FENOMENOLOGIE ŞI ONTOLOGIE SOCIALĂ.

INTENŢIONALITATEA ŞI INŢELEGEREA
FENOMENELOR SOCIALE LA JOHN SEARLE

Adrian PĂCURAR

John Searle reprezintă, fără nicio îndoială, unul dintre cele mai influente nume din
filosofia minţii şi a limbajului din a doua jumătate a secolului XX. În scrierile teoretice ale
acestui autor regăsim câteva teme care se pretează foarte bine la o analiză comparativă cu
ideile fenomenologiei în general. În acest sens, conceptul care ne-ar putea interesa în cel mai
înalt grad în configurarea unei analize comparative cu discursul epistemic al metodei
fenomenologice este intenţionalitatea. Dar aici nu este vorba despre acea intenţionalitate
avută în vedere de Husserl de pildă, ci de un sens particular al acesteia capabil, cel puţin în
viziunea lui Searle, să dea seama de tot ceea ce am putea numi fapt sau fenomen social. Este
poate util de consemnat în acest context faptul că întregul cofraj conceptual searlian pare să
respingă, într-un mod subtil asumat, orice atitudine paseistă referitoare la marea tradiţie a
fenomenologiei. Searle pare să-şi fi asumat un tropism relativ lesne decupabil, o direcţie
specifică a asumării intenţionalităţii şi a metodei fenomenologice în general destinată în bună
măsură să dea seama de emergenţa oricăror ontologii sociale. Mărturie în favoarea acestui
tropism dezvoltat de Searle şi generat de trunchiul comun de bază al tradiţiei fenomenologiei
stau pletora de studii de filosofie a minţii acumulate masiv în Occident în ultimele decenii.
Dincolo de simpla grafomanie universitară ce răzbate din aceste studii pot fi, totuşi,
identificate destule cercetări apte să ateste unicitatea versiunii de fenomenologie adoptată de
Searle. În cele ce urmează ne vom referi pe scurt la câteva concepte searliene strâns legate de
tema generală a intenţionalităţii. Scopul este acela de a elabora un punct de plecare concis şi
limpede pentru o cercetare ulterioară amănunţită asupra acelor concepte care pentru Searle
sunt apte să explice modurile de constituire a oricărei forme posibile de ontologie socială.
Să vedem de exemplu, pentru început, cum se prezintă intenţionalitatea în una dintre
cele mai cunoscute lucrări ale lui John Searle: Realitatea ca proiect social1.
Într-o manieră rezumativă abordarea generală a intenţionalităţii are în această lucrare
următoarele particularităţi:
 1. Nu există o conceptualizare riguroasă a ei, cel puţin nu în măsura în
care ar fi fost dezirabilă o clarificare a raporturilor în plan conceptual cu ideea de
intenţionalitate prezentă la Husserl sau chiar la Heidegger. Searle se mulţumeşte să
recurgă la noţiunea de stări intenţionale pentru a desemna o realitate ce traduce fie
ceva manifest fie ceva potenţial din partea individului. Fireşte, intenţionalitatea este
abordată extensiv de Searle în lucrări pe care autorul le-a destinat în mod exclusiv
acestui concept, însă, aici am dorit să subliniem acest fapt în contextul în care sarcina
preluării unor concepte fenomenologice trebuie să fie şi aceea de a explica ontologiile
sociale. Pe această linie doar sugerăm că probabil ar fi fost mai util şi mai indicat ca
analiza intenţionalităţii să se desfăşoare în contextul acestei lucrări într-o manieră mai
extinsă şi mai puternic conexată cu tema generală a ontologiilor sociale.
2. A doua caracteristică esenţială a intenţionalităţii în acest context
searlian este aceea că, în acord cu Searle însuşi, stările intenţionale trebuie privite ca
un „Fundal de capacităţi” ce determină şi în final permite apariţia stărilor intenţionale.
Pentru a fi limpede stările intenţionale ce configurează Fundalul nu sunt în sine
intenţionale ci ele ar trebui interpretate doar ca nişte condiţii de posibilitate ale stărilor
intenţionale directe şi, mai ales am zice noi, ale efectelor acestor stări intenţionale
directe.
Pornind de la această manieră particulară de conceptualizare Searle determină
următoarele funcţii şi efecte ale Fundalului însuşi:
1. Fundalul permite interpretări lingvistice;
2. Fundalul permite interpretări perceptive;
3. Structurile de Fundal sunt conştiente;
4. Accesul la experienţe de durată se face în formă narativă sau dramatică;
5. Individul dispune de un set de dispoziţii motivaţionale ce vor
condiţiona structura experienţelor individuale;
6. Fundalul facilitează anumite tipuri de disponibilitate;
7. Fundalul predispune la o serie de comportamente;
Asupra acestui concept specific Searlian cum este Fundalul s-au scris tomuri întregi.
Nu intrăm aici în amănunte dintr-un motiv de organizare a cercetării: articolul de faţă este
destinat doar să ofere un tablou sumar şi introductiv asupra principalelor concepte utilizate
de John Searle în tentativele sale de a explica ontologia socială. În articolele ulterioare din
cadrul proiectului conceptele cheie vor fi dezvoltate în mod corespunzător2.
 Analiza intenţionalităţii se desfăşoară, cum spuneam, într-o manieră mult mai extinsă
în alte lucrări semnate de Searle. Să vedem, din nou pe scurt, cum se prezintă acest concept în
lucrarea lui Searle din 1983. Primele opinii ale exegezei au fost consemnate la un interval
foarte scurt de la apariţia lucrării despre intenţionalitate din 1983. Acestea pot fi rezumate
după cum urmează:
1. Pentru Searle problemele intenţionalităţii nu se reduc la probleme de
natură lingvistică sau semantică. După cum s-a observat, pentru Searle
intenţionalitatea nu este în mod esenţial de natură lingvistică. Intenţionalitatea actelor
de vorbire este una derivată de la nivelul intenţionalităţii de principiu a stărilor
mentale. Astfel, pentru Searle orice teorie asupra intenţionalităţii trebuie să fie în
acelaşi timp considerată ca un fundament pentru teoria actelor de vorbire şi nu invers3.
2. În contextul unei delimitări subliniate de Searle dintre intenţionalitatea
actelor de vorbire şi problema intenţionalităţii în general mai merită amintit aici un
fapt deloc nesemnificativ: pentru Searle abordarea intenţionalităţii nu trebuie să aibă în
vedere de ce anume anumite propoziţii despre intenţionalitatea fenomenelor mentale
violează anumite principii logice ci, mai degrabă, modul în care am putea explica în ce
fel acele fenomene mentale intenţionale se află în relaţie cu stări de lucruri la care fac
trimitere4.
3. Searle pare să adopte o poziţie fizicalistă în ceea ce priveşte natura
stărilor intenţionale. Acelaşi autor invocat până aici face observaţia că poziţia pe care
pare să o adopte Searle este una nonreducţionistă în sensul că se admite natura
ireductibilă a stărilor mentale în contextul în care, totuşi, Searle declară în repetate
rânduri, într-un mod abrupt şi oarecum simplist, faptul că stările intenţionale sunt
întotdeauna cauzate şi realizate la nivelul structurii creierului5.
4. Pentru Searle intenţionalitatea nu poate fi asimilată unei probleme
periferice la nivelul filosofiei minţii ci dimpotrivă aceasta trebuie să stea la baza
oricărui cadru conceptual fundamental pentru filosofia minţii6.
5. Searle pare să adopte o poziţie internalistă în ceea ce priveşte
intenţionalitatea încercând să explice noţiunea implicată în expresia conţinut
intenţional al unei stări mentale. McIntyre observă în continuare faptul că pentru
Searle intenţionalitatea unei stări mentale este o proprietate pe care stările mentale o
posedă în mod inerent în baza propriei lor naturi interne. Pentru Searle
intenţionalitatea unei stări mentale este independentă de ceea ce poate fi adevărat
despre realitatea exterioară a stărilor mentale. McIntyre conchide aici că poate tocmai
 acest aspect îl plasează pe Searle într-un punct foarte apropiate de marea tradiţie a
fenomenologiei pe linia Brentano – Husserl7.
Dincolo însă de caracterul oarecum simplificator al rezumatului de mai sus specificul
intenţionalităţii la Searle reclamă o abordare mai detaliată întrucât Searle pune în scenă
concepte cu semnificaţie nouă în raport cu tradiţia fenomenologiei în ceea ce priveşte
problema intenţionalităţii. Reţinem pentru început faptul că în cazul lui Searle
intenţionalitatea unei stări mentale este întotdeauna determinată de trei factori: natura stării
mentale respective, adică ceea ce Searle numeşte conţinutul ei intenţional, „reţeaua”
subiectului, adică un sistem de stări intenţionale în cadrul căruia apare o anumită stare
mentală şi, desigur, Fundalul(Background), adică un sistem de capacităţi non-intenţionale ce
redă inclusiv dimensiunea biologică a subiectului împreună cu setul de abilităţi acumulat prin
experienţă8 . În ceea ce priveşte conceptul de Network asumat de Searle, cum vom vedea când
vom elabora demersul comparativ cu rezultatele husserliene, considerăm că există riscul
naufragiului în disoluţia eului, în desubstanţializarea subiectului aşa cum a fost acest moştenit
din tradiţia metafizicii occidentale. Vom reveni asupra acestui aspect ceva mai încolo.
Legat acum de conţinutul intenţionalităţii trebuie subliniat aici următorul aspect:
Searle cuplează studiul intenţionalităţii cu studiul actelor de vorbire în sensul că doar având în
vedere această relaţie se poate determina conţinutul unei anumite stări intenţionale. Pentru a
lămuri acest aspect Searle face aspect la două concepte cheie din cadrul teoriei asupra actelor
de vorbire: forţa ilocuţionară şi conţinutul propoziţional. Primul variază în funcţie de actul de
vorbire realizat (afirmaţie, promisiune etc.) în vreme ce al doilea concept variază în funcţie de
ceea ce este prezent ca expresie în actele de vorbire. Acest al doilea concept, respectiv
conţinutul propoziţional, determină propriile condiţii de satisfacere. Conţinutul propoziţional
ar trebui să se suprapună pe starea lumii în vreme ce actele ilocuţionare să determine
modificări în starea lumii. Primul are o aşa-numită direcţie de suprapunere de tipul cuvânt –
lume în vreme ce al doilea una de tipul lume – cuvânt întrucât în ultimul caz conţinutul
propoziţional prezent într-un act ilocuţionar, pentru a deveni adevărat, este necesară
modificării unor stări din lume9.
În contextul de faţă trebuie să precizăm faptul că aspectele ce ţin strict de teoria actelor
de vorbire şi, mai ales, de relaţia acestora cu problema intenţionalităţii, prezintă în cazul lui
Searle o importanţă deosebită întrucât actele de vorbire, prin structura şi prin specificul lor în
raport cu intenţionalitatea, pot contribui la elaborarea unei ontologii sociale. Şi asupra acestui
aspect vom reveni spre finalul raportului.
 Revenind la problema intenţionalităţii şi la analiza acesteia în raport cu actele de
