XV.

PSIHANALIZA
(paradigma cu cea mai largă şi spectaculară propagare
în lumea modernă)

„Atacul împotriva conştiinţei”, scoaterea în prim plan a forţelor

iraţionale în raport cu care raţiunea rămâne doar un mecanism de
mascare, este apreciat de psihologii de orientare marxistă drept un
vector al ideologiei burgheze reacţionare. Cunoscutul psiholog-istoric
rus M.G. Jaroşevsky * identifică evoluţia acestei tendinţe în operele lui
Arthur Schopenhauer (1788-1860), Karl-Eduard von Hartman
(1842-1906) (Filosofia inconştientului) şi Friederich Nietzsche (1844-
1900): dincolo de limitele conştiinţei acţionează procese psihice,
altele decât cele ce apar în autoobservaţie; o asemenea forţă motrice
era la Schopenhauer „începutul volitiv”, la Hartman „forţa cosmică
psihică”, iar la Nietzsche „motivaţiile primitive”.
Se anunţa şi chiar s-a impus o „psihologie abisală” sau a adâncu-
rilor, în care motivaţia şi cunoaşterea erau opuse şi contradictorii.
Apărea, evident, o depăşire atât a explicaţiei mecaniciste (stimul-
reacţie), cât şi a celei subiectiviste (cu apel la efortul volitiv şi la stări
ale conştiinţei), vizând orientarea şi încărcătura energetică a acţiunii.
Dar psihogeneza se axa acum pe motivaţia definită, cu pretenţie de
obiectivitate, în cadrele sociogenezei şi biologicului.
Când se inventariază opere şi nume în psihanaliză, se ajunge la
liste enorme; practic, lucrările fundamentale, dar şi cele de analiză şi
aplicaţii au fost traduse în toate limbile moderne. Numai opera lui
S. Freud a apărut în engleză în 24 de volume; la acestea se adaugă zecile
de volume ale discipolilor (mai toţi şi oponenţi!), adepţilor şi criticilor.
Nici o altă paradigmă nu „a coborât” asupra lumii atât de şocant,
ca o bombă; bulversarea mentalităţilor tradiţionale a fost atât de gene-
ralizată încât sistemul a fost perceput ca ceva absolut nou. Aceasta şi
explică, pe lângă o doză de maliţiozitate, căutarea unor explicaţii în
viaţa personală („psiho-socio-geneza”) fondatorului însuşi, Sigmund
Freud.
*
Istorija psyhologhii, Moscova, Mâsli, 1966, p. 479.
138

Universitatea SPIRU HARET

 Totuşi, mai consistentă este tradiţia intelectuală europeană a
scrutării determinismului vieţii sufleteşti, respectiv a studiului „deca-
lajelor” dintre planurile „profund” şi „de suprafaţă” în viaţa persona-
lităţii. Contribuţia cea mai însemnată în acest sens revine următo-
rilor autori: G.W. Leibniz (1646 – 1716), J.W. Goethe (1749 – 1832),
G.Th. Fechner (1801 – 1887) şi Ch. Darwin (1809 – 1882). Primul a
formulat o ipoteză deosebit de atrăgătoare: de la postularea că activitatea
este condiţia de bază a existenţei, a trecut la argumentarea unor
componente elementare înzestrate cu energie (motivaţie) şi automişcare;
numite monade, aceste entităţi nu sunt simpli atomi constitutivi (în
accepţiunea lui Democrit), ci centre energetice autonome. J.Fr. Herbart a
preluat ipoteza „combustiei” inconştiente şi a tratat (chiar matematic) în
aceeaşi perspectivă o dinamică a conflictului de idei în „ascensiunea” lor
spre planul conştient. Darwinismul a însemnat descoperirea unui gen de
determinism: organismele şi instanţele lor sufleteşti sunt moştenitoare ale
func-ţionalităţii comportamentale (adaptative) de la generaţiile anterioare;
aceste mecanisme ale selecţiei şi evoluţiei naturale, ca şi dinamica
memoriei (Ebbinghaus), asociaţiile S-R (Pavlov), tehnica hipnotică a lui
Charcot, comportamentul „superstiţios” (Skinner), pragurile senzoriale
(Fechner) – toate au avut o rezonanţă benefică pentru medicul Freud;
mintea sa fusese alertată de tabloul schimbărilor stărilor psihice în isterie
atunci când terapeutul „sondează” verbal trecutul pacientului (tema
asupra căreia scrisese cu J. Breuer (1842-1925) lucrarea Studii asupra
isteriei, 1895).
Date biografice
Sigmund Freud s-a născut pe 6 mai 1856 în localitatea Pribor din
Cehoslovacia, în familia unui mic comerciant. După o scurtă şedere în
acel orăşel de 4.600 de locuitori ce pe atunci se numea Freiberg, când
Sigmund avea patru ani, familia s-a stabilit la Viena; dintre cei opt
fraţi, el a fost primul copil al lui Jacob Freud cu cea de a doua soţie.
Remarcat devreme ca elev performant, s-a îndreptat spre cariera
medicală, nu însă, cum s-a zis, la insistenţa părinţilor, ci după ce
audiase o conferinţă despre „frumosul studiu al lui Goethe, Natura”
(Autobiografie, 1925). Terminând facultatea, s-a simţit atras mai mult
spre investigaţie ştiinţifică, pe care a început s-o exerseze în anatomia
sistemului nervos şi psihiatrie, cu concursul binevoitor al unor medici
remarcabili.
În 1885, Freud a obţinut o bursă la Paris, având astfel ocazia să
studieze cu celebrul specialist în hipnoză şi isterie, Jean Martin
Charcot (1825-1893); au stabilit chiar unele planuri de colaborare. În
anul următor s-a stabilit ca medic la Viena şi s-a căsătorit „cu fata
139

