Etică și Integritate Academică

Concepte și distincții fundamentale

Curs 1.
 Noţiuni generale ale conceptului de etică
Studiul problematicii ”Eticii și Integrității” Academice, provine din suprapunerea parțială a problemelor de
care ne lovim în mod curent, în analiza funcției de domeniul sau studiul dezvoltat, de forma sau
intensitate a analizei (cercetare de laborator, cercetare pe subiecți vii/ cazuri, cercetare
fundamentară/teoretică), alcătuind un instrument/model util dar incomplet.
Analiza și evaluarea unei competențe/comportament, din punct de vedere etic, presupune familiarizarea
minimală a unui set de concepte și instrumente argumentate pe baza:
* mecanismele instituționale în domeniul managementului eticii - sunt comune pentru toți;
* argumentele morale împotriva plagiatului rămân aceleași - chiar dacă regulile de citare (tehnicile) pot
fi diferite;
* hărțuirea este respingătoare și când aceasta este întâlnită (se întâmplă) într-un mediu superior
(civilizat) sau când se identifică într-un spațiu lucrativ sau productiv. Cazuistica poate varia, dar
caracteristicile structurale ale situațiilor se suprapun de cele mai multe ori.
Etica este interesantă atunci când:
- se pun în joc intuițiile morale sau valori diferite, și
- când ne confruntăm cu dileme în care decizia nu este evidentă, iar dezacordul este rezonabil.
Etica (din greacă = datină, obicei) – este una din principalele ramuri ale filosofiei, ea se ocupă cu
cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum:
- ce este bine/rău?
- cum trebuie să ne comportăm?
Immanuel Kant susține că etica se fondează în împrejurul răspunsului la întrebarea ”ce trebuie să fac?”.
Când spune acestea, el pleacă de la premisa crasă că există o etică veritabilă, universal acceptată.
Întrebarea eticii nu a fost pe atât de corect formulată de Kant, ea fiind nu “Ce pot să știu despre ce
trebuie să fac?”.
Ca denumire a unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de Aristotel. Prin acesta
Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții omenești. Important de reținut
este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o dată cu apariția lui Socrate.
Integritate – însușirea de a fi integru, de a fi sau de a rămâne intact, indivizibil, întreg, cinstit, incoruptibil.
Integritate = probitate (cinste, onestitate, respect, stimă, considerație, prețuire). Principiu de bază al
dreptului internațional potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-și exercite deplin și nestingherit
suveranitatea asupra teritoriului său. Întregime morală, onestitate perfectă: integritatea unui funcționar.
În rezolvarea/explicitarea problemelor legate de etică, dilemele și întrebările deschise generează dezbateri și
prilejuiesc reflecții. Sentințele tind să ucidă discuția și să prilejuiască mai curând reacții de respingere
vehementă sau îmbrățișare profundă a verdictului. În comunitățile profesionale și în societate se
impune astfel dialogul – să vorbim mai mult uni cu alții și mai puțin uni la alții sau chiar uni despre alții –
direcția corectă pentru dezvoltarea unei atitudini morale.

De ce oamenii fac uneori acțiuni imorale?

Uneori, răspunsul poate fi dat de lipsa cunoștințelor – nu știu că, prin acțiunea lor încalcă o regulă, un
principiu, o cerință morală.
Deficitul de moralitate nu este generat (de cele mai multe ori) de lipsa cunoștinței sau a informației.
Prejudiciu ar fi astfel rezolvat prin accesarea informației. Situația cel mai des întâlnită este identificat
prin interes.
Cel mai adesea, atunci când oamenii reali nu fac ceea ce trebuie din punct de vedere moral, este datorat
lipsei motivației și nu numai a lipsei cunoașterii. Chiar dacă nu internalizează norma, este conștient că
încalcă (morala/legea) prin acțiunea sa.
Hoțul fură deși știe că nu este moral.
Un șofer beat conduce deși știe că încalcă legea.
Un copil se opune educației fiindcă-i este comod acum, deși conștientizează că-i va fi mai greu ulterior.
Akrasia (slăbiciunea voinței) – caracteristica ființelor umane care produc deficit tipic de moralitate.
Organizațiile academice și instituțiile, ca și subiecții de interacțiune umană, nu sunt imune la
comportament imoral. În măsura în care sunt populate de ființe umane, akrasia este o posibilitate
mai mult decât plauzibilă.
Astfel, etica academică identifică intersecția rezultată din aplicarea instrumentelor specifice a:
- eticii profesionale;
- eticii cercetării și managementului;
- eticii și integrității organizațiilor la zona vieții academice.
Sintagma ”etică academică” este adesea folosită pentru a identifica două lucruri diferite:
- un domeniu de cercetare, cu toate caracteristicile atașate (publicații, reviste, conferințe, proiecte
de cercetare), și
- o mișcare mai generală, care își propune să crească gradul de atenție pentru cerințele etice și de
internalizare a lor în viața academică.

Moral, imoral, non-moral

Conceptul de Moral (din latină moralitas, moralis, sau franceză morall) – caracterizează noțiunea de
maniere, caracter, comportament adecvat. Este o percepție a comportamentului care diferențiază
intențiile, deciziile și acțiunile între cele bune (sau corecte) și rele (sau greșite). Un cod moral e un
sistem de moralitate, bazat pe o anumită filozofie, religie sau cultură. Morala este o ramură a eticii,
disciplină a filozofiei.
Moral, - care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate. Un concept etic, care este
conform cu morala, care este cinstit, bun, moralicesc. Conține o învățătură și/sau este moralizator.
Morala, derivă din cuvântul latin care înseamnă obicei, se referă la obiceiuri, valori și comportamente
care sunt acceptate de un anumit grup. Mai poate desemna o concluzie (lecție) înțeleasă dintr-o
poveste sau experiență.
Moral, aparține psihicului, spiritului, intelectului, se face referință la psihic, spirit sau intelect, spiritual,
intelectual. Caracterizează ansamblul facultăților sufletești și spirituale.
- stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a
suporta pericolele, oboseala, dificultățile. Curaj, tărie sufletească.

Trăsături ale moralului:

1. Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei
2. Care aparține moralei
3. Care se referă la morală
4. Care provine de la morală
5. Care moralizează
6. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului sau caracterului
7. Care se referă la psihic, la spirit, la intelect sau la caracter
8. Calitate de a fi moral
9. Ansamblu al facultăților sufletești
10. Stare, dispoziție sufletească
11. Curaj, tărie sufletească
Principii etice recunoscute ca atare de specialişti, în funcţie de nevoi:
1. Principiul respectului autonomiei
2. Principiul binefacerii
3. Principiul nefacerii răului
4. Principiul dreptăţii
5. Principiul respectului demnităţii
6. Principiul vulnerabilităţii
7. Principiul publicităţii
8. Principiul egalităţii
9. Principiul fericirii

Imoral - care este în contradicție cu principiile moralei; lipsit de integritate morală, fiind contrar moralei.
De fapt nemoral.
- este contrar moralei, contrar principiilor moralei, care calcă principiile moralei, care nu are nici un
principiu moral.
- ne-etic, nemoral, corupt.
- depravat, desfrânat, destrăbălat, dezmățat, stricat, curvar, preacurvar, preacurvitor.
Un bărbat imoral – un bărbat obscen. O femeie imorală - o femeie depravată.
 non-moral – fără legătură cu morala; neavând nici o legătură cu etica sau morala; neimplicând
considerații etice sau morale.
– care nu se încadrează sau nu există în sfera moralei sau eticii
– neavând nici o legătură cu moralitatea; nici moral nici imoral
– A dezvolta o problemă complet non-morală care a implicat numai judecăți cu privire la eficacitate.

În cadrul conceptului moral, apar alte două concepte care sunt, fiecare în felul său, antonime și care nu
trebuie confundate.
Unul este conceptul este cel cunoscut drept imoral - care se referă la tot acel comportament sau la
persoana care, in mod deliberat, încalcă (violează), o anume moralitate sau vreo socială morală. Când
se spune că o persoană acționează imoral, înseamnă că el acționează incorect, producând rău
(producând pagubă).
Celălalt conceptul, de amoral (sau de amoralitate) - se referă la o postură în care persoanele sunt
considerate ca lipsite de moralitate, și prin urmare care nu au capacitatea de a percepe că actele sau
faptele lor sunt rele sau bune, corecte sau incorecte. Cea mai mare apărare a amoralității o manifestă
taoismul, în cadrul căruia se consideră că moralitatea corupe ființa umană, constrângând-o să facă
lucruri bune atunci când nu este preparată pentru asta și interzicându-i să facă lucruri rele atunci când
ar fi trebuit să experimenteze spre a-si da seama de repercusiunile actelor (acțiunilor) sale.
Tot ce este moral implică forțarea naturii ființei umane și este fructul neîncrederii și fricii față de ceilalți, a
ceea ce ar putea face dacă nu ar fi supuși strictei guvernări ale unor legi care să le controleze
(conducă, călăuzească).
Ființa umană este o ființă morală, deoarece are capacitatea de a alege atunci (in momentul) când
acționează, este responsabilă pentru acțiunile sale și este capabilă să evalueze consecințele care
derivă din ele.
Conștiința morală se manifestă în întrebarea: Ce trebuie să fac? Pentru a-si răspunde, omul trebuie să
reflecteze (să cântărească) asupra a ce este bine să facă și a ceea ce este rău (păgubos) să facă.
Ceea ce o persoană consideră bun devine o valoare morală, iar normele morale dezvoltă și
protejează aceste valori. Normele și valorile nu au pentru ele nici un sens, deoarece nu au
capacitățile reflexive necesare. Cineva este imoral dacă nu respectă, standardele morale
ale comunității sale.
Spunem adesea că anumite bunuri, fapte, comportamente, intenții și chiar persoane sunt morale sau
imorale în funcție de rezultatul acceptat. Criteriile după care facem astfel de evaluări pot fi diferite
sau semnificativ diferite, în funcție de importanță și moment, fiind încadrate în trei mari categorii:
- acțiuni care contravin cerințelor moralității – imorale;
- acțiuni care realizează o cerință morală – moralmente dezirabile;
- acțiuni oarecum indiferente sau neutre din punct de vedere morală – acțiuni comune.
Unul din obiectivele tradiționale ale eticii este cel a identificării tipurilor de criterii în funcție de care
putem distinge între ceea ce este moral și ceea ce este imoral, moralmente corect și incorect în
cazul acțiunilor pe cere le întreprindem, ca membrii ai comunității.

Principii, valori și reguli morale

1. Tratează umanitatea, atât în persoana ta cât și în persoana altora, întotdeauna la fel, în același
timp ca scop în sine, fără delimitări, și niciodată doar ca mijloc.
2. Libertatea este o valoare importantă a vieții academice.
3. Să nu furi.
Fiecare dintre aceste trei principii fundamentale ne comunică viziuni despre moralitate. Există diferențe
notabile între nivelurile de generalitate și cele de stringență ale cerințelor pe care le formulează.
În primul principiu, se evidențiază formula umanității a imperativului categoric, concept aparținând lui Kant,
fundament justificativ pentru ideea respectului demnității persoanelor, pe care mulți autori o consideră ca
stând la baza culturii morale europene moderne, fiind preluată în constituții, în legislații, în reglementări
comportamentale și/sau instituționale și menționată continuu în lucrări de etică.
Cel de-al doilea principiu face trimitere la valoarea libertate. Statului valorilor a fost intens dezbătut, ba chiar
se stabilește sub-diviziunea acestei, axiologia – care se ocupă de elucidarea conceptului de valoare.
Valorile morale reprezintă standarde ale binelui pe care îl asumăm, la nivel individual sau
comunitar/colectiv.
Al treilea enunț, reprezintă o regulă. Spre deosebire de principii, regulile morale tind să fie mult mai bine
specificate și să prevadă cu mai multă precizie, calea de urmat într-o situație dată.

