necontradictoriu) al principiilor care
guvernează investigația și cercetarea, într-un anumit domeniu. Metodologia nu
trebuie să se confunde cu teoria, deşi principiile care ghidează cercetarea sunt
deduse din principiile teoriei. Metodologia nu se reduce nici la corpul metodelor şi
tehnicilor utilizate în cercetare. Ea este produsul interacțiunii dintre teorie şi
cercetarea empirică.
În centrul preocupărilor metodologiei contemporane, indiferent de domeniul
studiat se află: 1. delimitarea obiectului cercetării (al studiului); 2. clarificarea
termenilor (lămurirea termenilor cu care operăm) ; 3. explicarea tehnicilor de
cercetare; 4. punerea în relație a tehnicilor cercetării (corelaționarea lor); 5.
sistematizarea informațiilor empirice; 6. formalizarea raționamentului.
Semnificativ pentru importanța acordată metodologiei astăzi, este că
reprezentanții cei mai importanți ai diferitelor discipline şi-au orientat eforturile
spre elaborarea unor metodologii ale propriului domeniu.
Tehnica de cercetare – este un ansamblu de prescripții referitoare la modul
de abordare a fenomenelor în vederea obținerii unor cunoştințe cât mai valide. Ea
dispune de o independență relativă în raport cu metoda, dar posibilitatea de a
adecva şi a dezvolta o tehnică este condiționată de metodă. Metoda poate fi
concepută ca o strategie a cercetării, pentru că, prin ea, cercetătorul face o proiecție
asupra faptelor. Tehnicile formează o tactică pusă în slujba strategiei.
Procedeul sau Procedura – are în vedere organizarea formală a datelor.
Aceasta are un sens mai restrâns decât metoda, decurge din metodă şi
depinde de ea. În esența, un procedeu reprezintă o ordine a operațiilor succesive
care îi sunt impuse cercetătorului de metoda lui. Scopul procedeului este analiza
primară a informațiilor care evidențiază corelații, rapoarte de probabilitate între
fenomene.
Metodologia are în vedere:
• cum trebuie să se facă cercetarea știintifică, cum se procedeaza,
• pașii de urmat, pentru a răspunde la întrebările pe care le ridică tema, a atinge
obiectivele cercetării și a realiza scopurile acesteia
• care sunt sursele.

Altfel spus, metodologia se referă la strategia de cercetare, la felul în care se

dobândețte cunoașterea. Metodologia se referă la ansamblul de tehnici și metode
prin care teoria existentă este verificată, pentru a dobândi o mai bună cunoaștere a
acesteia (conținutului conceptelor, relațiilor), a utilității acesteia (verificarea
aplicabilității) , a dezvoltării (noi întelesuri, noi utilități, direcții de adâncire).
Metoda este un mod sistematic de cunoaătere, care are un concept propriu ăi
un procedeu propriu. A realiza ceva metodic înseamna a aplica reguli și normative,
a folosi o anumita maniera de practicare sau de învatare in general.

Metode de cercetare
 Metoda – reprezintă un ansamblu de modalități, reguli şi mijloace de
cercetare adecvate conştient în vederea rezolvării unor probleme determinate care
constituie scopul cercetării. Metoda este strâns legată de conținutul fenomenului
studiat, de cele mai intime particularități ale acestuia. Această exigență se numeşte
adecvarea metodei la obiect. O metoda general valabilă nu este eficientă. O altă
condiție pentru eficiența metodei este ca să rezulte dintr-o teorie anterioară,
verificată în practică. În procesul cunoaşterii nu există o graniță clară între teorie şi
metodă. Granița se sesizează cu atât mai greu, cu cât creşte gradul de complexitate
al cercetării. Unitatea dintre teorie şi metodă se manifestă în cel puțin trei planuri:
- conceptele teoretice îndeplinesc rol normativ (metodologic), iar metoda îşi
are la rândul ei temeiurile sau sursele într-o teorie anterioară, care joacă rolul
de premiză pentru cercetarea ulterioară, iar aceasta poate conduce la o nouă
teorie;
- ansamblul de metode se integrează întotdeauna într-o viziune
teoreticometodologică, care face posibilă explicarea fenomenelor;
- un obiectiv principal al cercetării este şi înțelegerea fenomenelor, de aceea
elaborarea metodologiei presupune opțiuni epistemologice, filosofice.
Metoda condiționează şi modalitățile concrete de utilizare, a procedeelor, care
sunt mai independente față de metodă, decât tehnicile.
Exprimându-se mai simplu, matematicianul George Polya de la
Universitatea Stanford a spus la vârsta de 90 de ani: ”Ce metodă ştiinţifică mai
există în afară de ghiceşte şi testează?” (Blakeslee 1978).
În logica descoperirii metoda științifică prezintă importanță. Metoda
ştiinţifică, ea este compusă, dintr-o variată combinaţie de deducţie, abducţie şi
inducţie sau logica probabilităţilor. Ea comportă două aspecte: una de observaţie şi
alta de control şi de critică, ţinând de raţionament (fiind evident că raţionamentul
presupune deliberare, autocontrol şi critică). Ştiinţa a adoptat o metodă obiectivă,
pur empirică, investigând lucrurile şi relaţiile dintre ele prin observaţii şi
experimentarea ipotezelor. Fără a opera vreodată în mod conştient cu fundamentele
realismului metafizic, ştiinţa are ceva în comun cu acesta: presupoziţiile; cu alte
cuvinte, ştiinţa operează cu actualitatea, dar are în vedere legile posibilităţii.
Putem contribui la progresul ştiinţei doar urmărind să descoperim ce sunt
lucrurile cu adevărat, fără nici o prejudecată.
Știinta sportului și educației fizice - ca știintă nou constituită – folosește
metodele unor ramuri, care stau la baza fundamentării ei ca disciplină știintifică.
Ponderea cea mai mare o vor avea metodele care sunt mai apropiate de
specificul obiectului: metode de psihologie și pedagogie pentru aspectele privitoare
la învățarea și perfecționarea gestului motric, metode fiziologice pentru aspectele
privitoare la adaptarea la efort fizic. Putem selcta ca metode specifice:
- metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul
antropologiei;
- metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din
domeniul biologiei;
- metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinei;
- metodele testelor și observației, din domeniul psihologiei;
- metodele de anchetă, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul
știintelor sociale.
La toate aceste metode se mai adauga și metodele cu caracter mai mare de
generalitate, care se folosesc, de asemenea, în cercetarea domeniului (istorică
experimentală, axiomatica, etc.).

Clasificarea metodelor de cercetare

Deşi numărul metodelor de cercetare (euristice) în inovația intelectuală este
foarte mare (cca 60 metode inventariate), ele se pot încadra în două mari grupe:
 - metode clasice considerate mai puțin creative care pornesc de la “un dat”,
sunt mai puțin hazardate, dar mai sigure, de regulă se folosesc în cadrul “cercetării
normale” adică în cadrul unui program de cercetare guvernat de aceeaşi paradigmă.
