Elemente de pshopatologie şi asistenţă socială a bolnavului psihic

Prof. dr. Conţiu Tiberiu ŞOITU

CUPRINS:

I. INTRODUCERE
II. DEFINIŢII ŞI PRECIZĂRI TERMINOLOGICE
III. ELEMENTE DE PSHIHOPATOLOGIE
III. 1. SEMIOLOGIA SENZAŢIEI ŞI PERCEPŢIEI
III.2. SEMIOLOGIA ATENŢIEI
III. 3. SEMIOLOGIA MEMORIEI
III.4. SEMIOLOGIA GÂNDIRII
III.5. SEMIOLOGIA IMAGINAŢIEI
III.6. SEMIOLOGIA VOINŢEI
III.7. SEMIOLOGIA STARILOR AFECTIVE
III.8. TULBURARI DE PERSONALITATE
III.9. SCHIZOFRENIA
III.10. TULBURĂRILE DE INTELECT
IV. ASISTENŢA SOCIALĂ A BOLNAVULUI PSIHIC
IV.1. PRINCIPII ŞI VALORI ALE ASISTĂRII BOLNAVULUI PSIHIC /
DEFICIENTULUI MENTAL
IV.2. SERVICII SPECIALIZATE DE SĂNĂTATE MINTALĂ
IV.3. TIPURI DE INSTITUŢII DE PROTECŢIE ŞI ASISTENŢĂ A
PERSOANELOR CU TULBURĂRI PSIHICE / HANDICAP PSIHIC
IV.4. DREPTURILE PERSOANELOR CU TULBURĂRI PSIHICE
V. BIBLIOGRAFIE
VI. RESURSE ON-LINE
I. INTRODUCERE

Raportul anual (2001) al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că tulburările

psihice sunt o importantă sursă de dizabilităţi, 5 din primele 10 poziţii ale ierarhiei bolilor
în funcţie de capacitatea de a genera dizabilităţi fiind ocupate de tulburări psihice.
Prevalenţa pe viaţă a acestor boli este de aproximativ 33% ceea ce înseamnă că
unul din trei oameni va avea, la un moment dat, pe parcursul vieţii, o tulburare psihică
diagnosticabilă prin criterii internaţional acceptate. Chiar dacă în România nu dispunem
de studii epidemiologice recente (pentru că sunt foarte costisitoare) nu există nici un
motiv pentru a crede că ne situăm sub acest nivel considerat teoretic. Dimpotrivă, există
suficiente indicii care sugerează, în ultimul deceniu, valori semnificativ mai mari (în
raport cu media europeană): deteriorarea generală a stării de sănătate a populaţiei,
expansiunea abuzurilor şi a dependenţelor de substanţe psihoactive, creşterea ratei
suicidului, suprasaturarea cu factori de stres a societăţii (declin economic, creşterea
şomajului, scăderea nivelului de trai), expansiunea comportamentelor agresive şi violente
etc. 1

II. DEFINIŢII ŞI PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Persoană cu tulburări psihice este considerată persoana bolnavă psihic, persoana

cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de
droguri, precum şi persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform
normelor de diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice 2.

1
Ordin nr. 374 din 10/04/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02/05/2006, privind
aprobarea Strategiei în domeniul sănătăţii mintale.Partea I. Preambul
2
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, a.
 Persoana cu tulburări psihice grave este persoana cu tulburări psihice care nu
este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, astfel încât
necesită ajutor psihiatric imediat. 3
Prin handicap psihic se înţelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a
face faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice. 4
Prin pacient se înţelege persoana cu tulburări psihice aflată în îngrijirea unui
serviciu medical 5.
Psihiatria este o ramură a medicinei care se ocupă de prevenirea, evaluarea,
diagnosticarea, tratarea şi recuperarea bolnavului psihic şi mental.
Psihopatologia se ocupă de aspectele patologice ale vieţii psihice.
Semiologia reprezintă acea parte a psihiatriei care se ocupă cu studiul
simptomatologiei bolilor psihice, stabilind condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi
dinamica tulburărilor mentale, cât şi caracterul lor particular, în funcţie de boala psihică
sau somatică în cadrul căreia apar.

3
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, b.
4
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, i.
5
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, c.
III. ELEMENTE DE PSHIHOPATOLOGIE

III. 1. SEMIOLOGIA SENZAŢIEI ŞI PERCEPŢIEI

Senzaţia
 este un act psihic elementar „mono-modal” de realizare a imaginii singulare a
unor însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare
 acest proces psihic elementar se produce în urma acţiunii obiectelor şi
fenomenelor lumii materiale asupra organelor de simţ
 prin intermediul analizatorilor intero,extero şi proprioceptivi excitaţia se
transformă în senzaţie în momentul în care ajunge în scoarţa cerebrală
 senzaţiile reprezintă izvorul iniţial al tuturor informaţiilor noastre.Ele nu sunt
copii ale însuşirilor obiectelor şi fenomenelor, ele sunt imagini subiective ale
lumii obiective.

Percepţiile
 sunt definite ca procese senzoriale elementare, care se disting prin
sintetism,unitate şi integritate, redând realitatea obiectuală în imagini de ansamblu

PSIHOPATOLOGIA SENZORIALITĂŢII

Tulburări cantitative

Hiperestezia reprezintă o coborâre a pragului senzorial determină o

suprasensibilitate la excitanţi care până atunci nu erau percepuţi. Este trăită ca o impresie
de creştere a intensităţii.
Hipoestezia este o creştere a pragului senzorial. Individul afectat manifestă o
receptivitate scăzută la stimuli.

Tulburări calitative
 Iluziile se manifestă ca o reflectare denaturată a obiectelor şi fenomenelor, fiind
întotdeauna generate de un stimul / excitant real. Sunt definite şi ca percepţii false.
Iluziile pot fi întîlnite :
- la normali în diferite circumstanţe externe;
- la bolnavi cu tulburări funcţionale sau leziuni ale receptorilor;
- la bolnavi cu stări febrile, boli infecto-contagioase;
- la bolnavi cu diferite stări confuzionale;
- la nevrotici ;
- la bolnavi psihotici.
În cazul iluziilor patologice bolnavul nu le corectează.

Halucinaţiile reprezintă „percepţii fără obiect”, fără stimul declanşator.

III.2. SEMIOLOGIA ATENŢIEI

Atenţia este o funcţie sintetică a psihismului constând în activarea, tonificarea,

mobilizarea, orientarea selectivă şi concentrarea focalizată a proceselor psiho-
comportamentale în vederea unei reflectări optime şi facile a realităţii şi a unei intervenţii
eficiente în cadrul autoreglării activităţii

Tulburările de atenţie (disprosexiile) pot fi împărţite :

 Hiperprosexii – caracterizate prin exagerarea orientării selective a
activităţii de cunoaştere
 Hipoprosexii – diminuare a orientării selective a activităţii de cunoaştere
 Aprosexii – dispariţia oricăror posibilităţi prosexice

III. 3. SEMIOLOGIA MEMORIEI

Memoria. Este un proces psihic al orientării retrospective realizat prin întipărire

(fixare), păstrare (conservare) evocare (reactualizare). Memoria oglindeşte experienţa
anterioară şi constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei, suportul forţei cognitive a
insului
Tulburările de memorie se împart:
 cantitative - hipermneziile
- hipomneziile
- amneziile
 calitative - tulburări ale sintezei mnezice imediate (sentimentul de straniu,
falsele recunoaşteri)
- tulburări ale rememorării trecutului
- confabulaţia
- ecmneziile
- anecforie
Hipermneziile se caracterizează printr-o exagerare a evocărilor care apar
multiple, tumultoase şi cu o marcată tendinţă involuntară îndepărtînd subiectul de
preocupările principale împuse de conjuctura prezente (poate apare şi la oameni normali
legat fiind de anumite stări afective – bucurii mari, reuşite).
Hipomnezia reprezintă scăderea în diferite grade a forţei mnezice. Se întâlneşte în
: surmenaj, stări nevrotice, oligofrenii, stări de involuţie.
Amneziile – în sens strict, înseamnă pierderea totală a capacităţii amnezice.
Clasificare – care ia ca punct de referinţă debutul bolii
 amnezii de fixare (anterograde) – se referă la evenimente trăite după
debutul bolii. Se întâlneşte în: stări confuzionale, sindrom Korsacov, stări
reactive, stări nevrotice
 amnezii de evocare (retrograde) – se întinde spre trecut dinaintea
debutului bolii până în copilărie. Se întilneşte în: stări cu încărcătură
afectivă, amneziile din demenţe, afazia Wernike” demenţa limbajului”.

Tulburări calitative

I) Tulburările sintezei mnezice imediate

 iluzii de memorie – evocări eronate ale unor fenomene sau acţiuni, trăite în
relitate de bolnav, dar care nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real în care
ele s-au petrecut sau nu sunt recunoscute de bolnav ca trăite sau netrăite;
  criptomnezia – nerecunoaşterea, ca fiind străin, a unui material literar,
artistic,pe care bolnavul le-a citit sau auzit în realitate, dar pe care în mod
iluzoriu îl consideră că este al lui şi – din acest motiv - este necesar să fie
deosebit de plagiat. Se întâlneşte în: schizofrenie, psihoză paranoică;
 falsa recunoaştere – „ dubla conştiinţă”. Ea constă în a recunoaşte ceea ce de
fapt bolnavul nu recunoaşte. Se întilneşte în : surmenaj, stări de obnubilare,
stări maniacale, schizofrenii.

II) Tulburările rememorării trecutului

 reproduceri ale unor evenimente reale din trecut pe care bolnavul le
situiază în mod fals în prezentul trăit:
1. confabulaţiile sau halucinaţiile de memorie – reproducerea unor
evenimente imaginare (pe care bolnavul nu le-a trăit) el fabulează
asupra trecutului cu convingerea că îl evocă (bolnavul nu spune
adevărul dar nici nu minte, pentru că nu ştie că minte). Se întilneşte
în: demenţa senilă, oligofrenie, sindrom maniacal.
2. ecmnezia – bolnavul confundă trecutul cu prezentul (bolnavii senili
trăiesc evenimentele din tinereţe). Se întilneşte în : demenţe senile,
epilepsia temporală, isterie.
3. anecforia – reproducerea unor amintiri pe care pacientul le credea
uitate .Se întilneşte în : surmenaj, demenţe.

III.4. SEMIOLOGIA GÂNDIRII

Gândirea este considerată un proces central al vieţii psihice, o activitate complexă,

mijlocită şi generalizată prin care se distinge esenţialul de fenomenal, în ordinea
lucrurilor şi ideilor, pe baza experienţei şi a prelucrării informaţiilor.
 Activitatea cognitivă orientează subiectul în situaţii problematice, modelându-i
conduita
 În desfăşurarea sa, acest proces de construcţie ideativă procedează prin aşa
numitele operaţii ale gândirii :
1. analiza
 2. sinteza
3. comparaţia
4. abstractizarea
5. generalizarea

1. Tulburări de ritm şi coerenţă ale gândirii. Ritmul ideativ în patologia psihiatrică

poate apare fie sub forma accelerării, fie sub forma încetinirii .
Accelerarea ritmului ideativ – poartă denumirea de fugă de idei.
 se caracterizează prin aceea că asociaţiile se fac la întâmplare, după aspecte
superficiale, după asonanţă, rimă, localizare în timp şi spaţiu sau după contraste
facile
 bolnavii vorbesc mult cu voce tare
 în formele de exacerbare extremă a fugii de idei, asocierile pierd total legăturile
logice formale, ajungânu-se la o stare de incoerenţă a gândirii
 se întâlneşte în : - sindroamele maniacale
- în schizofrenie, faza de excitaţie psihomotorie
- Stări de ebrietate
- Intoxicaţii uşoare
- Stări nevrotice
- În stările de oboseală marcată şi de surmenaj

 O formă particulară a accelerării ritmului ideativ, este mentismul, care se

caracterizează prin depănarea rapidă, incoergibilă, a reprezentărilor şi ideilor

Incoerenţa gândirii – propoziţiile şi frazele păstrează forma gramaticală corectă, dar

ele nu mai au nici un înţeles
 forma extremă – numită salată de cuvinte: bolnavul exprimă o serie de cuvinte sub
forma unui amestec lipsit total de conţinut logic şi alteori ia aspect de verbigeraţie
- repetarea stereotipă a aceleiasi propoziţii, fraze sau cuvinte, frecvent lipsite total
de înţeles;
 se întâlneşte în - schizofrenie
- stări demenţiale avansate
- tulburări de conştiinţă
 Încetinirea ritmului ideativ – exprimare lentă, prin răspunsuri întârziate; este
necesară repetarea întrebării pentru a obţine un răspuns.
Baraj ideativ – ritmul ideativ încetează brusc, pentru câteva secunde, după care
cursul gândirii poate fi reluat se întâlneşte în schizofrenie
Dispariţia fluxului ideativ . Se întâlneşte în stările comatoase.A mai fost descrisă
în stări de idioţie şi demenţe şi chiar în epilepsie.

2. Tulburările de conţinut ale gândirii sunt cele mai interesante pagini ale
psihopatologiei, pentru că discursul bolnavului psihic, răspunsurile sau relatările sale
frapează în cea mai mare măsură interlocutorul.
În analiza conţinutului gândirii sunt necesare unele precizări noţionale şi anume
precizarea accepţiunii de idee : dominantă, obsedantă, prevalentă, delirantă.
1. ideea dominantă: prin reversibilitatea ei se înscrie în sfera normalului. După o
discuţie, lectură,spectacol, o idee se poate detaşa şi se impune într-un anumit
moment al gândirii.
2. ideea obsedantă : idee ce izbucneşte, irupe, asediază gândirea şi se împune
conştiinţei deşi este în dezacord cu ea. Stranie şi contradictorie situaţiei şi
personalităţii insului, acesta îi recunoaşte caracterul parazitar sau patologic, luptă
pentru înlăturarea ei, de multe ori fără a reuşii să o învingă.
Obsesia se poate prezenta sub patru forme:
 obsesiile ideative : „intoxicaţia „ prin idee. Boala lui „De ce”, „poate”, „dacă”.
Bolnavul este într-o perpetuă pendulare asupra eventualităţilor posibile, se
întreabă, analizează, revine.
 Amintiri şi reprezentări osesive: se exprimă prin perseverarea penibilă a
rememorării unor evenimente cu conţinut neplăcut, jenante sau în orice caz
dificile.
 Obsesii fobice 6 – constă în teama faţă de anumite evenimente, lucruri,fiinţe,
acţiuni, situaţii, teamă nejustificată.
Bolnavul recunoaşte caracterul iraţional al fricii sale, o apreciază în mod critic,
luptă pentru a o înlătura, dar nu reuşeşte. Pot fi sistematizate în:
o frica de locuri (de a trece strada, de a sta într-un spatiu închis etc.)
o frica de obiecte (de obicei ascuţite, de tren etc.)

6
Fobia este o stare de frică cu obiect bine precizat, spre deosebire de anxietate care este o stare de teamă,
lipsită de obiect.
 o frica de oameni, boală, moarte.
 obsesii impulsive: îndemnarea bolnavului la acte particulare ,lipsite de raţiune,
inacceptabile, ridicole. Compulsie: teama de a nu da curs tendinţei împulsive, de
a nu comite actul impulsiv, spre care este împins. (au capacitatea voluntară de a
se stăpânii – compulsia nu se transformă într-un act impulsiv. O formă deosebită
a acţiunilor obsesive o reprezintă ritualurile.

3. ideea prevalentă: se caracterizează nu numai prin poziţia sa dominantă în câmpul

conştiinţei, prin neconcordanţa şi semnificaţia aberantă ci şi prin faptul că ea
orienteză şi diferenţiază cursul gândirii. În plus, celelalte idei, în loc să se opună,
să o contrazică, gravitează în jurul ei, sprijinind-o şi aducându-i noi argumente.
- întâmplările din realitate sunt luate drept argumente
- ideea prevalentă este în concordanţă cu personalitatea
individului
- se întâlneşte în: în stări reactive de intensitate psihotică,
epilepsie, alcoolism, stări predelirante

4. ideea delirantă: evoluează pe un fond de claritate a conştiinţei Ideea delirantă nu

corespunde realităţii cu care se află în opoziţie evidentă şi pe care o exprimă în
mod deformat.
- Pune stăpânire în mod brusc sau insidios pe conştiinţa insului, căruia îi
schimbă comportamentul, şi se menţine în ciuda contradicţiilor evidente cu
realitatea.
- Prin idee delirantă mai înţelegem judecăţile şi raţionamentele care reflectă
în mod eronat realitatea şi modifică în sensul lor patologic concepţia
despre lume şi comportamentul bolnavului.

