Dacă am fi sinceri cu noi înşine, am recunoaşte că avem îndoieli cu privire la Dumnezeu.

Ne încredem în promisiunile Lui, însă culegem vânt. Căutăm faţa Lui, dar nu-L găsim.
Oare există? Oare îi pasă de noi? Philip Yancey ne asigură că Dumnezeu există şi că îi
pasă de noi. Fără a minimaliza realitatea durerii şi a deziluziei, Yancey ne spune că nu
Dumnezeu este cel care ne dezamăgeşte, ci aşteptările noastre nerealiste. Dumnezeu nu
este nici un djin care ne îndeplineşte dorinţele la comandă, nici un tată absent pe care nu ne
putem bizui la nevoie. El este Dumnezeu, iar Biblia ni-L revelează în limbajul propriu ca
pe o Persoană care acţionează conform propriilor priorităţi şi metode.

Dezamăgit de Dumnezeu înlătură imaginea eronată pe care ne-am format-o cu privire la

Dumnezeu şi ne ajută să înţelegem cum ne vede El pe noi: ce doreşte de la noi şi ce-Şi
doreşte cel mai mult să ne dea. În cartea aceasta, premiată cu Medalia de aur a Evangelical
Christian Publishers Association (ECPA), SUA, Yancey discută întrebări care ne frământă
în cele mai adânci colţuri ale inimii şi sfârşeşte cu convingerea fermă că Dragostea este
reală, puternică şi ne este dăruită să credem în ea acum şi pe vecie.

♦♦♦

K KERIGMA
Philip Yancey profesează ca editor la revista Christianity Today. A scris
douăsprezece cărţi premiate cu Medalia de aur a ECPA, printre care: Where Is
God When It Hurts [Unde este Dumnezeu când sufăr?], The Gift of Pain
[Darul suferinţei] şi The Bible Jesus Read [Biblia pe care a citit-o Isus].
Cărţile sale: The Jesus I Never Knew [Isus pe care nu L-am cunoscut] şi
What's So Amazing About Grace [Tulburătoarele descoperiri ale Harului], au
fost de asemenea premiate cu premiul ECPA Christian Book of the Year.

Dezamăgit de Dumnezeu

Alte cărţi de Philip Yancey

 Isus pe care nu L-am cunoscut

Unde este Dumnezeu când sufăr?

Tulburătoarele descoperiri ale Harului

In căutarea Dumnezeului nevăzut

Zvonurile altei lumi

Biserica: frustrare şi împlinire

Biblia pe care a citit-o Isus

Fratelui meu, care încă mai este dezamăgit

Originally published in die U.S.A. under title Disappointment with God,

Philip Yancey

D e z a m ă g i t d e D u m n e z e u
Trei întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte sâ le pună cu voce tare

Traducere din limba engleză de ADANIA FOLEA

CUPRINS
 Prefaţa ..................................................................................................... 9

CARTEA I. DUMNEZEU ASCUNS ÎN UMBRĂ

Partea întâi-Perceperea tăcerii

1. O greşeala fatală .............. 21

2. Spulberata în vânt ................... 27
3. întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte să le pună cu voce tare 35
4. Ce-ar fi dacă 43
5. Sursa dezamăgirilor 51

Partea a doua-Legarea unei relaţii: Tatăl

6. Riscurile creaţiei 57
7. Părintele 63
8. Lumină direct de la soare 69
9. Un moment de strălucire 75
10. Focul şi Cuvântul 81
11. Iubitul rănit 87
12. Prea frumos ca să fie adevărat 95

Partea a treia-Apropierea: Fiul

13. Coborârea 101

14. Aşteptări mari 105
15. Timiditatea divină 111
16. Miracolul mull aşteptat 117

17. Progres 121

Partea a patra-Predarea personala: Duhul

18. Transferul 129

19. Vâjâit de vânt 133
20. Punctul culmi nant 139
 CARTEA A ll-A: LUMINĂ ÎN ÎNTUNERIC

21. Întrerupt 149

22. Singura problema 155
23. Un rol în cosmos 161
24. Este Dumnezeu nedrept? 169
25. De ce nu ne dâ Dumnezeu explicaţii 181
26. Tace Dumnezeu? 195
27. De ce nu intervine Dumnezeu 207
28. Se ascunde Dumnezeu? 223
29. De ce a murit Iov fericit 231
30. Doua pariuri, doua parabole 239

Mulţumiri ............................................................................................. 247

Bibliografie .......................................................................................... 249

PREFAŢĂ
D upă ce am început să lucrez la cartea de faţă, am primit telefoane din partea
câtorva oameni din biserica mea, care aflaseră despre ceea ce voiam să scriu. „E
adevărat că ai de gând să scrii o carte despre dezamăgirile produse de Dumnezeu?",
mă întrebau ei. „Dacă-i aşa, am şi eu câte ceva de zis. Nu am spus nimănui până
acum, dar, de când sunt creştin, am cunoscut multe dezamăgiri." Am discutat cu
câţiva dintre cei care m-au sunat, iar relatările lor m-au ajutat lă stabilirea
conţinutului acestei cărţi.
Am descoperit că în viaţa multor creştini există o discrepanţă între aşteptările
credinţei lor şi experienţele reale, concrete pe care le trăiesc. Datorită cărţilor,
predicilor şi mărturiilor personale care promit în mod constant o viaţă de succes şi
triumf, ei se aşteaptă la intervenţii impresionante din partea lui Dumnezeu în vieţile
lor. Dacă lucrul acesta întârzie să se întâmple, se simt dezamăgiţi, trădaţi şi,
adesea, vinovaţi. O femeie mi-a spus: „Am tot auzit vorbindu-se despre importanţa
unei «relaţii personale cu Isus Hristos». Dar, spre dezamăgirea mea, am descoperi t
că această relaţie diferă de ceea ce înţeleg eu printr-o relaţie personală. Niciodată
nu L-am văzul pe Dumnezeu, nu L-am auzit, nu L-am simţit şi nici nu am
experimentat nimic din elementele de bază ale unei relaţii. Fie ceea ce mi s -a spus
nu este întru totul adevărat, fie ceva nu este în regulă cu mine."
 Dezamăgirea survine atunci când experienţa nu se ridică la înălţimea
aşteptărilor noastre. Din acest motiv, prima jumătate a acestei cărţi este consacrată
cercetării Bibliei, spre a vedea care trebuie să fie aşteptările noastre corecte relativ
la Dumnezeu. Am avut un moment de ezitare la ideea de a începe cu studiul
Bibliei, pentru că ştiu că există oameni, în special cei care au fost dezamăgiţi, care
nu acordă prea multă credibilitate studierii Scripturii. Cea mai bună modalitate prin
care am putea începe este să-L lăsăm pe Dumnezeu să pledeze pentru Sine. În ce
mă priveşte, m-am străduit să renunţ la orice idei preconcepute şi să citesc Biblia ca
pe o povestire ţesută în jurul unei „intrigi". Iar ceea ce am descoperit m-a umplut
de uimire. A fost o mare diferenţa între ceea ce am citit şi ceea ce auzisem de
nenumărate ori până atunci.
Ca să fiu sincer, intenţia mea a fost să scriu două cărţi, ceea ce de fapt am şi
făcut; am sfârşit însă prin a le uni sub aceeaşi copertă. Cea de-a doua carte se
ocupă de chestiuni existenţiale de o natură mult mai practică, aplicând ideile
dezvoltate în prima parte la situaţii concrete-acele situaţii care ne provoacă
dezamăgire în relaţia noastră cu Dumnezeu. În cele din urmă am ajuns la concluzia
că cele două perspective trebuiau incluse într-o singură carte, fiecare dintre ele
fiind incompletă în absenţa celeilalte.
Când i-am mărturisii unui prieten intenţiile mele, acesta s-a încruntat şi a dat
din cap nedumerit. „Eu nu am încercat niciodată să fac o psihoanaliză a lui
Dumnezeu", mi-a zis el. Nici eu nu intenţionez lucrul acesta! Dar adevărul este că
doresc să-L înţeleg mai bine pe Dumnezeu, să pricep de ce uneori lucrează pe căi
atât de misterioase-în timp ce, alteori, pare să nu lucreze deloc.
Sunt dator însă să vă avertizez asupra unui lucru. Aceasta nu este o carte de
apologetică, prin urmare nu intenţionez să vă ofer dovezi ale existenţei lui
Dumnezeu. Există multe alte cărţi care fac lucrul acesta cât se poate de eficient şi,
pe lângă aceasta, îndoielile despre care am eu de gând să vă vorbesc sunt mai mult
de natură emoţională decât intelectuală. Dezamăgirea presupune existenţa unei
relaţii în cadrul căreia una dintre părţi are anumite aşteptări care, dintr -un motiv
sau altul, nu se împlinesc.
De asemenea, nu am de gând să discut dacă Dumnezeu face sau nu face
miracole. În ce mă priveşte, nu am nici cea mai mică îndoială asupra puterilor Sale
supranaturale şi ştiu că le-a folosit în decursul timpului. Da, Dumnezeu poate să
intervină; atunci de ce nu o face mai des? De ce rămâne în umbră şi nu alungă
îndoielile scepticilor care şi-ar dori sincer să creadă, dar au nevoie de un semn? De
ce îngăduie El ca nedreptatea şi suferinţa să domine pe pământ? De ce intervenţiile
Sale nu sunt un lucru obişnuit, pe măsura nevoilor, ci se încadrează în categoria
„miracolelor"?
 În fine, un ultim avertisment: în nici un caz nu intenţionez să prezint în această
carte o perspectivă echilibrată asupra credinţei creştine. La urma urmei, mă
adresez acelora care, la un moment dat, au suferit din cauza tăcerii lui Dumnezeu.
A ne fixa atenţia asupra vieţii lui Iov ca model de credinţă este ca şi cum am studia
istoria civilizaţiei concentrându-ne exclusiv asupra războaielor care au marcat-o.
Pe de altă parte, există numeroase cărţi creştine care nu fac nici o referire la
luptele vieţii, axându-se exclusiv pe promisiunea victoriei. Cartea de faţă este o
carte despre credinţă, dar care abordează subiectul credinţei din perspectiva omului
frământat de îndoieli.
Şi, în sfârşit, ţin să explic felul în care am ales să inserez citatele biblice.
Am considerat că nu ar fi nimerit să fac trimiteri la note de subsol sau între
paranteze, în cadrul textului; asta ar îngreuna lectura, făcând -o să semene cu o
bâlbâială, în schimb, am ales să precizez la finalul fiecărui capitol sursele citatelor
folosite. Sunt convins că cititorii înzestraţi cu o minimă iscusinţă de detectiv vor fi
în stare să depisteze pasajele indicate.

DEZAMĂGIT DE DUMNEZEU
Trezeşte-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezeşte-Te! Nu ne lepăda pe vecie!
Pentru ce Îţi ascunzi faţa ?

-Psalmul 44:23-24

CARTEA I

DUMNEZEU ASCUNS Î N U M B R Ă

Nu trebuie să stai afară, în întuneric. Dar dacă, totuşi, vrei să priveşti stelele, Vei
descoperi că întunericul este necesar. Stelele nici nu au nevoie de el, nici nu îl cer.
-Annie Dillard
 P A R T E A I N TAI

Perceperea tăcerii
Capitolul 1

0 greşeală fatală

Î ncă de la apariţia cărţii mele intitulate Where is God When it Hurts? [Unde este
Dumnezeu când sufăr?], am primit numeroase scrisori din partea oamenilor
dezamăgiţi de Dumnezeu.
O tânără mamă mi-a scris că bucuria ei s-a transformat în durere şi amărăciune
când fiica ei s-a născul cu spina bifida, o malformaţie congenitală datorită căreia
măduva spinării rămâne expusă ca urmare a nesudării oaselor coloanei vertebrale.
Îmi istorisea, de-a lungul mai multor pagini acoperite cu un scris mărunt şi
întortocheat, cum cheltuielile medicale secaseră toate economiile familiei, iar
căsnicia sa se destrămase pentru că soţul ei se săturase s-o vadă mai tot timpul la
căpătâiul copilaşului bolnav. Cum totul părea să se năruie în jurul ei, a început să
se îndoiască de faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei aşa cum
crezuse la început. Ce sfat puteam să-i dau?
Un homosexual mi s-a confesat treptat, pe parcursul mai multor scrisori. Vreme
de mai bine de zece ani căutase un „tratament" împotriva orientării sale sexuale
deviante, participând la servicii carismatice de vindecare şi apelând la grupuri
creştine de sprijin şi la tratamente medicamentoase. A recurs şi la metode de
terapie aversivă, prin aplicarea de şocuri electrice în zona genitală în momentul în
care se simţea stimulat erotic la vederea unor fotografii cu bărbaţi. Nimic însă nu a
dat rezultate. În cele din urmă a renunţat să mai lupte, căzând pradă promiscuităţii
unei vieţi homosexuale, îmi mai scrie şi acum, din când în când. Spune că vrea să -
L urmeze pe Dumnezeu, dar se simte nevrednic din cauza acestui blestem de sub
care nu poate ieşi.
 Altă tânără mi-a mărturisit, stânjenită, că trăia într-o permanentă depresie.
Nu avea nici un motiv să fie deprimată, îmi scria ea. Era sănătoasă, avea un salariu
satisfăcător şi provenea dinlr-o familie stabilă. Cu toate acestea, de cele mai multe
ori se trezea dimineaţa simţind că nu are pentru ce să trăiască. Nu îi mai păsa deloc
de viaţa ei, nici de Dumnezeu, iar când se ruga, se îndoia că există cineva care îi
ascultă rugăciunea.
Aceste scrisori, alături de multe altele pe care le-am primit de-a lungul anilor,
conţineau aceeaşi întrebare fundamentală, formulată în termeni diferiţi, de la caz la
caz. Ideea sugerată este următoarea: „Cartea ta se referă la suferinţa fizică. Dar ce e
de făcut cu suferinţe ca aceea care mă macină pe mine? Unde e Dumnezeu când
sufletul meu e rănit? Ce spune Biblia despre acest lucru?" În ce mă priveşte, îmi
dau toată silinţa să răspund cât mai bine la aceste întrebări, conştient fiind însă de
neputinţa unor biete vorbe aşternute pe hârtie. Poate oare un cuvânt, oricare ar fi
acela, să vindece răni? Trebuie să recunosc că, citind scrisorile acestea
tulburătoare, şi în mintea mea se ridică aceleaşi întrebări: Unde este Dumnezeu
când suferim? Şi de ce ne dezamăgeşte El atât de des?
Nu suntem dezamăgiţi de Dumnezeu numai în situaţii dramatice. În ce mă
priveşte, lucrul acesta se petrece adesea pe neaşteptate, în viaţa de zi cu zi. Îmi
amintesc de o seară umedă şi rece în Chicago, iarna trecută. Vântul şuiera, iar
lapoviţa se cernea din cerul întunecat acoperind străzile cu un strat de zloată.
Tocmai în acea seară maşina mea a refuzat să mai pornească şi, colac peste pupăză,
împrejurimile nu păreau deloc prietenoase. Ridicând capota, m-am aplecat să arunc
o privire asupra motorului, şi, în timp ce picurii reci îmi alunecau pe spate
asemenea unor pietricele, mă rugam într-una: „Doamne, Te rog, ajută-mă să pornesc
maşina"
Oricât de mult m-am străduit şi oricâte cabluri şi sârme am înnodat şi reînnodat,
maşina a refuzat să pornească, aşa că ora care a urmat mi-am petrecut-o într-un
local sordid din apropiere, aşteptând sosirea autoutilitarei de remorcare. Aşezat pe
un scaun de plastic, cu hainele ude picurând şi lăţind balta din jurul meu, mă
întrebam ce gândea Dumnezeu despre starea nefericită în care mă găseam. Aveam
să ratez o întâlnire programată pentru seara aceea, iar în zilele următoare aveam să -
mi pierd timpul supraveghind serviciile prestate de atelierul de reparaţii auto care
îşi propusese să-i stoarcă de bani pe bieţii şoferi aflaţi la ananghie. Oare lui
Dumnezeu Îi păsa câtuşi de puţin de problemele mele sau de energia şi de banii ce
aveau să se irosească?
Întocmai ca femeia aceea stânjenită de starea sa de depresie, mă simt destul de
jenat să vorbesc despre faptul că rugăciunile mele de atunci au rămas fără răspuns.
Poate părea un lucru mărunt, o dovadă de egoism, sau chiar de prostie, să te rogi
să-ţi pornească maşina. Însă mi-am dat seama de faptul că, oricât de minore,
dezamăgirile au tendinţa de a se acumula în timp şi de a-mi diminua credinţa,
îngropând-o sub torentul îndoielilor. Ajung să mă întreb dacă lui Dumnezeu chiar
Îi pasă de amănuntele vieţii mele cotidiene- dacă Îi pasă de mine. Ajung să mă rog
tot mai rar, convins mai dinainte că oricum rugăciunea mea nu contează. Sau
contează? Devin şovăielnic în credinţa mea şi în ceea ce simt. Iar o dată ce îndoiala
şi-a croit drum prin mintea mea, sunt şi mai puţin pregătit în faţa momentelor de
criză majoră. O vecină de-a mea este bolnavă de cancer şi mă rog pentru ea
conştiincios. Dar, chiar şi când mă rog, întrebările îmi dau târcoale. Ne putem
bizui pe Dumnezeu? Dacă atât de multe dintre rugăciunile noastre mai puţin
însemnate rămân fără răspuns, ce se întâmplă oare cu cele cu adevărat importante?
Într-o dimineaţă, când, aflându-mă într-o cameră de motel, am deschis
televizorul, mi-a apărut de îndată pe ecran faţa pătrată, cu maxilare proemi nente, a
unui renumit predicator. „Sunt furios pe Dumnezeu!", spunea el, pe un ton
înverşunat. Era o mărturisire uimitoare din partea unui om care îşi clădise întreaga
carieră pe conceptul de „sădire a credinţei" şi care îşi exprimase în permanenţă
încrederea neclintită în implicarea personală a lui Dumnezeu în viaţa noastră. De
data aceasta însă. Dumnezeu îl dezamăgise, spunea el, şi a continuat explicându -şi
afirmaţia. Dumnezeu îi ceruse să construiască o clădire de mari dimensiuni, unde
să se desfăşoare lucrarea care îi fusese încredinţată; cu toate acestea, proiectul se
dovedise a fi un dezastru financiar, iar el s-a văzut silit să vândă din proprietăţi şi
să reducă din program. El îşi respectase partea sa de învoială, pe când Dumnezeu
nu.
Câteva săptămâni mai târziu l-am văzut din nou la televizor, de data aceasta
debordând de optimism şi încredere. S-a aplecat în direcţia camerei de filmat şi, cu
un zâmbet larg pe faţa sa colţuroasă, şi-a îndreptat degetul arătător înspre miile de
spectatori. „În săptămâna aceasta o să vi se întâmple ceva grozav!", a spus el,
apăsând pe fiecare silabă a cuvântului „grozav". Era atât de convingător, încât
orice agent de vânzări l-ar fi invidiat în momentul acela. Peste câteva zile însă am
aflat de la ştiri că fiul său s-a sinucis. N-am putut să nu mă întreb atunci ce-o fi
simţit acest om faţă de Dumnezeu în acea săptămână fatală.În astfel de momente,
frământările prin care trecem par o ridiculizare a sloganelor triumfătoare care
proclamă dragostea şi grija lui Dumnezeu, atât de vehiculate în bisericile creştine.
În pofida lor, nimeni nu este scutit de spirala descendentă a dezamăgirii.
Dezamăgirea nu-l ocoleşte nici pe predicatorul despre care v-am vorbit, nici pe cei
care îmi trimit scrisori. De fapt, dezamăgirea nu este străină nici unui creştin:
prima care apare este dezamăgirea urmată de viermele îndoielii şi apoi de furie sau
de sentimentul că am fost trădaţi. Începem să ne întrebăm dacă putem avea
încredere în Dumnezeu, dacă ne putem încredinţa viaţa în mâna Lui.
Mă preocupa de multă vreme subiectul acesta, al omului dezamăgit de
Dumnezeu, însă am ezitat să scriu despre el, din două motive. în primul rând, ştiam
că voi avea de înfruntat nişte întrebări la care este foarte greu de dat un răspuns -de
fapt, unele s-ar putea să nici nu aibă răspuns. În al doilea rând, nu voiam să scriu o
carte care, din cauză că se concentrează asupra eşecului, să contribuie la slăbirea
credinţei celor care o citesc.
Ştiu că unii creştini nu vor fi de acord din start cu expresia folosită de mine:
„dezamăgit de Dumnezeu". Este o expresie greşită, vor spune ei. Isus a spus că o
credinţă fie şi numai de mărimea unui bob de muştar poate să mute munţii; că totul
este posibil dacă doi sau trei oameni sc roagă împreună. Viaţa creştină este o viaţă
a victoriei şi a triumfului. Dumnezeu vrea să fim fericiţi, sănătoşi şi să avem un
trai îndestulat, aşa că orice altă stare nu este decât o dovadă de necredinţă.
În urma unei vizite pe care am făcut-o unor persoane adepte ale acestui punct
de vedere, am decis să scriu totuşi cartea de faţă. Pe atunci aveam de scris pentru o
revistă un articol pe tema vindecării prin credinţă, iar cercetările m-au condus spre
o biserică de un renume îndoielnic, al cărei sediu se găseşte în statul Indiana.
Aflasem despre acea biserică dintr-o serie de articole din Chicago Tribune şi dintr-
un reportaj special al programului Nightline de pe canalul ABC.
Membrii acelei biserici credeau că orice boală poate fi vindecată prin credinţă
şi că a căuta ajutor în orice altă parte -la medic, de pildă- este o dovadă a lipsei de
credinţă în Dumnezeu. Articolele din Tribune relatau despre părinţi care asistau
neputincioşi la lupta copiilor lor cu boli ca meningita sau pneumonia, dar şi cu
afecţiuni mai puţin grave, ca banala gripă -boli care puteau fi tratate cu uşurinţă. Pe
o hartă a Statelor Unite, un artist al ziarului Tribune desenase micuţe pietre
funerare, indicând numărul celor care îşi pierduseră viaţa din cauză că, în
conformitate cu învăţătura respectivei biserici, refuzaseră să apeleze la tr atamentul
medical. Erau în total cincizeci şi două de pietre funerare.
Conform rapoartelor, multe femei însărcinate din cadrul acelei biserici îşi
pierduseră viaţa în timpul naşterii, numărul lor depăşind de opt ori media la nivel
naţional, iar mortalitatea infantilă la nivelul bisericii era de trei ori mai mare decât
în restul ţării. Cu toate acestea, biserica era în continuă creştere şi îşi înfiinţase
filiale în alte nouăsprezece state, precum şi în cinci ţări străine.
M-am deplasat la biserica-mamă din Indiana într-o zi toridă de august. Căldura
înmuiase asfaltul trotuarelor, iar lanurile de porumb erau pârjolite de arşiţă.
Clădirea bisericii era aşezată în mijlocul unui astfel de lan de po rumb -uriaşă,
solitară, fără a purta vreun însemn care să-i indice identitatea, ca un hambar prost
amplasat. Mi-am lăsat maşina în parcare şi apoi m-am văzut nevoit să dau tot felul
de lămuriri celor doi uşieri care m-au întâmpinat, echipaţi cu staţii de emisie-
recepţie. Se vede că biserica nu agrea publicitatea care se stârnise în jurul ei, mai
ales de când câţiva dintre foştii membri înaintaseră acţiuni în justiţie împotriva ei.
Ca să fiu sincer, mă aşteptam ca serviciul religios să se desfăşoare după tiparul
propriu facţiunilor fanatice, pe fundalul unei predici hipnotice susţinută de un
pastor gen Jim Jones. Dar nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Timp de
nouăzeci de minute, şapte sute de enoriaşi, printre care mă număram şi eu, au
cântat imnuri şi au studiat din Biblie.
I-am cercetat pe cei din jurul meu şi mi-am dat seama că erau oameni simpli.
Femeile purtau rochii sau fuste, nici vorbă de pantaloni, şi nu erau machiate mai
deloc. Bărbaţii, îmbrăcaţi în cămăşi, cu cravată, şedeau fiecare alături de familiile
lor şi îi struneau, din când în când, pe cei mici.
În privinţa copiilor, aceştia îţi săreau în ochi mai abitir decât în oricare altă
biserică pe care o ştiam eu; erau pretutindeni. Este peste puterile unui copil mic să
stea liniştit vreme de nouăzeci de minute, aşa că îi vedeam pe părinţi străduindu -se
să le ocupe timpul cu ceva. Cărţile de colorat erau peste tot. Mamele se jucau în fel
şi chip cu degeţelele copiilor. Unele aduseseră cu ele jucăriile preferate ale
copiilor, pe care le îndesaseră în poşetele care păreau să pleznească de pline ce
erau.
Venisem în căutare de senzaţional, însă aveam să plec dezamăgit. Asistasem la
o secvenţă din viaţa unor americani tradiţionali, pentru care familia îşi păstrase
valoarea şi însemnătatea de odinioară. Părinţii de aici îşi iubeau copiii la fel de
mult ca orice alţi părinţi din lumea aceasta.
Şi totuşi -imaginea micuţelor pietre funerare schiţate pe hartă mi-a revenit în
minte- unii dintre aceşii părinţi stătuseră la căpătâiul copilaşilor lor muribunzi, fără
să facă nimic. Un tată declarase ziarului Tribune că timp de două săptămâni se
rugase lângă patul fiului său în vârsta de un an şi jumătate, doborât de febră. Mai
întâi boala i-a provocat surzenia, iar apoi orbirea. Pastorul bisericii l-a îndemnat să
se roage şi mai fervent şi l-a convins să nu apeleze la medic. A doua zi băieţaşul a
murit. Autopsia a evidenţiat o formă de meningită care ar fi putut fi tratată cu
uşurinţă.
În general, membrii bisericii din Indiana nu Îl învinuiesc pe Dumnezeu pentru
nenorocirile cu care se confruntă sau, cel puţin, nu o spun cu vo ce tare. În schimb,
se învinuiesc pe ei înşişi că nu au destulă credinţă. Între timp, numărul pietrelor
funerare continuă să crească.
Am plecat de acolo în duminica aceea cu convingerea că ceea ce gândim şi
credem noi despre Dumnezeu contează-contează cu adevărat- la fel de mult ca orice
all lucru din viaţa noastră. Oamenii aceia nu erau nişte monştri sau ucigaşi de
copii, dar, cu toate acestea, foarte mulţi dintre copiii lor muri seră din cauza unei
greşeli (cred eu) de natură teologică. (De fapt, învăţăturile bisericii din Indiana nu
sunt foarte diferite de cele întâlnite în multe biserici evanghelice, sau propovăduite
în cadrul emisiunilor radio sau TV; ei aplică pur şi simplu promisiunile credinţei
cu mai multă consecvenţă decât alţii.)
Oamenii aceia sinceri din Indiana, precum şi cei care mi-au scris, frământaţi
fiind de întrebări dureroase, m-au determinat să abordez în scris subiectul acesta pe
care mă simţeam tentat să-l evit. Aşa s-a născut această carte de natură teologică.
Nu este o carte cu pretenţii de ordin practic, ci o lucrare despre caracterul lui
Dumnezeu, care încearcă să explice de ce El lucrează uneori în moduri tainice, iar
alteori lasă impresia că nu lucrează deloc.
În ce mă priveşte, nu consider că teologia trebuie limitată la seminar iile de
specialitate în cadrul cărora profesorii şi studenţii îşi dispută părerile şi sistemele
de gândire. Este vorba de o chestiune care ne afectează pe noi toţi. Unii oameni îşi
pierd credinţa din cauza unor sentimente acute de dezamăgire în relaţia cu
Dumnezeu. Ei se aşteaptă ca Dumnezeu să acţioneze într-un anumit fel, iar El „îi
lasă baltă". Alţii poate că nu îşi pierd credinţa, dar suferă şi ei din cauza
dezamăgirii. Au încredere că Dumnezeu va interveni, se roagă pentru un miracol,
însă rugăciunile lor nu primesc nici un răspuns.
În biserica din Indiana lucrul acesta s-a petrecut de cel puţin cincizeci şi două
de ori.

Capitolul 2

Spulberata în vânt

Î ntr-o după-masă am primit un telefon de la un tânăr care s-a prezentat ca fiind

student la teologie în cadrul Colegiului Wheaton. „Mă numesc Richard", a început
el. „Nu ne-am întâlnit niciodată, dar am o mare simpatie pentru dumneavoastră
datorită cărţilor pe care le-aţi scris. Aveţi puţin timp să stăm de vorbă?"
Richard a început să-mi vorbească despre viaţa lui. Devenise creştin în timpul
facultăţii, datorită unui lucrător de la InterVarsity cu care se împrie tenise şi care îl
adusese la credinţă. Cu toate acestea, Richard nu vorbea ca un creştin recent întors
la Dumnezeu. Mi-a cerut să-i recomand câteva cărţi creştine, dar am descoperit că
le citise pe toate cele indicate de mine. Conversaţia era plăcută şi lejeră şi doar
înainte de încheierea ei am aliat motivul pentru care mă contactase.
Nu îmi place deloc să vă deranjez pentru aşa ceva", mi-a spus pe un ton
şovăielnic. „Ştiu că sunteţi ocupat, dar aş vrea să vă rog ceva. Eu..., eu am scris o
lucrare pe cartea «Iov», iar profesorul mi-a spus că ar trebui sa o dezvolt, să scriu o
carte despre acest subiect. Nu aţi putea să aruncaţi o privire pest e însemnările mele
şi să-mi spuneţi ce părere aveţi?"
I-am răspuns afirmativ, şi câteva zile mai târziu am intrat în posesia
manuscrisului său. Sincer să fiu, nu mă aşteptam la mare lucru. De obicei,
producţiile studenţilor nu sunt prea grozave şi mă îndoiam că un proaspăt convertit
ar putea dezvălui noi aspecte ale acestei complexe cărţi care este Iov. Dar m-am înşelat.
Manuscrisul s-a dovedit a fi extrem de promiţător şi, în lunile care au urmat, am
discutat mult cu Richard, la telefon sau prin e-mail, încercând să dezvoltăm
subiectul sub forma unei cărţi.
Un an mai târziu Richard a terminat de scris cartea cu pricina şi a încheiat un
contract cu editura. M-a sunat şi m-a rugat să scriu prefaţa cărţii. încă nu ne
întâlnisem niciodată, dar îmi plăcea entuziasmul Iui şi eram întru totul de acord cu
scrierea sa.
Au mai trecut încă şase luni, timp în care cartea a fost supusă ultimelor
revizuiri şi apoi editării. Cu puţin timp însă înainte de dala publicării, Richard m -a
sunat din nou. Vocea sa era altfel decât până atunci: părea încordat şi neliniştit.
Spre surprinderea mea, a evitat să-mi răspundă când I-am întrebat despre apariţia
cărţii. „Trebuie să ne întâlnim, Phillip", mi-a spus. „Mă simt dator să-ţi mărturisesc
ceva, şi vreau să o fac direct, nu la telefon. Pot să vin la tine într-una din zilele
astea?"
Razele fierbinţi şi transparente ale soarelui se strecurau în apartamentul meu de
la etajul al treilea. Uşile erau larg deschise şi, nefiind prevăzute cu plasă contra
insectelor, muştele se năpusteau când înăuntru, când afară din apartament. Richard,
îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi albi, de tenis, şedea pe canapea, în faţa mea.
Pe frunte îi străluceau broboane de sudoare. Condusese mai mult de o oră prin
traficul aglomerat din Chicago pentru a ne întâlni, aşa că primul lucru pe care l-a
făcut când a intrat în casă a fost să bea pe nerăsuflate un pahar de ceai cu gheaţă,
încercând să se răcorească.
Era un tânăr zvelt, ce părea a fi într-o formă fizică excelentă- un ectomorf pur,
ar spune un instructor de aerobic. Faţa osoasă şi părul tuns foarte scurt îi dădeau un
aer sever, de călugăr devotat Domnului trup şi suflet. Dacă era să ţin seama de
limbajul trupului, mesajul era foarte clar: pumnii săi nu aveau astâmpăr, îi încleşta
şi-i descleşta într-una, picioarele bronzate nu-i stăteau o clipă liniştite, iar
maxilarul îi era peste măsură de încordat.
A sărit peste orice introducere. „Ai tot dreptul să fii furios pe mine", a început
el. „N-am să te învinuiesc câtuşi de puţin dacă te vei simţi ofensat."
Habar n-aveam despre ce vorbea. „Ce vrei să spui?"
„Ei bine, uite cum stau lucrurile. Cartea pe care m-ai ajutat să o scriu va apărea
luna viitoare, inclusiv prefaţa ta. Dar adevărul este că nu mai cred ceea ce am scris
acolo şi cred că-ţi datorez o explicaţie."
A tăcut o clipă şi, din felul în care îşi încleşta maxilarul, mi -am dat seama că
era extrem de încordat. „Îl urăsc pe Dumnezeu!" a izbucnit el. „Nu, rectific, nu asta
am vrut să spun. Nici măcar nu mai cred în Dumnezeu."
Nu am spus nimic. De fapt, în cele trei ore care au urmat am tăcut mai tot
timpul, Iăsându-1 pe Richard să-şi depene povestea, începând cu_divorţul
părinţilor săi. „Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-i împiedic să divorţeze",
mi-a spus. „Eu eram la facultate, tocmai Îl descoperisem pe Dumnezeu, şi am fost
atât de naiv încât să cred că Lui îi pasa de mine. M-am rugat zi şi noapte ca părinţii
mei să se împace. Chiar am renunţat la şcoală pentru o bucată de vreme şi m -am
dus acasă, pentru a încerca să-mi salvez familia. Credeam că asta era voia lui
Dumnezeu, dar acum am impresia că nu am făcut decât să înrăutăţesc situaţia. A
fost pentru prima dată când Dumnezeu nu mi-a răspuns la rugăciune, şi m-a durut
foarte tare.
„M-am transferat la Colegiul Wheaton tocmai pentru a învăţa mai mu lte despre
credinţă. Mă gândeam că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu mine. La Wheaton
am cunoscut oameni care foloseau mereu expresii de genul: «Am vorbit cu
Dumnezeu», sau: «Dumnezeu mi-a spus». Uneori le foloseam şi eu, dar de fiecare
dată cu un sentiment de vinovăţie. Oare Dumnezeu chiar îmi spunea ceva? Nu am
auzit niciodată vreo voce şi nu am avut nici o dovadă palpabilă în ce priveşte
prezenţa lui Dumnezeu. Cu toate astea, tânjeam după o astfel d e apropiere.
„Ori de câte ori eram pus în situaţia de a lua o decizie importantă, citeam Biblia
şi mă rugam pentru îndrumare, aşa cum ni se cerc. Dacă aveam pace în legătură cu
o anumită decizie, treceam la fapte. Dar îţi jur că de fiecare dată s -a dovedit a fi
decizia greşită. De îndată ce mi se părea că am priceput voia lui Dumnezeu, totul
se întorcea împotriva mea."
Zgomotele străzii ajungeau până la noi şi dincolo de uşă îi auzeam pe vecinii
mei urcând şi coborând scările, dar toate aceste sunete nu păreau să -l distragă pe
Richard. El continua să vorbească iar eu îl aprobam din când în când în tăcere, deşi
nu înţelegeam ce-l făcuse să izbucnească atât de violent împotriva lui Dumnezeu.
Există o mulţime de familii care se destramă; o mulţime de rugăciuni care rămân
fără răspuns. Care era atunci adevărata cauză a furiei sale?
Mi-a povestit apoi că, la un moment dat, i s-a ivit oportunitatea de a se angaja
undeva. Dar angajatorul şi-a încălcat promisiunea şi a angajat pe altul, mai puţin
pregătit decât el, lăsându-l pe Richard cu datorii considerabile la şcoală şi fără nici
o sursă de venit. Cam tot pe atunci logodnica sa l-a părăsit. Fără nici un
avertisment ea a rupt logodna, refuzând să-i dea vreo explicaţie pentru brusca
schimbare a sentimentelor sale. Sharon, logodnica lui Richard, jucase un rol
esenţial în creşterea sa spirituală, iar plecarea ei îi răpise şi o parte din credinţă.
Adesea obişnuiau să se roage împreună pentru viitorul lor comun; acele rugăciuni
păreau acum nişte glume nemiloase.
Richard s-a confruntat şi cu câteva probleme de sănătate, care nu au făcut decât
să-i sporească depresia şi senzaţia de neputinţă. Sentimentul de respingere provocat
de divorţul părinţilor părea să reînvie. Oare Dumnezeu nu făcuse decât să -1
amăgească, aşa cum făcuse Sharon? A mers la un pastor, la consiliere. Se si mţea
asemenea unui om care se îneacă, i-a mărturisit el pastorului. îşi dorea să sc
încreadă în Dumnezeu, dar de câte ori întindea mâna după EL rămânea cu mâna
goală. De ce să mai creadă într-un Dumnezeu căruia nu părea să-I pese câtuşi de
puţin de soarta lui?
Pastorul nu i-a arătat prea multă compasiune, iar Richard a rămas cu impresia
că plângerile lui i se păreau acestuia neînsemnate, în comparaţie cu problemele pe
care le întâlnea de obicei: căsnicii destrămate, bolnavi de cancer, alcoolici sau
copii îndărătnici. „Când lucrurile sc vor limpezi în privinţa prietenei tale, se va
rezolva şi relaţia ta cu Dumnezeu", i-a spus pastorul, cu un zâmbet condescendent.
Pentru Richard însă, problemele prin care trecea nu erau deloc minore. Nu
înţelegea cum se putea ca un tată Ceresc care Se pretinde plin de dragoste să îl lase
să sufere aşa o dezamăgire. Nici un tată din lume nu şi -ar trata fiul în felul acesta.
A continuat să meargă la biserică, dar în inima lui începeau să încolţească cinismul
şi îndoiala aidoma unei tumori. Toate principiile teologice despre care învăţase la
şcoală şi pe care le redase în cartea sa nu mai aveau pentru el nici o valoare.
„Era ciudat", mi-a spus Richard, „dar cu cât îmi canalizam mai mult mânia
împotriva lui Dumnezeu, cu atât părea să capăt tot mai multă energie. Mi-am dat
seama că în ultimii ani nu făcusem decât să renunţ la propria mea identitate. Acum,
de când începusem să am îndoieli, ba chiar să-i detest pe colegii de şcoală şi pe
ceilalţi creştini din jurul meu, simţeam că revin la viaţă."
Într-o seară de duminică s-a petrecut ceva care l-a marcat pe Richard în mod
deosebit. S-a dus, ca de obicei, la serviciul religios de după-masă, unde a ascultat
mărturiile câtorva creştini şi a participat la închinare. Ceva s -a întipării însă adânc
în mintea sa. Cu câteva zile înainte, un avion la bordul căruia se aflau nouă
misionari creştini se prăbuşise undeva în Alaska şi nici unul dintre cei aflaţi la bord
nu supravieţuise. Pastorul a relatat cu gravitate detaliile accidentului, după ca re l-a
prezentat pe un membru al bisericii care supravieţuise unui alt accident aviatie ce
nu fusese adus la cunoştinţa publicului, petrecut în aceeaşi săptămână. Când
persoana respectivă şi-a încheiat istorisirea, relatând despre felul în care reuşise să
scape cu viaţă, întreaga congregaţie a strigat: „Lăudat fie Domnul!"
„Doamne, îţi mulţumim că l-ai adus înapoi teafăr pe fratele nostru şi pentru că i-
ai trimis pe îngerii Tăi să vegheze asupra lui", s-a rugat pastorul. " Te rugăm să fii
alături de familiile celor care au murit în Alaska." Această rugăciune i-a stârnit lui
Richard un sentiment de revoltă asemănător cu o senzaţie de vomă. Nu poate fi şi
una şi cealaltă, s-a gândit el. Dacă Dumnezeu este lăudat pentru salvarea
supravieţuitorilor, ar trebui şi să fie acuzat pentru moartea victimelor. Totuşi, în
biserică nu auzi niciodată mărturia celor îndureraţi, care jelesc pierderea celor
dragi. Oare ce-ar avea de spus soţiile misionarilor care muriseră? Ar vorbi ele
despre Dumnezeu ca despre un Tată iubitor"?
În scara aceea, Richard s-a întors, acasă agitat şi tulburat. Totul părea să se
învârtă în jurul unei singure întrebări: „Măcar există Dumnezeu?" În ce îl privea, el
nu primise nici o dovadă convingătoare a existenţei Lui.
Ajuns în punctul acesta al povestirii, Richard s-a oprit. Soarele alunecase spre
asfinţit, ascunzându-se după o clădire uriaşă care se profila la orizont. Lumina
crepusculară se strecura în cameră, scăldând-o în tonurile şi nuanţele sale calde.
Richard a închis ochii, muşcându-şi buza de jos. Şi-a apăsat puternic ochii cu cele
două degete mari. Parcă încerca să vadă cu ochii minţii o anumită imagine şi s -o
înţeleagă corect.
„Ce s-a întâmplat după aceea?", l-am întrebat eu, după câteva minute de tăcere.
„În seara aceea ţi-ai pierdut credinţa?"
A dat din cap afirmativ şi apoi a reluat, cu o voce sfârşită: „Am stat treaz până
târziu în noaptea aceea. Vecinii se culcaseră de mult -locuiesc la marginea
oraşului, într-un cartier foarte liniştit- şi aveam impresia că eram singur pe lumea
asta. Simţeam ca era pe cale să se petreacă ceva important. Sufeream. Dumnezeu
mă dezamăgise de atâtea ori. Îl uram, dar mă şi temeam, în acelaşi timp. Doar eram
student la teologie, nu? Poate că, totuşi, Dumnezeu era prezent, iar eu făceam o
greşeală enormă. Cum puteam să fiu sigur? Mi-am revizuit mental întreaga
experienţă de creştin de la începutul ei şi până în acel moment.
„Mi-am adus aminte de prima licărire de credinţă care mi-a aprins inima, pe
când eram la facultate. Pe atunci eram tânăr şi vulnerabil. De-abia învăţasem
câteva fraze optimiste, de natură să mă convingă să-mi trăiesc „viaţa din belşug".
Poate că nu făceam decât să-i imit pe cei din jurul meu, identificându-mă cu trăirile
şi experienţele lor. Oare toată relaţia mea cu Dumnezeu nu fusese d ecât o amăgire?
„Totuşi, îmi era greu să dau cu piciorul la tot ceea ce crezusem până atunci.
Simţeam că sunt dator să-I dau lui Dumnezeu o ultimă şansă.
„În noaptea aceea m-am rugat cu toată hotărârea şi sinceritatea de care eram în
stare. M-am rugat şi în genunchi, şi întins pe podea. «Doamne! Îţi pasă de mine?»,
am întrebat. «Nu vreau să-ţi spun eu ce să faci, dar, Te rog, dă-mi un semn că eşti
prezent! Asta e tot ce-Ţi cer.»
„Timp de patru ani m-am străduit din răsputeri să-mi clădesc o «relaţie
personală cu Dumnezeu», cum se spune, şi, cu toate astea, Dumnezeu m-a tratat
mai rău decât pe oricare dintre prietenii mei. Acum totul se redusese la o singură
întrebare: cum poţi avea o relaţie personală cu cineva, dacă nu eşti convins că acel
cineva există? În ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, nu pot fi sigur niciodată.
„M-am rugat mai mult de patru ore. În unele momente mă simţeam penibil,
alteori eram foarte sincer. Aveam senzaţia că păşesc în întuneric, fără să ştiu unde
voi ajunge. Eram la dispoziţia lui Dumnezeu.
„În sfârşit, pe la patru dimineaţa mi-am revenit. Nu se schimbase nimic.
Dumnezeu nu îmi răspunsese. De ce m-aş mai fi chinuit? Nu era mai simplu să uit
de Dumnezeu şi să-mi văd mai departe de viaţa mea, ca restul lumii?
„Dintr-odată m-am simţit uşurat şi liber, de parcă tocmai trecusem de un
examen dificil sau izbutisem să-mi iau carnetul de şofer. Lupta se sfârşise. Eram
din nou stăpân pe viaţa mea.
„Acum mi se pare o prostie, dar stai să vezi ce am făcut în continuare. Mi -am
luat Biblia şi alte câteva cărţi creştine, am coborât scările şi am ieşit pe uşa clin
spate. Am închis-o încet în urma mea, ca să nu trezesc pe cineva, în curtea din
spatele casei era un grătar pentru frigărui zidit din cărămidă; am îngrămădit cărţile
pe el, le-am stropit cu benzină şi le-am dat foc. Era o noapte fără lună şi flăcările se
înălţau jucăuşe şi strălucitoare. Versetele biblice şi fragmentele de teologie se
încolăceau, se înnegreau şi apoi se împrăştiau, se ridicau în aer biete firicele de
cenuşă. Iar credinţa mea îşi lua şi ea zborul, o dată cu ele.
Am urcat din nou la etaj pentru a aduce încă un vraf de cărţi. Am făcut lucrul
acesta de vreo opt ori în decurs de o oră. Comentarii, lucrări de la seminar, chiar şi
manuscrisul cărţii mele despre Iov -toate s-au prefăcut în cenuşă. Probabil că mi-aş
fi pus pe foc toate cărţile din bibliotecă dacă nu aş fi fost întrerupt de un pompier
furios care s-a repezit la mine, urlând cât îl ţinea gâtlejul: „Nu-ţi dai seama ce
faci?!" Cineva sunase la pompieri şi îi alertase. Am îngăimat câteva scuze,
explicându-i că voisem doar să scap de nişte gunoaie.
După ce a turnat o soluţie deasupra locului şi a presărat o mână de pământ,
pompierul m-a lăsat în pace. Am urcat în camera mea şi m-am aruncat în pat,
mirosind tot a fum. Se crăpa deja de ziuă şi eu eram în sfârşii, liniştit. O povară
uriaşă mi se ridicase de pe inima. Fusesem sincer cu mine însumi. Dispăruse orice
prefăcătorie şi nu mă mai simţeam presat să cred în ceva de care nu eram sigur. Mă
convertisem - dar mă convertisem de la Dumnezeu. u
Mă bucur că nu sunt de profesie psiholog. Niciodată nu-mi găsesc cuvintele
atunci când sunt pus în situaţia de a asculta confesiunile cuiva, aşa cum mi s -a
întâmplat cu Richard. în după-masa aceea am vorbit foarte puţin, dar poate aşa a
fost cel mai bine. Nu ar fi fost de nici un ajutor să-l învinuiesc pe Richard pentru
„testele" pe care I le aplicase lui Dumnezeu.
El era foarte preocupat de apariţia cărţii sale, care avea să aibă loc într -una din
săptămânile următoare. Editorul aflase despre schimbarea care se petrecuse în
inima lui Richard, dar prima ediţie era deja sub tipar, spunea el. L -am asigurat pe
Richard că eram în continuare de acord cu publicarea cărţii. Eram de acord cu
conţinutul lucrării, chiar dacă nu mai consfinţeam la convingerile sale personale.
„În afară de asta, pot să-ţi spun cu certitudine că şi eu mi-am schimbat părerea în
privinţa unora dintre lucrurile pe care le-am scris în ultimii zece ani", i-am spus eu.
Richard era istovit după atâtea destăinuiri, dar părea mai relaxat când s-a ridicai
să plece de la mine. „Poate că toate problemele au apărut de când am început să
studiez Cartea lui Iov", a spus el. „Înainte îl iubeam pe Iov -lui nu i-a fost frică să
fie sincer cu Dumnezeu, să-şi deschidă inima în faţa Lui. Cred că diferenţa dintre
noi doi constă în felul în care se termină povestea. La capătul atâtor suferinţe,
Dumnezeu i s-a arătat lui Iov. Mie nu mi S-a arătat."
Afară începea să se însereze iar pe scară becurile cu senzori erau deja aprinse.
M-am simţit cuprins de tristeţe când Richard mi-a strâns mâna şi a dispărut pe
scări. Era atât de tânăr, bronzat şi sănătos. Mulţi ar spune că nu avea de ce să
dispere. Ascultându-1 însă, văzându-i mâinile încleştate şi faţa încordată, am
descoperit în sfârşit cauza furiei sale.
Richard trecuse printr-una dintre cele mai teribile suferinţe omeneşti: durerea de
a fi trădat. Durerea îndrăgostitului care se trezeşte şi îşi dă seama dintr -o dată că
totul s-a sfârşit. El îşi încredinţase întreaga viaţă în mâna lui Dumnezeu, i ar
Dumnezeu îl dezamăgise cumplit.

