12

Oare nu am putea să ne contrazicem

într‑un mod mai constructiv?

„Politica nu‑i un mizilic“, a spus un umorist din Chicago în

18951; nu e o joacă de copii. De atunci, această expresie a fost
folosită pentru a justifica învălmăşeala şi murdăria din politica
Statelor Unite. Raţionaliştii pot visa la un stat utopic, în care
politica este concepută de o comisie de experţi obiectivi, însă, în
lumea reală, se pare că nu există nici o alternativă la acest proces
politic în care partidele concurează pentru a‑şi atrage voturi şi
bani. Competiţia aceasta implică întotdeauna viclenie şi de‑
magogie, politicienii jucându‑se cu adevărul şi folosindu‑şi
secretarul de presă intern pentru a se prezenta pe sine în cea
mai bună lumină şi pe adversari drept nebuni care duc ţara la
sapă de lemn.
Cu toate acestea, chiar trebuie să fie atât de meschină? Mulţi
americani au observat că lucrurile se înrăutăţesc. Ţara a ajuns
acum atât de polarizată şi de înverşunată, încât abia mai poate
funcţiona. Şi au dreptate. Până acum câţiva ani, existau unii
specialişti în ştiinţe politice care susţineau că aşa‑numitul răz‑
boi cultural nu depăşea graniţele capitalei şi că americanii nu
deveniseră de fapt mai polarizaţi în atitudinea lor faţă de ma‑
joritatea chestiunilor politice.2 Însă, în ultimii doisprezece ani,
americanii au ajuns tot mai divizaţi. Se înregistrează un număr
tot mai mic de oameni care se descriu drept moderaţi sau de
centru (de la 40% în 2000, la 36% în 2011), o creş­tere în numă‑
rul conservatorilor (de la 38% la 41%) şi o creştere a număru‑
lui liberalilor (de la 19% la 21%).3
338 mintea moralistă

Figura 12.1. Politeţea în prezent. („Nu vă mai certaţi! Partizanatul ne

dăunează!“; Conservatori–Liberali – Lipsă de unitate: Ne pierdem avan‑
tajul competitiv!) Aceste postere au fost create de Jeff Gates, artist grafi‑
cian pentru Partidul Ceaiului de Muşeţel (Chamomile Tea Party), inspirat
de posterele americane din epoca celui de‑al Doilea Război Mondial.
(Vezi www.chamomileteaparty.com. Folosit cu permisiunea autorilor.)

Însă această uşoară împrăştiere a electoratului nu reprezintă

nimic în comparaţie cu ceea ce s‑a întâmplat la Washington, în
mass‑media şi în lumea politică în general. Lucrurile s‑au
schimbat în anii ’90, în Congres apărând reguli şi comporta‑
mente noi.4 Prieteniile şi contactele sociale dincolo de graniţele
partidelor erau descurajate. Odată cu slăbirea legăturilor dintre
oameni, a fost mai uşor ca membrii celuilalt partid să fie con‑
sideraţi duşmani permanenţi, şi nu colegi sau membri ai acele‑
iaşi clase de elită. Candidaţii au început să cheltuie tot mai
mulţi bani şi timp pe spionarea opoziţiei, activitate care implica
membri ai staffului sau consultanţi plătiţi care adunau (uneori
în mod ilegal) informaţii compromiţătoare despre oponenţi, pe
care le furnizau mai apoi jurnaliştilor. După cum afirma nu
demult un membru mai vârstnic al Congresului: „Acesta nu
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 339

mai este un corp colegial, aduce mai degrabă a comportament

de gangsteri. Membrii Congresului se întrunesc într‑o atmo‑
sferă plină de ură.“5
Această trecere către o mentalitate mai tribală şi mai mora‑
listă era destul de rea în anii ’90, o perioadă de linişte, prospe‑
ritate şi bugete echilibrate. Însă astăzi, când situaţia politică şi
cea fiscală sunt cu atât mai delicate, mulţi americani simt că se
află pe un vas care se scufundă, iar membrii echipajului sunt
prea învrăjbiţi ca să se mai preocupe de astuparea spărturilor.
În vara anului 2011, miza a crescut. Imposibilitatea celor
două partide de a conveni asupra unei legi pentru a ridica pla‑
fonul datoriei Statelor Unite şi a ajunge la un „târg generos“
pentru a reduce deficitul pe termen lung a dus la scăderea ra‑
tingului de credit al ţării. Această scădere a antrenat căderea
pieţelor de capital la nivel global şi a crescut probabilitatea unei
duble recesiuni în ţară – ceea ce ar însemna o pierdere colosală
pentru ţările în curs de dezvoltare care exportă în Statele Unite.
Fanatismul politic american reprezintă acum o ameninţare
internaţională.
Ce se întâmplă aici de fapt? În capitolul 8 am descris războ‑
iul cultural american ca pe o bătălie între o moralitate bazată pe
trei fundamente şi una bazată pe şase. Însă ce‑i face pe oameni
să adopte unul din aceste două tipuri de moralităţi? Psi­hologii
au descoperit multe dintre cauzele care stau la baza fanatismului
politic. Moralitatea uneşte şi orbeşte, iar pentru a înţelege mizeria
în care ne aflăm trebuie să înţelegem de ce se alătură unii taberei
liberale, alţii conservatorilor, iar alţii altor tabere sau nici uneia.

O observaţie privind diversitatea politică

Mă voi concentra, în cele ce urmează, pe ceea ce se ştie de­
spre psihologia liberalilor şi cea a conservatorilor – punctele
ex­treme ale unei scări unidimensionale. Multe persoane resping
340 mintea moralistă
încercările de a reduce ideologia la o singură dimensiune. În­
tr‑adevăr, unul dintre punctele forte ale Teoriei Fundamentelor
Morale este acela că oferă şase dimensiuni, permiţând milioane
de posibile combinaţii. Oamenii nu sunt doar de două feluri.
Din nefericire, o mare parte a cercetărilor privind psihologia
po­litică americană a recurs la dimensiunea stânga–dreapta, ast‑
fel că în multe situaţii cam la asta ne putem limita. Însă trebuie
să subliniez că şi această abordare unidimensională este destul
de utilă. Majoritatea oamenilor din Statele Unite şi din Europa
se pot plasa undeva pe această scară (chiar dacă mulţi dintre ei
se află oarecum la mijloc).6 Iar aceasta este axa principală a
războiului cultural american şi a votului parlamentar7, astfel
în­cât, chiar dacă relativ puţini alegători se potrivesc perfect cu
tipurile extreme pe care urmează să le descriu, înţelegerea psi‑
hologiei liberalismului şi a conservatorismului este vitală pentru
a înţelege problema care ameninţă întreaga lume.

De la gene la matrice morale

Iată o definiţie simplă a ideologiei: „Un set de convingeri
privind ordinea corectă în societate şi modul în care poate fi
atinsă.“8 Şi iată cea mai simplă dintre întrebările ideologice:
Păstrăm ordinea actuală, sau o schimbăm? La Adunarea Naţio­
nală din Franţa în 1789, delegaţii care doreau păstrarea stării de
fapt s‑au aşezat în dreapta camerei, în timp ce militanţii pentru
schimbare s‑au aşezat în stânga. Noţiunile de dreapta şi stânga
au reprezentat de atunci conservatorismul şi liberalismul.
Teoreticienii politici de la Marx încoace au presupus cel mai
adesea că oamenii îşi aleg ideologiile pentru a‑şi promova pro‑
priile interese. Cei bogaţi şi puternici doresc să păstreze şi să
menţină, iar ţăranii şi muncitorii vor să schimbe lucrurile (sau,
cel puţin, ar vrea, dacă conştiinţa lor ar putea fi ridicată şi şi‑ar
identifica în mod corect interesele, spuneau marxiştii). Însă, chiar
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 341

dacă clasa socială a fost odată un bun indiciu al ideologiei, în

vremurile de azi această legătură s‑a estompat, bogaţii alegând
ambele direcţii (industriaşii fiind mai ales de dreapta, iar
miliar­darii IT mai ales de stânga), şi săracii la fel (cei din zonele
rurale aleg în mare parte dreapta, iar cei din mediul urban
op­tează pentru stânga). Şi, atunci când specialiştii în ştiinţe
politice au cercetat problema mai îndeaproape, au descoperit
că intere­sul personal este un indiciu foarte vag în prezicerea
înclinaţiilor politice.9
Astfel că majoritatea teoreticienilor din ultima parte a seco‑
lului XX au adoptat mai ales ideea de tabula rasa, conform căreia
oamenii absorb ideologia părinţilor sau a programelor TV pe
care le vizionează.10 Unii specialişti în ştiinţe politice au afir‑
mat chiar că majoritatea indivizilor sunt atât de dezorientaţi în
ceea ce priveşte chestiunile politice, încât nu adoptă nici un fel
de ideologie.11
Au apărut apoi cercetările efectuate asupra gemenilor. În anii
’80, când cercetătorii au început să analizeze o serie de date ex‑
tinse care le‑au permis să compare gemenii identici, sau mono‑
zigoţi (care împărtăşesc toate genele, şi, de obicei, acelaşi mediu
prenatal şi postnatal), cu gemenii fraternali de acelaşi sex, sau
dizigoţi (care împart doar jumătate din gene, pe lângă mediul
prenatal şi cel postnatal), au constatat că gemenii identici semă‑
nau mai mult în majoritatea privinţelor.12 În plus, gemenii
identici crescuţi în familii separate (prin adopţie) ajung de obi‑
cei să fie foarte asemănători, în timp ce copiii neînrudiţi crescuţi
împreună (prin adopţie) rareori ajung să semene unul cu celălalt
sau cu părinţii adoptivi, fiind mult mai similari cu părinţii lor
genetici. Genele influenţează cumva aproape fiecare aspect al
personalităţii noastre.13
Şi nu ne referim aici doar la coeficientul de inteligenţă, la
boli mintale sau simple trăsături de caracter, precum timidi‑
tatea, ci la măsura în care ne plac jazzul, mâncarea picantă şi
342 mintea moralistă
arta abstractă, la probabilitatea de a divorţa sau de a muri într‑un
accident de maşină, la gradul de religiozitate şi orientarea poli‑
tică la maturitate. Fie că ajungeţi să vă situaţi de o parte sau de
cea­laltă a spectrului politic, această orientare pare să fie la fel de
ereditară ca majoritatea celorlalte trăsături: genetica justifică
aproape o treime şi jumătate din variabilitatea atitudinilor po‑
litice dintre oameni.14 Copilăria petrecută într‑o familie liberală
sau conservatoare este cu mult mai puţin reprezentativă.
Dar cum se poate acest lucru? Cum poate exista o bază ge‑
netică a atitudinilor legate de energia nucleară, de impozitarea
progresivă şi de ajutorul extern când aceste probleme au apărut
abia în ultimii o sută sau două sute de ani? Şi cum poate exista
o bază genetică a ideologiei când oamenii îşi schimbă uneori
atitudinile politice de‑a lungul vieţii?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, este util să ne întoar‑
cem la definiţia caracterului înnăscut pe care am dat‑o în capi‑
tolul 7. Înnăscut nu înseamnă nemaleabil, ci constituit înaintea
experienţei. Genele influenţează formarea creierului în uter,
însă aceasta este doar prima variantă, ca să spunem aşa. Această
primă variantă este apoi revizuită prin experienţele din copilă‑
rie. Pentru a înţelege originile ideologiei, va trebui să adoptăm
o perspectivă a dezvoltării, începând cu genele şi terminând cu
adultul care votează pentru un anumit candidat sau care luptă
pentru o anumită cauză politică. Acest proces constă în trei
mari etape.
etapa 1: genele formează creierul
După analizarea ADN‑ului a 13 000 de australieni, cercetă‑
torii au descoperit recent mai multe gene care diferă între liberali
şi conservatori.15 Majoritatea acestor gene sunt legate de func‑
ţionarea neurotransmiţătorilor, îndeosebi glutamatul şi seroto‑
nina, ambii implicaţi în reacţia creierului la ameninţări şi temeri.
Această descoperire se potriveşte cu numeroasele studii conform
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 343

cărora conservatorii reacţionează mai puternic decât liberalii

la semnele care prevestesc un pericol, inclusiv la ameninţarea
ger­menilor şi a contaminării, şi chiar la pericole mai uşoare,
precum explozia bruscă a zgomotului alb.16 Alte studii s‑au
concentrat pe genele legate de receptorii neurotransmiţătoru‑
lui dopamină, care a fost adesea asociat cu spiritul de aventură
şi deschiderea către noi experienţe, caracteristici care sunt prin‑
tre cele mai cunoscute semne ale liberalismului.17 După cum
spunea şi renascentistul Michel de Montaigne: „…nimic alt
nu văd decât în visare şi dorinţă, care să‑mi dea stare: felurimea
singură mă răsplăteşte.“18
Chiar dacă efectele unei singure gene sunt infime, aceste
descoperiri sunt importante, deoarece ilustrează un fel de cale
de la gene la politică: genele (împreună) dau unora o minte care
este mai mult (sau mai puţin) sensibilă la ameninţări şi care
produce mai puţină (sau mai multă) plăcere când se confruntă
cu noutatea, cu schimbarea şi cu experienţele neaşteptate.19
Aceştia sunt cei doi factori majori ai personalităţii care au fost
adesea identificaţi în diferenţele dintre liberali şi conservatori.
O analiză majoră publicată de John Jost, specialist în psihologie
politică, a identificat alte câteva trăsături, însă majoritatea sunt
legate conceptual de reacţia la pericole (de exemplu, conserva‑
torii reacţionează mai puternic la lucrurile ce semnalează moar‑
tea) sau de deschiderea faţă de noutate (de exemplu, liberalii
manifestă mai puţin nevoia de ordine, structură sau ducere la
bun sfârşit a unei acţiuni).20
etapa 2: trăsăturile îi ghidează pe copii
pe căi diferite
De unde vin personalităţile noastre? Pentru a răspunde la
această întrebare, trebuie să facem diferenţa între trei niveluri
diferite de personalitate, conform unei teorii pertinente a psi‑
hologului Dan McAdams.21 Nivelul inferior al personalităţii
344 mintea moralistă
noastre, numit de el „trăsături dispoziţionale“, sunt acele di‑
mensiuni generale ale personalităţii care se manifestă în diverse
situaţii şi sunt destul de consecvente din copilărie şi până la
bătrâneţe. Printre acestea se numără sensibilitatea la pericole,
spiritul de aventură, caracterul extrovertit şi conştiinciozitatea.
Aceste trăsături nu sunt module mentale pe care unii le au şi
altora le lipsesc, ci sunt mai degrabă nişte ajustări ale busolelor
cerebrale pe care le avem cu toţii.
Să ne imaginăm o pereche de gemeni fraternali, un frate şi
o soră, crescuţi împreună în aceeaşi familie. În cele nouă luni
petrecute împreună în uterul mamei, genele fratelui au fost
ocupate cu construcţia unui creier care e mai sensibil decât altele
la ameninţări şi puţin sub medie în ceea ce priveşte tendinţa de
a simţi plăcere în prezenţa experienţelor cu totul noi. Genele
surorii au fost ocupate să construiască un creier setat exact invers.
Cei doi fraţi cresc în aceeaşi casă şi merg la aceeaşi şcoală,
însă îşi construiesc treptat lumi diferite. Chiar şi la grădiniţă,
comportamentul lor îi face pe cei mari să‑i trateze în mod di­
ferit. Un studiu a descoperit că femeile care se descriu ca fiind
liberale la maturitate au fost caracterizate de educatoarele lor
ca având trăsături ce denotă insensibilitatea la ameninţări şi
interesul pentru noutate.22 Viitorii liberali au fost, de aseme‑
nea, descrişi ca fiind mai curioşi, mai vorbăreţi şi mai siguri pe
ei, dar, în acelaşi timp, mai categorici şi mai agresivi, mai pu­
ţin ascultători şi mai dezordonaţi. Astfel, dacă ne uităm la
aceşti gemeni fraternali în primii ani de şcoală, vom observa
că profesorii au reacţii diferite faţă de fiecare. Unii pot fi în‑
cântaţi de creativitatea şi spiritul rebel al fetiţei, pe când alţii
ar categorisi‑o drept alintată şi obraznică, lăudându‑i în schimb
fratele şi considerându‑l un elev model.
Însă, trăsăturile dispoziţionale reprezintă doar nivelul inferior
dintre cele trei, spune McAdams. Cel de‑al doilea nivel constă
în „adaptările noastre caracteristice“. Acestea sunt trăsăturile
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 345