Universitatea SPIRU HARET

care mai bine de patru ani m-a aşteptat într-un oraş îndepărtat”
(Autobiografie). Ca logodnic, îi expediase Marthei Bernays, rudă cu
poetul H. Heine, 900 de scrisori înflăcărate de viaţă, de iubire şi
umor. În 1889 a făcut o vizită de studii de câteva săptămâni la
Nancy, pentru a cunoaşte sugestia nonhipnotică, practicată de
Bernheim.
În următorii zece ani a pierdut interesul pentru anatomie, iar în
1895 a publicat, împreună cu Joseph Breuer (1842-1925) Studii
asupra isteriei, ce a marcat începutul psihanalizei. În anii următori s-a
manifestat ca o fire independentă şi dificilă în colaborări, publicând în
1900 Interpretarea viselor, carte ce l-a consacrat ca psihanalist.
Renumele său a început să se extindă în lume, în 1909 fiind invitat la
Clark University, SUA, împreună cu discipolii săi Jung, Ferenczi,
Jones şi Bill; la Viena au venit studenţi din Anglia şi America să
înveţe teoria şi practica psihanalizei.
Din scrieri şi conferinţe, Freud apare un fin observator, surprin-
zător prin inducţii şi extrapolări, realist, „mărturisitor” sarcastic al
unui tărâm abisal ameninţător.
Confruntat cu discipoli centrifugali care i-au clătinat edificiul
conceptual, fumător înveterat pe fondul unei nervozităţi sarcastice, din
1923 devine un pacient dificil al serviciilor medicale oncologice,
suportând 20 de intervenţii chirurgicale în cavitatea bucală.
În urma ocupaţiei naziste a Austriei, pe 4 iunie 1938, Freud evită
condiţia de deţinut (fatală pentru surorile sale), emigrând la Paris şi
apoi în Anglia, cu ajutorul lui Ernest Jones, a ambasadorului american
în Franţa şi a altor prieteni; în schimbul unei taxe speciale de emigrare
echivalentă cu un milion de lire, debarcă la Londra, cu o primire
triumfală. Libertatea îi întăreşte spiritul, lucrând în ultimul an de viaţă
la două lucrări capitale: Omul Moise şi moartea religiei monoteiste şi
o sinteză asupra psihanalizei, rămasă neterminată.

Edificiul faptic şi teoretic al psihanalizei („Fluctuat nec mergitur”)*

Apropierea de medicul psihiatru Joseph Breuer la sfîrşitul anilor
’70 s-a datorat interesului pentru hipnotism, ca metodă terapeutică. O

*
„Se clatină, dar nu se scufundă”, moto la cel dintâi studiu asupra
istoriei psihanalizei, Zur Geschichte der psychoanalitischen Bewegung, 1924;
este de fapt epigraful de pe stema Parisului, înscris sub imaginea grafică a
unei bărci, reluat de Freud ca aluzie la dizidenţa foştilor săi discipoli, – Alder,
Jung ş.a.
140

Universitatea SPIRU HARET

pacientă, Anna O., tratată în 1882, manifesta mai multe tulburări:
contracturi, paralizii funcţionale, tendinţe spre dedublarea persona-
lităţii. Breuer a experimentat de mai multe ori o „cură a dialogului”:
crizele erau atenuate dacă se intervenea cu întrebări despre istoria
pacientei. Prin repetare, în combinaţie cu şedinţe de hipnoză, cazul a
evoluat pozitiv. Mai târziu acest procedeu s-a numit chatarsis. Lui
Freud, fenomenul i s-a părut deosebit de interesant şi a insistat să fie
prezentat lumii medicale, (ceea ce s-a realizat doar peste 13 ani).
După ce a cunoscut tehnica psihoterapeutică a lui Charcot prin
hipnoză, reîntors la Viena, Freud a renunţat la electroterapie, dar
atenţia i-a fost atrasă de două fenomene: dificultatea de a hipnotiza pe
unii pacienţi şi amnezia posthipnotică. Pentru a se edifica, a vizitat
pentru câteva săptămâni un alt centru francez, alternativă a lui Charcot,
pe Bernheim, la Nancy, care practica şi sugestia non-hipnotică. Freud
era atras de „cura dialogului” ce realiza o „descărcare” a istoriei
pulsional-nevrotice a pacientului. Se înainta spre ideea importanţei
proceselor inconştiente în etiologia nevrozelor: simptomele erau
expresii ale unor evenimente pe care pacientul nu şi le amintea.
Procedeul sugestiilor prin care se învingea amnezia posthipnotică
apărea promiţătoare pentru Freud.
Referitor la conţinutul „bagajului” de pulsiuni ce tulburau perso-
nalitatea pacientului, Freud s-a convins treptat că sexul are un rol
dominant (majoritatea pacienţilor relatau experienţe sexuale trau-
matice în copilărie, mai ales în cadrul propriei familii). Impulsul
interzis, se manifestă mai târziu într-o formă simbolică, dar substanţial
perturbatoare. Breuer nu s-a putut decide dacă sexualitatea este atât de
importantă încât să impună o demarcaţie între normal şi patologic şi
nu s-a angrenat în promovarea psihanalizei freudiene.
Psihanaliza ca paradigmă
Freud a abordat inconştientul ca un teritoriu neexplorat al psihi-
cului, iar nu ca un construct logic necesar în explicarea fenomenelor.
Pe măsură ce l-a scrutat, gândirea sa a progresat spre pattern-uri mai
precise, validate în terapie şi prin acumulare de date empirice. După
cum era de aşteptat, încrezător în insight-urile sale, a sfidat pe cei care
au adus critici fără să se sprijine pe asemenea platforme. Este
cunoscut, spre exemplu, că la replica lui P. Janet că inconştientul este
„o manieră de a vorbi”, a făcut trimitere la „nivelul coborât de înţelegere”.
Inconştientul şi conştientul sunt deci două sfere în care se
derulează, respectiv, procese primare şi procese secundare. De
141