Capitolul 3
 Întrebările pe care nimeni nu
îndrăzneşte
să Ie pună cu voce tare

S e întâmplă uneori ca întrebările cele mai importante, care ne frământă de o

viaţă, la care n-am primii răspuns, să se cristalizeze într-o clipă. În ce mă priveşte,
întâlnirea cu Richard mi-a prilejuit un astfel de moment. Într-un fel, nemulţumirea
lui provocată de divorţul părinţilor săi, de problemele sale de sănătate, de
dezamăgirea sa pe plan sentimental şi de pierderea slujbei promise, or icât de mare
ar fi fost, nu se clasează printre cele mai mari dezamăgiri ale lumii. Cu toate
acestea, în noaptea aceea, când îşi pusese pe foc Biblia şi cărţile de teologie,
realitatea este că, lăsând la o parte teatralitatea gestului său, el acţionase su b
impulsul îndoielii, îndoială care ne macină pe cei mai mulţi dintre noi. Oare lui
Dumnezeu Îi pasă? Şi dacă-i pasă, de ce nu-Şi întinde mâna să repare lucrurile când
acestea par să o ia razna -cel puţin din când în când?
Cuprins de furie şi apăsat de suferinţă, Richard nu-şi exprimase îndoielile în
mod făţiş, sistematic; le-a perceput mai mult sub forma sentimentului că fusese
trădat, decât sub forma unor probleme legate de credinţa sa. Gândindu -mă la
conversaţia noastră, nu-mi puteam alunga din minte trei întrebări legate de
Dumnezeu, care păreau să pândească ameninţătoare, furişate în hăţişul de
sentimente din inima lui. Cu cât analizam mai mult aceste întrebări, cu atât îmi
dădeam seama că ele există în fiecare dintre noi. Dar puţini sunt aceia care au
curajul să le rostească cu voce tare, fiindcă, în cel mai bun caz, ar părea o
necuviinţă, iar în cei mai rău, o erezie.
Este Dumnezeu nedrept? Deşi s-a străduit să-L urmeze pe Dumnezeu, totul în
viaţa lui Richard s-a prăbuşit. Nu putea împăca suferinţa sa cu promisiunile Bibliei
de răsplată şi fericire. În plus, cum se poate explica faptul că atâţia oameni
contestă făţiş existenţa lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, duc o viaţă lipsită de
griji? Aceasta este o întrebare străveche, care i-a frământat şi pe Iov, şi pe
psalmişti, şi continuă să reprezinte o barieră în calea credinţei.
Tace Dumnezeu? În trei împrejurări diferite, când a avut de luat decizii cruciale
în privinţa şcolii, a carierei şi a vieţii personale, Richard L-a rugat pe Dumnezeu
să-i dea îndrumări clare. De fiecare dată a crezut că aflase răspunsul lui Dumnezeu,
dar ulterior s-a dovedii că alegerea lui fusese greşită. „Ce fel de Tată este El?", s-a
întrebat atunci Richard. „Oare Îi face plăcere să mă vadă doborât? Mi s -a spus că
Dumnezeu mă iubeşte şi că are un plan minunat pentru viaţa mea. Grozav. Dar de
ce nu-mi spune şi mie care e planul ăsta?"
Se ascunde Dumnezeu? Întrebarea aceasta îl preocupa pe Richard mai mult decât
oricare alta. I se părea că este indispensabil, o necesitate teologică imperioasă şi
fundamentală ca Dumnezeu să-Şi dovedească existenţa într-un fel sau altul. „Cum
pot avea o relaţie cu o persoană despre care nici măcar nu sunt sigur că există?" De
fapt, avea impresia că Dumnezeu se ascundea în mod deliberat chiar de aceia c are
doreau sincer să-L găsească. Iar când rugăciunile sale din noaptea aceea de
răspântie au rămas fără nici un răspuns, Richard a hotărât să renunţe pur şi simplu
la Dumnezeu.
Aceste trei întrebări au continuat să mă preocupe şi mai târziu, în timpul unei
călătorii pe care am avut-o în America de Sud, pentru a scrie un articol. După ce
am ajuns în Peru, un pilot al unei lucrări misionare de acolo m-a dus până la un
sătuc al indienilor Shipibo. Hidroavionul cu care zburam a amerizat pe un râu, ne -
am apropiat de mal şi am coborât. Pilotul m-a călăuzit pe o cărare croită prin
junglă ce ducea drept în „centrul" oraşului: un loc viran noroios, străjuit de vreo
duzină de colibe construite în vârful unor pari uriaşi, asemenea unor foişoare şi
acoperite cu frunze de palmier. Mă dusese acolo ca să-mi arate o biserică veche de
patruzeci de ani, aflată astăzi în plină dezvoltare. De asemenea, mi-a arătat bucata
de granit aşezată pe marginea drumului principal şi mi-a spus povestea tânărului
misionar care înfiinţase acea biserică.
Când fiul acelui misionar, în vârstă de şase luni, a murit în urma unui acces
subit de vărsături şi diaree, misionarul aproape că şi-a pierdut minţile de durere. A
desprins cu mâinile lui o bucată uriaşă de granit dintr-o stâncă aflată în apropiere-
cea pe care o aveam în faţa ochilor- şi a aşezat-o lângă mormântul copilaşului, apoi
a plantat un copac alături. În fiecare zi, pe căldura cea mai mare, când toii ceilalţi
se ascundeau la umbră, căutând un strop de răcoare, misionarul venea la malul
râului şi îşi umplea găleata cu apă ca să ude copăcelul. Apoi sc aşeza lângă
mormânt, acoperindu-l cu umbra lui, de parcă ar fi vrut să-l apere de arşiţa soarelui
ecuatorial. Câteodată plângea, altădată se ruga, dar uneori stătea pur şi simplu
acolo, cu privirea pierdută în gol. Soţia lui, ceilalţi membri ai micuţei biserici
indiene, precum şi tovarăşii sâi misionari, se străduiau cu toţii să -i aline durerea,
dar în zadar.
În cele din urmă misionarul a căzut şi el răpus de boală. Delira, deshidratat şi
slăbit din cauza diareei. A fost dus Ia Lima, unde doctorii i -au făcut toate
analizele, crezând că vor descoperi vreo amoebă sau vreun alt microb de origine
tropicală, dar n-au găsit nimic. Toate medicamentele pe care i le-au administrat s-
au dovedit a fi ineficiente. Au ajuns la concluzia că era vorba de aşa-zisa „diaree
isterică" şi l-au trimis, împreună cu soţia sa, înapoi în Statele Unite.
Stând acolo, lângă bucata roasă de granit, pe care acum femeile indiene o
foloseau ca să-şi aşeze pe ea vasele cu apă, am încercat să intru în pielea tânărului
misionar. Întrebându-mă ce s-o fi rugat el pe când şedea singur, în arşiţa soarelui,
mi-au revenit în minte cele trei întrebări ale lui Richard. însoţitorul meu mi -a spus
că pe tânărul bărbat îl chinuia cumplit gândul nedreptăţii suferite. Fiul său nu
făcuse nici un rău. Misionarul îşi adusese aici familia ca să -L slujească pe
Dumnezeu în mijlocul junglei- asta îi era răsplata? De asemenea, se rugase ca
Dumnezeu să-i dea un semn al prezenţei Lui, sau cel puţin o vorbă de mângâiere.
Dar nu a primit nimic. Pierzându-şi încrederea în mila şi compasiunea lui
Dumnezeu, misionarul a ales să-şi exprime suferinţa luând asupra sa boala care îi
răpise fiul.
Presupun că ateii convinşi nu au nici un motiv să se simtă dezamăgi ţi de
Dumnezeu. Ei nu se aşteaptă la nimic şi nici nu primesc nimic. Dar aceia care îşi
încredinţează viaţa lui Dumnezeu aşteaptă ceva în schimb, în mod instinctiv. Să fie
oare greşite aceste aşteptări? O bună bucată dc timp nu l-am mai văzut pe Richard.
M-am rugat întruna pentru el, dar toate eforturile mele de a lua legătura cu el s -au
dovedit zadarnice. Telefonul său fusese deconectat şi am aflat că se mutase
altundeva. Editorul lui mi-a trimis până la urmă un exemplar al cărţii sale despre
Iov, pe care l-am aşezat în bibliotecă, la vedere, spre a-mi aminti mereu că nu
trebuie sâ mă pripesc când e vorba de abordarea în scris a unor subiecte legate de
credinţă.
Dar într-o bună zi, după vreo trei ani, am dat nas în nas cu Richard în centrul
oraşului. Arăta bine: se îngrăşase puţin şi îşi lăsase părul să-i crească mai lung, aşa
că nu mai avea expresia aceea severă şi preocupată. A părut bucuros să mă vadă şi
am stabilit să luăm prânzul împreună într-una din zile.
„Ultima dată când am stat de vorbă eram foarte deprimat 1 , mi-a spus el câteva
zile mai târziu, zâmbind, în timp ce intram într-un restaurant mexican. „Acum viaţa
mea este mult mai bună." Avea o slujbă promiţătoare şi depăşise de mult durerea
pricinuită de eşecul suferit pe plan sentimental.
Nu după mult timp am ajuns să discutăm despre Dumnezeu şi mi-am dat seama
că Richard nu îşi revenise întru totul în această privinţă. Un văl de cinism se
aşternuse peste rănile sale, dar era la fel de furios pe Dumnezeu ca şi înainte.
Chelneriţa ne-a umplut din nou ceştile cu cafea, iar Richard şi-a aşezat palmele
în jurul cănii sale, privind absent la lichidul negru, din care ieşeau aburi. „Am
reuşit să-mi clarific lucrurile din acea perioadă tulbure din viaţa mea", a spus el.
„Cred că mi-am dat seama care a fost problema. Pot să-ţi spun cu precizie ora şi
minutul în care am început să mă îndoiesc de Dumnezeu, şi să ştii că asta nu s-a
întâmplat pe când eram la colegiu, şi nici în noaptea aceea când m-am rugat cu
atâta stăruinţă," Apoi mi-a istorisit un incident petrecut imediat după ce se
întorsese la Dumnezeu şi devenise creştin.
„Încă de la început m-a frământat un anumit lucru: noţiunea de credinţă. Pentru
mine era un concept care părea să suprime instantaneu orice nelămurire, oricât de
sinceră ar fi fost. L-am întrebat pe liderul de la Inter-Varsity ce părere are despre
chestiunea suferinţei, iar el a început numaidecât să-mi vorbească despre credinţă.
«Să crezi în Dumnezeu, indiferent dacă simţi sau nu că trebuie să o faci», mi -a
spus el. «Cu timpul, va apărea şi sentimentul.» Mi-am zis că aşa o fi, dar acum îmi
dau seama că sentimentul nu a apărut niciodată. Nu făceam decât să execut ce mi
se dicta.
„Încă de pe atunci îmi doream cu ardoare să descopăr o dovadă a exis tenţei lui
Dumnezeu, în locul credinţei oarbe. Şi într-o bună zi am găsit-o tocmai la
televizor. Trecând indiferent de la un canal la altul, am dat peste un serviciu
religios de vindecare în masă condus dc Kathryn Kuhlman. Am urmărit timp de
câteva minute cum diverse persoane erau chemate pe scenă pentru a fi intervievate.
Fiecare avea o poveste uluitoare, referitoare la vindecarea supranaturală. Cancer,
afecţiuni cardiace, paralizie-o adevărată enciclopedie medicală se perinda pe scenă.
„Urmărind emisiunea lui Kuhlman, îndoielile mele au început t reptat să dispară.
în sfârşit, dădusem peste ceva concret, palpabil. Kuhlman l-a rugat pe unul dintre
membrii corului să-i cânte melodia ei preferată, «El m-a atins». Era exact ceea ce
aveam eu nevoie, m-am gândit atunci: să fiu atins în mod personal dc Dumnezeu.
Kuhlman oferea împlinirea acelei promisiuni iar eu m-am agăţat de ea cu toată
fiinţa mea.
„Trei săptămâni mai târziu, Kathryn Kuhlman se afla în statul vecin, aşa că am
renunţat la ore şi am călătorit o jumătate de zi pentru a lua parte la una dint re
întrunirile organizate de ea. Atmosfera era emoţionantă- sunete armonioase de orgă
se înălţau din spatele platformei acompaniind murmurul oame nilor care se rugau cu
voce tare, unii dintre ei în limbi ciudate, necunoscute mie; iar din când în când,
cineva se ridica în picioare şi exclama cu exaltare: «Sunt vindecat!»
Unul dintre ei, un bărbat din Milwaukee, a produs asupra mea o impresie
deosebită, deoarece fusese adus la întrunire pe o targă. Când acesta a păşit - da, a
păşit- pe scenă, toţi cei de faţă am izbucnit în urale frenetice. Bărbatul ne-a spus că
era medic de profesie, ceea ce m-a impresionat şi mai mult. Ne-a spus că avea
cancer la plămâni şi că i se spusese că mai avea de trăit doar şase luni. Dar acum,
în seara asta, credea că Dumnezeu îl vindecase. Era pentru prima dată când putea
să umble după multe luni de zile. Se simţea extraordinar. Lăudat să fie Domnul!
„Mi-am notat, numele lui şi, la încheierea întrunirii, am ieşit clin sală aproape
zburând. Nu avusesem niciodată parte de o dovadă atât de solidă în sprijinul
credinţei mele. Căutările mele luaseră sfârşit; văzusem cu ochii mei semnele
existenţei lui Dumnezeu, dovada puterii Lui, în persoanele acelea de pe scenă.
Dacă El săvârşise astfel de miracole în viaţa lor, cu siguranţă avea ceva minunat
pus deoparte şi pentru mine.
„Îmi doream atât de mult să iau legătura cu omul credinţei pe care îl văzusem la
întrunire, încât peste doar o săptămână am sunat la informaţii, în Milwaukee, şi am
aflat numărul de telefon al doctorului. Am format numărul şi mi-a răspuns o
femeie. „Aş putea să vorbesc cu dr. S- ?», am întrebat eu.
„La celălalt capăt, al firului s-a lăsat tăcerea. «Cine sunteţi?», m-a întrebat
femeia, după un moment prelung de tăcere. M-am gândit ca reticenţa ei se datora
numeroaselor apeluri pe care le primea doctorul de la pacienţi, sau ceva de genul
ăsta. M-am prezentat şi i-am spus că îl apreciam mult pe dr. S- şi că voiam să
stau de vorbă cu el de când îl văzusem la întrunirea condusă de Kathryn Kuhlman.
I-am mai spus că fusesem profund mişcat de povestea lui.
A urmat un alt moment de tăcere. Apoi femeia mi-a vorbit, cu o voce ştearsă,
poticnindu-se parcă la fiecare cuvânt. «Soţul... meu... a... murit.» O singură
propoziţie, doar atât. după care a închis telefonul.
N-am cuvinte să-ţi spun cât de tare m-a lovit această veste. Am fost devastat.
Am intrat clătinându-mă în camera alăturată, unde se afla sora mea. «Richard, ce s-
a întâmplat?», m-a întrebat ea. «Nu te simţi bine?»
Nu, nu mă simţeam bine deloc. Dar nu puteam vorbi despre ast a. Am început să
plâng. Mama şi sora mea au încercat să-mi smulgă o explicaţie. Dar ce puteam să
le spun? Certitudinea de care îmi atârnasem întreaga viaţă pierise o dată cu aflarea
acelei veşti. Flacăra care ţâşnise atât de strălucitoare şi arsese vie în inima mea
vreme de o săptămână murise acum, asemenea unei stele căzătoare.
Richard privea absent în ceaşca de cafea. În restaurant muzica mexicană suna
strident, punându-ne la grea încercare auzul. „Nu înţeleg prea bine", i-am spus.
„Asta s-a întâmplat cu mult timp înainte să mergi la colegiu, să-ţi iei diploma în
teologie şi să scrii cartea despre Iov."
„Da, dar atunci a început totul", m-a întrerupt el. „Tot ceea ce a urmat după
aceea-colegiul, cartea despre Iov, grupul de studiu biblic- nu a fost decât o
încercare disperată de a-mi dovedi mie însumi că telefonul acela nu avusese nici o
însemnătate. Nu este nimeni acolo sus, Philip. Sau dacă, totuşi, Dumnezeu există,
Se joacă cu noi. Oare de ce nu lasă o dată la o parte joaca şi să ni se arate?"
Apoi Richard a schimbat subiectul discuţiei şi până la sfârşitul prânzului am
povestit despre lucrurile petrecute în decursul celor trei ani în care nu ne văzusem.
Încerca să mă convingă că era fericit. Chiar dacă ceea ce-mi spunea în acest sens
era cam forţat, adevărul este că părea mult mai mulţumit decât ultima dată când îl
văzusem.
Spre final, pe când ne savuram amândoi desertul, Richard a adus vorba despre
ultima noastră întâlnire, petrecută cu trei ani în urmă. „Probabil te -ai gândit că nu
sunt în toate minţile, după felul în care am năvălit în casa ta şi mi-am deşertat toată
povestea vieţii în faţa ta, un om pe care nu-l mai văzusem niciodată până atunci."
„Nicidecum", i-am răspuns. ,,E ciudat însă că n-am reuşit nicicum să uit
discuţia aceea. De fapt, revolta ta faţă de Dumnezeu m-a ajutat să-mi înţeleg mai
bine propriile nemulţumiri."
I-am spus atunci despre cele trei întrebări care încolţiseră în mintea mea. Dupa
ce i le-am explicat, l-am întrebat dacă ele oglindeau nemulţumirile sale la adresa
lui Dumnezeu.
„Ştii bine, îndoielile mele erau undeva la nivelul sentimentelor - mă simţeam
înşelat, ca şi cum Dumnezeu m-ar fi ademenit pe calea asta numai din dorinţa de a
mă vedea prăbuşindu-mă. Dar să ştii că ai dreptate: dacă stau să mă gândesc mai
bine, astea sunt întrebările din spatele sentimentelor mele. În mod cert, Dumnezeu
a fost nedrept. Şi întotdeauna mi s-a părul că Se ascunde de mine şi tace. Da, aşa
este. Chiar aşa!", a spus el.
„De ce refuză Dumnezeu să ne răspundă la aceste întrebări?" Richard vorbea
tare şi gesticula aprins, ca un politician-sau ca un evanghelist. Din fericire,
restaurantul se golise. „O, dacă Dumnezeu mi-ar răspunde la întrebările astea-
măcar la una dintre ele. Dacă ar vorbi pentru o singură dată cu voce tare, aşa încât
să-l audă toală lumea, aş crede în El. Probabil că toată lumea ar crede. Atunci de ce
nu vorbeşte cu glas tare?"

Capitolul 4

Ce-ar fi daca
D acă", spusese Richard. Dacă Dumnezeu ar îndepărta cauza pentru care sunt
puse cele trei întrebări, credinţa ar înflori pretutindeni, ca florile primăvara, nu-i
aşa?
În anul în care m-am întâlnit cu Richard la restaurantul mexican, tocmai
studiam cărţile Exodul şi Numeri. Cu toate că întrebările Iui Richard conti nuau să
mă frământe, mi-a luat ceva timp până să observ o paralelă ciudată. Într-o zi mi-a
sărit în ochi: Exodul prezenta o lume întocmai aşa cum o visa Richard! Ni -L
înfăţişa pe Dumnezeu apărând aproape zi de zi în istoria omenirii, acţionând cu o
justeţe ireproşabilă şi vorbindu-le oamenilor pe înţelesul lor. Şi li S-a arătat cât se
poate de vizibil.
Contrastul dintre vremurile acelea trăite de israeliţi şi zilele noastre, ale
secolului douăzeci şi unu, m-a determinat să observ cum conduce Dumnezeu
lumea, iar asta m-a adus înapoi la cele trei întrebări. Dacă Dumnezeu are puterea
de a acţiona cu dreptate, de a vorbi cu voce tare şi de a se arăta oamenilor, de ce
refuză sâ intervină în ziua de azi? Poate că relatările despre israeliţii aflaţi în
pribegie conţin cheia care dezleagă misterul.
Întrebare: Este Dumnezeu nedrept ? De ce nu-i pedepseşte El consecvent pe cei răi şi
nu-i răsplăteşte pe cei buni ? De ce se abat nenorociri atât asupra celor buni, cât şi
asupra celor răi?
Închipuiţi-vă o lume concepută în aşa fel încât să nu fim supuşi decât unei
suferinţe uşoare 1a fiecare păcat şi să simţim o brumă dc plăcere la fiecare act de
virtute. Închipuiţi-vă o lume în care orice doctrină eretică ar atrage după sine un
fulger năpraznic, în timp ce fiecare repetare a Crezului apostolic ar stimula în
creierul nostru secreţia dc endorfine, hormonii plăcerii.
Vechiul Testament ne vorbeşte tocmai despre un astfel de experiment, foarte
asemănător cu metoda „modificării comportamentale" datorită meca nismului de
condiţionare pe care îl implică: legământul încheiat de Dumnezeu cu israelitii. În
Deşertul Sinai, Dumnezeu a hotărât să-şi răsplătească şi să-şi pedepsească poporul
pe baza unor legi stricte şi imparţiale. A semnat legământul cu mâna Sa,
pretinzându-le israeliţilor un singur lucru: sâ nu se abată de la legile Lui. L-a pus
apoi pe Moise să le facă oamenilor cunoscute clauzele legământului:
Urmările ascultării
Prosperitatea cetăţilor şi satelor lor

Fertilitatea femeilor, a bărbaţilor şi a animalelor

Recolte îmbelşugate
Condiţii meteorologice prielnice

Garanţia victoriilor în războaie Imunitate la boli

Urmările neascultării
Violenţă, fărădelegi şi sărăcie pretutindeni
Infertililatea oamenilor şi a animalelor
Recolte sărace, distruse de lăcuste şi viermi
Arşiţă, secetă şi recolte distruse dc dăunători şi ciuperci
Căderea sub dominaţia altor popoare
Febră şi inflamaţii; nebunie, orbire, tulburarea minţii
Moise le-a spus că, dacă vor fi ascultători. Dumnezeu le „va da întâietate
asupra tuturor neamurilor de pe pământ" şi totdeauna vor fi „cap, nu coa dă..."
Aşadar, israeliţilor li se promitea că vor fi feriţi de orice suferinţă şi dezamăgire. în
schimb, dacă vor nesocoti poruncile Domnului, vor „fi de pomină, de batjocură şi
de rîs, printre toate popoarele" la care îi va duce Domnul... „Pentru că", citim în
cartea Exod, „în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujii Domnului
Dumnezeului tău cu bucurie şi cu dragă inimă, vei sluji în mijlocul foamei, setei,
goliciunii şi lipsei de toate, vrăjmaşilor tăi, pe care Domnul îi va trimite împotriva
ta".
Am citit mai departe, studiind cu atenţie cărţile losua şi Judecători, pentru a
vedea care au fost urmările acestui legământ bazat pe un sistem „drept" de
recompense şi pedepse. În mai puţin de cincizeci de ani poporul evreu a ajuns la o
stare de totală anarhie. De aici încolo, cea mai mare parte a Vechiului Testament ne
relatează o istorie sumbră, a împlinirii blestemelor prezise- nu a binecuvântărilor
promise. În ciuda avantajelor colosale de care s-ar fi bucurat prin respectarea
legământului, evreii n-au ascultat de Dumnezeu şi nu I-au împlinit poruncile.
Mult timp după aceea, cercetând acea perioadă a istoriei, autorii Noului
Testament nu au aderat la vechiul legământ ca la un model desăvârşit de dreptate şi
consecvenţă a relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său. Ei doar au afirmat că
Vechiul legământ este o lecţie obiectuală menită a demonstra neputinţa oamenilor
de a respecta condiţiile puse de Dumnezeu. Astfel, în ochii lor a devenit evident
faptul că era nevoie de un nou legământ („testament") cu Dumnezeu, şi anume de
unul bazat pe iertarea şi harul Său. Tocmai din acest motiv s-a născut „Noul
Testament".
Întrebare: Tace Dumnezeu? Dacă El este atât de interesat ca noi sa împlinim voia Sa,
de ce nu-şi dezvăluie această voie cu mai multă claritate ?
Astăzi există mulţi oameni care susţin că aud vocea lui Dumnezeu. Unii sunt
nebuni, cum a fost, bunăoară, cel care, la „porunca lui Dumnezeu", s -a năpustit
sălbatic asupra Pielei lui Michelangelo înarmat cu un ciocan, sau cel care l-a
împuşcat pe preşedintele Americii, pretinzând că Dumnezeu i -a cerut s-o facă.
Alţii, deşi sinceri, s-au lăsat greşit îndrumaţi, cum este, de pildă, cazul celor şase
bărbaţi care i-au mărturisit scriitoarei Joni Eareckson că Dumnezeu le-a poruncit să
se însoare cu ea. Există însă şi unii care par a fi urmaşi autent ici ai profeţilor şi
apostolilor, rolul lor fiind acela de a face cunoscut cuvântul Iui Dumnezeu
poporului Său. Aşa stând lucrurile, cum putem noi şti fără nici o îndoială că ceea
ce auzim vine cu adevărat de la Dumnezeu?
Pe parcursul studiului am descoperit că atunci când evreii şi-au aşezat corturile
în Sinai, Dumnezeu Şi-a simplificat metoda prin care îşi îndruma poporul. Oare azi
va trebui să ne strângem corturile şi să plecăm mai departe, sau mai rămânem aici?
Israelitul dornic de a afla răspunsul nu trebuia decât să arunce o privire la norul de
deasupra Cortului întâlnirii. Dacă norul începea să se mişte însemna că Dumnezeu
cerea poporului Său să plece. Dacă norul stătea pe loc, însemna că şi ei trebuiau să
stea pe loc. (Voia lui Dumnezeu putea fi cercetată în permanenţă, zi şi noapte, căci
în timpul nopţii norul strălucea ca un stâlp de foc.)
Dumnezeu a mai stabilit şi alte metode, cum era aruncarea sorţilor sau Urim şi
Tumim, pentru a comunica direct voia Sa, dar de cele mai multe ori lucrul
respectiv era prestabilit. El le-a comunicat israeliţilor voia Sa sub forma unui set
de reguli, codificate într-un număr de 613 legi care acopereau toată gama de
acţiuni umane, începând de la omucidere şi până la fierberea unui ied în laptele
mamei sale. În acele vremuri, oamenii nu se puteau plânge că nu aveau parte de
instrucţiuni clare.
Se pare însă că această exprimare clară şi directă a voii lui Dumnezeu nu a avut
puterea de a-i face pe oameni mai ascultători. „Nu vă suiţi (împotriva amoriţilor ),
le-a spus Dumnezeu, „căci Domnul nu este în mijlocul vostru! Nu căutaţi să fiţi
bătuţi de vrăjmaşii voştri." Fără să stea pe gânduri, israeliţii s -au ridicat împotriva
amoriţilor şi au fost învinşi de aceştia. Ei au pornit la luptă când li s-a spus să stea
pe loc, au fugit înspăimântaţi când li s-a spus să lupte, au declarat război când li s-a
spus să încheie pace şi au încheiat pace când li s-a spus să pornească la război. A
inventa noi şi noi modalităţi de încălcare a celor 613 legi devenise un mijloc de
distracţie la nivel naţional. Instrucţiunile clare ale lui Dumnezeu au ajuns să fie un
afront tot atât de mare pentru evrei în cursul istorici ca o profeţie falsă pentru
credincioşii din contemporaneitate.
De asemenea, am observat un tipar grăitor în relatările Vechi ului Testament:
descoperirea clară a voii lui Dumnezeu a avut un efect de regresic a credinţei
israeliţilor. De ce să-L mai caute pe Dumnezeu din moment ce Bl li Se revelase cu
atâta claritate? De ce să umble prin credinţă, când Dumnezeu le garanta
binecuvântările Sale? De ce să se căznească să facă alegeri corecte, când
Dumnezeu rezolvase deja această dilemă? Pe scurt, de ce să acţioneze ca nişte
oameni maturi, când puteau să se poarte ca nişte copii? Şi asta au şi făcu t, s-au
purtat ca nişte copii, răzvrătindu-se împotriva conducătorilor lor, încălcând regulile
stricte pentru recoltarea manei şi cârtind ori de câte ori duceau lipsă de hrană sau
de apă.
În urma studierii istoriei israeliţilor am început să mă îndoiesc de eficienţa unei
îndrumări clare ca lumina zilei. Poate că o astfel de claritate a ajutai întrucâtva -
poate a ajutat, de pildă, poporul proaspăt eliberat din robie să traverseze deşertul-
dar se pare că nu a stimulat creşterea lor spirituală. De fapt, în cazul israeliţilor,
aproape a eliminat credinţa; îndrumarea directă le-a anulat libertatea, întrucât orice
alegere reprezenta o chestiune de ascultare, nicidecum de credinţă. În cei patruzeci
de ani cât au rătăcit prin deşert, israeliţii s-au dovedit a fi atât de neascultători încât
Dumnezeu S-a văzut nevoit să o ia de la capăt, cu o nouă generaţie.
Întrebare: Se ascunde Dumnezeu? De ce nu Se arată din când în când într- un mod cât
mai vizibil care să spulbere orice îndoială o data pentru totdeauna ? Ceea ce voiau
cosmonautul rus, care L-a căutat pe Dumnezeu în vidul întunecat de dincolo de
hubloul navei lui spaţiale, şi Richard. prietenul meu, singur în camera lui la ora
două dimineaţa, era aceeaşi dorinţă mistuitoare (pentru cei care se simt mistuiţi sub
povara ei) a epocii în care trăim. Ne dorim o dovadă, un semn, o apariţie, vrem să-
L vedem cu ochii noştri pe Dumnezeul despre care am auzit doar vorbindu -se.
Dar lucrul acesta după care tânjim s-a petrecut la un moment dat. A existat o
vreme când Dumnezeu S-a arătat „în persoană 44 şi i-a îngăduit unui om să
vorbească cu El faţă în faţă, aşa cum i-ar fi vorbit unui prieten. Dumnezeu şi
Moise se întâlneau faţă în faţă, într-un cort aflat la marginea taberei israeliţilor.
Întâlnirea nu avea loc în secret. Ori de câte ori Moise intra în Cortul întâlnirii ca să
vorbească cu Dumnezeu, tot poporul întorcea capul ca să privească într -acolo. Un
stâlp de nor, semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu, bloca intrarea în cort.
Nimeni, în afară de Moise, nu şlia ce se petrece înăuntru; nimeni nu dorea să ştie.
Isracliţii învăţaseră să stea deoparte. „Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta", i-au
spus ei lui Moise, „dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, casă nu murim". După
fiecare întâlnire cu Dumnezeu, Moise ieşea din cort cu faţa deosebit de
strălucitoare, asemenea unui extraterestru, încât oamenii îşi fereau privirea până
când Moise îşi acoperea faţa cu un văl.
În vremurile acelea nu existau atei. Nici un evreu nu se putea plânge că
Dumnezeu, pe care îl căutase o viaţă întreagă, nu i se arătase. Cu toţ ii vedeau
dovada vie a prezenţei lui Dumnezeu la uşa Cortului întâlnirii sau în norul gros ce
învăluia Muntele Sinai. Scepticul nu trebuia decât să se caţere pe muntele care se
cutremura şi să întindă mâna să-L atingă, iar îndoielile lui ar fi fost spulberate
înainte chiar de a întinde mâna.
Cu toate acestea însă, faptele petrecute atunci au reprezentat o sfidare la adresa
credinţei. De îndată ce Moise a urcat pe muntele sacru, trecând dincolo de norul
gros cu tunete şi fulgere care nu lăsau loc nici unui dubiu cu privire la prezenţa lui
Dumnezeu, oamenii aceia care supravieţuiseră celor zece plăgi din Egipt, care
trecuseră Marea Roşie pe uscat, care văzuseră cu ochii lor cum s -a despicat stânca
şi cum din ea a ţâşnii apă proaspătă de băut, care tocmai se hr ăniseră cu mana
căzută din cer în mod miraculos-tocmai aceşti oameni au devenit nerăbdători,
plictisiţi, răzvrătiţi şi geloşi, uitându-L cu totul pe Dumnezeul lor. Când Moise a
coborât de pe munte, ei dansau ca păgânii în jurul unui viţel de aur.
Dumnezeu nu S-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu israeliţii; ei au avut parte de
toate dovezile pe care şi le-ar fi putut dori. Dar, in mod paradoxal-nu îmi venea să
cred ceea ce citeam- revelarea atât de clară şi directă a lui Dumnezeu, a produs un
efect contrar celui aşteptat. Israeliţii nu l-au răspuns cu dragoste şi adoraţie, ci cu o
atitudine dc teamă şi răzvrătire făţişă. Prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu nu a ajutat
deloc la creşterea credinţei lor.
Am concretizat dezamăgirile pricinuite de Dumnezeu lui Richard sub forma a
trei întrebări. Dar în urma lecturării cărţilor Exodul şi Numeri am ajuns la
concluzia că soluţionarea rapidă a acestor întrebări nu garantează rezolvarea
problemei de fond, şi anume chestiunea dezamăgirii produse de Dumnezeu.
Israeliţii, în ciuda faptului că au văzut lumina clară, directă a prezenţei lui
Dumnezeu, au fost cei mai nestatornici oameni care au existat vreodată. De zece
ori s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în pribegia lor pe câmpiile neumblate ale
Sinaiului. Ajunşi la hotarele ţării promise, în pofida bogăţiei care se desfăşura în
faţa ochilor lor, au continuat să deplângă „vremurile bune de altădată", ale sclaviei
lor egiptene.
Această realitate amară ne oferă un răspuns la întrebarea de ce nu intervine
Dumnezeu în mod direct în zilele noastre. Unii creştini aspiră la o lume plină de
miracole şi alte semne spectaculoase ale prezenţei lui Dumnezeu. Am auzit multe
predici nostalgicc pe tema despărţirii Mării Roşii, a celor zece plăgi sau a manei
care cădea zilnic din cer în deşert, rostite de parcă vorbitorul ar fi jindui după
dezlănţuirea în prezent a puterilor lui Dumnezeu. Însă, urmărirea punct cu punct a
traseului pe care l-au urmat evreii prin deşert ar trebui să ne pună pe gânduri. Oare
o explozie de miracole ar fi într-adevăr dc natură să sporească credinţa oamenilor?
Dacă da, atunci în orice caz nu ar fi acea credinţă pe care o doreşte Dumnezeu.
Israeliţii ne-au demonstrat că semnele supranaturale ne creează, cu certitudine, o
dependenţă de miracol în sine, nu de Dumnezeu.
Este adevărat, israeliţii erau un popor primitiv, proaspăt eliberat din sclavie.
Însă relatările Bibliei ne dezvăluie o trăsătură care ne este cum nu se poate mai
familiară tuturor. Israeliţii erau înclinaţi să se comporte, după cum spune Frederick
Buechner, „de o manieră normală dusă la extrem".
Studierea istoriei poporului evreu m-a surprins şi m-a derulat în egală măsură:
m-a surprins să văd cât de puţin a contat pentru oameni faptul că trei dintre
motivele esenţiale pentru care oamenii se simt dezamăgiţi de Dumnezeu -că e
nedrept, că tace şi că Se ascunde- erau inexistente pe vremea aceea; m-au derutat
întrebările care au încolţii în mintea mea în ce priveşte modul în care Dumnezeu
lucrează în lume. Să Se fi schimbat Dumnezeu? Să fi bătut în retrager e?
Când Richard se afla în sufrageria mea şi mi se confesa pentru prima dată, ia
un moment dat şi-a ridicat brusc privirea spre tavan şi a spus pe un ton violent:
„Dumnezeu habar n-are ce DRACU face în lumea asta!" Ce face Dumnezeu?
Care o fi scopul acestui experiment numit omenire? La urma urmelor, ce vrea de
la noi şi la ce să ne aşteptăm din partea Lui?