Principii, valori și reguli morale

Putem afirma cert, că religia nu este același lucru cu moralitatea. Pentru mulți, etica se reduce la religie,
întrucât primii pași ai educației morale se bazează pe cunoașterea, învățarea, aprofundarea și
respectarea celor zece porunci biblice. E la îndemână să credem că religia reprezintă un sistem de reguli
etice. Întrucât diferitele confesiuni religioase, diferitele rituri susțin o serie de principii conforme
propriilor fundamente religioase, între etică și religie vor exista răspunsuri diferite la o serie majoră de
întrebări.
Nici moralitatea nu se identifică cu legalitatea. Este ușor să le confundăm întrucât ne așteptăm ca legile să fie
drepte și în conformitate cu valorile morale universale. Legile codifică și impun prin sancțiuni juridice (sau
restricții permisive) o serie de reguli considerate a fi esențiale pentru bunul mers al societății.
Sfera moralității este însă destul de largă/mare, iar reguli morale nu sunt menționate sau prinse în sistemul
legislativ decât în măsura în care aceste fapte generează prejudicii de natură financiară sau juridică.
(sclavia – imoral dar practicat; interzicerea drepturilor femeilor de a vota, de a practica anumite meserii).
 Normativ și descriptiv

Atributele de tipul ”bun” sau ”rău”, aplicate unei anumite persoane, sau unui anumit bun economic (obiect),
creează o evaluare făcută sub impulsul unei judecăți de valoare. Statutul lor este mai complicat decât al
unei propoziții prin care comunicăm prin simple stări de fapt (propoziții descriptive). Prin simpla
afirmație, părere, nu mai este la fel de clar ce trebuie să fac pentru a verifica afirmația sau a putea
contrazice. În susținerea argumentului, putem folosi standarde care să confere apreciere, mulțumire
sau încredere.
Relația dintre normativ și descriptiv ridică multe dificultăți și a fost intens și dezbătută în filozofia morală.
Astfel, s-a ajuns la concluzia la argumentarea că, propoziției de tip ”trebuie” (normative) nu pot deduse
doar utilizând (din) propoziții de tipul ”este” (descriptive). Ca să avem o evaluare ca și concluzie a unui
argument, trebuie să regăsim cel puțin o altă propoziție normativă printre premise, care să-i întărească
susținerea. Propozițiile (afirmațiile) factuale (care se referă la fapte, care prezintă numai faptele (fără a
le interpreta), oricât de complexe și de concludente ar fi, nu sunt suficiente pentru a deduce din ele
norme, nu susțin o poziție expresă sau o delimitare radicală între fapte și valori.
Chiar dacă nu se pot deriva logic normele din fapte, nu rezultă că între cele două domenii se realizează o
prăpastie de netrecut și că nu poate exista un alt fel de relație. Devine tot mai clar ce este mai
important să distingem între normativ și descriptiv dacă ne gândim la dezacordurile tipice dintre noi
(persoană) și sursa lor (obiect). Uneori certurile sau contradicțiile apar doar în mod aparent în
susținerea valorii morale.
O altă problemă legată de atribuirea valori morale, o reprezintă stabilirea noțiunii apreciative care țin de
normative ale eticii. Facem evaluări estetice, tehnice, logice și de comportament. Problema clarificării
relației acestora cu faptele, este una care nu privește exclusiv etica.
S-ar cuveni să se observe că se apelează la o paletă (serie) de mijloace pentru a semnaliza că ceea ce
comunicăm este doar o evaluare. Există o serie de ”semnale” strict lingvistice pe care le folosim, dar și o
serie de ”elemente suplimentare” în comunicare cu care reușim să transmitem aprobarea sau
dezaprobarea noastră morală.
 Autonomie morală și responsabilitate profesională

O conduită imorală devine situația când subiecții acționează necontrolat, iresponsabil sub impactul unei
influențe ”hipnotice” sau a ”lipsei de discernământ”, pentru săvârșirea unei infracțiuni. Subiectul nu îți
amintește nimic, dar îndeplinește cerința hipnotizatorului sau a voinței necontrolabile. Acest act este cu
adevărat imoral? condamnabil din punct de vedere moral? evidențiază (caracterizează) comportamentul
înfăptuitorului?
În formularea unui blam (acuze), avem deseori ezitări datorate incertitudini de asumare a faptei. Motivul
principal al ezitării îl constituie însăți responsabilitatea asupra înfăptuirii faptei.
Responsabilitatea, este legată de o anumită doză de autonomie decizională. În sistemele juridice, acest
aspect este urmărită ca și caz penal (sau nu), luând în calcul măsura în care autorul a fost (sau nu) în
deplinătatea facultăților mentale atunci când a săvârșit fapta.
O decizie autonomă este, într-un prim nivel al definiției, o decizie care aparține (o decizie proprie
legiuitorului care decide). Dacă apelăm la un standard extrem de respectabil, s-ar putea să anulăm
posibilitatea autonomiei pentru cele mai multe dintre situațiile tipice întâlnite. Sunt multe aspecte care
vor influența decizia (voința, familia, școala, grupurile sociale, lectura parcurse, experiența, gândirea
preconcepută), vor contribui asupra valorile personale de evaluare sau chiar asupra opțiunilor
personale. Putem fi ținte, victime sau influenceri1 ai manipulărilor sociale, politice sau comerciale. Oare
din aceste considerente sec anulează autonomia? Astfel de răspunsuri sunt dificil a fi elaborate, și
constituie o temă de cercetare pentru mai multe discipline științifice (psihologia, științele cogniției2,
filosofia minții, neuroetica … ).
Putem evita oarecum obiecția, dacă admitem că nu orice fel de influențe subminează autonomia, ci doar
acele influențe coercitive, cauzează.
A fi ”autonom” (auto-nom), înseamnă ”a-ți da singur regulile, hotărârile”. Idealul moral al autonomiei, rezultă
dintr-un proces deliberare rațională și imparțială, care nu acordă greutate specifică intereselor imediate.
În etica academică, autonomie, responsabilitatea și libertatea, sunt concepte fundamentale.
1. Influencer-ul este persoana a care-i prezenta în mediul social-online, are un impact semnificativ asupra unei anumite nișe de public și influențează
alegerile comunității care-l urmărește, prin conținutul pe care îl creează și postează în Social Media. De obicei, influența acestui ”prezicător” nu este limitată
la o singură rețea sociala: el poate fi blogger, vlogger, instagrammer, admin-ul unui grup popular pe Facebook, toate cele enumerate înainte sau, pur și
simplu, o persoană cunoscută în Social Media pentru opiniile și recomandările sale bine argumentate sau foarte amuzante, care inspiră încredere.
2. Științele cogniției - relaţia dintre ştiinţele cognitive şi calculatoare, cuprind idei vagi despre inteligenţa artificială, metaforă, sens literal, model cognitiv,
inteligență artificială.
- rezultatul încercării de a pune la un loc, munca de cercetare din mai multe domenii distincte: psihologie, inteligenţă artificială, lingvistică,
filozofie, ştiinţe neuronale, educaţie şi antropologie.
 Ce este o persoană?

Deseori, întâlnim știri care raportează/prezintă situații despre oameni abuzați și modul greșit în care
tratăm animalele sau cum ne raportăm față de obiecte.
Etică și Integritate Academică

Analiza problemei eticii, forme ale evaluării

moralei
Curs 2
 Argumentarea etică

Moralitatea este însușirea a ceea ce este moral, care prezintă natura, caracterul, valoarea unui fapt, a
conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. Este o comportare, o
conduită, care explică moravuri în conformitate cu principiile morale, a cinstei, a bunei purtări.
Moralitatea nu este o trăsătură biologică a speciei, care a fost adaptată pentru a obține avantaje în
raport cu alte specii, ci ea este un rezultat social și cultural. Noi suntem produse ale interacțiunii
sociale, iar raționamentul moral este dezvoltate doar ca urmare a angajării în aceste interacțiuni
sociale.
Incertitudinile asupra soluției morale corecte, au existat, și există dintotdeauna. Susținerea vehementă a
unor argumente, a unor opinii contrare, se suprapun pe intervenția celor apropiați pentru atenuare
a conflictului. Susținerea unei poziții este văzută destul de des ca o ceartă fără ieșire și care nu face
decât să-i deranjeze pe ceilalți, interesați să relaxeze conflictul într-un mod cât mai amiabil.
De ce discuția contradictorie este înflăcărată? Ne exprimăm dezacordul puternic atunci când simțim că
s-a produs o nedreptate, când s-a încălcat un drept sau când unui lucru valoros nu i s-a acordat
importanța (atenția) cuvenită. Când miza dezbaterii este dincolo de interesul personal, și implică
binele unei comunități sau al unei asociații, nu avem cum și nu putem rămâne indiferenți (pasivi).
Percepția că un dezacord reprezintă, determină, sau este o ceartă, indică ceva bun. Credem că suntem
îndreptățiți să ne cerem drepturile, să susținem cauza sau să ne certăm pentru unele lucruri mari,
frumoase, susținute, importante pentru existență care au o implicație continuă, perenă. Multe
personalități au murit în numele iubirii și al dreptății, motivați de puritate. Pentru lucrurile mărunte,
nu se merită să luptăm, să ne batem capul.
Recomandarea să nu ne certăm distorsionează cu ceea ce trebuie să facem când argumentăm.
Argumentarea este procesul de formare a motivelor, a justificării credințelor și tragere de concluzii, cu
scopul de a influența gândurile și/sau acțiunile altora. Argumentarea (sau teoria argumentării) face
referință la studiul acestui proces. Este un domeniu de studiu interdisciplinar și o preocupare centrală a
cercetătorilor din disciplinele logicii. Dialecticii și retoricii.
Argumentarea înseamnă să-ți exprimi pur si simplu o opinie, să-ți susții cauza. Aceasta este o imagine
incompletă. Atunci când exprimăm o opinie, pășim peste mai multe etape și trecem direct la punctul
final al argumentației, prezentând concluzia pe care dorim să o împărtășim direct celorlalți.
Un argument este tot odată ceea ce se întâmplă înaintea concluziei, adică exprimă efortul de a aduce
temeiuri și dovezi în susținerea opiniei în care credem. Un argument este de fapt un răspuns, o precizare
certă.
Pentru a depista sau a construi argumente, nu trebuie să ne concentrăm pe (asupra) a ceea ce cred oamenii,
pe dovezile care susțin și conduc la adevărul credinței lor. Astfel, o opinie nu este în sine, și întotdeauna,
un argument. Ea reprezintă doar o teză, o prezentare, care trebuie apoi demonstrată și/sau susținută pe
baza, sau prin, argumente.
Argumentarea în contradictoriu este vehementă atunci când sunt criticate lucrurile la care ținem. Ne
interesează cum interacționează oamenii din jurul nostru între ei, cât de bine viețuiesc (o duc) prietenii
și membrii familiei noastre, ce se întâmplă (sau se va întâmpla) cu noi în viitorul apropiat. Dar nu tot ce
are importanță pentru noi este și moral. Este necesar să înțelegem ce este un argument moral și cum îl
putem distinge de alte tipuri de argumente. Dacă un argument este o însușire de dovezi și temeiuri care
susțin o concluzie, atunci un argument moral va susține o concluzie morală.
Concluzia (morală) este acea descriere de stare asamblabilă într-un limbaj determinat, pe care o poate
extrage un sistem interpretant, dintr-o analiză, după un algoritm prestabilit, a unor mesaje cu un
conținut coerent și relativ complet. Coerența mesajelor implică inexistența unor descrieri de stare
contradictorii în mesaj, iar completitudinea vizează suficiența informațiilor de detaliu pentru a permite
extragerea unei unice concluzii, sau pentru construirea unor criterii de ordonare a unui set de concluzii
derivabile din mesaj.
Concluzie, încheiere a unui șir de judecăți, gânduri deduse dintr-o serie de argumente sau constatări,
rezultat dintr-un raționament, dintr-o deducție. Judecată nouă care rezultă din alte judecăți date și al
cărei adevăr depinde de adevărul judecăților date. Ultima parte a unei expuneri sau a unei lucrări, care
cuprinde rezultatele finale.
◊ A trage concluziile = a rezuma ideile emise de participanți în cadrul unei dezbateri și a arăta consecințele
care se impun în urma celor discutate, în legătură cu problemele dezbătute. Judecată finală a unui
silogism. Judecată care confirmă datele unei teoreme pe baza demonstrației. Expunerile părților și ale
procurorului într-un proces, sau încheiere a unei chestiuni, făcută de o autoritate judiciară sau
ministerială; o avizare, o propunere.
◊ A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces.
O concluzie morală, reprezintă un imperativ care ne spune ce trebuie să facem sau ce este bine să facem.
Putem recunoaște un argument moral identificând termenii evaluativi: ”bun”, ”rău”, ”corect”, ”greșit”,
”suficient”, ”sever ”suferință”, ”cruzime”, ”compasiune”, ”inuman”, ”umilință”. Acești termeni descriu
modul în care ar trebui să acționăm.
Nu toți termenii evaluativi sunt de natură morală. Datoria morală poruncește categoric, indiferent de
dorințele de la un anumit moment sau de răzgândiri.
Un imperativ moral reprezintă imperativul care poruncește categoric, independent de dorința noastră
particulară, și fără modificări ale conduitei sau ale comportamentului, fără ezitări, fără compromisuri.
Un imperativ prudențial reprezintă imperativul care conține și ceea ce dorim la un anumit moment dat,
ceea ce acceptăm a urma și ceea ce credem (la un anumit moment dat) că este mai bine.
Nu este suficient ca un argument moral să sfârșească într-un imperativ sau o recomandare morală. Este
nevoie să urmărim natura raționamentului care susține un punct de vedere privind moralitatea
comportamentelor. Este posibil ca recomandările etice să susțină (să fie susținute de) raționamentele
non-etice. În ceste condiții putem confunda argumentele morale cu alte tipuri de argumente. Un
raționament moral, poate invoca principiul că ”orice individ, ființă umană, are libertatea să trăiască
așa cum dorește, câtă vreme nu-i vătămează (deranjează) pe ceilalți, și fără restricții”.
Așadar, un argument moral ajunge la o concluzie morală pe baza unor raționamente morale. Un argument
moral care susține o concluzie, se identifică cu argumentul naturii soluției susținute (un argument
economic, susține o soluție economică, un argument social, susține o soluție socială, un argument
educațional, susține o soluție a educației).

