Universitatea “Valahia” din Târgovişte
Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei
Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Teologie Pastorală
Calitatea de litughisitor a preotului
Coordonator:
Pr. Prof. Dr. Vîlciu Marian
Susținător:
Pătrașcu Florin – Adrian
ANUL III, GRUPA II
Tărgoviște
2022
1
Planul lucrării
Introducere
Capitolul I: Calitatea de liturghisitor a preotului
Capitolul II: Calitatea preotului de duhovnic
Concluzii
Bibliografie
2
Introducere
Spre deosebire de celelalte Taine în care harul dumnezeiesc se împărtăşeşte
credincioşilor prin preot în calitate de săvârşitor al acestora, preoţia sau hirotonia este Taina
prin care o persoana este consacrata în scopul de a savârşi toate celelalte taine, ca reprezentant
văzut al lui Hristos, adevăratul săvârşitor al tuturor Tainelor. Aşadar, “Preoţia sau hirotonia
este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se
pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezandu-l într-o treaptă a
ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învaţa cuvântul lui Dumnezeu, de a
săvârşi lucrarile sfinte si de a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii”.1
Taina Preoţiei a fost instituita de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi,
atunci când, arătându-se Apostolilor, le-a zis: ”Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl,
vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;
Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-
23). La rândul lor, Apostolii au hirotonit şi aşezat episcopi, preoţi şi diaconi, transmitându-le
acelaşi har, iar episcopii au primit de la Apostoli porunci şi îndrumări privitoare la modul şi
condiţiile în care şi ei, la rândul lor, vor putea hirotoni episcopi, preoţi şi diaconi.
În mod cert, activitatea preotului – ca păstor de suflete – începe în primul rând cu
propria sa persoană. Ca repezentant şi propăvăduitor al unei doctrine religioase, care afirmă
valoarea spiritului în fiinţa omenească şi în cultura universală, preotul trebuie să se distingă
faţă de restul credincioşilor printr-o intensă trăire lăuntrică spirituală.2
Prin însăşi menirea şi instituirea ei, preoţimea alcătuieşte o “aristocraţie a duhului”.
Aşadar, candidatul la preoţie trebuie să posede anumite însuşiri sufleteşti, morale, intelectuale.
Aceste însuşiri contribuie la conturarea personalităţii preotului şi atunci putem vorbi de
vocaţie. Despre vocaţie Sfântul Grigorie de Nazians spune că este o alegere dumnezeiască,
binecuvântată şi o stăruitoare chemare de sus până în adâncul fiinţei celui chemat pentru
realizări spirituale înalte constructive şi durabile. “Vocaţia preoţească e alcătuită din toate
forţele dumnezeieşti şi omeneşti unite în cel chemat, pentru a-l face vrednic de
înfricoşătoarea taină a preoţiei. Dacă preoţia e o taină, adică o ardoare a Duhului Sfânt în
cel sfinţit preot, vocaţia sa este o chemare luminoasă şi sfântă spre această ardoare”.3
1
Arhid. Pr. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Dogmatica ortodoxă- manual pentru seminariile
teologice, Ed. Renașterea, Cluj- Napoca, 2009, p. 278.
2
Pr. Prof. Ene Branişte, Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului, în ” Biserica Ortodoxă Română”, 1981
nr.7-8, p. 151.
3
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în ” Studii Teologice”, VI (1954) nr.5-6, p. 239.
3
Pentru a-şi aduce la bun sfârşit misiunea, preotul trebuie să se impună prin viaţa sa
morală pentru că altfel cum ar putea preotul să păstreze sănătos şi nepieritor acest trup al lui
Hristos, Biserica, de nu ar şti să-şi vindece răul din suflet şi să se ridice la o virtute cu
adevărat mai presus decât omenească.
Creştinismul s-a răspândit în toată lumea prin forţa sa morală, iar învăţătura creştină
nu ar fi avut mare răsunet fără trăirea ei şi fără lupta continuă şi fără sacrificiul de sine în
numele marilor principii morale ale Evangheliei.4
Preotul trebuie să fie curat atât sufleteşte cât şi trupeşte şi să-şi facă slujba pe deplin,
apoi să fie smerit şi înduhovnicit. Moralitatea ireproşabilă a vieţii îi este impusă mai întâi de
caracterul sfânt al slujbelor sale, apoi de situaţia sa faţă de credincioşii săi, cărora trebuie să le
fie pildă, învăţător şi model de virtute pentru a putea fi urmat.
Capitolul I: Calitatea de liturghisitor a preotului
4
Idem, Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii Părinţi ai primelor IV secole, în ” Mitropolia Olteniei”, XXIV, 1972,
nr.1-2, p. 11.
