Traducere din limba engleză

DOriNa tĂtĂraN
 A doua zi

AM SENZAŢIA CĂ O SĂ‑MI EXPLODEZE CAPUL. GATA,

nu mai beau niciodată. O să încerc și eu „ianuarie pe
uscat”1. Bine, e un pic cam târziu, având în vedere că a
trecut o săptămână din lună, dar mai bine mai târziu,
decât niciodată, nu?
Nu?
Așadar, aseară, planul era să nu mai ies și să îmi gă‑
tesc cina aniversară, doar că, până să ajung acasă, do‑
rința mea de a fi o zeiță domestică s‑a evaporat. Ar fi
însemnat prea mult efort pentru o singură persoană. În
plus, odată ce entuziasmul dat de G&T2 a început să se
estompeze, totul mi s‑a părut un pic trist.
Așa că l‑am scos pe Arthur la o plimbare. Cum încă
nu apucasem să explorez noul cartier, ne‑am plimbat pe
străzile necunoscute luminate de felinare. Îmi părea ciu‑
dat să fiu din nou în acest oraș, deși nu semăna deloc cu
Londra pe care mi‑o aminteam. Înainte să plec la New
York, închiriasem un apartament deasupra unui maga‑
zin, chiar în centrul orașului, cu trafic, zgomot și polu‑
are din toate părțile, dar în zona în care stau acum este
mult mai liniște, cu șiruri de căsuțe ordonate, cu terase
elegante, în stil victorian, și cu alei pavate cu piatră.

1
  Dry January, campanie de sănătate, prezentă în special
în Marea Britanie, prin care oamenii sunt îndemnați să se
abțină cu totul de la alcool în prima lună a anului (n. red.).
2
  Denumire populară pentru gin tonic (n. red.).
 C onfesiunile unei ratate trecute de 40 de ani   35

În timp ce mă plimbam, îmi treceam privirea pe la

ferestre, ca și cum aș fi răsfoit o carte cu poze. Vedeam
frânturi ale vieții de familie. O mamă care pieptăna
părul fetiței după baie, la un geam de la etaj; un cuplu
cuibărit pe canapea, uitându‑se la televizor, cu ecranul
reflectat pe fețele lor; un bărbat cu un rucsac închizând
ușa de la intrare și strigând: „A venit tata!”
M‑am oprit. Poftim metafora perfectă pentru viața
mea! Eu, afară, uitându‑mă la cei din interior. Toate
scenele acelea intime, de binecuvântare domestică…
M‑a trecut un fior și mi‑am tras căciula din lână mai
bine peste urechi. Eram afară, în frig, la propriu.
Și totuși…
Bun, în spiritul deplinei dezvăluiri, am de făcut o
mărturisire.
La fel cum o parte din mine tânjește după toate aces‑
tea, există altă latură care se teme de ea. O latură din
mine care jură în jurnalul ei că nu va sfârși niciodată ca
părinții ei. Una care citește cărți sub pătură, la lumina
lanternei, și visează la povești de dragoste romantice și
la călătorii în țări îndepărtate. Care e hotărâtă să ducă
o viață mai puțin obișnuită, plină de libertate și de en‑
tuziasm și de aventură, condimentată cu ceva diferit…
Trasă înapoi de lesa lui Arthur, m‑am întors și l‑am văzut
ghemuit pe aleea unei case mari, făcând un mare rahat.
Între timp, iată‑mă, adunând rahat de câine!
Am încercat să nu mă mai gândesc la metafore, ci am
băgat în pungă mâna înmănușată și am început să îl
adun. Folosesc cuvântul „adun”, pentru că Arthur este
mereu deranjat la stomac și niciodată nu se pune pro‑
blema să iei, pur și simplu, rahatul lui, ci trebuie real‑
mente să îl aduni de pe asfalt. M‑am forțat să nu vomit,
când proprietarul casei a apărut la geam și atât el, cât și
36  A lexandra P otter