Dintre metodele clasice de cercetare amintim: aplicarea unei teorii - atunci
când o teorie cunoscută este aplicată tot în domeniul pentru care a fost elaborată,
dar asupra unui fapt nou; metoda combinării a două sau mai multe teorii diferite -
este ceva mai îndrăzneață prin faptul că adesea noutatea rezultatelor, izvorăşte din
conflictul latent existent între cele două teorii; metoda revizuirii ipotezelor -
presupune rigoare, nu este o simplă prelungire a drumului parcurs, este căutarea
unor ipoteze mai cuprinzătoare, a unui fundament mai solid, în ştiința
contemporană evidența prea mare a adevărului a devenit motiv de suspiciune, de
aceea, metoda este modernă pentru că, pune în discuție ceea ce pare evident, în
esența este o reîntoarcere, reexplorare a domeniului cunoscut, pentru revederea
ipotezelor de lucru; metoda contradicției - împiedică afirmațiile experimentale să
se transforme în dogme, cere o anumită tendință anarhistă, poate conduce la poziții
extremiste dar rămâne valoroasă, contribuind la deblocarea unui orizont dat, la
deschiderea unui nou univers problematicmajoritatea cercetătorilor sunt tentați să
fie în opoziție, dezacordul față de la o teorie devine o metodă euristică numai când
este sprijinită de argumente solide derivate din cunoaşterea temeinică a teoriei;
metoda criticii - critica se poartă numai asupra rezultatelor, pentru a fi credibil
trebuie să găsești cel puțin un caz care să critice teoria respectivă, rezultatul cel mai
înalt este propunerea unei noi teorii, în ştiință, este de obicei preocuparea
savanților care ajung filosofi (ex. Einstein) şi presupune o mare erudiție; metoda
reînnoirii - implacabil al totalitarismului sub orice formă, ştiința are menirea de a fi
“renovata” prin reelaborarea unei teorii vechi întrun limbaj nou, se mențin ipoteze,
raționamente şi chiar rezultate, istoria ştiinței arată că în anii ’50-’60, un sfert din
lucrările ştiințifice erau tributare acestei metode, cele mai căutate limbaje sunt cele
oferite de cibernetica, teoria generală a sistemelor şi structuralism,
poststructuralism, etc.; metoda transferului de concepte - se ia un vocabular dintr-
un domeniu şi se transplantează în alt domeniu, transferul nu este întotdeauna de la
ştiințe considerate ”neevoluate”, la cele ”evoluate”, ci și invers,această metodă
pune în evidență relativitatea oricăror clasificări a ştiințelor; metoda limitelor -
aplică două concepte diferite, chiar opuse, într-un domeniu mai larg, se înlătură
limita dintre două concepte, fiind înlocuită prin continuum,aceasta metodă propune
schimbarea paradigmei ”şi/şi”, ceea ce ar corespunde universului real, care este
continuu în ciuda faptului că ştiința clasică a operat cu concepte opuse .
- metode neconvenționale, creative care pot duce la succes pornind de la
“nimic”, spre deosebire de primele, care sunt variațiuni pe tema dată, ele nu au la
bază o temă anume, dimpotrivă pe baza lor, se poate ajunge la teme noi. Aceste
metode sunt aparent vide de conținut, dar au o mare valoare.
Dintre metodele de cercetare neconvenționale amintim: metoda detaliilor -
care explică metode ciudate, de a recupera mici fapte considerate banale, foloseşte
recuperarea de ”mistere aparente”; metoda rezidurilor- variantă a primei metode
care urmăreşte un studiu istoric al unei ramuri ştiințifice, se urmăreşte peste ce a
trecut, ce a lăsat neexplicat, se foloseşte în sondarea produselor, în aceste metode,
se pleacă de la fenomene anormale; metoda dezordinii experimentale – se bazează
uneori pe o ipoteză, alteori nu, se fac experimente, este o metodă care provoacă
realitatea când nu poți formula ipoteze; metoda matricei de descompunere - într-o
matrice de descompunere, apar căsuțe cărora le corespund fenomene cunoscute,
necunoscute şi fenomene imposibile, este o metodă folosită pentru depistarea
problemelor, a disfuncționalităților; metoda reprezentării grafice - diagramele
alături de scheme, grafice şi alte tipuri de reprezentare grafică, pot fi utilizate în
orice domeniu de cercetare; metoda vizualizării - este de neînlocuit în
transformarea unor fenomene nevizibile în vizibile; metoda marcării - se foloseşte
când avem un ansamblu complex de mărimi, specii, categorii, etc; metoda
avocatului - folosită pentru a se depăşi situația de indecizie, atunci când trebuie
luată o poziție, se ia o decizie, pe cât de nesigură, pe atât de fermă, ignorându-se
argumentele contrarii, există riscul ”prizonieratului” față de poziția adoptată;
metoda incompetenței - se bazează pe faptul că între erudiție şi creativitate există o
corelație negativă, orice profesie este dotată cu un ”gol de contradicție”, de aceea,
folosirea ”incompetenței” poate uneori da roade. În prezent, transdisciplinaritatea
este considerată una din metodele de cercetare contemporane cu certe rezultate în
cercetarea științifică,

Metodele și procedeele de cercetare în educație fizică și sport

Cercetarea științifică se desfășoară începând cu contactarea directă a

realității, căci cunoașterea umană apare ca necesitate, ea izvoraște din cerințele
practicii și își atesta valabilitatea prin aplicatiile practice.
Metoda istorică cercetează şi interpretează fapte, evenimente în procesul
apariției și dezvoltării lor în strânsă legătură cu condițiile economico-sociale,
politice care le-au generat. Modalitatea de aplicare presupune utilizarea de
documente sau mărturii, colectarea de date, dovezi, aprecierea valorii de adevăr a
mărturiilor, punerea în evidență relațiile cauzale, utilizare arhivistică bogată,
material ilustrativ şi documentar semnificativ, o literatură variată. Istoria
domeniului trebuie cunoscută de către toţi specialiştii deoarece o parte a
cunoştinţelor de specialitate oferă explicaţii privind prezentul domeniului și
elemente pentru prefigurarea evoluţiei viitoare.