vorbire trebuie amintit tot în acest context faptul că o asemenea abordare, cum au sesizat
numeroşi autori, redă ceea ce se poate numi abordarea reprezentaţionalistă a intenţionalităţii.
În această versiune de asumare a intenţionalităţii putem vorbi de două caracteristici ale
acesteia:
1. Proprietatea stărilor mentale de a fi reprezentaţionale este inerentă
stărilor mentale datorită naturii acestora10. Aici noi am putea sesiza aproape o
identitate de punct de vedere cu poziţia exprimată de Franz Brentano
Intenţionalitatea ca reprezentare este o proprietate internă a stărilor mentale.
Interesantă este distincţia operată de Searle între conţinut şi obiect al unei stări
mentale intenţionale. Toate stările mentale intenţionale posedă conţinut, dar nu toate
au obiect corespondent în realitate. Distincţia este menită să sugereze diferenţa
dintre stările mentale cu corespondent verificabil în realitate în momentul în care
sunt exprimate în conţinut propoziţional şi cele care nu pot îndeplini această
condiţie. În ambele situaţii este prezentă reprezentarea chiar dacă nu întotdeauna
intenţionalitatea ca reprezentare are corespondent verificabil în realitate. Din
punctul nostru de vedere distincţia ne este neapărat necesară în contextul unei
abordări fenomenologice tradiţionale, însă, aceasta este, totuşi, utilă în măsura în
care pare să deschidă calea unui realism în privinţa abordării problemei adevărului
unei stări intenţionale în care este prezentă, evident, reprezentarea, atunci când
această stare intenţională este exprimată printr-un conţinut propoziţional.
2. O a doua caracteristică a stărilor mentale de a fi intenţionale în baza
prezenţei reprezentărilor luată în discuţie şi de Ronald McIntyre este următoarea:
potrivit lui Searle toate stările mentale reprezintă un obiect sau o stare de lucruri sub
diverse aspecte, aspecte care reprezintă condiţiile de satisfacere a adevărului
propoziţional al unor stări intenţionale plasate exclusiv la nivelul subiectului.
Observaţia este foarte importantă ea sugerând faptul că stările mentale sunt
intenţionale nu în baza unor relaţii obiective dintre ele şi realitatea extra-mentală, ci
stările mentale sunt intenţionale prin ele însele11. Noi am adăuga aici suplimentar
faţă de observaţiile lui McIntyre faptul că o asemenea poziţie mută tema adevărului
unui conţinut propoziţional bazat pe intenţionalitate din cadrul unei teorii clasice a
adevărului corespondenţă în cadrul tot al unei teorii de tip corespondenţă dar care,
de data aceasta, ia in discuţia „corespondenţa” în funcţie de conţinutul
intenţionalităţii individului şi nu în funcţie de starea de lucruri din realitatea
 exterioară a aceste intenţionalităţi. Convingerea, de exemplu, că ceea ce văd
reprezintă ceva într-un mod care corespunde stării mele mentale intenţionale şi deci,
prin aceasta, este adevărat, nu exclude un alt adevăr despre acelaşi obiect al
intenţionalităţii mele dacă acesta ajunge să fie plasat într-un alt context intenţional,
unul care poate sesiza alte aspecte, chiar contradictorii despre acelaşi obiect. Fără să
ne lansăm în această direcţie facem aici doar observaţia că adevărul fenomenologic
nu pare determinabil de forma clasică a contradicţiei din logica aristotelică.
În completarea acestui preambul la explorarea instrumentarului conceptual utilizat de
John Searle pentru a da seama de statutul epistemologic al oricărei forme de ontologie socială
dorim să semnalăm, pe scurt, traseul logic urmat de Searle pentru a justifica nevoia unei
abordări a conştiinţei din perspectiva filosofiei minţii ori de câte ori se pun în discuţie
chestiuni de ontologie socială. Argumentul său poate fi simplificat şi redat astfel: dacă orice
ontologie nu reprezintă în realitate nimic altceva decât un produs al minţii umane atunci,
pentru a putea înţelege, cel puţin anumite aspecte, din modul de constituire a oricărei forme de
discurs ontologic sarcina primordială devine aceea de a încerca să înţelegem cum
funcţionează mintea umană. Iar legat de această sarcină un obiectiv colateral devine acela de a
identifica acele elemente esenţiale, prezente în modul în care funcţionează mintea umană, care
sunt direct răspunzătoare nu numai de orice conceptualizare posibilă. Searle consideră
intenţionalitatea ca fiind un asemenea element esenţial. Existenţa obiectualităţii pentru orice
formă de act psihic se află inclusiv la baza actelor de vorbire iar prin acestea, prin diversele
lor forme, omul poate cu adevărat institui realităţi sociale şi chiar ontologii indiferent de
conţinutul acestora. Astfel, cercul se închide: pentru a înţelege ontologia şi modul în care
aceasta se poate elabora trebuie să înţelegem modul prin care mintea construieşte ontologia12.
Această perspectivă, prezentată mai sus într-o formă foarte condensată, ridică
probleme atât de natură logică dar şi din unghiul de vedere strict al conţinutului. Nu intrăm
aici în detalii. Amintim doar că varianta de naturalism biologic asumată de Searle pentru a
evita dualismul şi alte probleme legate de modul de explicare şi înţelegere a conştiinţei pare,
până la un punct cel puţin, să susţină coerent proiectul său de ontologie socială. Rămâne de
văzut cât de departe se poate invoca aceasta coerenţă.