care apar pe măsură ce ne maturizăm. Ele sunt numite astfel

pentru că oamenii le dezvoltă ca reacţie la schimbările specifice
de mediu şi la problemele pe care se întâmplă să le înfrunte. De
exemplu, să urmărim evoluţia gemenilor noştri în adolescenţă
şi să presupunem că ajung la o şcoală destul de strictă şi bine
organizată. Fratele se adaptează foarte bine, însă sora ajunge să
fie într‑un conflict constant cu profesorii. Devine astfel ostilă şi
antisocială. Acestea fac acum parte din personalitatea sa – adap‑
tările sale caracteristice –, însă ele nu s‑ar fi dezvoltat dacă ar fi
ajuns la o şcoală mai deschisă la nou şi cu o structură mai degajată.
În momentul în care ajung la liceu şi încep să fie interesaţi
de politică, cei doi fraţi aleg deja activităţi diferite (sora se ală‑
tură echipei de dezbateri mai ales pentru că va avea ocazia să
călătorească; fratele se implică mai mult în activităţile de la
biserica de care aparţine familia) şi îşi fac prieteni diferiţi (fata
se alătură „goticilor“*, iar băiatul, atleţilor aroganţi). Sora alege
să meargă la colegiu în New York, unde îşi ia licenţa în studii
latino‑americane şi îşi descoperă vocaţia de apărător al copiilor
imigranţilor ilegali. De vreme ce în cercul său social se află doar
liberali, ea va fi prinsă într‑o matrice morală bazată mai ales pe
fundamentul Grijă/vătămare. În 2008, este profund mişcată
de grija faţă de săraci şi de promisiunea schimbării exprimată de
Barack Obama.
Fratele, în schimb, nu este deloc interesat să se mute într‑un
oraş îndepărtat, murdar şi ameninţător. Alege să rămână aproape
de familie şi de prieteni, urmând cursurile filialei locale a uni‑
versităţii statului respectiv. Obţine o diplomă de licenţă în afa‑
ceri şi apoi lucrează la banca locală, urcând treptat pe scara
ierarhică. Devine membru de bază al bisericii şi al comunităţii,
genul de persoană pe care Putnam şi Campbell o lăudau pentru
faptul că generează cantităţi masive de capital social.23 Matricele
morale care îl învăluie se bazează pe toate cele şase fundamente.

*  Goths, jocks – două dintre stereotipurile liceenilor americani (n.ed.).

346 mintea moralistă
La biserică se mai vorbeşte uneori despre ajutarea victimelor
opresiunii, însă cele mai frecvente teme morale din viaţa sa sunt
responsabilitatea personală (bazată pe fundamentul Corecti­
tudine – a nu fi un parazit sau o povară pentru ceilalţi) şi loia‑
litatea faţă de numeroasele grupuri şi echipe de care aparţine.
Este mişcat de sloganul de campanie al lui John McCain, „Ţara
înainte de toate“.
Nu trebuia neapărat ca lucrurile să ia această turnură. În ziua
în care s‑au născut, sora nu era predestinată să voteze pentru
Obama, iar fratele nu ar fi devenit garantat republican. Însă
seturile lor diferite de gene le‑au creat o primă versiune mentală
diferită, pe care i‑a purtat pe căi diferite, prin experienţe de viaţă
diferite şi în subculturi morale diferite. La maturitate, au devenit
doi oameni total diferiţi, care sunt de acord doar într‑o singură
privinţă, şi anume că nu trebuie să vorbească despre politică
atunci când sora vine acasă de sărbători.
etapa 3: oamenii construiesc povestiri de viaţă
Mintea umană procesează mai degrabă povestirile şi nu
logica. Tuturor le plac povestirile bune şi fiecare cultură îşi alină
copiii cu basme.
Printre cele mai importante povestiri pe care le ştim sunt
cele despre propria experienţă, iar aceste „povestiri de viaţă“ re­
prezintă cel de‑al treilea nivel al personalităţii despre care vor­
bea McAdams. Cea mai mare contribuţie a acestuia în domeniul
psihologiei a fost accentul pus pe faptul că psihologii corelează
datele cantitative (despre cele două niveluri inferioare, pe care
le accesăm cu chestionare şi măsurători ale timpilor de reacţie)
cu o înţelegere mai calitativă a povestirilor create de oameni
pentru a‑şi înţelege propria existenţă. Aceste naraţiuni nu sunt
neapărat povestiri adevărate – ele sunt reconstituiri simplificate
şi selective ale trecutului, corelate adesea cu o imagine idealizată
a viitorului. Însă, deşi povestirile de viaţă sunt într‑o anumită
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 347

măsură generate post hoc, acestea ne influenţează totuşi com‑

portamentul, relaţiile şi sănătatea mintală.24
Povestirile de viaţă sunt pline de moralitate. Într‑unul dintre
studiile sale, McAdams a folosit Teoria Fundamentelor Morale
pentru a analiza povestirile adunate de la creştini liberali şi con­
servatori. A găsit în acestea aceleaşi tipare pe care le descoperi‑
sem împreună cu colegii mei prin chestionarele de pe www.
YourMorals.org:
Atunci când li s‑a spus să‑şi justifice fundamentul propriei credinţe
religioase şi morale, conservatorii au subliniat sentimentele pro‑
funde de respect pentru autoritate, apartenenţă la grup şi puritate a
fiinţei, în timp ce liberalii şi‑au scos în evidenţă sentimentele pro‑
funde legate de suferinţa umană şi corectitudinea socială.25
Povestirile de viaţă oferă o punte de legătură între persona‑
litatea adolescentină aflată în dezvoltare şi identitatea politică
la maturitate. Iată, de exemplu, cum îşi descrie Keith Richards
un moment crucial din viaţă în biografia sa recent apărută.
Richards, celebrul amator de senzaţii tari şi nonconformistul
chitarist al trupei Rolling Stones, a fost odată un membru cu‑
minte al corului şcolii. Corul câştiga concursurile cu alte şcoli,
astfel că dirijorul îi învoia pe Richards şi pe prietenii săi de la
multe ore pentru a putea călători şi participa la alte asemenea
evenimente de o şi mai mare anvergură. Însă, atunci când bă‑
ieţii au ajuns la pubertate şi li s‑au schimbat vocile, dirijorul i‑a
dat afară. Au fost apoi anunţaţi că vor trebui să repete un an
întreg de şcoală pentru a recupera orele pierdute, iar dirijorul
nu a ridicat nici un deget ca să‑i ajute.
„A fost un şut în stomac“, spune Richards. L‑a transformat
într‑un mod care a avut evidente urmări asupra înclinaţiilor
sale politice.
În momentul când s‑a întâmplat asta, Spike, Terry şi cu mine am
devenit terorişti. Eram atât de furios şi aveam o dorinţă atât de ar‑
zătoare de răzbunare. Aveam atunci motive să distrug ţara asta şi tot
348 mintea moralistă
ce reprezenta ea. Mi‑am petrecut următorii trei ani încercând s‑o
subminez. Dacă vrei să creezi un rebel, aşa o faci. […] Încă nu mi‑a
trecut furia. Atunci am început să privesc lumea altfel, în nici un
caz la fel ca ei. Atunci mi‑am dat seama că există bătăuşi mai mari
decât cei de la şcoală. Ăştia sunt ei, autorităţile. Şi astfel s‑a aprins
un fitil cu ardere lentă.26
Poate că Richards a avut o personalitate predispusă să devină
liberală, însă înclinaţiile sale politice nu erau predestinate. Dacă
profesorii săi l‑ar fi tratat altfel – sau dacă ar fi interpretat el
evenimentele altfel atunci când şi‑a conceput primele schiţe ale
povestirii – ar fi ajuns într‑o slujbă obişnuită, înconjurat de
colegi conservatori şi împărtăşindu‑le matricea morală. Însă,
odată ce Richards a ajuns să se vadă ca un cruciat care luptă
îm­potriva autorităţilor, n‑avea cum să mai voteze vreodată pen­
tru Partidul Conservator britanic. Propria sa poveste de viaţă se
potrivea prea bine cu cele pe care le împărtăşesc într‑un fel sau
altul toţi membrii partidelor de stânga.

Metanaraţiunile liberalismului
şi ale conservatorismului
Sociologul Christian Smith scrie în cartea sa Moral, Belie­ving
Animals (Animale morale şi credincioase) despre matricele morale
în care se desfăşoară vieţile oamenilor.27 Autorul este de acord cu
Durkheim, care spune că orice ordine socială are în centrul ei
ceva sacru, demonstrând apoi felul în care naraţiunile, mai ales
cele „hegemonice“ (grand narratives), identifică şi întăresc nu‑
cleul sacru al fiecărei matrice. Smith se pricepe de minune să
extragă aceste metanaraţiuni şi să le condenseze într‑un singur
paragraf. Fiecare naraţiune, spune el, are un început („odată ca
nici­odată“), un mijloc (în care apare o ameninţare sau o pro‑
blemă) şi o încheiere (în care se ajunge la o hotărâre). Fie­care po­
vestire este în aşa fel concepută încât să‑i orienteze moral pe
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 349

ascultători – să le atragă atenţia asupra unui set de virtuţi şi de

vicii, sau forţe ale binelui şi ale răului – şi să dea lecţii de viaţă
în legătură cu ce ar trebui să se facă de‑acum înainte pentru a
proteja, reface sau ajunge la nucleul sacru al viziunii.
O astfel de naraţiune, pe care Smith o numeşte „naraţiunea
progresului liberal“, condensează o mare parte a matricei morale
împărtăşite de mediul academic american de stânga. Şi sună
cam aşa:
Odată ca niciodată, marea majoritate a oamenilor sufereau în societăţi
şi instituţii sociale care erau nedrepte, nocive, represive şi opresive.
Aceste societăţi tradiţionale erau reprobabile, din cauza pro­fundei
lor inegalităţi, exploatări şi tradiţionalism iraţional. […] Însă nobi‑
lele aspiraţii ale oamenilor către autonomie, egalitate şi prosperitate
s‑au opus cu dârzenie forţelor sărăciei şi oprimării şi au reuşit în cele
din urmă să întemeieze societăţi moderne, liberale, democratice, ca­
pitaliste şi prospere. Deşi condiţiile sociale moderne au puterea de a
maximiza libertatea individuală şi fericirea tuturor, mai este nevoie de
muncă pentru a demonta puternicele vestigii ale inegalităţii, ex­ploa­tării
şi represiunii. Această luptă pentru o societate bună, în care oamenii
sunt egali şi liberi să‑şi urmeze propriile idealuri de fericire, este singura
misiune pentru îndeplinirea căreia merită să ne dedicăm viaţa.28
Se poate ca această naraţiune să nu se potrivească perfect cu
matricele morale ale stângii din ţările europene (unde, de exem‑
plu, capitalismul este privit cu mai multă neîncredere). Cu toate
acestea, ideea generală ar trebui să fie recunoscută de liberalii
de pretutindeni. Este o naraţiune eroică de eliberare. Autoritatea,
ierarhia, puterea şi tradiţia sunt lanţurile care trebuie distruse
pentru a elibera „nobilele aspiraţii“ ale victimelor.
Smith a scris această naraţiune înainte ca Teoria Funda­men­
telor Morale să fie formulată, însă este evident că ea îşi trage
forţa morală mai ales din fundamentul Grijă/vătămare (grija
pentru suferinţa victimelor) şi din fundamentul Libertate/opri­
mare (elogierea libertăţii ca eliberare de sub opresiune, precum
şi libertatea de a urmări propriul ideal de fericire). În această
350 mintea moralistă
naraţiune, Corectitudinea este reprezentată de egalitatea poli‑
tică (care face parte din opoziţia faţă de opresiune), şi există
aluzii indirecte la Corectitudine înţeleasă ca proporţionalitate.29
Autoritatea este menţionată doar ca o forţă a răului, iar Loiali­
tatea sau Caracterul sacru nu sunt menţionate deloc.
Comparaţi această naraţiune cu cea a conservatorismului
modern. Drew Westen, specialist în psihologia clinică, este un
alt maestru al analizei narative şi, în cartea sa The Political Brain
(Creierul politic), el extrage firul narativ implicit, şi uneori expli‑
cit, din cele mai cunoscute discursuri ale lui Ronald Reagan.
Reagan l‑a apărat pe democratul Jimmy Carter în 1980, când
americanii erau ţinuţi ostatici în Iran, rata inflaţiei depăşea 10%
iar oraşele, industriile şi încrederea în sine a americanilor scăzu‑
seră simţitor. Naraţiunea lui Reagan sună cam aşa:
Odată ca niciodată, America era un far călăuzitor. Apoi au venit
liberalii şi au pus bazele unei gigantice birocraţii federale care a în‑
cătuşat mâna invizibilă a pieţei libere. Ei au subminat valorile noas‑
tre tradiţionale şi s‑au ridicat de fiecare dată împotriva lui Dumnezeu
şi a credinţei. […] În loc să promoveze munca pentru traiul de zi
cu zi, ei au luat în mod ilegal banii americanilor truditori şi i‑au dat
drogaţilor care conduc Cadillacuri şi leneşilor care trăiesc din aju‑
toare sociale. În loc să‑i pedepsească pe infractori, ei au încercat să‑i
„înţeleagă“. În loc să apere victimele acestora, ei s‑au gândit la drep‑
turile infractorilor. […] În loc să împărtăşească valorile tradiţionale
americane precum familia, fidelitatea şi răspunderea personală, ei
au promovat promiscuitatea, relaţiile sexuale premaritale şi stilul de
viaţă homosexual […] şi au încurajat ideile feministe care submi‑
nează rolurile familiale tradiţionale. […] În loc să se arate puternici
în faţa celor ce fac rău în lumea‑ntreagă, ei au tăiat bugetul armatei,
i‑au sfidat pe cei în uniformă, au dat foc steagului şi au ales negoci‑
erile şi multilateralitatea. […] Apoi americanii s‑au hotărât să‑şi ia
ţara înapoi din mâinile celor care au căutat s‑o submineze.30
Această naraţiune ar trebui să fie editată pentru a putea fi
folosită în alte ţări sau în alte perioade, în care ceea ce se doreşte
a fi „conservat“ diferă de situaţia americanilor. Cu toate acestea,
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 351