Sub spectul conţinutului tematic, ideeile dominante se clasifică în:

a.) idei delirante expansive
1. idei de mărire şi bogăţie (grandoare) – pacientul se consideră bogat, dotat
cu însuşiri deosebite;
2. idei delirante de invenţie;
3. idei delirante de reformă;
 4. idei de filiaţie – convingerea că sunt descendenţii unor familii renumite;
5. idei erotomanice – convingerea de a fi iubit de către o persoană de obicei
cu un nivel socio-cultural superior şi căruia îi atribuie în mod deliberat
sentimente de dragoste ;
6. idei mistice sau religioase.
b.) idei delirante depresive
1. idei de persecuţie – sunt urmăriţi, supravegheaţi şi se complotează
împotriva lor
2. idei de revendicare – izvorăsc din convingerea unei nedreptăţi, sentiment
perpetuu de frustrare
3. idei de gelozie – sunt mai frecvente la bărbaţi. Când sunt reale pot duce la
un comportament agresiv periculos îndreptat împotriva partenerului
4. idei de relaţie – conţine ideea că obiectele, evenimentele, oamenii din jur
au o semnificaţie personală pentru pacient: o remarcă auzită la televizor îi
este adresată lui
5. idei de autoacuzare şi vinovăţie – apar la persoanele depresive – păcatele
lui vor atrage furia divină asupra familiei
6. idei de transformare şi posesiune
7. idei de negaţie – înţelesul a fost extins şi a idei persistente precum :
cariera lui s-a sfârşit, el este pe pragul morţii, idei privind prăbuşirea
funcţiilor organice (intestinele sunt blocate cu materiile în putrefacţie) –
Sindromul Cotard
c.) idei delirante mixte
- motivarea de mixt este dată de tonalitatea ambiguă afectivă, pe
fondul care evoluează aceste idei
1. idei de influenţă (variantă a delirului de interpretare) – pacientul crede că
acţiunile sale, impulsurile, gândurile îi sunt controlate de o forţă exterioară
2. idei metafizice, cosmogonice – sunt orientate spre elucidarea originii vieţii,
a lumii, a sufletului, a reîncarnării

III.tulburări ale expresiei verbale şi grafice ale gândirii

Tulburări de limbaj : dislogii, disfazii, dislalii.
III.5. SEMIOLOGIA IMAGINAŢIEI

Fiind susţinută de gândire (al cărei element esenţial este) avînd origine în reprezentări,
imagineţiea poate fi considerată ca un proces psihic de prelucrare, transformare şi
sintetizare a reprezăntărilor şi idilor în scopul făuriri unor noi imagini şi idei.
Psihopatologia imaginaţiei este în strânsă legătură cu psihopatologia gândirii, modificările
sale de aspect cantitativ şi calitativ precum şi tulburările sale fiind în strânsă legătură cu
dezvoltarea şi respectiv cu tulburările gândirii.
O formă de exaltare imaginativă este realizată de mitomanie. În debilitatea mintală –
mitomania are un rol compensator al insuficienţei cognitive

III.6. SEMIOLOGIA VOINŢEI

Voinţa este latura reglatoare a conştiinţei, la baza căreia stă intenţia şi decizia
subiectului. Ea reprezintă activitatea psihică orientată spre atingerea unor scopuri propuse
conştient pentru a căror realizare trebuie depăşite anumite obstacole interne sau externe
care apar în calea indeplinirii acţiunilor.
Desfăşurarea unui act voluntar presupune mai multe faze :
- formularea scopului
- lupta motivelor
- adoptarea hotărârii
- execuţia (îndeplinirea) acţiunii.
Tulburări cantitative
1. hiperbulia – exagerarea forţei voliţionale
- se întâlneşte relativ rar
- se întâlneşte la toxicomani : are caracter unidirecţional şi selectiv
2. hipobulia – scăderea forţei voliţionale până la dispariţia ei (abulie)
- pe plan comportamental se traduce prin scăderea capacităţii de a acţiona
- se întâlneşte în : stări nevrotice, stări maniacale, oligofrenii
Tulburări calitative
 disabulia – dificultatea de a trece la o acţiune sau de a sfârşii o acţiune începută
(nu poate iniţia sau finaliza acţiunea respectivă)
  impulsivitatea – o insuficienţă a voinţei pasive, inhibitorii, are ca rezultat lipsa de
frână şi comportamentul impulsiv determinat de dezechilibrul dintre tendinţa
impulsivă şi controlul voluntar
- acest dezechilibru se manifestă pe plan comportamental prin acte
impulsive, intempestive inadaptate, de cele mai multe ori cu caracter
antisocial, reprobabil şi dramatic
- pot apare la oamenii normali cu un temperament coleric
- în situaţii confictuale
- impulsivitatea este caracteristică stărilor psihopatice întîlnindu-se la
psihopaţii excitabili impulsivi.
- mai avem – impulsivitatea nevroticilor – mai ales a celor anxioşi care
izbucnesc în momentele de maximă tensiune afectivă – raptusurile
anxioase

III.7. SEMIOLOGIA STARILOR AFECTIVE

Procesele afective, reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de

situaţiile de viaţă, faţă de realitatea înconjurătoare în general. Ele exprimă în modul cel
mai deplin universul subiectiv, simfonia subiectivă a vieţii interioare a individualităţii şi
personalităţii insului

DSM IV recomandă ca termenul de afect să fie folosit pentru stările de scurtă durată iar
cel de dispoziţie pentru cele prelungite.
În psihopatologie, tulburarea stărilor afective a fost apreciată după următoarele
criterii :
 natura
 intensitatea
 forţa
 labilitatea
 conţinutul
 adecvarea motivaţională sau motivarea delirantă
Tulburările afective frecvente :
Hipotimia: reprezintă o scădere în grade variate a tensiunii afective şi a elanului
vital până la apatie şi indiferenţă. Se traduce printr-o redusă expresivitate mimică:
- indiferenţă – dezinteres pentru lumea exterioară şi slabă modulare a
paletei emoţionale
- apatia- lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto şi alopsihic
Se întâlneşte în : oligofrenii, stări de deteriorare cognitivă, TCC, stări
confuzionale

Hipertimie
Depresia este o hipertimie negativă care se caracterizează printr-o puternică
trăire, printr-o participare afectivă intensă, sub un evantai restrâns, cu sentimentul durerii
morale, al inutilităţii şi devalorizării
Bolnavul se prezintă:
o cu dispoziţie deprimată
o lipsit de voioşie
o ideaţie lentă cu conţinut trist, dureros
o mimica, pantomimica exprimând concordant conţinutul
dureros al trăirilor
o depresia – ca expresie a unei stări patologice de intensitate
psihotică sau nevrotică nu trebuie confundată cu reacţiile de
deprimare determinate de situaţii de doliu, pierderi
materiale, insuccese, decepţii
Euforia, hipertimie cu puternică încărcătură afectivă pozitivă, prin exagerarea
dispoziţiei în sensul veseliei, stării de plenitudine, de bine general, de putere, însoţită de
fugă de idei, logoree, de ironii şi glume deseori contagioase.
- mimică expresivă,bogată, gesturi largi şi variate,
- tendinţă la supraapreciere a propriei persoane şi exagerarea tendinţelor şi
trebiunţelor.
Un evantai euforic întâlnim în intoxicaţiile uşoare cu alcool, cocaină, cafea, în
stări nevrotice prin suprasolicitare, în stări subfebrile.
În forma autentică, euforia se întâlneşte în fazele maniacale ale bolii afective
bipolare, în stările demenţiale senile, oligofrenii.
 Anxietatea. În cadrul tulburărilor afective, astăzi, termenul este restrâns numai la
tulburări în care dispoziţia constă în depresie şi euforie.
Anxietatea a fost definită de Piere Janet – ca teamă fără obiect – manifestată
prin: nelinişte psihomotorie, modificări vegetative, disfuncţii comportamentale.
Anxietatea patologică este distinctă faţă de neliniştea ca teama obişnuită resimţită
de orice subiect în faţa unei situaţii noi sau cu un grad de dificultate sporit al cărui
răsunet asupra activităţii este pozitiv.
Anxietatea prezintă următoarele caracteristici :
1. este nemotivată
2. se referă la un pericol iminent şi nedeterminat, faţă de care apare o
atitudine de aşteptare (stare de alertă)
3. este însoţită de convingerea neputinţei şi dezorganizării în faţa
pericolului
4. asocierea unei simptomatologii negative generatoare de disconfort
somatic (se daclanşează astfel un cerc vicios prin care anxiatatea se
autoîntreţine)
Fobiile sunt manifestări de frică specifică intensă declanşată de un obiect sau
situaţie, care nu au prin ele însele un caracter periculos, cu caracter iraţional recunoscut
ca atare şi care nu poate fi controlată volitiv.
Proiecţii ale anxietăţii, fobiile pot invada oricare din obiectele şi situaţiile realităţii
de care experienţa individuală se leagă într-un mod oarecare.

III.8. TULBURARI DE PERSONALITATE

Termenul de personalitate se referă la calităţile comportamentale stabile ale unui individ

într-o mare varietate de circumstanţe

 Dacă persoana s-a comportat mai întâi normal şi începe la un moment dat să se
comporte anormal – se spune că are o tulburare mentală
 Dacă însă comportamentul său a fost întotdeauna la fel de anormal cum este şi în
prezent – se spune că are o tulburare de personalitate
  Ceea ce la vârsta adultă denumim tulburare de personalitate, la vârsta copilăriei
este denumit tulburare de comportament

Comportamentul anormal se caracterizează prin :

 Datează de mulţi ani
 Este persistent
 Nu urmează evoluţia unor episoade de boală psihică
 Este evident dezadaptativ faţă de o gamă largă de situaţii personale şi sociale

Tulburarea de personalitate paranoidă (paranoică)

Pacienţii cu tulburare de personalitate paranoidă au tendinţa de a atribui altora motivaţii

rău voitoare. Sunt suspicioşi şi neâncrezători: deseori ostili, iritabili sau mânioşi şi
frecvent colecţionari de nedreptăţi, parteneri maritali geloşi în mod patologic sau
procesomani.
Semne
 Nu fac confidenţe
 Văd înţelesuri ascunse
 Tind să fie ranchiunoşi şi contraatacă rapid
 Au o purtare formală
 Sunt lipsiţi de umor şi serioşi
 Au idei preconcepute
 Nu cred în loialitate sau fidelitate
 Lipsiţi de căldură
 Curtează excesiv pe cei cu rang înalt sau puternici şi exprimă dispreţ faţă de cei
slabi
 Generează la alţii frică sau conflict
 Pot fi implicaţi în grupări extremiste

Tulburarea de personalitate schizoidă

Pacientul are un stil de viaţă izolat, fără o năzuinţă manifestată către ceilalţi.
Semne
 Au activităţi solitare.
 Nu se simt bine în compania altor persoane şi pot să manifeste un contact vizual
deficitar.
 Nu are prieteni sau confidenţi, numai rude de gradul I.
 Îi fac plăcere puţine activităţi.
 Pare indiferent la laude sau criticile altora.
 Manifestă răceală emoţională, detaşare sau afectivitate aplatizată.
 Par interesaţi de matematică, astronomie ori mişcări filosofice.
 Sexualitatea lor poate să implice doar fantezii.
 Bărbaţii rămân adesea burlaci iar femeile acceptă pasiv căsătoria.
 Nu au aparent nici o nevoie sau dorinţă de legături cu alţii, dar pot să fie foarte
ataşaţi de animale.

Tulburarea de personalitate schizotipală

Pacienţi cu multiple ciudăţenii şi excentricităţi ale caracterului, gândirii, afectelor,

vorbirii, prezentării.

Semne
 Par ciudaţi sau stranii.
 Gândire şi vorbire ciudate – vagi, metaforice, supraelaborate sau stereotipe.
 Sunt superstiţioşi .
 Au o foarte activă viaţă imaginară.
 Pot fi implicaţi în practici religioase stranii sau ocultism.
 Experienţe perceptuale neobişnuite .
 Lipsa prietenilor.
 Anxietate socială exagerată .
 Afect inadecvat.

Tulburarea de personalitate antisocială

 Se caracterizează prin comportament maladaptativ în care pacientul nu recunoaşte
drepturile altora. Tulburarea nu este stric sinonimă cu criminalitatea (infracţionalitatea).

Semne
 Persoana este în vârstă de cel puţin 18 ani.
 Există dovezi de tulburare de conduită cu debut înainte de vârsta de 15 ani.
 Ignorare şi violare a drepturilor altora, care survine de la vărsta de 15 ani şi în care
sunt cuprinse :
1. Înşelătorie, indicată de minciuni repetate, folosirea unor nume false.
2. Comiterea repetată a unor fapte care constituie motive de arestare.
3. Impulsivitatea sau lipsa unor planuri de viitor.
4. Iritabilitatea şi agresivitatea, indicate de repetate bătăi sau atacuri fizice.
5. Nepăsare faţă de siguranţa proprie sau a altora.
6. Lipsa de remuşcări.
7. Sunt manipulativi şi par de încredere.

Tulburarea de personalitate borderline

Elementul esenţial îl constituie o instabilitate a relaţiilor interpersonale, a imaginii

de sine şi a afectelor şi impulsivitate marcantă care începe precoce în perioada adultă şi
este prezent într-o varietate de contexte A fost considerată anterior ca situându-se la
graniţa dintre nevroză şi psihoză, de aici şi denumirea (borderline = la graniţă, eng.).

Semne
 Bolnavii sunt “întotdeauna în criză”.
 Gesturile, ameninţătore sau actele auto-distructive, auto-mutilante sau suiccidare
sunt frecvente.
 Relaţiile cu alţii sunt tumultoase.
 Se înfurie cu uşurinţă.
 Sunt uneori manipulativi, uneori în mod evident pentru oricine.
 Imaginea de sine este instabilă.
 Tind să aibă episoade micropsihotice.
  Bolnavii nu tolereză să fie singuri. Se angajează în eforturi frenetice de evitare a
abandonului real sau imaginar.
 Seimţăminte cronice de gol lăuntric.
 Sunt impulsivi în privinţa banilor şi sexului şi se angajează în abuz de substanţe,
şofat periculos.

Tulburarea de personalitate histrionică

Pacienţii au un stil dramatic, emoţional, impresionant.

Semne
 Sunt cooperanţi şi dornici de a fi ajutaţi.
 Tind să fie plini de culoare, căutând atenţia şi seducători.
 Manifestă comportament dependent.
 Din punct de vedere emoţional pot să fie superficiali sau nesinceri.
 Vorbirea poate să fie dramatică.
 Adesea sunt sugestionabili.
 Simpatici chiar sociabili.
 Se foloseşte constant de aspectul fizic pentru a atrage atenţia.
 Consideră relaţiile pe care le are drept mult mai intime decât sunt.

Tulburarea de personalitate narcisică

Elementul esenţial îl constituie tendinţa spre de grandoare, necesitate de admiraţie

şi de lipsă de empatie, care începe precoce în perioada adultă.

Semne
 Au un sentiment grandios al importanţei de sine.
 Se asociază senzaţia de a fi special şi de a i se cuveni.
 Fantezii nelimitate de succes, putere, strălucire, frumuseţe sau iubire ideală.
 Recepţionează critica sau înfrângerea cu furie sau cu depresie.
 Lipsit de empatie.
 Solicită admiraţie excesivă.
Tulburarea de personalitate obsesiv – compulsivă

Tinde să predomine perfecţionismul, ordinea şi lipsa de flexibilitate.

Semne
 Preocupare excesivă cu ordinea, incluzând regului, reglementări şi sistematizări.
 Perseverenţa, care atinge adesea nivelul încăpăţinării.
 Când deciziile trebuiesc luate intuitiv, indecizia devine o problemă.
 Perfecţionismul este frecvent.
 Caută să deţină controlul asupra lor şi asupra situaţiilor în care se găsesc.
 Le lipseşte spontaneitatea.
 Sclavi ai amănuntelor.
 Preferă rutina în detrimentul noutăţii.
 Stil avar de a cheltui .

Tulburarea de personalitate evitantă

Pacientul are personalitate ruşinoasă sau timidă, denumită de asemenea fobică.

Semne
 Sunt uşor de rănit sau jignit.
 Sunt retraşi social.
 Sunt dornici de implicare socială.
 Este prezent un complex de inferioritate – poate interpreta comentariile ca fiind
dispreţuitoare sau negative .

Tulburarea de personalitate dependentă

Bolnavii
 Sunt lipsiţi de încredere în sine şi necesită sfaturi şi reasigurare.
 Nu tolerează să fie singuri şi necesită supervizare excesivă în timpul lucrului.
 Sunt pasivi.
  Deleagă altora deciziile.
 Îşi subordonează propriile nevoi, nevoilor altora.
 Au dificultăţi de exprimarea dezacordului.

III.9. Nevroză

Nevroza, potrivit concepțiilor contemporane, se determină ca o boală, condiționată de

situația conflictuală psihogenă acută sau cronică extraordinară în urma tulburării
interrelațiilor umane, ce se manifestă cu precădere prin dereglarea funcțiilor sistemelor
emotiv, vegetativ și endocrin.

Nevroza se caracterizează prin reversibilitatea dereglărilor patologice, independent de

vechimea procesului, prin specificitatea manifestărilor clinice cu dominarea perturbărilor
emoțional afective și somatovegetative, prin păstrarea atitudinii critice a pacientului față
de boală. Particularitățile tabloului clinic al nevrozei depind nu numai de caracterul
situației conflictuale și emotive, dar și de personalitatea individului, specificând diverse
variante clinice.

Etiologia nevrozelor

În prezent e acceptată concepția unei etiologii multifactoriale a nevrozelor. Diversitatea

factorilor etiologici se poate grupa în trei categorii: biologici, sociali,psihogeni. Fiecare
din factorii etiologici deține ponderea respectivă în instalarea unui anumit tip de nevroză.

Nevroza se consideră ca reacție la amploarea stresului psihosocial, proporțională cu

poziția socială a individului. Patogenitatea circumstanțelor vitale se manifestă doar în
combinare cu atitudinea individului față de ele. Astfel, patogenia nevrozei este o reacție
la stres a unui psihic vulnerabil, cu un conflict interior dureros, la persoanele neantrenate
sau depășite ca poziție socială și pregătire, de răspunderile sociale mereu în creștere.

Clasificare nevrozelor

Se disting următoarele forme principale de nevroze: forma astenică (neurastenia,

psihastenia), isterică (isterio-neurastenia) și obsesivă. Această clasificare a nevrozelor
este în conformitate cu conceptul lui I.P.Pavlov despre tipurile activității nervoase
superioare la om:

 puternic, neechilibrat, mobil; corespunde temperamentului coleric;

 puternic, echilibrat, mobil; corespunde temperamentului sanguinic;
 puternic, echilibrat, inert; corespunde temperamentului flegmatic;
 slab, neechilibrat; corespunde temperamentului melancolic.