Cum ar putea Dumnezeu să Se reveleze într-un mod în care să nu lase

nici o urmă de îndoială, şi să nu mă distrugă? Căci dacă nu rămâne loc
pentru îndoială, nu rămâne loc nici pentru mine.
FREDERICK BlJECHNIiR

Referinţe biblice: Dcutcronom 9, 7, 28; Romani 3; Galateni 3;

Exodul 28, 40; Deuteronom 1-2; Exodul 19-20, 32-33; Dcutcronom
I.C a p i t o l u l 5

Sursa dezamăgirilor

V reme de două săptămâni, m-am refugiat într-o cabană în Colorado, pentru a

analiza cele trei întrebări ale lui Richard în lumina lucrurilor pe care le citisem în
Vechiul Testament. Deşi luasem cu mine un geamantan plin cu cărţi de studiat, pe
toată durata şederii mele nu am deschis decât Biblia.
Am început cu Gcncsa încă din prima seară, la capătul unei zile în care ninsese
din abundenţa. Era o atmosferă perfectă pen:ru a citi despre istoria creaţiei. Când
şi când norii se împrăştiau, oferindu-mi spectacolul unui asfinţit strălucitor, printre
piscurile munţilor învăluiţi de norii pufoşi, asemenea unor bucăţi de vată roz şi
diafană. La căderea întunericului norii s-au îngrămădit din nou pe cer şi a început
să ningă viscolit.
Am citit Biblia cu atenţie, metodic, din scoarţă-n scoarţă. Când am ajuns la
Deuteronom, zăpada acoperise primele trepte ale scării din faţa cabanei; când am
pătruns în cărţile Profeţilor, ajunsese deja în dreptul cutiei poştale; în fine, după ce
am terminat Apocalipsa m-am văzut nevoit sâ chem o maşină de deszăpezire ca să
degajeze aleea din faţa garajului. Se aşternuse un strat de zăpadă mai gros de un
metru şi jumătate pe parcursul celor două săptămâni, cât stătusem ascuns în
cuibuşorul meu, citind Biblia şi privind din când în când pe fereastră la brazii
îmbrăcaţi în veşminte de zahăr.
Brusc m-a străfulgerat gândul că este posibil ca imaginea pe care ne-am format-
o noi despre Dumnezeu să difere într-o bună măsură de cea reală, prezentată în
Biblie. Cum este El în realitate? La biserică şi la colegiul creştin fusesem învăţat
să-L văd pe Dumnezeu ca pe un duh invizibil şi imuabil, înzestrat cu atribute ca
omnipotenţa, omniscienţa şi impasibilitatea (adică incapabil de a trăi emoţii).
Aceste doctrine, care sunt menite a ne ajuta să înţelegem mai bine gândirea lui
Dumnezeu, se regăsesc în Biblie, dar sunt ascunse în profunzime.Citind Biblia pur
şi simplu, am descoperit o Persoană reală, nu doar un abur vag, nedefinit. O
persoană unică, distinctă şi plină de culoare, la fel ca oricare alta. Dumnezeu
trăieşte emoţii profunde: bucurie, frustrare, mânie. în cărţile profeţilor am văzut că
El plânge şi Se lânguieşte de durere, asemânându-Se pe Sine însuşi cu o femeie
aliată în durerile naşterii: „...voi striga ca o femeie în durerile naşterii, voi gâfâi şi
voi răsufla." De nenumărate ori, Dumnezeu Se arată consternat de purtarea
oamenilor. Când israeliţii ajung să-şi sacrifice pruncii, El este de-a dreptul şocat de
lucrul acesta, pe care-şi aici vorbeşte Dumnezeul Omniscient despre Sine- „nu-I
poruncisem şi nici nu-Mi trecuse prin minte". El explică necesitatea pedepsei
întrebând cu asprime: „...cum aş putea să mă port altfel...?" Da, ştiu, termenul de
„antropomorfism" ar trebui să justifice atribuirea unor astfel de însuşiri, tipic
umane, lui Dumnezeu. Dar sunt convins că imaginile pe care Dumnezeu le-a
„împrumutat" din experienţa umană au rolul de a indica spre un adevăr mult mai
profund.
Citind Biblia în cuibuşorul meu, ferit de frigul iernii, am rămas uimit dc felul în
care Dumnezeu pare a Se lăsa afectat de purtarea oamenilor. Nu mă aşteptam la
atâta bucurie şi durere-într-un cuvânt, ia atâta pasiune-din partea Dumnezeului
universului. Cu atâtea studii şi comentarii „despre" Dumnezeu, in încercarea de a -
L îmblânzi şi de a-L reduce la nivelul unor noţiuni şi concepte care ar putea fi
clasificate în ordine alfabetică, mi-am dat seama că mi-a scăpat forţa şi pasiunea
relaţiei pe care Dumnezeu Şi-o doreşte mai presus de orice. Oamenii care au fost
cei mai apropiaţi de Dumnezeu- Avraam, Moise, David, Isaia, Ieremia- L-au tratat
cu o surprinzătoare familiaritate. Îi vorbeau de parcă El ar fi şezut pe un scaun,
lângă ei, aşa cum i-ar fi vorbit unui psiholog, şefului de la birou, unui părinte sau
fiinţei iubite. Îl tratau ca pe o persoană.
Timpul petrecut în cabana din Colorado m-a făcut să văd Într-o lumină nouă
întrebările lui Richard referitoare la dezamăgirile produse de Dumne zeu. Aceste
întrebări nu sunt nişte jocuri de puzzle ce aşteaptă să fie rezolvate, cum se
întâmplă în matematică, informatică şi chiar şi în filozofie. Mai degrabă, ele
reprezintă probleme de relaţie între oameni şi un Dumnezeu care îşi doreşte din
toată inima să ne iubească şi să fie, la rândul Lui, iubit de noi.
În timpul celor două săptămâni de autoizolare am vorbit cu foarte puţine
persoane. În cea mai mare pane a timpului am stat înăuntru, în cabana înconjurată
de nămeţi şi am citit. Poate că tocmai starea aceea de izolare, singurătatea în care
mă aflam, m-a ajutat să ajung la concluzia la care am ajuns: întotdeauna luasem în
considerare doar punctul de vedere uman. Am acasă rafturi ticsite cu cărţi
privitoare la dilema existenţială a omului. Unele sunt amuzante, altele tulburătoare,
ironice sau profund filozofice, clar toate exprimă, în esenţă, aceeaşi idee: „Iată ce
înseamnă să fii om." Cei care au fost dezamăgiţi de Dumnezeu, într-un fel sau
altul, se concentrează asupra punctului de vedere uman. Când întrebăm: „De ce
este Dumnezeu nedrept? De ce tace? De ce Se ascunde?", ceea ce întrebăm de fapt
este: „De ce este Dumnezeu nedrept cu mine! De ce nu-mi vorbeşte mie şi „De ce se
ascunde de mine?"
Am încercat să las la o parte întrebările existenţiale care mă preocupau,
dezamăgirile mele personale şi să mă concentrez în schimb asupra perspec tivei lui
Dumnezeu. în primul rând, de ce o fi căutând El să stabilească o relaţie cu oamenii?
Ce aşteaptă de la noi şi ce se interpune în calea împlinirii acestor aşteptări? Am
luat Biblia din nou, încercând să ascult Cuvântul lui Dumnezeu ca şi când atunci l -
aş fi auzit pentru prima oară. El îşi vorbeşte Sie însuşi şi mi-am dat seama că nu
prea I-am dat atenţie. Am fost mult prea preocupat de propriile mele sentimente
pentru a mai putea fi atent la sentimentele Lui.
M-am întors din Colorado având în minte o imagine a lui Dumnezeu total
diferită de cea dinainte. După ce am studiat Biblia timp de două săptămâni, am
ajuns la concluzia că lui Dumnezeu nu prea li pasă de studiile şi analizele noastre.
Ceea ce îşi doreşte El este să-L iubim. Acest mesaj se desprinde aproape de pe
fiecare pagină a Cuvântului Său. M-am întors acasă încredinţat că trebuie să
cercetez relaţia dintre Dumnezeul plin de pasiune -flămând după dragostea copiilor
Săi- şi oamenii înşişi. Toate sentimentele de dezamăgire provocate de Dumnezeu
izvorăsc din ruperea acestei relaţii. Prin urmare, m-am hotărât să caut răspunsul la
o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată până atunci: „Ce simte Dumnezeu?"

Motivul pentru care majoritatea oamenilor se tem de Dumnezeu, şi în străfundul

inimii chiar II detestă, este acela că ei nu cred în inima Lui, şi îşi închipuie că El
are numai creier, ca un ceas mecanic. HERMAN MELVILLE Referinţe biblice: Isaia 42;
leremia 19, 9; leremia 7:31; lercmia 9:7.

PARTEA A DOUA

Legarea unei relaţii:Tatăl

Capitolul 6

Riscurile creaţiei
E xistă un singur punct de pornire, dacă vrem să înţelegem ce simte Dumnezeu:
momentul creaţiei. De multe ori lecturăm rapid capitolul 1 din cartea Genesa, de
parcă ar fi o simplă prefaţă, grăbindu-ne să ajungem la marea „ruptură" din
capitolul 3 sau preferând să ne concentrăm asupra controverselor actuale asupra
procedeului folosit de Dumnezeu în creaţie. Dar primul capitol din Geneza nu
pomeneşte nimic despre acest procedeu şi nici despre tragedia care urmează. El
vorbeşte despre prima schiţă a universului, despre crearea primelor elemente ale
lumii în care trăim -soarele şi stelele, oceanele şi plantele, peştii şi animalele,
bărbatul şi femeia-, precum şi despre aprecierile lui Dumnezeu la adresa fiecăruia
dintre ele.
„Dumnezeu a văzut ca lucrul acesta era bun"- de cinci ori aceste cuvinte răsună
cadenţat, asemenea bătăilor unei tobe. Iar când lucrarea de creaţie s-a încheiat,
„Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune". Alte pasaje din
Biblie evocă de o manieră mult mai entuziasta momentele începutului. „...stelele
dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi toţi fiii lui Dumne zeu scoteau strigăte
de veselie", îi spune Dumnezeu lui Iov, mândru de lucrarea Sa. Proverbele
amplifică măreţia acelor clipe: „Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate
zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul
pământului Său şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor."
Iată creaţia, aşa cum a perceput-o Dumnezeu-de atunci încoace fiecare artist a
resimţit ecoul acelor fiori, a fost incercat de aceeaşi vibrare inte rioară, precum
maestrul care îşi contemplă lucrarea şi exclamă: „Foarte bine", precum solistul
incapabil să-şi stăpânească zâmbetul de mulţumire atunci când publicul se ridică în
picioare şi îl aplaudă, precum copilaşul încântat de forma obţinută prin lipi rea
beţişoarelor de îngheţată.
Loren Eiseiey, antropolog şi eseist, povesteşte despre ziua când a simţit pe
propria-i piele bucuria creaţiei. Aflat la o vârsta înaintată, se plimba într -o zi pe o
plajă pustie când a începui să plouă mărunt, aşa că şi-a găsit adăpost sub prora unei
ambarcaţiuni părăsite, după care a aţipit numaidecât. Când s-a trezit, în faţa ochilor
săi stătea un pui de vulpe, care îşi ciulea urechile drăgălaşe şi îl cerceta plin de
curiozitate. Era încă prea mic pentru a şti ce-i frica. Cei doi. distinsul naturalist şi
puiul de vulpe, se fixau curioşi unul pe altul, la umbra ambarcaţiunii. După câteva
clipe micuţa vulpe, cu o privire jucăuşă şi veselă, şi-a vârât botul într-o grămadă de
oase de pui din apropiere, a scos unul şi l-a înhăţat cu dinţii. Instinctiv, Eiseiey s-a
aplecat şi a apucat de capătul celălalt al osului, şi aşa a început joaca.
Loren Eiseiey: „S-a tot spus că, oricât s-ar strădui, omul nu poate să-şi
imagineze cum s-au petrecut lucrurile la începutul universului. El poate să observe
universul până într-un punct îndepărtat al acestuia, să supună cercetării natura doar
în starea ei actuală, de distrugere. Şi totuşi, aveam în faţa mea o vulpe mică şi
nevinovată, privindu-mă curioasă din mijlocul unei grămezi de oase şi invitându-
mă să mă joc cu ea. Universul întreg părea că vrea să-şi descopere chipul într-o
manieră care întrecea orice imaginaţie, printr-un chip atât de mic, încât lui însuşi îi
venea să râdă. Demnitatea omenească nu-şi avea locul în momentul acela.
„O clipă am simţit că universul era la dispoziţia mea pentru simplul fapt că
stăteam ghemuit şi mă jucam cu puiul de vulpe, disputându -ne posesia osului de
pui." A fost „cel mai grozav şi mai însemnat lucru pe care l -am realizat vreodată",
avea să conchidă el mai târziu, pentru că în clipele acelea a reuşit să capteze o
fărâmă din începuturile universului, o licărire a originii tuturor lucrurilor care ne
înconjoară. „Într-adevăr, pot să spun că, pentru o clipă, am văzut universul prin
ochii unui copil, un univers mic şi jucăuş." 1
În pofida pustietăţii cutremurătoare a universului, în pofida suferinţei care
bântuie astăzi pretutindeni, se mai simte şi acum ceva din parfumul ancestral al
vremurilor de început descrise în Genesa 1. L-am simţit şi eu, când imediat după ce
am luat o curbă pe şosea am văzut pentru prima dală Yosemite Valley întinzandu -
se în faţa ochilor mei, cu cascadele sale strălucitoare rostogolindu -se de pe stâncile
de granit, acoperite cu zăpadă; când pe o mică peninsulă ce străpunge apele lacului
Ontario poposiseră cinci milioane de fluturi migratori, iar aripile lor fragile
îmbrăcau toţi copacii într-o lumină portocalie, translucidă, ce părea că pâlpâie fără
încetare: când la Grădina Zoologică din Lincoln Park, în Chicago, care este
populată de o largă varietate de animale- gorilă, ardvark, sau hipopotam, toate
înmulţindu-se în captivitate -viaţa ţâşneşte plină de neastâmpăr şi dornică de joacă.
Eiseiey are dreptate: în inima universului a încolţit un zâmbet, un licăr de
bucurie rămas din vremea creaţiei. Noua mamă care îşi ţine copilul în braţe, copilul
ei, lipit de pieptul său pentru prima oară, ştie despre ce vorbesc. Ace laşi sentiment
L-a animat pe Dumnezeu când S-a uitat la tot ceea ce făcuse şi S-a declarat
mulţumit. Chiar la început, la începutul începuturilor, nu a existat dezamăgire.
Doar bucurie.

Adam şi Eva
Capitolul 1 din Geneza însă nu ne relatează întreaga istorie a creaţiei. Pentru a
înţelege ceea ce urmează trebuie să încercăm să ne imaginăm.
Orice creator, începând de la copilul care se joacă cu plastilină până la cel de
talia lui Michelangelo, ştie că actul creaţiei implică o doză de autolimitare. Este
adevărat, creezi ceva ce nu a existat până la momentul creaţiei, dar asta cu preţul
eliminării tuturor celorlalte opţiuni. Dacă lipeşti o trompă de plastilină pe faţa
elefantului, e clar că aceasta nu mai poate fi lipită altundeva, în spate sau pe părţile
laterale ale elefantului. Dacă iei un creion şi începi să desenezi, din acel moment
eşti limitat la alb şi negru; ai eliminat varianta în culori.
Nici un artist, oricât de mare ar fi, nu scapă de această limitare. Michelan gelo a
fost conştient de faptul că oricât de puternică este iluzia realităţii pictu rilor sale,
nici o vopsea din lume nu l-ar fi putut ajuta să confere tavanului Capelei Sixtine
aspectul tridimensional caracteristic sculpturilor sale. Când a decis că va picta în
ulei pe tencuială, s-a limitat la acest material de lucru.
În timpul creaţiei, Dumnezeu a inventat primul mijloc de comunicare, che mând
la viaţă ceea ce până atunci existase doar în imaginaţia Sa, şi fiecare alegere liberă
era însoţită de limitarea aferentă. El a ales să creeze o lume definită în timp şi
spaţiu, un „material" caracterizat de restricţii specifice: mai întâi se întâmplă A,
apoi B, apoi C. Dumnezeu, care este capabil să vadă viitorul, trecutul şi prezentul,
toate în acelaşi timp, a stabilit curgerea timpului, aşa cum un artist îşi alege pânza
şi şevaletul, iar alegerea Lui a condus la anumite limite sub imperiul cărora suntem
nevoiţi să trăim de atunci încoace. (învăţaţii hasidici au un cuvânt minunat pentru
autolimitarea lui Dumnezeu: zimsum.)
 „Şi Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare.»" În spatele acestei
propoziţii simple se îngrămădesc mii de decizii: peştii vor avea branhii, nu
plămâni; solzi, nu blană: aripioare în loc de picioare şi sânge în loc de sevă. La
fiecare pas Dumnezeul creaţiei a trebuit să facă o anumită alegere, elimi nând
celelalte alternative.
Geneza ne relatează deciziile finale ale lui Dumnezeu şi apoi se opreşte, r evine
şi reia povestirea mai în amănunt. În cea de-a şasea zi a creaţiei au fost aduşi la
viaţă bărbatul şi femeia, două fiinţe diferite de toate celelalte de până atunci.
Dumnezeu i-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, din dorinţa de a regăsi în fiinţa
lor ceva din propria Lui fiinţă. Erau asemenea unei oglinzi, menite a -I reflecta
chipul.
Însă Adam şi Eva mai aveau o trăsătură distinctivă: erau singurii, dintre toate
fiinţele create de Dumnezeu, înzestraţi cu capacitatea morală de a se răzvrăti
împotriva Creatorului lor. Sculpturile aveau puterea de a scuipa pe sculptorul lor;
personajele piesei puteau să rescrie firul istorisirii. Într-un cuvânt, erau liberi să
aleagă.
„Omul este riscul lui Dumnezeu", a spus cândva un teolog. Soren Kierkegaard,
un alt teolog, spunea şi el: „Dumnezeu S-a limitat pe Sine, ca să spunem aşa, prin
propria Sa decizie." Aproape tot ceea ce susţin teologii în legătură cu libertatea
omului esle, într-un fel, corect, şi într-un fel, greşii. Cum poate Dumnezeu, în
suveranitatea Sa, să-Şi asume riscuri sau să Se limiteze pe Sine însuşi? Cu toate
acestea, crearea bărbatului şi a femeii reprezintă, într-un mod surprinzător, un gest
de autolimitare.
Observaţi interpretarea fantezistă atribuită actului creaţiei de către William
Irvvin Thompson încercaţi să vi-L închipuiţi pc Dumnezeu în Cer, înconjurat de
suite întregi de îngeri care I se închină şi Ii cântă fără încetare osanale... „Dacă aş
crea un univers perfect, aş şti de la început cum ar decurge totul. în perfecţiunea lui
absolută, un astfel de univers s ar roti asemenea unei maşinării fără defecţiune şi nu
s-ar abate niciodată de Ia voinţa Mea absolută." întrucât imaginaţia lui Dumnezeu
este desăvârşită, El nu are nevoie să-şi creeze un astfel de univers, ci li este
suficient doar să Şi-1 imagineze ca să-1 şi vadă deja în cele mai mici amănunte. Un
asemenea univers nu ar fi fost prea interesant nici pentru om, nici pentru
Dumnezeu, aşa că presupun că Divinitatea a mers cu gândul mai departe: „Oare ce -
ar fi să creez un Univers care să fie complet liber, liber chiar şi faţa de voia Mea?
Ce-ar fi dacă Mi-aş ascunde Divinitatea sub un văl, aşa încât să le dau fiinţelor
create de Mine libertatea de a-şi trăi viaţa fără să fie copleşite de prezenţa Mea
atotputernică? Oare Mă vor iubi acele fiinţe? Este posibil să fiu iubii de nişte fiinţe,
fără ca acestea să fi fost programate să Mă iubească? Se poate ca ele să aleagă în
mod liber să facă lucrul acesta? Îngerii Mei mă iubesc statornic, dar ei Mă pot
vedea în permanenţă. Ce-ar fi dacă aş crea nişte fiinţe după chipul şi asemănarea
Mea, a Creatorului lor, fiinţe care să fie înzestrate cu libertate de alegere? Însă,
dacă aleg să introduc în univers libertatea de alegere, îmi asum riscul de a permite
şi pătrunderea Răului în univers, căci libertatea deplină presupune şi libertatea de a
se abate de la voia Mea. Hmm.. Dar ce-ar fi dacă aş rămâne într-o legătură
permanentă cu acest univers dinamic şi le-aş permite şi fiinţelor create de Mine să
participe mai departe, alături de Mine, la lucrarea de creaţie? Cum ar fi dacă, la
fiecare intervenţie a Răului, aş răspunde cu o nesfârşită bunătate, bunătate care să
învingă răul prin perseverenţă şi împotrivire în faţa fiecărei tentative a acestuia de
a sufoca Binele? Mă vor iubi atunci aceste fiinţe noi, înzestrate cu libertate de
alegere, se vor alătura ele scopurilor Mele de a distruge Răul şi de a sădi Binele în
locul lui, în crearea dc lucruri noi prin liber arbitru? Ce-ar fi dacă aş sta alături de
ele în lumea lor limitată şi spaţială, o lume a suferinţei şi a răului? Ah, într-o lume
cu adevărat liberă nici măcar Eu nu aş şti cum vor evolua lucrurile. Să îndrăznesc
să-Mi asum un astfel de risc doar din dragoste?" 2
Ce i-a determinat pe Adam şi pe Eva să se răzvrătească? Doar trăiau în Grădina
Raiului şi, dacă ar fi avut cea mai mică nemulţumire, ar fi putut să discute despre
asta cu Dumnezeu ca şi cu un prieten. In grădină exista însă un pom interzis, care
purta un nume extrem dc ispititor: „pomul cunoştinţei binelui şi răului". Aparent,
Dumnezeu le ascundea ceva. Ce secret se ascundea după acel nume? Şi cum aveau
să afle dacă n-ar fi gustat din el? Adam şi Eva au făcut o alegere, propriul lor act
„creator": au mâncat din fructul oprit, şi din acel moment lumea nu a mai fost
niciodată la fel.
Capitolul 3 din Geneza ne descrie exact ce a simţit Dumnezeu când a aflat de
neascultarea celor doi: amărăciune din cauza destrămării relaţiei de până atunci;
mânie din cauza laşităţii lor; şi, în sfârşit, o emoţie care aduce în mod surprinzător
a panică. „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l
împiedecăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să
mănânce din el şi să trăiască în veci."
Actul de creaţie, deşi presupune libertate deplină, implică o doză de limi tare.
După cum aveau să afle şi Adam şi Eva foarte curând, răzvrătirea, care în aparenţă
este tot libertate, implică şi ea o limitare. Prin propria lor alegere, ei s -au îndepărtat
de Dumnezeu. Înainte se plimbau şi vorbeau cu Dumnezeu. Acum, când l -au auzit
paşii, s-au ascuns printre pomii din grădină. Se produsese o ruptură adâncă,
apropierea de Dumnezeu şi intimitatea cu El fuseseră distruse. Orice sentiment de
dezamăgire pe care îl resimţim în relaţia noastră cu Dumnezeu nu este decât ecoul
păcatului originar.
Probabil că noi nu suntem în stare, să conştientizăm problema, ca s-o
numim aşa, care-şi are cauza în permisiunea acordată unor fiinţe cu
voinţă finită de a coexista cu Omnipotenţa. În fiecare moment, lucrul
acesta pare să implice un fel de „abdicare divină".
C. S. Lewis
1
Loren Eiseiey, The Star Thrower IFăuritorul de stele] 64-65
'-William I. Thompson, The Time Fa!ting Bodi.es Take to Light [Când omul căzut se întoarce
spre lumina] 24-25
Referinţe biblice: Iov 38: Proverbe 8; Genesa 1-3.

Capitolul 7

Părintele

D upă ce m-am întors din Colorado am citit şi recitit Genesa, cartea începuturilor
universului, încercând să descopăr în ea indicii privind planul lui Dumnezeu pentru
lumea aceasta. În pofida acestui prim act de răzvrătire împotriva Sa, Dumne zeu nu
a distrus creaţia mâinilor Lui. Genesa ne relatează istorisiri extraordinare despre
continuarea relaţiei lui Dumnezeu cu umanitatea.
Dacă ar fi să reduc „tema" Genezei la o singură propoziţie, aş spune ceva de
genul: Dumnezeu a învăţat să fie părinte.* Ruptura produsă în Grădina Edenului a
schimbat lumea pentru totdeauna, distrugând intimitatea de care se bucuraseră
Adam şi Eva în relaţia cu Dumnezeu. Ca un soi de „încălzire" înainte de debutul
„marelui meci" al istoriei, omul şi Dumnezeu trebuiau s ă se obişnuiască unul cu
celălalt. Oamenii au ales să încalce toate regulile, iar Dumnezeu a reacţionat prin
aplicarea unor pedepse diferenţiate în funcţie de gravitatea abaterii. Oare ce simţea
Dumnezeu? Ce simte părintele unui copil de doi anişori?
Nimeni nu-L poate acuza pe Dumnezeu că a ezitat să intervină în zilele acelea
de început ale istoriei. El era un părinte grijuliu, aproape de copiii Săi. Când Adam
a păcătuit. Dumnezeu 1-a chemat în faţa Lui şi i-a explicat că, din acel moment,
întreaga creaţie va trebui să se adapteze alegerii făcute de el, de Adam. Chiar în
generaţia următoare, în lume şi-a făcut apariţia un alt păcat odios: crima. „Ce-ai
făcut?", 1-a întrebat Dumnezeu pe Cain. „Glasul sângelui fratelui tău strigă din
pământ la Mine. 44 Din nou, Dumnezeu a stat în faţa făptaşului şi l-a pedepsit,
dându-i o pedeapsă pe măsura faptei sale.
( Expresia: „Dumnezeu a învăţat" poate părea ciudată întrucât, de obicei, considerăm
procesul de învăţare- un proces mental în care se pleacă de la starea de necunoaştere, pas
cu pas, spre starea de cunoaştere. Sigur că Dumnezeu nu este limitat în timp sau în
cunoaştere. El „învaţă" în sensul că trăieşte experienţe noi, cum ar fi crearea fiinţelor
umane libere. Folosind cuvântul într-un sens similar, în Epistola lui Pavel către evrei se
spune că Isus: „...a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit").
Pământul, împreună cu întreaga rasă umană, a continuat să se degradeze până la
punctul critic, descris de Biblie prin cele mai triste cuvinte care s -au scris vreodată:
„I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit în inima Lui."
Dumnezeu a cuprins în aceste cuvinte toată suferinţa şi şocul pe care Le -a resimţit
ca părinte.
Care părinte nu a simţit măcar pentru o clipă acest regret? F iul adolescent este
răvăşit de furie, pradă unui acces de rebeliune specific vârstei: „Te urăsc!", strigă
el, căutând să-ţi arunce vorbele care ştie că te vor lovi cel mai tare. Pare dornic sâ
înfigă cuţitul şi mai adânc în rana provocata părintelui. Aceas tă respingere a
experimentat-o Dumnezeu, şi nu doar din partea unui singur copil, ci din partea
întregii rase umane. Din cauza aceasta a decis să distrugă ceea ce crease cu mâna
Sa. Toată bucuria care inundă cartea Genesei dispare sub apele învolburate ale
Potopului.
Dar iată că apare Noe, singurul om credincios care „umbla cu Dumnezeu". După
regretele exprimate în cartea Genesei, de la capitolul 3 la 7, aproape că -L putem
auzi pe Dumnezeu oftând uşurat atunci când primul gest al Iui Noe după ce păşeşte
pe uscat este un act de închinare în la ţa Dumnezeului care l-a salvat, în sfârşit, un
om cu care Dumnezeu îşi poate împlini planul. (Peste ani şi ani, într-un mesaj adresat
lui Ezechiel, Dumnezeu îl menţionează pe Noe printre cei trei urmaşi neprihăniţi ai
Săi.) Într-o lume proaspăt spălată de toată necurăţia ei şi în care începea să
încolţească o nouă viaţă, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Noe şi cu toate
făpturile de pe pământ. El a promis un singur lucru: că nu va mai distruge niciodată
creaţia în întregime.
Legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe poale fi privit ca o condiţie minimă,
absolut indispensabilă unei relaţii, adică unul dintre parteneri se angajează să nu -1
distrugă pe celălalt. Chiar şi în urma acestei promisiuni. Dumnezeu Se
autolimitează. El, vrăjmaşul neînduplecat ai râului din univers, promite să îndure
pentru o vreme toate mizeriile acestei lumi -sau, mai degrabă, să găsească o altă
cale de curăţa lumea de ele, decât prin distrugerea omenirii. Asemenea unui părinte
al cărui fiu adolescent a fugit de acasă, El devine Tatăl care îl aşteaptă cu
nerăbdare să se întoarcă (aşa cum ne arată Isus în parabola deosebit de grăitoare a
Fiului Risipitor). Nu peste multă vreme, o altă răzvrătire, de data aceasta colectivă,
petrecută în locul numit Babel, a pus la încercare hotărârea lui Dumnezeu, iar El
Şi-a ţinut promisiunea de a nu recurge la distrugerea omului.
În concluzie, în vremurile acelea de început, Dumnezeu acţiona atât de vizibil
încât nimeni nu se putea plânge că El tace sau Se ascunde. Cu toate acestea, toate
intervenţiile Sale din acele vremuri aveau o trăsătură comună: fiecare din ele
reprezenta o pedeapsă, o reacţie faţă dc răzvrătirea oamenilor. Dacă intenţia lui
Dumnezeu a fost aceea de a clădi o relaţie matură cu fiinţele umane pe care le
înzestrase cu libertate de alegere, cu siguranţă a avut de înfruntat o serie dc
dificultăţi şi decepţii crude. Cum putea El să-i trateze pe oameni ca pe nişte adulţi,
când aceştia continuau să se comporte ca nişte copii?
Planul
Capitolul 12 din Genesa marchează un punct de cotitură în istoria omenirii.
Pentru prima dată de la căderea lui Adam, Dumnezeu intervine nu ca să
pedepsească, ci ca să pună în mişcare un plan nou pentru omenire.
Acest plan nu era un mister. Dumnezeu i-a spus lui Avraam deschis: „Voi face
din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o
binecuvântare. ...şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine." Planul
acesta reiese din capitolele 13, 15, 16 şi 17 ale cărţii Geneza, precum ş i din alte
câteva pasaje ale Vechiului Testament. în loc să încerce să refacă din nou întreaga
lume. Dumnezeu a preferat să încheie un legământ care să reprezinte un început de
drum şi din care să se nască o nouă rasă de oameni, diferiţi de restul omenirii .
Avraam, uluit de promisiunile lui Dumnezeu, a plecat din ţara lui şi a bătut cale
lungă, de sute de kilometri, până în ţara Canaanului.
În ciuda faptului că i s-a acordat onoarea de a fi părintele acestei rase noi de
oameni, Biblia ni-1 prezintă pe Avraam ca fiind primul om profund dezamăgit de
Dumnezeu. De miracole a avut parte din belşug. Avraam a găzduit îngeri în casa sa
şi a avut parte de viziunea mistică a flăcărilor şi a fumului care ieşea dintre
animalele despicate. Exista însă un lucru care continua să îl frământe: după
promisiunea pe care i-o făcuse Dumnezeu, după văpaia revelaţiei, se aşternuse
liniştea- mulţi ani de linişte îngrozitoare.
„...vino în ţara pe care ţi-o voi arăta", i-a spus Dumnezeu. Dar Avraam a văzut
că Ţara Canaanului era lovită de o secetă cumplită, iar locuitorii ei mureau de
foame. Ca să nu piară şi el, s-a dus în Egipt.
„Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului...", i-a spus Dumnezeu. Nici o altă
promisiune nu l-ar fi putut face mai fericit pe Avraam. La şaptezeci şi cinci de ani,
încă mai visa o mulţime de copii, jucându-se zglobii şi umplându-i cortul. La
optzeci şi cinci» a recurs la un plan de rezervă, împreunându -se cu una dintre
roabele sale. La nouăzeci şi nouă de ani. când Dumnezeu i S-a arătat şi i-a repetat
promisiunea, care acum părea de-a dreptul ridicolă, Avraam I-a râs în faţa. Tată la
nouăzeci şi nouă de ani? Sara în haine de gravidă la nouăzeci de ani? Amândoi au
râs neîncrezători la gândul acesta.
A fost un râs de batjocură dar şi amar în acelaşi timp. Dumnezeu fluturase prin
faţa ochilor cuplului steril minunatul vis de a avea copii, doar pentru ca mai apoi
sa stea cu mâinile-n sân şi să-i privească impasibil cum îmbătrânesc şi li se ofilesc
trupurile. Ce avea de gând cu ei? Să-i joace pe degete?
Dumnezeu dorea să le pună la încercare credinţa, ne spune Biblia, iar Avraam a
înţeles în cele din urmă. A învăţat să se încreadă în Dumnezeu chiar şi atunci când
nu mai avea nici un motiv rezonabil să o facă. Şi, chiar dacă nu a apucat să vadă
neamul evreilor umplând ţara asemenea stelelor ce împânzesc cerul, el a trăit
îndeajuns de mult încât să o vadă pe Sara dând naştere singurului său fiu, care avea
să poarte numele de Isaac- „râset*-în amintirea credinţei sale care a învins orice
raţiune.
Şi povestea continuă urmând acelaşi tipar: Isaac s-a însurat cu o femeie stearpă,
şi la fel a făcut şi fiul său Iacov. Toate figurile feminine respectabile ale
legământul Avraam şi Sara, Rebeca şi Rahela şi-au petrecut perioada fertilă a vieţii
lor suple, dar disperate. Şi ele au cunoscut lumina revelaţiei, după care au urmat
vremuri întunecate şi însingurate de aşteptare, vremuri în care credinţa le era
singura mângâiere.
Un pasionat al jocurilor de noroc ar spune că Dumnezeu Şi -a întors cu mâna
Lui sorţii împotriva Sa. Un cinic ar spune că El Şi-a bătut joc de fiinţele pe care le
crease şi pe care ar fi trebuit să le iubească. Biblia se rezumă însă la folosirea
enigmaticului „prin credinţă" pentru a descrie prin ce au trecut oamenii respectivi.
Dintr-un anume motiv, această „credinţă" era singurul lucru care Îl interesa pe
Dumnezeu şi, în scurtă vreme, a devenit limpede că ea reprezintă cea mai bună cale
prin care fiinţele umane îşi pot exprima dragostea faţă de Dumnezeu.
Iosif
Dacă citiţi Geneza de la un capăt la celălalt fără întrerupere, nu se poate să nu
observaţi o schimbare a felului în care Dumnezeu S-a raportat la oameni. La
început El a stat aproape de ei, plimbându-Se cu ei prin grădină, pedepsindu-1 pe
fiecare în parte pentru păcatele comise, vorbindu-le în mod direct şi intervenind la
nevoie, cu consecvenţă. În cazul lui Avraam, El a trimis mesageri extratereştri la
domiciliul acestuia. Începând cu Iacov însă, mesajele Sale au devenit mult mai
ambigue: un vis misterios despre o scară ce urca până la ceruri sau o încl eştare
aprigă în toiul nopţii. Iar spre finalul cărţii Genesa, un bărbat numit losif a primit
călăuzire pe cele mai neaşteptate căi.
Cartea Genesei îşi încetineşte ritmul când ajunge la Iosif şi ni -L arată pe
Dumnezeu operând mai mult din culise. El nu i-a vorbit Iui losif prin îngerii Săi, ci
prin visele despoticului faraon.
Dacă a existat cineva pe lumea aceasta care să fie îndreptăţit să se simtă
dezamăgit de Dumnezeu, acela a fost Iosif, căruia statornica sa integritate şi
bunătate nu i-au adus decât necazuri. El le-a tălmăcit fraţilor săi un vis, iar aceştia
l-au aruncat într-un puţ secat. Pentru că a respins avansurile soţiei lui Polifar, a
sfârşit într-o închisoare egipteană. Aici a tălmăcit un alt vis, salvându-i viaţa
tovarăşului său de temniţă, însă acesta a uitat de el de îndată ce a fost eliberat. Mă
întreb dacă, în timp ce zăcea în temniţa întunecată din cauza integrităţii sale, Iosif
nu şi-a pus aceleaşi întrebări ca şi Richard: Este Dumnezeu nedrept, tăcut şi
ascuns?
Dar haideţi să privim pentru un moment situaţia din perspectiva lui Dumnezeu
ca părinte. Să se fi „retras" El intenţionat, pentru a-i permite Iui losif să se
maturizeze în credinţă? Acesta să fie motivul pentru care cartea Genesei se ocupă
de Iosif mai pe larg decât de toate celelalte personaje? Din toate încercările la care
a fost supus, Iosif a învăţat sâ creadă nu că Dumnezeu îl va feri de orice rău, ci că
îl va scoate chiar şi din cea mai adâncă prăpastie. Stăpânindu -şi cu greu lacrimile,
losif a încercat să-şi explice credinţa în faţa fraţilor săi, care încercaseră să-1
ucidă: „...ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră."

Ideea centrală care se desprinde din cea mai mare parte a Vechiului
Testament este ideea singurătăţii lui Dumnezeu.
G. K. CHESTERTON

Referinţe biblice: Genesa 1 II ; Evrei 5; Ezechiel 14; Genesa 12-21, 25, 30: Evrei 11; Genesa 37, 39-41,
45.