Etapele aplicării metodei istorice: culegerea datelor, identificarea
documentelor, verificarea autenticităţii şi stabilirea integrităţii documentelor,
analiza conţinutului, stabilirea unor analogii cu alte mărturii, plasarea lor în
contextul epocii, formularea unor concluziișiredactarea lucrării
Documentele se referă la: legi actele normative privind educaţia fizică şi
sportul, statute, regulamentele de organizare şi funcţionare, buletine oficiale,
regulamentele tehnice privind ramurile de sport, dările de seamă realizate cu ocazia
unor analize etc. Pe lângă acestea mai pot fi utilizate documente aflate în posesia
unor persoane: corespondenţa, jurnale, caiete de antrenament, documente de
planificare a pregătirii, diverse însemnări, fotografii, înregistrări pe bandă
magnetică. Publicațiile pot oferi date referitoare la: organizarea şi practicarea
educaţiei fizice şi sportului, rezultatele obţinute, diverse evenimente, anuare
statistice, statisticile periodice realizate de organizațiile sportive centrale sau
locale. Autenticitatea documentelor trebuie însă verificată
Metoda studierii literaturii de specialitate
Descrierea şi analiza literaturii domeniului (literature review/overview) este
un capitol distinct în orice lucrare, reprezintând o sinteza şi o privire critică asupra
cercetărilor din domeniul temei, sau poate să fie inclusă secvenţial, cu aspecte
specifice, la începutul unor capitole. Nu există o schemă rigidă iar modul şi locul
în economia lucrării în care se face descrierea literaturii depinde de domeniu şi de
specificul temei. În toate cazurile, descrierea şi analiza literaturii ajută la:
• buna cunoaștere a domeniului (expertiza), cunoașterea conceptelor cu care se
operează în cadrul temei, teoriilor, problemelor cercetate, metodelor utilizate,
surselor datelor, dificultatilor, rezultatelor și constatărilor;
• a afla care este stadiul actual al cunoașterii în domeniu, contextul în care va fi
dezvoltată aceasta cercetare, și pentru a fundamenta cercetarea proprie a temei
(fezabilitatea temei);
• a întelege cum se leagă ideile în literatură, ideile tale cu cele din literatură; se
porneşte de la ceea ce există (care a fost examinat critic, dar obiectiv, făcând
comparaţii, formulând constatări şi remarci ) pentru a dezvolta cunoşterea;
• pentru dezvoltarea capacității de a citi în mod critic literatura, pentru a formula
clar punctele de vedere existente, autorii acestora, eventual formulând noi
interpretări;
• permite formularea unor criterii de evaluare și argumentare a propriei cercetări
(dacă prin cercetare a fost confirmată sau infirmată opinia altora, dacă a fost
completată cunoașterea cu noi înțelesuri, dacă din punct de vedere metodologic
există anumite chestiuni discutabile în cercetările anterioare; dacă actuala cercetare
reprezintă un plus adus cunoașterii;
• a dobândi cunoștinte despre modul în care se elaboreaza o lucrare la nivel master
sau doctoral-dovada a capacității de întelegere a cerințelor academic.
Selectarea surselor de cunoaștere are în vedere actualitatea acestora care este
dependent de temă și domeniul de studiu (în ştiinţele exacte care fac cercetări
fundamentale sau/şi experimentale, înseamnă întradevăr descoperiri “ultimă oră" în
timp ce în domeniile socio-umane se recurge mai degrabă la a urmări istoricul
opiniilor, metodelor, a dezbaterilor etc.). Noutăţile nu apar, în cărţi ci în articole,
studii, comunicări la conferinţe, dar și acelea sunt déjà istorie din momentul
comunicării.
Este util ca începând de la prima lectură datele de interes să fie consemnate
în fișiere însoțite de autorul lucrării, anul publicării, titlul, editura și eventual
pagina din care se utilizează un citat. Modul de evaluare a literaturii de specialitate
poate fi unul cronologic, unul tematic sau abordarea poate fi combinată. Este
important a se evidenția legătura lucrărilor amintite cu tema cercetării proprii
pornind de la anumite recenzii, apoi la cărți și articole, prezentări în conferințe.
Metoda observației
 Observația este definită ca un proces al cunoașterii științifice, constând în
contemplarea metodică și intenționată, vizând un anumit scop, a unui obiect sau
proces. P., Fraisse definește observația ca percepția unei conduite a unui document;
o considera primul moment al cercetarii experimentale. Observația este, prin natura
ei, o metodă de constatare, dar, în același timp, și de explorare atentă a celor
observate prin mobilizarea cunoștințelor anterioare, deci este o perceptie
fundamentală, dirijată, planificată și selectivă, întreprinsă cu un anumit scop.
Observaţia reprezintă contemplarea lucrurilor şi fenomenelor în starea şi
desfăşurarea naturală a lor, fără ca prezenţa observatorului să perturbe, într-un fel
oarecare, manifestarea realităţii date. Observația este perceperea intenționată a
unui obiect, document, fenomen sau proces. Cunoașterea științifica a unei realități
prin contemplare intenționată și metodică este condiționatăde prelucrare prin
rațiune a datelor obținute. În observație sunt angajate, cu ponderi specifice, atât
procesele senzoriale ale cunoașterii cât și cele logice. În observația știintificș
participă un element senzorial, perceptual și un element intelectual, conștient sau
chiar inconștient.
De regulă observația este vizuală, dar sunt multe cazurile în care participă și
alți analizatori, în funcție de caracteristicile fenomenelor urmărite, ea însăși fiind
un proces plurimodal, activ, care presupune interes, atenție susținuta, o intenție.
Scopul observatiei este culegerea de date concrete, a căror analiză științifică
să permită generalizarea. Observarea științifică este un proces intelectual activ în
care cercetatorul face efortul de a fi precis și obiectiv, chiar dacă evenimentele
observate sunt încarcate de subiectivitate.
Observația poate fi empirică, ca acţiune spontană, întâmplătoare și ştiinţifică
care răspunde unor exigenţe.
Observația îmbracă un caracter științific dacă este:
- fundamentata teoretic
- sistematică și integrală
- analitică
- metodică
- condusă după reguli
- repetată și verificată.
Observația ştiinţifică este voită şi conştientă , selectivă care prin analiză
conduce șa stabilirea unor legături, metodică, condusă după reguli desfășurată pe
baza unui plan de observare, este fundamentată teoretic având la bază cunoştinţe,
informaţii privind aspectul studiat, este sistematică în urmărirea derulării cercetării
și consemnarea celor constatate, analitică pentru cunoaşterea temeinică a celor
observate( componentele, momentele, caracteristicile), completă dacă surprinde cât
mai multe aspecte, dacă este posibil totalitatea lor.
Necesitatea actului cunoașterii este urmare a unei probleme (întrebări la care
trebuie dat răspuns) puse în legatură (Gr.,Moisil) cu un anumit sistem și cu
fenomenele suferite de acesta. Pentru rezolvarea problemei, mai întâi, se impune să
obținem informații asupra sistemului care ne intereseaza. Obținerea de informații
direct de la sisteme se realizează prin operația de observație.
De la atitudinea de observare pasivă, se trece la activizare, conștientizare,
raționalizare și organizarea observației. Astfel, observația devine o metodă
științifică de investigare. Rolul și importanta ei se intensifică odată cu utilizarea
experimentului. Ambele metode se completeaza prin particularitățile lor, alcătuind
o unitate ce formează baza metodologică a științei.
Observația permite cercetătorului să desprindă anumite fapte remarcabile,
cunoașterea acestor fapte conducându-l la o anumită ipoteză în cadrul informației
de care dispune. În baza ipotezei enunțate se instituie experimentul propriu-zis,
care are rolul de a verifica presupunerea facută și de a sugera, eventual, alte
întrebări.