4
Păstorirea “turmei lui Dumnezeu” presupune în primul rând săvârşirea celor sfinte, a
Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine şi a diferitelor ierurgii prin care slujitorii bisericeşti se fac
mijlocitori ai credincioşilor către Părintele luminilor pentru a-i ajuta în urcuşul lor
duhovnicesc pentru a le sfinţi viaţa, munca, strădaniile lor bune.
Pentru această latură de liturghisitori se cere din partea păstorilor de suflete conştiinţă
vie, mereu trează, aptitudini, însuşiri şi calităţi deosebite. Este firesc să fie aşa, din moment ce
electricitatea nu se propagă prin orice corp, din moment ce în probleme chiar şi mai mărunte,
nu trimitem pe oricine să ne reprezinte ci trimitem oameni cu însuşiri cât mai alese, aşa şi
preoţii trebuie să fie capabili şi pregătiţi să slujească în faţa altarului.
Despre această calitate a preotului de liturghisitor, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”
Ca şi cum ar fi tatăl tuturor oamenilor, aşa se apropie preotul de Dumnezeu, rugându-se să
se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze tulburările şi cerând, atât în rugăciunile de
acasă cât şi în rugăciunile de la biserică, pace, an îmbelşugat, izbăvire grabnică din toate
necazurile care supără pe fiecare”.5
Prin taina preoţiei noi suntem îngerii care liturghisesc pe pământ Liturghia pe care
îngerii o slujesc în ceruri. Căci prin noi care suntem din firea cea căzută ia loc în lume cel ce
toate le cuprinde şi El însuşi este necuprins. Prin noi se vede şi se pipăie cel nevăzut, se
pricepe cel neajuns de minte. Deci noi preoţii suntem mântuitori şi ziditori de suflete şi
povăţuitori către cer şi lumină şi viaţă şi părinţi şi păstori şi păzitori, cărora ne-a dat să avem
pe pământ puterea Lui cea cerească.6
Preotul trebuie să fie convins înainte de toate că principala lui chemare în cadrul
misiunii preoţeşti e aceea care-l leagă de altar – datoria de liturghisitor – de săvârşitor al
cultului, de mijlocitor al Harului şi sfinţitor al lumii.
Să nu socotim oficierea slujbelor drept o simplă obligaţie profesională, pe care o
îndeplinim cu sila, de meserie sau din rutină, ci să o socotim cea mai înaltă cinste cu care a
învrednicit Dumnezeu pe om. Trebuie deci să o îndeplinim cu toată osârdia, cuminţenia şi
dragostea, dar numai cunoscând bine structura, esenţa, scopul, formele cultului îl vom
înţelege mai bine. Cu cât îl vom cunoaşte mai bine, cu atât vom şti să-l preţuim mai mult, cu
atât îl vom iubi şi îl vom săvârşi mai cu drag.7
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Ed. Sophia, București, 2004, p. 51.
6
Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în ”Mitropolia
Ardealului”, nr.1-3/1961, pp. 104-105.
7
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Pastoraţia colectivă prin cult, curs de Pastorală, Facultatea de Teologie
Ortodoxă din București.
5
În al doilea rând trebuie să ne îngrijim din ce în ce mai mult de felul cum slujim.
Sublim în sine însuşi, această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului liturgic bizantin depinde
în practică de felul cum o interpretăm noi preoţii, cum o prezentăm prin felul nostru de slujire.
Preotul nu este numai săvârşitor al cultului ci şi interpretul lui. Pentru ca să fie pusă în
adevărata lor lumină valorile cultului, trebuie ca preotul să fie un bun interpret, altfel cultul
nostru rămâne un simplu tezaur mort şi îngropat după cum şi o piesă genială de teatru, pare o
parodie sau o caricatură când e interpretat de artişti slabi sau mediocri. Putem pune în
evidenţă bogăţia, splendoarea formelor noastre de cult printr-o slujire demnă, prin săvârşirea
lor corectă. Pentru aceasta ar fi de dorit ca toţi sfinţii slujitori să fie buni, bisericoşi, să aibă
vocaţie şi dragoste pentru liturghie.8
Calităţile înnăscute, talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală a laturii
liturgice, adică: voce plăcută şi caldă, ureche şi cultură muzicală, prestanţă fizică, eleganţă în
gesturi şi mişcări, etc. formează un întreg.
Dacă toate acestea lipsesc, pot fi compensate măcar prin pietate sau evlavie care nu
trebuie să lipsească nici unui cleric.