ideea generală şi moralitatea povestirii ar trebui să fie recunos‑

cute de conservatorii de pretutindeni. Şi aceasta este o naraţiune
eroică, însă este un eroism al apărării. Nu prea merge să fie
ecranizat în vreo peliculă de succes. Faţă de imaginea impresio­
nantă a mulţimilor care iau cu asalt Bastilia şi eliberează prizo‑
nierii, această naraţiune aduce mai degrabă cu cea a unei familii
care îşi eliberează casa de termite şi îi repară apoi grinzile.
Povestirea lui Reagan este, de asemenea, vizibil conservatoare,
prin faptul că forţa sa morală se bazează pe cel puţin cinci dintre
cele şase fundamente morale. Există doar o aluzie la Grijă (pen‑
tru victimele infractorilor), însă sunt referinţe clare la Libertate
(libertatea de constrângerile guvernamentale), Corectitudine (ca
proporţionalitate: banii luaţi de la cei care muncesc şi daţi lene‑
şilor care trăiesc din mila statului), Loialitate (soldaţii şi steagul),
Autoritate (subminarea familiei şi a tradiţiilor) şi Caracter sacru
(înlocuirea lui Dumnezeu cu promovarea promiscuităţii).
Cele două naraţiuni sunt cât se poate de contrastante. Oare
partizanii pot măcar să înţeleagă povestea spusă de oponenţi?
Obstacolele care stau în calea empatiei nu sunt simetrice. Dacă
stânga îşi construieşte matricele morale pe un număr mai mic
de fundamente, atunci nu există vreunul folosit de stânga care
să nu se regăsească şi la cei de dreapta. Deşi conservatorii au un
nivel al empatiei puţin mai scăzut31 şi pot fi astfel mai puţin
mişcaţi de o povestire despre suferinţă şi opresiune, ei pot totuşi
să recunoască faptul că a fi încătuşat este cât se poate de neplăcut.
Şi, chiar dacă mulţi conservatori se opun unora dintre marile
eliberări ale secolului XX – cea a femeilor, a muncitorilor din ate­
liere, a negrilor şi a homosexualilor –, ei se bucură totuşi de altele,
precum eliberarea Europei de Est de sub opresiunea comunistă.
Însă liberalii întâmpină mai multe obstacole atunci când în­
cearcă să înţeleagă povestirea lui Reagan. Atunci când vorbesc
pu­blicului liberal despre cele trei fundamente „de legătură“ –
Lo­ia­litatea, Autoritatea şi Caracterul sacru – văd că mulţi nu
352 mintea moralistă
rezonează cu aceste valori, ci le resping în mod activ ca fiind imo­
rale. Loialitatea faţă de grup micşorează cercul moral, spun ei,
fiind cauza rasismului şi a excluderii. Autoritatea înseamnă opre‑
siune. Caracterul sacru reprezintă o aiureală religioasă al cărei
unic scop este acela de a înăbuşi sexualitatea feminină şi de a
justifica homofobia.
Într‑un studiu pe care l‑am efectuat împreună cu Jesse Gra­
ham şi Brian Nosek, am testat cât de bine se înţeleg liberalii şi
conservatorii unii pe alţii. Am rugat un număr de peste două
mii de vizitatori americani ai paginii noastre să completeze
Chestionarul Fundamentelor Morale. În o treime din cazuri li
s‑a spus să le completeze normal, răspunzând în nume propriu.
Într‑o altă treime li s‑a spus să‑l completeze după cum cred ei
că ar răspunde un „liberal tipic“. Şi, într‑o treime li s‑a spus să‑l
completeze după cum cred ei că ar răspunde un „conservator
tipic“. Prin această tehnică, am reuşit să analizăm stereotipurile
pe care fiecare parte le are despre cealaltă. Mai mult, am reuşit
să vedem câtă dreptate aveau, comparând părerea oamenilor
de­spre partizanii „tipici“ cu răspunsurile date de adevăraţi adepţi
ai stângii şi ai dreptei.32 Cine s‑a priceput mai bine să se dea
drept celălalt?
Rezultatele au fost cât se poate de clare şi de solide. Moderaţii
şi conservatorii au făcut cele mai corecte previziuni, fie că s‑au
dat drept liberali sau conservatori. Liberalii au fost cel mai
departe de adevăr, mai ales cei care se descriau a fi „foarte libe‑
rali“. Cele mai mari erori din întregul studiu au apărut atunci
când liberalii au răspuns la întrebările legate de Grijă şi de
Corectitudine pretinzând că sunt conservatori. Puşi în faţa unor
întrebări precum „Unul dintre cele mai îngrozitoare lucruri pe
care le‑ar putea face un om ar fi să lovească un animal fără apă‑
rare“ sau „Dreptatea este unul dintre cele mai importante ele‑
mente într‑o societate“, liberalii au presupus că cei de dreapta
nu ar fi de acord. Dacă ai o matrice morală bazată mai ales pe
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 353

intuiţii privind Grija şi Corectitudinea (ca egalitate) şi asculţi

discursul lui Reagan, ce altceva ai putea crede? Reagan pare
complet dez­interesat de binele drogaţilor, al săracilor şi al ho‑
mosexualilor, fiind mai ales interesat de războaie şi de a le spune
oamenilor cum să‑şi organizeze viaţa intimă.
Dacă nu vedem că Reagan promovează valori pozitive legate
de Loialitate, Autoritate şi Caracter sacru, ajungem iremediabil
la concluzia că republicanii nu văd nimic pozitiv în Grijă şi
Corectitudine. Am putea ajunge chiar la părerea lui Michael
Feingold, critic de teatru pentru ziarul liberal Village Voice, care
a scris:
Republicanii nu cred în imaginaţie, poate pentru că atât de puţini
dintre ei au aşa ceva, dar mai ales pentru că îi împiedică să‑şi ducă la
bun sfârşit ţelurile asumate, acelea de a distruge rasa umană şi planeta.
Fiinţele umane care au imaginaţie văd semnele unui dezastru pe cale
să se producă; republicanii, al căror scop în viaţă este să profite de pe
urma dezastrelor şi cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie de
oameni, fie nu pot, fie nu vor. Tocmai de aceea, eu cred că ar trebui
să fie exterminaţi înainte să mai provoace şi alte suferinţe.33
Una dintre marile ironii ale acestui citat este că demonstrează
incapacitatea unui critic de teatru – care trăieşte de pe urma
abilităţii sale de a explora lumi fantastice şi imaginare – de a‑şi
imagina că republicanii acţionează conform unei matrice morale
care diferă de a sa. Moralitatea uneşte şi orbeşte.

Punctul mort al stângii: capitalul moral

Povestirea propriei mele vieţi intelectuale a avut două
puncte‑cheie. În capitolul 5 l‑am menţionat pe primul, din
India, când mintea mea s‑a deschis, acceptând existenţa unor
moralităţi mai vaste, descrise de Richard Shweder (care vorbea
despre etica divinităţii şi cea a comunităţii). Însă, de la acel
moment‑cheie din 1993 şi până la alegerea lui Barack Obama
354 mintea moralistă
din 2008, am fost adept al liberalismului. Doream ca echipa
mea (democraţii) să învingă cealaltă echipă (republicanii). De
fapt, am început să studiez politica tocmai pentru că eram atât
de frustrat de ineficienta campanie pentru preşedinţie a lui
John Kerry. Eram convins că liberalii americani pur şi simplu
nu înţelegeau moralitatea şi motivele concetăţenilor lor conser‑
vatori şi doream să‑mi folosesc cercetările în domeniul psiho‑
logiei morale pentru a‑i ajuta pe liberali să câştige.
Pentru a aprofunda psihologia politică, am început să pre‑
dau un seminar despre acest subiect studenţilor masteranzi în
primăvara anului 2005. Având în minte noul curs, eram mereu
în căutarea unor cărţi bune scrise pe această temă. Astfel că, în
timp ce‑mi vizitam nişte prieteni din New York la o lună după
înfrângerea lui Kerry, m‑am dus la un anticariat să arunc o
privire în sectorul de ştiinţe politice. Scanând rafturile, mi‑a sărit
în ochi o carte – o carte groasă, maro, cu un singur cuvânt scris
pe cotor: Conservatism. Era un volum de scrieri editat de isto‑
ricul Jerry Muller. Am început să citesc introducerea lui Muller
stând încă lângă raft, dar pe la a treia pagină a trebuit să mă aşez
pe jos. Abia după câţiva ani mi‑am dat seama că eseul lui Muller
a reprezentat cel de‑al doilea moment‑cheie.
Muller a început prin a diferenţia conservatorismul de or‑
todoxie. Potrivit acesteia din urmă, există „o ordine morală
tran­scendentă, cu care ar trebui să armonizăm organizarea
socie­tăţii“34. Creştinii care privesc Biblia ca pe un ghid legiuitor,
ca şi musulmanii care doresc să trăiască după Şaria, sunt exem‑
ple de ortodoxie. Ei vor ca societatea să se conformeze unei
ordini morale dictate din exterior, astfel că ei predică schimba‑
rea, uneori schim­barea radicală. Această dorinţă îi poate opune
adevăraţilor conservatori, care consideră schimbarea radicală ca
fiind deosebit de periculoasă.
Muller a făcut apoi distincţia între conservatorism şi Con­
tra‑Ilu­minism. Este adevărat că majoritatea părerilor exprimate
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 355

împotriva Iluminismului se spune că veneau din partea conser‑

vatorilor, prin definiţie (cu alte cuvinte, aristocraţi şi clerici care
încercau să păstreze vechea ordine). Însă conservatorismul mo‑
dern, spune Muller, îşi are originile în marile curente ale gân‑
dirii din Epoca Luminilor, când oameni precum David Hume
şi Edmund Burke au încercat să dezvolte o critică raţională,
pragmatică şi esenţialmente utilitaristă a proiectului iluminist.
Iată pasajul care literalmente m-a pus la pământ:
Ceea ce face ca argumentele politice şi sociale să fie conservatoare şi
nu ortodoxe este faptul că aprecierea critică a argumentelor liberale
sau progresiste se realizează în temeiul iluminist al căutării fericirii
umane pe baza utilizării raţiunii.35
Ca liberal de‑o viaţă, presupusesem că în general conservato‑
rismul = ortodoxie = religie = credinţă = respingerea ştiinţei. Prin
urmare, ca ateu şi om de ştiinţă, eram obligat să fiu liberal. Însă
Muller susţinea că de fapt conservatorismul modern înseamnă
crearea celei mai bune societăţi, cea care aduce cea mai mare
fericire, date fiind circumstanţele locale. Se putea oare aşa ceva?
Exista oare un fel de conservatorism care putea concura cu libe‑
ralismul în sfera ştiinţelor sociale? Aveau oare conservatorii o
formulă mai bună pentru a crea o societate sănătoasă şi fericită?
Am continuat să citesc. Muller a trecut în revistă o serie de
afirmaţii privind natura umană şi instituţiile, care, spunea el, sunt
credinţe de bază ale conservatorismului. Conservatorii cred că
oamenii sunt inerent imperfecţi şi sunt predispuşi la compor‑
tamente neadecvate atunci când nu mai există constrângeri sau
responsabilitate de vreun fel (da, gândeam eu; vezi Glaucon,
Tet­lock şi Ariely în capitolul 4). Judecata noastră este defectu‑
oasă şi predispusă la încredere în sine exagerată, astfel că este
periculos să concepem teorii doar pe baza raţiunii, fără a fi con­
strânşi de intuiţii sau de experienţa istorică (da; vezi Hume în
capitolul 2 şi Baron‑Cohen despre sistematizare în capitolul 6).
Instituţiile apar treptat ca fapte sociale, pe care mai apoi le
356 mintea moralistă
respectăm şi chiar le sacralizăm, dar dacă lipsim aceste institu‑
ţii de autoritate şi le tratăm ca pe nişte construcţii arbitrare care
există doar în folosul nostru, le facem mai puţin eficiente. Ne
expunem apoi la anomie sporită şi la dezordine socială (da; vezi
Durkheim în capitolele 8 şi 11).
Bazându‑mă pe propriile cercetări, nu am putut decât să fiu
de acord cu aceste afirmaţii conservatoare. Continuând apoi să
citesc scrierile intelectualilor conservatori, de la Edmund Burke
din secolul al XVIII‑lea şi până la Friedrich Hayek şi Thomas
Sowell în secolul XX, am început să văd că ajunseseră la o pro‑
fundă cunoaştere a sociologiei moralităţii, lucruri pe care nu le
mai întâlnisem până atunci. Ei au înţeles importanţa a ceea ce
voi numi capitalul moral. (Observaţi, vă rog, că laud intelectu‑
alii conservatori, nu Partidul Republican.)36
Termenul de capital social a fost utilizat în domeniul ştiinţe‑
lor sociale în anii ’90, ajungând în vocabularul public larg după
ce Robert Putnam a publicat cartea Bowling Alone (La bowling
de unul singur)37, în 2000. În economie, capitalul se referă la
resursele care permit unei persoane sau unei companii să pro‑
ducă bunuri sau servicii. Există astfel capital financiar (bani în
bancă), capital fizic (precum o cheie fixă sau o fabrică) şi capital
uman (ca, de exemplu, agenţii de vânzări bine pregătiţi). Atunci
când condiţiile sunt aceleaşi, o firmă cu mai mult capital de orice
tip va depăşi o firmă cu mai puţine resurse de acel tip.
Capitalul social se referă la un fel de capital pe care econo‑
miştii l‑au trecut de multe ori cu vederea: legăturile sociale din­tre
indivizi şi normele de reciprocitate şi de încredere care reies din
acele legături.38 Atunci când circumstanţele sunt aceleaşi, o com­
panie care dispune de mai mult capital social va învinge alţi con­
curenţi mai puţin uniţi şi mai neîncrezători în propriii oameni
(ceea ce este de înţeles, dat fiind faptul că oamenii au fost mo‑
delaţi de selecţia de nivel multiplu pentru a coopera într‑un grup
omogen). De fapt, discuţiile despre capitalul social menţio­nează
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 357