Capitolul 8

Lumina direct de Ia soare

C artea Genesei se încheie cu istoria unei singure familii, îndeajuns de restrânsă

pentru ca Biblia să ni-i prezinte personal pe toţi membrii săi, aliaţi pe punctul de a
se refugia în primitorul Egipt. Cartea următoare, Exodul, începe cu prezentarea
unui popor întreg de israeliţi, trudind ca sclavi în slujba unui faraon ostil. Biblia nu
ne spune nimic despre evenimentele petrecute în intervalul de patru sute de ani.
Am auzit multe predici despre viaţa lui Iosif, şi mult mai multe despre Moise şi
despre miracolele relatate în cartea Exodul. Însă nu am auzit niciodată vorbindu -se
despre perioada aceasta de patru sute de ani dintre Genesa şi Exodul. (Oare
sentimentele noastre de dezamăgire izvorăsc din obiceiul de a sări peste vremurile
de tăcere, în favoarea reliefării clipelor de triumf relatate în Biblie?) Avem
tendinţa de a ne grăbi să ajungem la istorisirea emoţionantă a eliberării din sclavie.
Dar gândiţi-vă puţin! Pentru o perioadă de timp de două ori mai îndelungată decât
întreaga existenţă a Statelor Unite, cerurile au rămas tăcute. Fără îndoială că evreii
care trudeau ca sclavi în Egipt erau profund dezamăgiţi de Dumn ezeu.
Eşti evreu, un descendent de-al lui Avraam. De când te-ai născut ţi s-a povestit despre
minunatele promisiuni pe care Dumnezeu i le-a facut acestui om extraordinar. Într-o zi
neamul tău va deveni un neam mare şi va locui în pace in ţara lui, Dumnezeu a promis
personal lucrul acesta, mai întâi lui Avraam, apoi lui Isaac şi apoi lui Iacov; Copil fiind,
ţi-ai însuşit ascultător aceste promisiuni. Dar astăzi ele par simple basme. O naţiune
independentă? Tu şi compatrioţii tăi sunteţi sub asuprirea celui mai puternic imperiu din
lume; zi de zi înduraţi ocările şi simţiţi pe pielea voastră biciul supraveghetorilor egipteni.
Fratele tău, un copilaş nevinovat, a fost măcelărit de războinicii faraonului.
Cât despre elogiata Ţară Promisa, aceasta se afla undeva la răsărit, fărâmiţată sub
dominaţia mai multor împăraţi.

Patru sute de ani de tăcere, până la Moise, când brusc s-a întâmplat ceva la care
nici un evreu nu s-ar mai fi aşteptat. În primul rând, Dumnezeu S-a arătat lui Moise
într-un rug aprins, spunându-Şi Numele. El a vorbit tare. „Am văzul asuprirea
poporului Meu..." a spus Dumnezeu. „Vei vedea... ce voi face..." în cele ce au
urmat, a avut loc cea mai spectaculoasă etalare a puterii divine la care asistat,
lumea vreodată. Dumnezeu a intervenit de zece ori, iar fiecare intervenţie a Sa a
fost de o asemenea amploare încât nici măcar un singur om din Egipt nu mai putea
sâ se îndoiască de existenţa Dumnezeului evreilor. Miliarde de broaşte, ţânţari,
muşle, lăcuste, iar apoi grindină au demonstrat cât se poate de concret existenţa
Dumnezeului întregii creaţii.
În următorii patruzeci de ani, ani dc pribegie prin deşert, Dumnezeu a purtat
poporul Său aşa cum „...poartă un om pe fiul său...". El i -a hrănit pe israeliţi, i-a
îmbrăcat, le-a trasat itinerariul zilnic şi a purtat războaiele lor. Este Dumnezeu
nedrept? Tace El? Se ascunde El? Aceste întrebări trebuie să-i fi frământat pe evrei
până în momentul în care, pe vremea lui Moise, Dumnezeu a rupi tăcerea. El a
pedepsit răul şi a răsplătit binele. A vorbii clar. Şi S-a făcut vizibil, mai întâi lui
Moise într-un rug aprins, iar apoi israeliţilor într-un slâlp de nor şi foc.
Reacţia israeliţilor la aceste intervenţii directe ne oferă o importantă sursă de
înţelegere a limitelor inerente ale puterii. Puterea poate orice, cu excepţia celui mai
important lucru: nu poale controla dragostea. Cele zece plăgi descrise în cartea
Exodul ne demonstrează puterea Iui Dumnezeu asupra lui faraon. Cele zece
răzvrătiri însă prezentate în cartea Numeri, relevă incapacitatea put erii de a
determina reacţii pe care Dumnezeu şi le dorea mai presus de orice şi anume:
dragostea şi credincioşia copiilor Săi. Nici cea mai extraordinară manifestare a
omnipotenţei lui Dumnezeu nu i-ar fi putut face pe aceştia să se încreadă în El şi
să-L urmeze.
În ce ne priveşte, nici nu avem nevoie de anticul popor al israeliţilor ca să ne
înveţe lucrul acesta. Îl putem constata singuri, în societatea contemporană, unde
puterea scapă de sub control. Potrivit mărturiilor, în lagărele de concentrare nazist e
paznicii dispuneau de puteri aproape nelimitate. Recurgând la forţă, te sileau să te
lepezi de Dumnezeul tău, să-ţi blestemi familia, să munceşti fără plată, sâ mănânci
excremente umane, să-ţi ucizi şi apoi sâ-ţi îngropi cel mai bun prieten sau chiar
propria-ti mamă. Toate acestea le stăteau în putere. Un singur lucru însă nu le
stătea în putere: nu te puteau obliga să- i iubeşti.
Faptul că dragostea nu operează după legile puterii, ar putea explica dc ce
Dumnezeu pare că ezita uneori să-Şi folosească puterea. El ne-a creat ca să-L
iubim, însă nici cea mai impresionantă etalare a miracolelor Sale - după care tânjim
în secret -nu este în măsură să ne facă să-I dăruim dragostea noastră. După cum
afirmă Douglas John Hali: „Problema lui Dumnezeu nu este că El nu poate să facă
anumite lucruri. Problema lui Dumnezeu este că ne iubeşte. Iubirea Îi complică
viaţa, aşa cum complică viaţa oricărei alte fiinţe. 11
Atunci când dragostea Sa este respinsă, chiar şi Domnul universului Se simte
oarecum neputincios, asemenea unui părinte care a pierdut tot ce avea mai drag.
Biblia ne oferă un fel de jurnal despre afecţiunea pe care Dumnezeu le -o poartă
israeliţilor:
La naştere, în ziua când te-ai născut, buricul nu ţi s-a tăiat, n-ai fost scăldată în
apă, ca să fii curăţită, nici n-ai fost frecată cu sare şi nici n-ai fost înfăşată în
scutece. Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine, ca să-ţi facă măcar unul din aceste
lucruri, din milă pentru tine; ci ai fost aruncată pe câmp, atât de scârbă le era de
tine, în ziua naşterii tale.
Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzul tăvălită în sângele tău şi am zis:
„Trăieşte chiar şi în sângele tău!" Da, ţi-am zis: „Trăieşte chiar şi în sângele tău!
Te-am înmulţit cu zecile de mii, ca iarba de pe câmp. Şi ai crescut, te -ai făcut mare,
ai ajuns de o frumuseţe desăvârşită; ţi s-au rotunjit ţâţele, ţi-a crescut părul. Dar
erai goală, goală de tot.
Când am trecut Eu pe lângă tine, M-am uitat la tine şi iată că îţi venise vremea,
vremea dragostelor. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi-am acoperit
goliciunea, ţi-am jurat credinţă, AM făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu,
şi ai fost a Mea.
 Te-am scăldat în apă, te-am spălat de sângele de pe tine şi te-am uns cu
untdelemn. Ţi-am dat haine cusute cu fir şi o încălţăminte de piele de viţel de mare,
te-am încins cu in subţire şi te-am îmbrăcat în mătasă. Te-am împodobit cu scule
scumpe, ţi-am pus brăţări la mână şi o salbă la gât; ţi-am pus o verigă în nas, cercei
în urechi şi o cunună minunată pe cap.
Totuşi, Dumnezeu, care vede totul, a ştiut care avea să fie destinul tragic al
israeliţilor: „Căci Eu le cunosc pornirile, care se arată şi azi, înainte să -i fi dus în
ţara pe care am jurat că le-o voi da", a spus El. Pe când poporul Său sc adunase la
râul Iordan, dornic de schimbare, Dumnezeu a îngăduit să întrezărim, pentru o
clipă, ce simţea. El nu Şi-a dezvăluit previziunile în tabăra evreilor, ci a venit la
Moise, în Cortul întâlnirii, pentru a-i explica de ce.
Mai presus de orice, Dumnezeu îşi dorea ca legământul pe care-L încheiase să
se împlinească. „O! de ar rămâne ei cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine, şi să
păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!" Insă
repetatele răzvrătiri din mijlocul deşertului nu au rămas fără urmări. Dumnezeu a
prezis faptul că poporul Său fi va fi necredincios şi l-a avertizat dinainte care va fi
reacţia Lui: „Şi Eu îmi voi ascunde Faţa în ziua aceea..." El a vorbit cu tristeţe şi
resemnare, ca părintele unui dependent de droguri, incapabil să-şi împiedice
propriul copil de la autodistrugere, sau ca soţul unei alcoolice care o aude cum se
văicăreşte în timp ce îi promite, pentru a nu ştiu câta oară, ca mâine va fi mai bine,
însă nefericita şi-a încălcat de prea multe ori promisiunea ca să mai fie crezută.
Apoi Dumnezeu i-a încredinţat lui Moise o sarcină extrem de ciudată. „Acum,
scrieţi-vă cântarea aceasta", a spus El. „învaţă pe copiii lui Israel s -o cânte, pune-
le-o în gură şi cântarea aceasta să-Mi fie martoră împotriva copiilor Iui Israel."
Cântarea cu pricina avea să exprime, prin intermediul muzicii, ceea ce simţea
Dumnezeu: plânsul amar al celui părăsit de iubita sa. Astfel că, în momentul
naşterii lor ca naţiune, cuprinşi de exaltare la traversarea râului Iordan, israeliţii au
intonat un fel de imn naţional -cel mai ciudat care s-a cântat vreodată. Practic nu
conţinea nici un cuvânt de speranţă, ci numai blesteme.
Cântarea începea cu o evocare a vremurilor fericite, când Dumnezeu i -a găsit
într-o singurătate plină de urlete înfricoşătoare şi i-a preţuit ca pe lumina ochilor
Lui. Continuă cu descrierea trădării cumplite ce avea să urmeze, când îl vor uita pe
Dumnezeul care i-a născut. Apoi cântarea vorbeşte despre blestemele-ce aveau să
cada asupra lor: foametea nimicitoare, boli cumplite şi săgeţi îmbătate de sânge. În
sunetul dulce-amar al acestei cântări, israeliţii au păşit în Ţara Promisă.
Asemenea unui câine de vânătoare care adulmecă urma prăzii, am conti nuat să
urmăresc firul pribegiei lor prin deşert, în căutare de indicii. Cortul Întâln irii
strălucind datorită prezenţei lui Dumnezeu, hrana primită miraculos în fiecare
dimineaţă, mulţimea de israel îţi nefericiţi rătăcind prin nisipurile deşertului -
undeva între glorioasa promisiune făcută evreilor şi covârşitoarea deşertăciune a
celor patruzeci de ani de pribegie se ascunde misterul dezamă girii cauzate de
Dumnezeu. Ce n-a mers bine?
Adesea mi-am dorit ca Dumnezeu să acţioneze de o manieră directă şi
personală. Ce bine ar fi dacă mi S-ar arăta! Însă sumbra relatare a eşecurilor
israelitilor m-a făcut să-mi dau seama că intervenţiile prea directe din partea lui
Dumnezeu comportă şi anumite „dezavantaje". O problemă cu care s -au confruntat
foarte curând a fost lipsa libertăţii personale. Pentru ca israeliţii să poată sta în
apropierea unui Dumnezeu sfânt, nimic din viaţa lor nu avea voie să se abată de la
legile Sale- fie că era vorba de sex, de menstruaţie, de ţinuta vestimentară sau de
regimul alimentar. A fi „poporul ales" îşi avea preţul său.
La fel cum lui Dumnezeu Îi era cu neputinţă să locuiască printre oameni păcătoşi,
şi israeliţilor le era imposibil să trăiască cu Dumnezeul cel Sfânt în mijlocul lor.
Lucrurile minore erau cele care păreau să-i deranjeze cel mai mult pe israeliţi-
gândiţi-vă numai la permanenta lor nemulţumire legată de hrană. Cu câteva
excepţii, vreme de patruzeci de ani au mâncat acelaşi lucru în fiecare zi: mana (care
literal înseamnă: „Ce este?"). Aceasta le apărea pe pământ în fiecare dimineaţă
asemenea bobiţelor de rouă. S-ar zice că un regim alimentar monoton este un preţ
cu totul neînsemnat în schimbul eliberării din sclavie, dar iată că israeliţii au găsit
cu cale să protesteze nemulţumiţi: „Ne aducem aminte de peştii pe care îi mâneam
în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de prăji, de ceapă şi de
usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât
mana aceasta."
Pe lângă problemele banale, s-a ivit şi o problemă mult mai gravă. Cu cât
Dumnezeu Se apropia mai mult de poporul Lui, cu atât acesta, în mod parad oxal, se
îndepărta de El. Lui Moise i s-a încredinţat un sistem uluitor de sofisticat de
ritualuri necesare pentru ca oamenii să se poată apropia de Dumnezeu, sistem ce nu
permitea nici cea mai mică abatere. Israeliţii vedeau dovada vie a prezenţei lui
Dumnezeu în Sfânta Sfintelor- dar nimeni nu cuteza să intre acolo. Dacă vrem să
aflăm de ce fel de „relaţie personală cu Dumnezeu" se bucurau israeliţii, să
ascullăm propriile lor cuvinte: „Iată că murim, pierim, pierim cu toţii! Oricine se
apropie de cortul Domnului moare." Sau: „Să nu mai aud glasul Domnului
Dumnezeului meu şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor."
Se spune că marele om de ştiinţa Isaac Newton, vrând să facă un experiment, a
privit ţintă la imaginea soarelui reflectată într-o oglindă. Intensitatea strălucirii i-a
afectai retina, cauzându-i orbirea temporară. Chiar şi după ce, timp de trei zile, a
stat cu jaluzelele trase, imaginea petei de lumină refuza să dispară. „Am făcut tot
ce mi-a stat în putinţă ca să-mi alung din minte imaginea soarelui", scria el, „dar
era de ajuns sâ mă gândesc la ea şi imaginea îmi apărea în fata ochilor, deşi mă
aflam în întuneric". Dacă ar mai fi privit oglinda preţ de câteva minute. Newton ar
fi putut să-şi piardă vederea definitiv. Receptorii chimici ai analizorului vizual nu
sunt capabili să suporte intensitatea maximă a luminii nefiltrate.
Experimentul lui Isaac Newton este o ilustrare a ceea ce au învăţat în cele din
urmă israeliţii din pribegia lor prin deşert. Ei încercaseră să trăiască alături de
Dumnezeul universului, care Se arăta vizibil printre ei; dar, în final, din miile de
evrei care părăsiseră Egiptul cu atâta bucurie, numai doi au supravieţuit Prezenţei
lui Dumnezeu. Cum crezi că vei putea să te uiţi la soare când abia suporţi să
priveşti la flacăra lumânării?
„Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor?", se întreba profetul
Isaia. În cazul acesta n-ar trebui oare să-I fim recunoscători lui Dumnezeu că Se
ascunde de noi, în loc să fim dezamăgiţi?

Douglas John Hali, Cod and Human Suffering \Dutnnezeu şi suferinţa umană] , 156.
J

Referinţe biblice: Exodul 1-12: Deuteronom l; E/echiel 16; Deuteronom 31, 5, 31- 32; Numeri

l t , 17; Deuteronom 18; Isaia 33.

Un moment de strălucire

L a nouă ani, Lev Tolstoi, încredinţat că Dumnezeu are să-l ajute să zboare, a
plonjat cu capul înainte de la o fereastră de la etajul al treilea, fapt ce s -a soldat cu
prima sa mare dezamăgire pricinuită de Dumnezeu. Din fericire, Tolstoi a
supravieţuit violentei aterizări şi, peste ani şi ani, a râs la amintirea modului
copilăresc în care şi-a testat credinţa.
Care copil nu-şi doreşte puteri supranaturale? Doamne, ajută-mă sa umblu pe
lacul ăsta. Ajută-mă să- l bat pe vlăjganul ăla. Fă-mă să ştiu lecţia fără să fie nevoie să
învăţ. Dacă Dumnezeu ar găsi cu cale să răspundă la unele din aceste rugăminţi,
dacă, asemenea djinului din lampă, ne-ar îndeplini orice dorinţă a inimii noastre,
nu-i aşa că am încerca sa-I fim pe plac, din recunoştinţă? În momentele mele de
sumbră dezamăgire, îmi vin instinctiv în minte gânduri de genul: ... Dacă Dumnezeu
mă scoate la liman ... dacă se liniştesc lucrurile ... dacă o să-mi revin .... am să-L urmez
pe Dumnezeu.
Richard, prietenul meu, era de părere că orice om L-ar urma pe Dumnezeu ca
un câine credincios, dacă El ar fi corect, dacă ar vorbi în aşa fel încât să fie auzit şi
S-ar face vizibil. Pribegia prin deşert a israeliţilor a dovedit însă că se înşela. Dar,
ar putea comenta unii, credinţa evreilor a slăbit în timp ce se aflau pe un tărâm
ostil, într-un loc pe care Moise 1-a descris ca fiind…acea pustie mare şi grozavă,
unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă". Cine nu s-ar
pierde cu firea în astfel de împrejurări? Au existat şi momente mai fericite, când
Dumnezeu părea mai aproape, împlinind dorinţele poporului Său?
Vechiul Testament pare a se însenina la apariţia numelui lui David. „Atunci
Domnul S-a trezit ca unul care a dormit, ca un viteaz îmbărbătat de vin," iată cum
descrie Psalmul 78 vremurile acelea. În sfârşit, Dumnezeu îşi găsise un om dup ă
inima Lui, genul de om în jurul căruia putea ridica o naţiune. Puternicul rege
David a încălcat toate legile instaurate de Dumnezeu, cu o singură excepţie: L -a
iubit pe Dumnezeu din toată inima, cu tot cugetul şi din tot sufletul. Cu David
aşezat pe tron, ca rege al Israelului, speranţa legământului a renăscut.
Iar când Solomon, fiul iui David, s-a urcat pe tron, Dumnezeu a înlăturat orice
oprelişte. Solomon a avut parle de tot ceea ce doar copiii îndrăznesc să viseze.
Dumnezeu S-a oferit să-i împlinească orice dorinţă- viaţă îndelungată, bogăţii,
absolut orice -iar când Solomon a ales darul înţelepciunii, Dumnezeu i -a dat pe
deasupra bogăţie, onoare şi pace. El a domnit de-a lungul unei Epoci de Aur, o
oază de lumină şi de linişte în lunga şi zbuciumata istorie a poporului evreu.

Solomon
Solomon s-a urcat pe tronul Israelului pe când era doar un adolescent şi foarte
curând a devenii cel mai bogat om din vremea sa. Biblia ne spune că în zilele lui în
Ierusalim argintul era la fel de obişnuit ca pietrele. Corăbiile cu care se făcea
comerţ străbăteau mările în căutare de lucruri exotice pentru colecţia personală a
regelui- cimpanzei şi babuini din Africa -şi se întorceau încărcate cu tone de aur şi
fildeş. Solomon era înzestrat şi cu talent artistic: a scris 1005 cântări şi 3000 de
proverbe.
Conducătorii altor popoare veneau de la mari depărtări ca să audă cu urechile
lor înţelepciunea lui Solomon şi să vadă falnicul oraş pe care acesta îl construise.
O astfel de conducătoare, împărăteasa din Şeba, i-a spus:
Deci era adevărat ce am auzit în ţara mea despre faptele tale şi despre
înţelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am venit şi n-am văzut cu ochii mei. Şi
iată, nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înţelepciune şi propăşire
decât am auzit mergându-ţi faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi care
sunt necurmat înaintea ta, care aud înţelepciunea ta! Binecuvântat să fie Domnul
Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel!
Impresionante cuvinte venite din partea unei împărătese care, la plecare, i-a
dăruit lui Solomon patru tone şi jumătate de aur curat.
Dar ce o fi simţit Dumnezeu în vremurile acelea fericite? Uşurare, încân tare,
desfătare- după cum ne dă de înţeles Biblia. Israeliţii veşnic cârtitori p ieriseră de-
acum, iar Solomon făcea tot ce-i stătea în putere să-L facă pe Dumnezeu să Se
simtă iubit. Şi-a cheltuit averea pentru a construi un Templu grandios, la care au
lucrat 200000 de oameni şi care a rămas în istorie ca una dintre minunile lumii
antice. Din depărtare, Templul strălucea asemenea unui munte acoperit cu zăpadă
sclipitoare.
Istoria Vechiului Testament a atins un moment de apogeu în ziua în care
Solomon a închinat Templul lui Dumnezeu. Imaginaţi-vă o scenă de film care
prezintă momentul copleşitor al contactului cu o fiinţă extraterestră. Ceva de genul
acesta s-a întâmplat la Ierusalim, numai că aceea nu a fost o iluzie creată prin
efecte speciale. Mii de oameni urmăreau evenimentele unei ceremonii publice de
proporţii uriaşe. Când slava lui Dumnezeu S-a coborât şi a umplut Templul, nici
chiar preoţii n-au putut să intre în Templu din cauza prezenţei slavei Domnului.
Dumnezeu a făcut din Templul lui Solomon centrul lucrării Sale pe pă mânt, şi
mulţimea a hotărât în mod spontan să sărbătorească vreme de două săptămâni acest
eveniment. Îngenunchind pe o platformă de bronz, Solomon s -a rugat cu voce tare,
„Eu am zidit o casă care va fi locuinţa Ta, un loc unde vei locui pe vecie". Dar
imediat după aceea a fost cuprins de îndoială. „Dar ce! Va locui oare cu adevărat
Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă:
cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!"
Mai târziu, Dumnezeu i-a răspuns: „Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-
ai făcut-o; sfinţesc casa aceasta ... şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie."
Dumnezeu reuşise! Promisiunea pe care i-o făcuse lui Avraam şi lui Moise
devenise realitate. Israeliţii aveau acum ţara lor, o ţară cu hotare clare şi sigure,
precum şi simbolul glorios al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor. Nici unul
dintre cei prezenţi în ziua aceea măreaţă, a dedicării Templului, nu a avut cum să
pună la îndoială prezenţa lui Dumnezeu; cu toţii au văzut focul şi norul care îi
semnalau prezenţa. Dar toate acestea au fost date uitării, şi de data aceasta
Dumnezeu nu cobora în deşertul ostil, plin de şerpi şi scorpioni, ci într -o ţară
bogată în aur şi argint.
Având la picioarele sale lot ceea ce şi-ar fi putut imagina, la început ai fi crezut
că Solomon Î1 va urma pe Dumnezeu plin de recunoştinţă. Rugăciunea sa prilejuită
de dedicarea Templului, prezentată în 1 Împăraţi 8, este una dintre cele mai
impresionante rugăciuni rostite vreodată. Cu toate acestea însă, spre sfârşitul
domniei sale, Solomon risipise aproape tot ceea ce-i fusese dăruit. Poetul care îşi
cântase dragostea atât de romantic a ajuns să bată toate recordurile în materie de
des frânare: avea şapte sute de neveste şi trei sute dc concubine! înţeleptul bărbat
care a fost autorul atâtor proverbe nepreţuite a fost tocmai cel care le-a încălcat cu
o nonşalanţă inegalabilă. Şi pentru a le face pe plac nevestelor sale provenite din
sânul altor popoare, devotatul om care construise Templul lui Dumnezeu a făcut un
ultim pas, un act cumplit: a introdus închinarea la idoli în oraşul sfânt al lui
Dumnezeu.
Pe parcursul unei singure generaţii, Solomon a transformat Israelul dintr -o
naţiune proaspăt formată, complet dependentă de Dumnezeu în cele mai elementare
nevoi ale vieţii, într-o putere politică autonomă. Problema este că, de-a lungul
acestui proces, el a pierdut din vedere planul iniţial pe care Dumnezeu îl avusese
cu acest popor. In mod ironic, la moartea lui Solomon, Israelul semăna cu Egiptul,
din a cărui sclavie fusese eliberat: un stat imperial, menţinut cu ajutorul unei
birocraţii greoaie şi al sclaviei, în care religia oficială a statului se afla sub
conducerea directă a împăratului. Triumful împărăţiei lumeşti sufocase orice
preocupare pentru împărăţia Iui Dumnezeu. Scurta şi luminoasa speranţă a unei
naţiuni care să fie vrednică de legământul lui Dumnezeu s-a stins din nou, iar
Dumnezeu Şi-a luat mâna de deasupra poporul israelit. După moartea lui Solomon,
Israelul s-a scindat în două regate şi a început să alunece în ruină.
Un citat din Oscar Wilde reprezintă cel mai nimerit epitaf pentru Solomon: „În
lumea asta există doar două tragedii. Prima este să nu primeşti ceea ce doreşti, iar
cealaltă, să primeşti ceea ce doreşti." Solomon a primit tot ceea ce şi -a dorit, mai
ales ca simboluri ale puterii şi statut social. Treptat el a devenit tot mai puţin
dependent de Dumnezeu şi tot mai dependent de lucrurile din jurul său: cel mai
mare harem din lume, un palat de două ori mai întins decât Templul, o armată bine
echipată cu care de luptă, o economie puternică. E posibil ca succesul să fi
suprimat orice dezamăgire cauzată de Dumnezeu, dar se pare că a suprimat şi
dorinţa lui Solomon de a-L căuta pe Dumnezeu. Cu cât mai mult sc desfăta cu
binecuvântările lumeşti, cu atât mai puţin se gândea la Izvorul acelor binec uvântări.
În deşert, Dumnezeu a locuit într-un stâlp de foc şi nor, atât de aproape încât
puterea Sa „se dezlănţuia" uneori cu o forţă nimicitoare. în vremea lui Solomon se
pare că El a limitat această putere, conferindu-i împăratului autoritatea de a-L
reprezenta în fala poporului. Cât despre israeliţi, care tremuraseră de frică în faţa
lui Dumnezeu în deşert, o dată ce prezenţa Lui Şi a găsit sălaş în Templu, L -au
tratat ca pe ceva ce li se cuvenea de drept. Dumnezeu a devenit un simplu apanaj al
imaginii regalităţii.
Ca reacţie la această schimbare. Dumnezeu Şi-a întors în tăcere faţa de la ei.
Putem observa cu uşurinţă această schimbare de atitudine citind Vechiul testament,
care relatează pe larg cu privire la domnia primilor trei regi ai Israelului - Saul,
David şi Solomon; după Solomon însă, regii care au urmat parcă se pierd în ceaţă.
Dumnezeu S-a întors, în schimb, către profeţii Săi.

Referinţe biblice: Deuleronom 8; 2 Sairnie. 7; 1 împăraţi 8-10.

Focul si Cuvântul
A fost o coincidenţa pur şi simplu, pe care însă mulţi au luat-o drept
pedeapsă divină. Cu două săptămâni în urmă, preotul David Jenkins, de 59
de ani, care afirmase în mod public că atât naşterea din Fecioară, cât şi
învierea sunt concepte care nu trebuie nicidecum luate ad literam, a fost
numit Episcop de Durham la biserica York Minster, în mijlocul strigătelor
de protest. La mai puţin de trei zile, în primele ore ale dimineţii,
acoperişul de lemn al părţii transversale din aripa sudică a bisericii, care
fusese construit în secolul al treisprezecelea, a fost lovit de trăznet. în jurul
orei 2:30, flăcările mistuiau această capodoperă medievală care este cea
mai mare catedrală în stil gotic din nordul Europei ... Defăimătorii Iui
Jenkins nu au întârziat să declare că li s-a făcut dreptate ... un vicar care
fusese dat afară din catedrală pentru că protestase zgomotos cu prilejul
ceremoniei de consacrare a noului episcop a sugerat că focul ar fi fost
rezultatul „intervenţiei divine*. Alţii l-au evocat pe proorocul Ilie, care a
făcut să cadă foc din cer, distrugând altarul construit de el, în prezenţa
proorocilor lui Baal.
Time, 23 iulie 1984
În ce priveşte trăznetul căzut asupra bisericii York, problema era că inci dentul
respectiv constituise o excepţie. Să zicem că focul căzut din cer loveşte o biserică
renumită- dar ce se întâmplă cu toate bisericile unitariene care neagă doctrinele
creştine ale dreptei credinţe, ca să nu mai vorbim de moscheele musulmane şi de
templele hinduse?
De ce să-şi fi atras David Jenkins mânia divină, atâta timp cât Bertrand Russel,
un blasfemiator autentic, a trăit nepedepsit până la adânci bătrâneţi?
Dacă Dumnezeu ar fulgera din cer la fiecare erezie, planeta noastră ar străluci în
noapte ca un pom de Crăciun.
Totuşi, cu trei mii de ani în urmă, a căzut o dată foc din cer şi, de atunci,
clericii evocă mereu scena aceea de pe Muntele Cârmei. Povestea are un iz mitic,
lolkienian: asemenea lui Frodo, aflat în misiune spre Mordor. Mie a străbătut
Israelul până când a ajuns la un munte situat în mijlocul deşertului ostil, p entru a
lupta ca unic combatant împotriva a 850 de profeţi falşi.
Ilie, cel mai puternic profet al Israelului, a manipulat mulţimile asemenea unui
maestru magician. El a aruncat douăsprezece butoaie cu apă peste altar - o comoară
nepreţuită după trei ani de secetă. Şi, pe când părea că Ilie pusese la cale o farsă
uriaşă la scară naţională, incredibilul s-a produs. O minge de foc a căzut din cerul
senin cu viteza unui meteorit. Căldura a (ost atât de intensă, ca a topit pietrele şi
pământul, iar flăcările au înghţit apa din şanţul ce împrejmuia altarul de parcă ar fi
fost benzină. Mulţimea a căzut cu faţa la pământ, uluită şi îngrozită. „Domnul este
adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!", au strigat ei.
Într-o confruntare publică dramatică, Dumnezeu a înfrânt forţele răului. Nu e de
mirare că scena ocupă un loc însemnat în analele credinţei. Şi nu e de mirare nici
că oamenii din vremea lui Isus L-au crezut Ilie reîncarnat. Chiar şi în epoca
modernă, când trăznetul loveşte o catedrală, unii îşi aduc aminte cu nostalgic de
Muntele Cârmei.
Cu toate acestea, stând singur în cabana din Colorado şi citind Biblia de la un
capăt la celălalt, viaţa lui Ilie mi-a apărut într-o lumină cu totul nouă. Împreună cu
Elisei, tovarăşul său geamăn în producerea miracolelor, se evidenţiază nu ca un
prototip al profeţilor Vechiului Testament, ci ca o excepţie, ca ceva cu totul
deosebit: puţini dintre cei ce au venit după ei au avut măcar o fracţiune din
capacitatea lor de a tace miracole. Dacă tânjim după puterea lor, atunci tânjim după
ceva nepotrivit. Semnele şi minunile de pe vremea lui Ilie au fost o rază de lumină
în istorie, fără efecte de durată asupra israeliţilor. Ele nu au generat o trezire
spirituală fulgerătoare, şi după o scurtă perioadă de înflăcărare re ligioasă, poporul
a revenit la decăderea şi constanta sa îndepărtare de Dumnezeu. împăratul Ahab,
care văzuse cu ochii săi miracolul de la Muntele Cârmei, a rămas cunoscut în
istoria acelor vremuri drept cel mai rău împărat al Israelului.
Se pare că focul de pe Muntele Cârmei nu a avut un impact de durată nici măcar
asupra lui Ilie. Temându-se pentru viaţa lui, profetul a fugit de împărăteasa Izabela,
răzbunătoarea soţie a lui Ahab, la o depărtare de patruzeci de zile. Iar când
Dumnezeu a venit din nou la Ilie, nu i S-a mai arătat sub formă dc loc sau vânt
puternic sau cutremur de pământ. El a venit ca o şoaptă, un susur blând şi subţire
apropiat tăcerii -o prefigurare a schimbării izbitoare ce avea să urmeze.
Profeţii
Trebuie să fi fost foarte dificil pentru profeţii care au urmat să umble pe calea
deschisă de llie. Nu la multă vreme după confruntarea de pe Muntele Cârmei, un alt
profet, Mica, a stat în faţa aceluiaşi împărat, Ahab, în împrejurări similare. Ca şi
Ilie, el a înfruntat patru sute de proroci falşi şi a transmis un mesaj ameninţător din
partea lui Dumnezeu. Dar, în loc să cadă foc din cer, Mica a primit o palmă peste
obraz şi a fost aruncat în închisoare.
După Ilie şi Elisei, se pare că Dumnezeu a decis să renunţe la etalarea
spectaculoasă a puterilor Sale, preferând să Se reveleze prin Cuvânt. Majoritatea
profeţilor- Isaia, Osca, Habacuc, Ieremia, Ezechiel-nu au dispus de o desfăşurare
grandioasă a unor minuni făcute dc Dumnezeu, cu care să facă paradă în faţa
publicului; tot ce au avut ei a fost forţa cuvintelor. Şi, pe măsură ce Dumnezeu
părea a Se îndepărta din ce în ce mai mult, chiar şi profeţii au început să -şi pună
anumite întrebări: întrebări elocvente, întrebări care îi frământau neîncetat,
întrebări născute din suferinţă. Ei au dat glas durerii unui popor care se simţea
părăsit de Dumnezeu.
Întotdeauna i-am înţeles greşii pe profeţi- asta când mă osteneam măcar să-i
citesc. Îi vedeam ca pe nişte bătrâni cu opinii învechite şi puşi mereu pe reproşuri,
care, asemenea lui Ilie, chemau judecata divină asupra păgânilor. Spre surprinderea
mea, am descoperit însă că scrierile vechilor profeţi sunt mai „moderne" decât
oricare alte cărţi ale Bibliei. Ei abordează teme care atârnă ca un nor negru asupra
omenirii contemporane: tăcerea lui Dumnezeu, aparenta suveranitate a răului,
perpetuarea suferinţei în lume. Întrebările pe care şi le puneau profeţii erau exact
cele care fac subiectul acestei cărţi: Este Dumnezeu nedrept? Tace El? Se ascunde
El?
Profeţii Israelului au dat glas sentimentelor de dezamăgire provocate de
Dumnezeu cu mai multă patimă decât oricine altcineva. De ce prosperă naţiunile
care nu-L cunosc pe Dumnezeu, se întrebau ei. De ce există atâta sărăcie şi
depravare în lume? De ce sunt atât de puţine miracole? Doamne, unde eşti? „Pentr u
ce să ne uiţi cu totul şi să ne părăseşti pentru aşa mult timp?" Arată -Te, Doamne, şi
rupe tăcerea. De dragul Numelui Tău, FĂ ceva!
Într-o vreme s-a făcut auzită vocea manieratului nobil Isaia, sfetnicul
împăraţilor, atât de diferit ca stil de Ilie pe cât era Winston Churcill de Gandhi.
„Dar, Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi ...", spunea Isaia. „O! de ai despica
cerurile şi Te-ai pogorî, s-ar topi munţii înaintea Ta."
Ieremia şi-a exprimat vehement dezaprobarea faţă de zădărnicia „teologiei
prosperităţii". Pe vremea sa, profeţii erau aruncaţi în temniţă sau chiar spintecaţi,
Ieremia L-a asemănat pe Dumnezeu cu un om neputincios, „un om încremenit, ...
un viteaz care nu ne poate ajuta". Nici Voltaire nu ar fi putut să exprime mai bine
lucrul acesta: cum poate un Dumnezeu Atotputernic şi plin de dragoste să tolereze
o lume atât de mizerabilă?
Habacuc L-a provocat pe Dumnezeu să-i explice de ce, după cum s-a exprimat
el, „...se fac judecăţi nedrepte".

Până când voi striga către Tine, Doamne, fără

s-asculţi?
 Până când mă voi tângui Ţie,
fără să dai ajutor?
Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea
şi Te uiţi la nedreptate?

Asemeni tuturor israeliţilor, profeţii au fost crescuţi cu poveşti despre victorie.

în copilărie Ii s-a povestit cum Dumnezeu Şi-a eliberat poporul din sclavie, cum a
coborât şi a locuit printre ei, conducându-i în Ţara Promisă. Dar acum, privind spre
viilor, toate acele victorii rămâneau tot mai mult doar nişte amintiri. Ca o
răsturnare dură a vieţii de neuitat din vremea lui Solomon, profet ul Ezechiel a
văzut slava lui Dumnezeu ridicându-se, poposind pentru o clipă deasupra
Templului şi apoi dispărând.
Ceea ce pentru Ezechiel a fost doar o viziune, pentru leremia a devenit
realitate. Soldaţii babilonieni au intrat în Templu- păgâni în Sfânta Sfintelor!- l-au
jefuit şi apoi l-au ars din temelii. (Istoricii relatează că, în momentul când au
pătruns în Templu, soldaţii au străpuns aerul cu suliţele lor, căutându -L pe
Dumnezeul nevăzut al evreilor.) Ieremia a rătăcit pe străzile pustii ale
Ierusalimului într-o stare de şoc, ca un supravieţuitor al tragediei de la Hiroshima,
care se clătina printre dărâmături. împăratul Israelului fusese legat şi i se scoseseră
ochii, iar prinţii Israelului măcelăriţi. Sub ultimul asediu, blândele femei ale
Ierusalimului îşi tăiaseră şi îşi mâncaseră propriii copilaşi.
Oare cum era să fii profet pe vremea aceea? Iată ce ne spune leremia:
Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului meu, mă
doare, m-apucă groaza! ...
O! de mi-ar fi capul plin cu ape,
de mi-ar fi ochii un izvor dc lacrămi, aş
plânge zi şi noapte
pe morţii fiicei poporului meu! Inima îmi
este zdrobită în mine,
toate oasele îmi tremură; Sunt
ca un om beat,
ca un om ameţit de vin...

Însă însuşirea cea mai uimitoare a profeţilor nu este gândirea lor „mo dernă 11 şi
strigătul lor sfâşietor de deznădejde. Motivul pentru care aceste şaptesprezece cărţi
merită o studiere aprofundată este acela că ele conţin răspunsul lui Dumnezeu la
îndrăzneţele întrebări ale profeţilor.
 Referinţe biblice: I împăraţi 17-19, 22; Plângerile 5; Isaia 45, 64; leremia 14;
Habacuc 1; leremia 8-9: 23.