Universitatea SPIRU HARET

exemplu, ilogismul viselor este caracteristic pentru procesele primare,
ca ansamblu.
Orientat spre dinamica vieţii psihice, Freud identifică energia şi
izvorul acesteia (pentru funcţionarea aparatului mental): libido-ul,
respectiv, id-ul. Diferitele instincte (din id) presează să se descarce de
energia libidinală. Pentru aceasta îi trebuie un ţel (în cadrul unei
activităţi specifice) şi un obiect ce facilitează descărcarea. Id-ul acţio-
nează conform principiului plăcerii, eliminând energie, dar păstrând
încă un nivel satisfăcător.
Un alt modul al sistemului psihic este Ego-ul; el funcţionează
după legile procesului secundar, adică după principiul realităţii (este
un service de evaluare ce selectează acţiunile în mod raţional pentru a
minimaliza teama şi a maximiza plăcerea).
Dar omul se formează şi acţionează într-o anvelopă socio-
culturală, cu reguli, imagini, valori, aşteptări, ce-l privesc direct;
„stratul” cel mai apropiat al acesteia este constituit de părinţi.
Sistemul psihic îşi formează un al treilea modul, superego, la
rândul lui compus din:
– conştiinţă: o instanţă ce sancţionează comportamentul după
criteriul simţului vinovăţiei;
– ego ideal: o instanţă ce recompensează comportamentele, pri-
lejuind trăirea mândriei.
Superego funcţionează după legile procesului primar, deci
într-un plan necontrolat de conştiinţă.
Doi vectori pulsionali polarizează comportamentul unei persoane:
1) al vieţii, integrării, continuităţii;
2) al morţii sau dezintegrării.
Dacă pentru cel din urmă nu i-a rezervat un nume, libido-ul este
energia vieţii; ea „se fixează” pe reprezentări ale obiectelor externe ca
un proces de descărcare, numit cathexis, cu adresă dictată de speci-
ficitatea instinctelor, dar şi de stadiul dezvoltării individului.
Relativ la fenomenul fixării (metafora lui Stendhal, apreciată şi
de C. Rădulescu-Motru, era mai fericită: emoţiile se cristalizează în
obiect, generând sentimentul iubirii) dezvoltă o teorie a „complexelor”,
a descărcării libidoului în obiecte nepermise. Complexul sau conflictul
Oedip este cel mai frapant: iubirea timpurie a băiatului faţă de mamă.
Dacă din preconştient informaţiile pot fi actualizate cu un efort
mai mic, inconştientul necesită o abordare prin mijloace speciale, cum
sunt hipnoza, asociaţia liberă, visele, erorile involuntare. „Descăr-
carea” pulsiunilor, a dorinţelor de satisfacere, este blocată de reglajele
142

Universitatea SPIRU HARET

şi barajele conştiente, dar se poate regăsi în diferite produse, printre
care simbolistica viselor. Printre experienţele timpurii refulate datorită
pedepselor şi represaliilor, primul loc îl ocupă cele ce ţin de motivaţia
sexuală.
Cele trei sisteme ale personalităţii; tablou comparativ *
ID EGO SUPEREGO
Natura biologică psihologică socială
Originea Ereditate experienţă cultură
Contribuţii instincte sine conştiinţă
Orientare spre trecut prezent trecut
Nivelul inconştient conştient şi inconştient
inconştient
Principiul plăcerii realităţii moralităţii
Scopul plăcerea adaptarea reprezentarea
binelui şi răului
Raţionalitatea iraţional raţional nelogic
Realitatea subiectivă obiectivă subiectivă
Viziunea psihanalitică asupra obiectului psihologiei
Fără a formula definiţii în acest sens, Freud a intenţionat să
elaboreze un cadru conceptual sistemic în jurul ideilor de inconştient,
rezistenţă, transfer, energie instinctuală, catharsis, nevroză.
O analiză a cunoscutelor variante în psihanaliză relevă patru
postulate:
a) viaţa psihică se supune unui determinism cert;
b) inconştientul joacă un rol esenţial în determinarea comporta-
mentului uman;
c) factorii hotărâtori în explicarea psihicului sunt cei motivaţio-
nali (sau „dinamici”); un gen de motivaţie poate instrumenta mai
multe comportamente; acţiunea intenţionată este mai potrivită expli-
cării omului decât conexiunea S – R;
d) istoria organismului este de extremă importanţă în determi-
narea comportamentului actual.
Evident, într-un sistem de gândire şi explicaţii atât de amplu
cum este psihanaliza, analiştii au identificat şi alte postulate de ordin
secundar: trebuinţa sexuală este bazală, fiind prioritară pentru biologia
*
După Ch. Potkay, Bem P. Allen, Personality: Theory, Research, and
Applications, Brooks/Cole, Publ Co, Monterey, 1986, p. 73.
143