Ca parametri ai activității nervoase superioare servesc capacitatea consolidării reflexului

condiționat, expresivitatea și trăinicia lui, forța inhibiției interne și externe, viteza
iradierii și concentrației proceselor de excitație, gradul flexibilitatății la influențe psihice
patogene.

În compartimentul nevroze sunt incluse și astfel de forme nozologice cum ar fi

enurezisul, crampele profesionale, ticul nervos, situații nevrotice particulare.

Nevroza astenică

Nevroza astenică (neurastenia) a fost descrisă de medicul american Gh. Bard ca o boală,
ce apare în urma unei lupte supraîncordate pentru existență. Actualmente neurastenia se
consideră una din formele fundamentale de nevroză. Ea apare mai frecvent la persoanele
cu tip nervos echilibrat în urma supraâncordării proceselor nervoase fundamentale
(excitației sau inhibiției), provocate de excitanți cu forță exagerată sau la acțiune
îndelungată sau din cauza alternării rapide a acțiunii factorilor excitativi și celor inhibitori
(“ciocnirea” proceselor de excitație și inhibiție).

Deoarece inhibiția activă internă este un proces mai fragil și mai vulnerabil, ea se
afectează în primul rând. În acest mod, esența patofiziologică a nevrozei astenice constă
în predominarea proceselor de exitație asupra inhibiției atenuate. Din această cauză
tabloul clinic al maladiei se manifestă prin excitabilitate exagerată, iritabilitate,
irascibilitate, precum și contextul etnic (de exemplu: victimele discriminării). Neurastenia
este provocată mai frecvent de situații conflictuale persistente, ce duc la o suprasolicitare
emotivă îndelungată, deși poate fi și consecința unui stres emotiv acut. Factorii, ce
provoacă boala sunt foarte diferiți: situații nefavorabile familiare sau profesionale, sărăcia
materială, ruinarea stereotipului vital, neîncrederea în ziua de mâine, emoțiile negative
etc.
Baza clinică a sindromului neurastenic o costituie excitabilitatea exagerată și epuizare
ușoară, ce se manifestă prin impulsivitate, hipersenzitivitate la durere, lumină, excitanți
tactili și auditivi, percepere acutizată a impulsației din țesuturi și organe, care provoacă
parestezii sau sinestezii în cutia toracică, în abdomen sau în alte organe viscerale, fiind
diagnosticate ca nevroze cardiace cardiovasculare, intestinale etc. Este caracteristică și
cefaleea cu caracter constrictiv (“simptomul de cască” descris de Hipocrate), labilitatea
emotivă și vegetativă, hiperreflexia, dermografism modificat, hiperestezie totală,
distragere, epuizare exagaretă, scăderea potenței sexuale, frigiditate și dismenoree.

Nevroza isterică

Nevroza isterică (isterio-neurastenia) este cunoscută din antichitate, termenul “isterie”

aparținând filozofului antic grec Platon.

I.Pavlov considera, că această formă de nevroză apare la indivizii cu tip “artistic” și

activitate corticală slabă. Manifestările isteriei pot fi apreciate ca o particularitate de
“refugiu” în boală sau a un “deșeu” involuntar apărut în starea agravată a bolnavului,
stimulat de cei din jur prin compătimire și atenție exagerată. Persoanele cu isterie percep
boala cu o “plăcere condiționată”, și nu doresc să se trateze. Pe fundalul creșterii
labilității emotive și vegetative sunt posibile diverse tulburări funcționale, ce pot imita
forme de patologie organică. Bazându-se pe cunoștințele dobândite și pe comportările
altor bolnavi, istericii reproduc cu succes tabloul clinic al diverselor boli cu procese
distructive în sistemul nervos și în alte organe și țesuturi (“marea simulantă”).

Manifestările isteriei survin atât în urma consolidării și amplificării diverselor tulburări

funcționale primare neisterice, cât și sub influența mecanismului de sugestie și
autosugestie conform închipuirilor bolnavului despre simptomele unei sau altei boli
imitate de el. Bolnavii au o “plăcere și dorință condiționată”. Caracterul acestor închipuiri
în limite mari poate condiționa o variabilitate neobișnuită a tabloului clinic al neurozei.
Cu toate acestea, isteria ce caracterizează și prin particularități specifice: bolnavii se
poartă demonstrativ și, în același timp, se creează impresia că pentru ei manifestările bolii
sunt neînsemnate. Ei se supun foarte ușor autosugestiei, ce condiționează diversitatea
tabloului clinic. Deseori, e posibilă și sugestia conștientă sau inconștientă, ce vine de la
medic sau de la cei ce-l înconjoară.
Multitudinea manifestărilor clinice include dereglări vegetative, de motilitate, sensibilitate
și ale activității nervoase superioare. Accesele isterice se caracterizează printr-un
polimorfism deosebit și apar, de regulă, în prezența apropriaților, medicilor și niciodată
nu sunt precedate sau însoțite de traume esențiale, durata lor depinzând de
comportamentul celor din jur. Caracterul acceselor este diferit și se asociază frecvent cu
reacții emotive fulgerătoare și poze cu manierism.

Tulburările de mobilitate se manifestă prin diferite pareze, paralizii și contracturi isterice,

imposibilitatea efectuării mișcărilor complicate, hiperkinezii și crizele isterice, ce apar în
situații emotive importante. Spre deosebire de accesul epileptic, în timpul accesului
isteric bolnavul nu-și pierde cunoștința și contactul cu mediul înconjurător; nu-și mușcă
limba, reacțiile fotopupilare, reflexele conjunctivale și corneene se păstrează, nu se
constată reflexele patologice. Tulburările de sensibilitate se manifestă prin anestezie
locală sau prin hiperestezie; sunt multiforme după caracter și localizare (durerea isterică,
cefalee de tip “cui bătut”, artralgii isterice, schiatică isterică etc.).

Dereglările isterice ale văzului se manifestă deseori prin îngustarea concentrică a

câmpului vizual (scotomi, hemianopsie, amauroză totală), în timp ce reacțiile
fotopupilare, acomodația și convergența se păstrează.

O situație analogică se observă și în cazul surdității isterice: bolnavul nu aude ceea ce i se

vorbește, în schimb reacționează la un zgomot surprinzător. Deseori apare mutism isteric,
bâlbâială și afonie isterică, stare hipnogogică a conștiinței, stupoare pseudocatatonică
icterică.

Tulburările vegetative isterice se manifestă prin senzații de nod în gât, disfagie, vomă,
meteorism etc.

Spre deosebire de alte forme de nevroze, isteria se caracterizează prin amprenta majoră a
particularităților individuale ale bolnavului, care, în mare măsură, determină specificul
psihopatologic.

Manifestările isteriei îndelungate prevăd o corelare deosebită a dereglărilor emoțional-

afective, fobiilor, asteniei și a stărilor ipohondrice, ce determină, la rândul său, existența a
trei variante ale isteriei: ipocondrică, fobică și depresivă.
Nevroza obsesivă

Nevroza obsesivă (obsesivo-fobică) apare în situații conflictuale la persoanele cu trăsături

de caractre alarmant ipohondrice, la care gândirea logică predomină asupra sentimentelor.
Bolnavii cu nevroză obsesivă nu sunt siguri de acțiunile lor, fixează legăturile dintre
unele împrejurări inofensive pentru ei cu succesul sau insuccesul personal. Teama
insuccesului și îndoielile servesc drept cauză a nesiguranței sale în deciziile luate, privind
acțiunile proprii. La acești bolnavi pot apărea diferite fobii: algofobia (teama de
durere), claustrofobia (teama de spații închise), agorafobia (teama de spații
deschise), hematofobia (teama de sânge), cardiofobia(teama de patologie
cardiacă), cancerofobie (teama de cancer) etc.

Mai rare, dar tipice pentru nevroza obsesivă sunt gândurile, amintirile, mișcările obsesive,
care în afară de caracterul lor obsesiv, se mai caracterizează prin conștientizarea efectului
patogen și au o atitudine critică față de acestea. O manifestare frecventă a obsesiilor
sunt ritualurile - mișcări și acțiuni obsesive, însoțite de îndoieli, teamă și spaimă
efectuate în contradicție cu rațiunea, în speranța evitării unor întâmplări nefericite.

III.10. Psihoză

Psihoză (din greacă ψυχή "psyche", minte/suflet, și -ωσις "-osis", stare anormală) este un
termen medical folosit pentru a descrie starea mentală în care gândirea și percepția sunt
grav afectate.

Persoanele care trăiesc un episod psihotic pot avea halucinații, credințe iluzorii de durată
(ex: iluzii paranoide sau grandomanii), schimbări în structura de personalitate și
manifestări de gândire dezorganizată. Este adesea acompaniată de non-înțelegerea
comportamentului propriu (acum cu o natură bizară), dificultăți în interacțiunea socială și
dificultăți în executarea activităților cotidiene. Un episod psihotic este adesea descris ca
implicând o „pierdere a contactului cu realitatea”. Dicționarul The American Heritage
Stedman's Medical Dictionary definește psihoza ca „O tulburare mentală gravă, cu sau
fără deteriorări organice, caracterizată prin dezorganizarea personalității, pierderea
contactului cu realitatea și care cauzează deteriorarea funcționării normale sociale.”
Clasificare

Psihoza este considerată de către majoritatea psihiatrilor un simptom al unei maladii

mentale grave, dar nu este un diagnostic în sine. Deși nu este în mod exclusiv legată de o
stare fiziologică sau psihologică, este în special asociată cu schizofrenia, tulburarea
bipolară (maniaco-depresia) și cu depresia clinică gravă. Există de asemenea patologii
fizice detectabile care pot induce o stare psihotică, incluzând leziuni cerebrale sau alte
afecțiuni neurologice, intoxicații cu droguri și substanțe post-intoxicații (în special
alcool, barbiturice și uneori benzodiazepine), lupus, afecțiuni electrolitice cum ar fi
hipocalcemia, hipernatremia, hiponatremia, hipocalemia, hipomagnesemia,
hipermagnesemia, hipercalcemia, și hipofosfatemia.

Termenul psihoză ar trebui diferențiat de conceptul de nebunie, termenul legal care

denotă că o persoană nu ar trebui să fie responsabilă penal pentru faptele sale. De
asemenea, ar trebui să fie diferențiat de psihopatie, o tulburare de personalitate adesea
asociată cu violența, lipsa de empatie și comportament social manipulativ. În ciuda
faptului că amândouă sunt abreviate în limbajul curent ca "psiho", psihoza seamănă destul
de puțin cu caracteristicile centrale ale psihopatologiei, în mod particular cu privire la
violență, care se întâmplă destul de rar în psihoză, și percepție denaturată a realității, care
se întâmplă destul de rar în psihopatie.

De asemenea, psihoza, ar trebui să fie distinsă de starea de delir, în care, un individ

psihotic, ar putea fi în stare să execute anumite acțiuni care necesită un nivel ridicat
intelectual, dacă ar avea conștiința clară. În ultimul rând, ar trebui să fie distinsă de boala
mentală în general. Psihoza poate fi privită ca un simptom al altor tulburări mentale, dar,
ca și concept descriptiv, nu este considerată ca o boală în întregul sens al cuvântului. De
exemplu, persoane cu schizofrenie pot avea perioade lungi fără psihoze, și persoane cu
tulburare bipolară și depresie pot avea simptome de stări fără psihoză. Dimpotrivă,
psihoza poate avea loc la persoane fără boli mentale cronice, ca rezultat la o reacție
adversă la droguri sau stres extrem.

Cauze

Psihoza poate fi o caracteristică a mai multor boli, adesea atunci când creierul sau
sistemul nervos este afectat direct. Totuși, faptul că psihoza poate apărea ocazional în
paralel cu niște maladii (incluzând boli cum ar fi gripa sau oreionul, de exemplu)
sugerează că o varietate de factori de stres ai sistemului nervos pot duce la o reacție
psihotică. Psihoza rezultată din condiții non-psihiatrice este uneori cunoscută drept
„psihoză secundară”. Mecanismele prin care aceasta se întâmplă nu sunt încă clare, dar
non-specificitatea psihozei i-a făcut pe Tsuang și pe colegii săi să argumenteze că
„psihoza este 'febra' tulburării mentale — un indicator serios dar nonspecific.” Condițiile
non-psihiatrice care sunt în mod special legate de psihoză includ tumoarea cerebrală,
demența “Lewy bodies”, hipoglicemia, intoxicațiile, scleroza multiplă, Systemic Lupus
Erythematosus, sarcoidoza, oreionul, SIDA, malaria și lepra.

Stresul psihologic este de asemenea cunoscut drept un declanșator al stărilor psihotice.

Atât amintirea unor incidente traumatice experimentate pe toată durata vieții, cât și
experiența recentă a unui eveniment stresant, pot contribui la dezvoltarea unei psihoze.
Psihozele de scurtă durată declanșate de stres sunt cunoscute drept „psihoze reactive
scurte”, așa că pacienții își pot reveni în mod spontan la funcționarea normală în mai
puțin de două săptămâni. În unele cazuri rare, indivizii pot rămâne într-o stare avansată de
psihoză pentru mai mulți ani, sau poate să aibă simptome psihotice atenuate (cum ar fi
halucinații de intensitate scăzută), prezente tot timpul.

Intoxicația cu droguri, care are efecte depresante generale asupra sistemului nervos
central (în special alcool și barbiturice) tinde să nu cauzeze psihoze în timpul folosirii, și
pot de fapt să micșoreze sau să scadă impactul simptomelor la unii oameni. Totuși,
stoparea consumului de alcool și barbiturice poate fi periculoasă, conducând la psihoze
sau delir și la alte, potențial letale, efecte ale stopării.

Deprivarea de somn poate fi legată de psihoză, deși sunt puține dovezi care sugerează că
este un factor de risc major la majoritatea oamenilor. Unii oameni trăiesc halucinații
hipnagogice sau hipnopompice, unde trăirile senzoriale neobișnuite sau gândurile apar în
timpul trezirii sau în timpul adormirii. Totuși, acestea sunt fenomene normale ale
somnului, și nu sunt considerate semne ale psihozelor.

Semne și simptome

Un episod psihotic poate fi în mod semnificativ afectat de către starea sufletească. De

exemplu, oamenii care trăiesc un episod psihotic în contextul unei depresii pot
încerca manii persecutorii sau de auto-învinovățire sau halucinații, în timp ce oamenii
care trăiesc un episod psihotic în contextul unei manii își pot forma grandomanii sau pot
avea experiențe de semnificație adâncă religioasă.
Halucinaţii

Halucinațiile sunt definite ca percepții senzoriale în absența unor stimuli externi. Se diferă
de iluzii, sau distorsiuni perceptuale, care sunt percepții eronate ale stimulilor externi.
Halucinațiile pot avea loc în oricare dintre cele 5 simțuri și pot lua aproape orice formă,
de la senzații simple (cum ar fi lumini, culori, gusturi, mirosuri) la experiențe mai
însemnate cum ar fi vederea și interacțiunea cu animale și oameni, auzirea unor voci și
senzații tactile complexe.

Iluzii și paranoia

Psihoza poate implica credințe iluzorii sau paranoide. Karl Jaspers a clasificat iluziile
psihotice în tipuri primare și secundare. Iluziile primare sunt definite ca apărând pe
neașteptate și nefiind comprehensibile în termeni de procese mentale normale, pe când
iluziile secundare pot fi înțelese ca fiind influențate de către fondul persoanei sau al
situației curente (ex. discriminare etnică or sexuală, credințe religioase, credințe
superstițioase).

Tulburări de gândire

Tulburările de gândire formale descriu un deranjament general al gândurilor conștiente și

sunt clasificate în funcție de efectele pe care le au asupra vorbirii și a scrisului. Persoanele
afectate pot arăta presiune în dialog (vorbire neîncetată și rapidă), zbor sau deraiere a
ideilor (terminarea subiectului la jumătatea lui sau inadecvat), blocare a gândirii sau pot
construi uneori rime sau calambururi.

Tratament

Tratamentul psihozei depinde adeseori de asocierea cu diagnoza care se crede că e

prezentă (cum ar fi schizofrenia sau tulburarea bipolară). Totuși, tratamentul principal
pentru simptomele psihotice este de obicei medicamentația antipsihotică, și în unele
cazuri spitalizarea. S-a dovedit că terapia cognitivă comportamentală și terapia familială
pot fi efective în managementul simptomelor psihotice. Atunci când alte tratamente
pentru psihoză sunt neeficiente, terapia electroconvulsivă (ECT) (sau tratamentul cu
șocuri) este utilizată uneori pentru a ușura simptomele generale ale psihozei, cum ar fi
depresia sau schizofrenia. Există de asemenea cercetări în desfășurare care sugerează că
terapia asistată de animale poate contribui la îmbunătățirea generală a stării pacienților
schizofrenici.
III.11. Schizofrenie

Schizofrenia este o psihoză caracterizată prin deteriorarea proceselor de gândire și de

răspunsuri emoționale inadecvate. Tulburarea se manifestă prin halucinații auditive,
deliruri paranoide sau bizare sau prin vorbire și gândire dezorganizate și este însoțită de
disfuncție socială sau ocupațională semnificativă. Debutul acestor simptome apare de
obicei la începutul perioade adulte, cu o prevalență globală de-a lungul vieții în jur de
0,3–0,7%. Diagnosticul se bazează pe comportamentul observat și pe experiențele
raportate de pacient.

Ereditatea, mediul din frageda copilărie, factorii neurobiologici, procesele psihologice și

sociale apar drept factori importanți care contribuie la apariția tulburării; unele droguri
recreaționale și medicamente par a cauza sau înrăutăți simptomele. Cercetarea actuală se
apleacă în special asupra rolului factorilor neurobiologici, dar nu a fost găsită nicio cauză
organică responsabilă de una singură pentru apariția tulburării. Numeroasele combinații
posibile de simptome au declanșat dezbateri asupra întrebării dacă diagnosticul reprezintă
o singură tulburare sau e vorba de mai multe sindroame separate. În ciuda etimologiei
termenului din rădăcinile skhizein (σχίζειν, „a scinda”) șiphrēn, phren- (φρήν, φρεν-;
„minte”) din greaca veche, schizofrenia nu înseamnă o „minte scindată” și nu este același
lucru cu tulburarea disociativă de identitate — cunoscută și ca „tulburarea de
personalitate multiplă” sau „personalitate scindată” — tulburare cu care este adesea
confundată de către publicul larg.