Cum analizăm o problemă etică

Atunci când analizăm o problemă etică, avem nevoie de un ajutor care să ne orienteze asupra unui răspuns
despre ce trebuie sau ce este permis să facem. Există o varietate de soluții la care apelăm în viața
cotidiană: propria intuiție – instinctele personale de aprobare/dezaprobare a comportamentelor,
autoritatea regulilor – învățate de la predecesori (părinți, bunici, profesori, preoți, mediul social).
Intuiția este ceva dincolo de intelect. Ceva ce vine dintr-un loc total necunoscut acestuia. Intelectul o poți
simți, dar nu o poți explica. Atunci când simți că un lucru nu este pentru tine, îl respingi, dar nu poți
explica de ce. Aceea este intuiția. Sau dimpotrivă, când simți că faptul respectiv este de parcă pentru asta
te-ai născut, tot intuiția este.
Intuiția nu poate fi explicată științific, pentru că însuși fenomenul este neștiințific și irațional. Toți oamenii sunt
înzestrați cu intuiție, dar aceasta poate fi mai mult sau mai puțin dezvoltată. Nu numai marile genii și
inventatorii celebri au intuiții. Și noi putem trăi asemenea stări de “pătrundere” în realitatea invizibilă, iar
tot ce avem de făcut este să ne dezvoltăm această înzestrare minunată ascunsă în ființa noastră. Intuiția
se bazează pe experiențele trecute, pe informațiile și cunoștințele pe care le-am acumulat de-a lungul
timpului.
Chiar dacă nu ne dăm seama, tot ce am citit, învățat, acumulat, a rămas înmagazinat într-o zonă a minții
noastre. În cazul în care latura noastră conștientă a uitat o anumită întâmplare sau informație,
subconștientul o păstrează și o folosește sub diferite aspecte. Unul din aceste aspecte este intuiția.
Așadar cu cât avem mai multă experiență într-un domeniu, cu atât intuiția noastră va fi mai dezvoltată și mai
precisă în domeniul respectiv. Intuiția nu poate fi forțată sau provocată, dar sunt câteva trucuri prin care o
putem stimula.
Intuițiile – sunt semnale foarte puternice care indică faptul că o acțiune este greșită. Prin intuiție, fiecare
condamnăm o faptă greșită, imorală, condamnându-o, catalogând făptuitorul ca fiind o persoană ”rea”,
”imorală”, și că acțiunea trebuie condamnată prin oprobriu1 public și pedepsit de instituțiile statului.
Credem că sentimentul de aversiune ne conduce la răspunsul corect față de comportamentul celui care
abuzează. Sunt destule situații în care intuiția ne spune (anunță) că ceva este suspect la anumite
persoane, care ne cer ajutor. De obicei refuzăm motivat (sau nu), întrucât simțim o lipsă de sinceritate
sau intenții perfide, dovedindu-se ulterior că am avut dreptate.
Intuiția se poate ghida cu încredere, existând cazuri în care instinctele noastre de aprobare sau dezaprobare
sunt influențate de factor morali irelevanți, cum ar fi sensibilitatea de dezgust, lipsa susținerii
motivaționale, delăsarea. Dezgustul nu pare a fi esențial pentru evaluarea morală a acțiunii, dar
reprezintă percepția personală și proprie, dezgustul având relaționare puternică cu aversiunea.
Asemenea rezultate ridică probleme serioase cu privire la cât de mult trebuie să ne încredem în intuiție.
În aceste condiții, intuițiile pot fi ușor influențate de reacții emoționale irelevante moral.
Regulile învățate de la predecesori (părinți, bunici, profesori, preoți) sunt utile pentru a decide asupra a ceea
ce trebuie să facem.
În aceste condiții, verificăm dacă există reguli, ne uităm dacă există soluții exprese care să indice cum să
acționăm, să decidem și să respectăm morala. Aceste situații sunt complicate și nu avem timp să
cântărim (analizăm) toate detaliile. De aceea, folosim reguli care funcționează mai mereu, și nu ne
complicăm cu întrebări justificative. Respectăm fără deliberare poruncile morale pe care le cunoaștem (le-
am învățat, ni le-am însușit), iar rezultatele se dovedesc a fi favorabile pentru buna înțelegere dintre
oameni.
Dacă acceptarea necritică a autorității regulilor, ne ajută să rezolvăm problemele moralei pe care le întâlnim,
trebuie să fim conștienți că regulile morale admit uneori excepții. Astfel, ascunderea adevărului pare
singura opțiune.

1. Oprobriu – dispreț, dezaprobare prin care societatea condamnă faptele socotite nedemne sau oamenii săvârșesc astfel de fapte.
Acest mecanism rezolvă uneori probleme ale moralei care lor li se par esențiale, față de alții care le
consideră neacceptate.
Respectarea riguroasă a legilor în vigoare, creează încredere între oameni și servește binelui general, dar
trebuie să păstrăm mintea deschisă pentru excepții și opțiuni necondiționate. Uneori acțiunea morală și
împotrivește autorității regulilor existente.

Ce sunt teoriile etice și de ce ne sunt utile?

Teoriile etice - vizează domeniul filosofic în care se studiază diverse concepte morale (ex: bine, rău). Există
trei subdomenii în etică: meta-etica, etica normativă și etica aplicată.
Problemele de meta-etică privesc natura eticii: Ce facem când spunem că o acțiune este morală sau
imorală? Descriem obiectiv o acțiune sau ne exprimăm doar sentimentele noastre subiective? Sunt
adevărurile etice universale sau relative la o cultură sau alta sau de la un individ la altul? Ce face ca o
întrebare sau problemă să fie etică și nu, să zicem, științifică? De ce cineva ar trebui să fie interesat de
etică?
În etica normativă sunt formulate răspunsuri sistematice (teorii) la întrebări de genul: Ce este corect moral?
Când este o acțiune bună sau rea? Ce valori sau principii ar trebui să adopt?
Etica aplicată este domeniul filosofiei morale în care se discută probleme morale specifice (ce țin de avort,
pedeapsa capitală, drepturile animalelor, valoarea ecosistemelor, eutanasia, sinuciderea, drogurile,
prostituția). Pentru a putea discuta diverse probleme (ce țin de drepturile animalelor, de biodiversitate
sau suprapopulare) trebuie întâi să înțelegem care sunt principalele teorii etice: având un răspuns
general la întrebarea ce este binele și răul moral, atunci putem să spunem dacă este moral să creștem
sau să vânăm animale pentru a le mânca sau pentru blană, care este valoarea speciilor (sau a
biodiversității), care este valoarea unei păduri sau a unei deltei (a unor ecosisteme) sau dacă este moral
să impunem reducerea natalității (printr-o politică de genul ”un copil pe familie”).
Astfel, teoriile etice sunt interesate să găsească răspunsuri care să ne ajute să răspundem problemei
moralei cu care ne confruntăm, încercând să evităm erorile instituțiilor și limitele autorității regulilor. Ele
sistematizează experiența morală și diversitatea valorilor morale, cu scopul de a extrage unu sau mai
multe principii generale care acoperă diferitele variante de cazuri.
Pentru a înțelege logica dezvoltării unei teorii etice trebuie să analizăm și să comparăm mai multe situații. În
condițiile unor situații similare (ca și cauză), putem extrage următorul principiu: atunci când ne stă în
puterea noastră, trebuie să prevenim un lucru foarte rău și să determinăm posibilitatea ca acest lucru să
nu aibă loc (să fie evitat), fără sacrificii importante, având obligația morală să o facem.
Acest principiu ne indică faptul că este necesar să decidem și când nu avem obligația morală de a ajuta pe
cineva, sau că avem obligația morală de a interveni numai dacă pierderile personale întâlnite
(determinate), nu sunt semnificativ morale, riscând să ne accidentăm, să avem pierderi sau chiar să ne
pierdem viața.
Principiu, nu precizează ce sacrificii sunt semnificative morale pentru fiecare sau personal, dar stabilește că
viața este importantă moral. Afectarea parțială a vieții (a gradului de sănătate) rămâne o motivație strict
personală. Rămâne astfel deschisă provocarea, prin care înțelegem sistematizează morală (ce înțelegem
prin sacrificii semnificativ morale).

Ce sunt teoriile etice și de ce ne sunt utile?

“Etica” și “Respectul”, sunt cele două valori care reprezintă ceea ce este important pentru un grup astăzi. Ele
ne unesc și ne definesc cultura: modul în care luăm deciziile și în care acționam pe baza acestora. Prin
“Etică și Respect”, se generează valoare durabila, pe termen lung, din activitățile noastre. Scopul nostru
este să cream un loc de muncă bazat pe diversitate și incluziune, unde toata lumea are
oportunitatea de a contribui la succesul nostru. Valorile sunt reflectate în politicile noastre de
resurse umane, care promovează activ respectarea completa a drepturilor, valorii și demnității
oamenilor și a mediului, făcându-ne un angajator de top.
Minciuna egoistă, trădarea și umilirea sunt greșeli esențiale ale valori, sau a eticii morale. Știm ce ne
indică (spun, prezintă) regulile morale că ar trebui să facem, dar nu reacționăm întotdeauna, imediat
așa. De ce stau lucrurile așa?
Teoria etică își propune să identificăm și să justificăm un principiu moral care arată mult mai în
profunzime de ce unele acțiuni sunt permise, iar altele interzise. În aceste condiții, nu mai invocăm
autoritatea regulilor, ci trebuie să ținem cont și să răspundem la setul de întrebări:
- de ce să respectăm regulile de la bun început?
- ce datorii morale avem cu adevărat?
- cum putem adopta soluții morale obișnuite și în cazurile noi?
Moralitatea acțiunilor nu poate fi determinată doar pe baza consecințelor acțiunilor. Este natural să ne
raportăm la consecințele acțiunilor, de vreme ce o bună parte a moralității privește felul în care
acțiunile noastre personale îi afectează pe ceilalți. Deși ceea ce ne atrage în aceste condiții sunt
consecințele acțiunilor noastre, moralitatea se bazează în ultimă instanță pe modul în care ne
raportăm la ceilalți ca persoane și ființe raționale, iar valoarea ființelor umane nu se stabilește pe
utilitatea acestora. Nu există oameni care au în sine o importanță morală mai mare față de alții. Ceea
ce contează în mod fundamental este că ființele umane sunt persoane cu o demnitate ce trebuie
respectată în sine, nu comparativ cu ceilalți (să faci ce spune popa, nu ceea ce face popa).
Principiul universalizării explică - ca să aflăm ce datorii avem, trebuie acționat astfel încât, ceea ce vrem să
facem (să înfăptuim), să poată deveni o lege universală pentru toți membrii societății. Întrebarea se
pune: dacă vrem cu adevărat ca acțiunea noastră să fie imitată de toată lumea. Când punem astfel
problema (în acești termeni), observăm că, deși ne convine personal să mințim ca să putem ieși dintr-
o încurcătură, dintr-o situație dificilă în care am intrat singuri, nu dorim ca acțiunea noastră să fie un
exemplu pentru ceilalți.
Principiul universalizării - face apel la voința noastră, dacă vrem ca regula acțiunii noastre să devină regulă
generală, ce poate fi urmată de ceilalți, dar nu trebuie să-l gândim (principiul) în termenii preferinței
individuale.
În procesul de a ridica o acțiune individuală la rang (grad) de lege universală, nu dorințele noastre sunt cele
care contează, ci poziția acestei acțiuni din zona (situația) în care judecăm. Principiul ne cere să decidem
din poziția unei ființe raționale și imparțiale, nu din poziție personală, cu intenții de moment
(guvernanții).
Această procedură de decizii ne constrânge să ne gândim dincolo de interesul personal și al comunității din
care facem parte (principiul avantajului). Corectă ar fi decizia care obține consimțământul celorlalți și
apreciază nevoile fundamentale ale omenirii.
Principiul umanității - acționează astfel încât trebuie să tratăm orice ființă umană ca scop în sine, nu doar
prin mijloace. Valoarea scopului în sine nu este ceva produs într-o serie de fapte, ci o modalitate prin
care ne raportăm la existența semenilor (oamenilor). A trata pe ceilalți ca scop în sine presupune să le
acordăm tuturor o importanță egală, chiar în relația cu propria noastră persoană. Nu putem să ne
folosim de ceilalți doar pentru a ne atinge scopurile.
Principiul umanității surprinde dezamăgirea pe care oamenii o întâlnesc deseori, mărturisind că au fost
folosiți și abandonați când nu se mai avea nevoie de vre-o utilitate pentru așa-zișii prieteni. Principiul
surprinde această dezamăgire profundă și interzice să ne raportăm la orice ființă umană ca și cum ar fi o
simplă unealtă. În interacțiunile sociale, trebuie să avem în vedere nu doar scopurile noastre personale,
ci și respectul pe care-l datorăm celorlalți, în calitate de persoane cu propriile dorințe, nevoi, doleanțe și
aspirații.