1
John Searle, Realitatea ca proiect social, Iaşi, Polirom, 2000.
2
Proiectul se va întinde pe durata unui an, iar acest articol are doar o funcţie strict pregătitoare.
3
Ronald McIntyre, “Searle on Intentionality”, Inquiry, 27 (1984), 468. Asupra acestui aspect, fundamental
pentru înţelegerea ontologiilor sociale ne propunem să insistăm în mod amănunţit în studii ulterioare.
4
Ibid.
5
Ibid, 469.
6
Ibid.
7
Ibid.
8
Ibid.
9
Ibid, p. 470.
10
Ibid, 471.
11
Ibid, 472.
12
John Searle, Making the Social World. The Structure of Human Civilization, New York, Oxford University
Press, 2010.

BIBLIOGRAFIE

Searle, J., Intentionality. An Essay in the Philosophy of Mind, Cambridge University Press,
1983.
Searle, John, Making the social world: The Structure of Human Civilization, Oxford
University Press, 2010.

Notă: Acest articol este redactat şi publicat în cadrul unui proiect din Program Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-
2013, Axa prioritară 1 Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere;
Domeniul major de intervenţie 1.5 Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării; Titlul proiectului: „Reţea transnaţională de
management integrat al cercetării post-doctorale în domeniul Comunicarea Ştiinţei. Construcţie instituţională (Şcoală post-
doctorală) şi program de burse (CommScie)”
Numărul de identificare al contractului: POSDRU/89/1.5/S/63663
Beneficiar: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Partener: Universitatea de Vest din Timişoara

Phenomenology and Ontology. Intentionality and the Social Ontology at

issues from ontology. This paper is strictly designed to offer a general and very brief introduction to a research
project regarding John Searle’s theories of intentionality and its possible use in order to build a social ontology.
We briefly disclose some features of intentionality from within John Searle’s two fundamental books and, in
some cases we confront them with some traditional characteristics of intentionality from the great European
tradition. In the end we mention Searle’s argument for the study of mind and consciousness if it is to obtain an
explanation of any form of ontology. As we said the purpose of this material is reduced to a summary of the
main elements which later could be used for a detailed research on John Searle’s theory of intentionality and
especially of its links with issues from social ontology.