 Tipuri de observații
Observația spontană (întâmplatoare) este, așa cum reiese din denumire
ocazională, de tipul observației pasive, dar, având în vedere că este facută de
specialist, poate conduce la evidențierea unor aspecte noi și interesante.
Observația organizată, cu caracter intenționat, activ, provocat și sistematic.
Acest tip de observație pornește de la o anumită idee, anticipativă a rezultatelor și a
efectelor lor.
Observația naturală, numită și directă, este facută în conditii obișnuite,
naturale, fară intervenția cercetătorului, în timp ce în observația experimentală sau
provocată, cercetătorul intervine direct prin administrarea unor stimuli, verificând
reactiile și conduita celor observate.
Observația transversală și longitudinal se numește transversală când se
face simultan pe mai multe situațții (de exemplu când luăm în studiu mai multe
clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în observația de tip longitudinal se
urmăresc evolutiv ( în timp) aceiași subiecți.
Observația mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică și statistică.
În cadrul activității de educație fizică și sport, poate cu o notă mai accentuată
în munca de performanță, atunci când sportivul are un bagaj de cunoștințe și
deprinderi bogat, când știe să interpreteze anumite stări de fapt, când a "învățat" să
se cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-observația, care poate veni cu succes
în sprijinul cercetătorului și, în primul rând, a celui ce se auto-observă. Este
necesar ca observatorul ca și auto-observatorul să nu se grăbească în a trage
concluzii; în formularea acestora să țină cont de toți factorii stimulatori și
inhibitori. Reiese că, percepția și implicit observația, prezintă un caracter selectiv.
Pentru justa orientare a observației, în legatură cu o anumită temă este
necesară o schemă sau un protocol (program) de observație, se stabileste o anumită
tehnică de notare și, dacă este nevoie, o terminologie minimă. Datele observației se
notează în timpul său, în orice caz, imediat după observare, deoarece timpul și alți
factori ar putea denatura datele. Pentru succesul observației este necesar ca
subiectul sau grupul studiat să fie urmărit în situații diferite, iar datele obținute să
fie verificate prin mai multe procedee. Observația beneficiaza în present de tehnici
moderne de înregistrare: filmul, fotografia, înregistrarea magnetica, etc. Observația
singură nu este suficienta. Este necesar ca, în cercetare, ea să fie folosită simultan
cu alte procedee.
Etapele observaţiei: stabilirea precisă a ceea ce urmează a fi studiat,
formularea precisă şi delimitarea problematicii, referiri la rezultatele cercetărilor
anterioare, sublinierea rolului şi importanţei investigaţiei, pregătirea
organizatorică, metodologică şi materială, stabilirea perioadelor de observaţie,
definitivarea parametrilor ce urmează a fi observaţi şi înregistraţi, alegerea fişelor
pe care se vor face înregistrările, stabilirea codurilor utilizate, stabilirea modului de
prelucrare a datelor şi de valorificare a acestora, cunoaşterea din timp a condiţiilor
de lucru şi asigurarea instrumentelor, materialelor de lucru (fişe de înregistrare,
rechizite, mijloace de calcul etc.), elaborarea planului de observare, realizarea unei
cercetări preliminare (pilot), realizarea cercetării propriu-zise prin observarea şi
înregistrarea aspectelor ce constituie subiectul cercetării, prelucrarea, analiza şi
valorificarea informaţiilor rezultate în urma aplicării metodei observaţiei,
ordonarea datelor, prelucrarea statistico-matematică, analiza şi interpretarea
rezultatelor, formularea unor concluzii preliminare, redactarea raportului de
cercetare, valorificarea cercetării.
Metoda studiului de caz
Metoda studiului de caz este un instrument de cercetare descriptivă a unui
caz, aplicând tehnicile observației, culegerea datelor pe teren, interviul, studiul
documentelor, jurnale personale, scrisori vechi, relatările prietenilor. Studiul de
caz este o metodă calitativă. Metoda urmărește să adâncească îîntelegerea unui
fenomen sau a unei situații cercetând un singur caz. Scopul metodei este să
determine caracteristicile unice ale subiectului sau condiției și să faciliteze
înțelegerea unor situații asemănătoare.
Metoda experimentului
Experimentul a fost folosit încă din antichitate, în mod incidental. Arhimede
l-a transformat în metoda de studiu, dar l-a folosit ca o anexă a observației.
Experimentul își dobândește adevărata valoare o dată cu constituirea
științelor moderne. În comparație cu observația, experimentul este o metoda
superioară de cercetare. El cuprinde în sine observația, nu o neagă, ci o ridică pe o
treaptă superioară, încât creează posibilitatea analizei unor fenomene dinamice,
complexe, în relații de pluricondiționare. Ceea ce dă o notă particulară
experimentului este caracterul sau activ. Se spune că "experimentul este observația
provocată". Cunoașterea experimentală folosește observația ca o condiție esențială,
ca izvor al ipotezelor și ca sursă a informațiilor provenite din provocarea deliberată
a faptelor. Metoda experimentală este o metodă de cunoaștere caracterizată prin
tendința spre coerența a unui sistem de relații controlate prin experiență.
Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaștere a realitatii,
caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental, care prelucreaza atât
fapte provenite din observație, cât și din experiment.
Experimentul mai este definit și ca procedeu de cercetare în știință, care
constă în reproducerea artificială sau modificarea intențonată a unor fenomene în
condițiile cele mai propice pentru studierea lor și a legilor care le guvernează,
potrivit, de regula, unor ipoteze sau modele prealabile. Prin experiență se întelege
totalitatea aptitudinilor, capacitatilor practice, a cunoștințelor despre realitatea
înconjuratoare, dobândite de oameni în contactul nemijlocit cu aceasta, în procesul
practicii social-istorice, al activității de transformare a naturii și a propriilor relații
și instituții sociale, al interacțiunii dintre subiect și obiect. Experiența este condiția
sine-qua-non a cunoașterii.
Experimentul presupune o bază teoretică, reprezentată prin ipoteza
conducătoare. O ipoteza neverificată în practică nu reprezintă un adevar, iar o
experiență fără finalitate precisă nu are sens. În cadrul experimentului, condițiile de
producere și desfășurare ale fenomenului sau procesului sunt supuse unei variații
sistemice. Experimentul se caracterizează și prin posibilitatea de repetare a
fenomenului sau procesului în aceleași conditii, pentru verificare.
Tipuri de experimente
În cadrul experimentului se produce sau se provoaca fenomenul sau procesul
în conditiile determinate, uneori se creează chiar fenomene sau procese noi. În
acest caz vorbim despre experimentul provocat. Există cazuri când o experiență
poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină. Se vorbeste, în acest caz,
despre experiment invocat.
Experimentul de laborator este o metodă de cercetare precisă și sigura. El
oferă posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie și siguranță, relațiile dintre
factorii variabili, ceea ce constituie o condiție de bază pentru descoperirea legilor.
