UNIVERSITATEA DIN PITESTI-FACULTATEA DE STIINTE, EDUCATIE FIZICA SI INFORMATICA

SPECIALIZAREA ASISTENTA MEDICALA GENERALA

REFERAT LA FIZIOLOGIE
~ CIRCULATIA ARTERIALA~

Student,
Balea Luminita-Daniela
AMG, anul I

Pitesti,2021
Circulaţia arterială

Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă şi au următoarele proprietăţi
funcţionale:
Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când
creşte presiunea sângelui şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea a scăzut
la valori mai mici. în timpul sistolei ventriculare, în artere este pompat un volum
de 75 ml de sânge peste cel conţinut in aceste vase. Datorită elasticităţii, unda
de şoc sistolică este amortizată. Are loc înmagazinarea unei părţi a energiei
sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali. Această energie este
retro-cedată coloanei de sânge, în timpul diastolei. Prin aceste variaţii pasive ale
calibrului vaselor mari, se pro-duce transformarea ejecţiei sacadate a sângelui
din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere.
Contractilitatea este proprietatea vaselor de a-şi modifica marcat
diametrul lumenului prin contractarea / relaxarea muşchilor netezi din peretele
lor. Acest fapt permite un control fin al distribuţiei debitului cardiac către
diferite organe şi ţesuturi. Tonusul musculaturii netede depinde de activitatea
nervilor simpatici, de presiunea arterială, de concentraţia locală a unor
metaboliţi şi de activitatea unor mediatori.
Suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ pe
măsură ce avansăm spre periferie. Viteza de curgere va fi invers proporţională
cu suprafaţa de secţiune.
Circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială,
debitul sangvin şi rezistenţa la curgere a sângelui (rezistenţa periferică).
 
Presiunea arterială

Sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depăşeşte presiunea

atmosferică cu 120 mm Hg în timpul sistolei ventriculare stângi (presiune
arterială maximă sau sistolică) şi cu 80 mmHg în timpul diastolei (presiune
arterială minima minimă sau diastolică).
În practica medicală curentă, la om, presiunea sângelui se apreciază
indirect, prin măsurarea tensiunii arteriale. Aceasta se determină măsurând
contrapresiunea necesară a fi aplicată la exteriorul arterei, pentru a egala
presiunea sângelui din interior.
 
Factorii determinanţi ai presiunii arteriale sunt:
 Debitul cardiac. Presiunea arterială variază proporţional cu acesta.
 Rezistenta periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii
sângelui prin vase. Este invers proporţională cu puterea a 4-a a razei
vasului şi direct proporţională cu vâscozitatea sângelui şi lungimea
vasului.
Cea mai mare rezistenţă se întâlneşte la nivelul arteriolelor. Cu cât vasul
este mai îngust şi mai lung, cu atât rezistenţa pe care o opune curgerii
sângelui este mai mare.
 Volumul sanguin (volemia) variază concordant cu variaţia lichidelor
extracelulare (LEC). în scăderi ale volumului LEC, scade şi volemia şi se
produce o diminuare a presiunii arteriale (hipotensiune); în creşteri ale
LEC, creşte volemia şi se produce o creştere a presiunii arteriale
(hipertensiune).
 Elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la
menţinerea ei în diastolă. Scade cu vârsta.

Între debitul circulant, presiunea sângelui şi rezistenţa la curgere există

relaţii matematice. Debitul este direct proporţional cu presiunea şi invers
proporţional cu rezistenţa: D = P/R.
Viteza sângelui în artere, ca şi presiunea, scade pe măsură ce ne depărtăm
de inimă. în aortă viteza este de 500 mm/s, iar în capilare, de 0,5 mm/s, deci de
o
mie de ori mai redusă. Aceasta se datorează creşterii suprafeţei de secţiune a
teritoriului capilar de o mie de ori faţă de cea a aortei.
Microcirculaţia

Cuprinde toate vasele cu diametrul sub 100 de microni şi include

metarteriolele, arteriolele, capilarele şi venulele postcapilare.
Capilarele se formează direct din arteriole sau din metarteriole. La locul
de origine al capilarelor există sfincterul precapilar, constituit din fibre
musculare netede. Nu toate capilarele unui ţesut sunt funcţionale în acelaşi timp.
In condiţii bazale, 1-10% din capilare sunt funcţionale. în timpul unor
activităţi metabolice intense, mult mai multe capilare devin funcţionale, ceea ce
creşte aportul de oxigen şi substanţe nutritive la ţesuturi. Deschiderea şi
închiderea acestor vase şi modificările consecutive în debitul sangvin constituie
vasomotricitatea capilarelor.
Microcirculaţia este locul unde se realizează schimburile între sânge şi
lichidele interstiţiale care, la rândul lor, se echilibrează cu conţinutul celulelor.
La acest nivel, suprafaţa totală de secţiune este de 0,4-0,5 m2, ceea ce determină
o viteză de circulaţie a sângelui de 0,3-0,4 mm/s în capilare, dar aceasta poate
varia mult mai mult ţinând cont de vasomotricitatea acestui sector.
Microcirculaţia asigură o suprafaţă de schimb tota-lă de aproximativ 700
2
m între sistemul circulator şi compartimentul interstiţial.
Schimburile care se realizează la acest nivel sunt posibile datorită
permeabilităţii capilare, aceasta fiind cea de-a doua proprietate a capilarelor,
alături de vasomotricitate.
Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă
şi substanţe dizolvate prin endoteliul lor.
Această proprietate se datorează structurii particulare a peretelui capilar ai
cărui pori pot fi străbătuţi de toţi componenţii plasmei, cu excepţia proteinelor.
Schimburile capilar-ţesut, difuziunea şi osmoza se fac prin filtrare şi, parţial,
prin pinocitoză.
 Difuziunea este principalul mecanism de schimb la nivelul
microcirculaţiei şi este caracterizată de rata de difuziune care depinde de
concentraţia şi de solubilitatea substanţei respective în ţesuturi, de
temperatură şi de suprafaţa de schimb disponibilă, dar şi de mărimea
moleculelor şi de distanţa la care se realizează.

Deplasarea gazelor respiratorii se face în sensul dictat de diferenţele de

presiuni parţiale. Oxigenul difuzează din sângele capilar, unde presiunea
sa parţială este de 100 mmHg, spre ţesuturi, unde aceasta este de 40
mmHg. Dioxidul de carbon difuzează de la presiunea tisulară de 46
mmHg spre capilar, unde presiunea sa parţială este de 40 mmHg.

 Filtrarea. Existenţa unei diferenţe de presiune hidrostatică de o parte şi

de alta a endoteliului capilar determină filtrarea apei şi a solviţilor din
capilare în ţesuturi, la capătul arterial al acestora.

La capătul venos, fenomenele se produc în sens invers: apa intră în

capilar, şi, o dată cu ea, şi produşii de catabolism celular. Întreaga
activitate metabolică celulară depinde de buna desfăşurare a acestui
schimb necontenit.