Universitatea SPIRU HARET

organismului; există un conflict bazal între instinctele vieţii şi morţii;
comportamentul este manifestarea interacţiunii a trei module: id, ego
şi superego; raportul părinţi–copii este hotărâtor pentru nevroze;
visele, erorile în vorbire şi alte produse ale gândirii au o valoare sim-
bolică relativă la experienţa sexuală.
Aceste postulate sunt identificate de analişti, dar Freud a fost un
inductivist, el a pornit de la fapte, pe care le-a extrapolat şi generalizat.
Se consideră că, în cele mai multe cazuri, predicţiile bazate pe
postulatele formulate mai sus nu pot fi testate din cauza lipsei unei
expresii cantitative: cele mai multe ipoteze în psihanaliză vizează
relaţiile dintre evenimentele din istoria pacientului şi comportamentul
prezent; datele pe care le ia în consideraţie terapeutul sunt producţiile
verbale ale pacientului. Câte din acestea sunt fanteziste? Deci, dilema
este: analistul ia ca reper trecutul, pe care-l consideră important, dar el
se informează despre acesta prin relatările unui subiect tulburat, deşi
binevoitor şi cooperant.
Raportul psihic – corp
Freud nu a tratat această problemă în mod special, convins fiind
că psihismul este o realitate în sine, cu mecanisme, istorie, disfuncţii şi
întruchipări proprii. A recunoscut un paralelism: procesele psihice nu
se pot desfăşura în absenţa proceselor fiziologice, acestea precedând
pe primele şi având prioritate.
Se ştie că în anii ’20, psihologii sovietici au acceptat şi practicat
psihanaliza pentru nuanţa ei determinist–materialistă; brusc, începând
cu deceniul III, ideologia comunistă a sesizat şi a respins nucleul tare,
specific, al psihanalizei: determinismul intrapsihic şi paralelismul
psihism-fiziologie. Astfel, în Rusia sovietică psihanaliza a intrat sub
interdicţie.
Raportul simplu–complex sau principiul conexiunii
Freud considera „asociaţia liberă de idei” provocată de psiha-
nalist „o cale regală spre inconştient”. Evident, contiguitatea, similari-
tatea şi contrastul, genurile clasice de asociaţii au fost recunoscute.
Cauza acestora a fost problema psihanalizei: factorii motivaţionali.
Tocmai acest determinism este în avantajul analistului.
Personalitatea fiind un sistem hipercomplex, cu organisme mo-
dulare, intervin:
a) mecanisme de procesare simbolică: condensare, distorsio-
nare, permutare etc.;
b) mecanisme de apărare: raţionalizare, proiecţie etc.
144

Universitatea SPIRU HARET

 Factorii selecţiei
O idee, un fapt, o imagine se selectează din memorie în funcţie de
echilibrul sau pressing-ul dinamic al forţelor pulsionale şi represive;
psihoterapeutul are misiunea redistribuirii energiei libidinale disponibile,
pentru a diminua forţele represive ale Ego-ului şi Superego-ului.
Critici la adresa psihanalizei
a) Teoria
Deşi enunţurile majore ale psihanalizei sunt în general derivate
din observaţii, deseori s-a încercat o explicaţie comună pentru toate
genurile de comportamente; defectul ţine de generalizare, care, când
este prea forţată, sub spectrul unei idei se poate întâmpla orice.
Psihanaliza a fost combătută în principal pentru această exagerare.
Propunându-şi să releve relaţii cauzale neobişnuite între experienţa din
prima copilărie şi comportamentul actual, Freud a acordat o impor-
tanţă atât de mare unor date de observaţie privind pulsiunile şi
comportamentul sexual infantil, încât a creat mitul unui rău incredibil.
Discipolii proeminenţi ai lui Freud au combătut primordialitatea
inconştientului în psihodinamica personalităţii şi natura exclusiv
sexuală a libidoului. Astfel, austriacul Alfred Adler (1870 – 1937) în
Caracterul nevrotic (1912) şi Practica şi teoria psihologiei individuale
(1920) a definit ca dominant în comportamentul uman motivul ascen-
denţei asupra altora. Este o compensaţie a complexului neputinţei,
specific copilului. Personalitatea este organizată unitar, fiind definită
ca „stil de viaţă”, cu manifestări bine determinate.
Atât Freud, cât şi Adler au înţeles personalitatea ca produs al
creaţiei individuale, proprii, pentru care condiţiile sociale reprezintă
doar materia primă. Elveţianul Carl Jung (1875 – 1961) în Psihologia
inconştientului, a depăşit limitele istoriei individuale, subliniind im-
portanţa unor set-uri arhetipe ce se transmit din generaţie în gene-raţie
pe calea eredităţii cerebrale. Astfel, în vise el a văzut actualizarea
urmelor modului de gândire vechi, mitologic, iar nu pulsiunile libidinale.
H. Wallon (Psychologie patologique, Paris, 1926) a respins chiar
punctul de plecare al freudismului, teoria psihozelor funcţionale, fără
afecţiuni anatomofiziologice (teză emisă de fapt de Charcot, unul
dintre mentorii de început ai lui Freud). Făcând trimitere la
insuficienţa tehnică, microscopică, de a depista substratul nevrozelor
şi psihozelor, Wallon introduce o nouă clarificare a formelor psiho-
patologice: afecţiuni cu leziuni reversibile şi cu leziuni ireversibile,
respingând pe cele aşa-zise psihogene (chiar dacă acestea ar exista, ele
145