Etica fericirii generale

Cu toți ne dorim fericire, cu toate că nu știm foarte exact în ce constă propria fericire, însă avem idei
(aspirații) aproximative despre ce ar putea să ne facă fericiți. Deși există momente în care ne angajăm
în mod direct și voluntar să trecem prin încercări mai mult sau mai puține greoaie (groaznice), o facem
tot în vederea abținerii fericirii. Așadar, acceptăm durerea (efortul) doar pentru că există o recompensă,
o modalitate (o parte, o direcție) în vederea atingerii fericirii.
Dacă nu conduce la rezultate pozitive, căutăm să evităm (eliminăm) pe cât posibil durerea (efortul), sau
să căutăm (depunem) durerea (efortul), dacă ea în sine aduce plăcere.
Cu toții am trecut (traversat) măcar odată prin suferințe cumplite, eforturi majore sau sacrificii
justificative, sperând la un rezultat favorabil, la un succes sau la viță mai bună după multă muncă
depusă (efortul realizat), obținând în final ceea ce ne-am propus (rezultatul scontat). Durerea și
bucuria din viața fiecăruia, ne arată cât relative sunt fiecare ființă umană. Trăindu-le în mod direct,
întâlnindu-le fiecare conform situațiilor, reușim să empatizăm cu dificultățile celorlalți și să
înțelegem cât de importantă fericirea noastră, dar și a lor.
O persoană empatică poate identifica ușor emoțiile celorlalți, iar aici precizez evident emoțiile latente,
care nu sunt exprimate. Oricine își poate face o idee despre cum se simte un om care plânge, dar
puțini reușesc să identifice faptul ca o persoană suferă atunci când acea persoană face tot posibilul
să nu o arate, ascunzându-se după o masca. Oamenii empatici vad dincolo de măști, cu ușurință. Ei
fac însă mai mult decât a identifica automat ceea ce simt persoanele din jurul lor. Au și capacitatea
de a își imagina foarte exact cum trebuie să se simtă persoana respectivă, chiar daca ei nu au trecut
niciodată prin exact aceeași situație.
De asemenea, empatia îi ajuta pe oameni să citească mai ușor limbajul corpului sau să vadă acele sclipiri
în ochii oamenilor. Datorită acestei înțelegeri, a firii umane de care sunt capabili, oamenii empatici
sunt de obicei înțelegători cu cei din jur și dau dovadă de compasiune.

* Empatia – abilitatea de a recunoaște, percepe și a simți în mod practic direct emoțiile celorlalte persoane.
– empatia e capacitatea de a te pune în pielea celuilalt sau într-un fel, de rezona emoțional cu ceilalți participanți direcți.
Empatizăm – acțiunea de a intui, formă de intuire a realității prin identificare afectivă.
Având în vedere că suntem ființe sociale, însăși fericirea noastră depinde de fericirea celorlalți. Există
situații în care obținem un succes (profesional, o promovare, o mărire de salariu), dar nu ne putem
bucura pentru că cineva apropiat (o persoană/prieten) suferă pentru o problemă majoră (sănătate,
cauze sociale, mod de viață). Asta arată că suntem fericiți în măsura în care și ceilalți sunt fericiți. Sarea
noastră de bine nu ne poate fi indiferentă față de ce li se întâmplă semenilor noștri.

În aceste condiții se formează fericirea generală.

Teoria utilitaristă, susține că urmărirea fericirii a oamenilor este scopul moral final (ultim). Fiecare individ
își caută propria fericire, dar etica utilitară ne cere să producem fericire tuturor ființelor capabile să
resimtă durerea și plăcerea. Principiul utilității, (principiul fericirii generale) ne spune că acțiunile sunt
morale în măsura în care produc cea mai mare cantitate de fericire pentru cel mai mare număr de
oameni. Acest principiu nu prescrie doar scopul moral de a produce o fericire generală oarecare, ci de
a produce cea mai mare cantitate de fericire generală, să facem cel mai mare bine pe care-l putem
face..
Cum în viața reală nu avem niciodată destule resurse încât să ajutăm pe toată lumea, și suntem puși în fața
situației dificile de a decide (alege) unde putem face cel mai bine. Când vrem să ajutăm pe cineva, apar
efecte secundare care îi prejudiciază pe ceilalți, iar alteori, când ne urmărim propriu interes producem
avantaje și pentru ceilalți. De fapt, orice am face, tot nu putem face totul sau evita totul. Acțiunile
corecte nu sunt cele care provoacă cea mai mare cantitate de plăcere și atât, ci acțiunile care au cele
mai bune consecințe, scăzând cantitatea de durere provocată.
Etică și Integritate Academică

Necesitatea problemei eticii

și a integrității academice
Curs 3.
 Rostul moralei - în viziune modernistă

Indiferent de profilul uman întâlnit, rostul moralei (moral), nu este acela de a ne forma ca specialiști și
cercetători, ci acela de a ne forma ca oameni civilizați, culți, de și cu caracter, care ne respectăm semenii
și instituțiile, oameni moralii.
Un mediu imoral favorizează formarea de oameni imorali, iar unul moral creează oameni morali.
Există multe instituții în lume care au inclus în ”menirea” lor acest obiectiv: să devină o unitate integră,
morală, integră, populată de oameni integri. Obiectivele lor strategice conțin scenarii/mijloace
concrete prin care pot atinge aceste obiective. Dar care sunt aceste obiective?
– Cum definim cât mai detaliat comportamentul imoral?
– Ce pedeapsă este cuvenită (cum se sancționează comiterea și intenția) pentru
comiterea/săvârșirea actului imoral?
– Cum descurajăm intenția și înfăptuirea actului imoral?
– Cum evităm repetarea lui?
– Cum stabilim un (nou) climat favorabil eticii?
Fiecare instituție se confruntă periodic cu diferite ”comportamente imorale”, peste care se trece cu
nonșalanță, ignoranță sau cu neputință, considerate drept neimportante sau greu de evaluat obiectiv
moral. Ele contribuie la crearea unui mediu organizațional imoral, în care se pare că totul este permis,
ceea ce conduce (favorizează) la crearea a și mai multe comportamente imorale.
Crearea spațiului adecvat moral, va conduce neapărat la o conduită morală 1, iar orice conduită imorală,
atacă și periclitează aprecierea încrederii (bonității) acordate, conducând la o degradare
comportamentală sau de conduită. O instituție este ”morală” dacă practicile sale curente, stimulează
membrii săi să adopte conduite morale.

1. Conduită - comportare, comportament, (în societate, în viață). Fel de a se purta. Purtate, fel de a se purta, ținută, manieră, atitudine
în societate, atitudinea deprinderi morale.
Elementul care caracterizează, analizează și definește conduita, este reprezentat de deontologie 2 , respectiv
deontologia profesională.
Un aspect care vine în susținerea conduitei, în ansamblu, și a deontologiei, în special, îl reprezintă forma sau
nivelul educațional 3.
Educația, fenomen social, reprezintă o activitate socială cu caracter fundamental de transmitere a
experienței de viață copiilor, tinerilor și generațiilor adulte a culturii și abilitării necesare în integrarea lor
în societate. Determină cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora.
Tot odată, educația privește (vizează) ansamblu de metode și de măsuri aplicate sistematic (în cadru
organizat) cu scopul formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice și psihice ale copiilor, ale
tineretului sau ale oamenilor,ori ale colectivităților umane, ale societății. Proces de influențare
sistematică a formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice și psihice ale populației, ale
colectivităților umane prin cunoaștere și practicare a regulilor de conviețuire socială. Comportare
civilizată în societate. Bună creștere. Manieră.
Educaţia morală este o latură a educaţiei care ca scop formarea profilului moral al personalităţii şi al
comportamentului socio-moral al individului. Specificul său este determinat, pe de o parte de
particularităţile moralei, ca fenomen social, care-l conferă conţinutul, iar pe de altă parte, de condiţiile
socio-psihologice ce sunt implicate în realizarea ei. Raportarea la societate şi raportarea la subiect sunt
cele două cadre de referinţă indispensabile unei fundamentări pedagogice a educaţiei morale.
Etica are un caracter aplicativ materializat în elaborarea şi recomandarea unor soluţii ştiinţifice, pentru
soluţionarea optimă a problemelor morale. Morala, însă, este o formă a conştiinţei sociale, care reflectă
şi fixează în principii, norme, reguli, cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre
individ şi colectivitate (naţiune, societate, familie). Normele de comportament moral nu sunt cuprinse în
articole de lege, ele constituie cerinţe de conduită.

2. Deontologie - Doctrină privitoare la normele de conduită și la obligațiile etice ale unei profesiuni.
- Știință care se ocupă cu normele și cu obligațiile specifice fiecărui domeniu de activitate, specifice unei activități
profesionale. Teorie despre originea, caracterul și normele obligației morale în general, a datoriei și a obligațiilor morale. Grupează
totalitatea normelor de conduită și obligațiilor etice, a regulilor și uzanțelor care reglementează relațiile dintre oameni,
compartiment al eticii care se ocupă cu studiul normelor și obligațiilor specifice unei activități profesionale, teorie despre datorie și
despre obligațiile morale. Ansamblu al normelor de conduită și de obligațiuni pe care trebuie să le respecte un angajat.
3. Educațional - care aparține educației, învățământului, care contribuie la educația cuiva; a nivelului educativ.
- care urmărește dezvoltarea capacităților și formarea aptitudinilor în vederea împlinirii multilaterale a personalității.
Comportamentul moral, obiectivul final al educației morale și condiție a exercitării relațiilor interumane,
este determinat si filtrat de actele intelectuale, declanșat si stimulat de mecanisme motivațional-
energetice, reglat voluntar. Cunoașterea si înțelegerea cerințelor sociale, anticiparea sensului
adecvat al relațiilor cu ceilalți, reglarea comportamentului sunt posibile datorita conștiinței morale
a individului.
Practicile instituțional-organizaționale, specifice fiecărei unități în parte, sunt exprimate propriu-zis prin
acțiunile membrilor instituției, formând contextul moral în care sunt luate deciziile etice.
Contextul sau mediul instituțional, joacă un rol activ în procesul de luare a deciziilor etice, prin
acțiunea care poate constrânge, după caz, stimularea membrilor decidenți să acționeze moral sau
imoral, sau să aleagă soluția convenabilă.
Acest aspect (fapt) poate fi explicat sau motivat explicat:
- explicit - prin intermediul implicației politicilor (instituției) sau procedurilor în vigoare (formale, la
nivelul implicațiilor structurii); sau
- implicit – prin atitudini, tradiții perpetui (perene), valori asumate informal, protecții și protejări ale
membrilor, ale culturii tradiționale, a renumelui, a poziției, a influenței.