Alte calităţi care se pot câştiga prin efort şi educaţie, ca de exemplu: slujirea corectă şi
conştiincioasă, fără grabă, interpretare (citire şi rostire) corectă a rugăciunilor şi cântărilor,
dicţie, convingere şi pătrundere, credinţă şi evlavie, demnitate şi prestanţă desăvârşesc
lucrarea liturgică a preotului. Trebuie să ne ferim de păcatul rutinei, de formalism şi
automatism în săvârşirea celor sfinte.
Pătrunşi de sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim să punem suflet şi căldură în
cele ce rostim şi cântăm la sfintele slujbe, să le simţim, să le trăim participând la ele cu
intensitate şi dându-le viaţă din viaţa noastră, care se va comunica astfle şi credincioşilor.
Trebuie să-i acordăm Sfintei Liturghii locul central şi fundamental în viaţa noastră
religioasă şi spirituală socotind-o temelie şi centru al cultului divin public, adevărat izvor al
spiritualităţii sau evlavie creştine. Să-i dăm sensul ei eclesiologic şi comunitar, practicând-o
ca pe rugăciunea colectivă a Bisercii; să reactualizăm sensul şi caracterul ei primordial de
jertfă, la a cărui aducere să contribuie nu numai preoţii ci şi credincioşii.9
În al patrulea rând, trebuie urmărită sporirea frecvenţei la biserică, să ne străduim a
atrage pe credincioşi la biserică, să o cerceteze cât mai mulţi şi cât mai des participând la
sfintele slujbe.
8
Prof. Teodor M. Popescu, Sfinţenia şi răspândirea preoţiei, în ” Studii Teologice”, nr.3-4/1952, p. 164.
9
Pr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie şi metode pentru realizarea ei, în ” Studii Teologice”, nr.7-8/1949, p.
128.
6
Acesta este şi criteriul cel mai sigur după care putem măsura şi vrednicia preotului şi
nivelul vieţii religioase din parohie. Credincioşii care simt nevoia să cerceteze sfânta biserică
sunt pe cale să devină mădularele uscate ale trupului Bisericii, iar preotul care se mulţumeşte
şi se complace cu biserica goală de credincioşi este păstorul ameninţat să rămână fără turmă.
Mai ales spre aceste oi rătăcite să se îndrepte atenţia preotului şi să le facă cunoscute
foloasele participării lor la manifestările cultice. Odată rezolvată problema frecvenţei la
biserică ceea ce trebuie să urmărim în continuare în activitatea noastră sacramentală este să
realizăm o participare reală, efectivă şi activă a credincioşilor noştri la slujbele divine. Ce alte
cuvinte trebuie să ne străduim nu numai să atragem lumea la biserică şi să avem biserica plină
în zilele de sărbătoare ci să-i facem pe credincioşi să vină de drag la biserică şi să le susţinem
atenţia şi interesul în timpul serviciului divin.
De asemenea să educăm şi să disciplinăm poporul în biserică acolo unde e nevoie,
făcându-l să păstreze în tot timpul atitudinea de perfectă cuviinţă şi respect, liniştea şi ordinea
necesară desfăşurării sfintelor slujbe.
Trebuie să explicăm în predicile şi cuvântările noastre înţelesul şi rostul celor ce se
săvârşesc la sfintele slujbe. Să intreprindem deci o serioasă operă de catehizare mistagogică a
poporului, de iniţiere a lui în adâncul atâtor lucruri, pe care el nu le înţelege în cultul nostru
(rânduiala liturghiei, simbolismul botezului, al sfântului lăcaş şi al obiectelor liturgice etc.).10
Pe lângă predicile cu caracter biblic, dogmatic sau moral, trebuie abordate deci din ce
în ce mai mult predici şi cateheze cu teme liturgice precum să le punem la îndemână cărţi şi
broşuri cu caracter liturgic. Să luptăm împotriva formalismului ritualist şi a bigotismului de
esenţă păgână, a falsei pietăţi, superstiţiilor păgâne şi riturile magiei care se mai manifestă pe
alocuri.
Capitolul II: Calitatea preotului de duhovnic
10
Pr. Vasile Coman, Viaţa parohiei, în rev. “Mitropolia Ardealului” , nr.1-2/1958, pp. 123-124.
7
După cum bine ştim nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască şi să nu
păcătuiască cu voie sau fără voie şi din această cauză Mântuitorul Hristos a instituit Taina
Pocăinţei sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea iertării păcatelor săvârşite de oameni
după botez.