În experimentul natural, subiecții sunt supuși studiului în condițiile vieții
reale. Marele avantaj al acestei metode constă în aceea că experimentul aduce, în
cursul cercetării, variațiile ale caror efecte le studiază. Experimentul se poate
organiza în așa fel încât subiecții să nu își dea seama ca sunt studiați. De exemplu,
în cadrul lecției la clasa, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în educatie
fizică poate experimenta anumiți factori, metode, s.a. (aduce variabile noi), fără ca
elevii, respectiv sportivii să-și dea seama ca sunt cuprinși în cercetare. Un alt
avantaj al acestei metode este acela ca adunarea datelor este însoțită de adnotări
rezultate din folosirea concomitentă a metodei observației. Uneori este necesar ca
datele obținute prin experimentul natural sa fie completate cu datele obținute în
condiții de laborator.
O variantă a experimentului natural o constituie experimentul psiho-
pedagogic, care se limitează la condițiile instructiv-educative, îmbinând studiul
psihologic al copilului cu acțiunea instructiv-educativă a procesului de învățământ
sau antrenament, care se execută asupra sa.
Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce
urmărește verificarea unei ipoteze formulate dinainte.
Prin experiment pilot (considerat ca o repetiție generală), experimentatorul
își verifică tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a
răspunsurilor și condițiile optime de aplicare a variabilei.
Prin experiment funcțional se urmărește stabilirea relației funcționale dintre
o variabilă independentă și o altă dependentă. Orice tip de cercetare poate aborda
fenomenele și desfășurarea lor temporală sau sincronică, concomitent. 
Experimentul longitudinal urmărește modificările corelate ale diferitelor
variabile în diferite momente ale evoluției subiecților, în timp ce experimentul
transversal constă în investigarea, la un moment dat (într-o perioadă scurtă de
timp) a unor grupe de vârste diferite, cu test adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat să aibă un rol decisiv în
alegerea uneia dintre două ipoteze contradictorii.
Putem afirma că tipurile de experiment sun: - experiment de laborator și
natural; experiment de eplorare; experiment de verificare; experiment pilot;
experiment funcțional; experiment factorial; experiment provocat și invocat;
experiment longitudinal și transversal; experiment crucial.
Variabile experimentale
Experimentul verifică o relație între două fenomene pe care
experimentatorul le produce și le controlează. Principiul general de
acțiune este astfel formulat: provocarea modificării unei situații (stimul) ți
urmăarirea efectelor acesteia (răspuns) asupra comportamentului subiectului
(personalitatea). Factorul manipulat de către experimentator se numește variabila
independentă, iar factorul modificat de acesta se numește variabila dependentă.
Într-un experiment care urmărește eficacitatea exercițiilor izometrice asupra
dezvoltării forței, variabila independentă, experimentală va fi constituită din chiar
aceste exerciții introduse într-un anumit moment în antrenament. Plusul de forță
constatat la subiecți va fi efectul aplicării variabilei independente și va fi deci
rezultatul sau variabila dependentă. Experimentul va trebui să îndeplinească
anumite conditii și în special aceea ca asupra sportivilor să nu mai acționeze și alți
factori care ar putea influența variabila dependentă, adică forța. Păstrând deci
constante toate elementele situației vom acționa numai asupra uneia și vom urmări
rezultatul acesteia.
Caracteristic pentru orice experiment este faptul ca în cadrul lui modificăm
(schimbăm) în mod sistematic unul din factori, unul dat, care formează obiectul
cercetării, în timp ce toți ceilalți rămân nemodificați. Cu alte cuvinte, în experiment
se pune în evidență acțiunea unui factor, căutând să se izoleze aceasta influență și
se urmăresc apoi consecințele pe care variația factorului studiat la are asupra
proceselor sau fenomenelor. În experimentul respectiv, factorul presupus a fi
responsabil de modificarea fenomenelor cercetate și care este controlat, manevrat
și modificat se numește variabila independentă, iar reacțiile subiectului,
răspunsurile lui, performanțele realizate reprezintă variabila dependentă.
În afara celor două variabile există și variabila subiect . De multe ori,
variabila subiect este cea care se verifică în experiment, urmărindu-se reactivitatea
la anumiți stimuli. Aceasta variabilă poate fi provocată atunci când subiecții sunt
puși în anumite condiții (alimentație, odihnă, etc.) sau invocată, atunci când vârsta,
sexul, constituția, pregătirea, s.a. sunt considerate în relație cauzală cu anumite
reacții și performanțe.
În domeniul educatiei fizice si sportului, cercetările vizează în principal
studiul particularităților manifestărilor de ordin motric, psihologic și somatic –
funcțional pe care le determină practicarea exercițiilor fizice de un anumit fel.
Controlul variabilelor semnifică asigurarea condițiilor de repetare a
rezultatelor, de câte ori se reia cercetarea. Pentru controlul variabilelor
experimentale se folosesc doua tehnici: prima constă în neutralizarea variabilelor
care nu pot fi mentinute constante și cea de-a doua este reprezentată de alcătuirea
unor planuri experimentale cu mai multe variabile, ca prin analiza să desprindem
ponderea lor relativa asupra rezultatelor.
Variabila situație sau stimul prezintă ca aspecte: ambianța fizică trebuie
menținută constantă pe parcursul cercetării, ambianta socială, tradusă prin prezența
spectatorilor sau a unor persoane în timp ce subiecții execută sarcinile, are o
influență deosebită asupra disponibilitatilor subiectilor.
Reușita experimentului presupune desfășurarea lui după un protocol riguros,
întocmit în baza căruia să se faca controlul sau administrarea variabilei
independente. Subiectul trebuie să fie clar și corect formulat, pentru ca să se
înteleagă cu precizie ce este de făcut.
Variabila subiect se prezintă în doua ipostaze: invocată (non-experimentală),
când actiunea variabilei independente provoaca modificari ale variabilei
dependente, în functie de particularitatile subiectului (vârsta, sex, pregatire,
etc.); provocată, prin modificări asupra organismului sau psihicului subiectului,
cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor substanțe farmaceutice sau prin
condiții diferite de odihnă sau motivație provocată de sarcină (instructie).
Variabila răspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de răspunsul unor
persoane.