Universitatea SPIRU HARET

ar provoca modificări în substratul fiziologic, aşa cum, de exemplu,
emoţia determină o creştere a adrenalinei, a tensiunii arteriale, a
conductibilităţii electrice etc.).
Această viziune critică a lui Wallon a fost larg împărtăşită de
psihologii sovietici, considerând determinismul intrapsihic o formă de
idealism (vezi B.M. Teplov, Ştiinţa psihologiei în U.R.S.S., Cartea
rusă, 1948; A.Smirnov, Starea psihologiei şi reorganizarea ei pe baza
învăţăturii pavloviste, în „Sovetskaja pedagoghika”, nr. 8/1952).
Teoria transfigurării şi a simbolismului impulsurilor inhibate,
elaborată de Freud pentru explicarea viselor, este respinsă de pavlo-
vişti şi, în general de fiziologi, ca o ipoteză speculativă, asupra unor
fenomene ce se explică plauzibil prin dezinhibarea parţială a unor
zone corticale; în acelaşi plan, situaţiile conflictuale dintre excitaţie şi
inhibiţie explică apariţia nevrozelor.
Drept „ipoteze gratuite” sunt considerate şi conceptele de „com-
plex Oedip”, „libido”, „sexualitate infantilă”. Psihologi ca W. Stern,
K. Bühler, J. Piaget nu au identificat asemenea tendinţe în etapa onto-
genetică a primei copilării. Ed. Claparède respinge direct pansexua-
lismul în raportul copilului cu lumea exterioară, în exerciţiul şi produ-
sele de tip intelectiv (artă, literatură, religie) (vezi Prefaţă la ediţia în
limba franceză a lucrării lui Freud Cinci lecţii de psihanaliză). Alfred
Adler s-a detaşat de Freud (1911) tocmai pe această temă, identificând
un „instinct al eului”, o „voinţă de putere” pentru a atinge scopuri, un
vector al dezvoltării (ceea ce în psihologia umanistă de mai târziu se
va numi „actualizare” sau „autoîmplinire”). Întreaga istorie a psiholo-
giei, începând cu funcţionalismul lui Aristotel, a adus argumente pen-
tru înţelegerea psihicului ca instrument şi instrumentare a procesului
general de adaptare a organismului (a personalităţii, în cazul omului)
la realitate. În cadrul raportului Subiect–Realitate, „sentimentul infe-
riorităţii”este trăirea sufletească a contradicţiei dintre trebuinţe (ele
însele în creştere) şi posibilităţile de satisfacere. Plăcerea este conexă
satisfacerii oricărei trebuinţe sau disfuncţii, fără a se limita la instinc-
tul sexual.
Carl Jung s-a detaşat de Freud şi i s-a opus înţelegând natura
acestui potenţial de conservare şi reproducere, întâlnit ca sentimente
sociale, morale şi religioase. Energia vitală are oscilaţii, în funcţie de
posibilităţile de utilizare (şi împlinire); Subiectul poate fi obligat la
regresii, retrageri în conduite inferioare. Inconştientul nu se constituie
numai din tendinţe refulate, ci şi din altele, ce n-au fost niciodată în
planul conştiinţei sau au fost, dar s-au automatizat (vezi C. Jung
146