Fără îndoială spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice o taină a Bisericii mai
exact taina prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică al
reintegrării în har a creştinului pocăit. Taina mărturisirii spală de toată murdăria sufletului,
curăţă şi îndepărtează toate petele păcatelor, înviorează şi înnoieşte sufleteşte pe fiecare
credincios.
În actul mărturisirii sunt prezenţi penitentul, preotul duhovnic şi Hristos. Penitentul
vine cu părere de rău pentru păcatele săvârşite, duhovnicul ca purtător al lor, şi martor sau
prieten al penitentului, iar Hristos în chip nevăzut iartă prin mâna duhovnicului.
Căinţa sau părerea de rău este un sentiment de mai lungă sau mai scurtă durata care nu
mişcă conştiinţa decât pentru moment fără hotărâre de prelungire sau exteriorizare decât prin
fapte. Pocăinţa însă nu se reduce la o părere de rău de tip platonic, subiectiv, ci se manifestă
prin acte exterioare obiective prin înfrânare, rugăciune cu alte cuvinte prin antrenarea întregii
fiinţe a omului spre o viaţă nouă, spre viaţa în Hristos.11
Slujba duhovnicului fiind una dintre lucrările cele mai grele şi mai pline de răspundere
ale preoţiei, cere duhovnicului însuşiri, calităţi şi aptitudini speciale. Fără asemenea însuşiri
duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea zăvorâtă a sufletului omenesc spre a face
primenirea şi curăţenia necesară în interiorul ei, după fiecare caz în parte.
Penitentul nu va avea încredere în puterile şi posibilităţile de ajutorare ale
duhovnicului decât atunci când el face dovadă prin propria sa viaţă că este cu adevărat un om
al lui Dumnezeu, un reprezentant real al lui Iisus Hristos în mijlocul credincioşilor.
Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele practici şi obiceiuri care
preocupă şi stăpânesc viaţa credincioşilor. Duhovnicul trebuie să susţină, să cultive, să
îmbogăţească şi să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este pozitiv, sănătos şi folositor
credincioşilor săi.12
În acelaşi timp însă, duhovnicul trebuie asemenea unui grădinar harnic şi iscusit să
plivească, să dezrădăcineze şi să stârpească din grădina sufletului tot ceea ce este vătămător
dreptei credinţe, tot ceea ce este primejdios pentru mântuirea sufletească a credincioşilor.
11
Pr. Prof. Spiridon Cândea, Taina Sfintei mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în ”Mitropolia Olteniei”,
VIII, nr.6-7, 1956, p. 316.
12
Pr. Prof. Constantin Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în ”Mitropoliei Olteniei”, an. IX, nr.3-4, 1957, p.
139.
8
Tactul pastoral este o însuşire necesară duhoivnicului, mai bine spus unui bun
duhovnic, în toate lucrările sau activităţile preotului. Tactul pastoral îl face pe fiecare preot-
duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile şi hotărârile sale, ci să cumpănească
şi să cântărească bine lucrurile pentru ca apoi să dea cele mai bune şi înţelepte sfaturi şi
îndemnuri.
Nici una din lucrările preoţiei nu cere preotului mai multă linişte, seninătate, dragoste,
răbdare şi indulgenţă ca sau decât duhovnicia. Aici preotul trebuie să fie prin excelenţă,
părinte adevărat, plin de iubire faţă de fiii săi duhovniceşti şi interesat în gradul cel mai înalt
posibil de mântuirea lor.13
Răbdarea, bunătatea şi indulgenţa duhovnicului trebuie să fie fără sau peste măsură
încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feţei să nu trădeze neliniştea, supărarea, mirarea
sau enervarea preotului care sunt putem spune fatale. Duhovnicul trebuie să dea dovadă tot
timpul de prudenţă şi precauţie pentru ca să nu supere sau să ofenseze sau să jignească pe
nimeni.
Concluzii
13
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995, p. 59.
9
Scopul preoţiei este acela de a sfinţi şi a mântui întreaga omenitate, prin transmiterea
harului mântuirii la toate generaţiile ce vor veni până la săvârşirea veacului, după cum
întreaga omenitate se mântuie prin jertfa Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos.14
Prin Taina Preoţiei, pământul se uneşte cu cerul, ea fiind o scară între cele două, pe
care creaţia urcă spre Creator. Preotul în timpul slujirii sale duce înaintea lui Dumnezeu
neputinţele, cererile, cuvintele de laudă ale oamenilor, şi se întoarce către aceştia cu harul
vindecător, sfinţitor al Celui Preaînalt.
Preotul este acela care naşte sau renaşte pe credincioşii săi pentru viaţa spirituală,
duhovnicească, pentru viaţa în Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii.