Arthur au început să se uite la mine. Jur că e ceva cât se

poate de aiurea în acest aspect al relației om‑câine. Dacă
extratereștrii ar veni vreodată pe Pământ, cine ar crede
că e superior? Nu omul, asta e sigur.
Am continuat să adun… credeam că l‑am luat pe
tot… am luminat aleea cu iPhone‑ul, să verific. Vezi,
Domnule Proprietar al Unei Case Mari? Poate că mă
simt ca o ratată, dar sunt o persoană foarte respon‑
sabilă! Am perceput momentul ca pe un mic triumf.
Urmat de o groază grețoasă, când lumina s‑a dus de pe
asfalt spre pungă. O, Doamne! Se rupsese! Degetele îmi
trecuseră prin ea. Mizeria era peste tot pe una dintre
mănușile mele sclipicioase din cașmir, pe care le primi‑
sem de Crăciun! Am dat‑o jos. Futu‑i! Futu‑i! FUTU‑I!
Îmi venea să plâng. Realmente să mă întind pe jos
și să plâng. Chiar mi‑a trecut asta prin cap. Mi‑l imagi‑
nam pe proprietar strigând‑o pe soția lui, din bucătărie:
„Scumpo, e o femeie ciudată întinsă pe alee, plină de
rahat de câine, plângând isteric. Nu prea aud prin gea‑
mul dublu, dar cred că zice ceva despre faptul că e ziua
ei de naștere. Poate că ar trebui să sunăm la poliție. O
să sperie copiii.”
Doar că Arthur avea alte planuri. Zărind o veveriță,
a scos un urlet și a luat‑o la fugă, trăgându‑mă după el,
în timp ce alerga pe asfalt, iar eu mă țineam bine. De‑
sigur că nu a prins‑o. A dispărut sus, într‑un copac, iar
Arthur a rămas la baza lui, lătrând cât putea de tare.
Bietul Arthur, îmi era un pic milă de el. Ai fi zis și‑a în‑
vățat lecția până acum. Totuși, câți ani mi‑a luat mie
să învăț că, atunci când un bărbat dispare și nu îți răs‑
punde la telefon, nici faptul că îi tot trimiți mesaje ne‑
sfârșite nu va funcționa.
E cam același lucru. Oarecum.
 C onfesiunile unei ratate trecute de 40 de ani   37

Ne‑am întors și am luat‑o spre casă, iar în minte eu

deja făceam baie și mă băgam în pat, cu iPhone‑ul în
mână, să mă uit la apusurile de soare și la ce mâncase
lumea la cină, pe Instagram, când am simțit aromă de
pește cu cartofi prăjiți, de la un pub de la colțul străzii.
Ei bine, era ziua mea de naștere!

Înăuntru se aflau câțiva localnici care își savurau în li‑

niște băuturile. L‑am legat pe Arthur de piciorul unei
mese din colț, să mă spăl pe mâini și să comand de la
bar un pahar cu vin și pește cu cartofi prăjiți. Când
m‑am întors, cinci minute mai târziu, mă cam așteptam
ca el să fi tras masa prin jumătate de pub. În schimb,
stătea acolo cuminte, în timp ce un băiețel îl scărpina
între urechi.
— Îi place, am zâmbit eu.
Băiatul s‑a uitat în sus, de parcă fusese prins făcând
ceva ce n‑ar fi trebuit.
— E câinele tău?
Eram pe cale să spun că nu, ci al gazdei mele, dar
ceva m‑a făcut să mă răzgândesc.
— Da, e câinele meu.
— Cum îl cheamă?
— Arthur.
Băiețelul, zâmbind mai larg, a lăsat să i se vadă un
dinte lipsă.
— Ca pe regele Arthur?
— Exact, am aprobat, uitându‑mă la Arthur, care
stătea acolo cu un aer de‑a dreptul regal, lăsându‑se
mângâiat pe cap.
Nu era o titulatură nepotrivită, având în vedere cine
era șeful, iar acela, în mod sigur, nu eram eu.
— Regele Arthur.
38  A lexandra P otter