 Organizarea experimentului se referă la toate acțiunile întreprinse pentru ca
experimentul să se deruleze în maniera care conduce la obținerea rezultatelor
scontate. Prima acțiune se referă la selectarea subiecților. De obicei în experiment
sunt cuprinse două grupuri: unul experimental, căruia i se administrează variabila
independentă, și celalalt numit de control pentru care votarea variabilei
independente este zero. Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populație, în funcție
de un criteriu (vârsta, sex, sport practicat, s.a.). Aceste grupe sau eșantioane trebuie
să fie reprezentative, adică să nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor
esențiale. Cu cât eșantionul este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai
semnificative și, ca atare, rezultatele cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga
populație (din care s-a selectat eșantionul). Selectia eșantioanelor poate fi facută în
mai multe feluri. Una ditre ele este selecția întâmplătoare, când fiecare membru al
populației are șanse egale. În acest caz se face lista subiecților, apoi se fac bilete cu
numărul subiectului din lista și se trage la sorți ori de câte ori este necesar pentru a
obține eșantionul de mărimea dorită (atât pentru grupa experimentalăăa, cât și
pentru cea de control). În cadrul experimentului psiho-pedagogic - metodic, clasele
de elevi sunt considerate, în totalitatea lor, grupe de experiment si control (clase
paralele). Astfel de grupuri, alcătuite prin selectie întâmplătoare, se
numesc grupuri independente. În acest caz, echivalența este considerată în scopul
mediei și a deviației standard (pentru variabila măsurată). Un alt mod de selecție pe
grupuri de perechi numite asociate sau corelate. În acest caz echivalența grupurilor
este dată de faptul că fiecare subiect din grupa experimentală are un echivalent în
grupa de control. Pentru a se realiza aceasta , subiecții sunt supuși unei probe (sau
mai multe) preliminare în legatură cu variabila (variabilele) pe care o controlam. În
funcție de rezultate, subiecții sunt repartizați doi câte doi, unul în grupa
experimentală și celalalt în grupa de control. În cazul grupelor perechi, rezultatele
obținute sunt prelucrate statistic (oarecum) diferit față de grupele independente.
 Dacă în cercetare este cuprinsă o singura grupă, rezultatele inițiale și cele
finale sunt prelucrate și integrate statistic, ca și în cazul grupelor corelate. De
regulă, în experiment, variabilei independente i se dau mai multe valori (cantitative
sau calitative), pentru a vedea efectele asupra variabilei dependente. Pornind de la
acest fapt, se impune utilizarea mai multor grupe echivalente. Prin aceasta sunt
neutralizate, în mare masură, influențele nedorite, necunoscute, ale unor variabile
ne-experimentale, provenite din diferentele dintre subiecți sau din ordinea
prezentării stimulilor. Astfel, pentru fiecare valoare a variabilei independente se
vor folosi grupuri echivalente. Un alt caz este când, pentru toate valorile variabilei
independente, se foloseste un singur grup de subiecți. Multă vreme, în cercetarea
experimentală, s-a considerat ca suficientă măsurarea unei singure variabile și
menținerea constantă a celorlalte. Utilizarea mai multor variabile a fost
demonstrată în deceniul al treilea al secolului nostru. Planurile experimentale cu
mai multe variabile se numesc factoriale.
Important pentru experiment este interpretarea rezultatelor cercetarii și
eventual confirmarea ipotezei de cercetare. Pentru aceasta se procedeaza conform
regulilor de prelucrare statistica, adică: ordonarea datelor; calculul valorilor
centrale ți al variabilității; se calculeaza erorile mediilor grupurilor cuprinse în
cercetare, față de media presupusă a populatiei; se calculează testul de semnificație
al mediilor și testul de comparare al frecvențelor.
Metoda matematico-statistică
Matematica este știința care se ocupă cu studiul cantităților și ordinilor,
rezultatele cercetării matematice, cunoscute ca teoreme, sunt obținute din derivații
logice care presupun mai degrabă sisteme axiomatice decât o combinație între
observație și raționament. Multe metode matematice însă au o utilitate
fundamentală în științele empirice, ale căror fructe sunt ipotezele și teoriile.
 Statistica oferă o serie de parametri, indicatori și indici care vin în sprijinul
cercetătorului pentru a clarifica prezumțiile sau ipotezele formulate. Dintre
parametri de tendință uzual folosiți sun media aritmetică, mediana șirului de date,
modulul șirului de date și valoarea centrală a șirului de date. Indicia de împrăștiere
utilizați sunt amplitudinea, abaterea sau deviația central, abaterea medie, dispersia,
abaterea tip, coeficientul de variație și coeficientul de asimetrie. Pentru măsurarea
legăturii dintre variabile este utilizată corelația simplă sau multiplă și regresia. În
interpretarea datelor se face referire la eroarea medie, eroarea unui coeficient de
corelație, la testul "t" (Student). Comparația statistică are în vedere aprecierea
semnificației mediei, criteriul ϰ2 (chi pătrat), criteriul F precum și alți indicatori
pentru măsurarea efectului indus. Ca metode neparametrice statistica oferă
oportunitatea de scalare a rezultatelor.
Media aritmetică. Conceptul de medie are semnificația de centralitate, de
mijlocitor pentru un șir de date sau rezultate reale. Media este o cantitate fictivă
care aproximează un centru spre care și în jurul căruia gravitează datele provenite
dintr-o măsurare reală. În sportul de performanță, raportarea la medie trebuie
facută cu prudență, performanța sportivă prin definiție, este o exceptie de la medie,
este o tendință la extrem. Media nu poate caracteriza potențialul performanțial;
prin intermediul ei se poate caracteriza numai inconstanța rezultatelor, mai exact
factorul psihic de valorificare a performanței.
Abaterea standard este un numar fictiv care aproximează masură în care
rezultatele unui șir de măsurători reale se împrăștie în jurul valorii centrale.
Corelația statistică este una din formele de interpretare analitică prin care se
apreciază asemănarea modurilor de variație a două sau mai multe șiruri de date. 
Termenul de corelație definește legătura dintre variabilele
observabile. Corelația constată cât de asemănător variază două șiruri de
date. Gradul de asemănare este măsurat cu ajutorul coeficientului de corelație. Din
punct de vedere statistic, corelația poate să fie semnificativă sau nesemnificativă,
după cum măsura ei, coeficientul de corelație depășește un prag stabilit empiric,
pentru care probabilitatea unei asemănări este acceptabilă. 
În prelucrarea și interpretarea statistică se pornește de la ipoteza nulă,
conform careia datele obținute sunt întâmplătoare, în timp ce ipoteza de cercetare
afirmă existența unei diferențe datorate administrării variabilei independente.
Metoda anchetei
Ancheta este o cercetare extensivă care urmăreşte să surprindă, în urma
răspunsurilor la întrebările formulate, frecvenţa unor însuşiri sau variabile
caracteristice – interese, atitudini, opţiuni, opinii – la nivelul unor populaţii (Moser,
1967). Are grad de subiectivitate dând posibilitatea să s ascundă anumite fapte
lăuntrice, să se răspundă eronat. Pentru a preveni acest fapt cercetătorul trebuie să
obţină colaborarea subiecţilor, să dea dovadă de măiestrie în punerea problemelor,
în adresarea întrebărilor pentru a câştiga încrederea lor. Metoda anchetei, prin
dezvoltarea si extinderea investigarii din diferite domenii si, mai ales din domeniul
stiintelor sociale, a dobândit un prestigiu deosebit. Pe parcursul utilizarii ei, tehnica
de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei metodologica, s-a
perfectionat, stabilindu-se cu precizie conditiile folosirii esantioanelor,
chestionarelor si interviului, a prelucrarii si prezentarii rezultatelor din anchete.