Comportamente imorale la nivel instituțional și consecințele lor

În vederea creării și/sau a evaluării posibilităților de realizare (funcționare) a instituțiilor morale,

deseori ne confruntăm cu situații care ne conduc spre deziluzie funcțională. Pare mai degrabă un
ideal față de ceea ce am putea transmite în realitate, sau ceea ce am putea realiza. Putem și ignora
dimensiunea implicațiilor moralei în viața reală, dar o facem asumându-ne riscurile, consecințele și
daunele asupra evaluării satisfacției muncii, a reputației profesionale, a performanțelor și a
pierderilor financiare.
Lipsa unui sistem de etică a cercetării moralității, pune în evidență dificultatea decidentul în a-și
prezenta propunerea (părerea), care trebuie să argumenteze și să-și susțină motivația, atunci când
trebuie să-și prezinte susținerea.
Mediul instituțional al economiei - este o combinație de reguli fundamentale legale, sociale, politice și
economice care definesc cadrul comportamentului uman. Datorită lor, se formează baza pentru
producție, distribuție și schimb.
Acest fapt (aspect) a determinat parțial și a plasat pe un loc modest (rușinos) poziționarea instituțiilor în
context ierarhizării lor mondiale, iar lipsa unor sisteme eficiente anti-plagiat, anti-fraudă, a condus la
formarea unor criterii care penalizează instituțiile, le defăimează, scăzându-le reputația. Inexistența
unor mijloace securizate de a depune contestații, de a depune plângeri și de a urmări rezolvarea
acestora de către consiliile (consilierii) de etică (profesioniștii în domeniu), a dus la sporirea tensiunilor
dintre membrii salariați și procesele pierdute în tribunale, adică pierderi financiare și afectarea
satisfacției muncii. Inexistența unor reguli explicite de etică, duce la conflicte cu personalul
administrativ, la perpetuarea acuzelor reciproce.
A ignora aceste surse de dizarmonie, într-o instituție, este similar cu a cultiva pierderi de rigoare. Aceste
pierderi sunt numite și ”risc moral” – adică probabilitatea producerii unor consecințe rare și grave,
atunci când înfăptuim un anumit tip de acțiuni.
Sunt de remarcat o serie de acțiuni imorale, așa cum sunt identificate prin cercetări empirice, iar dintre
acestea sesizăm:
- nepotismul, favoritismul și evaluarea subiectivă (din partea evaluatorului);
- hărțuirea sexuală pe linie ierarhică;
- nerespectarea proprietății intelectuale;
- scurgerea de informații;
- comunicarea deficitară;
- asumarea de atribuții non conforme;
- perturbarea (întârzierea) programului;
- mită, cadouri și favoruri;
- utilizarea unui limbaj superior, licențios, ofensator și impulsiv;
- utilizarea unui limbaj rece, nepoliticos, vanitos și neclar în comunicare;
- exercitarea de presiuni datorate implicării politicului sau concepțiilor conducerii unității.
Trebuie dezvoltat un mediu etic și practic la nivelul oricărei instituții, pentru a pretinde comportamente
etice la nivel individual.
Principiile și normele morale au fost prezente permanent, dar în marea majoritate a timpului s-au remarcat
sub forma unor reguli nescrise, a unor obiceiuri, datini (tradiții) și practici profesionale variabile. Unii
confruntă morala etică cu morala creștină ce domină în societate și în viața privată.
Introducerea codurilor de etică (după anul 2000) nu a schimbat radical situația existentă, deoarece
majoritatea lor (a codurilor, a conduitelor, a normelor și a recomandărilor) au rămas simple hârtii întru-
un dosar, în lipsa unei infrastructuri etice, care să urmărească, să instituționalizeze și să impună
caracter obligativ valorilor morale ale instituțiilor.

Cum putem crea o unitate morală?

Folosind terminologia specifică managementului eticii în organizații5, pentru a crea o unitate morală este
necesar ca aceasta să internalizeze 6 o serie de virtuți organizaționale în toate practicile și procesele sale
interne, astfel încât să îi stimuleze pe toți membrii acestei comunități instituționale să se comporte etic,
în același timp, și să prevină totodată compartimentele imorale ale acesteia. O instituție morală este cea
care creează un context moral pentru membrii săi prin dezvoltarea unor virtuți morale organizaționale.
Măsura în care instituția dezvoltă astfel de virtuți ne indică măsura în care putem considera ca fiind
morale, întrucât aceste virtuți reprezintă condiții pentru un comportament individual etic și reflectă
capacitatea instituției de a stimula un astfel de comportament.

5. Managementul Eticii este o nouă disciplină şi o nouă meserie care se ocupă de inventarea unor metode şi structuri instituţionale
care să facă dintr-o firmă o firmă morală, adică o firmă în care angajaţii să acţioneze moral, respectând regulile unui cod etic creat
de ei înşişi şi ajutaţi de alte structuri care urmăresc impunerea codului etic, îmbunătăţirea lui continuă, educaţia morală în spiritul
standardelor morale ale instituţiei, crearea unui climat instituţional favorabil eticii, avizarea etică a proiectelor de cercetare.
Intervenţia moralizatoare apare la început, cu scop preventiv, nu după comiterea faptelor, cu rol punitiv (care pedepsește,
dedicat, destinat să pedepsească).
Managementul Organizațiile considerate ca fiind etice, beneficiază de o percepție publică mai bună, de angajați mai loiali, de un
goodwill îmbunătățit. Etica este un element cheie, pentru îmbunătățirea (obținerea) de profit, respectiv pentru furnizarea unor
servicii publice de calitate, iar lipsa sau absența de la etică afectează capacitatea organizației de a-și îndeplini obiectivele în
condiții de eficacitate și eficiență [ATC training].
6. Prin internalizare se definește procesul de introducere în propria organizaţie a unor măsuri, principii sau servicii furnizate de alte
entități şi pe care organizaţia proprie le obține contracost. Internalizarea presupune crearea unei structuri proprii care să asigure
mulțumire propriilor angajați.
Din rațiuni economice, întreprinderile acționează întotdeauna în serviciul unor persoane. Binele comun al
organizației reprezintă un ansamblu de obiective pe care membrii săi încearcă să le obțină. De aceea,
putem spune că etica în organizație se bazează pe două principii fundamentale:
1. supremația omului asupra organizației;
2. atingerea scopurilor sau binelui comun respectând principiile morale.
Când vorbim despre etică în întreprindere, trebuie să avem în vedere toate dimensiunile acesteia:
- etică personală;
- etica indivizilor, ca membri ai organizației (atingerea scopurilor respectând regulile interne);
- etica organizației (reguli, obiceiuri, norme în atingerea scopurilor) și etica întreprinderii în relațiile
sale cu mediul exterior (furnizori, clienți, concurenți, mass-media, societatea în ansamblul său, mediul
natural).
Aceste dimensiuni sunt interdependente și se influențează reciproc. O organizație nu poate fi etică dacă
membrii săi nu au un comportament care poate fi astfel calificat. De asemenea, o organizație care
promovează principiile morale, prin instituționalizarea unui set de reguli de conduită, nu va tolera în
interiorul său indivizii care încalcă aceste reguli sau valorile morale. Mai mult, practica arată că
respectarea unor principii morale în interiorul firmei se prelungește și în relațiile acesteia cu mediul
extern.
Însăși strategia organizației poate oglindi poziția acesteia din punct de vedere etic; ambiția unui înalt nivel
al eticii profesionale este inseparabilă de ambiția unui înalt nivel al eficienței economice și a investiției
în progres; uneori, exigențele eticii în întreprindere pot ajunge să modifice strategia aleasă. De aceea,
putem spune că o strategie de înaltă eficiență oferă mijloacele unei practici exigente a eticii și invers.
Strategia și etica se conjugă astfel la nivelul organizației. Ajungem astfel la concluzia că etica este
rentabilă; ea trebuie percepută ca o investiție a organizației, mai ales pe termen mediu și lung. Ea nu
se opune profitului, ci doar profitului injust obținut ilegal și/sau imoral.
Calitatea etică a întreprinderii și a personalului său depinde, în mare măsură, de calitățile și capacitatea de
conducere a managerilor săi. Orice conducător are o responsabilitate morală deosebită: el trebuie să
dea dovadă de un înalt profesionalism, să conducă oamenii spre atingerea obiectivelor firmei, să fie
un exemplu de conduită pentru colaboratorii săi; mai mult, el trebuie să contribuie la
instituționalizarea eticii în cadrul organizației (cultură, mijloace, reguli, obiceiuri, practici).
Atunci când membrilor instituției nu li se acordă un cadru moral explicit, care să ghideze comportamentul
dezirabil, aceștia vor trata spontan diversele probleme etice pe care le vor întâlni, folosind o scală
vagă și nedefinită a ceea ce este permis sau interzis, a ceea ce este rău sau bun.
Virtuțile, calitățile organizaționale ale instituției, funcționează în acest context drept repere morale
pentru participanții la comunitatea respectivă. Putem evalua astfel unitatea dacă este morală,
urmărind dacă aceasta internaționalizează o serie de virtuți organizaționale.
Pentru modul în care putem evalua concret prezența virtuților organizaționale necesare unei unități
morale, trebuie să avem în vedere:
1. Claritatea – evaluarea măsurii în care exigențele morale ale instituției, față de conduita
membrilor sunt exprimate clar, fără ambiguități, sub forma unor reguli sau direcții de
comportament în cadrul politicilor formale de etică, precum și în discuții informate. Exigențele
morale nu trebuie să fie sufocante și nici specificate până în ultim detaliu, scopul final fiind acela
de a ghida comportamentul moral, nu de a anula propriile judecăți morale ale membrilor
instituției.
2. Consistența – evaluarea gradului în care exigențele morale ale instituției față de conduita
membrilor sunt coerente, fără contradicții, fiind în acord cu norme morale exprimate de politici
și proceduri etice ale instituției.
3. Realizabilitate – evaluarea manierei în care instituția stabilește exigențe morale de
comportament, care pot fi atinse în mod realist de membrii acestuia, verificând dacă aceștia au
la dispoziție resursele necesare de timp, cunoștințe, echipamente, buget sau autoritatea de a
îndeplini responsabilitățile ce le-au fost repartizate, astfel încât să nu fie presați să încalce
regulile morale datorită imposibilității de a gestiona aceste responsabilități, din lipsă de resurse.
4. Susținere – evaluarea modului în care instituția încurajează sau demotivează membrii acestuia
să adopte un comportament etic și moral, și dacă aceștia, prin respectarea normelor morale au
de câștigat sau de suferit în activitatea lor cotidiană sau marginalizat.
 5. Vizibilitate – evaluarea forma în care instituția alege și asigură monitorizarea comportamentelor
imorale, astfel încât acestea să poată fi depistat și aduse la cunoștință celor în măsură să ia
atitudine, iar cei care ar putea fi tentați să încalce regulile morale, să comită infracțiuni 7, să știe
că vor fi descoperiți și sancționați (penalizați).
6. Criticabilitate8 – evaluarea raportului în care instituția asigură mijloacele formale și informale
prin care membrii pot să discute deschis probleme și dileme etice cu care se confruntă în
activitatea lor zilnică.
7. Sancționabilitate – evaluarea poziției în care exigențele morale ale instituției, pedepsesc
încălcările regulilor morale și răsplătește comportamentele morale ale membrilor săi,
introducând în procedura de evaluare a unui indicator privind conduita morală. De regulă,
măsura sancțiunilor sau recompenselor morale trebuie să fie proporționale cu gravitatea
abaterilor, respectiv cu meritul de a respecta regulile etice și conduita moral profesională.

Prezența opțională a acestor virtuți, în cadru instituțional, creează totodată premisele necesare
funcționării codului de etică, dat fiind faptul că asigură condițiile pentru ca membrii comunității
academice să poată respecta în practică prevederile acestui cod.

Un sistem de management al eticii ne ajută se vedem societatea în ansamblu şi să o păstrăm curată.

Instituţionalizarea normelor morale ar trebui, cel puţin în teorie, să pună în mişcare acele mecanisme
care înlătură automat elementele perturbatorii.
Cu teoria, ca de obicei, stăm bine. Avem însă şi voinţa să o aplicăm?

7. Infracțiunea - este o acțiune ilegală, faptă ce prezintă un pericol social, constă în săvârșirea cu vinovăție a unei abateri de la morală,
de la legea penală, care este sancționată de lege.
8. Criticabil - blamabil, condamnabil, neîngăduit, neonorabil, nepermis, regretabil, reprobabil, rușinos, urât, vinovat, reprehensibil.
Etică și Integritate Academică

Instrumente instituționale necesare

promovării eticii
Curs 4.
 Rostul moralei - în viziune modernistă

Pentru a vedea ce tip de instrumente intervin în implementarea unei instituții etice, cum pot fi aceste
instrumente, cine să le dezvolte și mai ales cine să le utilizeze, este necesară o cunoaștere cât mai
obiectivă, mai clară și mai bună a acestora, a identifica cui sunt adresate atunci când identificăm
victime sau martori la un comportament care ridică suspiciuni de etică din punct de vedere moral.
O mai bună cunoaștere a acestor dispoziții, ar putea duce la o implicare mai activă în cunoașterea
cauzei, sau pentru a contribui la dezvoltarea și/sau implementarea unui sisteme de reguli necesare
pentru a rezolva probleme de natură etică. O cunoaștere a acestor instrumente ar putea conduce
la o implicare cât mai activă, mai elocventă și în cunoștință de cauză a membrilor acesteia, pentru
a contribui la dezvoltarea sau implementarea acestora în activitatea instituției.