uneori exemplul negustorilor evrei ultraortodocşi de diamante

pe care i‑am amintit în capitolul anterior.39 Acest grup etnic
foarte unit a reuşit să pună bazele unei pieţe foarte eficiente
datorită costurilor atât de scăzute de tranzacţionare şi de moni‑
torizare – există mai puţine cheltuieli de regie la fiecare tranzac‑
ţie. Iar costurile lor sunt atât de scăzute pentru că au încredere
unul în celălalt. Dacă o piaţă rivală s‑ar deschide în celălalt capăt
al oraşului, iar negustorii ar avea diverse etnii sau religii, ei ar
trebui să cheltuie mai mulţi bani cu avocaţii şi agenţii de pază,
pentru că fraudele sau furtul ar fi atât de la îndemână atunci când
diamantele sunt trimise să fie verificate de alţi negustori.
Întocmai ca în cazul comunelor nereligioase studiate de Richard
Sosis, le‑ar fi mult mai greu să‑i facă pe oameni să urmeze nor‑
mele morale ale comunităţii.40
Tuturor le place capitalul social. Fie că sunteţi de stânga, de
dreapta sau de centru, cine nu vede oare avantajul de a te putea
încrede şi baza pe alţii? Dar să lărgim acum spectrul, trecând
dincolo de companiile care încearcă să producă bunuri, şi să ne
gândim la o şcoală, o comună, o corporaţie sau chiar o întreagă
naţiune care doreşte să amelioreze comportamentul moral. Să
lăsăm deoparte problemele de diversitate morală şi să definim
scopul ca fiind acela de a creşte „producţia“ comportamentelor
prosociale şi de a scădea „producţia“ comportamentelor anti‑
sociale, oricum ar defini grupul aceşti termeni. Pentru a atinge
orice fel de viziune morală, v‑aţi dori probabil niveluri ridicate
de capital social. (Este greu să ne imaginăm cum pot fi benefice
anomia şi neîncrederea.) Însă ar fi oare de‑ajuns să legăm oame‑
nii între ei prin relaţii sănătoase şi de încredere pentru a îmbu‑
nătăţi profilul etic al grupului?
Dacă credeţi că oamenii sunt în esenţă buni şi că prosperă
atunci când nu mai există constrângeri şi diviziuni, atunci da,
ar fi de‑ajuns. Însă conservatorii adoptă în general o altă viziune
asupra naturii umane. Ei cred că oamenii au nevoie de structuri
358 mintea moralistă
interne şi de constrângeri pentru a se comporta adecvat, pentru
a coopera şi a prospera. Aceste constrângeri externe includ legi,
instituţii, obiceiuri, tradiţii, naţiuni şi religii. Oamenii care
adoptă această viziune „constrânsă“41 sunt aşadar preocupaţi de
sănătatea şi de integritatea acestor instrumente de coordonare
„din afara minţii“. Fără acestea, cred ei, oamenii vor începe să
trişeze şi să se comporte în mod egoist. Fără acestea, capitalul
social s‑ar deteriora imediat.
Dacă sunteţi membri ai unei societăţi WEIRD, privirea o să
vă cadă pe obiecte individuale, precum oamenii, şi nu veţi vedea
în mod automat relaţiile dintre ei. Cunoaşterea unui concept
precum capitalul social este utilă pentru că vă obligă să vedeţi
relaţiile în care se află acei oameni şi care îi fac mai productivi.
Vă propun să ducem mai departe această abordare. Pentru a în­
ţelege miracolul comunităţilor morale care se dezvoltă dincolo
de legăturile de rudenie, nu trebuie să fim atenţi doar la oameni
sau la relaţiile dintre ei, ci şi la întregul mediu în care sunt legate
acele relaţii şi care îi face pe acei oameni mai virtuoşi (oricum
ar defini ei acest concept). Este nevoie de multe elemente din
afara minţii pentru a susţine o comunitate morală.
De exemplu, pe o insulă micuţă sau într‑un orăşel, nu este
de obicei nevoie să vă puneţi lacăt la bicicletă, însă, într‑un oraş
mai mare din aceeaşi ţară, dacă blocaţi doar cadrul bicicletei,
s‑ar putea să rămâneţi fără roţi. Dimensiunea redusă, caracterul
izolat şi omogen din punct de vedere moral sunt exemple de
condiţii de mediu care sporesc capitalul moral al unei comuni‑
tăţi. Aceasta nu înseamnă că insulele mici şi orăşelele sunt în
general cele mai bune locuri în care să locuieşti – diversitatea
şi aglomeraţia marilor oraşe le fac mai creative şi mai interesante
pentru mulţi oameni –, însă acesta e târgul. (Faptul că renunţi
la ceva capital moral pentru a câştiga mai multă diversitate şi
creativitate depinde în parte de setările propriului creier, care
reglează trăsături precum deschiderea la nou şi sensibilitatea la
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 359

ameninţări, iar acesta este şi parţial motivul pentru care oraşele

sunt de obicei cu mult mai liberale decât zona rurală.)
Analizând o serie de factori din afara propriei raţiuni şi mo‑
dul în care aceştia se coordonează cu psihologia morală interi‑
oară, ajungem înapoi la definiţia sistemelor morale pe care am
dat‑o în capitolul anterior. De fapt, putem defini capitalul mo‑
ral drept resursele care susţin o comunitate morală.42 Mai exact,
capitalul moral se referă la
măsura în care o comunitate posedă seturi strâns legate de valori,
vir­tuţi, norme, practici, identităţi, instituţii şi tehnologii care se po‑
trivesc cu mecanismele psihologice evoluate şi permit astfel comuni‑
tăţii să suprime sau să controleze egoismul şi să faciliteze cooperarea.
Pentru a vedea cum acţionează capitalul moral, să facem un
experiment folosind comunităţile din secolul al XIX‑lea studi‑
ate de Richard Sosis. Să presupunem că fiecare comunitate a
fost întemeiată de un grup de douăzeci şi cinci de adulţi care
se cunoşteau, se plăceau şi aveau încredere unii în ceilalţi. Cu
alte cuvinte, să presupunem că fiecare comună a început cu o
cantitate mare şi egală de capital social din prima zi. Ce factori
le‑au permis anumitor comunităţi să‑şi menţină capitalul social
şi să genereze un nivel înalt de comportamente prosociale timp
de decenii întregi, în timp ce altele s‑au destrămat din cauza
neînţelegerilor şi neîncrederii încă din primul an?
În capitolul anterior spuneam că ritualurile religioase costi‑
sitoare şi credinţa în divinităţi s‑au dovedit a fi ingredientele
cruciale ale succesului. Dar să lăsăm religia la o parte şi să ne
uităm şi la alte tipuri de elemente externe sinelui. Să presupu‑
nem că fiecare comună a început cu o listă clară de valori şi de
virtuţi pe care le‑a tipărit şi le‑a afişat în întreaga comunitate. O
comunitate care pune preţ pe exprimarea propriilor idei, nu pe
conformism, şi vede toleranţa mai presus de loialitate poate
părea mai atractivă pentru cei din afară, iar acesta ar fi probabil
un avantaj în recrutarea de noi membri, însă ar avea un capital
360 mintea moralistă
moral mai scăzut decât o comunitate care preţuieşte conformi‑
tatea şi loialitatea. Comunitatea mai strictă ar fi mai capabilă să
suprime sau să atenueze egoismul şi ar avea aşadar şanse mai
mari să reziste în timp.
Comunităţile morale sunt foarte fragile, sunt greu de consti‑
tuit şi uşor de distrus. Când ne gândim la comunităţi mai mari,
precum naţiunile, provocarea este extraordinară, iar ameninţarea
entropiei morale este intensă. Nu există o marjă mare de eroare.
Multe naţiuni nu reuşesc să fie comunităţi morale, mai ales acele
naţiuni corupte în care dictatorii şi elitele conduc ţara văzându‑şi
doar de interesul personal. Dacă nu preţuim capitalul moral,
atunci nu vom încuraja valorile, virtuţile, normele, practicile,
identităţile, instituţiile şi tehnologiile care îl favorizează.
Aş vrea să subliniez faptul că acest capital moral nu este
întotdeauna un bun desăvârşit. Capitalul moral duce automat
la eliminarea paraziţilor, dar nu antrenează automat alte forme
de corectitudine, precum egalitatea de şanse. Şi, dacă un capi‑
tal moral ridicat ajută o comunitate să funcţioneze în mod
eficient, comunitatea poate folosi acea eficienţă pentru a face
rău altor comunităţi. Capitalul moral ridicat poate fi obţinut
de un cult sau o naţiune fascistă, atâta timp cât majoritatea
oamenilor acceptă cu adevărat matricea morală predominantă.
Cu toate acestea, dacă încercaţi să schimbaţi o organizaţie sau
o societate şi nu vă gândiţi la efectele schimbărilor asupra ca‑
pitalului moral, atunci veţi avea probleme. Acesta este, cred,
punctul mort fundamental al stângii. El explică de ce reformele
liberale au adesea consecinţe negative43 şi de ce revoluţiile comu‑
niste ajung de obicei la un regim despotic. Acesta este motivul
pentru care cred că liberalismul – care a făcut atât de multe
pentru libertate şi egalitatea de şanse – nu este suficient ca filo‑
zofie de guvernare. Are tendinţa de a exagera, de a dori să schimbe
prea multe lucruri prea repede şi de a reduce în mod necugetat
rezerva de capital moral. În schimb, deşi conservatorii se pricep
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 361

mai bine la păstrarea capitalului moral, ei trec adesea cu vederea

anumite categorii de victime, nu reuşesc să limiteze câştigurile
anumitor interese puternice şi nu văd nevoia de a schimba sau
de a moderniza instituţiile pe măsură ce vremurile se schimbă.

Un yin şi două yang

În filozofia chineză, yin şi yang se referă la orice pereche de
forţe contrastante şi aparent opuse, care sunt de fapt comple‑
mentare şi interdependente. Noaptea şi ziua nu sunt duşmani,
şi nici frigul şi căldura, vara şi iarna, masculii şi femelele. Avem
nevoie de ambele elemente, deseori într‑un echilibru alternant.
John Stuart Mill spunea că liberalii şi conservatorii sunt astfel:
„Un partid al ordinii sau stabilităţii şi unul al progresului sau
al reformelor sunt deopotrivă elemente necesare pentru o viaţă
politică sănătoasă.“44
Filozoful Bertrand Russell identifica aceeaşi dinamică în isto‑
ria intelectuală occidentală: „Din anul 600 î.Cr. până în prezent,
filozofii s‑au împărţit între cei ce voiau să întărească legăturile
sociale şi cei ce voiau să le relaxeze.“45 Russell explică apoi de ce
ambele tabere au parţial dreptate, folosind termeni care se apro‑
pie cel mai bine de definiţia dată de mine capitalului moral:
E clar că fiecare dintre părţile angrenate în această dispută – ca şi în
toate cele ce dăinuie lungi perioade de timp – are parţial dreptate, iar
parţial greşeşte. Coeziunea socială este o necesitate, iar omenirea n‑a
izbutit niciodată să impună coeziunea doar prin argumente raţionale.
Orice comunitate este pândită de două pericole opuse: osificarea prin
prea multă disciplină şi reverenţă faţă de tradiţie, pe de o parte; iar
pe de alta, disoluţia sau riscul de a fi cucerită din afară, prin dezvol‑
tarea unui individualism şi a unei independenţe personale care fac
imposibilă cooperarea.46
Voi risca şi voi aplica ideile lui Mills şi ale lui Russell la unele
dezbateri curente din societatea americană. Există riscuri, deoa‑
rece cititorii partizani îmi pot accepta afirmaţiile despre yin şi
362 mintea moralistă
yang în mod teoretic, însă nu şi când încep să afirm că „cealaltă
parte“ are ceva util de spus despre anumite probleme controver‑
sate. Sunt dispus să‑mi asum acest risc totuşi, pentru că vreau să
arăt că politicile publice chiar pot fi îmbunătăţite dacă luăm în
considerare idei din ambele părţi. Voi folosi cadrul utilitarismu‑
lui durkheimian pe care l‑am dezvoltat la sfârşitul capitolului 11.
Adică voi evalua fiecare problemă bazându‑mă pe măsura în care
fiecare ideologie reuşeşte să promoveze binele general al societă‑
ţii (aceasta fiind partea utilitaristă), însă voi adopta o perspectivă
a omenirii ca Homo duplex (sau 90% cimpanzeu şi 10% albine),
ceea ce înseamnă că noi, oamenii, avem nevoie de stupi bine
închegaţi pentru a prospera (aceasta fiind partea durkheimiană).
În loc să pun în contrast dreapta cu stânga, voi împărţi opo‑
nenţii stângii în două tabere – conservatorii sociali (ca dreapta re­
ligioasă) şi libertarienii (numiţi uneori şi „liberali clasici“ datorită
preferinţei lor pentru piaţa liberă). Acestea sunt cele două grupuri
pe care le‑am studiat cel mai mult la www.YourMorals.org, şi am
descoperit că ambele au personalităţi şi moralităţi foarte diferite.
În cele ce urmează, voi prezenta pe scurt de ce cred că liberalii au
dreptate în două puncte esenţiale. Voi spune apoi şi în care două
contrapuncte au dreptate libertarienii şi conservatorii sociali.