Tratamentul obișnuit este reprezentat de medicația antipsihotică, care în principal

blochează activitatea receptorilorde dopamină (și, uneori, de serotonină). Psihoterapia și
recuperarea profesională și socială sunt de asemenea importante în tratament. În cazuri
mai severe — atunci când bolnavul reprezintă un risc pentru sine sau pentru alții —
spitalizarea obligatorie poate fi necesară, deși în zilele noastre șederile în spital sunt mai
scurte și mai puțin frecvente decât în trecut.

Se crede în general că tulburarea afectează în principal cogniția, dar ea contribuie de

obicei la probleme cronice de comportament și emoționale. Persoanele cu schizofrenie
prezintă frecvent afecțiuni comorbide, incluzând depresie majoră și tulburare de
anxietate; prevalența de-a lungul vieții a abuzului de substanțe (alcool, droguri, etc.) este
de aproape 50%. Problemele sociale, cum ar fi șomaj îndelungat, sărăcie și lipsa unui
cămin, sunt frecvente. Speranța de viață a persoanelor cu schizofrenie este cu 12 - 15 ani
mai mică decât a celor care nu au această tulburare, acesta fiind rezultatul problemelor de
sănătate fizică și al frecvenței crescute a sinuciderilor (în jur de 5%).

Simptome

O persoană diagnosticată cu schizofrenie poate avea halucinații (cele mai frecvente sunt
reprezentate de auzirea unor voci), deliruri (adesea bizare sau de natură persecutorie) și
gândire și vorbire dezorganizate. Ultima poate baleia de la pierderea șirului gândirii la
fraze vag conectate ca înțeles și la incoerență, cunoscută drept schizofazie, în cazuri
severe. Retragerea socială, indiferența față de îmbrăcăminte și igienă, pierderea motivației
și a judecății sunt frecvente în schizofrenie.

Există adesea dificultăți emoționale sistematice, care sunt observabile, de exemplu lipsa
unui răspuns emoțional adecvat. Debilitatea cogniției sociale este asociată cu
schizofrenia, la fel ca simptomele de paranoia; izolarea socială apare frecvent. Apar
frecvent probleme cu memoria de lucru și memoria pe timp îndelungat, atenția, funcțiile
de execuție și viteza de procesare a informației. Într-un subtip frecvent persoana poate
rămâne preponderent tăcută, poate rămâne nemișcată în posturi bizare sau se poate deda
la agitație fără sens, toate semne ale catatoniei.

Adolescența târzie și debutul perioade adulte sunt perioade de vârf pentru apariția
schizofreniei, aceștia fiind anii critici în dezvoltarea socială și profesională a tânărului
adult.[11] La 40% dintre bărbații și 23% dintre femeile diagnosticați/diagnosticate cu
schizofrenie, tulburarea s-a manifestat înaintea vârstei de 19 ani. Pentru a reduce
tulburările de dezvoltare asociate schizofreniei, multă muncă a fost depusă recent pentru a
identifica și trata faza prodromală (de pre-manifestare) a bolii, care a fost detectată cu
până la 30 de luni înainte de apariția simptomelor. Persoanele cu schizofrenie pot
prezenta simptome psihotice temporare sau auto-limitate și simptomele nespecifice de
retragere socială, iritabilitate, disforie, și lipsă de tact în timpul fazei prodromale.

Clasificarea schneideriană

La începutul secolului al XX-lea, psihiatrul Kurt Schneider a efectuat liste cu forme de

simptome psihotice despre care credea că diferențiază schizofrenia de alte tulburări
psihotice. Ele sunt numite simptome de prim rang sau simptomele de prim rang ale lui
Schneider. Ele includ:[16]
 delirul de a fi controlat de o forță externă;
 credința că gândurile sunt inserate sau sustrase din mintea conștientă a
pacientului;
 credința că gândurile proprii sunt difuzate altor oameni
 auzirea de voci halucinatorii care comentează gândurile sau acțiunile sale sau care
conversează cu alte voci halucinatorii.

Deși ele au contribuit semnificativ la criteriile actuale de diagnostic, sensibilitatea și

specificitatea simptomelor de prim rang a fost pusă la îndoială. O trecere în revistă a
studiilor de diagnoză efectuate între 1970 și 2005 a aflat că ele nu permit nici confirmarea
nici respingerea pretențiilor lui Schneider, sugerând ca simptomele de prim rang să capete
un rol secundar în analizele viitoare ale sistemelor de diagnostic.

Simptome pozitive și simptome negative

Schizofrenia este adesea descrisă în termeni de simptome pozitive și simptome negative

(sau de lipsă). Simptomele pozitive sunt cele pe care cei mai mulți subiecți nu le au în
mod obișnuit, dar care sunt prezente la persoanele cu schizofrenie. Ele includ delir,
gânduri și vorbire dezorganizate, halucinații tactile, auditive, vizuale, olfactive și
gustative, considerate în mod tipic drept manifestări psihotice. Halucinațiile sunt de
asemenea în mod tipic legate de conținutul temei delirului. Simptomele pozitive răspund
în general bine la medicamente.

Simptomele negative sunt deficiențe ale răspunsurilor emoționale normale sau ale altor
procese de gândire și răspund mai puțin la medicamente. Ele includ de obicei emoții și
afect plat sau lipsit de sensibilitate, sărăcia vorbirii (alogie), neputința de a experimenta
plăcerea (anhedonie), lipsa dorinței de a forma relații sociale (asocialitate) și lipsa
motivației (avoliție). Cercetările sugerează că simptomele negative contribuie mai mult
decât simptomele pozitive la proasta calitate a vieții, la handicapuri funcționale și la a
deveni o povară pentru alții. Persoanele cu simptome preponderent negative pot avea
adesea un trecut de proastă adaptare înaintea apariției bolii, iar răspunsul la medicamente
este adesea limitat.

Cauze

O combinație de factori genetici și de mediu joacă un rol important în apariția

schizofreniei. Oamenii cu istoric familial de schizofrenie și care suferă de o psihoză
temporară sau auto-limitată au o șansă de 20–40% de a fi diagnosticați cu schizofrenie în
anul următor psihozei.

Aspecte genetice

Estimările privind caracterul ereditar al schizofreniei variază datorită dificultății de a

separa efectele genelor de cele ale mediului. Cel mai mare risc de a deveni bolnav de
schizofrenie îl au cei care au o rudă de gradul întâi care are de asemenea schizofrenie
(riscul este de 6,5%); mai mult de 40% din gemenii monozigotici ai bolnavilor de
schizofrenie prezintă de asemenea această boală. Este posibilă implicarea a
numeroase gene în producerea bolii, fiecare având un efect mic și transmitere și
exprimare necunoscute. Au fost propuse mai multe gene potențial responsabile. Mai
multe studii de asocieri la nivelul întregului genom, cum ar fi proteina cu punte de zinc
804A, au fost de asemenea corelate cu boala. Se pare că există o suprapunere substanțială
între genele responsabile de schizofrenie și cele responsabile de tulburarea bipolară.

Plecând de la premiza existenței unei baze ereditare, o întrebare din psihologia evolutivă
este de ce s-au perpetuat genele care măresc probabilitatea de a avea o psihoză,
presupunând că acest lucru ar fi o proastă adaptare din punct de vedere evolutiv. O teorie
pleacă de la ideea de gene legate de evoluția limbii și a naturii umane, dar până azi astfel
de idei rămân aproape pur teoretice. O pistă de răspuns poate fi aceea legată de observația
corelației între creativitate, genialitate și un coeficient înalt de inteligență pe de-o parte, și
schizofrenie pe de cealaltă: studiile au arătat că indivizii cu comportament și limbaj bizar
(personalități de tip schizotipic (gen Albert Einstein sau Van Gogh), care nu sunt însă
schizofrenici) sunt mai creativi decât indivizii normali. Studiile au arătat o corelație între
anumite variante ale unor gene (precum neuregulin 1 de ex.) recunoscute a avea o
implicare în patogeneza psihozelor (schizofrenia inclusiv) și creativitatea celor care
posedă această variantă, în timp ce alte studii au arătat că descendenții direcți ai celor cu
psihoze sunt mai creativi decât copii normali (fără risc ereditar). Jani (January) Schofield,
unul dintre puținii copii cunoscuți în literatura psihiatrică a se fi născut cu schizofrenie
(halucinații vizuale), este o americancă diagnosticată în fragedă copilărie (la 6 ani, cu
schizofrenie infantilă) și care a obținut un IQ de 146, și asta doar pentru ca inteligența ei
atinsese atunci deja limita măsurabilă a testelor întocmite în 2006 pentru copii, fiind un
geniu care la 2 ani vorbea fluent, scria și manifesta capacități de gândire abstractă, care în
mod normal apar în pre-adolescență (fapt care însă n-a împiedicat maladia să-i mutileze
dezvoltarea intelectuală și evoluția socială).
Factorii de mediu

Factorii de mediu asociați cu apariția schizofreniei includ mediul de viață, folosirea de

droguri și factorii de stres prenatali. Stilul de creștere și educare a copiilor pare a nu avea
niciun efect important, deși bolnavii susținuți de părinți o duc mai bine decât cei cu
părinți critici sau ostili. S-a descoperit în mod repetat că traiul în mediul urban, în
copilărie sau la vârsta adultă, dublează riscul de a face schizofrenie, chiar după eliminarea
efectelor datorate folosirii drogurilor recreaționale, grupului etnic și mărimii grupului
social. Alți factori care joacă un rol important includ izolarea socială și imigrarea, legată
de adversitate socială, discriminare rasială, șomaj și condiții proaste de locuit.

Abuzul de substanţe

Unele droguri au fost asociate cu apariția schizofreniei,

inclusiv canabisul, cocaina și amfetaminele. Aproape jumătate din cei care au
schizofrenie folosesc în mod excesiv droguri și/sau alcool. Rolul canabisului ar putea fi
cauzal, dar alte droguri ar putea fi folosite doar ca mecanisme de a face față depresiei,
anxietății, plictiselii și singurătății.

Canabisul este corelat cu o creștere proporțională cu doza a riscului de a avea tulburări

psihotice iar uzul frecvent este corelat cu dublarea riscului de psihoză și schizofrenie. În
timp ce mulți cercetători acceptă ideea conform căreia canabisul este o cauză ce
contribuie la apariția schizofreniei, această ipoteză rămâne controversată. Amfetamina,
cocaina și mult mai rar alcoolul pot provoca psihoze foarte asemănătoare schizofreniei.
Deși nu este în general acceptată drept cauză a bolii, bolnavii cu schizofrenie
folosesc nicotina mult mai des decât restul populației.

Factori de dezvoltare

Factori cum ar fi hipoxiile și infecțiile sau stresul și malnutriția mamei pe parcursul

dezvoltării fetale pot provoca o ușoară creștere a riscului de a apariție a schizofreniei. Cei
diagnosticați cu schizofrenie sunt mai des născuți iarna sau primăvara (cel puțin în
emisfera nordică), ceea ce poate fi un rezultat al ratei crescute de expunere la virusuri in
utero. Această diferență este de circa 5 - 8%. Infecțiile cu protozoarul Toxoplasma
Gondii, responsabil de toxoplasmoza, par a fi legate de schizofrenie în diverse feluri:
infecția acută poate produce simptome psihotice similare celor manifestate în
schizofrenie; anumite medicamente folosite în tratamentul uman al schizofreniei
manifestă o acțiune inhibitorie a replicării protozoarului Toxoplasma Gondii; numeroase
studii au arătat că în rândul bolnavilor de schizofrenie prezența de anticorpi pentru
Toxoplasma Gondii este mai frecventă decât în populația generală; expunerea copilului în
copilărie la un mediu în care există pisici este considerat a fi un factor de risc la
schizofrenie în sine, pisicile fiind cunoscute a fi principalul purtător și vehicul pentru
protozoarul responsabil de toxoplasmoza umană.

Mecanisme

Au fost făcute mai multe încercări de a explica legătura dintre afectarea funcționării
creierului și schizofrenie. Una din cele mai frecvente este ipoteza dopaminică, ce atribuie
psihoza unei interpretări eronate, de către minte, a descărcărilor neuronale dopaminergice.

Mecanisme psihologice

Numeroase mecanisme psihologice au fost implicate în apariția și persistența

schizofreniei. La persoanele diagnosticate cu schizofrenie, sau care prezintă riscul de a
face boala, au fost identificate devieri cognitive, în special în situații de stres sau care
produc confuzie. Unele componente cognitive pot reflecta deficite neurocognitive cum ar
fi pierderi de memorie, în timp ce altele pot fi legate de anumite probleme și experiențe.

În pofida unei manifestări demonstrate a unui afect plat, cercetări recente indică faptul că
mulți indivizi diagnosticați cu schizofrenie sunt reactivi din punct de vedere emoțional, în
particular față de stimuli de stres sau negativi, iar această sensibilitate poate fi cauza
vulnerabilității față de simptome sau a apariției tulburării. Unele date sugerează că ceea ce
constituie conținutul credințelor delirante sau al experiențelor psihotice se poate baza pe
cauze emoționale, iar modul în care persoana respectivă interpretează aceste experiențe
poate influența simptomatologia. Folosirea de „comportamente sigure” pentru a evita
amenințări imaginare poate contribui la cronicizarea delirurilor. Alte dovezi referitoare la
rolul mecanismelor psihologice vin din evaluarea efectelor psihoterapiei asupra
simptomelor schizofreniei.

Diagnostic

Schizofrenia este diagnosticată fie pe baza criteriilor din Manualul diagnostic și statistic
al tulburărilor psihice al Asociației Psihiatrice Americane, versiunea DSM-IV-TR, fie
din Clasificarea statistică internațională a bolilor și a problemelor de sănătate înrudite a
Organizației Mondiale a Sănătății, numit ICD-10. Aceste criterii utilizează experiențele
raportate de bolnavi și anomaliile de comportament raportate, urmate de evaluarea clinică
efectuată de către un profesionist în domeniul sănătății mintale. Simptomele legale de
schizofrenie apar de-a lungul unui continuum al populației și trebuie să atingă o anumită
severitate pentru a fi pus acest diagnostic.

Criterii

Criteriile ICD-10 sunt în general folosite în țările europene, în timp ce criteriile DSM-IV-
TR sunt folosite în Statele Unite ale Americii și în restul lumii, fiind cele mai folosite în
cercetările științifice. Criteriile ICD-10 pun mai multă bază pe simptomele schneideriene
de prim rang. În practică, potrivirea dintre cele două este foarte mare.

Conform celei de-a patra ediţii revizuite ale Manualului diagnostic şi statistic al
tulburărilor psihice (DSM-IV-TR), pacientul trebuie să aibă cel puţin trei din următoarele
criterii de diagnostic:

Simptome caracteristice: două sau mai multe dintre următoarele, fiecare prezent
majoritatea timpului într-o perioadă de o lună (sau mai puţin, dacă simptomele au intrat în
remisie datorită tratamentului).

 Delir
 Halucinații
 Vorbire dezorganizată, care este o manifestare a tulburării de gândire
formală
 Comportament sever dezorganizat (de exemplu, îmbrăcăminte nepotrivită,
țipete frecvente) sau comportament catatonic
 Simptome negative: Afect plat (lipsa sau refuzul unui răspuns emoțional),
alogie (lipsă sau degradare a vorbirii) sau avoliție (lipsă sau degradare a
motivației)
Dacă delirul este considerat bizar sau halucinațiile constau în a auzi o voce care
comentează acțiunile pacientului, sau a auzi două sau mai multe voci care
conversează între ele, prezența numai a acelui simptom este suficientă în ce
privește cele de mai sus. Criteriul vorbirii dezorganizate este întrunit doar dacă
este suficient de sever pentru a afecta serios comunicarea.

2. Disfuncție socială sau ocupațională: Pentru o parte semnificativă a timpului de la

debutul tulburării, una sau mai multe domenii de funcționare cum ar fi munca,
 relațiile interpersonale sau grija față de sine sunt în mod hotărât sub nivelul avut
înainte de debutul tulburării.
3. Durată semnificativă: semnele continue de dezorganizare persistă pentru cel puțin
șase luni. Această perioadă de șase luni trebuie să includă cel puțin o lună de
simptome (sau mai puțin, dacă simptomele au cedat la tratament).

Dacă semnele tulburării sunt prezente mai mult de o lună dar mai puțin de șase luni,
diagnosticul aplicat este cel de tulburare schizofreniformă. Dacă simptomele de psihoză
durează mai puțin de o lună, tulburarea poate fi diagnosticată ca scurtă tulburare
psihotică, iar alte tulburări pot fi clasificate drept tulburare psihotică altfel neprecizată. Nu
se poate pune diagnosticul de schizofrenie dacă tulburarea afectivă este prezentă în mod
substanțial (deși în acest caz se poate pune diagnosticul de tulburare schizoafectivă), sau
dacă există simptome de tulburare pervazivă de dezvoltare, cu excepția cazului în care
există delir sever sau halucinații severe, și nici dacă simptomele sunt rezultatul fiziologic
direct al unei tulburări medicale generale sau al unei substanțe, cum ar fi abuzul de
droguri sau de medicamente.