Ochii băiețelului s‑au luminat și și‑a afundat mâi‑

nile în blana animalului.
— Eu vreau un câine, dar mama nu mă lasă. Spune
că pot să am doar un hamster.
— Pot fi amuzanți și hamsterii.
Nu părea convins.
— Dar nu sunt ca regele Arthur, a zis el.
— Nu, nu sunt, am recunoscut.
— Oliver, aici erai!
O voce de bărbat ne‑a făcut pe amândoi să ridicăm
privirile.
— Mă întrebam unde te‑ai dus…
Din cealaltă parte a pubului a apărut un bărbat care
arăta de parcă tocmai venise de afară. Îmbrăcat cu o
geacă groasă, fular și mănuși, avea păr negru și scurt și
era leit Oliver. Deci acela trebuia să fi fost tatăl lui. Bă‑
iețelul s‑a întins spre mâneca lui, entuziasmat.
— Ghici cum îl cheamă! Regele Arthur. Ca în filmul
pe care l‑am văzut!
— Nu vă deranjează, nu?
— Nu, nu… deloc.
Avea ochi foarte frumoși. Albastru‑deschis, nuanța
blugilor decolorați.
— Asta e bine, a zâmbit el, apoi i‑a făcut cu ochiul fi‑
ului său. Haide, am întârziat!
Era atrăgător, cam cum poate fi un tată.
— Scarpină‑i urechile! Îi place! l‑a îndemnat băiețelul.
Bărbatul s‑a ghemuit ascultător, și‑a dat jos o mă‑
nușă și i‑a scărpinat urechile lui Arthur, căruia îi plă‑
cea atenția.
— Acum crezi că o să mi le scarpine și el pe ale mele?
a zis bărbatul, cu o expresie serioasă, aplecându‑și
capul într‑o parte și făcându‑l pe Oliver să chicotească.
 C onfesiunile unei ratate trecute de 40 de ani   39

Bine, haide, chiar trebuie să plecăm, altfel mama ta o

să mă omoare, ne așteaptă la cinema.
—  La revedere, rege Arthur… la revedere! ne‑a făcut
Oliver cu mâna amândurora.
— La revedere! am fluturat și eu din mână. Vizio‑
nare plăcută!
— Mulțumim, a zâmbit tatăl și a luat mâna fiului.
I‑am privit ieșind împreună din pub și, pentru o clipă,
mi‑am dorit să fi fost eu norocoasa femeie care aștepta la
cinema. Nu doar pentru că arătau foarte drăguți, tată și
fiu, mână în mână, ci și pentru că nu m‑am putut abține
să nu observ cât de bine stăteau blugii pe bărbat…
Eiii, Nell!
M‑a luat prin surprindere. Era primul bărbat pe care îl
observasem, după Logodnicul American, și pe care îl găsi‑
sem și atrăgător. A urmat resemnarea că era soțul cuiva,
lucru care, din păcate, nu m‑a luat prin surprindere, pen‑
tru că la vârsta mea toți bărbații buni sunt luați.
Dar, undeva în adâncul sufletului meu rănit, a aprins
o scânteie de speranță că poate, doar poate, nu era totul
terminat pentru mine.

Sunt recunoscătoare pentru:

1. Vinul meu, care a fost atât de bun, că a trebuit să mai
comand două pahare.
2. Că Arthur cunoaște drumul spre casă.
3. Ibuprofen.
4. Amintirile de seara trecută, altfel nu aș fi știut că, în
toată agitația cu rahatul de la poartă, am uitat să iau
jenanta pungă cu rahat și mănușa, deci va trebui să
mă duc înapoi după ele și să îmi cer scuze umil.
5. Că în oraș nu sunt afișe cu mine dată în urmărire.*

*  Dar, pentru orice eventualitate, voi purta o șapcă.