Yin: Înţelepciunea liberală

Stânga îşi construieşte matricea morală pe trei dintre cele şase
fundamente, însă cel mai ferm şi mai consecvent se bazează pe
fundamentul Grijă.47 Putem ilustra acest lucru ca în figura 12.2,
în care grosimea fiecărei linii corespunde importanţei fiecărui
fundament.
Liberalii se arată deseori neîncrezători când sunt invocate
Loialitatea, Autoritatea şi Caracterul sacru, deşi nu resping aceste
fundamente în toate cazurile (gândiţi‑vă la sanctificarea naturii),
astfel că am desenat aceste linii mai subţiri, deşi ele există totuşi.
Liberalii pot avea anumite valori, însă cred că este util ca fiecare
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 363

Matricea morală liberală

Cea mai de preţ valoare:
grija pentru victimele oprimării

Grijă/ Libertate/ Corectitudi­ne/ Loialitate/ Autoritate/ Caracter sacru/

vătămare oprimare înşelăciune trădare subminare degradare

Figura 12.2. Matricea morală a liberalilor americani

grup să‑şi identifice valorile cele mai importante – „cea de‑a treia
şină“, care te electrocutează dacă o atingi. Cred că cea mai sacră
valoare a liberalilor americani începând cu anii ’60 este grija faţă
de victimele opresiunii. Oricine ar îndrăzni să blameze aceste
victime pentru problemele cu care se confruntă sau care mani‑
festă sau tolerează prejudecăţile împotriva grupurilor de victime
sacralizate se poate aştepta la o reacţie tribală vehementă.48
Rezultatele cercetărilor noastre de pe www.YourMorals.org
se potrivesc cu definiţiile filozofice şi cu cele populare ale libe‑
ralismului, în care se subliniază grija pentru cei vulnerabili, res‑
pingerea ierarhiei şi a opresiunii şi interesul în a schimba legea,
tradiţiile şi instituţiile pentru a rezolva problemele sociale.49
Garrison Keillor, moderator radio liberal, a surprins spiritul şi
imaginea de sine a stângii americane moderne atunci când a scris:
Sunt un liberal, iar liberalismul este o politică a bunătăţii. Liberalii
reprezintă toleranţa, mărinimia, spiritul comunitar, apărarea celor
slabi în faţa celor puternici, aplecarea către învăţare, libertatea cre‑
dinţelor, arta şi poezia, viaţa urbană, acele lucruri care fac din America
ţara pentru care merită să mori.50
364 mintea moralistă
Nu sunt sigur câţi americani şi‑au sacrificat vieţile pentru
bunătate şi poezie, însă cred că această matrice morală îi ajută
pe liberali să aibă dreptate în două puncte esenţiale pentru
sănătatea unei societăţi.
punctul 1: guvernele pot şi trebuie să limiteze
puterea superorganismelor corporatiste
Mi‑a plăcut la nebunie filmul Avatar, însă scenariul era bazat
pe cea mai prostească gândire evoluţionistă pe care mi‑a fost dat
să o văd. Mi‑a fost mai uşor să cred că insulele pot pluti în aer
decât că toate creaturile pot trăi în armonie, lăsându‑se de bu‑
năvoie mâncate de altele. A existat totuşi un element futurist
care mi s‑a părut destul de credibil. Filmul înfăţişează planeta
noastră peste câteva secole, condusă de corporaţii care au trans‑
format guvernele naţionale în lachei personali.
În capitolul 9 am vorbit despre marile transformări din evo­
luţia vieţii şi am descris procesul prin care superorganismele
apar, ajung să domine nişele preferate, să‑şi schimbe ecosiste‑
mele şi să‑şi împingă adversarii la o parte sau să‑i distrugă. În
capitolul 10 am arătat că aceste corporaţii sunt superorganisme.
Nu sunt ca superorganismele; ele sunt superorganisme. Astfel,
dacă trecutul ne‑a învăţat vreo lecţie, corporaţiile vor deveni şi
mai puternice pe măsură ce evoluează şi schimbă sistemele le‑
gislative şi politice ale ţărilor gazdă pentru a le face mai primi‑
toare. Singura putere rămasă pe pământ care mai poate face faţă
celor mai mari corporaţii sunt guvernele ţărilor, unele dintre ele
reuşind încă să impoziteze, să reglementeze şi să divizeze corpo‑
raţiile în părţi mai mici atunci când acestea devin prea puternice.
Economiştii vorbesc despre „externalităţi“ – costurile (sau
beneficiile) suportate de terţe părţi care nu au fost de acord cu
tranzacţia care a generat costul (sau beneficiul). De exemplu,
dacă un fermier începe să utilizeze un nou tip de îngrăşământ
care îi măreşte randamentul, dar provoacă o poluare mai in‑
tensă a râurilor din apropiere, el îşi va însuşi profitul, dar cos‑
turile vor fi suportate de alţii. Dacă o fermă industrială găseşte
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 365

o metodă mai rapidă de a îngrăşa vitele, dar care le face să sufere

mai multe probleme digestive sau o fragilitate crescută a oaselor,
proprietarii vor păstra profitul, însă animalele vor plăti costul.
Corporaţiile sunt obligate să maximizeze profitul acţionarilor,
aceasta însemnând căutarea tuturor modalităţilor de minimizare
a costurilor, inclusiv trecerea acestora în cârca altora (atunci
când este legal) sub forma externalităţilor.
Nu sunt anticorporatist, ci doar glauconian. Atunci când
corporaţiile operează în mod deschis, iar presa liberă este dis‑
pusă şi capabilă să relateze despre externalităţile puse în cârca
publicului, ele se vor comporta în mod adecvat, aşa cum o fac
majoritatea. Însă multe corporaţii operează în mare parte pe
ascuns, fără nici un fel de transparenţă faţă de public (ca, de exem­
plu, marii producători americani de produse alimentare şi fer‑
mele industriale).51 Şi multe dintre ele pot să „pună stăpânire“
sau să influenţeze politicienii sau agenţiile federale a căror da‑
torie este aceea de a le reglementa (mai ales acum, când Curtea
Supremă a Statelor Unite a dat corporaţiilor şi sindicatelor
„dreptul“ de a face donaţii nelimitate cauzelor politice).52 Atunci
când corporaţiilor li se dă inelul lui Gyges, ne putem aştepta la
rezultate catastrofale (pentru ecosistem, sistemul bancar, sănă‑
tate publică etc.).
Cred că liberalii au dreptate când susţin că una dintre func‑
ţiile majore ale guvernului este aceea de a lupta pentru interesul
public împotriva corporaţiilor şi a tendinţei acestora de a dis‑
torsiona pieţele şi de a impune externalităţi altor părţi, mai ales
acelora care sunt cel mai puţin capabile să se apere în tribunale
(precum săracii sau imigranţii, sau animalele de fermă). Pieţele
eficiente necesită reglementare de stat. Liberalii merg uneori
prea departe – într‑adevăr, uneori sunt antiafaceri din reflex53,
ceea ce reprezintă o mare greşeală din punct de vedere utilitarist.
Însă este bine ca o ţară să aibă o luptă constantă, o perpetuă
dezbatere între yin şi yang privind felul şi momentul potrivit
în care trebuie reglementată activitatea corporaţiilor.
366 mintea moralistă
punctul 2: unele probleme chiar pot fi rezolvate
prin reglementare
Odată cu înmulţirea numărului de proprietari de maşini în
anii ’50 şi ’60, a crescut şi cantitatea de plumb emis în atmosferă
de ţevile de eşapament ale americanilor – 200 000 de tone de
plumb pe an, până în 1973.54 (Rafinăriile de combustibil au
adăugat plumb din anii ’30 pentru a creşte eficienţa procesului
de rafinare.) În ciuda dovezilor că această cantitate tot mai ri‑
dicată de plumb ajungea în plămânii, circuitul sanguin şi cre‑
ierele americanilor, încetinind dezvoltarea neurală a milioane
de copii, industria chimică a reuşit timp de zeci de ani să blo‑
cheze toate eforturile de a interzice adaosurile de plumb din
combustibili. Era un caz tipic de superorganisme corporatiste
care foloseau toate pârghiile pentru a‑şi păstra capacitatea de a
transfera o externalitate mortală asupra publicului.
Administraţia Carter a iniţiat o eliminare parţială a benzi‑
nei cu plumb, însă procesul a fost aproape inversat atunci când
Ronald Reagan a redus capacitatea Agenţiei pentru Protecţia
Mediului de a emite noi reglementări sau de a pune în aplicare
altele mai vechi. Un grup bipartizan de membri ai Congresului
a luat apărarea copiilor, ridicându‑se împotriva industriei chi‑
mice şi, până în anii ’90, plumbul a fost complet eliminat din
combustibili.55 Această simplă acţiune în interesul sănătăţii
publice a făcut minuni: nivelul plumbului din sângele copiilor
a scăzut în acelaşi timp cu eliminarea acestuia din benzină,
scăderea fiind asociată şi cu o creştere a coeficientului de inte‑
ligenţă înregistrat în ultimele decenii.56
Cu atât mai uimitor, numeroase studii au demonstrat că
acest fenomen, care a început la sfârşitul anilor ’70, se poate să
fi fost asociat şi cu aproape jumătate din extraordinara şi altfel
inexplicabila scădere a infracţionalităţii care s‑a produs în anii
’90.57 Zeci de milioane de copii, mai ales dintre cei săraci din
marile oraşe, au crescut între anii ’50 şi ’70 cu un nivel ridicat
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 367

de poluare cu plumb, ceea ce le‑a compromis dezvoltarea siste­

mului nervos. Băieţii din acest eşantion au contribuit apoi la o
creştere uriaşă a nivelului infracţionalităţii, îngrozind Ame­
rica – şi orientând‑o spre dreapta – începând cu anii ’60 şi până
la începutul anilor ’90. Aceşti tineri au fost în cele din urmă
înlocuiţi de o nouă generaţie de tineri cu creiere nepoluate cu
plumb (şi, prin urmare, cu o capacitate crescută de a‑şi controla
impulsurile), ceea ce pare a fi unul dintre motivele pentru care
rata infracţionalităţii a scăzut considerabil.
Dintr‑o perspectivă utilitaristă durkheimiană, este greu să
ne imaginăm o situaţie mai potrivită în care guvernul să inter‑
vină pentru a rezolva o problemă de sănătate naţională. Aceas­tă
singură lege a crescut în acelaşi timp rata de supravieţuire, co­
efi­cientele de inteligenţă, bugetele şi capitalul moral.58 Iar plum‑
bul nu este singurul pericol de mediu care împiedică dezvoltarea
sistemului nervos. Dacă cei mici sunt expuşi la PCB (compuşi
bifenili policloruraţi), organofosfaţi (utilizaţi în anumite pesti‑
cide) şi metilmercur (un produs secundar al arderii cărbunilor),
coeficientul lor de inteligenţă scade şi creşte riscul de ADHD
(tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenţie).59 Date fiind
aceste întârzieri cerebrale, cercetările viitoare vor identifica pro‑
babil o legătură cu violenţa şi infracţionalitatea. În loc să con‑
struim mai multe închisori, cel mai ieftin (şi mai tolerant) mod
de a combate criminalitatea ar fi să sporim bugetul şi autorita‑
tea Agenţiei pentru Protecţia Mediului.
Conservatorii comentează că încercările liberalilor de a in‑
terveni pe pieţe sau de a iniţia acţiuni de „inginerie socială“ au
întotdeauna efecte neanticipate, însă tot ei ar trebui să observe
că acele consecinţe sunt uneori pozitive. Atunci când conserva­
torii spun că pieţele oferă soluţii mai bune decât normele legale,
ar fi bine să‑i invităm să ne explice planul lor de a elimina ex‑
ternalităţile nedrepte şi periculoase generate de numeroase ast‑
fel de pieţe.60
368 mintea moralistă
Yang 1: Înţelepciunea libertariană
Libertarienii sunt uneori numiţi liberali sociali (care favo‑
rizează libertatea individuală în chestiuni intime precum sexul
sau folosirea drogurilor) şi conservatori economici (care favo‑
rizează pieţele libere), însă aceste etichete nu fac decât să arate
cât de ambigui au devenit aceşti termeni în Statele Unite.
Libertarienii sunt urmaşii direcţi ai reformatorilor iluminişti
din secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea, care au luptat pentru eli­
berarea oamenilor şi a pieţelor de sub dominaţia regilor şi a
clerului. Libertarienilor le place libertatea; aceasta este valoarea
lor cea mai de preţ. Majoritatea doresc să fie cunoscuţi pur şi
simplu drept liberali61, însă acest termen s‑a pierdut în Statele
Unite (dar nu şi în Europa) atunci când liberalismul s‑a împăr‑
ţit în două tabere în a doua parte a secolului al XIX‑lea. Pentru
unii liberali, marile corporaţii şi industriaşii prosperi au devenit
cele mai mari piedici în calea libertăţii. Aceşti „noi liberali“
(cunoscuţi ca „liberali de stânga“ sau „progresişti“) s‑au întors
către guvern, considerându‑l singura forţă capabilă să apere
publicul şi să salveze numeroasele victime ale practicilor brutale
ale capitalismului industrial incipient. Liberalii care au conti‑
nuat să considere guvernul drept cel mai mare obstacol în calea
libertăţii au devenit cunoscuţi ca „liberali clasici“, „liberali de
dreapta“ (în unele ţări) sau libertarieni (în Statele Unite).
Cei care au ales calea progresistă au început să facă apel la
guvern nu doar pentru a apăra libertatea, ci şi pentru a pro‑
mova bunăstarea generală a poporului, mai ales a acelora care
nu puteau să se apere singuri. Republicanii progresişti (precum
Theodore Roosevelt) şi democraţii (ca Woodrow Wilson) au
întreprins măsuri pentru a limita puterea tot mai mare a corpo‑
raţiilor, desfiinţând monopolurile şi creând noi agenţii de stat
pentru a reglementa practicile de muncă şi pentru a asigura cali‑
tatea alimentelor şi a medicamentelor. Unele reforme progre‑
siste s‑au amestecat prea mult în viaţa intimă şi în libertatea
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 369

personală a americanilor, forţând de exemplu părinţii să‑şi tri‑

mită copiii la şcoală şi interzicând vânzarea băuturilor alcoolice.
Această răscruce este evidentă, dacă vă întoarceţi la matricea
morală a liberalilor (figura 12.2). Aceasta se bazează în principal
pe două fundamente: Grija şi Libertatea (plus un pic de Corec­
titudine, pentru că oricine preţuieşte proporţionalitatea într‑o
anumită măsură). Liberalii de la începutul secolului XX, care se
bazau mai ales pe fundamentul Grijă – cei care simţeau cel mai
adânc durerea altora –, aveau tendinţa să se îndrepte în direcţia
stângă (progresistă). Însă cei care se bazau mai ales pe fundamen‑
tul Libertate – cei care simţeau cel mai adânc asprimea restricţi‑
ilor asupra libertăţii personale – au refuzat să‑i urmeze pe cei
dintâi (vezi figura 12.3). Will Wilkinson, scriitor libertarian, chiar
a sugerat recent că libertarienii sunt de fapt liberali cărora le plac
pieţele libere şi le lipsesc inimile sângerânde.62
În cercetările noastre de pe www.YourMorals.org, am aflat
că Wilkinson are dreptate. Într‑un proiect coordonat de Ravi
Iyer şi Sena Koleva, am analizat zeci de chestionare completate
de 12 000 de libertarieni şi am comparat răspunsurile lor cu cele
ale zecilor de mii de liberali şi conservatori. Am aflat astfel că