Subtipuri ale bolii

DSM-IV-TR conține cinci subclase al schizofreniei; totuși cei care elaborează DSM-
5 recomandă eliminarea lor din noua clasificare:

 Tipul paranoid: sunt prezente delirul sau halucinațiile auditive, dar tulburarea de
gândire, comportamentul dezorganizat și afectul plat nu sunt prezente. Delirul este
persecutoriu și/sau grandios dar pe lângă acesta pot fi prezente alte teme cum ar fi
gelozia, religiozitatea sau somatizarea. (DSM codul 295.3/ICD codul F20.0)
 Tipul dezorganizat: Numit schizofrenie hebefrenică în ICD. Acesta cuprinde
concomitent tulburarea de gândire și afectul plat. (DSM codul 295.1/ICD codul
F20.1)
 Tipul catatonic: Subiectul este aproape imobil sau prezintă mișcări agitate, lipsite
de sens. Simptomele pot include stupoarea catatonică și flexibilitatea cerosă. Forma
catatonică poate culmina cu starea de „catatonie pernicioasă”: bolnavul imobil
prezintă febră crescută cu tulburări vegetative grave, care pot provoca moartea. (DSM
codul 295.2/ICD codul F20.2)
 Tipul nediferențiat: Sunt prezente simptome psihotice dar nu sunt îndeplinite
criteriile pentru tipurile paranoid, dezorganizat și catatonic. (DSM codul 295.9/ICD
codul F20.3)
 Tipul rezidual: Simptomele pozitive sunt prezente doar la un nivel scăzut de
intensitate. (DSM codul 295.6/ICD codul F20.5)

ICD-10 definește două subclase adiționale:

 Depresia post-schizofrenică: O perioadă depresivă care apare în urma unei boli de

schizofrenie, perioadă în care simptomele de schizofrenie pot fi încă prezente. (ICD
codul F20.4)
 Schizofrenia simplă: Dezvoltarea insidioasă sau treptată a unor simptome negative
grave fără a trece prin perioade de psihoză. (ICD codul F20.6)

Diagnostic diferenţial

Simptomele de psihoză pot fi prezente în alte tulburări mentale, inclusiv în tulburarea

bipolară, tulburarea de personalitate borderline, intoxicația cu medicamente și psihoza
indusă de droguri. Delirurile („ne-bizare”) sunt de asemenea prezente în tulburarea de
delir, iar izolarea socială în tulburarea de anxietate socială, tulburarea de personalitate
evazivă și tulburarea de personalitate schizotipică. Comorbiditatea schizofreniei cu
tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) apare mult mai frecvent decât s-ar putea datora
unei pure întâmplări, deși poate fi dificil să se distingă între obsesiile din TOC și
delirurile din schizofrenie.

O examinare medicală și neurologică mai generale pot fi necesare pentru a exclude boli
somatice care pot produce uneori simptome de psihoză asemănătoare schizofreniei, cum
sunt tulburările metabolice, infecțiile sistemice, sifilisul, SIDA, epilepsia și leziunile
cerebrale. Poate fi necesar să fie eliminat ca diagnostic delirul, care poate fi decelat prin
halucinații vizuale, debut brusc și nivel de conștiință variabil, ceea ce indică o afecțiune
medicală de bază. Investigațiile acestea nu sunt în general repetate la recăderea în boală,
cu excepția prezenței unei recomandări medicale specifice sau unor posibile efecte
adverse ale medicației antipsihotice.

Prevenţie

Actualmente dovezile privind efectivitatea intervențiilor pentru prevenirea schizofreniei

nu sunt concludente. Deși există unele dovezi privind faptul că intervenția precoce asupra
persoanelor cu un episod de psihoză poate îmbunătăți rezultatele pe termen scurt, există
un beneficiu scăzut al acestor măsuri după cinci ani de la aplicarea lor. Încercarea de a
preveni schizofrenia în faza prodromală are beneficii nesigure, iar în anul 2009 astfel de
încercări nu erau recomandate. Prevenția este dificilă deoarece nu există indicatori de
încredere care să prezică apariția ulterioară a bolii. Totuși, unele cazuri de schizofrenie ar
putea fi amânate sau posibil prevenite descurajând folosirea canabisului, în special de
către tineri. Indivizii care provin din familii cu cazuri de schizofrenie pot fi mai
vulnerabili la psihozele induse de canabis. Un studiu a descoperit că în cazul tulburărilor
psihotice induse de canabis, ele sunt urmate de apariția unor psihoze persistente în
aproximativ jumătate din cazuri.

Cercetarea teoretică se focalizează asupra strategiilor care ar putea micșora incidența

schizofreniei. Una dintre abordări încearcă să înțeleagă ce se petrece la nivel genetic și
neurologic pentru a explica apariția bolii, astfel încât să poată fi dezvoltate intervenții
biomedicale. Totuși, efectele genetice multiple și variate, de mică amploare și
interacțiunile cu mediul înconjurător fac ca acest lucru să fie dificil. În mod alternativ,
strategiile de sănătate publică pot remedia în mod selectiv factori socio-economici care
sunt corelați cu rate ridicate ale schizofreniei în anumite grupuri, legate de exemplu de
imigrare, etnicitate sau sărăcie. Strategiile la nivelul întregii populații ar putea promova
servicii care să asigure nașteri sănătoase și creștere sănătoasă, inclusiv în domenii ale
dezvoltării psihologice, cum ar fi cogniția. Totuși, nu există suficiente dovezi pentru a
pune actualmente în aplicare astfel de idei, iar anumite probleme generale nu sunt
specifice schizofreniei.

Tratament

Tratamentul primar pentru schizofrenie este reprezentat de medicamentele antipsihotice,

adeseori în asociere cu suportul psihologic și social. Spitalizarea poate avea loc pentru
episoade severe, fie în mod voluntar, fie (dacă legislația medicală o permite) prin
tratament forțat. Spitalizarea pe termen lung se întâlnește rar, începând de la
dezinstituționalizarea care a debutat în anii '50. Serviciile de sprijin comunitare includ
centre de primire, vizite făcute de către membrii serviciilor medicale comunitare, angajări
subsidiate și grupuri de sprijin; acestea se întâlnesc în mod frecvent. Unele dovezi indică
faptul că exercițiul fizic regulat are un efect pozitiv asupra sănătății fizice și mentale a
bolnavilor de schizofrenie.
Terapia convulsivantă electrică - TCE (electroșoc: Cerletti și Bini, 1938)
sau farmacologică (șocul cardiazolic: von Meduna, 1934), precum
și coma hipoglicemică cuinsulină (Sakel, 1933), introduse empiric pe baza unor
ipoteze fiziopatologice ulterior infirmate, dar având totuși o eficacitate certă, au căzut în
desuetudine după introducerea tratamentului medicamentos neuroleptic. Totuși, în cazul
unor stări catatonice grave cu pericol vital (catatonia pernicioasă), electroșocul reprezintă
și în prezent terapia de elecție.

Prognostic

Schizofrenia aduce cu sine mari costuri umane și economice. Rezultatul acesteia este o
speranță de viață cu 12–15 ani mai redusă, în principal datorită corelării ei cu obezitatea,
modul de viață sedentar și cu fumatul, rata crescută a sinuciderii jucând un rol
secundar. Aceste diferențe în ceea ce privește speranța de viață au crescut între anii '70 și
'90, iar între anii '90 și prima decadă a secolului al XXI-lea nu s-au schimbat substanțial
în cazul unui sistem de sănătate cu acces gratuit (Finlanda).

Schizofrenia este o cauză majoră de handicap, psihoza activă fiind pe locul al treilea,
după cvadriplegie și demență, fiind o cauză mai importantă
decât paraplegia șiorbirea. Aproximativ trei sferturi dintre bolnavii de schizofrenie au un
handicap continuu cu recăderi. Unii bolnavi se recuperează complet, iar alții funcționează
bine în societate. Cei mai mulți bolnavi pot trăi independent, cu ajutorul comunității. La
cei care au un prim episod de psihoză un rezultat bun pe termen lung apare în 42% din
cazuri, unul intermediar în 35% din cazuri, iar unul slab în 27% din cazuri. Aceste
rezultate par mai bune în țările în curs de dezvoltare decât în țările dezvoltate. Aceste
concluzii au fost însă puse la îndoială.

O rată a sinuciderii peste medie este corelată cu schizofrenia. Ea a fost raportată ca fiind
de 10%, dar o analiză mai recentă a studiilor și statisticilor a revizuit această estimare la
4,9%, cel mai adesea în perioada următoare debutului bolii sau primei internări. Procentul
bolnavilor care încearcă să se sinucidă cel puțin o dată este de câteva ori mai mare (între
20 și 40%). Există o varietate de factori de risc, incluzând sexul masculin, depresia și
un coeficient de inteligență înalt.

Fumatul s-a dovedit puternic corelat cu schizofrenia în studii efectuate în diverse părți ale
lumii. Folosirea de țigarete este foarte mare la cei diagnosticați cu schizofrenie,
estimându-se că 80% - 90% dintre aceștia sunt fumători în mod regulat, în comparație cu
20% din restul populației. Bolnavii fumători tind să fumeze foarte mult, în plus fumează
țigarete cu conținut ridicat de nicotină.

Unele date sugerează că cei care suferă de schizofrenie paranoidă ar putea avea o
perspectivă mai bună de a trăi în mod independent și de funcționare profesională
adecvată.

III.112. TULBURĂRILE DE INTELECT

Termenului de tulburare mentală / tulburare de intelect i-au fost asociaţi, de-a

lungul timpului, şi alţi termeni cu sensuri diferite, deoarece ei vizau fie structura, fie
etiologia, fie gradul de handicap mental al persoanei respective.
Astfel, Esquirol, în secolul XVIII, pentru a putea face o diferenţiere între
tulburările mentale, stările de demenţă şi slăbire progresivă şi globală a potenţialului
mintal, a utilizat noţiunea de idiotism. În legătură cu aceasta el spune: “omul aflat în
starea de demenţă este lipsit de bunurile de care el se bucura altădată … Idiotul s-a găsit
întotdeauna în nenorocire şi mizerie… prezintă multe din trăsăturile copilăriei pe când
celălalt (dementul) păstrează în mare fizionomia omului matur. Idioţia nu este o boală,
este o stare în care facultăţile intelectuale nu s-au manifestat niciodată… începe odată cu
viaţa. Nimic n-ar putea da bieţilor idioţi chiar pentru câteva clipe mai multă raţiune, mai
multă inteligenţă.”
Termenii de idiot, imbecil, înapoiat sau întârziat mintal sunt întroduşi de Seguiu,
care-i foloseşte în lucrarea “Traite moral de hygiene et education des idiots” 7. Oligofrenia
este pentru prima dată denumită de Krepelin iar mai apoi de Luria. Alţi autori, vrând să
facă o distincţie clară între cauzele acestei boli, operează cu alte două noţiuni: debilitate
mintală normală şi patologică. Alte cuvinte care au cunoscut şi ele largă circulaţie sunt
termeni ca: retardare, incapacitate, handicap.
Însă pentru a fi reflectată cât mai fidel realitatea, mulţi autori au explicat sensul
acestor termeni apreciind că astfel s-ar putea evita consecinţele care rezultă din dubla sau
polisemantica acestora.
Intârzierea mentală cuprinde toate cazurile la care se observă o rămânere în urmă a

7
apud Petru Arcan şi Dumitru Ciumăgianu, (1980) Copilul deficient mintal, Ed. Facla, Timişoara, p. 21
psihicului sau o dezvoltare deficitară a inteligenţei, fapt ce nu permite atingerea unui
anumit prag al normalului pe toată durata vieţii. Mariana Roşca consideră că prin
folosirea acestui termen, persoana cu astfel de probleme poate fi ocolită de experienţe
traumatizante. 8
Termenul de debilitate mentală se referă la “prima zonă de insuficienţă - legată de
exigenţele societăţii, exigenţe care sunt variabile de la o societate la alta, de la o vârstă la
alta – insuficienţă ai cărei determinanţi sunt biologici (normali sau patologici), având un
efect ireversibil în starea actuală a cunoştinţelor noastre.”
Debilitatea reprezintă în acelaşi timp şi gradul cel mai uşor al întârzierii mentale.

Oligofrenia este văzută de Luria ca o “insuficienţă determinată de lezări ale

sistemului nervos central”, ceea ce-i dă acestuia un caracter de bandit, indiferent dacă
acestă lezare a avut loc în perioada intrauterină sau cea postnatală.
Deficienţa mintală este starea în care un individ “din motive fiziologice sau
psihice, are nevoie de un ajutor special pentru a se adapta condiţiilor de existenţă, fără
acest ajutor el plasându-se mult sub posibilităţile sale reale.”
Apropiindu-se mult de termenul de întârziere mintală, termenul de retardare
mentală este un concept folosit pentru definirea tuturor formelor de activitate intelectuală
generală, situată semnificativ sub medie şi se stabileşte exclusiv pe baza coeficientului de
inteligenţă.”
Termenii cei mai des folosiţi, însă au rămas totuşi handicap mental şi deficienţă
mentală.
Pus în raport cu societatea, individul cu probleme psihice, a fost socotit handicapat
deoarece acesta nu-şi va putea exercita rolul său social, nu va putea să se integreze în
societate sau nu va putea să îndeplinească expectanţele societăţii.
Handicapul mental implică nişte limite intelectuale peste care acel individ nu va
putea să se dezvolte.
Însă, problema acestor persoane poate fi pusă nu numai din perspectiva societăţii,
ci şi din perspectiva individului. Astfel, societatea poate fi considerată ca prezentând un
handicap deoarece, fiind formată din mai mulţi membri cu o dezvoltare psihică normală,
nu poate asigura condiţiile necesare desfăşurării unui individ cu o dezvoltare psihică
anormală.

8
Roşca, Mariana, (1967) Psihologia deficienţilor mintali, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, p.8.
 Celălalt termen la care s-au oprit unii autori este deficienţa mentală, deoarece
consideră ei că aceasta poate fi asociată celorlalte forme de deficienţă: auditivă, vizuală,
motrică, senzorială.
Aprecierea acestor doi termeni nu reduce însă posibilitatea utilizării celorlalţi
termeni deoarece aceştia pot fi folosiţi şi interdisciplinar.

Gradele întârzierii mintale

După mai multe cercetări efectuate de-a lungul timpului, s-a observat că
handicapul de intelect diferă ca structură şi profunzime. Luându-se în calcul coeficientul
de inteligenţă dar şi posibilitatea de adaptare, integrare, formarea autonomiei personale,
de elaborare a comportamentelor comunicaţionale şi de relaţionare, s-a ajuns la o
diferenţiere a handicapurilor de intelect pe mai multe trepte sau în diferite grade. 9
Aceste grade sunt:
1. Intelectul de limită (liminar)
Coeficientul de inteligenţă care corespunde acestui grad este cuprins între 85 şi 90
(ca limită superioară) şi 70. Această treaptă marchează graniţa între normalitate şi
handicap.
Printre caracteristicile somatice avem:
- dezvoltare somatică insuficientă atât ponderal cât şi structural;
- semne de rahitism de tip sechelar;
- anemie carenţială.
Neurologic, liminarul se distinge prin:
- tulburări motorii de tip paretic sau paralitic cu o anumită sistematizare;
- tulburări cerebeloase minore;
- tulburări extrapiramidale în caz de encefalopatie;
- diverse leziuni ale nervilor cranieni.
Studiindu-i în cadrul procesului de învăţământ, cercetătorii evidenţiază necesitatea
efortului depus de instructor pentru ca elevul liminar să poată îndeplini cerinţele
educaţionale.

9
Verza, Emil, (1998) Psihopedagogie specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, p. 27.
 Un rol important în obţinerea succesului şcolar la aceşti copii îl joacă şi imaginea
de sine, care nu numai că poate împiedica îndeplinirea exigenţelor şcolare dar are ca efect
şi adoptarea unui comportament negativist, care prezintă frecvente tulburări.
La acestea se adaugă blocaje în mecanismul gândirii, factorul verbal şi de
integrare a căror organizare sunt slab reprezentate.

2. Debilitatea mentală sau deficienţa mintală de gradul I

Aceasta este a doua treaptă a handicapului mental şi corespunde unui coeficient de
inteligenţă ale cărui valori sunt cuprinse între 50 şi 70.
Caracteristicile care aparţin acestei trepte s-au înregistrat la diferite nivele.
Astfel, la nivelul percepţiilor analiza şi sinteza informaţiilor este deficitară din
cauza atenţiei care se concentrează asupra unor elemente periferice (culoare, greutate)
aceste procese necesitând un timp mai îndelungat.
Sub aspectul reprezentărilor, s-a ajuns la concluzia că reprezentările debililor
mintali sunt distorsionate datorită: îngustimii câmpului perceptiv, orientării dificile în
spaţiu, lipsei de flexibilitate a activităţilor cognitive.
La nivelul cognitiv, debilii mintali se remarcă prin gândire reproductivă, practică,
concretă. Aceasta rezultă din neputinţa de generalizare, abstractizare, comparare,
identificare. Însă un fapt ce a atras atenţia în studiul debililor mintal, a fost acela că, fiind
pus în faţa unor obiecte asemănătoare într-o oarecare măsură, debilul mintal reuşeşte să
distingă mai repede deosebirile dintre obiecte decât asemănările dintre ele. O altă
particularitate a gândirii debilului mintal este calitatea ancorării. Pentru astfel de persoane
a apela la cunoştinţele vechi şi a le pune în legătură cu cele noi este un proces dificil din
care el poate să iasă mai greu.
Limbajul la debilii mintali apare cu întârziere faţă de copilul normal (doi ani),
cuprinde noţiuni cheie, iar din punct de vedere gramatical, exprimarea este anevoioasă şi
defectuoasă.
Un alt proces cognitiv care se desfăşoară deficitar la debilii mintal, este memoria.
Aceasta nu are caracter voluntar; de cele mai multe ori este involuntară iar reproducerile
sunt “infidele” realităţii. Transferul de cunoştinţe deasemenea are şi el foarte mult de
suferit, iar pentru a realiza cu succes procesul memorării, aceştia au nevoie de foarte
multe repetiţii.
 Deficienţele motrice ale debililor mintali sunt observate în: viteză şi precizie
redusă a mişcărilor, reglare deficitară a forţei musculare datorită insuficienţei senzaţiilor
kinestezice, lateralitate manuală stângă sau ambidextră, dexteritate manuală scăzută.
Tulburările de ordin afectiv-emoţional au forma depresiunilor, ostilităţii faţă de
adulţi, absenţei răspunsului la solicitări, anxietăţii, tensiunii emotive, simptome nevrotice
variate.
În plan social, debilii mintali de gradul I care au primit o pregătire profesională
adecvată (în care au fost împlicaţi atât ei cât şi instructorii) şi nu prezintă tulburări de
personalitate, sunt capabili să-şi câştige în mod independent mijloacele de subzistenţă.