Preotul are, faţă de fiii săi duhovniceşti, tot atâtea drepturi, datorii şi răspunderi pe
plan spiritual, ca şi părinţii lor după trup, pe plan material şi social. El are dreptul să-i înveţe,
să-i binecuvânteze şi să-i sfinţească, să-i îndrume, să-i certe şi să-i mustre, uneori chiar să-i
pedepsească cu mijloacele pe care le are la îndemână spre folosul lor duhovnicesc.15
Frumuseţea şi sublimitatea misiunii preoţeşti este contrabalansată de unele greutăţi,
necazuri şi neplăceri inerente acestei misiuni. Fără îndoială, orice funcţie sau slujbă socială îşi
are partea sa de dificultăţi şi neajunsuri şi cere eforturi, încordare şi răbdare, iar unele chiar
suferinţa şi anumite renunţări sau jertfe, în îndeplinirea ei conştiincioasă şi integrală.
Preoţii, pentru a fi păstori desăvârşiţi trebuie să aibă întotdeauna conştiinţa că ei
continuă preoţia Mântuitorului, şi răspândesc învăţătura şi harul Lui, fiind datori cu slujirea
curată. În acest sens Părintele Profesor Dumitru Stăniloae întăreşte lucrarea preoţilor,
afirmând: „Preoţii nu sunt numai chipuri văzute, dar de-sine-stătătoare, ale lui Hristos ca
Preot, ci organe văzute ale Preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura pe care o comunică nu e a lor,
prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Deci ei n-
au motive să se mândrească. Dar mâna lor şi gura lor nu se mişcă fără voia lor, ci cu voinţa
lor de a le face slujitoare lui Hristos. Ei nu sunt instrumente pasive ale lui Hristos. Deci se
învrednicesc şi ei de cinste. Dar se învrednicesc de o cinste cu atât mai mare, cu cât se pun
mai deplin la dispoziţia lucrării lui Hristos prin ei. În râvna lor maximă se arată smerenia
lor, sau viceversa. Adică conştiinţa că nu a lor este puterea, ci a lui Hristos. De aceea dacă
Hristos ca Arhiereu e Slujitor, cu atât mai mult preoţii sunt slujitorii slujirii mântuitoare a lui
Hristos. Ei nu dau de la ei nimic, decât slujirea. Dacă n-o dau pe aceasta din toată inima, nu
14
Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, trad. Parascheva Grigoriu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 10.
15
Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi cultul divin
ortodox, trad. Boris Buzilă, ed. a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 255.
10
numai că nu împlinesc lucrarea mântuitoare a lui Hristos, aşa cum trebuie, ci în mare parte
împiedică împlinirea ei”.16
BIBLIOGRAFIE
16
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
2003, p. 155.
11
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh
Daniel, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed.
I.B.M. al BOR., Bucureşti, 2015.
2. Braniște, Pr. Prof. Ene, Participarea la Liturghie şi metode pentru realizarea ei, în ”
Studii Teologice”, nr.7-8/1949.
3. Idem, Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului, în ” Biserica Ortodoxă
Română”, 1981 nr.7-8.
4. Cândea, Pr. Prof. Dr. Spirion, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi,
în ”Mitropolia Ardealului”, nr.1-3/1961.
5. Idem, Taina Sfintei mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în ”Mitropolia
Olteniei”, VIII, nr.6-7, 1956.
6. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii Părinţi ai primelor
IV secole, în ” Mitropolia Olteniei”, XXIV, 1972, nr.1-2.
7. Idem, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în ” Studii Teologice”, VI (1954) nr. 5-6.
8. Coman, Pr. Vasile, Viaţa parohiei, în rev. “Mitropolia Ardealului” , nr.1-2/1958.
9. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Pastoraţia colectivă prin cult, curs de Pastorală,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din București.
10. Popescu, Prof. Teodor M., Sfinţenia şi răspândirea preoţiei, în ” Studii Teologice”,
nr.3-4/1952.
11. Sârbu, Pr. Prof. Constantin, Duhovnicul cunoscător de suflete, în ”Mitropoliei
Olteniei”, an. IX, nr.3-4, 1957.
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Ed. Sophia, București, 2004.
13. Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre
Biserică şi cultul divin ortodox, trad. Boris Buzilă, ed. a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.
14. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, trad. Parascheva Grigoriu, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2008.
15. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003.
16. Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995.
17. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Dogmatica ortodoxă-
manual pentru seminariile teologice, Ed. Renașterea, Cluj- Napoca, 2009.
12