Matricea morală libertariană

Cea mai de preţ valoare:
libertatea individuală

Grijă/ Libertate/ Corectitudine/ Loialitate/ Autoritate/ Caracter sacru/

vătămare oprimare înşelăciune trădare subminare degradare

Figura 12.3. Matricea morală a libertarienilor americani

370 mintea moralistă
libertarienii seamănă mai mult cu liberalii decât cu conservato­
rii în ceea ce priveşte majoritatea trăsăturilor de personalitate (de
exemplu, ambele grupe au obţinut un scor mai mare decât con‑
servatorii în ceea ce priveşte deschiderea către nou şi un scor mai
scăzut decât aceştia din urmă în ceea ce priveşte sensibilitatea
şi conştiinciozitatea). În Chestionarul Fundamentelor Morale,
libertarienii se alătură liberalilor, înregistrând valori foarte scă‑
zute în ceea ce priveşte Loialitatea, Autoritatea şi Caracterul
sacru. Cele mai mari diferenţe dintre ei şi liberali se înregistrează
în două direcţii: fundamentul Grijă, unde au valori foarte scă‑
zute (chiar mai scăzute decât conservatorii), şi la câteva întrebări
noi pe care le‑am adăugat şi care se referă la libertatea economică,
la care au înregistrat valori foarte ridicate (puţin mai mari decât
ale conservatorilor şi cu mult mai mari decât ale liberalilor).
De exemplu, sunteţi de acord că „guvernul ar trebui să facă
mai mult pentru a promova binele comunităţii, chiar dacă acest
lucru înseamnă limitarea libertăţii şi alegerilor individuale“?
Dacă răspundeţi afirmativ, atunci sunteţi liberali. Dacă nu,
atunci sunteţi fie libertarieni, fie conservatori. Ruptura dintre
liberali (progresişti) şi libertarieni (liberali clasici) s‑a petrecut
exact în acest punct acum mai bine de o sută de ani, lucru care
reiese clar din datele analizate de noi în prezent. Cei cu idealuri
libertariene au susţinut în general Partidul Republican înce‑
pând cu anii ’30, pentru că libertarienii şi republicanii au un
duşman comun: societatea liberală bazată pe ajutoare de stat
care, cred ei, distruge libertatea Americii (după părerea liberta‑
rienilor) şi moralitatea (în viziunea conservatorilor sociali).
Cred că libertarienii au dreptate în multe privinţe63, dar mă
voi concentra acum pe o singură diferenţă faţă de liberalism.
diferenţa 1: pieţele sunt miraculoase
În 2007, tatăl lui David Goldhill a fost ucis de o infecţie pe
care a contractat‑o în timp ce se afla internat în spital. Încercând să
înţeleagă cauzele morţii atât de neaşteptate a tatălui său, Goldhill
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 371

a început să citească despre sistemul de sănătate american, care

omoară aproximativ 100 000 de oameni anual prin astfel de
infecţii accidentale. A aflat astfel că rata mortalităţii s‑ar reduce
cu două treimi dacă spitalele ar urma o listă simplă de proceduri
sanitare, însă majoritatea spitalelor nu adoptă o asemenea listă.
Om de afaceri (şi democrat), Goldhill s‑a întrebat cum este
posibil ca o organizaţie să ignore o simplă măsură care ar avea
avantaje atât de vizibile. În lumea afacerilor, o asemenea inefi‑
cienţă ar duce imediat la faliment. Pe măsură ce afla tot mai
multe informaţii despre sistemul medical, el a descoperit cât de
dezastruoasă poate ajunge situaţia atunci când bunurile şi ser‑
viciile sunt livrate fără o piaţă cu adevărat funcţională.
În 2009, Goldhill a publicat un eseu provocator în The Atlan­
tic, intitulat „How American Health Care Killed My Father“
(„Cum mi‑a ucis tatăl sistemul medical american“)64: una dintre
ideile principale era absurditatea folosirii asigurării pentru plata
serviciilor de rutină. În mod normal, ne facem asigurare pentru
a acoperi riscul unor pierderi catastrofale. Ne facem poliţe de
asigurare împreună cu alţii pentru a diminua riscul şi sperăm să
nu încasăm vreodată vreun ban. Ne ocupăm singuri de cheltu‑
ielile de rutină, căutând calitatea cea mai bună la preţul cel mai
mic. Nu am cere niciodată ca asigurarea auto să ne acopere
schimbarea uleiului.
Data viitoare când mergeţi la un supermarket, uitaţi‑vă cu
atenţie la o cutie de mazăre. Gândiţi‑vă la toată munca inves‑
tită în fabricarea ei – agricultorii, şoferii de camion şi angajaţii
supermarketului, minerii şi muncitorii din fabrici care au făcut
cutia din metal – şi gândiţi‑vă ce minunat este că puteţi achi‑
ziţiona această cutie cu mai puţin de un dolar. În fiecare etapă
a procesului, concurenţa dintre furnizori i‑a recompensat pe cei
ale căror inovaţii au permis reducerea fie şi cu un cent a costu­
lui aducerii acelei cutii în magazine. Dacă Dumnezeu – aşa cum
se spune – a creat lumea şi apoi a organizat‑o pentru binele
372 mintea moralistă
nostru, atunci piaţa liberă (şi mâna sa invizibilă) poate fi şi ea
considerată o zeitate. Puteţi înţelege acum de ce libertarienii
cred aproape cu religiozitate în pieţele libere.
Acum să‑l lăsăm pe Aghiuţă să‑şi bage coada şi să arunce
pieţele în haos total. Să presupunem că, într‑o zi, preţurile sunt
scoase de pe toate produsele din supermarket, împreună cu
toate etichetele, în afara unei simple descrieri a conţinutului,
astfel încât să nu puteţi compara produsele diferitelor compa‑
nii. Luaţi, pur şi simplu, ce vreţi de pe raft şi în ce cantităţi
doriţi şi mergeţi apoi la casă. Casierul vă scanează cardul de
asigurare pentru alimente şi vă ajută să completaţi cererea de
acoperire a cheltuielilor. Plătiţi o taxă fixă de 10 dolari şi plecaţi
acasă cu alimentele. După o lună, primiţi acasă o factură prin
care sunteţi informaţi că firma voastră de asigurări va plăti
supermarketul pentru restul costurilor, dar că va trebui să le
trimiteţi un cec pentru încă 15 $. Poate vi se pare un chilipir că
v‑aţi luat un coş plin de alimente cu 25 $, dar de fapt vă plătiţi
factura la alimente în fiecare lună când vă achitaţi prima de
asigurare de 2 000 $.
Într‑un asemenea sistem, nimeni nu ar fi foarte motivat să
gă­sească o nouă modalitate pentru a reduce costul alimentelor
sau pentru a îmbunătăţi calitatea acestora. Supermarketurile
sunt plătite de asiguratori, iar aceştia îşi încasează primele de la
populaţie. Costul asigurării pentru alimente începe să crească
pe măsură ce supermarketurile aduc doar mărfuri care le procură
cele mai mari încasări din asigurări, nu alimentele care ar fi cele
mai profitabile publicului.
Pe măsură ce creşte preţul asigurărilor pentru alimente, majo‑
ritatea oamenilor nu şi‑l mai permit. Liberalii (motivaţi de Grijă)
fac presiuni în vederea unui nou program guvernamental care să
acopere asigurarea alimentară pentru săraci şi vârstnici. Însă, odată
ce guvernul devine principalul cumpărător de alimente, profitul
firmelor de asigurări şi cel al supermarketurilor va fi asigurat doar
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 373

prin câştigurile din plăţile de la guvern. În scurt timp, costul

acelei conserve de mazăre va fi de 30 $ pentru guvern, iar noi,
ceilalţi, vom plăti impozite de 25% din venituri doar pentru a
acoperi costul alimentelor cumpărate la preţuri excesive.
Asta ne‑am făcut cu mâna noastră, spune Goldhill. Atâta
timp cât consumatorii nu sunt nevoiţi să ia în considerare pre‑
ţurile – adică atâta timp cât altcineva plăteşte pentru alegerile
noastre –, lucrurile se vor înrăutăţi. Nu putem rezolva problema
numind comisii de experţi care vor impune preţul maxim permis
pentru o cutie de mazăre. Doar o piaţă funcţională65 poate îm‑
bina cererea, oferta şi iscusinţa pentru a oferi servicii medicale la
cel mai mic preţ posibil. De exemplu, există o piaţă a operaţiilor
LASIK (un fel de chirurgie cu laser care elimină necesitatea pur‑
tării lentilelor de contact). Doctorii concurează între ei pentru a
atrage clienţii şi, deoarece procedura este foarte rar acoperită de
asigurare, pacienţii iau în considerare preţurile. Concurenţa şi
inovaţia au făcut ca preţul acestor operaţii să scadă cu aproape
80% de când a fost introdusă pentru prima oară. (Alte ţări dez‑
voltate au reuşit să controleze costurile mai bine, însă şi ele se
confruntă cu o creştere rapidă a acestora, ceea ce poate duce la
mari dificultăţi fiscale.66 Ca şi în Statele Unite, le lipseşte voinţa
politică de a mări impozitele sau de a reduce serviciile.)
Atunci când libertarienii vorbesc despre miracolul „ordinii
spontane“ care apare când oamenii au posibilitatea de a face
propriile alegeri (şi de a‑şi asuma costurile şi beneficiile acelor
alegeri), ar trebui să‑i ascultăm cu atenţie.67 Grija şi compasiunea
îi determină uneori pe liberali să se amestece în funcţionarea
pieţelor, însă acest amestec poate duce la un dezastru de proporţii.
(Bineînţeles, după cum am spus şi mai sus, guvernele trebuie să
intervină adesea pentru a ameliora distorsiunile de pe piaţă, fă‑
cându‑le astfel să funcţioneze în mod adecvat.) Liberalii vor să
folosească puterea guvernamentală în multe direcţii, însă cheltu‑
ielile cu sistemul de sănătate reduc şansele de rezolvare a multe
374 mintea moralistă
alte probleme. Dacă credeţi că autorităţile locale şi de stat sunt
falimentare acum, mai aşteptaţi puţin până vor ieşi la pensie cei
din generaţia baby‑boom*.
Mi se pare ironic faptul că liberalii sunt adepţi ai evoluţio‑
nismului şi resping „designul inteligent“ ca explicaţie pentru
creaţie şi adaptare în lumea naturală, însă nu‑l acceptă pe Adam
Smith ca explicaţie pentru creaţie şi adaptare în lumea econo‑
mică. Ei preferă uneori „designul inteligent“ al economiilor
socialiste, care duce adesea la dezastre din punct de vedere
utilitarist.68

Yang 2: Înţelepciunea conservatorismului social

Conservatorii sunt „partidul ordinii şi al stabilităţii“, în ac‑
cepţiunea lui Mill. Ei se opun în general schimbărilor imple‑
mentate de „partidul progresului sau al reformei“. În această
accepţiune însă, conservatorii par a fi nişte obstrucţionişti înfri‑
coşaţi, care încearcă să oprească timpul şi să împiedice „nobilele
aspiraţii umane“ din naraţiunea progresiştilor liberali.
Un mod pozitiv de a‑i descrie pe conservatori ar fi afirmaţia
că matricea lor morală mai cuprinzătoare le permite să detecteze
pericolele ce ameninţă capitalul moral şi pe care liberalii nu le
pot prevedea. Ei nu se opun chiar tuturor schimbărilor (ca ac‑
cesul la Internet, de exemplu), însă luptă neînfricaţi atunci când
li se pare că schimbarea va dăuna instituţiilor şi tradiţiilor care
ne asigură exoscheletul moral (precum familia). Cea mai de preţ
valoare a lor este păstrarea acestor instituţii şi tradiţii.
De exemplu, istoricul Samuel Huntington observa că dreapta
nu poate fi definită prin prisma acelor instituţii pe care le con‑
sideră sacre (care pot fi monarhia în Franţa secolului al XVIII‑lea,
sau Constituţia în America secolului XX). În schimb, spune el,

*  Perioadă caracterizată printr‑o creştere marcantă a ratei natalităţii

(n.tr.).
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 375

Matricea morală a social‑conservatorilor

Cea mai de preţ valoare:
păstrarea instituţiilor şi a tradiţiilor care sprijină
o comunitate morală