3. Deficienţa mintală de gradul II (imbecilitatea) este atribuţia persoanelor care

au coeficient de inteligenţă cuprins între 50 şi 20.
Caracteristicile somatice ale acestei categorii de handicapaţi sunt:
- aspect displastic facio-cranian (hipertelorism, asimetrii craniene, gură de lup,
facies de pitic, urechi malformate, displazii faciale, proeminenţa globilor
oculari);
- malformaţii viscerale (hepato-spleno-megalie, hernii ale peretelui abdominal);
- tulburări de dezvoltare somatică cu deficit pondero-statural;
- anomalii genitale.
Neurologic, imbecilii sunt caracterizaţi prin tulburări de motricitate la care se
adaugă: microcefalie, hidrocefalie, craniostenoze, displazii faciale.
Activitatea cognitivă a acestei categorii de handicapaţi mental, este deficitară şi
ea. Atenţia, memoria, gândirea, limbajul sunt limitate şi nu pot fi dezvoltate şi antrenate
decăt într-un cămin şcoală. Deprinderile, dobândite, ale acestora, le dau posibilitatea de a
îndeplini anumite cerinţe simple, dar necesită în continuare o supraveghere din partea
familiei sau a instituţiilor speciale.
4. Deficienţa mintală de gradul III – idioţia
Această formă a handicapului mental constituie forma cea mai gravă şi mai este
întâlnită şi sub numele de demenţă.
Coeficientul de inteligenţă al acestor persoane este situat sub 20.
Somatic, idioţii prezintă frecvente malformaţii ale corpului, de cele mai multe ori
fiind prezente mai multe, ceea ce indică de la prima vedere, existenţa anormalităţii.
 Sistemul imunitar al acestora nu este rezistent, astfel încât orice infecţie poate
provoca moartea. De altfel, s-a constatat că puţine persoane cu astfel de handicap trăiesc
mai mult de 19 ani.
Nivelul cogniţiei este redus destul de mult. Astfel, limbajul se rezumă la
monosilabe, cazurile în care ei folosesc cuvinte întregi fiind izolate. Gândirea este şi ea
limitată, idiotul stabilind doar relaţii între trebuinţele de bază şi obiectele uzuale. Atenţia
este involuntară pentru perioade scurte de timp, iar senzaţiile şi percepţiile sunt
inexistente. Datorită inexistenţei acestora, ei nu suferă dureri iar uneori au tendinţa de a
mânca orice fiindcă le lipseşte simţul gustativ. Activitatea psihomotrică se rezumă la
simple acte sau gesturi reflexe şi de aceea ei nu pot executa acte ale mişcării şi hrănirii,
necesitând în totalitate sprijinul şi supravegherea unor persoane competente.
IV. ASISTENŢA SOCIALĂ A BOLNAVULUI PSIHIC

În lume exista peste 400 milioane de oameni cu tulburari mentale. Cu toate

acestea majoritatea nu primesc nici măcar tratamentul de bază, în special in regiunile
sărace ale lumii. O parte a instituţiilor şi agenţiilor specializate nici macar nu pot lua în
considerare propuneri de a trata problemele sănătăţii mentale. Acelea care o fac o
considera de importanţă minoră, umbrită de nevoia presantă de a salva vieţi prin tratarea
bolilor fizice.
Cu toate acestea, sănătatea mentală poate imbunătăţi starea generală de bine şi
poate preveni apariţia altor boli. Sărăcia şi starea mentală de bine sunt inter-relate, aşa că
sănătatea mentală ar trebui sa fie considerată o componentă integrală, inseparabilă a
bunăstării publice.
Numeroase studii şi rapoarte începand din anii '90 au aratat ca probleme ale
sanatatii mentale, cum ar fi depresia, sunt mai frecvente printre săraci (Bulletin of the
World Health Organization, vol 81, p. 609). De asemenea, schimbările sociale rapide şi
urbanizarea in ţările în dezvoltare au condus la creşterea ratei sinuciderilor (Culture,
Medicine and Psychiatry, vol 23, p. 25).
Aceste tulburari au un impact semnificativ asupra starii de bine din punct de
vedere fizic şi psihic. De exemplu, depresia reduce abilitatea oamenilor de a munci şi
creste costurile ingrijirilor de sanatate. In mod tipic oamenii cu depresie merg la doctorii
lor cu simptome care nu au o cauza fizica. Dar doctorii trateaza aceste simptome ca şi
cum ar fi rezultatul afectarii organice, conducand la costuri nenecesare în loc să se
adreseze problemei de bază ce ţine de sanatatea mentala. Aceasta conduce la un cerc
vicios al deprivarii şi bolii mentale, nu mult diferit de cercul vicios al deprivarii şi
bolilor infectioase.

În acest moment sunt întâlnite două abordări clar diferite, cel mai adesea
prezentate în opoziţie una faţa de alta, asupra modalităţilor de îngrijire ale bolnavului
psihic.
Abordarea tradiţională indică drept loc de desfăşurare a intervenţiei spitalul de
psihiatrie care devine pentru perioade medii, lungi sau nedeterminate universul
“bolnavului”. Spitalul este nu doar centrul în care îi sunt oferite serviciile medicale,
psihologice, sociale şi spirituale necesare ci are şi (sau mai ales) menirea de a feri
“bolnavul” de factorii perturbatori din mediul fizic şi social.
 Perspectiva alternativă îşi are originea în curentul “antipsihiatric” conturat în anii
`70 ai secolului XX. Unul din centrele care au avut contribuţii remarcabile la acest
demers a fost Spitalul de Psihiatrie “Socola” din Iaşi. Una din diferenţele de abordare
constă în menţinerea persoanei cât mai mult în mediul său familial.

IV.1. PRINCIPII ŞI VALORI ALE ASISTĂRII BOLNAVULUI PSIHIC /

DEFICIENTULUI MENTAL 10:

1. Responsabilitatea echipei comunitare - presupune responsabilitatea pentru persoana

cu probleme de sănătate mintală la orice moment, indiferent dacă aceasta se găseşte într-o
facilitate de îngrijire (spitalicească, centru de zi, centru de reabilitare etc.) sau în
comunitate. A avea această responsabilitate este un lucru dificil, deoarece persoana
frecventează numeroase unităţi de îngrijire, nu are o constanţă profesională şi dispune de
resurse în general limitate de trai independent. Responsabilitatea pentru persoanele cu
probleme de sănătate mintală se încadrează unei logici de cuprindere geografică şi se
operaţionalizează după o prealabilă evaluare a nevoilor populaţionale din aria de
cuprindere dată (pentru evaluarea problemelor existente în comunitatea deservită şi
identificarea posibilelor soluţii de întâmpinare a acestora).
2. Participarea comunităţii - comunitatea deservită de un sistem integrat de îngrijiri de
sănătate mintală participă la deciziile şi coordonarea acestuia. În general, implementarea
unor programe comunitare de îngrijiri de sănătate mintală s-a confruntat la început cu o
rezistenţă crescută a comunităţii de a-şi asuma şi de a susţine aceste iniţiative. Aceste
rezerve ale comunităţii se datorează, pe de o parte, atitudinilor negative care mai persistă
în legătură cu boala mintală, dar şi faptului că implementarea programelor s-a făcut iniţial
fără consultarea comunităţilor. Actualmente, în consiliile directoare ale sistemelor de
suport comunitar sunt invitaţi să participe lideri politici şi persoane marcante din
comunitate, precum şi orice persoană care poate să aibă un statut de lider informal (în
special lideri ai comunităţilor etnice sau religioase). Tendinţa actuală în sistemele
funcţionale de îngrijiri de sănătate mintală este aceea de a realiza planul de servicii cu
sprijinul reprezentanţilor comunităţii. Realizarea planurilor de servicii se face după o

10
Ordin nr. 374 din 10/04/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02/05/2006, privind
aprobarea Strategiei în domeniul sănătăţii mintale. Partea I. Preambul
prealabilă educare a participanţilor asupra sistemului de îngrijiri, precum şi de informare
asupra resurselor disponibile, asupra prevederilor legale şi de funcţionare practică a
unităţilor de îngrijire din sistem. Planul de servicii pentru o populaţie dintr-o anumită arie
de cuprindere se realizează nu numai prin consultări cu liderii comunitari, ci şi printr-o
prealabilă analiză a nevoilor populaţionale şi după o consultare cu reprezentanţi ai
beneficiarilor şi familiilor lor.
3. Accesibilitatea serviciilor - presupune toate mecanismele puse în joc pentru ca
persoanele care au nevoie de îngrijiri să cunoască serviciile din comunitate şi să facă uz
de acestea. În primul rând, accesibilizarea unui serviciu presupune o locaţie spaţială uşor
de localizat şi de atins, precum şi o accesibilitate lingvistică - acolo unde există minorităţi
etnice/lingvistice, serviciul va cuprinde în echipa sa terapeutică persoane aparţinând
respectivei comunităţi. Accesibilizarea serviciilor presupune şi angajarea echipei
terapeutice în acţiuni sociale, care implică campanii de promovare a serviciilor,
intervenţii care să crească şansa ca persoanele care au nevoie de tratament să beneficieze
într-adevăr de acesta, căutarea unor soluţii de asistenţă locativă mai ieftină, precum şi
găsirea unor oportunităţi şi soluţii pentru reinserţia profesională. Pentru a realiza aceste
obiective, echipa terapeutică trebuie să se angajeze activ în acţiuni şi campanii de
reducere a stigmatizării persoanelor cu probleme severe de sănătate mintală.
4. Echilibru între componentele sistemului - fiecare componentă a sistemului trebuie să
fie în echilibru cu celelalte, astfel încât persoana în dificultate să poată beneficia de
îngrijiri, indiferent de nevoile ei. A realiza un echilibru între componentele unui sistem
comunitar este un lucru dificil din mai multe puncte de vedere. În primul rând, serviciile
publice, private şi neguvernamentale pot să propună programe care în fond nu fac nimic
altceva decât să dubleze oferta, lăsând componente de servicii sub- sau nedezvoltate
deloc. În al doilea rând, existenţa unor profesionişti, echipe de profesionişti sau grupe de
consumatori care se angajează activ în dezvoltarea unui anumit sector al sistemului poate
să aibă ca rezultat subdezvoltarea unor alte sectoare prin alocarea preferenţială de resurse
umane şi materiale. Pentru a asigura echilibrul ofertei de servicii, fiecare sistem de suport
comunitar necesită un management centralizat care să aloce resursele în funcţie de
nevoile reale ale beneficiarilor.
5. Continuitatea îngrijirilor - în mod ideal, continuitatea îngrijirilor înseamnă că fiecare
consumator beneficiază de servicii de la aceiaşi profesionişti pe tot parcursul îngrijirii
sale. Serviciile de sănătate mintală tind să fie compartimentalizate, iar transferul
informaţiilor despre evoluţia, tratamentele şi nevoile beneficiarilor se face uneori
anevoios, datorită birocraţiei crescute şi aspectelor legate de confidenţialitate în
transmiterea informaţiilor. Alternativa cea mai eficientă este aceea a managementului de
caz. Managerul de caz ideal are atât rol de susţinător al consumatorilor (prin acţiuni de
advocacy), de manager de sistem, prin integrarea tuturor informaţiilor despre serviciile şi
programele disponibile în teritoriu, precum şi de terapeut. Pentru a-şi îndeplini aceste
obiective, managerul ar trebui să aibă o încărcătură de cazuri redusă, deservind în mod
ideal maximum 15 clienţi.
6. Alternative minimal restrictive - alternativele minimal restrictive presupun tratarea
persoanelor cu probleme de sănătate mintală în unităţi de îngrijire care să interfereze cât
mai puţin cu drepturile lor civile şi cu participarea lor la viaţa comunitară. În această
ordine de idei, spitalizarea va fi indicată numai atunci când este strict necesară, fie
datorită riscului de auto- sau heteroagresivitate, fie datorită necesităţii aplicării unor
tratamente sau investigaţii speciale.
7. Accentul pe reabilitare - interesul pentru reabilitare este dublu. În primul rând,
politicile de dezinstituţionalizare grăbite ale anilor â70 au "aruncat" în stradă mulţi
psihotici cronici, al căror risc de deteriorare a funcţionării este foarte rapid în comunitate.
De asemenea, întârzierea demarării procesului reabilitativ după debutul maladiei aduce cu
sine o creştere a potenţialului de dizabilitate. Apariţia noilor generaţii de neuroleptice, cu
efecte secundare considerabil mai puţine, favorizează de asemenea procesul de reabilitare.
Principalul punct de greutate al procesului de reabilitare ar trebui să fie inserţia sau
reinserţia profesională, precum şi îmbunătăţirea abilităţilor funcţionale.
8. Specializarea îngrijirilor - asigurarea unor servicii care să deservească un anumit tip
de patologie sau care să ofere un anumit tip de îngrijire. În România, la un nivel
momentan neoficial, sunt recunoscute subspecializări, cum ar fi gerontopsihiatria,
psihiatria comunitară, psihiatria legală, psihoterapia sau tratamentul adicţiilor, dar nu
există prevederi legale care să statueze aceste supracompetenţe sau profesii în sine (cum
este cazul psihoterapiei). Unităţile de îngrijire, cu rare excepţii, sunt de tip "psihiatrie
generală", alăturând clienţi cu patologii şi niveluri de funcţionare psihosocială diferite.
9. Implicarea beneficiarilor şi a familiilor acestora în procesul de îngrijire - oferta
actuală a sistemului de îngrijiri de sănătate mintală este, în mare măsură, sub controlul
psihiatrului. Consultarea beneficiarilor, a familiilor acestora sau a formelor asociative
constituite sub egida implicării consumatorilor de servicii de sănătate mintală sunt acţiuni
deloc uzuale în practica zilnică. Dezvoltarea unor sisteme de îngrijiri care urmăresc o
integrare comunitară optimă implică un parteneriat activ între profesionişti şi utilizatorii
de servicii în domenii cum ar fi: acţiuni sociale comune, consultarea consumatorilor în
ceea ce priveşte furnizarea de servicii, dezvoltarea noilor servicii sau restructurarea celor
existente, implicarea familiilor ori comunităţii în procesul de îngrijiri, sprijinirea
iniţiativelor de întrajutorare şi suport comunitar etc.
10. Centrarea pe probe a practicii clinice şi comunitare - o serie de iniţiative şi
tehnologii în domeniul sănătăţii mintale şi-au dovedit, în momentul de faţă, fie
ineficienţa, fie faptul că sunt extrem de costisitoare în comparaţie cu proceduri sau
servicii alternative. Stabilirea unor standarde de calitate pentru serviciile de îngrijiri şi
asistenţă şi importarea şi adaptarea unor tehnologii şi formule de organizare care şi-au
dovedit eficienţa şi efectivitatea trebuie să reprezinte o prioritate a organizatorilor
reformei.

IV.2. SERVICII SPECIALIZATE DE SĂNĂTATE MINTALĂ

Serviciile specializate de sănătate mintală se realizează prin următoarele structuri 11:

a) centrul de sănătate mintală;

b) cabinetul psihiatric, cabinetul de evaluare, terapie şi consiliere psihologică, de
psihoterapie şi de logopedie;
c) centrul de intervenţie în criză;
d) servicii de îngrijire la domiciliu;
e) spitalul de psihiatrie;
f) staţionarul de zi;
g) secţia de psihiatrie din spitalul general;
h) compartimentul de psihiatrie de legătură din spitalul general;
i) centre de recuperare şi reintegrare socială;
j) ateliere şi locuinţe protejate;
k) centrul de consultanţă privind violenţa în familie.

11
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art.22
 Potrivit legii privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap12, persoana cu handicap poate beneficia de servicii sociale acordate în centre de
zi şi centre rezidenţiale de diferite tipuri, publice, public-private sau private.
Centrele de zi şi centrele rezidenţiale sunt structuri în care serviciile sociale sunt
acordate de personal calificat şi care dispun de infrastructura adecvată furnizării acestora;
în centrele rezidenţiale persoana cu handicap este găzduită cel puţin 24 de ore.
În sensul legii 448, tipurile de centre rezidenţiale pentru persoane cu handicap
sunt:
a) centre de îngrijire şi asistenţă;
b) centre de recuperare şi reabilitare;
c) centre de integrare prin terapie ocupaţională;
d) centre de pregătire pentru o viaţă independentă;
e) centre respiro/centre de criză;
f) centre de servicii comunitare şi formare;
g) locuinţe protejate;
h) altele.
Admiterea unei persoane cu handicap într-un centru rezidenţial, cu excepţia
centrelor de criză, centrelor respiro şi a locuinţelor protejate, se face în cazul în care
acesteia nu i se pot asigura protecţia şi îngrijirea la domiciliu sau în cadrul altor servicii
din comunitate.
Centrele pentru persoane cu handicap se înfiinţează ca structuri cu sau fără
personalitate juridică, în subordinea consiliilor judeţene, respectiv consiliilor locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, cu avizul şi în coordonarea Autorităţii Naţionale
pentru Persoanele cu Handicap.
În vederea desfăşurării unui tip de activităţi cu caracter inovator în domeniul
protecţiei persoanelor cu handicap, furnizorii de servicii sociale acreditaţi pot înfiinţa,
administra şi finanţa centre-pilot, pentru o durată de maximum 2 ani.
Evaluarea activităţilor cu caracter inovator se face de serviciul public
descentralizat competent teritorial al Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei,
în colaborare cu Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap.