Universitatea SPIRU HARET

despre inconştientul personal şi cel colectiv: La structure de l’incons-
cient, în „Archives de psychologie”, 1916).
Mihai Ralea şi C.I. Botez (Istoria psihologiei, Ed. Academiei,
1958) etichetează psihanaliza ca făcând parte din „curentele iraţionale
şi mistice care au bântuit în Europa şi apoi în S.U.A., începând din a
doua decadă a secolului”, pentru „înlăturarea procesului supărător al
conştiinţei” (p. 527). Autorii reproduc un pasaj din Prefaţa lui
M.G. Jaroşevski la Psihologia experimentală de W. Woodworth:
„Întreaga viaţă a oamenilor, atât socială, cât şi individuală, a fost
redusă la lupta dintre conştiinţa neputincioasă şi instinctul sexual
invincibil, proclamat atotstăpânitor al tuturor acţiunilor umane, aproa-
pe din clipa naşterii…freudismul a ridicat amoralismul patologic la
rangul de lege universală a istoriei” (p. 29).
Un alt punct al teoriei freudiene ce a atras critici este şi bipo-
laritatea vieţii psihice, balansul dintre forţele contrarii ale libidoului şi
ale principiului morţii. În ultimele lucrări ale lui Freud se simte
influenţa filosofiei existenţialiste (Heideger, Kirkegaard), ridicarea
neliniştii şi fricii la rangul de principiu al vieţii, tendinţa iraţională
spre nefiinţă. Criticile au venit mai ales din partea sociologilor care
n-au acceptat reducerea complexei dinamici sociale, a fenomenelor de
competiţie economică, frustrare şi beligeranţă, la instincte presupuse.
b) Imoralitate
Extinderea sexualităţii în copilărie a fost pentru cler o desacra-
lizare a vârstei inocente. Este, evident, o replică ce ţine de valoare, şi
nu de adevăr, astfel că rămâne la latitudinea fiecăruia să accepte sau
nu teoria lui Freud. Aspectul etic este raportat de unii critici la
personalitatea autorului, la mediul familial şi mistica iudaică în care
s-a format. Prin aceasta este vizată acceptarea ca atare, iar nu
validitatea explicaţiilor psihanaliste.
c) Îndoiala asupra eficienţei terapiei
Poate fi luată în seamă numai dacă a fost corect adresată şi dacă
terapeutul a ţinut sub control toate variabilele intervenţiei terapeutice.
Faţă de terapia medicamentoasă, terapia de tip psihanalitic nu poate fi
judecată după criterii riguroase. Totuşi, a fost îndelung aplicată şi s-a
format opinia că presupune o mare risipă de experienţă şi de timp, este
deci costisitoare şi nesigură.
d) Dogmă şi cult
Psihanaliza a fost numită de critici mai mult o religie decât o
ştiinţă. A practicat un exces de generalizare şi acceptare, lansând
147

Universitatea SPIRU HARET

constructe conceptuale pe baza unui singur fapt. „Deviaţioniştii” sau
rebelii n-au fost decât „cazuri de eliberare” din tirania dogmei, tratate
dur de către „maestrul” frustrat.
Contribuţiile psihanalizei la dezvoltarea psihologiei
Pentru a sublinia propria cutezanţă în scrutarea unor tărâmuri
necunoscute, Freud s-a autointitulat conchistador. Imaginea lui a fost
şi a rămas contradictorie: când este tratat ca pionier şi preştientist,
când ca novator surprinzător, cu operă vastă şi sistematică, fără de
care psihologia actuală nu poate fi concepută. Practic, psihicul ne pare
astăzi multinivelar structural şi funcţional, în care operează forţe
nebănuite înainte, răspunzătoare pentru dezvoltarea normală, patolo-
gică şi de excepţie a vieţii de relaţie. Obiectul psihologiei s-a extins,
problematica a devenit provocativă într-un înalt grad.
Metodologic, asociaţia liberă de idei, analiza viselor şi erorilor,
în ciuda criticilor, înseamnă un progres comparabil, după unii
comentatori, cu inventarea microscopului în istoria ştiinţelor naturii.
Psihologia a căpătat, pentru publicul larg, prestigiul pătrunderii
inegalabile în mecanismele intime ale sufletului şi condiţiei umane.
Deşi Freud însuşi n-a studiat decât un număr redus de cazuri (a
publicat doar patru studii de caz ale pacienţilor săi), metoda s-a impus
mai ales prin accentul pus pe consistenţa internă (formarea unei
ipoteze particulare pe baza unei mari varietăţi de indicatori diferiţi şi
confirmarea ei prin omogenitatea rezultatelor). Această metodă se
dovedeşte productivă atunci când există un mare număr de date
referitoare la un singur caz.
Dintre toate şcolile psihologice, psihanaliza a dat cel mai mult
de gândit oamenilor de cele mai diverse profesii şi grade de cultură. A
mizat pe abisal, dar în fapt a contribuit la înţelegerea măreţiei omului,
a condiţiei sale de normalitate şi autodepăşire. Psihicul a sporit în
identitate, omul a crescut în responsabilitate.
În autobiografia din 1925, scrisă chiar de Freud („Autobio-
grafie”), aprecierea psihanalizei este clară şi sigură: „Iniţial denumire
pentru o metodă terapeutică determinată, termenul a devenit azi nu-
mele unei ştiinţe, aceea a psihicului inconştient. Numai rareori este în
stare această ştiinţă să rezolve singură, în întregimea ei, o problemă;
ea pare însă chemată să aducă importante contribuţii în cele mai
diverse domenii ale cunoaşterii. Domeniul de aplicaţie al psihanalizei
are aceeaşi anvergură ca şi acela al psihologiei, căreia îi adaugă o
completare de o imensă importanţă” (p. 99).
148