Faptul ca metoda anchetei este folosita în diverse domenii: sociologie, pedagogie,
psihologie si faptul ca nu întotdeauna cei ce folosesc aceasta metoda au o pregatire
corespunzatoare, a dus la comiterea unor greseli de utilizare. Este stiut faptul ca,
prin aplicarea unei singure metode, rezultatele în cercetare nu sunt concludente, cu
atât mai mult, folosirea metodelor de ancheta, prin care obtinem informatii ce
poarta o mare doza de subiectivism, trebuie sa se faca concomitent cu alte metode.
Ancheta este cea care ne ofera informatii, dovezi din diverse surse, dar
experimentul ne ofera "probe". Folosirea metodelor de ancheta este necesara, mai
ales în cazul în care ne intereseaza opiniile, atitudinile si motivele acestora, a unor
indivizi sau grupuri. De exemplu: folosind chestionarul, ne putem da seama de
preferintele unei clase de elevi, în ceea ce priveste sportul preferat, sau folosind
interviul putem afla opinia unor spectatori în legatura cu o competitie sportiva.
Având în vedere ca prin ancheta obtinem "relatari personale", se iveste
problema: cât de "obiectiva" este aceasta si daca poate fi folosita în formarea unor
concluzii cu caracter stiintific. Folosind ancheta în domeniul educatiei fizice si
sportului, obtinem relatari privind: starile psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort
voluntar, manifestari organice etc.), atitudini, opinii, motive, stari subiective din
domeniul cognitiv, afectiv. Trebuie avut în vedere ca relatarile sunt afectate de mai
multi factori, printre care: tendinta unora de a-si "corecta" trasaturile personale, din
dorinta de a aparea într-o lumina cât mai favorabila; nivelul de cultura, atitudinea
refractara la raspunsuri, sau, pur si simplu, refuzul de a raspunde s.a.
Scopul majoritatii anchetelor este de a furniza, pur si simplu, informatii.
Folosirea metodei de ancheta în domeniul educatiei fizice este determinata,
în primul rând, de caracteristicile domeniului si temei de cercetare. Metodele de
ancheta fiind caracteristice, mai ales, stiintelor sociale, scopul lor este, în principal,
sondarea opiniei oamenilor, a indivizilor, a grupurilor alese la întâmplare sau dupa
anumite criterii (vârsta, profesia, zona geografica, etc.).
Ancheta poate avea un scop descriptiv, fiindu-ne utila în cunoasterea de
ansamblu, alteori având un scop explicativ, functia ei fiind teoretica - sa testeze o
anumita ipoteza, sugerata de teorie - sau strict practic - sa explice raportul dintre un
numar de variabile. Anchetele se deosebesc dupa populatia pe care o cuprind.
Întelegând termenul "populatie" în sens statistic, el desemneaza un grup de indivizi
sau colective, în sensul larg al cuvântului. Practic însa, nu se poate cuprinde în aria
investigarii întreaga colectivitate. Astfel, se recurge la esantionul care poate fi
selectionat - reprezentativ - si esantioane extrase la întâmplare, adica aleatoare.
 Ancheta trebuie sa-si precizeze scopul si, în functie de acesta, sa-si
delimiteze cuprinderea. Gradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de
compozitia esantioanelor, adica de calitatea elementelor care le compun, iar pe de
alta parte, de volumul lor, adica de numarul elementelor care îl compun, iar, pe de
alta parte, de volumul lor, adica de numarul elementelor cuprinse în fiecare
esantion. Decizia asupra marimii esantionului va fi determinata, în mare masura,
de modul în care rezultatele urmeaza sa fie analizate. Astfel, de la început,
cercetatorul trebuie sa aiba în vedere diviziunile ce urmeaza sa se faca în tabularile
finale.
Aplicarea metodei de ancheta se prin chestionare, sondaje, studii de caz și
interviuri.
Alcatuirea chestionarelor presupune o riguroasa precizare a problemelor si a
obiectivelor cercetarii. Întrebarile trebuie sa fie astfel formulate încât sa primeasca
raspunsurile scontate, lucru ce usureaza munca de grupare si ordonare a datelor
precum si prelucrarea lor.
Chestionarele închise prevad raspunsuri fixe - care se preteaza la prelucrare
dihotomica (da - nu).
Chestionarele alternative aleg un raspuns din mai multe raspunsuri posibile.
Chestionarele deschise permit subiectului sa raspunda liber la întrebari.
O alta forma, utilizata destul de frecvent, de raspuns, este cea care
foloseste scala numerica (prin ranguri).
În alcatuirea întrebarilor ce compun chestionarul, trebuie sa se tina seama
de: - sa aiba o singura interpretare; - sa fie scurte si clare; - sa nu faca nici o aluzie
la subiect, pentru a nu-i leza amorul propriu.
Ordinea întrebarilor presupune raspunsuri gradate de la usor la greu, de la
problemele generale la cele particulare si delicate.
 Chestionarul trebuie tiparit pe hârtie de calitate, cu rubrici suficient de largi
pentru raspuns. Se va tipari pe o singura fateta a foii. Numarul întrebarilor este în
functie de problemele urmarite. (Când numarul întrebarilor este mai mare decât 30,
se recomanda sa se divida chestionarul).
Chestionarele pot fi postale sau prin corespondenta și directe.
Chestionarele prin corespondenta sunt usor de administrat, dar prezinta
dezavantajul ca nu întotdeauna sunt eficiente. Aceasta ineficienta rezida din:
- raspunsurile care se pretind de la o persoana pot fi afectate de interventiile altora;
- daca raspunsurile nu sunt suficient de clare si simple, raspunsurile vor fi
ambigue;
- scade gradul de independenta al raspunsurilor;
- lipseste posibilitatea de a completa raspunsurile prin date de observatie.
Un alt dezavantaj care ridica serioase dificultati, uneori, este cel al non-
raspunsurilor. Se ridica problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz,
anchetatii au alte pareri sau ce alte motive duc la non-raspunsuri. Experienta
acumulata prin utilizarea anchetei a dus la solutionarea acestor probleme.
Chestionarele directe sunt aplicate, dupa cum arata si denumirea, fie individual, fie
în grup. Avantajul acestor chestionare consta în aceea ca raspunsurile primite pot fi
completate cu date rezultate din observatii. Aplicarea chestionarului se face sub
control, în timp limitat sau nelimitat. În cazul aplicării în prezență cercetătorului se
pot oferi în mod direct instrucţiuni, se pot culege un număr mare de date de la
subiecţi dintr-un teritoriu mare, costul este mult diminuat, se elimină greşelile de
înregistrare şi interpretare ale cercetătorului, anonimatul răspunsului este mai bine
protejat. Se folosesc chestionare tiparite. Uneori, subiectul nu e prezent,
raspunsurile se dau prin e-mail sau telefon, apoi chestionarul este completat de
operator.
 În primul caz pot fi chestionaţi un număr mare de subiecţi, nu necesită
operatori, subiecţii au timp suficient să mediteze asupra răspunsurilor, se elimină
influenţa perturbatoare a operatorului, într-un timp relativ scurt se pot obţine un
număr mare de informaţii, costurile sunt relativ scăzute, nu există operator care să
ofere precizări, subiecţii cunosc din timp întrebările şi pot să mediteze asupra
răspunsurilor, chiar să revină asupra lor, dar asta face ca să se piardă din
spontaneitatea răspunsurilor, nu se poate estima numărul persoanelor care vor
returna chestionarele completate.