12
Lege nr. 448 din 06/12/2006, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1006 din 18/12/2006, art 50-55
 Într-un centru de zi sau rezidenţial serviciile sociale pot fi furnizate în sistem
integrat cu serviciile medicale, de educaţie, de locuire, de ocupare a forţei de muncă şi
altele asemenea.
Persoanele cu handicap din centrele de zi sau rezidenţiale beneficiază de servicii
medicale din cadrul pachetului de servicii medicale de bază care se suportă din bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, conform Contractului-cadru
privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de
sănătate.
Coordonarea serviciilor sociale furnizate în sistem integrat se face de autoritatea
administraţiei publice locale sau de furnizorul de servicii sociale care înfiinţează,
administrează şi finanţează centrul.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării alocă fonduri de la buget pentru finanţarea
cheltuielilor aferente:
a) activităţilor de educaţie desfăşurate în centrele pentru persoanele cu handicap;
b) perfecţionării pregătirii profesionale a cadrelor didactice;
c) altor acţiuni şi activităţi, în condiţiile legii.
Persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită şi protejată într-un centru din
localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Finanţarea centrelor de zi şi rezidenţiale publice se face din bugetele locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora funcţionează acestea.
În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate
într-un centru din localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau
reşedinţa, persoana cu handicap poate fi îngrijită şi protejată într-un centru aflat în altă
unitate administrativ-teritorială.
Decontarea cheltuielilor dintre autorităţile administraţiei publice locale se face în
baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care
persoana cu handicap este îngrijită şi protejată.
Furnizorul de servicii sociale are obligaţia de a promova, facilita şi asigura
personalului programe de formare profesională, precum şi programe de instruire specifică
cu privire la problematica handicapului şi legislaţia în domeniu.
Personalul din cadrul centrelor are obligaţia respectării standardelor specifice de
calitate, precum şi a prevederilor legale privind drepturile persoanelor cu handicap.
 Nerespectarea standardelor specifice de calitate, precum şi a prevederilor legale
privind drepturile persoanelor cu handicap atrage, după caz, răspunderea disciplinară,
contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.
Personalul de specialitate care îşi desfăşoară activitatea în centrele publice din
mediul rural, de zi şi rezidenţiale pentru copiii şi adulţii cu handicap, beneficiază de
decontarea cheltuielilor de transport dus-întors de la domiciliu, în condiţiile legii.
Sumele necesare acordării drepturilor persoanelor cu handicap se asigură din
bugetele locale ale autorităţilor administraţiei teritoriale pe a cărei rază funcţionează
centrul.

IV.3. TIPURI DE INSTITUŢII DE PROTECŢIE ŞI ASISTENŢĂ A

PERSOANELOR CU TULBURĂRI PSIHICE / HANDICAP PSIHIC

1. Centrele-pilot13
Centrele-pilot sunt institutii de interes public cu personalitate juridica, care au
rolul de a asigura la nivel judetean sau local aplicarea politicilor si strategiilor de asistenta
speciala a persoanelor cu handicap, prin cresterea sanselor recuperarii si integrarii
acestora in familie ori in comunitate, si de a acorda sprijin si asistenta pentru prevenirea
situatiilor ce pun in pericol securitatea persoanelor cu handicap.
In vederea realizarii atributiilor ce le revin, centrele-pilot indeplinesc exclusiv
functia de executie prin asigurarea mijloacelor umane, materiale si financiare necesare
implementarii politicilor si strategiilor privind protectia speciala a persoanelor cu
handicap, prevenirea si combaterea marginalizarii sociale a acestora, precum si pentru
integrarea lor socio-profesionala.
Principiile care stau la baza activitatii centrelor-pilot sunt:
a) principiul egalitatii de sanse;
b) principiul respectarii demnitatii;
c) principiul asigurarii autonomiei;
d) principiul asigurarii intimitatii;
e) principiul asigurarii confidentialitatii;

13
Hotarare nr. 329 din 20 martie 2003 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare si
functionare a institutiilor de protectie speciala a persoanelor cu handicap, Monitorul Oficial nr. 228 din 4
aprilie 2003
 f) principiul abordarii individualizate a persoanelor cu
handicap
g) principiul implicarii active si depline a beneficiarilor;
h) principiul cooperarii si parteneriatului;
i) principiul recunoasterii valorii fiecarei fiinte umane si
valorizarii ei, indiferent de handicap.
Structura organizatorica a centrelor-pilot, numarul de personal, precum si bugetul
se aproba, dupa caz, prin hotarare a Guvernului, hotarare a consiliului judetean sau local,
dupa caz, hotarare a organelor de conducere ale organizatiilor neguvernamentale sau ale
celor care au ca obiect de activitate si protectia speciala a persoanelor cu handicap,
precum si ale cultelor recunoscute, potrivit legii, in Romania, pe baza fundamentarii
realizate de comitetul director.
Ponderea diferitelor categorii de personal, respectiv personal de conducere, de
specialitate, administrativ si de ingrijire, se stabileste prin ordin al presedintelui
Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap.
Finantarea cheltuielilor centrelor-pilot se asigura din:
a) contributiile proprii ale beneficiarilor sau ale intretinatorilor
acestora, care vor fi varsate in contul centrelor-pilot;
b) bugetele locale ale autoritatilor administratiei publice locale
care au aprobat infiintarea centrelor-pilot;
c) alte venituri realizate in conditiile legii.
Centrele-pilot functioneaza in coordonarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele
cu Handicap. Activitatea de coordonare si de control se exercita in conditiile legii.
Centrele-pilot indeplinesc urmatoarele atributii principale:
a) asigura cazarea, realizarea activitatilor de recuperare a persoanelor cu handicap
prin programe de terapie aplicate in mod direct prin munca in ateliere si prin terapii
asociate;
b) elaboreaza programe proprii de recuperare si integrare socioprofesionala si
familiala, colaborand cu centre similare, cu organizatii neguvernamentale din tara si din
strainatate;
c) asigura aplicarea politicilor si strategiilor nationale, judetene si locale, in
concordanta cu specificul centrelorpilot, intocmind proiecte si programe proprii care sa
asigure cresterea calitatii activitatii de protectie speciala a persoanelor cu handicap
asistate;
 d) monitorizeaza si analizeaza situatia persoanelor cu handicap, ulterior finalizarii
proiectelor si programelor de recuperare si integrare profesionala sau sociala;
e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de programele proprii de
recuperare;
f) intocmesc rapoarte de ancheta psihosociala si asigura includerea acestora in
programe si proiecte de recuperare;
g) asigura indeplinirea standardelor de calitate a serviciilor si a standardelor
ocupationale specifice personalului incadrat in centrele-pilot;
h) identifica mediile in care poate fi integrata orice persoana cu handicap care a
parcurs programele sau proiectele de recuperare;
i) acorda sprijin si asistenta de specialitate in vederea prevenirii situatiilor care
pun in pericol siguranta persoanelor cu handicap asistate;
j) dezvolta parteneriate si colaboreaza cu organizatii neguvernamentale, alti
reprezentanti ai societatii civile, in vederea diversificarii serviciilor de asistenta speciala,
in functie de realitatile si specificul local;
k) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.
In centrele-pilot pot fi asistate persoane cu handicap grav, accentuat sau mediu, la
cererea acestora ori a intretinatorilor legali, in limita locurilor disponibile si a resurselor
financiare alocate de ordonatorul principal de credite.

2. Centrele de ingrijire si asistenta

Centrele de ingrijire si asistenta au urmatoarele atributii:

a) asigura cazarea, hrana, cazarmamentul si conditiile igienico-sanitare
corespunzatoare persoanelor cu handicap asistate, precum si intretinerea si folosirea
eficienta a bazei materiale si a bunurilor din dotare;
b) asigura asistenta medicala curenta si de specialitate, recuperare, ingrijire si
supraveghere permanenta persoanelor cu handicap asistate;
c) intocmesc proiecte si programe proprii care sa asigure cresterea calitatii
activitatii de protectie speciala a persoanelor cu handicap, in concordanta cu specificul
centrului de ingrijire si asistenta, potrivit politicilor si strategiilor nationale, judetene si
locale;
d) organizeaza activitati cultural-educative si de socializare atat in interiorul
centrelor de ingrijire si asistenta, cat si in afara acestora;
 e) organizeaza activitati de ergoterapie in raport cu restantul functional al
persoanelor internate;
f) acorda sprijin si asistenta de specialitate in vederea prevenirii situatiilor care
pun in pericol siguranta persoanelor cu handicap;
g) dezvolta parteneriate si colaboreaza cu organizatii neguvernamentale si cu alti
reprezentanti ai societatii civile, in vederea diversificarii serviciilor de asistenta speciala,
in functie de realitati si de specificul local;
h) asigura consiliere si informare atat familiilor, cat si asistatilor, privind
problematica sociala (probleme familiale, psihologice etc.);
i) intervin in combaterea si prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de abuz din
partea familiei;
j) intervin in sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice ale persoanelor cu
handicap;
k) asigura respectarea standardelor si indicatorilor stabiliti de Autoritatea
Nationala pentru Persoanele cu Handicap;
l) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.

3. Centrele de recuperare si reabilitare

Centrele de recuperare si reabilitare au urmatoarele atributii:

a) asigura cazarea, hrana, cazarmamentul si conditiile igienico-sanitare
corespunzatoare persoanelor cu handicap asistate, precum si intretinerea si
folosirea eficienta a bunurilor din dotare;
b) asigura asistenta medicala curenta si de specialitate,
recuperare, ingrijire si supraveghere permanenta a persoanelor cu
handicap internate;
c) asigura programe individuale de recuperare specifice handicapului
si persoanei;
d) elaboreaza programe de recuperare, individuale si de grup,
adaptate afectiunilor fiecarei persoane;
e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de programul
de recuperare;
 f) organizeaza activitati de ergoterapie in raport cu restantul
functional al persoanelor internate;
g) organizeaza activitati psihosociale si culturale;
h) monitorizeaza si analizeaza situatia persoanelor cu handicap
internate, ulterior finalizarii programului de recuperare;
i) asigura consiliere si informare privind problematica sociala
(probleme familiale, psihologice etc.);
j) acorda sprijin si asistenta de specialitate in vederea prevenirii
situatiilor care pun in pericol siguranta persoanelor cu handicap;
k) dezvolta parteneriate si colaboreaza cu organizatiile
neguvernamentale si cu alti reprezentanti ai societatii civile, in
vederea diversificarii si imbunatatirii programelor de recuperare
oferite persoanelor cu handicap, in functie de realitatile si de
specificul local;
l) intervin in combaterea si prevenirea institutionalizarii ca
posibilitate de abuz din partea familiei;
m) intervin in sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice
persoanelor cu handicap institutionalizate;
n) asigura respectarea standardelor si indicatorilor stabiliti de
Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap;
o) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.

4. Centrele de integrare prin terapie ocupationala

Centrele de integrare prin terapie ocupationala au urmatoarele atributii:

a) asigura cazarea, hrana, cazarmamentul si conditiile igienico-sanitare
corespunzatoare persoanelor cu handicap asistate, precum si intretinerea si
folosirea eficienta a bazei materiale si a bunurilor din dotare;
b) asigura asistenta medicala curenta si de specialitate,
recuperare, ingrijire si supraveghere permanenta persoanelor cu handicap
internate;
c) intocmesc proiecte si programe proprii care sa asigure cresterea
calitatii activitatii de protectie speciala a persoanelor cu handicap,
 in concordanta cu specificul centrului, potrivit politicilor si
strategiilor nationale, judetene si locale;
d) elaboreaza programe individualizate sau de grup de terapie
ocupationala si alte tipuri de terapie, in vederea integrarii
socioprofesionale si familiale, colaborand in acest sens cu centre
similare si cu organizatii neguvernamentale din tara si din strainatate;
e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de
programele de terapie si asigura includerea lor in aceste programe;
f) intocmesc rapoarte de ancheta psihosociala;
g) asigura realizarea activitatilor de recuperare a persoanelor cu handicap prin
implementarea programelor de terapie mentionate mai sus;
h) monitorizeaza si analizeaza situatia persoanelor cu handicap ulterior
finalizarii programelor de terapie;
i) identifica mediile in care poate fi integrata orice persoana cu
handicap care a parcurs programele de terapie;
j) asigura conditiile necesare desfasurarii programelor de terapie in vederea
integrarii socioprofesionale a persoanelor cu handicap;
k) asigura echipamentul de munca si protectie si organizeaza activitati de
cunoastere si respectare a normelor de protectie si igiena a muncii;
l) acorda sprijin si asistenta de specialitate in vederea prevenirii situatiilor
care pun in pericol siguranta persoanelor cu handicap;
m) asigura autofinantarea centrului prin valorificarea serviciilor si produselor
realizate in cadrul acestuia;
n) asigura remunerarea asistatilor, in functie de munca depusa si de
beneficiile obtinute;
o) organizeaza activitati cultural-educative si de socializare atat in interiorul
centrelor, cat si in afara acestora;
p) asigura prin intermediul psiho- si socioterapeutilor integrarea
persoanelor cu handicap in grupuri mici si mixte, prin realizarea unor
relatii interumane cu valoare instructiva si educativa;
q) dezvolta parteneriate si colaboreaza cu organizatii neguvernamentale si cu
alti reprezentanti ai societatii civile, in vederea diversificarii serviciilor de
asistenta speciala, in functie de realitatile si de specificul local;
r) asigura consiliere si informare atat familiilor, cat si asistatilor, privind
problematica sociala (probleme familiale, psihologice etc.);
s) intervin in combaterea si prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de
abuz din partea familiei;
t) intervin in sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice ale
persoanelor cu handicap, in vederea integrarii acestora intr-o viata
normala;
u) asigura respectarea standardelor si indicatorilor stabiliti de
Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap;
v) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.

5. Centrele de zi

Centrele de zi indeplinesc urmatoarele atributii principale:

a) asigura activitatile instructiv-educative, de dezvoltare a abilitatilor si
disponibilitatilor cognitive, psihomotorii, afectiv-relationale si social-
adaptative, conform planului de interventie individualizat;
b) elaboreaza programe proprii de dezvoltare a abilitatilor si disponibilitatilor
cognitive, psihomotorii, afectivrelationale si social-adaptative, colaborand
cu centre similare, cu organizatii neguvernamentale din tara si din
strainatate;
c) asigura aplicarea politicilor si strategiilor nationale, judetene
si locale, in concordanta cu specificul centrelor de zi, intocmind proiecte si
programe proprii care sa asigure cresterea calitatii activitatii de protectie
speciala a persoanelor cu handicap asistate;
d) monitorizeaza si analizeaza situatia persoanelor cu handicap
asistate ulterior finalizarii proiectelor si programelor de recuperare si
integrare profesionala sau sociala;
e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de
programele proprii, intocmesc rapoarte de ancheta psihosociala si
asigura includerea acestora in programe si proiecte
instructiv-educative, de dezvoltare a abilitatilor si disponibilitatilor
cognitive, psihomotorii, afectiv-relationale si social-adaptative;
 f) asigura indeplinirea standardelor de calitate a serviciilor
oferite si a standardelor ocupationale specifice personalului incadrat;
g) identifica mediile in care poate fi integrata orice persoana cu
handicap beneficiara a programelor centrelor de zi;
h) acorda sprijin si asistenta de specialitate in vederea prevenirii
situatiilor care pun in pericol siguranta persoanelor cu handicap;
i) dezvolta parteneriate si colaboreaza cu organizatii
neguvernamentale, cu alti reprezentanti ai societatii civile, precum si
cu unitatile protejate, in vederea integrarii in munca a persoanelor cu
handicap si a diversificarii serviciilor oferite;
j) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice;
k) pun accent pe stimularea autonomiei personale si dezvolta increderea in
sine a persoanei cu handicap;
l) dezvolta un cod al conduitei cu familia, comunica si intretin
relatia permanenta cu aceasta, dezvolta servicii de consiliere si orientare;
m) rezolva probleme specifice persoanei cu handicap in legatura cu
ortezarea/protezarea;
n) acorda servicii de tip comunitar la domiciliul persoanei cu handicap;
o) dezvolta programe de sensibilizare a comunitatii cu privire la nevoile
specifice ale persoanei cu handicap;
p) asigura monitorizarea si evaluarea programelor proprii;
q) intervin in combaterea si prevenirea institutionalizarii ca
posibilitate de abuz din partea familiei;
r) asigura respectarea standardelor si indicatorilor stabiliti de
Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap.