Universitatea SPIRU HARET

 Patru psihanalişti care şi-au afirmat „dreptul la diferenţă” faţă
de Freud
1) Alfred Adler (1870 – 1937), medic vienez, încă de la înce-
putul „întâlnirilor de miercuri” organizate de Freud, din 1902, a deve-
nit un discipol al acestuia. După prima conferinţă a Asociaţiei Interna-
ţionale de Psihanaliză ce a avut loc în 1910, Adler a trecut în
dizidenţă pe motiv că maestrul a dat întâietate la preşedinţie lui Jung.
La finele anului 1911, el a constituit şcoala rivală, cunoscută sub
numele de psihologie individuală.
Ideea originală (tolerată un timp de către Freud) a fost aceea că
teoria şi practica analitică trebuie să aibă drept obiect mecanismele
compensatorii; stilul de viaţă al individului este determinat de acestea.
Forţa motivaţională cea mai importantă pentru Adler este voinţa de
putere a omului, sexul fiind doar un simptom. Copilul nu este un mic
animal sexual ale cărui dorinţe incestuoase trebuie reprimate, ci un
organism mic şi neputincios, ale cărui trebuinţe sunt satisfăcute şi
gestionate de către adulţii puternici. Copilul îşi dezvoltă treptat un
simţământ al inferiorităţii faţă de aceştia şi tinde spre un statut de
independenţă.
Astfel, accentul în explicarea psihismului se mută, de la instinc-
tele şi energiile biologice, la relaţiile sociale instituite în familia în
care creşte copilul. Conflictele esenţiale sunt mai curând între individ
şi mediu, decât în interiorul individului. Stilul de viaţă este o cons-
trucţie psihică determinată de acest raport. Creativ, racordat mereu la
un viitor imaginar, omul tinde spre integritate, concentrare, autocon-
trol conştient. Este o imagine luminoasă, un chip optimist al omului,
constructor al stilului propriu de viaţă, preocupat de mediu şi de
progres. Faţă de spectrul întunecos al forţelor abisale freudiene, Adler
reprezintă deci o diferenţă semnificativă!
2) Carl Jung (1875 – 1961), un psihiatru elveţian, captivat de
Interpretarea viselor (lucrarea lui Freud apărută în 1900), l-a contactat
pe Freud în 1907 la şedinţele „Societăţii de miercuri”, la Viena.
Relaţiile s-au stabilit rapid, într-o compatibilitate deplină. Peste doi ani
au călătorit împreună în America, fiind oaspeţi ai Universităţii Clark.
Freud l-a propus pe Jung ca prim preşedinte al Asociaţiei Interna-
ţionale de Psihanaliză (nu era evreu, putea astfel să confere un impact
pozitiv noii mişcări ştiinţifice ce cutremura mentalitatea oamenilor de
pretutindeni). În ciuda unei opoziţii evreieşti puternice din partea
discipolilor vienezi, Jung a fost investit potrivit dorinţei lui Freud.
Relaţiile însă au cunoscut mai curând o deteriorare, datorită slabelor
149

Universitatea SPIRU HARET

performanţe ale preşedintelui Jung, dar mai ales din cauza creării unui
hiatus conceptual între cei doi: discipolul a abandonat conceptul de
libido, în favoarea unei „determinări actuale”, fondând noua şcoală de
psihanaliză intitulată psihologie analitică. Respingând cauzalitatea
exclusiv în termenii trecutului, Jung pune accent pe prezent (conjunc-
tură şi simultaneitate, – principiul sincronicităţii), pe anticiparea
viitorului şi creativitate; impulsurile primitive vizează la Jung autorea-
lizarea şi împăcarea cu divinitatea.
Dacă Freud a dat prioritate energiei sexuale (conexe diferitelor
zone şi stadii – oral, anal, falic, latent, genital), Jung a văzut că este
vorba de o energie vitală ce se manifestă în forme ce ţin de momentele
importante pentru supravieţuire: hrănire, sex, autorealizare, comporta-
mente arhetipale etc. Astfel, complexul Oedip poate fi întâlnit la copii,
dar el nu are o bază exclusiv sexuală, ci emoţional–reflexă, datorată
asistenţei funcţional–organice şi afective, prioritar materne. Asimilând
concepte şi pattern-uri cauzale din fizică, Jung a înţeles posibilitatea
schimbărilor şi transferurilor de energie între diferite sisteme psihice.
Sub puterea unificatoare a self-ului, inconştientul personal şi comple-
xele sale, cel colectiv şi arhetipurile sale (persona, anima, animus,
umbra), acumulează şi fac schimb de energie pentru a realiza gândi-
rea, simţirea, afectivitatea şi intuiţia.
Eu-l este mentalul conştient în contact cu realitatea, centrul
identităţii şi personalităţii (total diferit de ego-ul palid al lui Freud).
Între psihologia academică şi psihanaliză se simţea nevoia unei
punţi, în sensul ca cea din urmă să devină mai ştiinţifică. Înţelegând
omul ca un sistem activ, creativ şi operativ în câmpul evenimentelor
actuale, deci nu ca un recipient presat de trecut, a lăsat inconştientul
pe seama miturilor şi artei, conferind vieţii reale a persoanei lumina
anticipării viitorului şi a constructivismului deliberat. Este, evident, o
viziune optimistă şi istoria psihologiei o consemnează ca atare, replică
majoră într-un veac răvăşit de revoluţii, războaie mondiale, mutilări,
frustrări, dar şi „reparat” de progrese tehnice şi lecţii de vârf ale
democraţiei şi păcii. Confruntarea cu suferinţa organică şi socială de
care a avut parte Freud rămâne tipică pentru veacul în care ştiinţa
psihologică a creat un pol al atenţiei şi aşteptărilor.
Teoria lui Jung, cu implicaţiile sale în plan personal, metodo-
logic şi terapeutic s-a dovedit repede în consonanţă cu noul spirit
sistemic al ştiinţelor. Caracteristicile temperamentale, pregnante în
gândirea psihologică cea mai veche, capătă o fundamentare în concep-
tul de transfer al energiilor de la un sistem la altul, în ansamblul
150