Termenul de ”instrumente instituționale”relevă faptul că, sistemele de reguli pe care le adoptă o

instituție au drept scop rezolvarea unor diferite probleme, de natură etică, care apar ocazional în
desfășurarea activității instituției. Adesea, termenii ”instituție” și ”organizație” sunt confundați.
organizație sunt deseori confundați.

Când vorbim despre ”instituții” ale statului, ne gândim la organizațiile guvernamentale, ministere sau
departamente afiliate sau subordonate. Acestea sunt forme fundamentale de organizare a
guvernării care au în componența lor mai multe sisteme de reguli ce reglementează o activitate,
propun și aplică sancțiuni.

”Organizațiile”, sau mai exact membrii unei organizații, sunt cei care monitorizează activitatea vizată de
către un anumit sistem de reguli ce impun sancțiuni.

Codul Muncii este o instituție, el fiind un sistem de reguli pe care diferite organizații le aplică așa cum
sunt ele formulate, stabilite.
 Managementul eticii 1 dezvoltă instrumentele precum:
- coduri de etică,
- comisii de etică;
- coduri profesionale:
- de etică;
- de conduită;
- onoare;
- audit etic;
- traininguri de etică;
- birouri de etică.

Este diferență între managementul eticii și etica managementului. Managementul eticii, așa cum indică
clar sintagma, se preocupă de organizarea și crearea unor instituții care vizează aspectele etice ale unei
organizații.

Cadrul normativ specific eticii instituționale

Având la dispoziție strategii diferite care delimitează conceptele funcționale:
Prima strategie face referință asupra unor serii de reguli care ar combate plagiatul 2 , ca fenomen cultural,
informativ descriptiv (științific și universitar). Această abordare poartă denumirea de ”conformitate”
(compliance).
A doua strategie vizează mai degrabă caracterul membrilor organizației, sens, caz (situație), în care ne
orientăm în funcție de cauzele care îi determină pe aceștia să plagieze.

1. Managementul eticii este disciplina care dezvoltă și implementează o serie dec măsuri instituționale, necesare pentru a preveni și
combate comportamentele imorale la nivelul societății și la nivelul organizației.
2. Plagiatul reprezintă însușirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei alte persoane, indiferent
de calea prin care acestea au fost obținute, prezentându-le drept creație proprie.
Un răspuns ar exista: fie că membrii nu știu, nu cunosc cum ar trebui să redacteze, să scrie un text
academic, sau ce să scrie, precum și de ce sunt importante regulile care interzic plagiatul și de ce este
importantă onestitatea intelectuală. Această abordare poartă denumirea de ”integritate 3” (integrity).
Cele două abordări aderă la presupoziții normale diferite.
Onestitatea 4 şi corectitudinea intelectuală, aplicarea acestui principiu, este esenţială pentru realizarea
deplină a actului de educaţie şi a dezvoltării cunoaşterii. Lipsa de onestitate academică, de conduită şi
de corectitudine intelectuală, poate duce la evaluarea incorectă a performanţelor personalului, la
încălcarea dreptului de proprietate intelectuală.
În cazul conformității, accentul cade în special pe reguli și respectarea lor precum și sancționarea
încărcărilor lor. Miza este de a identifica ce reguli ar trebui implementate și cum ne putem asigura de
respectarea lor.
Integritatea se concentrează pe caracterul moral al agenților și răspunderile lor. În etică, integritatea este
evaluată prin acuratețea acțiunilor cuiva. Integritatea este opusul unor metehne cum ar fi:
inconsecvența, ipocrizia sau falsitatea.
Integritatea exprimă virtuțile, trăirile și aplicarea convingerilor, fără discrepanțe între afirmații și exemplul
trăirii personale și în acest context se referă la totalitatea calităților unui individ, exprimate prin
onestitate și consecvență de caracter.
Când cineva face aluzie la lipsa de integritate a altei persoane, acea persoană se erijează într-un judecător
care consideră că deține aceste calități pe care le implică “integritatea”, și ca atare, judecata lui/ei este
un act în conformitate cu propriile convingeri și cu valorile pe care pretinde că le posedă și le practică în
acel moment. Pentru evaluarea corectă a integrității unei persoane, a unui sistem sau a unei
organizații, este necesar un sistem de valori și principii, cu o exprimare simplă, dar și corectă în același
timp. Lipsa unui sistem de valori și principii poate devia în afirmații abstracte care, foarte ușor pot fi
interpretate greșit de către oricine.

3. Integritatea este un concept care vorbește despre acțiuni consecvente, conform valorilor, metodelor și elementelor de măsură,
precum și de raportare la principii și așteptări care pot fi verificate prin rezultate.
4. Onestitatea academică este definită prin respectul pe care-l acordăm cunoaşterii produse de ceilalţi. Acest respect se manifestă prin
folosirea regulată şi sistematică a unor proceduri standardizate de o practică constantă şi universală. Cea mai importantă dintre
ele este citarea, cu alte cuvinte indicarea precisă şi amănunţită a autorului de la care am preluat date, informaţii, idei.
Sistemul de valori și principii generate de mințile umane, este validat numai în timp, și are un proces de
ajustare și revizuire determinat de rezultatele obținute. Această afirmație nu anulează nicidecum
nevoia unui sistem de principii și valori, deoarece, lipsa unui astfel de aranjament promovează
invariabil inconsecvența și confuzia.

Conformitate 5

Primul pas care ar trebui realizat în condițiile acceptării noțiunii de ”conformitate” este acela de a
identifica (realiza) un sistem de reguli (de regulă inclus în Codul de Etică) care să vizeze plagiatul.
În ciuda intuiției comune că plagiatul este imoral, acest lucru trebuie menționat explicit într-un Cod.
Ulterior ne putem imagina, sau chiar căutăm, o serie de alte modalități prin care am putea combate
acest fenomen.
Un mod de susținere și implementare6 a conceptului conform căreia am putea eradica plagiatul
(copyright-ul sau drepturile de autor), ar fi să susținem faptul că fiecare lucrare, înainte de a fi
evaluată, trebuie verificată cu ajutorul unui program anti-plagiat. Menționarea obligatorie într-un
cod de etică, monitorizarea comportamentului și aplicarea unor sancțiuni sunt elementele care,
din perspectiva abordării conformității și a combaterii plagiatului, ar trebui să îi motiveze pe agenți
în a adopta un comportament moral și integru 7 și mai ales să nu plagieze.
Implementarea acestei abordări se face din exterior, în sensul în care se creează un grup separat care
dezvoltă aceste reguli și evaluează situațiile care nu se plasează sub incidența regulilor (legii).
Esențiale sunt și rutele etice. Ele impun situația de a stabili traseul care ar trebui urmat de către o
sesizare de plagiere sau ce traseu trebuie să parcurgă lucrările pentru a ne asigura că acestea nu
plagiază.

5. Conformitate - raportul dintre două lucruri conforme; potrivire, concordanță. Formulă prin care se confirmă, se atestă
exactitatea unei copii scoase după un act sau după un document.
6. Implementa – a pune în practică, în funcțiune, a aplica, a integra, a îndeplini, a realiza.
7. Integru - cinstit, virtuos, cumpătat, onest, incoruptibil.
Unul din aspectele negative specifice abordării instituționale a conformității este tendința excesivă de
birocratizare, de a crea din ce în ce mai multe reguli care devin incognoscibile 8 celor care nu le
dedică foarte mult timp și atenție. Un astfel de sistem îi poate descuraja pe cei nedreptățiți 9 să ia
atitudini.

Rolul şi funcţiile ”Codului de Etică”, formulează principiile, valorile şi normele morale pe care membrii
acestei comunităţii academice consimt să le respecte, precum și modalităţile de realizare ale
acestora, faptele şi acţiunile care constituie încălcări ale conduitei etice, precum şi sancţiunile
aferente.
Codul de etică contribuie la realizarea coeziunii membrilor instituției, la cultivarea încrederii în mediul
academic și universitar ca mediu de educaţie şi pregătire profesională, la asigurarea unui climat de
competiţie după reguli corecte, la protejarea membrilor comunităţii academice de comportamente
nedrepte cu privire la evaluarea calităţilor profesionale ale acestora, la protejarea lor faţă de
abuzul de putere.

Codul de etică arată angajamentul conducerii de a respecta normele eticii universitare. Acestea au
obligaţia de a aduce acest cod la cunoştinţa membrilor comunităţii academice. Codul de etică este
un îndreptar, un ghid al comportamentului academic care sprijină libertatea şi autonomia fiecărui
membru al comunităţii şi cultivă responsabilitatea individuală. Principii şi valori ale conduitei etice
instituționale, principiile şi valorile pe care le promovează codul de etică sunt următoarele:
libertatea academică, autonomia personală, meritul, profesionalismul, dreptatea şi echitatea,
onestitatea şi corectitudinea intelectuală, transparenţa, responsabilitatea, respectul şi toleranţa,
bunăvoinţa şi grija.

8. Incognoscibile - care nu poate fi cunoscut de rațiunea omenească, deși se presupune că există în realitate.
9. Nedreptățiți – a trata pe cineva nedrept.
1. Libertatea academică. În condiţiile unui învăţământ laic, ale respectării statului de drept şi drepturilor
omului, spaţiul academic este un spaţiu liber de orice constrângeri politice, economice şi religioase,
membrii săi fiind protejaţi de cenzură, de manipulări şi persecuţii care încalcă libertatea academică.
Respectarea libertăţii celuilalt reprezintă un principiu esenţial al statului de drept. Ea include
respectul pentru diferenţe şi descurajează orice formă de discriminare, promovând cooperarea şi
parteneriatul intelectual.

2. Autonomia personală. Autonomia personală în spaţiul academic presupune posibilitatea de a alege

individual, în cunoştinţă de cauză, programele de studiu şi cercetare, traseele de carieră academică,
oportunităţile şi nivelul de excelenţă la care o persoană doreşte să acceadă. În acest sens, toate
informaţiile de importanţă pentru membrii comunităţii academice sunt puse la dispoziţia tuturor
celor interesaţi.

3. Meritul. Recunoaşterea la nivel de instituție a meritului individual şi colectiv (creativitate, eficienţă,

talent, performanţă) este esenţial pentru funcţionarea instituţiei academice. Stabilirea ierarhiei
calitative la nivel este direct legată de realizarea principiului meritului.

4. Profesionalismul. Principiul profesionalismului este încurajat în mediul academic în vederea creşterii

competitivităţii şi prestigiului cercetării, a calităţii ştiinţifice şi educaţionale, a eficienţei la nivel
managerial şi administrativ. Profesionalismul este dat de: competenţa în exercitarea profesiei,
recunoscută în interiorul spaţiului academic, în ţară şi în străinătate; prestigiul prin dedicarea faţă
de cariera academică; încrederea studenţilor în autoritatea intelectuală şi morală a cadrului
didactic; obligaţia morală a acestuia de a lucra în serviciul pregătirii profesionale a studenţilor,
solidaritatea colegială cu cei care respectă standardele morale şi de profesionalism.
5. Dreptatea şi echitatea. Codul de etică are în vedere respectarea criteriilor corecte de evaluare şi
promovare profesională, de împărţirea corectă a puterii şi eliminarea abuzului de putere,
promovând egalitatea şanselor în ceea ce priveşte accesul la studii, la angajare, la programe.
Realizarea valorilor morale de dreptate şi echitate în mediul academic presupune respectarea
următoarelor principii:
a. Nediscriminarea şi egalitatea şanselor. Încălcarea drepturilor persoanei pe baza rasei, genului,
orientării sexuale, dizabilităţi 10, naţionalităţi, etniei, religiei, categoriei sociale, stării materiale sau a
mediului de provenienţă în mediul academic reprezintă acte de discriminare.
b. Prevenirea şi eliminarea conflictelor de interese. Conflictele de interese ce apar din cauza
intersectării mai multor tipuri de relaţii sau poziţii afectează evaluarea corectă a membrilor
comunităţii academice şi pot duce la încurajarea nepotismului şi favoritismului, la aplicarea unor
standarde neconforme cu criteriile de apreciere şi de evaluare.
c. Prevenirea şi combaterea corupţiei. Corupţia este una dintre maladiile sociale redutabile. În
mediul academic generează tratamente inechitabile, nedreptăţi, favoritisme, înlătură aplicarea
principiului meritului producând neîncredere în valoarea diplomelor, în competenţa profesională a
absolvenţilor şi a cadrelor.