Grijă/ Libertate/ Corectitudine/ Loialitate/ Autoritate/ Caracter sacru/

vătămare oprimare înşelăciune trădare subminare degradare

Figura 12.4. Matricea morală a social-conservatorilor americani

„atunci când fundamentul societăţii este ameninţat, ideologia

conservatoare aminteşte oamenilor de necesitatea anumitor in‑
stituţii şi de caracterul oportun al celor deja existente“69.
Echipa noastră de la www.YourMorals.org a descoperit că
social‑conservatorii au cea mai variată gamă de preocupări
morale, preţuind aproape la fel toate cele şase fundamente (fi‑
gura 12.4). Această paletă largă – şi mai ales accentul relativ
ridicat pus pe Loialitate, Autoritate şi Caracter sacru – le per‑
mite o perspectivă care, cred eu, este una valoroasă din punctul
de vedere al utilitarismului durkheimian.
diferenţa 2: nu poţi ajuta albinele
distrugând stupul
Liberalii urăsc ideea excluderii. În timpul unei discuţii la care
am participat acum câţiva ani, un profesor de filozofie critica as‑
pru legitimitatea statelor‑naţiune. „Ele sunt doar nişte linii arbi‑
trare pe o hartă“, spunea el. „Unii trag o linie şi spun «Tot ce este
de partea aceasta ne aparţine. Voi, ceilalţi, nu treceţi».“ Cei aflaţi
în sală au râs, împreună cu el. La un discurs pe care l‑am ţinut
recent, am descoperit aceeaşi aversiune faţă de excludere, aplicată
în acest caz religiilor. O masterandă a fost surprinsă de afirmaţia
376 mintea moralistă
mea că religiile sunt adesea benefice pentru restul societăţii, spu‑
nând: „Religiile sunt toate exclusive!“ Am întrebat‑o ce înţelegea
prin asta, şi mi‑a răspuns: „Ei bine, Biserica Catolică nu acceptă
pe nimeni care nu crede în învăţăturile sale.“ Nu‑mi venea să
cred că vorbeşte serios. I‑am explicat că un program de studii
postuniversitare la Universitatea din Virginia era cu mult mai
exclusiv decât biserica – majoritatea candidaţilor fiind respinşi.
De‑a lungul discuţiei noastre a devenit clar că grija sa cea mai
mare era pentru victimele discriminării, mai ales pentru homo‑
sexualii cărora li se spune că nu au ce căuta în majoritatea comu‑
nităţilor religioase.
Astfel de comentarii m‑au convins că John Lennon surprin‑
sese un vis comun al liberalilor în neuitatul său cântec Imagine.
Imaginaţi‑vă că nu ar mai exista ţări, şi nici religii. Dacă am
putea şterge graniţele care ne divizează, atunci lumea ar putea
deveni „unită“. Aceasta este o viziune ideală a liberalilor, însă
conservatorii cred că lumea s‑ar transforma imediat într‑un iad.
Cred că ei ştiu ceva ce noi nu ştim.
De‑a lungul acestei cărţi am afirmat adesea că societăţile
umane de dimensiuni mari sunt realizări aproape miraculoase.
Am încercat să vă arăt cum a evoluat complicata noastră psiho‑
logie morală împreună cu religiile noastre şi cu celelalte inovaţii
culturale (precum triburile sau agricultura) pentru a ne aduce
unde ne aflăm în prezent. Am susţinut, de asemenea, că suntem
rezultatul selecţiei de nivel multiplu, inclusiv al selecţiei de grup,
şi că „altruismul nostru parohial“ este unul dintre motivele pen­
tru care suntem atât de uniţi. Avem nevoie de grupuri, ne plac
grupurile şi ne dezvoltăm calităţile în mijlocul acestora, deşi ele
îi exclud în mod categoric pe non‑membri. Dacă distrugem
toate grupurile şi toate structurile interne, ne distrugem capi‑
talul moral.
Conservatorii înţeleg acest lucru. Edmund Burke a spus‑o
în 1790:
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 377
Primul principiu (sămânţa chiar) al tuturor legăturilor afective de
natură publică este ataşamentul faţă de propria noastră categorie so­
cială, de micul grup din societate căruia îi aparţinem. Este prima
verigă din lanţul care ne conduce la iubirea de ţară şi de umanitate.70
Adam Smith spunea şi el că patriotismul şi altruismul pa‑
rohial sunt bune pentru că îi fac pe oameni să se chinuie să
îmbunătăţească lucrurile pe care le pot îmbunătăţi:
Acea înţelepciune care a conceput sistemul afectiv al oamenilor […]
pare să fi considerat că interesul marii societăţi umane ar fi cel mai
bine promovat prin direcţionarea atenţiei fiecărui individ către acea
părticică din comunitate care se potriveşte cel mai bine cu sfera
capacităţilor şi priceperii lui.71
Acesta este adevăratul utilitarism durkheimian, genul de
utilitarism aplicat de cineva care înţelege tendinţa oamenilor
de a aparţine unui grup.
Robert Putnam a oferit numeroase dovezi în sprijinul co‑
rectitudinii afirmaţiilor lui Burke şi Smith. În capitolul ante‑
rior am scris despre concluziile sale conform cărora religiile îi
fac pe americani „vecini şi cetăţeni mai buni“. Am menţionat
şi afirmaţia sa că ingredientul activ care‑i face pe oameni mai
virtuoşi este profunzimea relaţiilor dintre ei şi ceilalţi credin‑
cioşi. Orice îi poate aduce pe oameni împreună, în reţele
strânse de încredere, îi face mai puţin egoişti.
Într‑un studiu anterior, Putnam afirma că diversitatea etnică
are efectul opus. Într‑o lucrare intitulată în mod edificator „E
Pluribus Unum“, Putnam analiza nivelul capitalului social din
sute de comunităţi americane, descoperind că diversitatea etnică
şi numărul mare de imigranţi par să fie cauza unei scăderi a
capitalului social. Poate că acest lucru nu vă surprinde; oamenii
sunt rasişti, veţi spune, astfel că nu au încredere în cei care nu
seamănă cu ei. Însă v‑aţi înşela. Chestionarul lui Putnam a re‑
uşit să deosebească două tipuri de capital social: ca­pitalul social
de tip „punte“ se referă la încrederea dintre grupuri, dintre
378 mintea moralistă
oameni care au valori şi identităţi diferite, în timp ce capitalul
social de tip „legătură“ se referă la încrederea prezentă în interi‑
orul grupului. Putnam a descoperit că diversitatea reduce ambele
tipuri de capital social. Iată concluzia sa:
Diversitatea nu pare să determine diviziunea în interiorul grupului
sau între grupuri, ci duce la anomie sau izolare socială. În limbaj
colocvial, oamenii care trăiesc în comunităţi alcătuite din diverse
etnii par să „se ghemuiască“ – adică să se „strângă în sine“, asemenea
ţestoaselor.
Putnam utilizează ideile lui Durkheim (precum anomia)
pentru a explica de ce diversitatea îi face pe oameni să se inte‑
riorizeze şi să devină mai egoişti şi mai puţin interesaţi să con‑
tribuie la viaţa comunităţii. Această „ghemuire“ de care vorbeşte
Putnam este exact opusul a ceea ce am numit eu roire.
Liberalii apără victimele oprimării şi excluziunii, luptă pen‑
tru a dărâma barierele arbitrare (precum cele bazate pe rasă şi,
mai recent, pe orientarea sexuală). Însă zelul lor de a ajuta
victimele, însoţit de punctajul lor redus în ceea ce priveşte
fundamentele Loialitate, Autoritate şi Caracter sacru, îi face
adesea să forţeze nişte schimbări care afectează grupurile, tra‑
diţiile, instituţiile şi capitalul moral. De exemplu, dorinţa de
a‑i ajuta pe săracii din mediul urban a dus în anii ’60 la crearea
unor programe de ajutoare sociale care au redus însemnătatea
căsătoriei, au provocat creşterea numărului de copii născuţi în
afara căsniciei şi au avut un impact puternic asupra familiilor
populaţiei de culoare.72 Dorinţa de a conferi mai multă putere
elevilor în anii ’70, oferindu‑le dreptul de a‑şi da în judecată
profesorii şi şcoala, a erodat autoritatea şi capitalul moral în
şcoli, favorizând un mediu haotic în care săracii au avut cel mai
mult de suferit.73 Dorinţa de a‑i ajuta pe imigranţii hispanici
în anii ’80 a dus la crearea de programe multiculturale de edu‑
caţie, care accentuau mai ales diferenţele dintre americani, şi
nu valorile împărtăşite sau identitatea lor culturală. Accentuarea
diferenţelor îi face pe mulţi mai rasişti, nu mai toleranţi.74
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 379

Cu fiecare astfel de problemă, liberalii par să încerce să ajute

un subgrup de albine (care chiar are nevoie de ajutor), cu riscul
de a dăuna stupului. Astfel de „reforme“ pot duce la scăderea
bunăstării generale a unei societăţi, şi uneori au dăunat chiar
victimelor pe care liberalii încercau să le ajute.

Către o politică mai amiabilă

Ideea opuşilor yin şi yang provine din China antică, o civi‑
lizaţie care preţuia armonia grupului. Însă în Orientul Mijlociu
din lumea antică, în care a apărut pentru prima dată monote‑
ismul, metafora războiului era mult mai des întâlnită decât cea
a echilibrului. Mani, profet din Persia secolului al III‑lea, sus‑
ţinea că lumea vizibilă este câmpul de luptă dintre forţele lu‑
minii (binele absolut) şi cele ale întunericului (răul absolut).
Oamenii reprezintă linia frontului acestei bătălii. Binele şi răul
se află în fiecare, iar noi trebuie să alegem o tabără şi să luptăm
în numele ei.
Învăţătura lui Mani s‑a transformat în maniheism, religie
care s‑a răspândit în întregul Orient Mijlociu şi a influenţat
gândirea occidentală. Dacă priviţi politica dintr‑o perspectivă
maniheistă, compromisul este un păcat. Dumnezeu şi diavolul
nu publică vreun acord bipartizan, şi nici voi nu ar trebui să
o faceţi.
Clasa politică americană a devenit mult mai maniheistă
începând cu prima parte a anilor ’90, mai întâi la Washington
şi apoi în tot mai multe capitale ale statelor. Rezultatul a fost
o creştere a agresivităţii şi a blocajelor, precum şi o scădere a
capacităţii de a găsi soluţii bipartizane. Ce se poate face?
Numeroase grupuri şi organizaţii s‑au adresat atât guvernelor,
cât şi cetăţenilor, îndemnându‑i să semneze „acorduri diplo‑
matice“, promiţând să fie „mai amiabili“ şi „să‑i privească pe
ceilalţi într‑o lumină pozitivă“. Nu cred că astfel de acorduri
380 mintea moralistă
vor funcţiona. Călăreţii pot să semneze câte vor, însă elefanţii
nu se vor conforma.
Cred că pentru a ieşi din această încurcătură psihologii vor
trebui să se alăture specialiştilor în ştiinţe politice pentru a
identifica acele schimbări care vor submina maniheismul în
mod indirect. Am ţinut o conferinţă în care am încercat să
fac acest lucru, în 2007, la Universitatea Princeton. Am aflat
că această creştere a polarizării este în mare parte de neoprit,
fiind rezultatul natural al realinierii politice care a avut loc
după ce preşedintele Lyndon Johnson a semnat Legea drep‑
turilor civile în 1964. Statele conservatoare din sud, care fu‑
seseră puternic democrate după Războiul Civil (pentru că
Lincoln era republican), au început să dezerteze din partid şi,
până în anii ’90, sudul era puternic republican. Înainte de
această reorganizare, au existat liberali şi conservatori în am‑
bele partide, ceea ce a facilitat formarea de echipe bipartizane
care lucrau împreună la proiectele legislative. Însă, după re‑
grupare, nu a mai existat nici o suprapunere, nici în Senat, nici
în Camera Reprezen­tanţilor. În prezent, cel mai liberal repu‑
blican este de obicei mai conservator decât cel mai conserva‑
tor democrat. Şi, odată cu purificarea ideologică din ambele
partide – unul liberal, iar celălalt conservator –, amplificarea
maniheismului a fost inevitabilă.75
Am aflat însă că există şi nişte factori care pot fi inversaţi. Cel
mai aprins moment al conferinţei s‑a produs atunci când Jim
Leach, fost membru republican al Congresului, reprezentant al
statului Iowa, a enumerat schimbările care se produseseră din
1995. Newt Gingrich, noul preşedinte al Camerei Repre­zen­
tanţilor, a încurajat numărul mare de membri republicani ai
Congresului să‑şi lase familiile acasă, în loc să le ia împreună cu
ei la Washington. Înainte de 1995, senatorii şi deputaţii din
ambele partide participau la aceleaşi evenimente sociale la sfâr‑
şit de săptămână, soţiile lor împrietenindu‑se, iar copiii jucând
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 381

adesea în aceleaşi echipe sportive. În prezent însă, majoritatea

membrilor Congresului vin cu avionul la Washington luni seara,
se alătură echipei şi se bat cu adversarii timp de trei zile, după
care zboară înapoi acasă, joi seara. Prieteniile dintre membrii
democraţi şi cei republicani sunt pe cale de dispariţie, iar mani‑
heismul şi tactica pământului pârjolit se amplifică.
Nu ştiu cum pot americanii să‑şi convingă politicienii să‑şi
mute familiile la Washington şi nu ştiu nici dacă această
schimbare ar reactiva prieteniile dintre democraţi şi republi‑
cani în atmosfera otrăvită a politicii actuale, însă acesta este un
exemplu de schimbare indirectă care ar putea schimba elefan‑
ţii.76 Intuiţiile sunt primele, aşa că orice am face pentru a în‑
curaja legăturile sociale pozitive ar putea modifica intuiţiile şi
apoi influenţa judecata şi comportamentul. Alte schimbări
structurale care ar putea reduce maniheismul includ schimba‑
rea modului în care se desfăşoară alegerile primare, a modului
în care se trasează districtele electorale şi a metodelor prin care
candidaţii strâng bani pentru campanii. (Vezi o listă completă
a posibilelor remedii pe www.CivilPolitics.org.)
Problema nu se limitează doar la politicieni. Tehnologia şi
tiparele rezidenţiale în continuă schimbare ne‑au permis să ne
izolăm în comunităţi reduse de indivizi cu aceleaşi preocupări.
În 1976, doar 27% dintre americani locuiau în „state ava­lan­şă“ –
cele în care se votează fie cu republicanii, fie cu democraţii la
o diferenţă de cel puţin 20%. Însă numărul acestora a crescut
constant; în 2008, 48% dintre americani locuiau în astfel de
state.77 Statele şi oraşele noastre devin tot mai segregate în „en­
clave comportamentale“, în care preferinţele electorale, culi‑
nare, religioase sau de activitate sunt tot mai asemănătoare. Dacă
vă aflaţi într‑un magazin din lanţul Whole Foods*, există şanse
de 89% ca cei din comunitatea voastră să fi votat cu Barack

*  Magazin specializat în vânzarea de produse alimentare ecologice

(n.tr.).
382 mintea moralistă
Obama. Dacă vreţi să găsiţi republicani, mergeţi într‑o comu‑
nitate în care se află un restaurant Cracker Barrel* (62% din‑
tre aceste comunităţi au votat cu McCain).78
Moralitatea uneşte şi orbeşte. Acest lucru nu se întâmplă
doar celor din opoziţie. Toţi suntem atraşi în comunităţi cu
moralităţi tribale. Ne învârtim în jurul unor valori sacre şi apoi
împărtăşim păreri post hoc prin care explicăm de ce noi avem
atâta dreptate, iar ei se înşală atât de amarnic. Credem că cei‑
lalţi sunt orbi în faţa adevărului, raţiunii, ştiinţei şi logicii, dar
de fapt toţi suntem orbiţi atunci când vorbim despre propriile
valori sacre.
Dacă doriţi să‑i înţelegeţi pe cei din celălalt grup, urmăriţi
sacralitatea. În primul rând, gândiţi‑vă la cele şase fundamente
morale şi încercaţi să identificaţi unul sau două dintre ele care
au cea mai mare însemnătate într‑o anumită controversă. Şi,
dacă chiar doriţi să deveniţi mai deschişi, deschideţi‑vă mai
întâi inima. Dacă reuşiţi să aveţi cel puţin o interacţiune prie‑
tenoasă cu un membru al „celuilalt“ grup, o să vi se pară mai
uşor să ascultaţi ce au de spus şi poate chiar o să vedeţi într‑o
nouă lumină acea problemă controversată. Poate că n-o să fiţi
de acord, însă veţi trece probabil de la un dezacord maniheist
la unul mult mai respectuos şi mai constructiv, de tip yin–yang.