Universitatea SPIRU HARET

compus din self, trecut, prezent, viitor şi mediu. Tipurile „introvertit”
şi „extravertit” sunt astăzi înţelese şi acceptate de psihologi şi
nepsihologi, ca un spectacol uşor de urmărit, dar revelator al unui real
hipercomplex, în care un Eu activ stăpâneşte, controlează şi foloseşte
datele experienţei individuale şi colective. Astfel, termenul „psiho-
logie analitică”, ce desemnează viziunea lui C. Jung, este înscris pe
traiectul evoluţiilor gândirii lui W. Wundt, dar vizează sistemul de
conţinuturi şi energii, cu efect net diferenţiator între psihicul uman şi
cel animal. Jung l-a descoperit pe om ca moştenitor responsabil:
„averea” sa este experienţa umană păstrată şi purtată de ceea ce
Aristotel, cu evidentă timiditate, a denumit „spirit”, ca atributul esen-
ţial al transcendenţei.
Deşi Jung n-a fost un naturalist ca Aristotel, el a înţeles
continuitatea „lumii sufletelor”: umbra sa este cel mai vechi arhetip,
parte a inconştientului moştenită din arsenalul instinctiv al animalelor,
primitiv şi amoral, prin aceasta provocator, puternic, comod, dar
hărţuitor, al persoanei care trebuie să răspundă unui spirit al timpului,
încorsetat sau acompaniat de norme morale.
Cât de diferite ar fi pattern-urile culturale, Jung vede în ele
persistenţa unui filon comun: un cerc magic al tensiunilor, mandala
sau self-ul, un pressing spontan asupra elementelor experienţiale
pentru integrarea lor într-o personalitate ce-şi păstrează identitatea în
orice situaţie. Crede că această entitate s-a putut realiza numai într-o
anumită perioadă istorică, în evul mediu, când pulsiunile surprinse de
modelul freudian au început să se manifeste doar ca subsidiare în
ansamblul personalităţii.
În contactul său permanent cu lumea, self-ul poate avea două
tendinţe: o atenţie mai mare pentru ambient (extroversia) sau pentru
propria lume interioară (introversia). Tipologia individuală se ampli-
fică, dacă se consideră că, asociat celor două tendinţe, patru funcţii pot
fi dominante în măsuri diferite: gândirea, afectivitatea, sensitivitatea şi
intuiţia. Deci, tipologia umană se prezintă în termeni de atitudini şi
funcţii; persoana, ca identitate, presupune acţiunea acestor factori în
armonie.
C. Jung a supravieţuit lui Freud douăzeci şi doi de ani, timp în
care a finalizat o operă de 18 volume, devenită din ce în ce mai
populară. Speculative, nestatistice, dar entuziaste şi compatibile cu
religia, lucrările sale au scos psihicul din umbra psihanalizei freu-
diene, radiind lumina speranţei asupra abisurilor crispate şi amenin-
ţătoare.
151

Universitatea SPIRU HARET

 3 – 4) Otto Rank (1884 – 1939), psihanalist remarcabil prin
ideea şi cartea sa Trauma naşterii (1921), s-a detaşat în fapt de Freud
în 1925, când a publicat împreună cu Sandor Ferenczi (1873 – 1933)
Dezvoltarea psihanalizei. Disensiunile au pornit iniţial pe pista terapiei.
O.Rank este un caz interesant pentru „universul” ideaţiei psiha-
nalitice: s-a ataşat „Societăţii de Miercuri” pe când urma o şcoală
tehnică, fiind încurajat să urmeze Universitatea tocmai de noua
companie (fără însă a fi obligat de Freud să facă medicina pentru a
practica psihanaliza).
Originalitatea lui O. Rank vizează cauza nevrozelor: aceasta
rezidă în trauma naşterii, a expulzării fiinţei umane dintr-o „lume” a
confortului, într-una a restricţiilor („a stresului”, am zice astăzi).
„Anxietatea separării” este efectul remanenţei trăirii acelei traume, a
acelui conflict dintre două lumi sau două traiectorii.
Lui Freud i s-a părut interesantă această ipoteză, dar pentru a-i
da credit a cerut date statistice de confirmare a diferenţei de anxietate
la primul născut, referitoare la cel cu dificultăţi la naştere şi cel născut
prin cezariană; pentru prima dată apela la acest argument, evident, în
plan teoretic, deoarece el însuşi nu l-a practicat niciodată.
S.Ferenczi a conlucrat şi publicat cu O. Rank pe fondul concep-
tual comun al renunţării la „exhumarea originilor istorice ale simpto-
melor nevrotice” şi recurgând la o terapie de scurtă durată. Cauza
nevrozelor ar fi deficitul de caldură afectivă maternă, iar terapia
eficientă ar consta în compensarea acestei vitregiri prin gesturi simple
de afecţiune şi conlucrare prietenoasă cu pacientul. Este tot o acţiune
asupra inconştientului, dar sfidătoare faţă de tehnica lui Freud şi acesta
a înţeles-o şi a respins-o vehement.
Psihanaliza s-a implantat puternic în fondul conceptual umanist,
găsind receptivitate şi lăsând simpatii, mituri, frustrări, demitizări,
tehnici terapeutice, elanuri. Ca şi darwinismul, a creat „poli de gân-
dire” sau axe de coordonate după care gândirea umană se va orienta în
construcţiile şi rătăcirile sale nesfârşite.

152

Universitatea SPIRU HARET