6. Onestitatea şi corectitudinea intelectuală. Aplicarea acestui principiu este esenţială pentru realizarea
deplină a actului de educaţie şi a dezvoltării cunoaşterii. Lipsa de onestitate academică şi de
corectitudine intelectuală poate duce la evaluarea incorectă a performanţelor studenţilor, a
cadrelor didactice şi a personalului administrativ, la încălcarea dreptului de proprietate intelectuală.

10. Dizabilităţi - stare fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare, activitate, receptare; handicap.
Dizabilitate - Termenul de handicap vine de la sintagma „hand in cap” care desemna un joc în care partenerii își disputau
diverse obiecte personale după un preț fixat de un arbitru. Obiectele erau puse într-o căciulă (cap) și erau extrase la
întâmplare cu mâna (hand).
7. Transparenţa. Spaţiul academic este un spaţiu public şi presupune accesul la informaţie în ceea ce
priveşte admiterea, evaluarea studenților, a personalului didactic şi nedidactic, angajarea şi promovarea,
cu privire la utilizarea surselor de finanţare sau de cercetare şi criteriile după care sunt luate diverse
decizii în facultate. Facultatea se angajează să aplice un tratament corect tuturor membrilor săi, în ceea
ce priveşte admiterea, angajarea, promovarea, acordarea gradaţiilor salariale şi a premierilor.

8. Responsabilitatea. Instituția încurajează aplicarea principiului responsabilităţii personale şi profesionale

pornind de la a cere membrilor săi să evite să facă rău unul altuia. Responsabilitatea personală şi
profesională are în vedere un comportament corect faţă de ceilalţi asigurând exercitarea drepturilor
fiecăruia. Prin aceasta se încurajează diversitatea culturală şi intelectuală precum şi individualitatea
experienţelor.

9. Respectul şi toleranţa. Mediul academic presupune şi respect reciproc, toleranţă şi cooperare. Nici o
dispută nu se rezolvă prin acţiuni ce reprezintă atacuri la persoană sau printr-un limbaj necivilizat
(cuvinte, etichetări, stil, ton), ci prin argumente şi probe clare. În acest sens, trebuie dezaprobate orice
tip de hărţuire: rasism, xenofobie, misoginism, sexism, şovinism, homofobie, hărţuire cu privire la
convingerile religioase sau politice.

10. Bunăvoinţa şi grija. Facultatea trebuie să-şi manifeste bunăvoinţa şi grija faţă de toţi membrii
comunităţii academice, încurajând aprecierea, recunoştinţa, mândria faţă de cei meritoşi şi sprijinul
celor aflaţi în nevoie, care trec prin crize de adaptare, drame, necazuri. Cultivă altruismul, amabilitatea,
politeţea, înţelegerea, solidaritatea, solicitudinea, promptitudinea şi optimismul. Nu consideră
dezirabile: invidia, cinismul, impostura, vanitatea, aroganţa, servilismul, lipsa de amabilitate,
dezinteresul.
 Integritate

În cazul integrității, integrității academice, se pune accent mai degrabă pe dezvoltarea caracterului moral
al membrilor instituției, și nu pe dezvoltarea sistematică a unui cod sau a unei comisii care să
monitorizeze respectarea principiilor etici morale.
Prin dezvoltarea caracterului moral se urmăresc valorile sau (principiile) morale dezirabile 11 pe care membri
comunității le urmăresc și, și le însușesc.
Din perspectiva integrității, pentru diminuarea fenomenului plagiatului, membri entității trebuie să fie
onești din punct de vedere intelectual, adică să fie motivați să nu plagieze și să reacționeze vehement
împotriva acestui comportament dacă membri vor să demonstreze, sau sunt, onești intelectual.
Implementarea unei strategii instituționale care ar susține integritatea se face din interior, membrii
comunității academice:
- participând la traininguri de sensibilizare,
- dezbat problemele pe care le prezintă (ridică) problema plagiatului,
- asumare de acord asupra unor soluții care trebuie să fie în acord cu valorile morale care trebuiesc
asumate.

Instrumente specifice abordării integrității:

Trainingul de sensibilizare: sensibilizarea comunității vizavi de o problemă de ordin moral (plagiatul /

trișatul). Pot fi invitați o serie de ”idoli sau discipoli” care să ”prezinte” și/sau să ”argumenteze” anumite
scenarii motivaționale, susținând ”onestitatea”.
Dezbaterea problemelor de natură morală: un act prin care membrii participanți la însușirea valori morale,
realizându-se dezbateri argumentative care realizează ierarhizarea argumentelor, ajungându-se la
forma de ”impostură academică”.
Schimbul de idei: prin inversarea rolurilor între făptuitor și acuzator, vinovatul fiind pus în postura de
judecător, de a analiza, fapta/frauda și de a stabili sancțiune făptașului. Acest schimb de roluri poate
avea un efect esențial impact inductiv, intuitiv în schimbarea comportamentului tuturor participanților
Vizionarea (audierea) de cazuri reale. Ele prezintă un avantaj deoarece pot avea impact emoțional direct.
11. Dezirabile - care corespunde dorinței, care stârnește dorință.
Printre dezavantajele abordării instituționale bazate pe integritate îl constituie faptul că măsurile
implementate nu oferă soluții clare și elocvente, iar însușirea (acceptarea) valorilor morale poate
dura destul de mult. Astfel, niște reguli simple sau anumite rute (căi) etice specifice abordării
conformității ar putea fi mult mai eficiente.
Există susțineri care afirmă că cele două abordări ”conformitatea și integritatea” sunt complementare,
se pot implementa concomitent și se completează reciproc.

Codurile și comisiile de etică: rol și tipologie

Comisiile de etică sunt cele care dezvoltă și promovează cultura instituțională integră. Aceste comisii au
ca prim obiectiv dezvoltarea unui cod de etică au unui ghid sau a unei broșuri de conduită, raportat
la tipul de probleme pe care le urmăresc, sau cu care se confruntă comisiile și codurile de etică.

Comisia de Etică

La nivelul fiecărei unități, instituții, organizații profesionale, trebuie să existe și să funcționeze așa
numitele (spusele) Comisii de Etică a Instituției Respective care vizează întreg personalul
aparținător, personalul auxiliar și membri colaboratori și cei corespondenți.
Studiind atribuțiile care revin membrilor Comisiei de Etică, acestea sunt reglementate prin Lege, Cartă,
Cod și Regulamentul de Etică, aprobat de organizația proprie și cea internă, dar și regulamente
naționale sau internaționale.
Atribuții membrilor Comisii de Etică sunt următoarele:

– Analizează și soluționează comportamentele imorale tipice unei instituții, sesizate de către

membrii comunității academice sau de către alte persoane din afară;
– Elaborează și dezvoltă Codul de Etică și Deontologie Profesională al Instituției;
– Se poate implica uneori în/la cercetarea conducerii instituției, în dezvoltarea activităților care
vizează etica și integritatea instituțională.
– Comisia de Etică poate formula un punct de vedere apelând inclusiv la experți interni sau
externi (internaționali) și poate propune o serie de sancțiuni în funcție de gravitatea fiecărei
fapte, sancțiunile putând fi de la simple (avertisment) la grave (penal).
Etică și Integritate Academică

Libertatea academică și dezacordul în

știință – provocări și dileme eticii
Curs 5.
 Provocări și dileme eticii

Nu este greu de a observa, a vedea, de ce libertatea academică (fie în forma ei instituțională a

autonomiei, fie în forma aplicabilă la nivel individual) este atât de importantă. Instituțiile
universitare, au ca primă misiune, faptul de a produce și a transmite cunoaștere, atunci când
căutarea liberă a adevărului trebuie să stea la baza funcționării acestora.
Procesul istoric de autonomizare a universităților și de recunoaștere a libertății intelectuale a
cercetătorilor a fost unul de lungă durată, și deloc lipsit de greutăți (asperități). Formularea și
susținerea publică de ipoteze științifice sau de poziții filosofice, este însoțită uneori de repercusiuni
serioase pentru deponenți, mergând de la cenzură până la întemnițări și execuții.
Tendința puterilor politice, economice sau religioase de a controla fluxul ideilor din instituțiile de
învățământ (universități), a fost permanent prezentă, deoarece ideile deține potențialul de a
submina autoritatea acestora, iar încercările de a păstra controlul politic rămâne constant și
comun chiar și în condițiile în care libertatea academică este îndeosebi recunoscută și acceptată
internațional. Există o serie de rețele și organizații internaționale de cercetători care au drept scop
principal promovarea libertății academici și monitorizarea limitărilor acestora față de manifestări
abuzive.
Codul de etică Universitar și Magna Carta Universitarum, statuează 1 din start locul central al libertății
academice și al autonomiei personale și universitare în cultura etică și organizațională a
universităților.
Universitățile se obligă să asigure pentru membrii comunității ei libertate academică deplină și să-i
protejeze împotriva ingerințelor, a persecuției și a presiunilor politice, economice sau religioase.
Cadrul libertății academice este însă conturat printr-o serie de clauze limitative privind
responsabilitatea profesională, iar libertatea academică nu poate fi folosită drept scut împotriva
respingerii criticilor științifice, sau pentru denaturarea rezultatelor cercetărilor la presiunea
finanțatorilor sau altor părți interesate.

1. Statuează - a hotărî, a rezolva, a decide în mod oficial (printr-un statut, printr-o lege).
Libertatea academică, ca orice formă de libertate de exprimare, conduce la diversitate de opinii creând
dezacorduri. Chiar și atunci când o anumită teorie sau opinie este dominantă în interiorul unei
comunități științifice sau academice, ea va fi mereu testată și supusă examinării ei critice. Pentru că
nu avem certificarea adevărului, avem nevoie de libertate în al cerceta. Libertatea academică
conduce la dezacorduri și opinii diferite.
Nu este întotdeauna ușor de stabilit o delimitare clară între ceea ce ar trebui și nu ar trebui să fie
permis. Dificultatea trasării unei granițe ferme poate crește riscul de manipulare abuzivă a
interdicției pentru servirea unor interese de alt tip. Limitarea libertăților academice prin interdicții
riscă să pună un instrument facil de control și presiune în mâna cuiva și ar să se stabilească un
acord care ar putea fi folosit cu maximă precauție și doar în mod excepțional. Dacă libertatea
academică și diversitatea de opinii ce rezultă sunt valori supreme ale vieții științifice și
universitare, ele merită a fi asumate.
Un alt tip de dificultate legat de libertatea academică vizează învățământul și cercetarea științifică
universitară, care, prin misiunea lor, presupun explicit stabilirea adevărului unor propoziții
(afirmații). Fără a sugera vre-un răspuns, remarcăm doar dificultăți ale întrebărilor și modul de
abordare a acestora care va antrena inevitabil recurs la instrumentele conceptuale din zone de
reflecție diferite (teologie, filozofie, drept).

Colaborare, complicitate și avertizare de integritate (whistleblowing)

Persoanele din interiorul unor organizații care își asumă rolul de a semnala public acțiuni ale
organizației ce încalcă în mod semnificativ normele etice și/sau legale sunt numiți în literatura de
specialitate whistleblowing-i (avertizori de integritate).
Importanța avertizărilor de integritate pentru sănătatea sistemelor instituționale este aproape unanim
recunoscută în lumea euro-atlantică, și există în fiecare țară prevederi legale menite să îi protejeze.
Cu toate acestea, este o observație relativ comună aceea că numărul avertizorilor de integritate
este mai curând mic în raport cu frecvența comportamentelor imorale (reale sau percepute). Ar fi
interesantă o explorare a acestui fapt aparent și discrepant.
Organizațiile profesionale mari (ministerele, băncile, învățământul, companiile multinaționale) oferă
relații extrem de complexe și alambicate. Deși în mod tipic ele sunt hiper-proceduralizate și
reglementate, partea formală relaționează și coexistă cu un nivel informal în care regăsim un hățiș
de note informative difuze, cu așteptări reciproce cu privire la comportamente disparate, valori
asumate, relații personale și dependențe instituționale. Culturile organizaționale pot veni dese ori
în contradicții cu ideea avertizărilor de integritate, printr-o respingere sau condamnare a lor ”de
facto”2, în ciuda prevederilor legale. În țările foste socialiste, post-comuniste, este plauzibilă ipoteza
că avertizările de integritate pot fi repede asociate cu delațiunea și turnătoria, față de care există
un grad mare de repulsie. Un element descurajant îl constituie activitatea în ceea ce s-a întâmplat
după momentul avertizării. Asumarea rolului de avertizărilor de integritate pare să presupună
adesea o mare disponibilitate pentru sacrificiu de sine. De facto – de fapt, este o expresie
latinească care înseamnă „referitor la faptă”. În justiție este folosită cu înțelesul „în practică, dar nu
neapărat condiționat de lege” sau „în practică, dar fără reglementare legală”. E de obicei folosit ca
opus al termenului de jure (care înseamnă „de drept”, „reglementat de lege”) care se folosește în
materie de lege, administrație, sau tehnică (în standarde).