I u b i t u l r ăn i t

D umnezeu a replicat în apărarea modului în care cârmuieşte lumea. Şi-a

dezlănţuit puterile, S-a mâniat şi, în cele din urmă, a plâns. Ială ce a avut El de
spus:
Eu nu tac; v-am vorbii de multe ori prin profeţii mei.
Avem tendinţa de a clasifica revelaţiile lui Dumnezeu în funcţie de drama tismul
şi amploarea efectelor lor, pe primul Ioc situându-se spectaculoasele apariţii
personale, apoi miracolele supranaturale şi, abia în ultimul rând, cuvintele
profeţilor. Focul de pe Muntele Cârmei, de pildă, li s-a părut celor de faţă mult mai
convingător decât predicile pline de jale ale lui Icrcmia. Dar Dumnezeu nu
cunoaşte asemenea clasificări. în mod ironic, EI însuşi a arătat spre p rofeţi-tocmai
spre aceia care se arătau îngrijoraţi de tăcerea Lui-ca dovadă a preocupării Sale.
Cum poate această naţiune sâ se plângă de tăcerea lui Dumnezeu când are în
mijlocul ci oameni ca Ezcchiel, Ieremia, Daniel şi Isaia?
Dumnezeu nu a considerai „cuvântul simplu" o dovadă de rang inferior. La urma
urmelor, miracolele nu au avut un impact de durată asupra credinţei israeliţilor;
însă profeţii aveau să lase în urma lor consemnarea scrisă, care să fie transmisă din
generaţie în generaţie, a intenţiilor lui Dumnezeu legate de poporul Său. Pentru a-
Şi dovedi dragostea, Dumnezeu evoca, uneori, miracolele săvârşite în trecut, dar
mult mai adesea vorbirea Lui era tipică unui părinte exasperat: „Din ziua când au
ieşit părinţii voştri din Egipt, până în ziua de azi, v-am trimis pe toţi slujitorii Mei,
proorocii, i-am trimis în fiecare zi, de dimineaţă. Dar ei nu M-au ascultat, n-au luat
aminte ..." Aşa că Dumnezeu a ajuns la concluzia că oamenii nu -şi doreau cu
adevărat să audă un cuvânt de la El iar ei I-au dovedit că are dreptate când i-au
cerut lui Isaia: „...spuneţi-ne lucruri măgulitoare, proorociţi-ne lucruri închipuite!...
lasaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel!"
Într-adevăr, M-am retras şi nu Mi-am mai făcut cunoscută prezenţa.
Când profeţii s-au plâns că Dumnezeu Se ascunde de ei, El nu i-a contrazis. Le-
a dat dreptate, apoi le-a explicat de ce a stat deoparte.
El i-a spus lui leremia că îl dezgusta ceea ce vedea în Israel: câştiguri
necinstite, vărsări de sânge nevinovat, opresiuni, fărădelegi. Şi -a acoperit ochii, a
spus El, refuzând să privească la mâinile împreunate în rugăciune, pentru că erau
mâini pătate de sânge.
Lui Ezechiel i-a explicat că, o dată ce răzvrătirea Israelului a ajuns într-un
anumit punct. El i-a lăsat pur şi simplu în voia păcatului lor. S-a retras, lăsându-i
pe oameni să-şi aleagă singuri calea şi să îndure consecinţele alegerii lor.
Lui Zaharia i-a spus: „Când chema El ei n-au vrut s-asculte: «De aceea, nici Eu
n-am vrut să ascult, când au chemat ei», zice Domnul oştirilor."
Încetineala cu care acţionez e un semn de milă, nu de slăbiciune.
Când Dumnezeu a întârziat să aplice pedepsele meritate, poporul israelit a
presupus că El Îşi pierduse puterea. „Nu este El! Şi nu va veni nenorocirea peste
noi; nu vom vedea nici sabia, nici foametea." Dar se înşelau. Abţinerea lui
Dumnezeu era o expresie a milei Sale, o vreme de încercare pe care El o acorda
Israelului. Dumnezeu a recurs la pedeapsă împotriva dorinţei Sale, asemenea unui
părinte rămas fără alternative.
Pentru Israel, pedeapsa a venit sub forma invaziilor străine. Profeţii vorbeau
însă şi despre „ziua Domnului", care va veni la sfârşitul vremurilor. Presărate
printre descrierile optimiste ale unui nou paradis şi ale unei noi lumi, găsim cele
mai înfricoşătoare viziuni legate de sfârşitul lumii exprimate vreodată în cuvinte.
Înainte de a auzi ultimul cuvânt, spunea Dietrich BonhoelTer, trebuie să ne plecăm
urechea la penultimul cuvânt. Cu cât studiez mai atent descrierile profeţilor legate
de zilele de pe urmă, cu atât sunt mai mulţumit de aparenta „şovăială" a lui
Dumnezeu de a interveni în treburile lumeşti.
În momentele în care mi s-a întâmplat mie să mă simt dezamăgit de Dumnezeu,
I-am cerut să acţioneze cu putere. Am înălţat rugăciuni împotriva dictaturii
politice, împotriva incorectitudinii şi a nedreptăţilor sociale. M-am rugat pentru
miracole, pentru dovezi ale existenţei Sale. Dar, citind 111 profeţi descrieri ale
zilei în care Dumnezeu Se va descoperi complet, o rugăciune anume se impune
deasupra tuturor celorlalte: „Doamne, sper să nu fiu pe aproape în momentele
acelea." Dumnezeu recunoaşte deschis că Şi-a restrâns puterile, dar a făcut-o spre
binele nostru. Tuturor celor care îşi bat joc, neîncrezători în venirea zilei
Domnului, profeţii le adresează un sfat cutremurător: „Aveţi răbdare."
Chiar dacă judecăţile Mele par aspre, să ştiţi că Eu sufăr alături de voi.
Dumnezeu le-a dezvăluit profeţilor cele mai adânci sentimente ale Sale. De
pildă, iată ce a simţit El în legătură cu distrugerea Moabului, unul dintre adversari i
Israelului:

Gem pentru Moab şi Mă jelesc pentru tot Moabul...

Îmi jeleşte inima ca un fluier pentru Moab...
 Cât despre Israel, poporul ales, ori de câte ori a fost supus ruşinii şi umilinţei,
Dumnezeu a îndurat şi El ruşinea şi umilinţa. Israeliţii au pr ivit îngroziţi cum
soldaţii babilonieni au sfărâmat coloanele din lemn de cedru ale Templului -
invadaseră însăşi Casa Domnului, iar Dumnezeu a perceput acea invazie ca pe
propria Sa pângărire. Dărâmarea Templului a echivalat cu distrugerea locuinţei lui
Dumnezeu pe pământ. Când evreii au fost duşi în captivitate, şi Dumnezeu a fost
dus în captivitate. Iar când cotropitorii şi-au împărţit între ei ceea ce mai rămăsese
din Israel, ei şi-au bătut joc nu numai de israeliţi, ci şi de însuşi Dumnezeul lor cel
neputincios, „Când au venit printre neamuri, ori încotro se duceau, pângăreau
Numele Meu cel Sfânt, aşa încât se zicea despre ci: «Acesta este poporul
Domnului, ei au trebuit să iasă din ţara lor.»"
O singură propoziţie, de mare eleganţă a lui Isaia, rezumă p unctul de vedere al
lui Dumnezeu: „în toate necazurile lor n-au fost fără ajutor." Dumnezeu Şi-a
ascuns faţa de ei, dar pe faţa Lui şiroiau lacrimile.
Cu toate acestea, sunt gata să vă iert în orice clipă.
Dumnezeu Se oprea adesea în toiul mâniei- literalmente în mijlocul propoziţiei-
şi-i implora pe israeliţi să se pocăiască. Ahab, cel mai nelegiuit împărat al
Israelului, a mai primit o şansă, după minunea de pe Muntele Cârmei şi apoi alta şi
alta. „...nu doresc moartea păcătosului...", i-a explicat Dumnezeu lui Ezechiel.
„Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea. Pentru ce vreţi să muriţi
voi, casa lui Israel?" El i-a spus lui Ieremia că, dacă se va găsi un singur om
neprihănit în Ierusalim, va cruţa întregul oraş.
Nici o carte nu explică mai bine dorinţa aprinsă a lui Dumnezeu de a ierta decât
Cartea lui lona. Aici este exprimată o singură profeţie: „Încă patruzeci de zile şi
Ninive va fi nimicită!" Dar, spre nemulţumirea lui Iona, simpla enunţare a
blestemului ce urma să cadă asupra lor a aprins scânteia trezirii spirituale printre
ninivenii atât de dispreţuiţi de evrei, determinându-L pe Dumnezeu să renunţe la
intenţia Sa de a-i pedepsi. Iona, care, mocnind de furie, se adăpostise la umbra unui
curcubete, a recunoscut în cele din urmăcă Îl suspectase pe Dumnezeu de inimă
slabă. „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător
şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!" Aşadar, tot acel scenariu fantastic creat
în jurul profetului îndărătnic, furtuna de pe mare şi înghiţirea lui de către peştele
cel mare pentru a-1 întoarce din drum, au fost pricinuite de neîncrederea lui Iona în
Dumnezeu- el era convins că Dumnezeu Se va arăta aspru şi nemilos faţă de
locuitorii din Ninive. După cum spune Robert Frost, făcând referire la această
istorisire: „După cele întâmplate lui Iona, nu mai poţi avea încredere că Dumnezeu
nu va fi şi altădată la fel de milostiv."
 Durerea
Deşi Dumnezeu a răspuns în mod direct la întrebările profeţilor, explica ţiile
Sale nu i-au mulţumit pe israeliţi. Cunoaşterea cauzei unui dezastru nu ameliorează
durerea şi nici nu face să dispară sentimentul de trădare. Într - adevăr, „apărarea"
raţională a lui Dumnezeu pare să fie ceva secundar. Profeţii nu sunt atât de
preocupaţi de latura intelectuală a întrebărilor lor, cât de sentimentele lui
Dumnezeu. Ce simte Dumnezeu? Pentru a înţelege, să ne gândim la imaginile
umane pe care profeţii I le-au atribuit lui Dumnezeu în mod repetat ca părinte şi ca
iubit.
Să ne închipuim un soţ şi o soţie care au devenit părinţi pentru prima oară.
Discuţiile lor par a se învârti în jurul unui singur subiect: copilul. Au impre sia că
micuţul acesta cu pielea încreţită şi roşie ca racul este cel mai frumos copil născut
vreodată. Cheltuiesc o grămadă de bani cu aparatura necesară înregistrării primelor
gângureli şi a primilor paşi ai micuţului-nişte deprinderi absolut: fireşti, comune
aproape tuturor celor cinci miliarde de oameni din lume. Comportamentul acesta
ciudat demonstrează mândria noului părinte şi bucuria pe care i-o provoacă relaţia
unică dintre el şi copilul lui.
Tocmai o astfel de relaţie a căutat Dumnezeu prin alegerea poporului evreu. El
Şi-a dorit ceea ce-şi doreşte orice părinte: o casă plină de copii, care răspund
părinţilor cu aceeaşi dragoste. Vocea Lui răsună plină de mândrie când îşi
aminteşte de vremurile de început: „Nu-mi este Efraim un fiu scump, un copil iubit
de Mine?" Dar bucuria păleşte pe măsură ce Dumnezeu trece brusc de la postura de
părinte la cea de iubit, a unui iubit care a fost rănit. Cu ce am greşit? Se întreabă El
plin de tristeţe, amărăciune şi mânie.
După ce le-am primit jurămintele
se dedau la preacurvie şi aleargă cu
grămada în casa curvei.
Ca nişte cai bine hrăniţi, care aleargă încoace şi încolo,
fiecare nechează după nevasta aproapelui său. Să nu
pedepsesc Eu aceste lucruri?

Citind cărţile profeţilor îmi imaginez un consilier care îl consiliază pe

Dumnezeu. Consilierul începe cu renumita propoziţie: „Spune-mi cum te simţi, în
adâncul sufletului", după care Dumnezeu trebuie să continue.
„Să-ţi spun Eu cum Mă simt! Mă simt ca un părinte respins de propriul său
copil. Găsesc o fetiţă zăcând în şanţ, aproape moartă. O iau acasă la Mine fac din
ea fiica mea. O spăl, o hrănesc şi o duc la şcoală. O iubesc, o îmbrac frumos şi o
împodobesc cu bijuterii. Apoi, într-o bună zi, ea fuge de acasă. La ureche îmi ajung
zvonuri legate de depravarea în care ajunge să trăiască. Când se vorbeşte despre
Mine, aflu că ea are cuvinte urâte la adresa Mea.
„Să-ţi spun Eu cum Mă simt! Mă simt ca un iubit părăsit. Mi-am găsit iubita
slabă, nenorocită şi maltratată, dar am luat-o acasă la Mine şi am făcut din ea o
frumuseţe strălucitoare. Ea este comoara Mea, pentru Mine este cea mai frumoasă
femeie din lume, aşa că Îmi revărs dragostea şi darurile asu pra ei. Dar, cu toate
astea, ea mă părăseşte. Se uită după prietenii Mei, după duşmanii Mei -după
oricine. Stă la marginea străzii sau lângă orice copac şi, mai rău ca prostituatele, îi
plăteşte ea pe bărbaţi pentru o partidă de sex. Mă simt trădat, abando nat şi înşelat."
Dumnezeu nu îşi ascunde durerea. El foloseşte un limbaj şocant, compa rând
Israelul cu o „...dromaderă iute la mers, care baţi drumurile şi le încrucişezi!
Măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimei ei, cine o
va împiedica să-şi facă pofta?"
Ca şi cum cuvintele ar fi prea slabe ca să-I exprime întreaga durere, Dumnezeu
i-a cerut unui profet curajos, Osea, să facă din viaţa sa o pildă vie. La porunca lui
Dumnezeu, Osea s-a căsătorit cu Gomera, o femeie cu o reputaţie dintre cele mai
îndoielnice. Din momentul acela, viaţa bietului om a căpătat o turnură vrednică de
a face subiectul unei telenovele. În mod regulat, Gomera o lua razna, se încurca cu
alt bărbat şi îşi părăsea căminul conjugal. Şi, incredibil, de fi ecare dată, Dumnezeu
i-a poruncit lui Osea să o primească înapoi şi să o ierte.
Dumnezeu S-a folosit de povestea nefericită a lui Osea pentru a arăta propriile
Sale răni sufleteşti. Acea primă scânteie de dragoste, care s-a aprins când l-a găsit
pe Israel, a fost asemenea bucuriei cu care descoperi struguri în pustie, a spus
Dumnezeu. Dar pe măsură ce Israelul l-a înşelat încrederea în mod repetat, El a
fost silit să îndure ruşinea cumplită a iubitului părăsit. Cuvintele Sale au o notă de
autocompătimire: „Voi fi ca o molie pentru Efraim, ca o putreziciune a dinţilor
pentru casa lui luda."
Imaginea de iubit înşelat, pregnant reliefată, ne ajută să înţelegem de ce,
vorbind cu profeţii. Dumnezeu pare să Se „răzgândească" de la o clipă la alta.
Acum Se pregăteşte să nimicească Israelul -acum plânge şi îşi desface braţele ca
să-l primească la pieptul Său -ba nu, pronunţă din nou o aspră judecată. Aceste
toane schimbătoare par de-a dreptul iraţionale, şi numai aceia care au fost părăsiţi
de persoana iubită le pot înţelege.
Cuvintele profeţilor ne aduc aminte de certurile dintre îndrăgostiţi, ale căror
replici răzbat dincolo de pereţii subţiri ai apartamentului. O vecină a mea a îndurat
vreme de doi ani un astfel de conflict. Prin luna noiembrie ajunsese la un pas d e a-
şi ucide soţul infidel. În februarie l-a iertat şi l-a primit înapoi. În aprilie a înaintat
actele pentru divorţ. În august şi-a retras acţiunea şi i-a cerut din nou soţului său să
se întoarcă acasă. I-au trebuit doi ani ca să înfrunte crudul adevăr: că dragostea sa
fusese respinsă pentru totdeauna.
Exact acesta este şi traseul ciclic pe care l-a urmat Dumnezeu însuşi, traseu
care trece prin mai multe faze, şi anume: mânie, durere, iertare, gelozie, dragoste
şi suferinţă. Profeţii ni-L înfăţişează pe Dumnezeu luptându-Se să găsească un
limbaj, oricare ar fi acela, care să ajungă la inima poporului Său. La fel cum
vecina mea închidea telefonul ori de câte ori o suna soţul cel necredincios,
Dumnezeu le-a spus profeţilor că nu avea de gând să-Şi mai plece urechea la
rugăciunile Israelului. Şi la fel cum inima acestei femei s-a înmuiat, şi mânia lui
Dumnezeu s-a înmuiat, şi-i implora pe evrei să mai încerce o dată. Uneori, mânia
şi dragostea Lui păreau a se ciocni. Dar, în cele din urmă, după epuizarea tutur or
alternativelor, Dumnezeu a ajuns la concluzia că trebuie să renunţe: „Căci cum aş
putea să Mă port altfel cu fiica poporului Meu?"

Prietenul meu, Richard, mi-a mărturisit că s-a simţit teribil de trădat când
Dumnezeu „l-a lăsat baltă". S-a simţit exact ca atunci când logodnica lui a pus
brusc capăt relaţiei lor. Însă profeţii, şi în special Osea, comunică un singur mesaj:
Dumnezeu este cel trădat. Israelul, nu Dumnezeu, a fost acela care s -a dedat la
curvie. Profeţii au dat glas dezamăgirii profunde pe care le-o cauzase Dumnezeu,
acuzându-L de nepăsare, indolenţă şi tăcere. Dar când Dumnezeu a vorbit. El a dat
drumul tuturor sentimentelor pe care Şi le înăbuşise atâtea secole. El, nicidecum
Israelul, era Cel dezamăgit.
„Căci cum aş putea să Mă port altfel...?", o întrebare tulburătoare pe care
Dumnezeu i-o adresează lui Ieremia, subliniază dilema unui Dumnezeu Atot -
puternic, care le-a dat oamenilor darul libertăţii. Barza cunoaşte din instinct
anotimpurile, mareele îşi urmează orarul cu stricteţe, zăpada dăinuie veşnic pe
vârfurile cele mai înalte ale munţilor, însă fiinţele umane nu se aseamănă cu nici o
altă făptură creată. Dumnezeu nu le poate controla, dar nici nu le poate înlătura pur
şi simplu. El nu poate să-Şi ia gândul de la omenire.

Referinţe biblice: Ieremia 7; Isaia 30; Ieremia 5: Ezechiel 20; Zaharia 7; Ieremia 5, 48; Ezechiel 36; Isaia
63; Ezechiel 33; lona 3-4; Ieremia 31, 5, 2; Osea 9, 5; Ieremia 9.

Prea frumos ca sâ fie adevârat

Ca şi cum frigul n-ar f i poposit, Durerea

 ce-n mine-a sălăşluit
Ca neaua în mai s-a topit.
GLIORGE HERBERT, „TLFE PLOWIIR" [FLOAREA

S tând o data de vorbă cu fiul său, George MacDonald, faimosul predicator şi

scriitor de origine scoţiană, a adus la un moment dat în discuţie Para disul şi
viziunile escatologice ale profeţilor. „Pare prea frumos ca să fie adevărat", a spus
fiul său. La care MacDonald a zâmbit încântat şi a spus, „Nu, este atât de frumos,
încât trebuie să fie adevărat!" 1
Există vreun alt sentiment omenesc care să cuprindă inima omului cu atâta forţă
precum o face speranţa? Poveştile şi legendele transmise din generaţie în generaţie,
de-a lungul secolelor, ne fac să sperăm cu încăpăţânare într-un final fericit,
încredinţaţi că, în cele din urmă, vrăjitoarea cea rea va muri, iar curajoşii şi
nevinovaţii copilaşi vor găsi o cale de a scăpa teferi şi nevătămaţi. Desenele
animate difuzate la televizor duminică dimineaţa transmit un mesaj identic copiilor
care privesc fascinaţi, prea mici ca să ia în derâdere deznodământul incredibil de
fericit. În viaţa reală însă, într-o zonă lovită de război, o mamă îşi strânge la piept
copilaşul, îl mângâie şi îi şopteşte într-una, fără sens: „Va fi bine", în timp ce
zgomotul împuşcăturilor se apropie din ce în ce mai mult.
De unde vine această speranţă? Căutând să găsească o explicaţie a atracţiei
exercitate dintotdeauna de basme asupra oamenilor, Tolkien spunea:
Basmele nu neagă în nici un fel existenţa suferinţei şi a eşecului:
existenţa acestora este absolut necesară pentru a putea resimţi bucuria
izbânzii; ele neagă (şi, clacă sunteţi interesaţi, există numeroase
dovezi în acest sens) posibilitatea unei înfrângeri finale universale ...
oferind pentru o clipă o scânteie de Bucurie, Bucurie care transeende
hotarele acestei lumi, cu aceeaşi putere ca suferinţa. 2
Nici un comentariu asupra cărţilor profeţilor nu ar fi complet fără acest ultim
mesaj: îndârjirea cu care ei susţin că lumea nu se va sfârşi printr -o „ultimă
înfrângere universală", ci printr-o mare Bucurie. Ei au profeţit de multe ori în faţa
mulţimilor îngrozite, şi deseori cumplitele lor prevestiri referitoare la secetă şi
invazii de lăcuste şi atacuri din partea duşmanilor au alimentat teama acestora.
Însă, întotdeauna, în toate cele şaptesprezece cărţi care le aparţin, profeţii
Vechiului Testament şi-au exprimat cu convingere speranţa. Iubitul cel rănit se va
vindeca de suferinţa prin care a trecut, promite Isaia: „Câteva clipe te părăsisem,
dar te voi primi înapoi cu mare dragoste."
Când, în cele din urmă, profeţii vorbesc despre Bucuria care transeende
hotarele acestei lumi, vocea lor se înalţă asemenea cântecului unei păsări. În ziua
de apoi Dumnezeu va rula pământul ca pe un covor şi apoi va face altul nou. Lupii
şi mieii vor paşte împreună pe aceeaşi câmpie, iar leul va mânca în pace alături de
bou.
Într-o zi, spune Maleahi, vom sări ca viţeii lăsaţi să iasă afară din ţarc. Atunci
nu va mai fi teamă, nici suferinţă. Nici un copil nu va mai muri, nu vor mai curge
lacrimi. între popoare va domni pacea, iar armatele îşi vor topi armele şi le vor
transforma în unelte cu care vor lucra pământul. În ziua aceea nimeni nu se va mai
plânge că Dumnezeu Se ascunde. Slava Lui va umple pământul, iar alături de ea,
soarele va părea mic şi neînsemnat.
În ochii profeţilor, istoria omenirii nu reprezintă un scop în sine, ci doar o
perioadă de tranziţie, o paranteză între Grădina Edenului şi noul cer şi noul pământ
pe care le va crea Dumnezeu. Chiar şi atunci când totul pare să fi scăpat de sub
control. Dumnezeu este la cârma tuturor lucrurilor, iar într-o bună zi El Se va arăta
în toată plinătatea Sa.

Intre timp...
Dar ce se întâmplă în momentul de faţă? Trebuie să aşteptăm să trecem prin
moarte pentru a afla răspunsul la problema spinoasă a omului dezamăgii de
Dumnezeu? După ce profeţii au murit unul câte unul, poporul evre u a început să-şi
pună acesle întrebări, căci cerurile rămâneau clin nou tăcute: „Semnele noastre nu
le mai vedem; nu a mai rămas nici un prooroc, şi nu mai este nimeni printre noi
care să ştie până când... Până când, Dumnezeule, va mai batjocori asupritor ul, şi va
nesocoti vrăjmaşul Numele Tău?"
Smulşi din patrie şi duşi încă o dată in captivitate, evreii se agăţau dc
promisiunile profeţilor care vorbeau despre un eliberator şi despre un viitor plin dc
pace. Au trecut zeci de ani, ba chiar sccole întregi, iar în timpul acesta imperii ca
Babilonul, Persia, Egiptul, Grecia, Siria, Roma s-au înălţat şi au decăzut, oştirile
lor luptându-sc între ele pentru dominaţia asupra câmpiei Palestinei. Fiecare
imperiu nou apărut i-a subjugat pe evrei cu atâta uşurinţă, de parcă n-ar fi trebuii
decât sâ sc şteargă pc picioare la intrare. Au fost momente în care întregul neam al
evreilor a fost în prag de dispariţie.
De data aceasta nu a mai apărut nici un Moise care să-i scoată pc evrei din
captivitate. Nici un llie care să cheme foc din cer. Nici o lumină strălucitoare carc
să umple Templul din Ierusalim. Până la înscăunarea lui Irod, care avea o adevărată
obsesie pentru construcţiile grandioase, Templul a rămas doar pc jumătate
terminal, o grămadă de bolovani carc evocau mai degrabă ruşinea, decât gloria de
altădată.
Către sfârşitul Vechiului Testament, Dumnezeu S-a ascuns. Ameninţase mai
dinainte că îşi va ascunde faţa, iar când, în sfârşit, a făcut -o, o umbră întunecată
a coborât deasupra întregii lumi. Dezamăgirile pc care ni le provoacă nouă
Dumnezeu astăzi, după douăzeci şi cinci de secole, nu sunt decât o replică
palidă a ceea ce au simţit evreii când Dumnezeu le-a întors spatele. Poate că
astăzi ne consolăm privind în urmă la lecţiile trecutului. Pu tem vedea
„dezavantajele" unei intervenţii directe din partea lui Dumnezeu. Prezenţa Lui,
mult prea luminoasă pentru noi, ne poate vătăma; ne îndepărtează; şi, lucrul cel
mai grav, nu pare că ne-ar mări credinţa. De asemenea, s-ar putea să ne
consolăm privind înainte, la viaţa veşnică, o viaţă lipsită de lacrimi şi durere,
undeva într-o nouă dimensiune după ce vom fi fost transformaţi în fiinţe
capabile să suporte Prezenţa lui Dumnezeu. Dar ce se întâmplă între timp? În tot
acest timp? Şi noi, asemenea evreilor, percepem faptul că Dumnezeu îşi ascunde
faţa ca dezamăgire, ca durere a inimii, ca îndoială neelucidată.
Patru veacuri separă ultimele cuvinte ale lui Maleahi, din Vechiul Testa ment,
de primele cuvinte ale lui Matei, la începutul Noului Testament. „Cei patru sute
de ani de tăcere", cum sunt numiţi, marchează o epocă a dezamă girilor pricinuite
de Dumnezeu. îi păsa lui Dumnezeu? Era, măcar, viu? Părea complet surd la
rugăciunile evreilor. Cu toate acestea, în pofida tuturor greutăţilor, ei continuau
să aştepte un Mesia-nu aveau nici o altă speranţă.
„Ce aş mai putea face?", S-a întrebat Dumnezeu. Mai exista o cale. Ceea ce
nu se putea câştiga prin forţa, El avea să obţină prin suferinţă.

Dumnezeu plânge împreună cu noi, pentru ca, într-o zi, noi să râdem
împreună cu EL
JURGEN MOLTMANN

l
G revii le MacDonald, George MacDonald and His Wife, 172 [George Mac Dona Id
şi sofia sa].
2
J.R.R. Toi Ic ie n, The Tolkien Reader [Antologia scrierilor lui Tolkien], 68-69.

Referinţe biblice: Isaia 54; Maleahi 4; Psalmul 74.

PARTEA A TREIA
 A p r o p i e r e a : Fiul
Coborârea
E ra o dată un împărat care iubea o umilă fecioară", aşa începe una dintre
poveştile lui Kierkegaard.
Împăratul acesta nu semăna cu nici un alt împărat. Toţi conducătorii celorlalte
neamuri tremurau în faţa puterii sale. Nici unul nu cuteza să sufle o vorbă împotriva lui,
căci era ştiut că avea putere de a-şi zdrobi duşmanii. Cu toate acestea, preaputemicul
împărat se topea de dragoste pentru o umilă fecioară.
Cum ar fi putut el să-i mărturisească dragostea pe care i-o purta? În mod ciudat, se
simţea legat de mâini şi de picioare tocmai datorită măreţiei sale. Dacă ar fi fost sâ o
aducă în palatul lui, să-i încununeze capul cu giuvaeruri şi să o îmbrace în straie
împărăteşti, fără doar şi poate că ea nu s-ar fi opus -nimeni nu cuteza să i se opună. Dar
oare l-ar iubi?
Desigur, i-ar spune că-l iubeşte, dar ar fi sinceră? Sau ar trăi lângă el cu teamă,
suferind în adâncul inimii sale de dorul vieţii pe care o ducea mai înainte? Ar fi fericită
alături de el? Cum ar putea el să ştie lucrul acesta?
Dacă s-ar duce la coliba din pădure, unde locuia ea, în caleaşca sa împărătească,
însoţit de un alai de ostaşi înarmaţi, fluturându-şi steagurile strălucitoare, ei bine, şi asta
ar lăsa-o fără grai. El nu-şi dorea o slujnică servilă. Îşi dorea o iubită, o parteneră pe
măsura lui. Îşi dorea ca ea să uite că el este împărat, iar ea o fată simplă, din popor, şi ca
dragostea pe care şi-o purtau unul altuia să umple prăpastia dintre ei.
„Căci numai dragostea şterge diferenţele de rang", a fost concluzia lui
Kierkegaard. Împăratul, încredinţat că nu are cum să o înalţe pe fecioară la
rangul său fără să-i suprime libertatea, a hotărât să se umilească el însuşi. S-a
îmbrăcat ca un cerşetor şi, sub această înfăţişare necunoscută, s -a apropiat de
coliba ei, acoperit cu o mantie ponosiră ce-i atârna pe trup. Era mai mult decât o
simplă deghizare; împăratul îşi însuşise o nouă identitate. Renunţase la tron ca să
câştige inima fetei. 1
Ceea ce a ilustrat Kierkegaard prin această parabolă, apostolul P avel a exprimat
prin următoarele cuvintc, cu privire la Isus Hristos:

El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi

n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe
 Sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se
asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit
ca un om, S-a smerii şi S-a făcut ascultător
până la moarte, şi încă moarte de cruce.
Adesea, în relaţia Sa cu fiinţele umane. Dumnezeu S-a smerit pe Sine. Vechiul
Testament consemnează din abundenţă „smerirea" lui Dumnezeu în faţa poporului
Sau (S-a coborât de la o stare mult superioară, pentru a fi lângă cei aflaţi într -o
stare umilă). Dumnezeu S-a coborât pe felurite căi, pentru a-i vorbi lui Avraam, lui
Moise, poporului evreu şi profeţilor. Dar nici una dintre acest e acte de bunăvoinţă
nu se compară cu ce a urmat după cei patru sute de ani dc tăcere. Asemenea
împăratului din povestea lui Kierkegaard, Dumnezeu a luat o nouă înfăţişare: a luat
chip de om A fost cel mai uluitor act de smerenie pe care ni l-am putea imagina
vreodată.
Nu vă temeţi
Auzim aceste cuvinte în fiecare an, în scenetele organizate în biserică cu
prilejul Crăciunului, când copilaşii, îmbrăcaţi în hăinuţe albe, redau povestea
naşterii Iui Isus. „Nu vă temeţi!", rosteşte uşor stâlcit un înger în vâr stă de şase
anişori, al cărui veşmânt alb, croit dintr-un cearşaf, mătură podeaua, şi ale cărui
aripi, confecţionate din umeraşe, flutură Iară încetare din cauza tremurului
involuntar al micuţului trup. Se uită pe furiş, la hârtia ascunsă în manşeta de la
mânecă. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru
tot norodul..." El i s-a arătat deja lui Zaharia (în realitate, fratele său mai mare,
care arc lipită o barbă de vată), şi Măriei (o blonduţă pistruiată, din clasa a doua).
Le-a adresat amândurora aceleaşi cuvinte: „Nu vă temeţi!..."Acestea au fost şi
primele cuvinte cu care Dumnezeu S-a adresat lui Avraam, lui Agar şi Iui Isaac.
„Nu te teme!", i-a spus îngerul lui Ghedeon, precum şi profetului Daniel. Pentru
nişte fiinţe supranaturale, aceste cuvinte echivalează cu: „Bună, ce mai faci?" Nici
o mirare. In timp ce fiinţa supranaturală îşi comunica mesajul, omul zăcea cu faţa
la pământ, într-o stare de neputinţă. Când Dumnezeu intra în contact cu Pământul,
intervenţia divină se manifesta sub diverse forme: ca un tunet, ca o furtună sau ca o
lumină scânteietoare fosforescentă. Aproape de fiecare dată lucrul acesta stârnea
spaima. Însă îngerul care s-a arătat lui Zaharia, Măriei şi lui Iosif Ie-a prezis că
Dumnezeu avea să apară sub o înfăţişare care nu va mai provoca teama.
Ce poate fi mai inofensiv decât un nou-născut, cu mânuţe şi picioruşe fragile şi
cu ochişorii lui care încă nu văd prea bine? Prin Isus, care a fost născut într -un
grajd sau într-o peşteră şi aşezat într-o iesle, Dumnezeu a găsit, în sfârşit, o
modalitate de apropriere de oameni de care aceşteia nu aveau să se teamă. Regele
s-a dezbrăcat de veşmintele sale regale.
 Gândiţi-vă puţin la concesia pe care ne-a făcut-o Dumnezeu: întruparea, care a
împărţit istoria în două (fapt atestat chiar şi de calendarul actual), a avut ca martori
mai multe animale decât oameni. Gândiţi-vă apoi la riscul implicat. Prin Întrupare,
Dumnezeu a risipit teama teribilă care îndepărtase de EI creaţia Sa, omul. Însă,
prin înlăturarea acestei bariere, Isus a devenii vulnerabil, extrem de vulnerabil.
Copilul născut noaptea printre animale. Răsuflarea dulceagă - caldă a
animalelor. Mirosul specific al acestora. Şi de atunci, nimic nu a mai fost la fel.
Într-un fel, cei care cred în Dumnezeu nu mai pot fi siguri de EI. O dată cc L-au
văzut într-un grajd, nu vor şti niciodată cu certitudine unde s-ar putea să-L mai
vadă, cât de departe va merge sau până Ia ce nivel absurd al umilirii dc Sine Se va
coborî, în dorinţa Sa dc neînfrânt de a-1 găsi pe om...
Pentru cei care cred în Dumnezeu, naşterea aceasta înseamnă că Dumnezeu
însuşi nu Sc va bucura niciodată de o siguranţă deplină din partea noastră, şi poate
că această teroare a tăcerii este latura întunecată a Crăciunului. El Se apropie astfel
încât noi să-I putem întoarce spatele oricând, cu aceeaşi uşurinţă cu care am zdrobi
capul unui nou-născut sau cu care l-am ţintui pe cruce când e prea matur pentru a i
zdrobi capul ca pe o coajă de ou. 2
Oare ce o fi însemnat Crăciunul pentru Dumnezeu? Imaginează-fi pentru o clipă
că ai fi din nou bebeluş: renunţi la limbaj şi la capacitatea dc a-ţi coordona
mişcările, la aceea de a mânca hrană solidă şi de a-ţi controla vezica urinară.
Dumnezeu, în viaţa intrauterină! Sau imaginează-ţi că eşti un melc de mare-o
analogie şi mai elocventă, in ziua aceea, în Betleem, Creatorul a tot ceea ce există,
S-a făcut un trup neajutorat şi complet dependent al unui nou -născut.
„Kenosis" este termenul tehnic folosit de teologi pentru a descrie depose darea
lui Hristos de avantajele divinităţii Sale. în mod ironic, această deposedare a
implicat multă umilinţă, dar şi o anumită libertate. Am vorbit deja despre
„dezavantajele" infinităţii. întruparea fizică I-a dat lui Hristos libertatea de a
acţiona omeneşte, nestânjenit de aceste „dezavantaje". Putea spune ceea ce avea de
spus fără ca vocea Sa să doboare copacii. îşi putea exprima furia asemănându -1 pe
regele Irod cu o vulpe sau punând mâna pe bici îti Templu, în loc să zguduie
pământul cu simpla Sa prezenţă. Şi putea vorbi cu oricine- prostituate, orbi,
văduve, leproşi-fără a fi nevoii să spună: „Nu te teme!"
Mult a-nsemnat când, la-ncepui, omul asemenea lin Dumnezeu a fost creat
Dar, când Dumnezeu, asemenea omului se făcu, mult mai mult a însemnat.
Joi in D onne, „H olly Sonnht [SONET SFÂNT 15]

Parafrazare după Philosophical Fragments [Fragmente filozofi cc] , de Soieu Kierkegaard, 31-43.

Trcderiek Buechner, The Hun ge ting Dark {întunericul flămând], 13 14. Referinţe
biblice: Piiipeni 2.

Aşteptări mari

Î n fiecare an, în preajma Crăciunului pluteşte în aer aşteptarea venirii Iui Mesia,
toată lumea, începând de la coriştii liceeni până la cei mai distinşi profesionişti,
aleargă toată ziulica la repetiţii, cu partiturile zdrenţuite de uzură, ca în pelerinaj.
In ziua de azi nici măcar nu e nevoie să faci parte dintr-un cor ca să cânţi
faimoasele profeţii pe care Handel Ic-a transpus în muzică; majoritatea oraşelor
mari oferă tuturor amatorilor posibilitatea de a- şi confecţiona propriul Mesia
(uluitor!).
Dar ce sărbătorim dc fapt cu atâta fast concertistic? Iată ce cuvinte a pus pe note
Handel din cărţile profeţilor:
Orice vale să fie înălţata, orice deal şi orice munte sâ fie plecate; coastelc să se
prefacă în câmpii şi strâmtorile în vâlcele.
Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în
valea umbrei morţii răsare o lumină.
Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, domnia va fi pe umărul Lui; Î1
vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al Păcii.
Aceleaşi cuvinte au stăruit şi pe buzele credincioşilor evrei de-a lungul
veacurilor în care Dumnezeu a rămas tăcut. Dezamăgirea, uneori chiar dis perarea, a
cuprins întregul Israel pe măsură cc istoria, lot mai crudă, le-a spulberat toate
speranţele, cu o singură excepţie: promisiunea unui Rege al regilor, rostită de
profeţi. Când va veni Mesia, dreptatea va curge ca un râu- evreii s-au agăţat cu
îndârjire de această promisiune, asemenea marinarilor naufragiaţi agăţaţi de
resturile corăbiei.La patru veacuri dc la vorbirea ultimului profet au început să
circule nişte zvonuri ciudate: mai întâi despre un profet numit Ioan, carc trăia în
deşert, iar apoi despre Isus, fiul unui tâmplar din Nazarct. O dată cu zvonurile
despre puterile lui miraculoase, au început să se răspândească şi speculaţiile. Oare
El să fie Acela? Unii susţineau cu îndârjire că, într-adevăr, Mesia venise. Văzuseră
cu ochii lor cum Isus l-a vindecat pe orb şi l-a făcut pe paralitic să umble din nou.
„Dumnezeu a venit să-şi ajute poporul!", au spus ei când Isus a înviat un tânăr din
morţi. Alţii au Fost sceptici. Isus corespundea promi siunilor mesianice, însă, dintr-
un punct de vedere important, nu în felul în care sc aşteptaseră cu toţii.
Când am studiat Biblia căutând semne ale dezamăgirilor pricinuite de
Dumnezeu, mă aşteptam ca Evangheliile să aducă o schimbare radicală. S -ar fi zis
că Mesia cel vestit de profeţi-după cum reiese dintr-o lecturare rapidă a versurilor
lui 1 landei-avea să spulbere aceste sentimente. Însă dezamăgirea nu a dispărut de
pe faţa pământului o dată cu venirea lui Isus, şi nu a dispărui nici astăzi, după
două mii de ani. Ce s-o fi întâmplat? Sau, altfel spus: în ce fel a contribuit viaţa lui
Isus la elucidarea celor trei întrebări care fac subiectul acestei cărţi?
Tace Dumnezeu? „Vino după Mine!", „Iată, deci, cum trebuie să vă rugaţi:...",
„Iată că ne suim la Ierusalim...". în anumite privinţe, Isus a făcut voia lui
Dumnezeu mai clară decât fusese vreodată. în mod incredibil, El S-a expus pe Sine
cercetărilor şi investigaţiilor ştiinţifice din partea fariseilor, saducheilor şi a altor
sceptici. Oricine putea merge direct Ia Fiul Iui Dumnezeu să-1 pună întrebări sau
să discute cu El. Potrivit Scripturilor, Dumnezeu a spart tăcerea cu putere dc
convingere cât timp Isus a trăit pe pământ: Cuvântul s-a făcut trup.
Se ascunde Dumnezeu? Prin Isus, Dumnezeu S-a întrupat în lume, luân- du-Şi
chip uman, un nume şi o adresă. A devenit un Dumnezeu care putea fi atins,
mirosit, auzit şi văzul. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl", a spus Isus pe
neaşteptate.
Cu toate acestea, faptul că Isus era om în carne şi oase, cu nimic diferit de
ceilalţi, a ridicat o nouă problemă pentru evrei, care crescuseră cu istoria
evenimentelor de pe Muntele Sinai şi de pe Muntele Cârmei. Unde erau acum
fumul, focul şi fulgerele? Isus nu corespundea imaginii pe care şi -o făuriseră ei
despre Dumnezeu. Era doar un om, pentru numele lui Dumnezeu, băiatul Măriei,
care se trăgea din modestul Nazaret- un tâmplar neînsemnat! Vecinii lui Isus, care
îl văzuseră jucându-Se pe stradă, împreună cu copiii lor, nu puteau in ruptul
capului să accepte El era Mesia. După cum consemnează Marcu în treacăt, până şi
i udele lui Isus au afirmai o dată: „Şi-a ieşit din minţi. 11 Propria Lui mamă şi
propriii Lui fraţi! Maria, care a înălţat pe loc o cântare de slavă atunci când îngerul
Gabriel a anunţat-o că avea să-L nască pe Isus; fraţii lui. care fuseseră alături de El
mai mult decât oricine altcineva-ei bine. nici chiar ei nu au fost în stare sâ
priceapă strania împletire a firescului cu supranaturalul. Trupul omenesc al lui Isus
îi împiedica s-o facă.
Este Dumnezeu nedrept? Această întrebare stăruitoare a pricinuit probabil cele
mai mari îndoieli în privinţa lui Isus, căci evreii credeau că Mesia avea sâ înlăture
tot răul din lume. Nu le proniiseseră profeţii ca Dumnezeu va birui moartea o dată
pentru totdeauna şi că va şterge orice lacrimă? E adevărat, Isus a vindecat câţiva
oameni; dar mult mai mulţi au fost cei care au rămas nevindecaţi. L -a înviat pe
Lazăr din morţi, dar mulţi alţii au murit cât Isus a trăit pe pământ. Şi nici n-a şters
toate lacrimile.
Problema nedreptăţii îi deranjează pe mulţi oameni care, din alte puncte de
vedere, sunt impresionaţi de viaţa lui Isus. Marele teolog Augustin, de pildă, s -a
arătat derutat de arbitrariul vindecărilor relatate în Evanghelie. Dacă Isus avea
puterea de a vindeca, de ce nu i-a vindecat pe toţi? Atenţia lui Augustin a fost în
mod special atrasă de o poveste din Evanghelia lui Ioan.
Infirmii din Ierusalim-orbi, şchiopi, paralitici-obişnuiau să se îngrămădească în
jurul unei anumite scăldălori din oraş, considerată giulgiul miracu los al acelor zile.
Din când în când, apa din scăldătoare se mişca şi atunci toţi cei prezenţi se
repezeau, care cum puteau, să intre în bazin cât timp apa mai era încă în mişcare.
într-o zi, Isus a intrat în vorbă cu un bolnav care zăcea acolo. Era infirm de treizeci
şi opt de ani, i-a spus el lui Isus. Niciodată nu reuşise să ajungă în timp util la
bazin. De fiecare dată când apa se mişca, sc găsea altcineva care să intre înaintea
lui. Fără să clipească măcar, Isus a poruncit paraliticului să se ridice şi sâ umble.
„îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla.' 1 După treizeci şi opt
de ani dc infirmitate, acum umbla! Era cel mai fericit om din tot Ierusalimul.
Dar loan, povestitorul, adaugă un amănunt important: imediat după aceea, Isus
S-a pierdut în mulţime. EI a ignorat grămada numeroasă de bolnavi, lâsându -i pe
toţi ceilalţi nevindecaţi. De ce? Lucrul acesta l-a frământat pe Augustin: „în locul
acela erau foarte mulţi oameni, şi totuşi numai unul singur a fost vindecat, când, cu
un cuvânt., Isus i-ar fi putut pune pe toţi pe picioare." 1
Un alt om care a fost deranjat de problema nedreptăţii a fost vărul lui Isus. Ioan
Botezătorul, un om cu adevărat credincios, stârnise speranţele poporului vizavi de
Isus. La început, când oamenii se întrebau dacă nu cumva chiar Ioan era Mesia,
acesta îi corecta: „El este Acela care vine după mine-şi care este înaintea mea; eu
nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua îneălţămintelor Lui." Acela care fusese promis-
Isus din Nazarct-a venit la Ioan spre a fi botezat, iar acesta a privit uluit cum
Duhul lui Dumnezeu cobora din cer peste El sub forma unui porumbel. Ca pentru a
alunga orice îndoială în privinţa lui Isus, din cer s-a auzit un glas cu puterea unui
tunet.
Doi ani mai târziu însă, Ioan Botezătorul a căzut pradă îndoielii, trecând şi el
prin momente de dezamăgire. Deşi ÎI slujise pe Dumnezeu cu credinţă, avea să -şi
sfârşească viaţa în temniţa în care îl aruncase Irod. Condamnat la moarte, el a
trimis un mesaj Iui Isus: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?"
Această întrebare-venită tocmai din partea lui Ioan! - este îndeajuns de elocventă
pentru a releva ambiguitatea şi incertitudinea care existau relativ la persoana lui
Isus. .
 Împărăţia lăuntrică
Dacă Isus ar fi evitat să folosească cuvântul împărăţie, un cuvânt cu o mare
încărcătură emoţională, poate că lucrurile ar fi stat cu totul altfel. De îndată însă ce
a rostit acest cuvânt, în mintea celor ce-L ascultau au prins contur anumite
imagini: steaguri strălucitoare, oştiri impunătoare, aurul şi fildeşul de pe vremea
lui Solomon, o naţiune renăscută şi readusă la zilele ei de glorie. Dar ceea ce se
petrecea în realitate a spulberat toate aceste speranţe şi sentimentele de dezamăgire
au inundat din nou sufletele celor mulţi. Se pare că noţiunea de împărăţie avea
pentru oameni o cu totul altă semnificaţie decât pentru Isus.Mulţimile îşi doreau
mai mult decât câteva minuni pe ici, pe colo; îşi doreau o împărăţie a puterii şi a
gloriei, pe care să o poată vedea cu ochii lor. Isus însă le vorbea despre „împărăţia
cerurilor" nevăzută. E adevărat că El a rezolvat anumite probleme ale lumii în care
trăia, dar Şi-a folosit energia în primul rând pentru a lupta cu forţe nevăzute. O
dată a avut de-a face cu un paralitic care îşi dorea cu atâta disperare să fie vindecat
încât şi-a convins prietenii să facă o gaură în acoperişul casei unde era Isus şi să -1
coboare pe acolo până la El. Răspunsul lui Isus a fost următorul: „Ce este mai
lesne: a zice slăbănogului: «Păcatele îţi sunt iertate» ori a zice: «Scoală -te, ridică-
ţi patul şi umblă»?" El a arătat cât se poate dc limpede cc este mai uşor. Nici o
infirmitate fizică nu rezista atingerii Sale vindecătoare. Adevărata bătălie sc purta
insă împotriva puterilor nevăzute, de natură spirituală.
Credinţa, iertarea păcatelor, puterea Celui Rău-acestea erau preocupările care îl
duceau pe Isus zi de zi în faţa Tatălui Său în rugăciune. Accentul pe carc -1 punea
pe problemele spirituale deruta mulţimea, care căuta în primul rând soluţii la
problemele ce ţineau de lumea materială: sărăcia, bolile, opresiunea politică. Până
la urmă, Isus nu S-a ridicat la înălţimea aşteptărilor pe care ei le aveau din partea
unui împărat. (S-a schimbat ceva în această privinţă? Cunosc mulţi lucrători care
pun accentul pe chestiuni precum vindecarea fizică şi prosperitatea materială, dar
puţini sunt aceia care îşi concentrează atenţia asupra problemelor fundamentale ale
omenirii, precum mândria, ipocrizia şi legalismul- cele care Îl mâhneau profund pe
Isus.)
Dacă adepţii lui Isus şi-au imaginat un nou Solomon, atotputernic şi capabil să
izbăvească Israelul, visul lor s-a risipit la vederea celor ce se petreceau în
Ierusalim. La câteva zile după „procesiunea triumfală 1 '-o bufonerie în comparaţie
cu extravagantele parade ale romanilor- Isus a fost arestat şi dus la judecată. El i-a
spus guvernatorului roman că era, într-adevăr, împărat, şi a adăugat: „Împărăţia
Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta,
slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, împărăţia
Mea nu este de aici."
Isus împărat? Un împărat vrednic de batjocură, în cel mai bun caz, cu mantia Sa
roşie, pătată de sânge din cauza loviturilor primite şi cu coroana de spini înfiptă în
capul Lui. Ucenicii Lui au fugit, orice urmă de loialitate spulberându -se de teama
pericolului care îi păştea. Isus nu Se apăra pe Sine însuşi, atunci de ce i -ar fi apărat
pe ei? Lumea concretă a puterii romane s-a întâlnit cu lumea nevăzută a împărăţiei
cerurilor şi, pentru o vreme, a părut a ieşi biruitoare.