Prin telefon suntcheltuielile relativ mici ale cercetării, există rapiditate în
obţinerea informaţiilor, oferă posibilitatea de aplicare pe o arie mare, practic în
toată ţara, este un numărul mic de refuzuri în comparaţie cu chestionarele prin
corespondenţă și ofera posibilitatea de a introduce rapid datele

În toate cazurile, anchetatorul poseda un ghid de conversatie. Astfel se

ajunge usor la interviu.
Interviul (convorbirea) poate fi formal sau neformal.
Interviul formal se foloseste de regula în investigarile la scara mare. El
cuprinde serii de întrebari, iar raspunsurile sunt înregistrate într-o forma
standardizata. Astfel, interviul formal mai poate fi numit: - extensiv;- controlat;
- inflexibil;- global standardizat.
În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea si
libertatea de a schimba ordinea întrebarilor, de a adauga întrebari suplimentare, de
a da explicatii, atunci când este cazul. Operatorului nu i se impun niste întrebari, ci
are un numar de probleme la care primeste raspunsuri si pentru aceasta are
libertatea de a-si construi interviul. Astfel, interviul neformal poate avea mai multe
variante: - interviu ghidat;- interviu conversatie;- interviu nedirectionat.
 Interviul anamnestic este unul din instrumentele cel mai des utilizate in
educatie fizica si sport. Elemente specifice pentru discutiile purtate cu sportivii:
- situatia familiei
- alegerea sportului
- cum se simte in mediul sportiv
- performanta la antrenamente si in competitii
- emotiile traite inainte de competitii
- consecventa in pregatirea sportiva
Datele pe care cercetatorul le obtine din ancheta (dupa cum s-a mai amintit)
sunt: date obiective: (care pot fi verificate si de alte persoane), de pilda: vârsta,
ocupatia, starea civila, rezultatele în sport, etc.; date subiective (privitoare la
subiect), cum sunt: dispozitii, preferinte, sentimente, motive, etc.
Metodele de ancheta se folosesc în cercetarea psihologica, în studiul
personalitatii. În acest caz, mai mult decât în cercetarile sociologice, trebuie
acordata o deosebita atentie fidelitatii si validitatii chestionarelor. În psihologie se
foloseste chestionarul standardizat si etalonat, deci un test care permite
psihodiagnoza.
În psihosociologie se foloseste chestionarul sociometric pentru studiul
relatiilor si interrelatiilor din cadrul grupurilor mici.
Principalele etape în aplicarea metodei anchetei sunt:
- precizarea problemei si stabilirea obiectivelor de urmarit
- stabilirea esantionului asupra caruia se aplica ancheta
- pregatirea instrumentelor de ancheta
- efectuarea anchetei pilot si introducerea corectivelor in planul de ancheta
- efectuarea anchetei propriu-zise
- prelucrarea si analiza rezultatelor
- redacatrea raportului final
 Metodologia de aplicare a urmărește mai multe etape: precizarea problemei
si a scopurilor pe care le urmareste, delimitarea populatiei (alegerea esantioanelor),
pregatirea instrumentelor de ancheta, eectuarea anchetei de proba (pilot), dupa care
se aplica corectivele necesare planului anchetei propriu-zise, efectuarea anchetei
propriu-zise. interpretarea rezultatelor, redactarea raportului final.
În fazele pregatitoare ale anchetei, trebuie început cu delimitarea
informatiilor ce se cauta. Deci, se precizeaza problemele de investigat si care sunt
obiectivele ce se urmaresc. În functie de acestea se vor preciza esantioanele si
criteriile dupa care vor fi constituite.
În domeniul educatiei fizice pot fi cuprinse în cercetare toate populatiile, cu
exceptia cazului când se face o investigare pe o scara mai larga (regionala, zonala,
nationala). Metodele de esantionare vor asigura cercetatorului precizia ceruta în
raport cu exigenta si cu gradul de eroare posibila. Apoi, urmeaza studiul literaturii
existente. O informatie bogata despre majoritatea aspectelor cuprinse în ancheta si
despre subiecti. Abia acum începe elaborarea instrumentelor de ancheta, adica
chestionarul sau ghidul de conversatie, fiind într-o forma admisa, când se ajunge la
ancheta pilot dupa care se fac corecturile necesare. Dupa ce toate problemele mai
sus mentionate au fost rezolvate, se trece la efectuarea anchetei propriu-zise. În
aceasta etapa, o mare importanta o prezinta instructajul care se face subiectilor
(scris sau verbal). Operatorul trebuie sa manifeste multa pricepere pentru a crea
acea legatura cu subiectii, de care depinde maniera în care vor raspunde.
Prelucrarea datelor obtinute din ancheta necesita o munca grea si, uneori,
îndelungata care presupune: codificarea; clasificarea; tabularea; analiza.
În prima operatie este verificat fiecare chestionar în parte, pentru a vedea cât
de complet, exact si uniform este. În acelasi timp (sau dupa), se trece la codificarea
si clasificarea raspunsurilor pe categorii de semnificatii. Codificarea se face notând
cu un simbol (numeric, alfabetic, grafic), fiecare raspuns relativ la aceeasi
întrebare, dupa clase distincte.
Clasificarea raspunsurilor este o operatie mai dificila, în cazul raspunsurilor
libere. Urmeaza apoi tabularea, adica transcrierea sintetica, succesiva si precisa a
datelor necesare în analiza. Analiza se realizeaza, pe de o parte, global, în forma
necantitativa si apoi cantitativ, adica statistic alcatuindu-se distributii cu grafice
corespunzatoare, calculându-se valorile centrale, procente, erori, coeficient de
corelatie, etc.
În ultima etapa, analiza va urmari sa scoata în evidenta masura în care
ipoteza se confirma si, sa stabileasca datele noi care au aparut din investigatie.
În alcatuirea raportului final al unei anchete trebuie sa existe mai multe
puncte: descrierea generala, în care sa fie prezentate: scopul, material cuprins,
natura informatiei si metoda de colectare, metoda de esantionare, repetarea
anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii celor propuse, cine a
raspuns de ancheta, bibliografie studiata; descrierea proiectului de ancheta;
Ancheta sociometrica. Pornind de la constatarea ca in grupurile care exista
relatii pozitive activitatea este mai eficienta, metoda sociometrica isi propune sa
studieze relatiile preferentiale in vederea stabilirii nivelului de coeziune a grupului
si elementelor de ordin psihologic care o determina. Elementul de baza al testului
sociometric este preferinta afectiva sau alegerea pozitiva, negativa sau indiferenta,
exprimata ca raspuns la intrebarile puse de cercetator. Se determină gradul de
coeziune a grupului, ierarhia membrilor grupului, relațiile de atragere sau
respingere.