Pe scurt
Oamenii nu devin adepţi ai unei ideologii la întâmplare
sau pur şi simplu adoptând orice idee care se întâmplă să cir‑
cule în jurul lor. Cei ale căror gene i‑au înzestrat cu minţi care
vibrează la noutate, varietate şi diversitate, făcându‑i în acelaşi
timp mai puţin sensibili la lucruri care semnalează prezenţa
unui pericol, sunt predispuşi (dar nu şi predestinaţi) să devină

*  Lanţ de restaurante specializate în produse tipice sudului ameri‑

can (n.tr.).
 oare nu am putea să ne contrazicem constructiv? 383

liberali. Ei au tendinţa de a dezvolta anumite „adaptări carac‑

teristice“ şi „povestiri de viaţă“ care îi fac să rezoneze – incon‑
ştient şi intuitiv – cu metanaraţiunile mişcărilor politice de
stânga (precum naraţiunea progresului liberal). Oamenii ale
căror gene i‑au înzestrat cu minţi total diferite, sunt predispuşi,
din aceleaşi motive, să vibreze la metanaraţiunile dreptei po‑
litice (precum cea a discursului lui Reagan).
Odată ce oamenii se alătură unei tabere politice, ei devin
absorbiţi în matricea morală a acesteia. Astfel, ei văd confir‑
mări ale metanaraţiunii lor peste tot, şi este greu – poate chiar
imposibil – să‑i convingi că greşesc dacă discuţi cu ei din afara
matricei lor morale. Am sugerat că liberalilor le este poate mult
mai greu să‑i înţeleagă pe conservatori decât viceversa, pentru
că primii nu înţeleg ce legătură au cu moralitatea fundamen‑
tele Loialitate, Autoritate şi Caracter sacru. Liberalilor li se
pare mai ales greu să înţeleagă capitalul moral, pe care l‑am
definit drept resursele care sprijină o comunitate morală.
Am afirmat, de asemenea, că liberalii şi conservatorii sunt
precum yin şi yang – ambele fiind „elemente necesare pentru
viaţa politică sănătoasă“, după cum afirma John Stuart Mill.
Liberalii se pricep foarte bine la Grijă, reuşind mai bine să vadă
victimele structurilor sociale existente, insistând în mod neo‑
bosit să schimbe acele structuri şi să inventeze altele noi. După
cum spunea şi Robert F. Kennedy: „Există unii care privesc
lucrurile aşa cum sunt şi se întreabă «De ce?». Eu visez lucruri
care nu au existat niciodată şi mă întreb «De ce nu?».“ Am
arătat felul în care această matrice morală îi face pe liberali să
articuleze două puncte care sunt (cred eu) deosebit de impor‑
tante pentru sănătatea unei societăţi: (1) guvernele pot şi tre‑
buie să limiteze puterea superorganismelor corporatiste, şi (2)
unele probleme mari chiar pot fi rezolvate prin reglementare.
Am explicat modul în care libertarienii (pentru care liber‑
tatea este sacră) şi social‑conservatorii (pentru care anumite
384 mintea moralistă
instituţii şi tradiţii sunt sacre) oferă o contragreutate esenţială
care echilibrează mişcările de reformă liberală ce au avut o in‑
fluenţă atât de puternică în Europa şi în America de la înce‑
putul secolului XX. Am spus şi că libertarienii au dreptate
atunci când afirmă că pieţele sunt miraculoase (cel puţin atunci
când se poate rezolva problema externalităţilor şi a altor dis‑
funcţii) şi am afirmat că social‑conservatorii au dreptate când
spun că de regulă nu ajuţi albinele distrugând stupul.
În cele din urmă, am spus că maniheismul amplificat al
vieţii politice americane nu este ceva ce poate fi rezolvat prin
semnarea de acorduri şi angajamente că ne vom comporta mai
frumos. Politica va deveni mai amiabilă atunci când vom găsi
modalităţi de a schimba procedurile de alegere a politicienilor,
precum şi instituţiile şi mediile în care aceştia interacţionează.

Moralitatea uneşte şi orbeşte. Ne uneşte în tabere ideologice

care se înfruntă de parcă soarta omenirii ar depinde de victoria
echipei noastre. Ne face orbi la faptul că în fiecare echipă există
oameni buni care au ceva important de spus.
 Concluzie

În această carte v‑am făcut un tur al naturii umane şi al isto‑

riei umanităţii. Am încercat să vă arăt că subiectul meu preferat
de studiu – psihologia morală – este cheia înţelegerii politicii, a
religiei şi a modului extraordinar în care am ajuns să controlăm
această planetă. Mă tem că am îngrămădit prea multe peisaje în
acest tur, aşa că îngăduiţi‑mi să închei atrăgându‑vă atenţia
asupra celor mai importante.
În Partea I, v‑am prezentat primul principiu al psihologiei
morale: Intuiţiile sunt primele, urmate de gândirea strategică. Am
explicat modul în care am ajuns să concep modelul social-in‑
tuiţionist pe care l‑am folosit apoi pentru a contrazice „iluzia
raţionalistă“. Eroii acestei părţi au fost David Hume (care ne‑a
ajutat să scăpăm de raţionalism, înlesnindu‑ne calea către in‑
tuiţionism) şi Glaucon (pentru că ne‑a demonstrat importanţa
covârşitoare a reputaţiei şi a altor constrângeri externe în stabi‑
lirea ordinii morale).
Dacă este să rămâneţi cu un singur lucru din această primă
parte a călătoriei, vă sugerez ca ea să fie imaginea voastră – şi a
tuturor celor din jur – ca un minuscul călăreţ pe un elefant
uriaş. Această imagine despre sine vă poate ajuta să fiţi mai
răbdători cu ceilalţi. Atunci când vă treziţi făcând afirmaţii post
hoc ridicole, se poate să vă mai temperaţi tendinţa de a‑i con‑
trazice pe alţii doar fiindcă reuşiţi să le demontaţi cu uşurinţă
argumentele. Acţiunea în psihologia morală nu se bazează ne‑
apărat pe edictele călăreţului.
386 mintea moralistă
Cea de‑a doua parte a călătoriei noastre a explorat cel de‑al
doilea principiu al psihologiei morale: Moralitatea înseamnă
mai mult decât vătămare şi corectitudine. V‑am povestit şederea
mea în India şi felul în care aceasta m‑a ajutat să ies din propria
matrice morală şi să percep şi alte semnificaţii morale. Am ofe‑
rit metafora minţii moraliste ce seamănă cu o limbă cu şase
receptori de gust. Am prezentat Teoria Fundamentelor Morale
şi cercetările pe care le‑am întreprins împreună cu colegii mei
pe www.YourMorals.org privind psihologia liberalilor şi a con‑
servatorilor. Eroii acestei părţi au fost Richard Shweder (pentru
că a extins înţelegerea sferei morale) şi Emile Durkheim (pen‑
tru că ne‑a arătat de ce mulţi oameni, mai ales social‑conserva‑
torii, preţuiesc fundamentele unificatoare care sunt Libertatea,
Autoritatea şi Caracterul sacru).
Dacă ar fi să luaţi cu voi un suvenir din această parte a călă‑
toriei, v‑aş sugera să fie o neîncredere în moniştii morali. Fiţi
atenţi la cei care insistă că există o singură moralitate adevărată
pentru oricine, oricând şi oriunde – mai ales dacă acea morali‑
tate se bazează pe un singur fundament moral. Societăţile umane
sunt complexe, iar nevoile şi problemele lor variază. Minţile
noastre sunt echipate cu un set de sisteme psihologice, incluzând
cele şase fundamente morale, care pot fi utilizate pentru a re‑
zolva acele probleme şi pentru a construi comunităţi morale
eficiente. Nu este nevoie să recurgeţi la toate cele şase funda‑
mente, şi există chiar unele organizaţii sau subculturi care pot
prospera bazându‑se doar pe unul dintre acestea. Însă cine vă
spune că toate societăţile din toate timpurile ar trebui să folo‑
sească o anumită matrice morală, care se bazează pe o anumită
configuraţie a fundamentelor morale, este, într‑un fel sau altul,
un fundamentalist.
Filozoful Isaiah Berlin s‑a luptat de‑a lungul carierei sale cu
problema diversităţii morale a lumii şi modul în care aceasta ar
putea fi înţeleasă, respingând în mod ferm relativismul moral:
 concluzie 387
Nu sunt un relativist; nu spun „Mie îmi place cafeaua cu lapte, iar
ţie, fără; eu preţuiesc blândeţea, iar tu preferi lagărele de concen‑
trare“ – fiecare din noi cu propriile valori, care nu pot fi distruse sau
integrate. Cred că acest lucru este fals.1
În schimb, Berlin susţinea pluralismul, pe care îl justifica
astfel:
Am ajuns la concluzia că există o pluralitate de idealuri, aşa cum
există o pluralitate de culturi şi de temperamente. […] Nu există o
infinitate de [valori]: numărul valorilor umane, al valorilor pe care
le pot urma păstrându‑mi înfăţişarea şi caracterul uman, este finit – să
spunem 74, sau poate 122, sau 27, dar finit, oricare ar fi acesta. Iar
diferenţa care rezultă de aici este aceea că, dacă un om preţuieşte
una dintre aceste valori, eu, cel care nu o preţuieşte, pot înţelege de ce
el a ales‑o, sau cum ar fi ca eu, aflat în locul lui, să ajung să o preţu‑
iesc. De aici reiese posibilitatea înţelegerii umane.2
În cea de‑a treia parte a călătoriei noastre v‑am prezentat
principiul conform căruia moralitatea uneşte şi orbeşte. Suntem
rezultatul selecţiei de nivel multiplu, care ne‑a transformat în
Homo duplex. Suntem egoişti şi dorim să aparţinem unui grup.
Suntem 90% cimpanzei şi 10% albine. Am afirmat că religia a
jucat un rol crucial în istoria evoluţiei noastre – minţile noastre
religioase au evoluat împreună cu practicile noastre religioase
pentru a crea comunităţi morale tot mai mari, mai ales după
apariţia agriculturii. Am descris felul în care se formează taberele
politice şi de ce unii oameni gravitează spre stânga, iar alţii spre
dreapta. Eroii acestei părţi au fost Charles Darwin (pentru teoria
evoluţiei, inclusiv selecţia de nivel multiplu) şi Emile Durkheim
(pentru că ne‑a arătat că suntem Homo duplex, o parte a naturii
noastre fiind modelată de selecţia la nivel de grup).
Dacă este să rămâneţi cu ceva din această ultimă parte a călă‑
toriei, vă sugerez să fie imaginea unei mici denivelări pe care o
avem pe ceafă – butonul instinctului de roire, aflat undeva sub
piele, gata să fie declanşat. De cincizeci de ani ni se tot spune că
388 mintea moralistă

„Maică‑ta şi cu mine ne despărţim,

pentru că eu vreau ce e mai bun pentru ţară, iar ea nu.“

Figura 13.1. De ce cred maniheiştii că sunt divizaţi de politică.

oamenii sunt în esenţă egoişti. Suntem asaltaţi de reality‑show‑uri

pe canalele TV în care îi vedem pe oameni arătându‑şi cea mai
urâtă faţă. Unii chiar cred că o femeie ar trebui să strige „Foc!“
dacă este violată, pentru că se presupune că toţi suntem atât de
egoişti, încât n‑o să ieşim afară să vedem ce se întâmplă decât
dacă ne temem pentru viaţa noastră.3
Acest lucru nu este adevărat. Poate că ne petrecem cea mai
mare parte a zilelor urmărindu‑ne propriile interese, însă toţi
avem capacitatea de a trece peste interesul propriu şi de a deveni
parte a unui întreg. Nu este doar o capacitate, ci poarta către
multe dintre cele mai preţuite experienţe de viaţă.

Această carte v‑a explicat motivul pentru care oamenii sunt

divizaţi de politică şi de religie. Răspunsul nu este că unii oa‑
meni sunt buni, iar alţii sunt răi, aşa cum ar crede maniheiştii.
Explicaţia e, în schimb, că minţile noastre au fost concepute
 concluzie 389

pentru moralismul gregar. Suntem creaturi profund intuitive,

ale căror instincte conduc judecata strategică. De aceea este
greu – dar nu imposibil – să stabilim relaţii cu cei care trăiesc
în alte ma­trice, construite adesea pe baza unor configuraţii
diferite ale fundamentelor morale existente.
Astfel încât, data viitoare când vă treziţi aşezaţi lângă cineva
cu o altă matrice, încercaţi‑o. Nu vă repeziţi cu capul înainte. Nu
aduceţi vorba de moralitate până nu găsiţi câteva puncte comune
sau stabiliţi un grad oricât de mic de încredere. Şi, atunci când
aduceţi în discuţie moralitatea, încercaţi să începeţi cu câteva
cuvinte de apreciere, sau exprimându‑vă sincer interesul.
Toţi suntem prizonieri aici pentru o vreme, aşa că să încer‑
căm s‑o scoatem la capăt.