In cartea Leagănul pisicii, scriitorul contemporan Kurt Vonne- gut

povesteşte cum un fizician care a contribuit la conceperea bombei atomice
îşi vizitează laboratorul, într-o zi în preajma Crăciunului. Angajaţii săi
stau toţi în picioare, în jurul unui aranjament în miniatură, reprezentând
scena naşterii Domnului isus, şi cântă colinde de Crăciun. „în noaptea
aceasta toate speranţele adunate de-a lungul anilor îşi găsesc răspunsul în
Tine cântă ei. Este o scenă de o ironie înţepătoare, o reiterare
modernă a decepţiei resimţite de evrei în vremea lui /sus. Oare colindătorii
credeau sincer că toate speranţele adunate de-a lungul anilor-care puteau fi
năruite instantaneu printr-o apăsare pe butonul fatal-îşi puteau afla
răspunsul şi împlinirea prin simpla credinţă într-un prunc născut în Betleem,
sortit să trăiască pe acest pământ doar treizeci şi trei de ani ?

'Colin Brown, Miracles and the Criticai Mină [Minunile şi mintea sceptică], 10. Referinţe

biblice: Luca 7; Ioan 14; Marcu 3; Ioan 5; Ioan 1; Maiei I I : Ioan 18.

Timiditatea divina

Experimentul meu ştiinţific este primul din istorie menit sâ elucideze o data
 pentru totdeauna chestiunea existenţei lui Dumnezeu. După cum stau
lucrurile în prezent, se prea poate să existe semne ale existenţei Sale, dar
ele susţin ambele teorii, prin urmare sunt ambigue şi nu dovedesc nimic. De
pildă, minunile acestui univers nu sunt îndeajuns de convingătoare pentru
oamenii de ştiinţă, care vin cel mai frecvent în contact cu aceste minuni. Nu
are nici o importanţă dacă lucrul acesta dovedeşte stupiditatea oamenilor
de ştiinţă, sau capacitatea lui Dumnezeu de a Se ascunde cu succes.
W ALKER P ERCY , T HE S L - COND C OMJNG [A DOUA VENIRE ]

D acă a existat vreodată un moment optim pentru a lămuri chestiunea existenţei

lui Dumnezeu, acesta a fost timpul în care Isus a umblat pe pământ. El a avut şansa
de a-i reduce la tăcere pe sceptici o dată pentru totdeauna.
De pildă, dacă prietenul meu, Ricbard, ar fi trăit pe vremea lui Isus, ar fi putut
să ceară o dovadă direct de la El. „Spui că eşti Fiul lui Dumnezeu. Bine, atunci
arată-mi!" Nu e nevoie să facem speculaţii în legătură cu răspunsul pe care l -ar fi
primit, căci Isus S-a confruntat în repetate rânduri cu o astfel de provocare. Când
cărturarii şi învăţaţii Legii L-au rugat să le dea un semn miraculos, El le-a răspuns
mânios, numindu-i: „Un neam viclean şi prea-curvar../ 1. Când un împărat şi-a
exprimat curiozitatea de a vedea un miracol, Isus a refuzat să-i facă pe plac, cu
toate că astfel şi-ar fi putut salva viaţa.
Cum se explică această autoîngrădire a puterilor divine? Un posibil indiciu se
găseşte în relatarea primului „eveniment" din întreaga lucrare săvârşită de I sus,
Ispitirea, un fel de examen final menit a-L pregăti pentru viaţa publică.
O confruntare mai dramatică nici nu s-ar putea închipui: Isus contra scepticului
suprem. Sa lan însuşi, în decorul deluros şi arid al Palestinei. Satan dorea o
dovadă: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu..." L-a provocat pe Isus să pre-facă pietrele
în pâini, l-a pretins să-Şi demonstreze puterea dc a-Şi feri trupul de orice vătămare
şi I-a oferit stăpânirea asupra tuturor împărăţiilor lumii.
În ce mă priveşte, cred că provocările lansate de Satan au reprezentat pentru
Isus ispite reale, nu un incident regizat, prestabilit. O bucată de pâine ar ispiti pe
oricine ar fi postit patruzeci de zile. Garanţia protecţiei fizice cu siguranţă suna
atrăgător pentru un om pe care-L aştepta tortura şi moartea. Iar în ce priveşte
splendoarea tuturor împărăţiilor lumii-nu prevestiseră profeţii aşa ceva în legătură
cu Mesia? Toate cele trei „ispite" se aflau sub stăpânirea lui Isus; de fapt, toate trei
se înscriau printre prerogativele Sale. In fond, Satan Îi oferea o scurtătură către
atingerea scopurilor Sale mesianice.
Romancierul rus Fiodor Dostoievski a luat tema Ispitirii şi a transformat -o în
motivul central al capodoperei sale. Fraţii Kararnazov. Ivan Karamazov numeşte
Ispitirea cel mai fabulos miracol din lume: miracolul autoîngrădirii. Dacă ar fi
cedat ispitei, Isus ar fi câştigat nu numai încrederea lui Satan, ci şi pe cea a
întregului Israel, plasându-Se pe o poziţie mai presus de orice îndoială. Potrivit
părerii lui Dostoievski, Satan I-a oferit trei căi simple pentru a-i testa credinţa-
miracolul, misterul şi autoritatea-iar Hristos le-a refuzat pe toate trei. După cum se
exprimă Ivan Karamazov: „Tu n-ai înrobi omul prin minuni, căci dorinţa inimii
Tale este să oferi credinţa în dar, nu condiţionată de miracole." 1
Studiind relatarea concisă a Ispitirii din Evanghelia lui Matei, iar mai apoi
reconstituirea lungă şi fantezistă a lui Dostoievski, brusc mi -a venit în minte o
întrebare tulburătoare. Care este diferenţa dintre Ispitirea din pustie ş i ceea ce s-a
petrecut acasă la Richard, în apartamentul lui mic de la periferia oraşului? Şi el s -a
rugat cerându-I lui Dumnezeu un semn supranatural: o lumină, o voce, ceva care să
demonstreze puterea lui Dumnezeu mai presus dc orice îndoială. Sau, ca să dau o
nota şi mai personală acestei întrebări, cu ce diferă Ispitirea de momentele în care
eu însumi mă rog sau, mai corect, aproape pretind ca Dumnezeu să intervină şi să
mă salveze de la strâmtoare? Diferenţe există, desigur, şi instinctul meu de
autoapărare le scoate deîndală la iveală. Richard a fost sincer, probabil; eu uneori
când mă rog, mă aflu în nevoie; Richard I-a cerut lui Dumczcu să îl ajute, şi la fel
fac şi eu, nici unul, nici altul neavând intenţia de a-L batjocori şi de a-i pretinde să
ni sc închine. Cu toate astea, nu pot să trec cu uşurinţă peste tulburătoarea
asemănare dintre cerinţa lui Satan, „Aruncă-Te jos!" şi cuvintele lui Richard,
„Arată-Te!" În ambele cazuri, provocarea este aceeaşi: pretenţia ca Dumnezu să
înlăture vălul sub care se ascunde si să-Şi dovedeasă existenta. In ambele cazuri.
Dumnezeu S-a abţinut.
Iată un alt exemplu de constrângere a puterii divine. Acesta s -a petrecut în
Ierusalim, în imediata apropiere a locului în care Satan L-a ispitit pe Isus pentru a
treia oară. Aflat pe culmea unui deal înalt, Isus a privit la oraşul ce se aşternea la
picioarele sale şi a strigat: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi
cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi
strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!" Strigătul Său de durere la adresa
Ierusalimului e aproape timid. Isus, care putea să distrugă Ierusalimul cu un singur
cuvânt, care putea să pună în mişcare legiuni întregi de îngeri pentru a -I supune, nu
face decât sâ privească oraşul şi sâ plângă pentru el.
Dumnezeu Se abţine; Se ascunde; plânge. De ce? Pentru că doreşte ceva cc
niciodată nu se poate câştiga cu forţa. El este un împărat carc nu caută servilismul,
ci dragostea. De accca, în loc să nimicescă Ierusalimul, Roma şi orice alte puteri
pământeşti, El a ales calea blândă, dar dificilă, a întrupării, a dragostei şi a morţii.
O biruinţă lăuntrică.
George MacDonald a rezumat în felul următor calea aleasă de Hristos: „în loc să
zdrobească puterea diavolului prin forţa divină, în locul judecăţii riguroase şi a
distrugerii celor răi, în loc să aducă pacea pe pământ prin întronarea unui prinţ
desăvârşit, în loc să-i adune pc toţi copiii din Ierusalim sub aripa Sa, indiferent că
voiau sau nu, şi să-i salveze de la viitoarele orori- 1 a lăsat pe diavol să-şi
împlinească lucrarea; S-a mulţumit cu căilc lente şi descurajatoare ale ajutorului
redus la esenţe; facându-i pe oameni mai buni, alungându-1, nu doar ţinându-l sub
control pe Satan ... A iubi neprihănirea în-seamnă a o înmulţi, nu a căuta să te
răzbuni ... De-a lungul vieţii Sale pe pământ, El S-a împotrivii mereu impulsului de
a grăbi lucrurile în vederea atingerii unor scopuri bune dar inferioare -fie ele oricât
de puternice, când a văzut cum bătrâneţea, inocenţa şi neprihănirea sunt călcate în
picioare." 2

Minunile
Bineînţeles, aceasta nu este toată povestea vieţii lui Isus. Într -adevăr,
umanitatea Lui a reprezentat o deghizare cel puţin contrastantă cu slava lui
Dumnezeu din Vechiul Testament. într-adevăr, Isus S-a îngrădit pc Sine însuşi,
refuzând să-i şocheze pe oameni cu o etalare impetuoasă a puterii divine. Dar
atunci cum se explică miracolele săvârşite de El, mai mult de treizeci la număr,
după cum ne relatează evangheliile? Nici unul dini re cei cave L-au văzut hrănind
cinci mii de oameni, sau poruncindu-i lui Lazăr sâ iasă afară din mormânt sau
potolind furtuna, nu ar fi vorbit cu uşurinţă despre aşa-zisa „timiditate divină".
Totuşi Isus, care ar fi putut face o minune în fiecare zi dacă ar fi vrut, pă rea, în
mod curios, să aibă o atitudine contradictorie în privinţa miracolelor, in relaţia cu
ucenicii Săi, S-a folosit de miracole pentru a-Şi dovedi adevărata identitate
(„Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine, credeţi cel puţin pentru
lucrările acestea"). Dar chiar şi atunci când săvârşea miracole, părea că nu le
acordă importantă. Când a înviat-o pe fiica unuia dintre mai-marii evreilor, a
poruncit cu tărie ca lucrul acela să fie ţinut secret. Marcu consemnează şapte
împrejurări distincte în care Isus îi cere persoanei pe care tocmai o vindecase să nu
spună nimănui ce i s-a întâmplat.
Isus cunoştea prea bine efectul superficial al miracolelor de pe vremea lui
Moise şi a lui Ilie: acelea atrăseseră mulţimea, era adevărat, dar rareori au dat
naştere unei credinţe statornice. El aducea un mesaj greu, de supunere şi jertfă de
sine, nicidecum o alternativă pentru cei săraci cu duhul sau pentru împătimiţii după
senzaţii tari. (Fără îndoială, scepticii acelor vremuri- aidoma celor din zilele
noastre-au căutat să ofere o explicaţie plauzibilă cu privire la puterile Sale. Când
vocea lui Dumnezeu a răsunat din înaltul cerului, unii au spus că era un tunet, de
fapt. Alţii au pus puterile Lui pe seama lui Satan. Cei mai neînduplecaţi duşmani ai
lui Isus au refuzat să-I dea crezare chiar şi atunci când au fost puşi în faţa unor
dovezi infailibile. O dată au constituit un complet de judecată formal, menit să
cerceteze un caz de vindecare ce le fusese adus la cunoştinţă. Ignorând mărturia
celui direct implicat- „Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd!"-ei l-au ocărât pe
omul vindecat şi l-au dat afară din sala de judecată. La fel au procedat şi când
Lazăr a apărut viu, după patru zile petrecute în mormânt; aceşti duşmani s -au
înţeles să-1 ucidă din nou.)
Cu o consecvenţă remarcabilă, relatările Bibliei demonstrează că miracolele-
senzaţionale, şocante de-a dreptul, aşa cum mulţi îşi doresc şi în ziua dc azi-pur şi
simplu nu pot să dea naştere unei credinţe profunde. Dacă avem nevoie de o
dovadă în acest sens, este suficient să privim Ia momentul Schimbării la faţă, când
chipul lui Isus a căpătat strălucirea soarelui, iar hainele i au devenit albe
strălucitoare, „mai albe decât le-ar fi putut face orice înălbitor din lume". Spre
uluirea ucenicilor, doi giganţi din istoria poporului evreu, care pieriseră cu mult
timp în urmă-Moise şi Mie-şi-au făcut apariţia într-un nor, în apropierea lor.
Dumnezeu a vorbii şi ei au auzit. Era prea mult pentru ei: ucenicii au căzut cu faţa
la pământ, îngroziţi.
Şi totuşi, ce efect a avut acest eveniment fantastic asupra celor mai apropiaţi
prieteni ai lui Isus, Petru, Iacov şi Ioan? I-a umplut de credinţă, spulberându-Ie
îndoielile pentru totdeauna? Câteva săptămâni mai târziu, când Isus a avut cea mai
mare nevoie de ei, toţi L-au părăsit.
Am citit mai multe cărţi referitoare la semnele şi miracolele despre care se
presupune că i-ar reduce la tăcere pe sceptici, ca şi cum miracolele lui Isus ar fi dc
natură să dovedească faptul că El este răspunsul la problemele cu care se confruntă
omenirea. Dar trebuie să mărturisesc că majoritatea acestor dovezi mi se par
irelevante din perspectiva celor dezamăgiţi de Dumnezeu. Pentru că aceştia suni
mult mai preocupaţi de miracolele pe care Isus nu le-a săvârşit. De ce Dumnezeu,
care are puterea de a îndrepta ceea ce este greşit, alege uneori să nu o facă? În
acest caz, ce rost mai au miracolele săvârşite de Isus? De ce a vindecat un singur
paralitic din Betesda-doar unul singur?
Un indiciu poate fi găsit în descrierea fantezistă a vieţii lui Isus care, din
motive întemeiate, nu a fost inclusă în paginile Bibliei. Cartea apocrifă, cu titlul
„Evanghelia copilăriei lui Isus Hristos", are pretenţia de a revela aspecte
necunoscute ale copilăriei lui Isus. Ea îl înfăţişează pe Isus aşa cum le-ar plăcea
oamenilor să-L vadă. Potrivit acestei cărţi străvechi, El făcea fel de fel de
„trucuri", la cerere, pentru a-Şi impresiona prietenii-ceea ce adevăratul Isus a
refuzat întotdeauna. Isus apocriful, se aseamănă cu un animal de companie, menit a
şi distra stăpânii, sau cu magician de mahala. Ori de câte ori tatălui Său, Iosif, nu-i
ieşea bine vreo lucrare de tâmplărie mai importantă, Isus intervenea şi repara în
mod miraculos greşeala.
Acest Isus legendar nu S-a temut să-Şi folosească puterea în scopuri vindi-
cative. O vecină care îl lovise pe unul dintre tovarăşii Lui de joacă a murit în
condiţii misterioase, căzând într-un puţ şi fracturându-şi coloana vertebrală. Când
Isus a intrai într-un oraş oarecare, idolii de-acolo s-au prefăcut în movile de nisip.
O astfel de impulsivitate nu îi este deloc caracteristică lui Isus cel înfăţişat de
Evanghelii, care Şi-a folosit puterile cu compasiune, pentru împlinirea nevoilor
oamenilor, nu pentru a Se da în spectacol. Ori de câte ori cineva -ti cerea în mod
deschis să fie vindecat. El vindeca. Când oamenilor care Îl urmau li s-a făcut
foame, El i-a hrănit, iar când nuntaşilor li s-a făcut sete, le-a făcut vin. Adevăratul
Isus i-a mustrat pe ucenici atunci când aceştia i-au sugerat să Se răzbune pe oraşul
care se arătase atât de ostil. Iar când soldaţii au venit să-L aresteze, Şi-a folosit o
singură dată puterile supranaturale-şi atunci pentru a vindeca urechea retezată a
unuia dintre soldaţi. Pe scurt, miracolele din Evangheliile autentice gravitează
toate în jurul dragostei, nu în jurul puterii.
Chiar dacă miracolele săvârşite de isus au fost selective şi nu rezolvat toate
dezamăgirile omeneşti, ele au slujit drept semne ale misiunii ce li fusese
încredinţată, o prefigurare a ceea ce va face Dumnezeu cu întreaga creaţie, într -o
zi. După cum s-a exprimat Hehnut Thielicke, miracolele au fost „focuri de
avertizare care anunţau apropiata venire a Împărăţiei lui Dumnezeu" Pentru cei care
au experimentat personal miracolele-vezi cazul paraliticului coborât prin tavan
asemenea unui candclabru pregătit pentru a fi curăţat- vindecările au reprezentat o
dovadă convingăloare că Dumnezeu însuşi S-a coborât din cer pentru a vizita
pământul. În ceilalţi, vindecările au trezit dorinţe care nu vor fi împlinite decât
atunci când lucrarea finală de restaurare va pune capăt morţii şi suferinţei.
Miracolele au avut exact efectul pe care l-a prezis Isus. Pentru cei care au ales
să creadă în El, ele au reprezentat un motiv în plus pentru a crede. Dar în cei
hotărâţi să-L respingă, miracolele n-au produs nici o schimbare. Există unele
lucruri în care nu trebuie decât să crezi ca să le vezi.

'Fiodor Dostoievski, Fraţii Karamazov, 235.

2
George MacDonald, Life Essential: The Hope of the Gospel [Esenţa vieţii: speranţa
Evangheliei], 24
 Referinţe biblice: Matei 12,16; Luca 4; Matei 23 şi Luca 13; Ioan 14, 9; Marcu 9.

Miracolul mult aşteptat

C ând Carol cei Mare, regele francilor, a auzit pentru prima oară povestea
arestării şi executării Iui Isus, a fost cuprins de mânie. Apucând mânerul săbiei
aflate în teacă şi zgâlţâindu-l cu putere, a strigat: „Oh, dacă aş fi fost eu acolo, i-aş
fi ucis pe toţi cu legiunile mele!" Ne amuză loialitatea tipică soldatului dc rând la
Carol cel Mare, sau Ia Simon Fetru, care chiar a scos sabia pentru a -L apăra pc
Isus. Totuşi, în spatele acestor izbucniri de furie se ascunde o întrebare sumbră. La
urma urmelor, Carol cel Mare nu a fost prezent în grădina Ghetsimani, deci nu avea
cum să-L ajute. Dar Dumnezeu Tatăl, care ar fi putut să-L ajute, n-a ridicat un deget
în apărarea Fiului Său condamnat la pieire.
De ce nu a intervenit Dumnezeu? Oricine se simte dezamăgit dc Dumne zeu ar
trebui să se oprească o clipă în grădina Ghetsimani, la palatul lui Pilat şi la Calvar -
locurile în care s-au petrecut arestarea, judecarea şi executarea lui Isus. Pentru că
în aceste trei locuri Isus însuşi a fost încercat de un sentiment foarte asemănător
dezamăgirii de Dumnezeu.
Începutul chinurilor Lui a fost marcat de momentul în care S-a rugat in livada
răcoroasă de măslini, în timp ce trei dintre ucenicii Săi aşteptau somnoroşi în
apropiere. în grădină părea să domnească pacea; afară însă se dezlănţuiseră forţele
iadului. Unul dintre ucenici ÎI trădase, Satan pornise după prada, şi o mulţime
înarmată cu săbii şi suliţe se îndrepta spre grădina Ghetsimani.
„Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte le-a spus Isus celor trei
ucenici. Deşi afirmase că avea puterea de a ridica o armată de îngeri în apărarea Sa,
nu a făcut-o. El a venit pe lume în trup uman-piele, sânge, ţesuturi-şi avea să moară
după regulile acestei lumi. La un moment dat a căzut cu faţa la pământ şi S -a rugat
pentru o cale de scăpare, oricare ar fi fost aceea. Sudoarea I s-a prefăcut în picături
mari de sânge, care cădeau la pământ.
Dar Dumnezeu a rămas tăcut.

La palat, în fata lui Filat, Isus a continuat să-Şi îngrădească puterea. în persoana
lui Isus Dumnezeu avea, literal, mâinile legale. „Prooroceşte ...!", au strigai unii
provocându-L in bătaie de joc să săvârşească un miracol. „... cine Te-a lovit?" Fiul
lui Dumnezeu nu a schiţai nici un gest de împotrivire când pumnii lor s-au abătut
asupra feţei Sale şi când pe barbă i se prelingea scuipatul lor dispreţuitor.

Scena următoare, patimile de la Calvar, a fost de atâtea ori jucată în piese,

predicată sau pictată, încât mintea noastră a amorţit, pur şi simplu, astfel că abia
ne-o mai putem imagina singuri. Începe prin a-ţi evoca momentele în care te-ai
simţit cuprins de cea mai cruntă dezamăgire. Ai mizat totul pe ceva ce părea a sta
în puterea lui Dumnezeu-poate te-ai rugat pentru ca o persoană dragă ţie să fie
vindecată de cancer, sau pentru naşterea unui copil sănătos, sau pentru repararea
căsniciei tale, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar lucrurile au luat o turnură proastă. în
ciuda rugăciunilor talc, cancerul a evoluat; copilul s-a născut cu deficienţe
cerebrale; în fine, actcic de divorţ ţi-au venit în poştă. Gândeşte-te la Calvar ca la
unul dintre aceste momente. Sau ca la noaptea aceea petrecută de Richard
îngenuncheat pe podea, implorându-L pe Dumnezeu să-i vorbească. Gândeşte-te la
momentele acestea ca la un timp fără miracole.
Toţi aşteptau un miracol în vremea aceea: Pilat şi Irod, care auziseră
incredibilele zvonuri; femeile care Il urmaseră pe Isus din Galileea; ucenicii, care
se ascundeau de frică. Un tâlhar muribund L-a implorat să facă o minune; celălalt
şi-a bălul joc de El. iar cei de faţă i-au ţinut isonul, strigând: „...să se pogoare acum
de pe cruce, şi vom crede în EI!... să-L scape Dumnezeu acum, dacă-L iubeşte."
Dar nu fost nici o salvare, nu s-a petrecut nici un miracol. Domnea tăcerea.
Charles Williams priveşte înapoi la scena de pe Calvar şi spune: „Batjocura cu care
era împroşcat Hristos în momentele în care El era total lipsit de putere a fost
aceasta: «Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!» Era o definiţie de o
precizie caracteristică celor întâlnite în lucrările învăţaţilor Evului Mediu." 1
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu. pentru ce M-ai părăsit.?", a strigai Isus, în
cele din urmă. A fost un citat din Cartea Psalmilor, ultimul strigăt de dezamă gire.
Tatăl Îi întorsese spatele, sau cel puţin aşa se părea, lăsând istoria sâ -şi urmeze
cursul, îngăduind ca tot râul din lume să triumfe asupra binelui. Natura însăşi a
clocotit de mânie în momentele acelea: pământul a fost zguduit de cutremur,
mormintele s-au deschis. Întregul sistem solar s-a clătinat: soarele şi-a ascuns faţa,
iar cerul s-a întunecat.

Duminică dimineaţa
Două zile mai târziu a avut loc Învierea, însoţită de un zgomot puternic,
asemenea unui cutremur, şi de o lumină asemenea fulgerului. N-ar fi trebuit oare ca
lucrul acesta să înlăture orice critică şi suspiciune la adresa lui Dumnezeu,
rezolvând problema dezamăgirii o dată pentru totdeauna?
 O şansă ratată! Dacă Isus cel înviat din morţi Şi-ar fi (acut apariţia pc veranda
palatului lui Pilat şi ar fi iscat o furtună nâpraznică împotriva duşma nilor Săi-asta
i-ar fi învăţat minte! Însă toate apariţiile lui Isus de după Înviere s -au produs după
un anumit tipar: Hristos S-a arătat doar celor care credeau deja în El. Din câte ştim
până în prezent, nici un necredincios nu L-a văzut pe Isus după ce a murit.
Gândiţi-vă la cei doi oameni care ar fi putut să-L vadă pe Hristos înviat, dacă ar
fi aşteptat îndeajuns. Necruţătorii ostaşi romani stăteau de pază la intrarea în
mormânt când s-a petrecut Miracolul Miracolelor. Au început să tremure dc frică şi
au căzut ca morţi. Apoi. dintr-un reflex omenesc natural, au alergat la autorităţi;
câteva ore mai târziu, cei doi, singurii martori ai evenimentului învierii, au căzut
de acord să ascundă adevărul. Pentru ei, o grămadă de arginţi proaspăt bătuţi a
însemnat mai mull decât învierea Fiului lui Dumnezeu. Şi astfel, cei doi martori
oculari ai acelui măreţ eveniment, bărbaţii zilei de Paşti căzuţi pradă uitării, se pare
că au murit necredincioşi.
Astăzi, marile evenimente din viaţa Iui Isus sunt consemnate în calendarele de
pretutindeni-Crăciunul, Vinerea Mare şi Pastele. Dintre toate aces- tea însă, numai
ccl de-al doilea eveniment, respectiv Răstignirea, a avut loc în aer liber pentru ca
toţi sâ vadă. în momentele acelea în care Dumnezeu părea complet neputincios,
aparatele de fotografiat ale istoriei erau în funcţiune, înregistrând fiecare amănunt.
Mulţimi nesfârşite dc oameni au urmărit fiecare detaliu al cumplitei torturi. Fiecare
din cei patru bărbaţi care au hotărât să aştearnă pe hârtie povestea vieţii lui Isus a
consacrat o treime din Evanghelia lui acelor momente de înfrângere aparentă.
Drama de la Cruce, cel mai cunoscut eveniment din viaţa lui Isus, a de monstrat
deosebirea uriaşă dintre un dumnezeu care se descoperă pe sine însuşi prin putere
şi Cel care vSe revelează prin dragoste. Alţi zei, de pildă zeii romanilor, obligau
oamenii sâ li se închine: chiar şi pe vremea lui Isus au existat evrei care au fost
masacraţi pentru că au refuzat să sc închine Cezarului. însă Isus Hristos nu a forţat
niciodată pe nimerii sâ creadă în HI. A preferat să acţioneze altfel, despărţindu -i pe
oameni de firea lor păcătoasă şi atrăgându-i la El.
În mod paradoxal, scena aceea de supremă slăbiciune a dat naştere une i noi
speranţe. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noas tră?", a
concluzionat apostolul Pavel, punându-şi credinţa în dragostea nesfârşită a Iui
Dumnezeu, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi... 44 .
Dragostea este pe deplin convingătoare atunci când implică sacrificiu, iar
Evangheliile arată în mod clar că Isus a venit să moară. După cum a spus El Însuşi,
„Nu este dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi".
Pentru a ni se da şansa fericirii veşnice s-a impus necesitatea acestor momente de
tăcere şi dezamăgire profundă.
 'Charles Williams, He Came Downfrom Ileaven |Zs/ a coborât din
ceruri] Referinţe biblice: Matei 26-27; Romani 8; Ioan

Progres
15.

„Doamna", am spus eu, „dacă Dumnezeul nostru ar fi un zeu păgân sau un

zeu al intelectualilor-ceea ce pentru mine înseamnă cam acelaşi lucru-ar
zbura pună la cerurile cele mai îndepărtate, de unde suferinţa noastră L-ar
sili să coboare din nou pe pământ. Dumnezeul nostru însă a venit ca să fie
printre noi. Loveşte-L cu pumnii, scuipă L în faţă, biciuieşte-L şi, la urmă,
răstigneşte-L: ce contează? Fiica mea, toate acestea l S-au făcut deja
demult."
CliORGE BCRNANOS , DFARY OF A C 0 UNTY P R ILST
[J U R N ALU L IJ NU I PREOT OH ŢARĂ]

S ă vă pun o întrebare directă: ce schimbare aduce Isus în ce priveşte sentimentele

noastre de dezamăgire pricinuite de Dumnezeu? în ce fel ne ajută să aflăm că şi HI
a simţit gustul dezamăgirii?
Teologii, urmând linia de gândire a apostolului Pavel, explică de obicei jertfa
lui Hristos în termeni juridici: justificare, reconciliere, graţiere. Dar aceste noţiuni
sunt doar un vag indiciu a ceea ce s-a petrecut în realitate. Pentru a înţelege
schimbarea pe carc a adus-o Isus în chestiunea dezamăgirii, trebuie să încercăm să
înţelegem pasiunea cu care Dumnezeu caută fiinţa umană, pasiune care trece cu
mult dincolo de termenii în carc gândim noi de obicei.
Amintiţi-vă de una dintre principalele imagini din cărţile profeţilor: un lată
îngrijorat suferă din cauza fiului său care a părăsii casa părintească. Parabola lui
Isus despre fiul risipitor are un sfârşit fericit. Tatăl care a aşteptat cu nerăbdare
timp îndelungat, deschide poarta şi aleargă cu bucurie în întâmpinarea fugarului,
fără să-i pună vreo întrebare.

Perdeaua ruptă Ce schimbare a adus Isus? Atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru
noi, HI a deschis calea spre o relaţie infimei cum nu mai existase până atunci. In
Vechiul Testament, evreii care se atingeau de chivotul sacru al Legământului
mureau pe loc; însă cei care L-au atins pe Isus, Fiul lui Dumnezeu întrupat, au fost
vindecaţi. Pe evrei, care nu cutezau nici măcar să pronunţe sau să scrie Nu mele lui
Dumnezeu, Isus l-a învăţat, o nouă cale de a se adresa lui Dumnezeu: Ava, adică
„Tată". Prin Isus, Dumnezeu S-a apropiat de oameni.
În Confesiuni, Augustin mărturiseşte cum l-a afectat pe el această apropiere. Din
filozofia greacă învăţase despre un Dumnezeu desăvârşit, infinit şi incoruptibil, dar
nu pricepuse cum ar fi putut, un individ indisciplinat şi mânat de instincte sexu ale
ca el, să stea lângă un astfel de Dumnezeu. A studiat filozofiile vremii sale şi le -a
găsit nesatisfacăloare. L-a întâlnit însă pc Isus al Evangheliei, puntea dintre fiinţa
umană păcătoasă şi Dumnezeul cel desăvârşit, şi din acel moment sufletul Iui s -a
liniştit.
Cartea Evreilor cercetează această surprinzătoare pătrundere în intimitate. Mai
întâi autorul descrie cerinţele necesare pentru a te apropia de Dumnezeu pe vremea
Vechiului Testament. Doar o singură dată pe an, de Ziua Ispăşirii -Yom Kippur- o
singură persoană, şi anume Marele Preot, avea voie să intre în Locul Preasfânt.
Ceremonialul includea băi rituale, o îmbrăcăminte specială şi cinci jertfe animale
diferite; cu toate acestea, Marele Preot păşea cu teamă în Locul Preasfânt. Purta
nişte clopoţei atârnaţi de veşminte iar în jurul gleznei sale era petrecută o frânghie,
pentru ca, dacă s-ar fi întâmplat să moară şi nu s-ar mai fi auzit sunetul clopoţeilor,
ceilalţi preoţi să-i poată trage trupul afară.
Cartea Evrei scoate în evidenţă un contrast puternic: astăzi noi putem „să ne
apropiem... cu deplină încredere de scaunul harului...", fără nici o teamă.
Pătrunderea cu îndrăzneală în Locul Preasfânt este cea mai şocantă imagine pentru
cititorii evrei. Dar, în momentul morţii lui Isus, perdeaua gro asă dinăuntrul
Templului s-a rupt pur şi simplu în două, de sus până jos, deschizând intrarea în
Locul Preasfânt. Dc aceea, concluzionează cartea Evrei: „...să ne apropiem..." de
Dumnezeu.
Schimbarea adusă de Isus în chestiunea dezamăgirii cauzate dc Dumn ezeu este
că, datorită Lui, ne putem adresa direct lui Dumnezeu. Nu avem nevoie de nici un
mijlocitor uman. pentru că Dumnezeu însuşi a devenit Acel mijlocitor.