2. De facto – de fapt, este o expresie latinească care înseamnă „referitor la faptă”. În justiție este folosită cu înțelesul „în practică,
dar nu neapărat condiționat de lege” sau „în practică, dar fără reglementare legală”. E de obicei folosit ca opus al termenului
de jure (care înseamnă „de drept”, „reglementat de lege”) care se folosește în materie de lege, administrație, sau tehnică (în
standarde).
Etica teoretică face de obicei distincție între acțiunile obligatorii din punct de vedere moral și anumite
acțiuni numite uneori supererogatorii 3 (deziderate, recomandate, care ne plasează dincolo de ceea ce
ne cere datoria). Un act eroic și înălțător, nu obligatoriu.
O altă manieră de a trata dilema etică a avertizării de integritate, vizează problema tratării motivației ideii
de conflict între datorii. Problema ar putea fi asupra modului în care angajații urmăresc datoria
morală de loialitate față de angajator dar și față de colegi. Ca profesioniști ai unui domeniu, dar și ca
ființe umane, avem alte datorii publice în sens larg (derivate din deontologia profesională și din
raportarea la societatea în care trăim). În cazul tensiunilor între cele două seturi de datorii, avem
obligația alcătuirii priorităților față de modul cum vom decide asupra stabilirii ordinii problemelor.

Întrebările acestei situații sunt dificile și abordarea lor prin recursul la intuiții imediate s-ar putea să nu
ducă nicăieri. Maniera ideală de a evita dilema ar fi aceea în care s-ar activa în organizații mari și
suficient de integre încât să nu fie necesar angajat să-și pună problema avertizării de integritate. O
organizație se află pe un drum etic corect doar dacă-și tratează cu seriozitate propriile programe de
etică organizațională.

3. Erogator – administrator, risipitor.

Supererogatorii – supererogatio „plată dincolo de ceea ce este necesar sau cerut”, de la super - „dincolo” și erogare - „a plăti,
cheltui”, din „afară” și rogare - „a cere”.
– este performanța a utiliza mai mult decât este cerut; acțiunea de a face mai mult decât cere datoria. În etică, un
act este supererogatoriu dacă este bun, dar nu se cere moral să fie făcut. Se referă la un act care este mai mult decât este
necesar, atunci când un alt curs de acțiune - care implică mai puțin - ar fi totuși o acțiune acceptabilă. Acesta diferă de o datorie,
care este un act greșit de a nu face, și de acțiuni neutre din punct de vedere moral. Supererogarea poate fi considerată ca
realizând mai mult decât dincolo de un curs normativ al datoriei de a beneficia de beneficii și funcționalități suplimentare.
 Autoritate, ierarhizare și respectul datorat demnității umane
Hărțuire, favoritism și nepotism

Nu există organizații fără ierarhii și nici autoritate care să reziste în timp fără legitimitate. Ierarhiile apar și
în situații informale sau acolo unde nu există un mod de organizare formal: în grupurile de prieteni și
rețele de cunoștințe, sau în echipele lucrărilor pe care le au de realizat în comun membrii unei
organizații. Existența ierarhiilor se poate observa în întreaga lume naturală (oameni și animale) și nu
reprezintă doar un atribut, un act, al culturilor. Ierarhia poate fi analizată prin prisma autorității.
Ierarhia poate fi pusă uneori sub semnul întrebării, și/sau poate fi uneori contestată.
Prin contestarea autorității, contestăm de fapt ierarhia. Aceste contestări pot avea nu numai forme
diverse, dar și motive variate, unele fiind întemeiate, altele nu. Unul dintre motivele des invocate în
contestarea (combaterea) autorității, și implicit a ierarhiei pe care o susține, este unul de natură
morală: încălcarea demnității umane prin tratamente preferențiale aplicate unor membri ai grupului,
comunității și/sau societății. Dacă autoritatea se comportă abuziv sau aleatoriu, când principiile și/sau
regulile nu mai contează sau sunt aplicate preferențial și discriminatoriu, atunci indivizii afectați simt,
în mod justificat, că nu mai sunt respectați. Respectul datorat persoanelor, în virtutea simplului fapt al
umanității (de a fi persoană umană), ar trebui să fie cel care ordonează moral lumea. Situația devine cu
atât mai problematică atunci când ne aflăm într-un mediu care în mod esențial se rânduiește
(organizează) după valori și principii, nu după forță și dominație.

Înțelegem autoritatea și într-un alt mod, într-un sens politic și moral, care se legitimează într-o organizație
sau comunitate organizată democratic și meritocratic strict printr-o structură de reguli, norme și
proceduri, care permite participarea tuturor și care acordă merite conform rezultatelor. Cei care
exercită autoritate în diverse momente sunt legitimați instituțional prin mecanisme formale. Rămâne
însă o legitimare morală, și de aici vine integritatea cu care își exercită funcția.

O datorie pe care o avem este să acționăm în conformitate cu cerințele și/sau standardele acestor funcții în
mod coerent, predictibil și transparent. Această datorie implică să avem o poziție critică atunci când
normele și procedurile sunt încălcate, să vrem să îndeplinim dreptatea, echitatea și onestitatea.
Chiar dacă accesul în comunitate (profesională, universitară, academică) este liber, deschis tuturor,
indiferent de: sex, rasă, etnie, orientare sexuală, convingere militară sau politică, el trebuie probat
printr-o serie de cunoașteri (cunoștințe). Aici se poate observa o parte din caracterul dual atât
democratic cât și meritocratic al lumii academice. Calitatea de membru se poate pierde în diverse
condiții care țin de comportament academic (științific) dar și cel social (moral). Consistent cu
demnitatea cerută de funcție, mediul este constituit (construit) în jurul valorii (ideii) de respect
pentru demnitatea umană. Ideea respectului pentru demnitatea umană, intim legată de cea a
respectului pentru autonomia morală și libertate de gândire a subiectului uman, este un produs al
gândirii filosofice moderne. În istoria eticii, s-a discutat despre două tipuri de datorii: cele față de
sine, și cele față de ceilalți.

O problemă gravă, dar nespecifică este hărțuirea.

Ultimii ani au adus (prezentat) foarte multe scandaluri legate de hărțuire, mai ales cea sexuală. Astăzi
avem atât de multe metode și mijloace mediatice cât și instituționale ca să observăm, să
constatăm, un denunț.
Trăim și un fenomen al progresului moral, adică reușim să conceptualizăm și să conștientizăm aceste
practici ca fiind imorale. Cazurile de hărțuire sunt variate și fiecare caz își are particularitățile sale
concluzive. Fenomenul de hărțuire, denumit bullying 4 este cel mai răspândit.
Codul de Etică are un capitol întreg dedicat prevenirii și denunțării hărțuirii. Valoarea morală la care
atentează hărțuitorul este tocmai cea a respectului datorat persoanelor. Demnitatea umană este
cea căreia i se aduce atingere. Hărțuirea este comportament care degradează, intimidează și/sau
umilește pe ceilalți. Efectele hărțuirii au întotdeauna un potențial negativ: de la pierderea
capacităților de muncă, incapacitate de a funcționa intelectual și moral, până la pierderea
personalității și a respectului de sine.
Uzând de autoritatea lor instituțională, unii membri ai comunității ar putea dori să modifice decizii, să-
și creeze rețele de influență, să controleze resurse, iar acest aspect se poate face hărțuindu-i pe
ceilalți, criticându-i pur și simplu pe cei care vor să respecte legea.

4. Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Cuvântul
„bullying” nu are o traducere exactă în limba română, însă poate fi asociat cu termenii de intimidare, hărțuire, terorizare,
brutalizare. Bullying-ul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și
câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă. Fenomenul bullying poate fi prezent în orice tip de
comunitate, în grupuri sociale, unde persoanele interacționează unele cu altele: la școală, la locul de muncă, în familie, în
cartiere, în biserică, în mass-media, chiar între țări. Se creează astfel o stare de conflict, care nu poate fi depășită decât dacă
se conștientizează existența fenomenului.
Bullying-ul este o acțiune care produce injurii celorlalți efectuată în mod repetat, care se poate manifesta fizic, prin agresivitate
fizică sau psihologic, prin producerea unor daune emoționale. Instrumentele acestui fenomen sunt cuvintele, acțiunile sau
excluderea socială. Fenomenul de bullying poate fi inițiat de o persoană sau de un grup de persoane (mobbing), implicând
un raport de putere inegal, deoarece victima, în cazul acestui fenomen nu dispune de resurse (fizice, psihologice, sociale)
pentru a se apăra. Victima pozează într-o ipostază de regulă vulnerabilă, care prezintă anumite slăbiciuni pe care bully-ul le
poate exploata. Victima manifestă imposibilitate de apărare și sentimente de neputință. Spectatorii (bystanders) sunt și ei
persoane implicate în fenomenul de bullying, chiar dacă nu în mod direct, însă asistă la acțiune. Bullying-ul este considerat o
formă de violență fizică și psihologică, o conduită intenționată care vizează producerea unor prejudicii (rănire, distrugere,
daune) unor persoane (inclusiv propriei persoane), cu diferite cauze care determină noi forme de violență.
Nu toate hărțuirile se fac din poziții de autoritate și nu toate implică favoruri sexuale, dar toate sunt cazuri
predominante 5. Lupta pentru putere ia astfel de forme, iar provocarea este demonstreze nu numai
imoralitatea, ci și lipsa de legitimitate pe care o generează autoritățile.
Hărțuirea sexuală se practică astăzi în moduri subtile și/sau înjositoare, și de la încercările repetate de flirt,
de la mesaje indecente dar sugestive, la gesturi directe (care exprimă evident intenția) este doar un pas.
Acest comportament care exprimă evident intenția este tocmai opusul unei situații acceptabile moral,
așa cum ar fi relația voluntar și liber consfințită de dragoste. În hărțuire lipsește reciprocitatea, iar
relației de intenții erotice de seducție, nu i se răspunde.
Mai grav este că hărțuirea sexuală este născută dintr-o intenție de condiționare, de dominare și control,
dorință alimentată și de poziția de autoritate, de decident (când acesta există). Este un act care
transformă pe cineva într-un obiect și un simplu instrument al dorinței unei singure părți, împotriva
voinței celelalte părți. În ceastă situație, persoana vizată va fi lipsită de autonomia sa, își va condiționa
libertatea, se consideră umilită, tratată inuman (imoral). Finalitatea cazului conduce la pierderea
respectului de sine.
La nivel instituțional distingem două mari abateri fundamentale de la etica comportamentală morală:
- favoritismul – favorizarea sau avantajarea unei persoane sau grup de persoane din organizație, pe
criterii non-academice, care nu țin de meritele acelor persoane și care sunt împotriva normelor/regulilor
comun acceptate. Acordare abuzivă și nemeritată de favoruri, de avantaje, din partea unor persoane
suspuse, pe baza unor preferințe sau interese personale, familiale, favoruri acordate în mod abuziv și
nemeritat.

6. Predominant – care predomină (dominant, predominator, predomnitor), în privința numărului, ponderii, extinderii, greutății, puterii,
influenței, prestigiului, importanței.
 - nepotismul – o formă de favoritism între rude sau persoane apropiate. Mai exprimă și faptul sau
modalitatea de a uza de autoritatea sau de influența personală în favoarea rudelor sau a prietenilor,
promovare prin protecția rudelor personale și ale prietenilor influenți. Poate exprima și parvenire
prin protecția rudelor sau a prietenilor influenți, care urmează să-ți întoarcă un serviciu, în deosebi
să te susțină. Autoritate pe care o aveau în conducerea treburilor publice nepoții anumitor papi.

Efectul nedezirabil 7 este că ne abatem de la scopul nostru: producerea și asimilarea cunoașterii. Chiar
dacă bunăvoința normează comportamentul, ea nu se traduce cu bunăvoință exagerată față de
cei apropiați sau față de cei care avem obligații personale ascunse (inclusiv mită).

Dreptatea și echitatea rămân valorile constitutive activității individuale, în conjuncție cu mediul. Ar fi

nedrept ca persoanele care nu au competențe și calificare să ocupe poziții și să exercite funcții. Nu
numai că nu merită aceste poziții, dar activitatea lor pe posturile ocupate ar produce efecte
negative asupra calității educației, cercetării, moralei, adică ar crea nedreptăți sau chiar ar face
rău celorlalți.

7. Nedezirabil - Care nu corespunde dorinței, care contrazice, care nu stârnește dorință.