6. Unitati de asistenta medico-socială14

Beneficiarii serviciilor acordate in unitatile de asistenta medico-sociale sunt

persoane cu afectiuni cronice care necesita permanent sau temporar supraveghere,
asistare, ingrijire, tratament si care, din cauza unor motive de natura economica, fizica,

14
Ministerul Sănătăţii, Instructiuni nr. 1 din 28/07/2003, de aplicare a Normelor privind organizarea,
functionarea si finantarea unitatilor de asistenta medico-sociale, aprobate prin H.G. 412/2003 Monitorul
Oficial nr. 599 din 08/22/2003
psihica sau sociala, nu au posibilitatea sa isi asigure nevoile sociale, sa isi dezvolte
propriile capacitati si competente pentru integrare sociala.
Internarea in unitatile de asistenta medico-sociale este recomandata de catre
unitati sanitare cu paturi si este conditionata de evaluarea medico-sociala prealabila,
efectuata in conformitate cu grila de evaluare medico-sociala aprobata prin reglementarile
comune ale Ministerului Sanatatii si ale Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si
Familiei.
Evaluarea medico-sociala a persoanelor cu nevoi medico-sociale se face in unitati
sanitare cu paturi de catre personalul medico-sanitar al acestor unitati si, respectiv, de
catre serviciul public de asistenta sociala din cadrul unitatilor administrativ-teritoriale in
care isi au domiciliul persoanele respective.
Internarea in unitatile sanitare cu paturi in vederea evaluarii medicale se
efectueaza in conformitate cu reglementarile legale in vigoare privind conditiile acordarii
asistentei medicale in cadrul sistemului de asigurari sociale de sanatate.
Unitatile de asistenta medico-sociale asigura servicii medicale, servicii de ingrijire
si servicii sociale.
Serviciile sociale de care pot beneficia persoanele internate in unitatile de
asistenta medico-sociale sunt urmatoarele:
a) asigurarea unui nivel maxim posibil de autonomie si siguranta;
b) asigurarea unor conditii de ingrijire care sa respecte identitatea, integritatea si
demnitatea;
c) asigurarea mentinerii capacitatilor fizice si intelectuale;
d) asigurarea consilierii si informarii atat a asistatilor, cat si a familiilor acestora
privind problematica sociala (probleme familiale, psihologice si altele asemenea);
e) interventii pentru prevenirea si combaterea institutionalizarii prelungite;
f) stimularea participarii la viata sociala;
g) facilitarea si incurajarea legaturilor interumane, inclusiv cu familiile proprii;
h) organizarea de activitati psihosociale si culturale;
i) identificarea mediilor in care poate fi integrata persoana internata timp
indelungat.
Serviciile sociale sunt asigurate de personal specializat, angajat al unitatilor de
asistenta medicosociale sau al serviciilor publice locale de asistenta sociala. In unitatile de
asistenta medico-sociale care nu au medici proprii angajati, serviciile medicale necesare
pot fi asigurate prin contractarea acestora cu furnizori publici sau privati.
 Unitatile de asistenta medico-sociale pot functiona si in regim de spitalizare de zi,
furnizand atat servicii medicale, cat si servicii sociale.
Atributiile asistentilor sociali angajati ai unitatilor de asistenta medico-sociale sunt
urmatoarele:
a) elaboreaza proiecte de interventie in scopul prevenirii si combaterii institutionalizarii
pentru fiecare persoana internata;
b) intocmesc documentatia necesara pentru internare in camine pentru persoane varstnice,
centre de ingrijire si asistenta si altele asemenea in cazul persoanelor care se transfera in
aceste unitati;
c) acorda sprijin, dupa caz, persoanelor internate, in vederea obtinerii unor ajutoare
banesti, materiale si sociale, pensii si altele asemenea;
d) efectueaza investigatiile necesare in cazuri de abandon pentru identificarea
apartinatorilor persoanelor abandonate si pregatesc reintegrarea acestora in propria
familie sau internarea in camine pentru persoane varstnice, centre de ingrijire si asistenta
si altele asemenea;
e) participa la adoptarea deciziilor privind incadrarea in grupe de probleme a persoanelor
care necesita protectie sociala si la stabilirea modului de solutionare a problemelor
identificate;
f) furnizeaza persoanelor internate sau apartinatorilor acestora informatii privind
drepturile de care beneficiaza in conformitate cu legislatia in vigoare, precum si asupra
functionarii unitatilor de asistenta medico-sociale;
g) colaboreaza cu organizatii neguvernamentale, fundatii, asociatii la realizarea unor
programe care se adreseaza grupurilor tinta de populatie din care fac parte persoane
internate in unitati de asistenta medico-sociale;
h) cunosc si aplica reglementarile legale in vigoare referitoare la abandon, protectie
sociala, acordare de ajutoare si altele asemenea;
i) respecta si apara drepturile persoanelor internate;
j) respecta secretul profesional si codul de etica si deontologie profesionala.
 Pentru asigurarea calităţii îngrijirilor serviciile de sănătate mintală trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii 15:
a) să fie accesibile din punct de vedere geografic, prin repartizarea judicioasă în
teritoriu a unităţilor din sectorul public;
b) să asigure continuitatea îngrijirilor şi acoperirea diversităţii nevoilor de
evaluare, tratament, reabilitare şi reintegrare a persoanelor cu tulburări psihice;
c) să asigure şi să dezvolte modele de îngrijire comunitară;
d) să dispună, după caz, de personal medical, paramedical şi auxiliar calificat, în
număr suficient şi supus unui proces continuu de formare profesională;
e) să dispună de spaţii, amenajări şi echipamente care să permită proceduri de
evaluare şi terapie adecvate şi active pentru asigurarea de îngrijiri complete, în
conformitate cu normele internaţionale;
f) să asigure folosirea unor metode terapeutice şi a unor mijloace care să
restabilească, să menţină şi să dezvolte capacitatea persoanelor cu tulburări
psihice de a face faţă singure propriilor inabilităţi şi handicapuri şi de a se
autoadministra;
g) să permită exercitarea drepturilor cetăţeneşti şi a celor ce derivă din calitatea de
pacient, cu excepţia situaţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare;
h) să respecte şi să asigure condiţii pentru viaţa particulară a persoanei cu
tulburări psihice;
i) să respecte şi să fie adaptate convingerilor religioase şi culturale ale persoanelor
cu tulburări psihice;
j) să asigure accesul pacienţilor la procesul de evaluare a îngrijirilor.

După cum se observă şi din lista de servicii anterioară, îngrijirea persoanei cu

tulburări psihice este dominată de componente medicale. În România, rolul de coordonare
al majorităţii instituţiilor de profil revine direct sau indirect, prin intermediul autorităţilor
publice locale Ministerului Sănătăţii.
Un organism cu rol important în stabilirea strategiilor din domeniu este Comitetul
Intersectorial de Coordonare în Sănătatea Mintală (CICSM)
Are în componenţă reprezentanţi ai Cancelariei Primului Ministru, Ministerului
Sănătăţii, Ministrul Educaţiei si Cercetarii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Administratiei

15
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art.25
si Internelor, Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Autoritatea pentru
Protectia Copilului, Autoritatea Nationala pentru Protectia Persoanelor cu handicap, Casa
Nationala de Asigurari de Sanatate, Patriarhie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ONG-
uri, instituţii mass-media, alţi reprezentnţi ai societăţii civile.
Acest comitet este destinat facilitarii si consolidarii comunicarii si deciziilor intre
factorii implicati şi va avea rolurile de a iniţia şi susţine acţiunile de promovare a
sănătăţii mintale şi reforma sistemului de îngrijiri, de a supraveghea respectarea
drepturilor omului şi a demnităţii celor cu tulburări mintale şi de a asigura coordonarea
unitară a procesului de reformă de către Guvern pe baza Strategiei de Sanatate Publica
(capitolul de sanatate mintala) şi a Strategiei Ministerului Sanatatii in domeniu.
Activitatea Comitetului Intersectorial de Coordonare în Sănătatea Mintală va fi sprijinita
de un comitet tehnic.
Crearea centrelor de sanatate mintala cu activitate comunitara va reprezenta
schimbarea majora institutionala si va reprezenta „nucleul dur” al reformei. Aceste centre
vor avea ca principale atributii: detectarea şi tratarea problemelor de sănătate mintală;
oferirea pacienţilor cu tulburări mintale severe, în special celor cu tulburări mintale
stabilizate care sunt rezidenţi în comunitate, acces la medicaţia psihotropă şi intervenţii
psihoterapeutice în conformitate cu recomandările de specialitate şi a ghidurilor de bună
practică; facilitarea trimiterii către specialiştii din alte sectoare ale sănătăţii a cazurilor
complexe; furnizarea intervenţiilor în criză care pot preveni dezvoltarea episoadelor acute
de boală şi deteriorarea celor preexistente si asigurarea colaborarii cu alte sectoare
necesare pacienţilor cu tulburări mintale cum ar fi medicina legală, adăposturi temporare
sau protejate, ateliere protejate, comisiile de expertiză a capacităţii de muncă, sectoare de
ajutor social, învăţământ, alte sectoare ale sănătăţii.
Unităţile Sanitare din reţeaua Ministerului Sanatatii cu profil de psihiatrie sau alte
unitati sanitare care au sectii si compartimente de psihiatrie au obligatia de a angaja pe
posturi normate si bugetate asistenti sociali, cu respectarea actelor normative in vigoare.
Unitatile sanitare vor infiinta, cu aprobarea Ministerului Sanatatii, cabinete de
asistenta sociala si vor asigura instruirea asistentilor sociali in activitatile sociale specifice
bolnavului psihic si in respectarea drepturilor omului si drepturilor pacientilor.
IV.4. DREPTURILE PERSOANELOR CU TULBURĂRI PSIHICE 16
o Orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la cele mai bune servicii medicale şi
îngrijiri de sănătate mintală disponibile.
o Orice persoană care suferă de tulburări psihice sau care este îngrijită ca atare trebuie
tratată cu omenie şi în respectul demnităţii umane şi să fie apărată împotriva oricărei
forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor
vătămătoare şi degradante.
o Nu este admisă nici o discriminare bazată pe o tulburare psihică.
o Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul să exercite toate
drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale recunoscute în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, precum şi în alte convenţii şi tratate internaţionale
în materie, la care România a aderat sau este parte, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege.
o Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura posibilului, să
trăiască şi să lucreze în mijlocul societăţii. Administraţia publică locală, prin
organismele competente, asigură integrarea sau reintegrarea în activităţi profesionale
corespunzătoare stării de sănătate şi capacităţii de reinserţie socială şi profesională a
persoanelor cu tulburări psihice.
o Orice persoană cu tulburare psihică are dreptul să primească îngrijiri comunitare, în
sensul definit de prezenta lege.
o Orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
 recunoaşterea de drept ca persoană;
 viaţă particulară;
 libertatea de comunicare, în special cu alte persoane din unitatea de
îngrijire, libertatea de a trimite şi de a primi comunicări particulare fără
nici un fel de cenzură, libertatea de a primi vizite particulare ale unui
consilier ori ale unui reprezentant personal sau legal şi, ori de câte ori este
posibil, şi ale altor vizitatori, libertatea de acces la serviciile poştale şi
telefonice, precum şi la ziare, la radio şi la televiziune;
 libertatea religioasă sau de convingere.
o Mediul şi condiţiile de viaţă în serviciile de sănătate mintală trebuie să fie pe cât posibil
cât mai apropiate de viaţa normală a persoanelor de vârstă corespunzătoare.

16
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art 35-39.
o Pentru petrecerea timpului liber orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
a) mijloace de educaţie;
b) posibilităţi de a cumpăra sau de a primi articolele necesare vieţii zilnice, distracţiilor
sau comunicării;
c) mijloace care să permită pacientului să se consacre unor ocupaţii active, adaptate
mediului său social şi cultural, încurajări pentru folosirea acestor mijloace şi măsuri de
readaptare profesională de natură să îi uşureze reinserţia în societate.
o Pacientul nu poate fi obligat să presteze o muncă forţată.
o Activitatea efectuată de către un pacient într-un serviciu de sănătate mintală nu trebuie
să permită exploatarea fizică sau psihică a acestuia.
o Studiile clinice şi tratamentele experimentale, psihochirurgia sau alte tratamente
susceptibile să provoace vătămări integrităţii pacientului, cu consecinţe ireversibile, nu
se aplică unei persoane cu tulburări psihice decât cu consimţământul acesteia, în
cunoştinţă de cauză, şi cu condiţia aprobării de către comitetul de etică din cadrul
unităţii de psihiatrie, care trebuie să se declare convins că pacientul şi-a dat cu adevărat
consimţământul, în cunoştinţă de cauză, şi că acesta răspunde interesului pacientului.
o Din momentul admiterii într-un serviciu de sănătate mintală fiecare pacient trebuie să
fie informat de îndată ce este posibil, într-o formă şi într-un limbaj pe care să poată să
le înţeleagă, asupra drepturilor sale, în conformitate cu prevederile legii, iar această
informare va fi însoţită de explicarea drepturilor şi a mijloacelor de a le exercita.
o Dacă pacientul nu este capabil să înţeleagă aceste informaţii şi atât timp cât această
incapacitate va dura, drepturile sale vor fi aduse la cunoştinţă reprezentantului său
personal sau legal.
o Pacientul care are capacitatea psihică păstrată are dreptul să desemneze persoana care
va fi informată în numele său, precum şi persoana care va fi însărcinată să îi reprezinte
interesele pe lângă autorităţile serviciului.
o Persoanele care execută pedepse cu închisoarea sau care sunt deţinute în cadrul unei
urmăriri sau al unei anchete penale şi despre care s-a stabilit că au o tulburare psihică,
precum şi persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca urmare a aplicării măsurilor
medicale de siguranţă prevăzute de Codul penal primesc asistenţă medicală şi îngrijirile
de sănătate mintală disponibile, conform prevederilor legii.
V. BIBLIOGRAFIE

 Anderson David, (1989) Social Work and Mental Handicap, British Association of
Social Workers
 Arcan, Petru; Ciumăgeanu, Dumitru, (1980) Copilul deficient mintal, Ed. Facla,
Timişoara
 Baias, A., Flavius; Avram, Marieta, (1994) Legislaţia familiei, Ed. All, Bucureşti
 Ceobanu C., Diac G., Hriţuleac A. (1996) Conotaţii psihosociale ale deficienţei
mentale, Iaşi, Editura A 92,
 Ciofu, Carmen Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti,
1998
 Coaşan, Aurelia; Vasilescu, Anton, (1988) Adaptarea şcolară, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
 Constantin Rusu (coord.) (1997) Deficienţă, incapacitate, handicap – ghid
fundamental pentru protecţia, educaţia specială, readaptarea şi integrarea socio-
profesională a persoanelor în dificultate, Bucureşti, Editura Pro Humanitate
 Cosmovici, Andrei, Iacob Luminiţa (1998) Psihologie şcolară, Iaşi, Editura Polirom
 Coulshed, Veronica Practica asistenţei sociale, Editura „Alternative”, Bucureşti,
1993,
 Department for International Development (DFID), Disability, Paverty and
Development, februarie 2000
 Helander, E. (1992) Prejudice and Dignity, UNDP
 Hewett F.M. (1977) Education on Excepţional Learners, Boston, Allyn and Bacon.
 Ionescu, Şerban, (1975) Adaptarea socio-profesională a deficienţilor mintal, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti
 Krefting, Douglas (2001) Understanding Community Approaches to Handicap in
Development, Editor: Handicap International,
 MacMillan, D. L. (1982) Mental Retardation in School and Society, Boston, Little,
Brown.
 Manea Livius, (2000) Protecţia socială a persoanelor cu handicap, Bucureşti,
Editura Şansa
 Mănoiu, Florica; Epureanu, Viorica, (1996) Asistenţa socială în România, Ed. All,
Bucureşti
 Miftode Vasile, (1999) Fundamente ale asistenţei sociale, Bucureşti, Editura
Eminescu
 Miftode Vasile, Rahmania Nadji – coord, (1999) Asistenţa socială în perspectivă
interdisciplinară, Baia Mare, Editura PROEMA
 Moroşanu, C, Serbina I, (1996) Autoritatea tutelară şi protecţia copilului, Iaşi,
Editura Moldogrup
 Moroşanu, C, Serbina I, (1998) Protecţia copilului şi practicianul social, Iaşi,
Editura Moldogrup
 Patton, James; Burm – Smith, Mary, (1990) Mental Retardation, Merrile Publishing
Company, A Bell & Howell Information Company Columbus, Toronto
 Păunescu, Constantin, (1976) Deficienţa mintală şi procesul învăţării, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
 Păunescu, Constantin, (1977) Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
 Păunescu, Constantin, (1980) Copilul deficient, cunoaşterea şi educarea lui, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
 Păunescu, Constantin; Muşu, Ionel, (1990) Recuperarea medico-pedagogică a
copilului handicapat mintal, Ed. Medicală, Bucureşti
 Petru Arcan şi Dumitru Ciumăgianu, (1980) Copilul deficient mintal, Ed. Facla,
Timişoara
 Rusu, Constantin – coordonator, (1997) Deficienţă. Incapacitate. Handicap., Editura
Pro Humanitate, Bucureşti
 Spînu, Mariana, (1998) Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia
copilului, Ed. Tehnică, Chişinău
 Şoitu, Conţiu (2000) Defectologie şi asistenţă socială, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu
Mureş
 Verza, Emil, (1998) Psihopedagogie specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
 Vrăşmas, Traian; Daunt, Patrick; Muşu, Ionel, (1996) Integrarea în comunitate a
copiilor cu cerinţe educativ speciale; UNICEF
 Weiss, Thomas, (1998) Copilul cu nevoi speciale, Ed. Triade, Cluj
 William Heward (1996) Exceptional Children – An Introduction to Special
Education, Englewood Cliffs, Merrill/Prentince Hall
 Zazzo, Rene, (1979) Debilităţile mintale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
 ***, Cartea albă a copilului, Fundaţia Copiii României, 1997
 ***, Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului
 ***, Declaraţia de la Salamanca şi direcţiile de acţiune în domeniul educaţiei
speciale, UNICEF, 1995

VI. RESURSE ON-LINE

www.anph.ro – Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap : acte normative,

strategii şi planuri naţionale de acţiune, statistici, studii, legături către alte pagini
internet de profil. RO, EN
www.mmssf.ro – Ministerul Muncii, Egalităţii de Şanse şi Familiei : acte normative,
strategii şi planuri naţionale de acţiune, statistici, studii, legături către alte pagini
internet de profil. RO, EN
www3.who.org – Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Clasificări ale maladiilor,
deficienţelor şi handicapurilor, morbiditate şi mortalitate la nivel global, statistici,
studii, programe, legături către alte pagini internet de profil. EN, FR, D, ES, IT, RUS.
www.handicapinternational.com – Organizaţia Handicap Internaţional. statistici,
studii, programe, legături către alte pagini internet de profil. EN, FR, D, ES, IT.