Un chip Nici un personaj din Vechiul Testament nu a putut pretinde că ar fi

văzut chipul lui Dumnezeu. De fapt, nimeni nu ar fi putut supravieţui unui contact
vizual direct cu Dumnezeu. Cei câţiva oameni care au întrezărit un strop din slava
lui Dumnezeu au strălucit asemenea unor fiinţe extraterestre iar cei care au văzul
slava lui Dumnezeu strălucind pe faţa lor, s-au ascuns cuprinşi de teamă. Însă Isus
a oferit posibilitatea observării pe îndelete a chipului lui Dumnezeu. „Cine M -a
văzut pc Mine, a văzut pe Tatăl", a spus El. Isus şi Dumnezeu sunt una. După cum
spune Michael Ramsey: „în Dumnezeu nu există nimic care să nu fie asemenea
chipului lui Hristos."
Încă dc mici, copiii cresc cu fel dc fel de noţiuni legate de identitatea lui
Dumnezeu. Ei ajung să-L considere fie duşman, fie poliţist, fie chiar un părinte
abuziv. Sau e posibil să nu-L vadă deloc pe Dumnezeu şi să nu cunoască decât
tăcerea Lui. Datorită lui Isus însă, noi nu mai suntem nevoiţi sii ne întrebăm ce
simte Dumnezeu şi cum este El. Când suntem cuprinşi dc îndoieli, putem privi la
Isus pentru a ne limpezi vederea înceţoşată.
Dacă mă întreb cum îi vede Dumnezeu pe oamenii cu deficienţe şi malformaţii,
nu trebuie decât să-L urmăresc pe I SUS în mijlocul schilozilor, orbilor şi leproşilor.
Când mă întreb dacă Dumnezeu a lăsat săracii să ducă o viaţă de mizerie, am la
dispoziţie Predica lui Isus de pe Munte. Iar dacă nu ştiu care ar trebui să fie reacţia
spirituală adecvată, faţă de durere şi suferinţă, pot observa reacţia lui Isus faţă de
propria Sa suferinţă: a tremurat de frică, şi strigat şi a vărsat lacrimi amare.
Nu încă
A fost imposibil sa nu observ schimbarea bruscă a tonului Bibliei începând cu
cartea Faptele Apostolilor. La o cercetare atentă a celorlalte cărţi ale Noului
Testament nu veţi găsi nimic din indignarea lui Iov, din disperarea Ecleziastului
sau din durerea Plângerilor lui Ieremia. Evident, scriitorii Noului Testament erau
convinşi că Isus a schimbat Universul pentru totdeauna. Apostolul Pavel, de pildă,
presărând pe hârtie mostre de înţelepciune, a făcut risipă dc superlative: „...toate se
ţin prin El [prin Hristos]... Dumnezeu a vrut ... sâ împace toate lucrurile cu Sine,
prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri... L-a pus [pe Hristos] să
şadă... mai presus dc oricc domnie, de orice stăpânire, dc orice putere, de oricc
dregătoric şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în
cel viitor."în vremea în care Pavel aşternea pe hârtie aceste cuvinte. Imperiul
Roman înspăimânta omenirea prin sălbăticia războaielor sale şi prin tirania
conducătorilor săi; pretutindeni, oamenii minţeau. furau şi se omorau între ci;
bolile continuau să se răspândească; creştinii erau prigoniţi şi azvârliţi în temniţe.
Aceste motive de îndoială şi dezamăgire, care erau la ordinea zilei, nu păreau însă
să clatine credinţa apostolilor că Isus avea să Se întoarcă cu putere şi înconjurat de
glorie aşa cum a promis. Era doar o chestiune de timp. Se îndoiseră de El cândva
dar, după înviere, nu s-au mai îndoit de El niciodată.
Siguranţa, fermitatea de care au dat dovadă scriitorii Noului Testament naşte
însă o problemă: cum se face că, după douăzeci dc secole dc la scrierile
apostolului Pavel, eu trebuie să consacru o întreagă carte subiectului dez amăgirii
cauzate de Dumnezeu? Cât despre oamenii care mi-au împărtăşit povestea durerii
pe care le-o provoca sentimentul că sunt părăsiţi de Dumnezeu-lor dc ce le lipseşte
încrederea neclintită care îi caracteriza pe scriitorii Noului Testament? De ce nu s -
au risipit toate dezamăgirile noastre?
Meditând la aceste lucruri, îmi revine în minte neîncetat întrebarea refe ritoare
la nedreptatea lui Dumnezeu. Este Dumnezeu nedrept? într-un mod remarcabil, Isus
a oferit un răspuns direct la celelalte două întrebări: De ce tace Dumnezeu şi de ce
Se ascunde El? Insă chestiunea nedreptăţii a părut, dimpotrivă, să se agraveze. Isu s
însuşi Şi-a găsit sfârşitul prin cea mai mare nedreptate a tuturor timpurilor: omul
cel mai curat care a trăit vreodată a fost supus celei mai cumplite pedepse. Încă o
victimă a unei lumi crude. Situaţia nu s-a îmbunătăţit după moartea Sa, discipolii
Lui fiind „răsplătiţi" cu închisoarea, tortura şi martirajul. Problema nedreptăţii nu
a dispărut.
Surprinzător, autorul cărţii Evrei a anticipat această situaţie, conştienti zând
aproape ironic faptul că oamenii aveau să se simtă în continuare dezamă giţi de
Dumnezeu. Capitolul 2 începe cu un superb citat din Psalmi, în care se spune că
Dumnezeu a supus totul sub picioarele lui Isus. Urmează apoi o constatare de mare
profunzime: „Totuşi, acum încă nu vedem că toate li sunt supuse."
Ca scriitor, ştiu cum este să scrii un lucru pe care îl consideri perfect adevărat,
şi imediat după ce l-ai scris, să te întrebi, Oare chiar asta am vrut să spun? După ce
se referă la teologia de sublimă savoare consemnată în Psalmi, autorul cărţii Evrei
pare a cădea şi el pe gânduri, chibzuind asupra celor afirmate. Da, este adevărat că
Isus deţine controlul- dar cu siguranţă lucrurile nu par a sta chiar aşa: „Totuşi,
acum încă nu vedem că toate Îi sunt supuse." Această propoziţie exprimă singură
toată nedreptatea din lume: toate războaiele şi violenţa, toată ura şi poftele
sexuale, triumful răului asupra binelui, toate bolile şi moartea, toate lacrimile şi
gemetele, toată dezamăgirea şi disperarea acestei lumi haotice. Poate că este cea
mai „adevărată" afirmaţie din Biblie.
Şi în continuare citim: „Dar... pe Isus îl vedem... încununat cu slavă şi cu
cinste, din pricina morţii pe care a suferil-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El
să guste moartea pentru toţi." în mod evident, cartea Evrei nu şi -a propus să-L
prezinte pe Isus în ipostaza grandioasă de pe Muntele Schimbării la Faţă sau în
trupul Său înviat, ci ni-L arată pe Isus pe cruce. Mai departe, autorul recurge la
limbajul cel mai enigmatic din tot Noul Testament. Ne spune despre Hristos că „a
fost făcut desăvârşit" şi că „a învăţat să asculte" prin lucrurile pe care le-a suferit.
Apologeţii evită adesea aceste fraze, pentru că ele nu sunt uşor de armonizat cu
noţiunile tradiţionale despre un Dumnezeu neschimbător, lipsit de orice trăiri
emoţionale. Dar eu nu le evit, căci aceste porţiuni sunt prezentate în cartea Evrei ca
şi contribuţie directă a lui Isus la dezamăgirea noastră continuă faţă de Dumnezeu.
Din cartea Evrei reiese clar că întruparea a avut o semnificaţie atât pentru
Dumnezeu, cât şi pentru noi. Ea a reprezentat calea supremă prin care Dumnezeu
S-a identificat cu noi. El, un duh, nu mai fusese niciodată încătuşat în lumea
materială, nu mai experimentase niciodată totala vulnerabilitate a cărnii, nu mai
simţise niciodată semnalele de alarmă ale receptorilor durerii. Isus a schimbat
toate acestea. El a trăit întreaga experienţă umană, de la sângele şi durerile
naşterii, până la sângele şi durerile morţii.
Vechiul Testament ne ajută să vedem mai în profunzime „ce înseamnă" să fii
Dumnezeu. Însă Noul Testament consemnează ce s-a întâmplat atunci când
Dumnezeu a învăţat ce înseamnă să fii om. Tot ceea ce simţim noi, a simţit şi
Dumnezeu. Instinctiv, ne dorim un Dumnezeu care nu numai că ştie ce e suferinţa,
ci şi ia parte la ea; ne dorim un Dumnezeu care să fie sensibil la suferinţa noastră.
Tânărul teolog Dietrich Bonhoeffer a mâzgălit pe un bileţel, într -un lagăr nazist,
următoarele cuvinte: „Numai un Dumnezeu care suferă ne poate ajuta." În Isus
avem un astfel de Dumnezeu. Cartea Evrei spune că Dumnezeu poate acum c u
adevărat să aibă compasiune pentru neputinţele noastre. în limba engleză cuvântul
compasiune este „sympathy", care provine din două cuvinte greceşti, sym şi patos,
care înseamnă „a suferi cu", ceea ce indică tocmai esenţa actului săvârşit de Isus.
Ar fi o îndrăzneală prea mare dacă am afirma că, datorită lui Isus, Dumnezeu
ne înţelege când ne simţim dezamăgiţi de El? Cum altfel însă s -ar putea interpreta
lacrimile lui Isus, sau strigătul Lui de pe cruce? Cele trei întrebări care fac
subiectul acestei cărţi răzbat din cumplitul strigăt de pe cruce: „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru cc M-ai părăsit?" Fiul lui Dumnezeu „a învăţat sâ asculte"
prin suferinţa pe care a îndurat-o, ne spune Epistola către evrei. Omul nu învaţă să
asculte decât când este ispitit să se răzvrătească şi nu învaţă să fie curajos decât
atunci când este tentat să fugă.
De ce n-a scos Isus sabia în grădina Ghetsimani, sau de cc nu Şi -a chemat în
ajutor legiunile de îngeri? De ce a refuzai Bl provocarea Iui Satan de a uimi lumea
cu puterea Sa? Tocmai din acest motiv: dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi ratat
misiunea supremă ce-I fusese încredinţată- aceea de a deveni un om obişnuit, de a
trăi şi muri ca un om obişnuit. A fost singura cale prin care Dumnezeu a putut să
acţioneze „după regulile" pe care le stabilise la Creaţie.
Pe tot parcursul Biblici, şi mai ales în cărţile Profeţilor, asistăm la un con flict
violent care se petrece în inima lui Dumnezeu. Pe dc o parte, El îi iubeşte cu
înflăcărare pe oamenii pe care i-a creat; pe de altă parte, este mânat de dorinţa
arzătoare de a-1 nimici pe Cel Rău, care i-a înrobit pe oameni. La cruce Dumnezeu
a rezolvat acest conflict lăuntric, căci la cruce Fiul Său a anihilat forţa distructivă a
răului transformând-o în dragoste.

Singura cale infailibila de a învinge râul este aceea de a-l suprima înăuntrul
unei fiinţe umane vii dispuse să se sacrifice. O dată absorbit înăuntrul
acelei Jiinte, asemenea sângelui într-un burete sau asemenea unei suli/e în
inima cuiva, îşi pierde puterea şi nu mai poate face nimic.
 G ALII D. W EBBI :, T H E N IGHT AND N OT H ING
[ N OAP TE A ŞI N E ANTUL ]

Referinţe biblice: Evrei 4, 10; loan 14; Coloseni I: Efcscni I: Evrei 2-5

PARTEA A PATRA

Predarea personala:
Duhul

T ensiunea inerentă primei zile de lucru îţi creează o presiune în stomac.

Oare mă voi descurca ? Dacă voi greşi cu ceva. ? Oare şeful mă va plăcea? Arunci o
privire la cei din jur şi vezi că se uita printre gene din cauza luminii orbitoare a
soarelui, îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi desenează nervoşi în nisip cu
marginea sandalei. Şaptezeci dintre voi aţi fost chemaţi pentru a vi se încredinţa o
misiune specială.
Isus ţine o cuvântare încărcată dc înţelesuri. Pare îngrijorat, iar cuvintele Sale
trădează această îngrjorare: „...vă trimit ca pc nişte miei în mijlocul lupilor. Să nu
vă luaţi cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălţăminte şi sâ nu întrebaţi pe nimeni
de sănătate pe drum." Apropiindu-Se dc finalul cuvântării, vocea Sa devine mai
autoritară, impunând atenţia auditoriului: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă
ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte; iar cine Mă
nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine." Ce vrea să spună
cu asta? Mulţimea începe să se împrăştie şi, încercând să-ţi alungi îndoielile,
porneşti la drum alături de cel ce-a fost desemnat să-ţi fie tovarăş în misiunea
încredinţată.
Câteva zile mai târziu, când te întâlneşti din nou cu Isus, ţi se pare total
schimbat. I-a dispărut severitatea şi panica de mai înainte. Se amuză de poveştile
tale, cerându-ţi cât mai multe amănunte. Pare să nu Se mai sature acultând detaliile
privitoare la vindecări, exorcizări şi vieţi transformate. În ciuda pericolelor,
misiunea a dat roade pe tărâmul acesta deluros, iar Isus jubilează. Este o celebrare
a victoriei. Ascultă-L cât mai mult şi vei ajunge să crezi că poţi face orice: să calci
peste şerpi, peste scorpioni, orice.
 Pe la jumătatea dării tale de seamă, Isus îşi ridică mâna ca pentru a spune ceva.
Nu mai poate să aştepte. Nu L-ai mai văzut niciodată atât de exaltat.
„Am văzul pe Satana căzând ca un fulger din cer", spune El şi, cu toate că n -ai idee
ce vrea să zică, te simţi cuprins subit de un val de entuziasm. Tocmai s -a petrecut
ceva fenomenal. Apoi Isus Se apleacă spre tine şi îţi şopteşte, „...mul ţi prooroci şi
împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi şi n-au
auzit".
Testul final
Altă scenă, cu vreo şase luni mai târziu. De data aceasta iei cina împreună cu
ceilalţi ucenici, într-o odăiţă din Ierusalim. O atmosferă apăsătoare, înăbuşitoare
domneşte în încăpere iar tu te simţi puţin ameţit după atâta vin şi mâncare.
Evenimentele se derulează cu prea mare repeziciune. Cu câteva zile înainte, Isus a
îngăduit mulţimii, în mod cu totul neobişnuit, să-L aclame în timp ce intra în oraş
în fruntea unei procesiuni entuziaste. Se părea că, în sfârşit, visele se vor împlini.
Dar seara asta nu pare să prevestească nimic bun.
Mai întâi a avut loc episodul spălării picioarelor, când Isus l -a făcut pe Petru să
se simtă stânjenit. Şi chiar acum, în timp ce vorbeşte, Isus trece într-una de la o
stare de spirit la alta. Acum pare nostalgic şi preocupat să-i consoleze pe ceilalţi,
iar în clipa următoare te mustră, dintr-o dată, pentru nepăsarea şi lipsa ta de
credinţă. Nu conteneşte cu aluziile la o viitoare trădare. Nu pricepi tot ceea ce
spune. Asupra unui lucru revine însă cu insistenţă, în ciuda protestelor generale: va
pleca. Va veni altcineva in locul Lui, cineva căruia El îi spune Mângâietorul.
În încăpere se stârneşte rumoare, asemenea unei adieri de vânt ce mângâie
iarba. De luni de zile aştepţi ca Isus să preia conducerea Împărăţiei Sale. Iar acum
spune că vă predă totul vouă : celor doisprezece ucenici! Priveşte în jurul mesei
rostind în încheiere: „De aceea vă pregătesc împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a
pregătit-o Mie."

Plecarea
Ei bine, aţi dat greş cu toţii, chiar şi Petru, care se lăudase cu loialitatea lui cu
numai câteva ore înainte de faimoasa sa lepădare de Isus. „Eu am biruit lumea", a
spus Isus în scara aceea, pe când sc afla în odaia unde lua masa cu ucenicii. Dar
voi pur şi simplu nu aţ: fost în stare să pricepeţi vorbele Lui în lumina celor ce
aveau să se întâmple după aceea. După nici douăzeci şi patru de ore L -aţi văzut
atârnând despuiat pe cruce, în timp ce flăcările torţelor îi luminau trupul zdrobit.
El, Mântuitorul poporului vostru, Împăratul împăraţilor? Era prea mult să ceri
cuiva să creadă aşa ceva.
Asta s-a întâmplat vineri. Duminică, nişte zvonuri senzaţionale au răzbătut din
sânul grupului restrâns al celor ce-L jeleau pe Isus, iar mai apoi, pe parcursul
aceleiaşi săptămâni. L-ai văzut cu ochii tăi. Era real! L-ai atins cu mâinile tale.
Isus! A făcut ceva ce nimeni n-a mai făcut vreodată, înaintea Lui: S-a lăsat omorât
de bună voie, după care a revenit la viaţă. N-o să te mai îndoieşti de El niciodată.
Timp de patruzeci de zile Isus S-a arătat şi a dispărut aparent după bunul Său
plac. Când Se arăta, eraţi numai ochi şi urechi, curioşi să-l ascultaţi explicaţiile
asupra celor întâmplate. Şi de îndată ce pleca, tu şi cu ceilalţi făureaţi planuri
pentru noua împărăţie. Straşnic, gândeaţi voi: Ierusalimul în sfârşit eliberat de sub
dictatura romanilor!
Prietenii îşi bat joc de multă vreme de îndârjirea obsesivă cu care li ţineţi partea
acestui predicator de obârşie umilă. Acum le puteţi închide gura. Nimeni nu vă va
mai prigoni; nimeni nu ar mai cuteza să supună Israelul. Petru, Ioan şi Iacov ar
ocupa, fireşte, poziţiile de vârf, dar o împărăţie are nevoie de mulţi conducători - şi,
la urma urmelor, tu L-ai urmat pe Isus vreme de trei ani. Mesia, adevăratul Mesia,
te-a inclus şi pe tine printre discipolii Săi cei mai apropiaţi.
Pe parcursul celor patruzeci de zile, strălucirea Lui n-a pălit câtuşi de puţin.
Cum ar fi putut păli? Fiecare apariţie a lui Isus era un nou miracol. În cele din
urmă cineva i-a pus întrebarea arzătoare care vă preocupa pe toţi. ..Doamne, în
vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?" Aţi aşteptat cu
sufletul la gură un semn- o chemare la arme, poate un plan de luptă. Romanii nu s-
ar fi dat bătuţi fără luptă.
Nici unul nu se aştepta la reacţia lui Isus. La început a părut că nu auzise bine
întrebarea. A ignorat-o şi a început să vorbească, dar nu despre Israel, ci despre
popoarele vecine şi despre alte locuri îndepărtate. A spus că voi va trebui să
mergeţi în acele locuri, ca martori ai Săi. Dar, deocamdată, tot ce aveţi de făcut
este să vă întoarceţi în Ierusalim şi să aşteptaţi venirea Duhului Sfânt.
Apoi s-a petrecut ceva uluitor. Stăteaţi acolo cu toţii, ascultând cuvintele Lui, şi
dintr-odată trupul Său a început să se ridice de la pământ. A rămas suspendat în aer
câteva momente; apoi un nor L-a învăluit şi L-a ascuns vederii. De atunci, nu L-aţi
mai văzut niciodată pe Isus.

Trei scene
Toate aceste scene- trimiterea celor şaptezeci, Cina cea de taină şi înălţarea la
cer- ne dezvăluie parţial motivul pentru care Isus a venit pe pământ şi pentru care a
părăsit pământul. E adevărat, El a venit pentru a instaura justiţia divină şi pentru a
ne dezvălui caracterul Iui Dumnezeu. Dar a venit şi pentru a înfiinţa o Biserică, un
nou locaş al Duhului lui Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care, atunci când cei şaptezeci de bărbaţi s -au întors
să-I relateze cum a decurs misiunea lor, Isus aproape că a sărit în sus de bucurie.
„Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă...", le-a spus El şi, într-adevăr, planul
dădea roade. Propria Lui misiune- ba, mai mult, însăşi viaţa Lui- se reflecta în
viaţa celor şaptezeci de oameni obişnuiţi.
În timpul Cinei de taină luate cu ucenicii Săi, Isus a exprimat o stare de urgenţă.
Ei erau prietenii Lui cei mai apropiaţi şi era momentul să le predea întreaga Sa
lucrare- acestor prieteni bine intenţionaţi, atât de grăbiţi să-şi afirme loialitatea de
moment, atât de grăbiţi să se lepede de El mai târziu. „Cum M-a trimis pe Mine
Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi" le-a spus El, conştient că nu pricepeau tâlcul
vorbelor Sale. Micul grup avea să ducă mesajul Său la Ierusalim, precum şi în
Iudeea şi Samaria, iar apoi către alte locuri, unde El nu fusese niciodată- până la
capătul lumii.
La înălţare, trupul lui Isus a părăsit pământul sub privirea uluită a disci polilor.
Însă curând, foarte curând, în ziua Cincizecimii, Duhul lui Dumnezeu a coborât ca
să locuiască în alte trupuri. În trupurile lor.

Referinţe biblice: Luca 10; Ioan 13-17: Fapte 1.

Capitolul 19

Vâjâit de vânt
Un serial documentar despre religie transmis dc PBS (Public Broadcasting
Service). Grozav. încă o emisiune plictisitoare. „Exploraţi imaginile divinităţii de-a
lungul istoriei", sau alta fantezie de genul ăsta. Foarte bine. Oare cine născoceşte
astfel de programe? Pentru neavizaţi, personajul central este invizibil.
Ei bine, până când cineva va reuşi să aranjeze un interviu în direct cu
Dumnezeu, vor trebui să se mulţumească cu diverse reprezentări ale Sale.
Secolul 14 î.H. Filmul începe cu imaginea piscurilor muntelui Sinai, filmate din
elicopter. O zona nelocuită, prin urmare nu există pericolul de a lovi vreo antenă TV etc..
Imaginea se focalizează apoi asupra unui grup de beduini, pentru a crea imaginea
evreilor din vechime. Imaginile sunt însoţite de comentarii legate de felul cum mănâncă şi
se îmbracă aceştia. În apropiere se află un băiat evreu de vreo doisprezece ani.
Reporterul îl întrerupe din joacă şi îl cheamă la el.
„Vorbeşte-mi despre Dumnezeul tău. Cum e El?" întreabă reporterul.
Băiatul îşi cască ochii a uimire. „Adică...vorbeşti despre..." Nu poate pronunţa
cuvântul cu pricina.
„Exact, Yahweh, Dumnezeul căruia I te închini."
„Cum este... El? Vezi muntele de-acolo? [Obiectivul este fixat asupra
vulcanului. Mult fum şi abur. Un prim-plan cu magma fierbinte.] Acolo locuieşte
El. Să nu te apropii, ca să nu mori! El este... este... păi, cred că este
înspăimântător. De-a dreptul înspăimântător. "Primul secol d . H . Imagine
panoramică a orizontului senin al Palestinei. Acelaşi grup de beduini, străbătând
acum deşertul. În fundal se zăreşte o oază. În cadru apar câţiva oameni care stau
deoparte şi privesc, apoi o femeie care şade pe jos, sprijinită de o tufă de deşert. I se
pune aceeaşi întrebare.
„Dumnezeu? încă încerc să-L înţeleg. Credeam că-L înţeleg, dar când
am început să-L urmez pe învăţătorul acesta, am fost complet
dezorientată. Pretinde că El este Mesia. Prietenii mei râd de mine. Dar cu
mă aflam în mulţime când a hrănit cinci mii de oameni- cine altcineva ar
fi putut să facă una ca asta? Am mâncat şi eu o bucată de peşte. Şi L-am
văzut cu ochii mei vindecând un orb. ...într-un fel, Dumnezeu este ca
omul acela pe nume Isus, de acolo."
Secolul 21 d. H. Echipa de Jilmare s-a deplasat de data aceasta într-un
orăşel din SUA, în interiorul unei biserici ai cărei pereţi sunt acoperiţi cu
picturi. Se filmează chipurile oamenilor aşezaţi pe băncile bisericii.
Pe acest fundal se aude vocea naratorului: „ Cum este Dumnezeu astăzi?"
Noul Testament ne pretinde să credem că răspunsul se găseşte în această
biserică obişnuită, printre oamenii aceştia obişnuiţi, aşezaţi în scaune. Da,
Dumnezeu este în Hristos, dar şi în noii Singura cale de a simţi personal impactul
acestei afirmaţii este sâ citeşti Biblia de la un capăt la celălalt, de la Geneza la
Apocalipsa, aşa cum am făcut cu în zilele acelea cu ninsori bogate petrecute în
cabana din Colorado.
Preaputernicul, minunatul Dumnezeu al Universului, cel plin de pasiune, foc şi
sfinţenie, domină primele nouă sute de pagini. Urmează patru Evan ghelii care
acoperă în jur de o sută de pagini şi care descriu viaţa lui Isus pe pământ. Dar,
după Faptele Apostolilor, Biblia continuă cu o serie de scrisori cu caracter
personal. Greci, romani, evrei, sclavi, stăpâni de sclavi, femei, bărbaţi, copii -
scrisorile sunt adresate celor mai diverse categorii de oameni şi, totuşi, fiecare
scrisoare în parte pleacă de la premisa că destinatarii săi au căpătat o identitate
complet nouă. Toţi sunt „în Hristos".
„Biserica nu este altceva decât un fragment dc omenire în care Hristos a luat
chip cu adevărat", spunea Dietrich Bonhoeffer. Apostolul Pavel a expri mat cam
aceeaşi idee prin expresia sa: „trupul lui Hristos" După părerea sa, pe pământ lua
naştere o nouă specie de oameni, în sufletul cărora locuia însuşi Dumnezeu -Duhul
Sfânt. Ei reprezintă extensia pe pământ a mâinilor, picioarelor şi ochilor lui
Dumnezeu. Mai mult, Pavel se purta de parcă acesta ar fi fost încă de la început
scopul Iui Dumnezeu.
„Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în voi?", scria Pavel neascultătorilor credincioşi din Corint, Pentru Evrei,
Templul era, fireşte, clădirea propriu-zisă, sediul central al Prezenţei lui Dumnezeu
pe pământ. Oare Pavel voia să spună pur şi simplu că Dumne zeu se „mutase"?
În Biblie sunt menţionate trei temple şi, luate împreună, ele ilustrează o
progresie: Dumnezeu S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Fiu şi, în cele din urmă,
sub forma Duhului Sfânt.* Primul Templu a fost un edificiu magnific, ridicat de
Solomon şi reconstruit de Irod. A) doilea a fost „templul 41 trupului lui Isus
(„Stricaţi templul acesta", a spus EL „şi în trei zile îl voi ridica" ). Iar acum apăruse
un al treilea templu, alcătuit din fiinţe umane distincte.
Delegarea
Se pare că El nu face nimic din ceea ce poate încredinţa făpturilor mâinii
Sale. Ne porunceşte nouă să înfăptuim, anevoios şi grosolan, ceea ce El ar putea
face în mod desăvârşit, doar clipind din ochi.
Creaţia pare să primească împuternicirea Lui în toate privinţele. Cred că
asta se întâmplă pentru că El este dătătorul.1
Această progresie-Tatăl, Fiul, Duhul-reprezintă o aprofundare a apropierii de
Dumnezeu. La Sinai oamenii s-au retras îngroziţi din faţa lui Dumnezeu,
implorându-1 pe Moise să se apropie de El în locul lor. Însă pe vremea lui Isus,
oamenii puteau vorbi direct cu Fiul lui Dumnezeu; puteau să-L atingă, ba chiar să-
L facă să sufere. Iar după ziua Cincizecimii, aceiaşi discipoli imperfecţi, păcătoşi,
care dăduseră bir cu fugiţii de la procesul de condamnare a lui Isus, au devenit
mesagerii Dumnezeului Celui Viu. Printr-un act de supremă delegare, Isus a
încredinţat împărăţia lui Dumnezeu unor oameni ca discipolii Săi- şi nouă.
Destul însă. Toate aceste idei neclare despre Duhul Sfânt trebuie puse în
concordanţă cu realitatea strigătoare la cer din bisericile zilelor noastre.

*Sunt conştient de faptul că doctrina despre Trinitate nu este nici pe departe

una simplă, iar lucrarea Fiului şi a Duhului Sfânt poate fi observată pe toată
întinderea Vechiului Testament. Dar probabil că nu putem vorbi despre Trinitate
separat de întrupare şi de Cincizecime. Fiecare din aceste evenimente a revelat o
trăsătură a Iui Dumnezeu necunoscută pana atunci şi fiecare a produs o schimbare
radicală a felului în care oamenii îl percepeau pe Dumnezeu.
Uitaţi-vă la oamenii aşezaţi în strane, în bisericile de pretutindeni. Asta să fie oare
ceea ce a vrut Dumnezeu?
 Delegarea implică întotdeauna un anumit risc, fapt constatat în foarte scurt timp
de orice patron. Când încredinţezi altcuiva o sarcină, o laşi pe mâna sa. Iar atunci
când „...Dumnezeu îndeamnă prin noi..." (în cuvintele lui Pavel), El îşi asumă un
risc imens: riscul de a fi reprezentat lamentabil. Sclavia, cruciadele, pogromurile
împotriva evreilor, colonialismul, războaiele, Ku Klux Klan -ul-toate acestea s-au
înfăptuit în Numele lui Isus. Lumea pe care Dumnezeu vrea să o iubească, căreia
El i se adresează s-ar putea să nu-L vadă niciodată; pentru că noi înşine li stăm în
cale.
Totuşi, Dumnezeu Şi-a asumat riscul acesta, şi de aceea lumea îl va cunoaşte în
primul rând prin intermediul creştinilor. Doctrina Sfântului Duh este doctrina
„Bisericii": Dumnezeu locuieşte în noi. Un astfel de plan vădeşte „nebunia lui
Dumnezeu", după cum se exprimă Pavel la un moment dat, iar scriitorul Frederick
Buechner se minunează în faţa acestei nebunii: „să aleagă pentru lucrarea Sa sfântă
în lume... pe toţi neghiobii, inadaptaţii, vanitoşii, excentricii, egoiştii, timoraţii şi
perverşii sexual," 2
„Căci", continuă Pavel, „nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât
oamenii..."
Noi, care trăim printre oameni imperfecţi, membri obişnuiţi ai bisericii, noi,
care suntem neghiobii, inadaptaţii şi excentricii din biserică, dorim să diluăm
afirmaţiile ieşite din comun aleABibliei privitoare la trupul
A lui Hristos,
pentru că ştim cât de jalnic Îl reprezentăm în trup. Însă Biblia este fără echivoc în
această privinţă. Să examinăm două exemple.
I. Noi suntem reprezentanţii sfinţeniei lui Dumnezeu pe pământ. Sfinţenia, mai
presus de orice, naşte o prăpastie uriaşă între Dumnezeu şi oameni. Este ceea ce a
făcut din Locul Preasfânt un loc interzis. Însă Noul Testament accentuează faptul
că, la un moment dat, a avut loc o schimbare de proporţii uriaşe. Astăzi Dumnezeul
Cel Desăvârşit locuieşte înlăuntrul unor fiinţe umane imperfecte. Şi pentru că ne
respectă libertatea, Duhul „se subordonează" comportamentului nostru. Noul
Testament ne vorbeşte despre un Duh pe care noi îl putem minţi, îndurera sau
stinge. Iar atunci când facem alegeri greşite, Îl supunem, literalmente, pe
Dumnezeu acelor alegeri greşite.
Nici un alt pasaj nu exprimă lucrul acesta cu mai multă tărie decât cel din 1
Corinteni 6, un pasaj în care Pavel îi mustră pc membri desfrânaţi ai bisericii din
Corint pentru că apelaseră la serviciile prostituatelor. Rând pe rând, el dărâmă
toate argumentele lor. Apoi, la final, le adresează cel mai grav avertisment: „Nu
ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?" Se pare că Pavel atribuie
cuvintelor sale un sens literal, şi nu ezită să tragă următoarea concluzie, de -a
dreptul uimitoare: „Voi lua eu mădularele lui Hristos şi voi face din ele mădulare
ale unei curve? Nicidecum!*
Nu trebuie să fii expert biblic ca să vezi diferenţa. În Vechiul Testament,
persoanele prinse în adulter erau ucise cu pietre pentru încălcarea Legii lui
Dumnezeu. Însă în Era Duhului Sfânt, Dumnezeu ne-a delegat nouă atât reputaţia
cât şi esenţa Sa. Noi suntem reprezentanţii Iui Dumnezeu pe pământ; tot ce ni se
întâmplă nouă se răsfrânge şi asupra Lui.
2. Oamenii împlinesc lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Sau, pentru şi mai multă
acuratele, Dumnezeu îşi împlineşte lucrarea prin noi-tensiunea se tace simţită de
îndată ce încerci să pui lucrul acesta în cuvinte. „Fără Dumnezeu, nu putem face
nimic. Fără noi, Dumnezeu nu vrea să facă nimic", spunea Augustin. în acelaşi
sens, Pavel scrie: „...duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi
cutremur...", şi mai departe: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează in voi...".
Indiferent ce alt înţeles s-ar atribui acestor cuvinte, aceste idei enigmatice
contrazic cert atitudinea celor care lasă totul în seama lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a hrănit miraculos pe israeliţi pe când aceştia pribegeau prin
deşertul Sinai, având grijă chiar să nu li se uzeze încălţămintea. Isus, de asemenea,
i-a hrănit pe cei flămânzi şi a împlinit nevoile lor concrete. Nume roşi creştini care
citesc aceste povestiri emoţionante sunt cuprinşi de un senti ment de nostalgie, de
dezamăgire chiar. „De ce Dumnezeu nu mai acţionează aşa în ziua de azi?", se
întreabă ei. „De ce nu ne satisface nevoile în mod miraculos?"
Scrisorile Noului Testament par să sugereze un alt tipar. Închis în temniţa rece,
Pavel îi cere vechiului său prieten, Timotei, să se îngrijească de nevoile sale fizice.
„Adu-mi mantaua... şi cărţile", îi scrie el. „la pe Marcu şi adu-1 cu tine, căci el îmi
este de folos pentru slujbă." în alte situaţii dificile, „mângâierea Domnului" s -a
manifestat prin vizita lui Tit. Iar când în Ierusalim a izbucnit foametea, Pav^l a
iniţiat el însuşi o acţiune de strângere de fonduri în rândul bisericilor pe care le
înfiinţase. Dumnezeu a venit în întâmpinarea nevoilor tinerei biserici la fel de
prompt precum împlinise odinioară nevoile israeliţilor, doar că de data aceasta a
făcut-o indirect, prin intermediul membrilor trupului Său. Pavel nu a făcut nici o
distincţie de genul: „Biserica a făcut asta. Dumnezeu a făcut cealaltă." Dacă ar fi
făcut această disociere, ar fi deviat de la ideea pe care se străduise de atâtea ori să
o transmită. Biserica este trupul lui Hristos; prin urmare, tot ceea ce face biserica
este, de fapt, opera lui Dumnezeu.
Este posibil ca motivul insistenţei cu care Pavel a subliniat acest a devăr să sc
al'lc în contact lui personal, dramatic cu Dumnezeu. Pc atunci, el era un aprig
prigonitor al creştinilor, un renumit vânător de recompense. Dar, pe drumul
Damascului, a văzut o lumină atât de strălucitoare, încât l-a orbit vreme dc trei zile,
şi a auzit un glas din cer care i-a spus: „Sălile, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?"
Să Te prigonesc? Pe cine să prigonesc? Eu n-am treabă decât cu creştinii, cu ereticii
aceia.
„Cine eşti Tu, Doamne?", a întrebat Saul în cele din urmă, căzând cu faţa la
pământ.
„Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti", a venit răspunsul. Această propoziţie rezumă
foarte bine schimbarea produsă o dată cu venirea Duhului Sfânt. Isus fusese omorât
cu câteva luni în urmă. Saul îi prigonea pe creştini, nu pe Isus. Dar Isus, care era
iarăşi viu, i-a adus la cunoştinţă lui Saul că oamenii aceia alcătuiau, în fond, trupul
Lui. Orice îi vătăma pe ei, ÎI vătăma şi pe El. A fost o lecţie pe care apostolul
Pavel avea să n-o mai uite niciodată.
Nu pot trece la altă idee fără a aplica practic semnificaţia ci la un nivel personal
prin excelenţă. Doctrina Duhului Sfânt are o mare însemnătate pentru întrebările
care stau la baza acestei cărţi. Richard, prietenul meu, a întrebat: „Unde este
Dumnezeu? Arată-mi-L. Vreau să-L văd." Fără îndoială, o parte a răspunsului la
această întrebare este aceasta: Dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu, uită-te la oamenii
care Îi aparţin- ei reprezintă „ trupul" Lui. Ei sunt trupul lui Hristos.
„Mântuirea adusă de Isus trebuie să se vadă mai pregnant în viaţa disci polilor
Lui ca să pot crede în El", a răspuns Nietzsche acestei provocări. Dacă Richard ar
fi găsit un sfânt, asemenea Maicii Tereza, care să fie expresia vie a dragostei şi
harului, poate atunci ar fi crezut. Uite-o vezi? Aşa este Dumnezeu. Ea face lucrarea lui
Dumnezeu.
Richard nu o cunoaşte pe Maica Tereza, dar mă cunoaşte pe mine. Iar acesta
este aspectul cel mai personal al doctrinei Sfântului Duh. Richard probabil nu va
auzi niciodată o voce din cer care să-i răspundă la toate întrebările. Probabil că nu-
L va vedea personal pe Dumnezeu în această viaţă. Mă va vedea doar pe mine.
'C. S. Lewis, The World's Last Night | Ultima noapte a acestei lumi] , 9. 2Fredcrick Buechner,
A \ Room Ca lied Remember G cameră a amintirilor], 142.

Referinţe biblice: 1 Cor. 3: loan 2; 2 Cor. 5; Fii.2; 2 Tini. 4; 2 Cor. 7; Rom. 15; Fapte 9.

Punctul culminant

D acă am putea sâ lăsăm deoparte pentru o clipă ideile noastre preconcepute

despre Biblie şi să citim pur şi simplu această vastă carte ca pe o simplă povestire,
subiectul ei s-ar derula cam în felul următor:
La început Dumnezeu, un Duh, a creat vasta lume materială. Dintre ţoale lucrările
remarcabile ale lui Dumnezeu, doar fiinţele umane au fost create „după chipul şi
asemănarea Lui". Această asemănare a fost cândva un cadou minunat, dar şi o mare
povară. Bărbatul şi femeia, fiinţe spirituale, puteau vorbi direci cu Dum nezeu. Dar
dintre toate făpturile create, doar ei erau înzestraţi cu libertatea de a se răzvrăti
împotriva Lui.
Asta au şi făcut, şi ceva a murit înlăuntrul lui Adam şi al Evei în ziua aceea fatală.
Trupurile lor au mai trăit mulţi ani, însă spiritul lor a pierdut comuniunea liberă şi
deschisă cu Dumnezeu.
Biblia ne descrie eforturile lui Dumnezeu de a restaura accl spirit căzut. El a ales
anumite familii cu care a lucrat: mai întâi familia Iui Aclam, mai apoi a lui Noe şi,
în cele din urmă, familia lui Avraam, asupra căreia se concentrează cea mai mare
parte a Vechiului Testament. Uneori Biblia ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca pe un
părinte care-şi creşte copilul, alteori ca pe un iubit pătimaş, dar întotdeauna Î1
vedem căutând să ajungă la inima fiinţelor umane pentru a reface ceea ce s -a
pierdut.
Cu câteva excepţii luminoase, Vechiul Testament constituie, în esenţă, o relatare a
eşecurilor. Însă Noul Testament debutează cu o acţiune radicală iniţiată de
Dumnezeu: un act de „intruziune", naşterea lui Isus. Isus a reprezentat un nou început.
„Al doilea Adam", după cum a fost numit, promotorul unei specii noi. El a fost cel care a
dărâmat, în sfârşit, orice barieră şi a făcut posibilă împăcarea omenirii cu Dumnezeu.
După înălţarea lui Isus la cer, la Cincizecime Duhul lui Dumnezeu S-a coborât şi a umplut
fiinţele umane în mod individual. Astfel, duhul lor decăzut a fost, în sfârşit, restaurat. Dacă
odinioară Dumnezeu Se plimba doar prin grădină alături de fiinţele umane, acum trăia
înăuntrul lor.
Nu e nevoie să mergi prea departe cu lecturarea scrisorilor Noului Testament ca să
sesizezi entuziasmul. Apostolul Pavel nu ar fi putut să exprime mai bine lucrul acesta:
„...firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu," EI ne înfăţişează
întregul univers care urmăreşte cu sufletul la gură evenimentele de pe pământ: „...domniile
şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască astăzi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de
felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul
nostru." Cuprins de exaltare, Petru adaugă: „...aceste lucruri... în carc chiar îngerii doresc
să privească."

De ce mai bine?
Am începutul să scriu această carte cu hotărârea de a fi sincer; la urma urmelor, cartea
este dedicată victimelor promisiunilor călcate şi ale speranţelor spulberate. Aşa că trebuie
să afirm cu sinceritate că celor dezamăgiţi le este dificil să împărtăşească tonul entuziast al
scriitorilor Noului Testament. Prietenul meu, Richard, dc pildă, susţine că şi-a pierdut
credinţa din cauză că Dumnezeu acţionează prea subtil. El tânjeşte după ceva mai
convingător, ceva în genul unui rug în flăcări, probabil, sau a despărţirii apelor Mării
Roşii. Să facem cunoscută „...înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu..." prin
intermediul bisericii? Ai fost la vreo biserică în ultima vreme? Prezenţa lui Isus te-ar
impresiona, desigur; norul slavei lui Dumnezeu te-ar trânti la pământ; dar biserica?
Cum se pot armoniza cuvintele exaltate ale Noului Testament cu realitatea cotidiană din
jurul nostru? Unii răspund prompt: „O, dar Pavel se referea la Biserica Noului Testament;
noi am deviat mult de Ia modelul accla ideal." Nu pot fi de acord cu ei. Epistolele au fost
adresate unei mase eterogene de proaspăt convertiţi dintre foştii închinători la idoli,
tâlhari, defăimători şi prostituate-aceştia erau oamenii înăuntrul cărora Dumnezeu a venit
să locuiască. Citiţi descrierea pe care o face Pavel presupusei „biserici ideale" dintr-un
oraş cum era Corintul: o adunătură de indivizi arţagoşi şi încăpăţânaţi, care poate rivaliza
cu oricare altă biserică din istorie prin lipsa sfinţeniei lor. Cu toate acestea, cea mai
tulburătoare definire a bisericii ca fiind trupul lui Hristos apare tocmai într-una din
scrisorile pe care Pavel le-a adresat acestei biserici.
Nu există o cale elegantă de a formula următoarea întrebare: Care sunt rezultatele
concrete ale planului lui Dumnezeu de-a lungul timpului? Dacă cineva ar supune acest
plan unei „analize costuri-beneficii" cum se practică în cazul firmelor, care ar fi
„câştigurile" şi „costurile" unui astfel de plan- atât pentru noi, cât şi pentru Dumnezeu?
Imperfecţiunile evidente ale bisericii par a fi cel mai mare preţ pe care îl are de plătit
Dumnezeu. Aşa cum odinioară Şi-a dăruit numele poporului lui Israel şi a îngăduit ca
acesta să-I fie târât prin noroi, astăzi El îşi dăruieşte Duhul Sfânt unor fiinţe umane
păcătoase. Nu trebuie decât să privim la biserica din Corint, la rasismul din Africa de Sud,
la vărsările de sânge din Irlanda de Nord, la scandalurile dintre creştinii din SUA-pentru a
avea dovada că biserica nu se ridică nici pe departe înălţimea idealului lui Dumnezeu. Iar
lumea, care este cu ochii pe noi, II judecă pe Dumnezeu după caracterul nostru, al celor
care Îi purtăm numele. O mare parte a dezamăgirii provocate de Dumnezeu decurge din
decepţiile cauzate de creştini.
Dorothy Sayers spunea că Dumnezeu a îndurat trei mari umilinţe în strădania Lui de a
salva omenirea. Prima dintre ele a fost întruparea, care a însemnat încătuşarea Sa într-un
trup fizic. A doua a fost Crucea, când a îndurat ruşinea execuţiei publice. A treia umilinţă,
după cum sugerează Sayers, este biserica. Într-un act de sublimă lepădare de Sine,
Dumnezeu Şi-a încredinţat propria reputaţie unor oameni obişnuiţi.
Totuşi, pe căi invizibile nouă, oamenii aceştia obişnuiţi, umpluţi cu Duhul Sfânt, ajută
la restaurarea universului sub domnia lui Dumnezeu la starea lui iniţială. Pocăinţa noastră
îi umple de bucurie pe îngeri. Rugăciunile noastre pot să mute munţii. Câştigul lui
Dumnezeu se desprinde dintr-un pasaj pe care l-am menţionat şi mai devreme: Luca 10.
„Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer", a exclamat Isus cu exaltare, când cei
şaptezeci de bărbaţi s-au întors triumfători din misiunea în care fuseseră trimişi. Isus a
reacţionat asemenea unui tată căruia i sc umple inima de mândrie când vede că reuşitele
copiilor săi îi depăşesc orice aşteptări.Nu trebuie să cădem în extremă, aşa încât să avem
impresia că Dumnezeu „are nevoie" de cooperarea noastră. Mai degrabă, EI ne-a ales să
fim calea prin care să readucă la ascultare creaţia Sa aici pe pământ. El Se slujeşte de
instrumentul numit om, aşa cum creierul meu se foloseşte de degete, de mâini şi de
încheieturi pentru a scrie această propoziţie. Aceasta este metafora folosită cel mai
frecvent de Pavel pentru a descrie rolul lui Hristos în lumea zilelor noastre: Capul trupului,
conducându-Şi mădularele în sensul împlinirii voii Sale.
Spre a înţelege care este câştigul lui Dumnezeu, priviţi puţin la imaginile redate în
cărţile Profeţilor: Dumnezeu ca Părinte şi ca îndrăgostit. Aceste două ipostaze umane
conţin elemente pe care Dumnezeu le-a căutat mereu în adâncul fiinţelor umane. Cuvântul
dependenţei este cuvântul cheie-el ilustrează ceea ce au în comun precum şi ceea ce îi face
să sc deosebească unul de celălalt.
Pentru un bebeluş, dependenţa este esenţială; o altă persoană trebuie să-i împlinească
toate nevoile, altfel copilaşul va muri. Părinţii veghează asupra lui toata noaptea, îl curăţă,
îl învaţă să folosească oliţa şi fac, din dragoste faţă de copil, tot felul de alte lucruri
neplăcute pentru că înţeleg starea lui de dependenţă. Însa această situaţie nu poate
continua la nesfârşit. Vulturul îşi zgâlţâie cuibul pentru a-şi obliga puii să-şi ia zborul;
mama îşi acoperă sânul pentru a-şi înţărca pruncul.
Nici un părinte cu mintea întreagă nu-şi doreşte un copil permanent dependent de el.
Aşadar, tatăl nu îşi va purta fiica tot restul vieţii într-un cărucior mare, ci o va învăţa să
meargă, conştient fiind că, într-o bună zi, ea va fi capabilă să umble singură. Nişte părinţi
buni îşi stimulează copiii să treacă de la dependenţă la libertate.
Îndrăgostiţii, în schimb, inversează tiparul. Un îndrăgostit sc bucură de libertate
deplină şi, totuşi, alege să renunţe la aceasta şi să devină dependent. „Supuneţi-vă unii
altora...", îndeamnă Biblia şi orice cuplu vă va spune că aceasta presupune un proces zilnic
dc modelare reciprocă, într-o căsnicie sănătoasă, fiecare dintre soţi se va supune dc bună
voie dorinţelor celuilalt, de dragul acestuia. Într-o căsnicie dificilă, supunerea devine parte
integrantă a luptei pentru putere, o competiţie între două egouri rivale.
Deosebirea dintre cele două tipuri de relaţie ne dezvăluie, cred eu, ce a căutat
Dumnezeu de-a lungul timpului în fiinţele umane. El nu îşi doreşte dragostea dependentă,
neajutorată a unui copil lipsit de libertatea alegerii, ci dragostea matură a unui îndrăgostit,
care să-I fie dăruită de bună voie. Dumnezeu ne-a „făcut curte" în tot acest timp.
Dumnezeu nu a primit niciodată o dragoste matură din partea poporului Israel.
Scrierile şi consemnările existente ni-L arată pe Dumnezeu făcând eforturi perseverente
pentru a ajuta naţiunea să se maturizeze: în ziua în care israeliţii au intrat în Ţara Promisă,
mana a încetat să le mai cadă din cer. Dumnezeu le dăruise o ţară nouă; acum stătea în
puterea lor să-şi procure hrana. Israel a început de îndată să se închine zeităţilor fertilităţii,
o reacţie tipic copilărească. Dumnezeu îşi dorea o iubită, dar a avut parte de un copil
mereu nemulţumit.
Dar cum stau lucrurile azi, în Era Duhului? Are Dumnezeu astăzi parte dc o iubită, în
locul unui copil? Uimitor, Noul Testament pare să răspundă afirmativ. Următoarele citate
desprinse din Noul Testament exprimă felul în care ne vede Dumnezeu: „...Hristos a iubit
Biserica... această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva dc felul acesta,...
sfântă şi fără prihană."; „...fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care
străluciţi ca nişte copii în lume."; „...voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi...";
„voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi..., ci sunteţi... oameni din casa lui Dumnezeu...
un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul."
De fapt. Biblia ne prezintă uniunea oamenilor obişnuiţi cu Duhul lui Dumnezeu ca
realizare supremă a creaţiei. Scopul lui Dumnezeu a fost întotdeauna acela de a ne echipa
pentru a împlini voia Lui în această lume. Un proces încet şi anevoios carc va duce, în cele
din urmă, la restaurarea completă a pământului.
Câştigul nostru
Ei bine, accste idei măreţe -agenţi ai Iui Dumnezeu, coroana creaţiei- exprimă
perspectiva lui Dumnezeu, avantajele pe care numai El ni lc poate pune la dispoziţie. Care
sunt costurile şi beneficiile planului lui Dumnezeu pentru noi, cei care trăim pe acest
pământ? Încă moştenim o lume blestemată, cu suferinţe, tragedii şi dezamăgiri. Iar ceea ce
am prezentat ca fiind un mare progres al aproprierii lui Dumnezeu de om- de la norul din
Sinai la persoana lui Isus şi apoi la Duhul Sfânt care locuieşte în om, pare a fi, paradoxal,
retragerea lui Dumnezeu dintr-o implicare directă.
Unii oameni suspină după „frumoasele vremuri" de odinioară, din timpul Vechiului
Testament, când Dumnezeu lucra pe căi directe, evidente. Vechiul Testament vorbeşte
chiar despre un legământ semnat de Dumnezeu, prin care El a promis o stare generală de
sănătate şi prosperitate, în schimbul respectării anumitor condiţii; Noul Testament nu oferă
un astfel dc legământ. Trecerea de la prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu în pustie la prezenţa
invizibilă a Duhului Sfânt implică şi o anumită pierdere. Se pierde dovada clară, dc
netăgăduit a existenţei lui Dumnezeu, In prezent, Dumnezeu nu mai pluteşte deasupra
noastră într-un nor la care să ne ridicăm privirea, din când în când, pentru a ne recăpăta
încrederea. Pentru unii ca Richard, aceasta pare într- adevăr o mare pierdere.
În realitate însă, faptul că Dumnezeu Se bizuie pe mărturia bisericii aproape că
garantează permanenţa şi caracterul epidemic al dezamăgirii pricinuite de Dumnezeu. Pe
vremuri, dacă evreii doreau să afle care era voia lui Dumnezeu în legătură cu manevrele
militare, sau din ce fel de lemn voia El să se construiască Templul, marii preoţi aveau
anumite metode prin care distingeau răspunsul. Dar, existenţa a 1275 de denominaţiuni
religioase în prezent numai pe teritoriul SUA atestă dificultatea pe care o întâmpină bise-
rica în a ajunge la un consens în privinţa voii lui Dumnezeu cu privire la orice lucru.
Vocea derutată a bisericii moderne este o parte a costului ce trebuie plătit, dezavantajul
nostru, al celor care trăim în prezent, faţă de evreii din deşert sau faţă de discipolii care îl
urmau pe Isus.
Atunci, care este beneficiul? Autorii Noului Testament fac eforturi mari pentru a ni-1
explica în detaliu, mai ales în cărţile Evrei, Romani şi Galateni. Îmi imaginez cum ar
răspunde apostolul Pavel, un temperament coleric, la întrebarea: „Care este câştigul
nostru?"
Ce, aţi înnebunit?! Câştig? Ia citiţi Levitic, Numeri şi Deutrenom fără pauză şi apoi
mai stăm de vorbă. Acele timpuri le numiţi voi „vremurile frumoase de odinioară"? Cine
ar vrea să trăiască aşa? Vreţi să vă petreceţi tot restul vieţii îngrijorăndu-vă de destinul
vostru veşnic? Vreţi să vă daţi zilnic de ceasul morţii ca să fiţi siguri că respectaţi toate
acele legi? Vreţi să priviţi mereu cum Marele Preot săvârşeşte în numele vostru nesfârşite
ritualuri şi jertfe de animale în veşmintele lui sofisticate doar ca să vă puteţi apropia de
Dumnezeu? Hei, eu mi-am petrecut jumătate din viaţă încercând să mă ridic la înălţimea
acestor aşteptări, aşa că din partea mea le puteţi păstra pentru voi. Diferenţa dintre Lege şi
Duh este diferenţa dintre moarte şi viaţă, dintre sclavie şi libertate, dintre inocenţa
perpetuă şi maturizare. Dc ce ar vrea cineva să se întoarcă la aşa ceva?
Ca să folosim cuvintele lui Pavel, calea Vechiului Testament a fost „lucrarea care
aducea moartea, în litere săpate în pietre". Ea ne-a fost doar „...un îndrumător spre
Hristos..." Dar cine vrea să rămână veşnic la grădiniţă?
După cum spune Pavel, noi ........ nu facem ca Moise, care îşi punea o măhramă peste faţă,
pentru ca fiii Iui Israel să nu-şi aţintească ochii asupra sfârşitului a ceea ce este trecător.
...Căci Domnul este Duhul şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia."Planul lui
Dumnezeu implică riscuri de ambele părţi. Pentru noi înseamnă asumarea riscului de a
renunţa la propria independenţă prin decizia de a-L urma pe Dumnezeul nevăzut, care ne
cere credinţă şi ascultare. Pentru Dumnezeu există riscul ca noi, asemenea israeliţilor, să
nu ne maturizăm niciodată; să nu-L iubim niciodată. Evident, Dumnezeu a considerat că
este un risc pe care merită să Şi-1 asume.

O trinitate a vocilor
Gândiţi-vă la planul lui Dumnezeu ca la o serie de Voci. Prima Voce, răsunătoare ca
un tunet, prezenta anumite avantaje. Când S-a făcut auzită de pe muntele Sinai, sau când
focul a mistuit altarul pe Muntele Cârmei, nimeni nu a putut să o tăgăduiască. Totuşi, în
mod uimitor, chiar şi aceia care au auzit Vocea şi s-au îngrozit-israeliţii la Sinai şi la
Cârmei, de pildă-s-au deprins foarte curând să o ignore. Însăşi Vocea de tunet împiedica
apropierea lor. Puţini au fost aceia care i-au dat ascultare; şi mai puţini cei care au
continuat să o facă după ce Vocea a amuţit.
Vocea a luat chipul lui Isus, Cuvântul făcut trup. Vreme de câteva zeci de ani, Vocea
lui Dumnezeu a preluat timbrul, tonalitatea şi accentul rural al unui ţăran evreu din
Palestina. Era o voce omenească obişnuită care, cu toate că vorbea cu autoritate, nu-i făcea
pe oameni să fugă care-ncotro. Vocea lui Isus era destul de blajină pentru a fi înfruntată,
destul de blândă pentru a fi suprimată.
După plecarea lui Isus, Vocea a luat forme noi. În ziua Cincizecimii, limbi-limbi -de
foc au coborât peste credincioşi şi astfel Biserica, trupul lui Dumnezeu, a început să capete
contur. Această ultimă Voce vine din adâncul fiinţei noastre ca răsuflarea, este blândă ca o
şoaptă. Este Vocea cea mai vulnerabilă dintre toate şi cel mai uşor de ignorat. Biblia spune
că Duhul poate fi „stins" sau „întristat"- ceea ce nu se poate întâmpla cu rugul aprins al lui
Moise sau cu stâncile aprinse de pe Sinai! Cu toate acestea, Duhul este cea mai intimă
dintre Voci. În momentele de slăbiciune, când nu ştim cum să ne rugăm, Duhul dinăuntrul
fiinţei noastre mijloceşte pentru noi cu suspine ce nu se pot exprima în cuvinte. Acele
gemete sunt semnele timpurii ale naşterii, durerile naşterii noii creaţii.
Duhul nu va îndepărta toate dezamăgirele cauzate de Dumnezeu. Chiar şi denumirile
atribuite Duhului-Mijlocitorul, Ajutorul, Sfătuitorul, Mângâietorul-ne sugerează faptul că
există probleme. Dar Duhul este, în acelaşi timp, „...o arvună a moştenirii noastre...",
spune Pavel, apelând la o metaforă împrumutată din domeniul financiar. Duhul ne
reaminteşte că aceste dezamăgiri sunt vremelnice, preludiul unei vieţi veşnice alături de
Dumnezeu Dumnezeu a socotit necesar să refacă uniunea spirituală înainte de a recrea
cerurile şi pământul.
În două rânduri în Noul Testament, cel umplut cu Duhul Sfânt este asema nat cu un om
beat. Ambele stări determină o schimbare a felului în care percepem încercările vieţii, însă
există între ele o diferenţă profundă. Mulţi oameni se apucă de băut pentru a scăpa dc
amărăciunea cauzată de lipsa unui serviciu, de boală sau de o tragedie personală. însă în
mod inevitabil, cel beat se va trezi la un moment dat din lumea ireală în care l-a cufundat
starea de beţie şi se va întoarce la realitatea neschimbată. însă Duhul ne şopteşte că există
o realitate nouă, o lume fantastică reală, în care ne vom trezi şi vom rămâne pe vecie.

Referinţe biblice: Romani 8: Efeseni 3: 1 Petru 1: 1 Corinteni 12; Efeseni 5; Filipeni 2: Efeseni 2; 2
Corinteni 3; Galateni 3: 2 Corinteni 3. 5.

CARTEA A ll-A
 LUMINĂ ÎN ÎNTUNERIC

I-am spus sufletului meu, stai liniştit şi losă întunericul

să te învăluie căci este întunericul lui
Dumnezeu...
I-am spus suflet ului meu, stai liniştit şi aşteaptă fără nădejde Căci nădejdea ţi-ai
pune-o în lucrurile greşite;
aşteaptă Jără dragoste Căci dragostea-ti va fi pentru lucruri
greşite;
mai există şi credinţa Dar credinţa, dragostea şi nădejdea,
sunt toate în aşteptare.

T. S. El iot, „East Coker" \Minerul de la răsărit] A

Întrerupt

Î ntr-o seară, destul de târziu, m-am aşezat la biroul de la subsol şi am început să schiţez
cea de-a doua secţiune a acestei cărţi, secţiune care intenţionam să fie o recapitulare, un
rezumat. De-a lungul anilor am reuşit să umplu mai multe dosare cu diverse notiţe şi
însemnări pe tema dezamăgirii produse de Dumnezeu, aşa că m-am apucat să fac o selecţie
în lumina celor învăţate din Biblie.
În timp ce lucram, m-am gândit la prima mea întâlnire cu Richard, în camera de zi, în
care a ridicat gravele lui întrebări privitoare la dreptatea lui Dumnezeu, la tăcerea Lui şi la
faptul că El S-ar ascunde. întrebările lui au devenit şi întrebările mele, ceea ce m-a lansat
într-o căutare a răspunsurilor prin întreaga Biblie. Când mi-am început cercetările, îmi
doream un Dumnezeu mai activ, unul care, din când în când, să-şi suflece mânecile şi să
pătrundă în viaţa mea cu o putere vizibilă. Sau, cel puţin, îmi doream un Dumnezeu care să
nu rămână atât de ascuns şi de tăcut, care să lucreze pe căi mai puţin misterioase. Cu
siguranţă, nu-I ceream prea mult.
 Însă Biblia mi-a rezervat câteva surprize: am remarcat că, oricât de impresionante şi de
frecvente, miracolele nu au dat naştere unei credinţe durabile. Dimpotrivă-cele mai multe
dintre ele s-au remarcat ca exemple ale lipsei de credinţă. Cu cât aprofundam studierea
Bibliei, cu atât mai puţin tânjeam după „frumoasele vremuri de odinioară", când evreii
primeau mană în fiecare zi şi când din cer cobora foc.
Cel mai important este faptul că, parcurgând Biblia, am reuşit să întrezăresc un crâmpei
din punctul de vedere lui Dumnezeu. „Obiectivul" lui Dumnezeu, dacă poate fi folosit
termenul acesta, nu este să-i copleşească pe sceptici cu miracole; ar putea face asta într-o
clipită, dacă ar vrea. El însă caută împăcarea: vrea să iubească şi să fie iubit, la rândul Lui.
Iar Biblia ne prezintă o progresie evidentă în eforturile lui Dumnezeu de a ajunge la inima
oamenilor, fără a-i nimici: de la Dumnezeu Tatăl, care veghea cu grijă paternă asupra
evreilor, la Dumnezeu Fiul, care predica voia lui Dumnezeu umblând pe pământ printre
oameni pentru a-i înălţa la Dumnezeu în loc de a-Şi impune autoritatea de sus şi, în fine, la
Duhul Sfânt care ne umple literal cu prezenţa lui Dumnezeu, Noi, cei care trăim astăzi, nu
suntem nicidecum dezavantajaţi, ci ne bucurăm de un privilegiu sublim, căci Dumnezeu a
ales sa se bizuie în primul rând pe noi ca purtători ai voii Sale pe pământ.
În noaptea aceea, concentrându-mă asupra cărţii mele, am revenit asupra acestor idei
cu un entuziasm crescând. La un moment dat, răscolind prin vraful dc hârtii, am gâsit o
scrisoare de la Meg Woodson.
O cunosc pe Meg Woodson de peste zece ani. Este o creştină devotată, soţie de pastor
şi o scriitoare talentată. Cu toate acestea, nu pot să nu mă gândesc la Meg fără să simt o
durere în suflet.
Soţii Woodson aveau doi copii -Peggie şi Joey- născuţi, amândoi, cu fibroză chistică.
Peggie şi Joey erau numai piele şi os, oricât de mult ar fi mâncat. Tuşeau într-una şi
respirau cu dificultate- Meg trebuia să le maseze pieptul de două ori pe zi pentru a le
stimula eliminarea mucusului. Erau internaţi câteva săptămâni pe an în spitalul local şi de
mici erau conştienţi de faptul că exista probabilitatea să nu ajungă la vârsta maturităţii.
Joey, un baeţel isteţ, vesel, american sadea, s-a stins din viaţă la vârsta de doisprezece
ani. Peggie a sfidat toate predicţiile, trăind mult mai mult. Am fost alături de Meg în
rugăciunile sale disperate privind sănătatea lui Peggie. Deşi nu auzisem de nici o
vindecare miraculoasă a fibrozei chistice, noi am continuat să ne rugăm pentru vindecare.
Peggie a supravieţuit câtorva crize survenite în timpul liceului şi a ajuns la colegiu. Părea
să devină tot mai viguroasă, în loc să-şi piardă vlaga, aşa câ ne-am făcut speranţe că s-ar
putea, totuşi, să se vindece.
Dar miracolul aşteptat nu s-a petrecut: Peggie a murit la vârsta de douăzeci şi trei de
ani. În noaptea aceea, în biroul meu de la subsol, am dat peste scrisoarea pe care mi-o
trimisese Meg după moartea lui Peggie.
Simt nevoia să-ţi scriu despre cum a murit Peggie. Nu ştiu de ce, însă e o nevoie
deosebit de apăsătoare şi, întrucât am decis să nu-i mai întristez şi pe alţii cu necazul meu,
am ajuns să nu mai am pe nimeni cui să-i vorbesc.
În week-end-ul premergător ultimei sale internări, Peggie a venit acasă entuziasmată
de un citat din William Barclay pe care îl menţionase pastorul ei. I-a plăcut atât de mult
acel citat încât l-a scris pe o bucăţică de carton şi mi l-a dăruit: „Suferinţa nu înseamnă
doar capacitatea de a face faţa dificultăţilor ci şi puterea de a le transforma în glorie."
Peggie a spus că pastorul avusese o săptămână grea, probabil, pentru că, imediat după ce a
rostii citatul, a lovit amvonul cu palma, după care s-a întors cu spatele la cei prezenţi şi a
început sâ plângă.
Într-o zi, după o perioadă de internare în care lucrurile nu merseseră înspre bine,
Peggie privea în jurul ei, la toată aparatura aceea complicată ce avea rolul de a o ţine în
viaţă şi mi-a spus: „Mamă, îţi mai aduci aminte de citatul acela?" A privit din nou în jurul
ei, la toate acele tuburi, şi-a umezit cu vârful limbii buzele uscate, a dat încet din cap, şi-a
ridicai privirea încărcată de emoţia experienţei pe care era hotărâtă să o trăiască din plin.
Cât timp a fost conştientă, şi-a păstrat acel curaj. Directorul colegiului pe care îl
frecventa a venit o dată să o vadă şi, exprimându-şi dorinţa de a se ruga pentru ea, a
întrebat-o dacă avea vreo cerere specială. Ea era prea slăbită ca să poată vorbi, dar mi-a
făcut semn din cap să-i spun despre citatul lui Barclay, şi să-i cer să se roage ca greutăţile
prin care trecea ea să fie transformate în glorie.
Stăteam la căpătâiul patului ei, cu câteva zile înainte să moară, când, dintr-odală, a
început să ţipe. N-am să uit niciodată ţipetele acelea înfiorătoare, care mi-au străpuns
inima. Asistentele au năvălit din toate părţile şi au încercai s-o liniştească, pline de dra-
goste. „E în regulă, Peggie", a spus una dintre ele. „Jeannie e aici, cu tine."
Asistentele o mângâiau cu afecţiune. În cele clin urmă, cuvintele şi mângâierile lor au
reuşit să o liniştească într-o oarecare măsură (nu pentru mult timp însă, pentru că a
reînceput să ţipe). Rareori mi-a fost dat să văd atâta compasiune. Wendy, o asistentă de
care Peggie se ataşase în mod deosebit, mi-a mărturisit că fiecare dintre asistentele acelea
avea cel puţin un pacient pentru care ar fi fost gata să-şi dea chiar şi un plămân, dacă asta
i-ar fi fost de ajutor.
Aşadar, în atmosfera aceea în care fiinţele umane se cutremurau de durere- asistentele
stăteau în jurul patului ei -pentru că nu o mai puteau ajuta cu nimic, Dumnezeu, care
privea la tânăra care-I era atât de devotată încât era gata să moară pentru El spre a-I da
glorie, şi care ar fi putut s-o ajute, a hotărât să nu facă nimic, lăsând ca moartea ei să se
claseze în fruntea groaznicei liste de decese datorate fibrozei chistice.
Phillip, crede-mă că nu te ajută cu nimic să vorbeşti despre binele ce se naşte din
suferinţă. După cum nu te ajută la nimic nici să vorbeşti despre faptul că Dumnezeu
permite aproape de fiecare dată ca boala să-şi urmeze cursul firesc. Căci chiar şi atunci
când intervine, El are puterea de a decide în ce moment să acţioneze, iar în cazul Iui
Peggie, decizia Lui a fost să îngăduie fibrozei chistice să evolueze. Am momente în care
tot ce simt este o durere şi o furie mai puternice decât sentimentele de acelaşi fel pe care
le-am trăit până acum. Însă faptul că dau frâu liber acestor sentimente nu le face să
dispară.
Peggie nu a protestat niciodată împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost vorba de o
constrângere impusă de credinţă: cred că nici măcar nu i-a trecut prin minte să se revolte.
Nu ne-am plâns nici noi ceilalţi, care am fost în preajma ei până în ultimul moment. A
avut parte de un sprijin extraordinar. Dragostea lui Dumnezeu era atât de reală încât
nimeni nu se putea îndoi de ea pentru a se împotrivi căilor Sale.
Dacă îţi spun toate astea, în efortul de a ajunge la o concluzie oarecare în privinţa
suferinţei îndurate de Peggie şi de mine însămi, este probabil pentru că am fost pusă încă
o dată în faţa singurului lucru care mă ajută să simt dragostea lui Dumnezeu: o
încredinţare mai presus de orice îndoială din partea Lui: „Sunt aici, Meg." Dar, mă întreb
din nou, cum se poate ca El să nu mişte un deget într-o astfel de situaţie?
Gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că nu am mărturisit lucrul acesta nimănui, de
teamă ca nu cumva să zdruncin credinţa cuiva. Să nici nu te gândeşti că trebuie să spui
ceva ce „m-ar face să mă simt mai bine" Dar îţi mulţumesc că ai citit ce ţi-am scris.
Majoritatea oamenilor nici riu-şi dau seama cât de mult ajută lucrul acesta. După ce am
citit scrisoarea lui Meg, nu am mai putut lucra nimic în seara aceea.

Perspectiva noastră
Vechile întrebări m-au asaltat din nou, propriile mele întrebări legate de nedreptatea
socială, de rugăciunile rămase fără răspuns, de bolile nevindecate şi alte nenumărate
exemple de nedreptate. Iar întrebările lui Richard au revenii, cu o forţă emoţională
amplificată, deşi doar cu o fracţiune din forţa sentimentelor pe care trebuie să le fi trăit
Meg în timp ce şedea neputincioasă la spital, la căpătâiul fiicei sale.
Am cercetat Biblia căutând să înţeleg planul lui Dumnezeu cu lumea aceasta şi ce
simte El- fiind conştient, desigur, de faptul că nu vom putea niciodată să înţelegem nici
măcar o parte infimă a unei perspective atât de înalte. Scrisoarea lui Meg, însă, m-a
obligat la o schimbare de direcţie radicală în abordarea ultimei părţi a acestei cărţi.
Este bine să medităm asupra punctului de vedere al lui Dumnezeu, dar care este
punctul nostru de vedere? Personal, făcusem tot felul de investigaţii căutând să aflu ce
simte Dumnezeu: scrisoarea lui Meg m-a readus la întrebarea „Ce simte un om?"
întrebările ei sunt întrebările inimii, nu ale minţii. Ca mamă, ea şi-a văzut copiii stingându-
se încet, măcinaţi de boală. Cu toate acestea, fiind creştină, ea crede în Dumnezeu, Tatăl
iubitor. Cum ar putea să împace aceste două aspecte?
În noaptea aceea, mi-am dat seama că această carte nu a ajuns la final. Conceptele
teologice nu valorează prea mult dacă nu reuşesc să se adreseze unor oameni precum Meg
Woodson, care bâjbâie în căutarea dragostei lui Dumnezeu într-o lume în care suferinţa e
la tot pasul. Mi-am adus aminte de pastorul dintr-o nuvelă a lui John Updilce, care spune
într-un moment de derută: „Ceva nu a mers cum trebuie. Nu am credinţă. Sau, mai
degrabă, am credinţă, dar pare să nu fie aplicabilă." În ce fel poate fi credinţa noastră
aplicabilă? La ce avem dreptul să ne aşteptăm din partea lui Dumnezeu?
„Domnul a zis Satanei: «Ai văzut pe robul Meu, Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este
un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.»" Iov
1:8

Capitolul 22

Singura problemă

Aici exista o singura biserică, unde merg şi eu. Duminica dimineaţa plec de
acasă şi o iau pe deal în jos, către silueta alba a bisericii ce se profilează in
depărtare, printre pini. în zilele bune ne strângem în jur de douăzeci de
persoane; deseori se întâmplă să fiu singura sub vârsta de şaizeci de ani şi mă
simt de parcă aş lua parte la un tur arheologic al Rusiei Sovietice. Membrii
bisericii reprezintă un amestec de diverse denominafiuni: pastorul este
independent, şi poartă mereu o cămaşă albă. // cunoaşte cu adevărat pe
Dumnezeu. O dată, eflându-se în mijlocul unei lungi rugăciuni de mijlocire
pentru 'întreaga omenire-pentru darul înţelepciunii pentru conducătorii lumii,
speranţă şi milă pentru cei suferind şi îndureraţi, ajutor pentru cei obidiţi şi,
peste toate astea, harul lui Dumnezeu pentru toţi oamenii- s-a oprii brusc şi a
exclamat : „Doamne; l(i aducem aceleaşi cereri în fiecare săptămână." După
uri moment de surpriză generală, pastorul a reluat rugăciunea. De a tu/ici îmi
place de el foarte mult.
ANNIH DILLARD, HOLY TUR FIRM [SF ÂNTUL CEL PUTERNIC]

P ână acum am tot evitat o anumită carte din Biblie, o carte care abordează tocmai
subiectele amintite dc pastorul independent, dc Richard şi Mcg şi de aproape toţi cei care
işi pun întrebări despre Dumnezeu. Nici o mirare că, după ce am citit scrisoarea lui Meg,
am ajuns să răsfoiesc cartea Iov.
E posibil ca Iov, cea mai veche scriere a Bibliei, să fie de maximă actualitate.
Portretizarea acestui om ajuns în situaţii extreme -care se confruntă cu abisul într-o lume
lipsită de sens- prefigurează problemele lumii moderne. Oameni care resping aproape
întreaga Biblie, revin într-una la Iov, pentru inspiraţie. Tema recurentă a acestei cărţi-de ce
îngăduie un Dumnezeu bun suferinţa? -este „singura chestiune care merită discutată",
afirmă romanciera engleză contemporană Muriel Spark, în cartea sa, The Only Problem
[Singura problemă]. Problema suferinţei este o obsesie a lumii moderne, piatra de moară a
teologiei zilelor noastre, iar Iov i-a dat glas de o manieră ce nu necesită îmbunătăţiri şi
ajustări.
Richard se plângea de pierderea logodnicei, a slujbei şi a unei vieţi de familie fericite.
Meg striga de durere din pricina pierderii fiului şi a fiicei sale. Cu toate acestea, indiferent
de standardul avut în vedere, Iov a pierdut mult mai mult: 7000 de oi, 3000 de cămile, 500
de perechi de boi, 500 de măgăriţe şi numeroşi servitori. Apoi, toţi copiii lui Iov -şapte fii
şi trei fiice- au murit într-o furtună. În cele din urmă, până şi sănătatea, ultima sa
mângâiere, i-a fost luată, trupul fiindu-i acoperit de bube din creştet până-n tălpi. Peste
noapte, cel mai de seamă om din tot Orientul a devenit cel mai vrednic de milă.
În Biblie, Iov este prototipul dezamăgirii pricinuite de Dumnezeu, anticipând astfel
orice dezamăgire resimţită de Richard, de Meg sau de oricare dintre noi. Un rabin
american a scris o carte ce s-a bucurat de mare succes, intitulată When Bad Things
Happen to Good People [Când oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele]. Cartea Iov
ridică miza: ea ni-1 înfăţişează pe omul cel mai bun, căruia i se întâmplă lucrurile cele mai
rele cu putinţă.
O greşeală de citire
Dacă m-ai fi întrebat la început cercetărilor mele despre ce este vorba în cartea Iov, aş
fi reacţionat instinctiv: „Iov? Toată lumea ştie despre ce e vorba în cartea «Iov». Este
tratatul biblic complet despre suferinţă. Ne vorbeşte despre durerea îngrozitoare şi
suferinţa ce te pot face să-ţi pierzi minţile. Fără îndoială, în cea mai mare parte, cartea este
axată pe tema suferinţei. Capitolele de la 3 la 37 nu conţin nici o acţiune, ci doar
cuvântările infatuate, pe tema suferinţei, a cinci bărbaţi îndârjiţi- Iov, cei trei prieteni ai săi
şi misteriosul Elihu. Cu toţii încearcă să descopere cauza teribilei nenorociri ce s-a abătut
asupra sărmanului Iov, care zace, nenorocit în cenuşa a ceea ce, odinioară, fusese mândrul
său conac.
Acum sunt încredinţat că am înţeles greşit conţinutul acestei cărţi-sau, mai exact, nu
am dat atenţia cuvenită întregii cărţi. În ciuda faptului că întreaga carte Iov, cu excepţia
câtorva pagini, se ocupă de problema suferinţei, am ajuns la concluzia că, de fapt, cartea
nu este consacrată acestui subiect. Suferinţa reprezintă doar un ingredient al povestirii, nu
tema centrală a acesteia. Aşa cum o prăjitură nu este ouă, făină, lapte şi margarină, ci
ingredientele respective participă toate la procesul de pregătire a prăjiturii, tot aşa şi Iov nu
este o carte „despre" suferinţă, ci doar apelează la acest element într-un context mult mai
larg, care ridică întrebări mai importante, de ordin cosmic. Privită în ansamblu, cartca Iov
este consacrată în primjl rând subiectului credinţei, în esenţa ei.
Am ajuns la această concluzie în principal datorită „intrigii" prezentate la început, în
capitolele 1 şi 2, care dezvăluie faptul că drama personală trăită de Iov pe pământ îşi are
originea într-o dramă de ordin cosmic, petrecută în cer. Odinioară îl vedeam pe Iov ca
fiind expresia pregnantă a dezamăgirii umane- ceva de genul scrisorii lui Meg Woodson,
dar mai lungă şi mai amănunţită, având un suport biblic neîndoielnic. Însă, studiind cartea
Iov în profunzime, am descoperit că, d fapt, ea nu prezintă punctul de vedere al omului.
Dumnezeu este personajul central al Bibliei şi lucrul acesta nu este nicăieri altundeva mai
clar evidenţiat decât în cartea Iov. Mi-am dat seama că întotdeauna citisem această carte
din perspectiva ideii redate în capitolul 3- cu alte cuvinte, din perspectiva lui Iov.
Îngăduiţi-mi să mă explic.
Ar fi indicat să ne gândim la Cartea Iui Iov ca la o piesă de teatru plină de mister, o
carte poliţistă în care se caută vinovatul. Înainte să înceapă piesa propriu-zisă, noi,
spectatorii, avem privilegiul de a asista în secret la un prolog al piesei, ca şi când am fi
sosit mai devreme la o conferinţă de presă la care regizorul dă explicaţii legate de munca
sa (capitolele 1-2). El ne dezvăluie intriga piesei şi personajele principale, după care ne
împărtăşeşte firul poveştii, înainte ca ea să se deruleze. De fapt, el dezleagă toate enigmele
piesei, cu o singură excepţie: cum va reacţiona personajul principal? Se va încrede Iov în
Dumnezeu sau se va lepăda de El?
Mai târziu la ridicarea cortinei, pe scenă apar actorii. Concentraţi la rolurile lor, ei nu
ştiu nimic din ceea ce ne-a dezvăluit nouă regizorul în prologul piesei. Noi ştim care este
răspunsul la întrebarea: „Cine e vinovatul?", dar Iov, detectivul din rolul principal, nu ştie.
El îşi dedică tot timpul pe care îl are la dispoziţie pe scenă încercând să descopere ceea ce
noi ştim deja. Se scarpină cu cioburi de lut şi întreabă: „De ce eu? Cu ce am greşit? Oare
ce încearcă Dumnezeu să-mi spună?"
Pentru noi, care suntem spectatori, întrebările lui Iov sunt doar nişte exerciţii mentale,
întrucât noi am aliat deja răspunsurile în prolog, respectiv în primele două capitole. Cu ce
a greşit Iov? Cu nimic. El reprezintă cc are mai bun specia umană. Dumnezeu însuşi l-a
caracterizat pc Iov ca fiind „un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de
Dumnezeu şi se abate de la rău" Atunci de ce a fost lovit de o asemenea nenorocire? În
mod cert, nu a fost vorba de o pedeapsă. Dimpotrivă-lui îi fusese încredinţat rolul princi-
pal în marea confruntare ce se desfăşura în ceruri.

Pariul
Privind în urmă, mă întreb uneori cum de-am putut să percep atât de eronat Carter, iui
Iov. Cred că, în parte, lucrul acesta se datorează clocinţei capitolelor 3-37, care exprimă cu
atâta forţă dilema suferinţei fiinţei umane încât riscăm să cădem în capcana puterii lor de
convingere, uitând că răspunsul la întrebările pe care le stârnesc ne-a fost dat deja, în
capitolele 1 şi 2. Dar mai există un motiv: nimeni nu ştie cu precizie care este scopul
primelor două capitole. Chiar şi teologii sunt oarecum puşi în dificultate de acest prolog
sau tind să-i subaprecieze importanţa, considerându-1 o adăugire ulterioară. Prologul ni-L
înfăţişează pe Dumnezeu şi pe Satan făcând un fel de pariu-filele comentariilor elaborate
pe această temă aproape că roşesc de ruşine. Toată nenorocirea abătută asupra Iui Iov îşi
are originea, trebuie s-o mărturisim, într-un fel de pariu încheiat între două puteri de ordin
cosmic.
Necazurile au început în momentul în care Satan a pretins că Iov este un protejat
răsfăţat, care se arată devotat doar pentru că Dumnezeu „l-a înconjurat cu un zid de
protecţie". Dispreţuitor, Satan insinuează că Dumnezeu, El însuşi nedemn de a fi iubit,
atrage oameni ca Iov „mituindu-i" spre a-L urma. Dacă lucrurile se înrăutăţesc, susţine
Satan, aceşti oameni Îl vor părăsi pe Dumnezeu numaidecât. Când Dumnezeu acceptă
provocaica de a testa teoria lui Satan, consimţind în felul acesta ca rezolvarea conflictului
să fie dată de reacţia Iui Iov, dezastrele se abat în lanţ asupra sărmanului om, luându-1 cu
totul pe neaşteptate.
Această confruntare cosmică este una ciudată, fără îndoială. Nu pot să ignor pariul
prezentat în cartea Iov, întrucât pasajul respectiv ne oferă o secvenţă de veşnicie rar
întâlnită în Biblie. Când oamenii trec prin suferinţe, întrebările ţâşnesc la suprafaţă-tocmai
întrebările care îi chinuiau şi pe Iov. De ce tocmai cu? Ce se întâmplă? Îi pasă lui
Dumnezeu? Există oare Dumnezeu? Aici, în relatarea sfâşietoare a chinurilor îndurate de
Iov, nouă, spectatorilor -nu lui Iov- ni se oferă privilegiul de a arunca o privire în spatele
cortinei. Lucrul după care tânjim cu toţii ne este oferit în prologul cărţii, şi anume o scurtă
imagine a scenei de pe care este cârmuită lumea. Cartea Iov ne înfăţişează punctul de
vedere al lui Dumnezeu ca în nici o altă carte a Bibliei, inclusiv activitatea supranaturală
care, în mod normal, este ascunsă ochilor noştri. Iov L-a chestionat pe Dumnezeu,
acuzându-L de nedreptate faţa de o fiinţă nevinovată. Cu o atitudine de om trădat, sarcastic
şi supărat, Iov ajunge la un pas de blasfemie. Cuvintele sale au o rezonanţă extrem de
familiară, pentru câ sunt atât de actuale. El dă glas celor mai profunde nemulţumiri ale
noastre la adresa lui Dumnezeu. Însă capitolele 1 şi 2 demonstrează că această carte nu-şi
propune să judece acţiunile lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce crede Iov. Dimpotrivă, Iov
este cel pus la încercare. Tema cărţii nu este suferinţa sau unde este Dumnezeu când
suferim. Prologul ne-a oferit deja răspunsul la această întrebare. Tema centrală este
credinţa: care este starea lui Iov când trece prin suferinţă? Cum reacţionează el? Ca să
înţelegem cartea Iov, trebuie să începem din acest punct.
A crede în supranatural nu înseamnă doar a crede că, după ce ai avut o viaţă
 de succes, prospera şi rezonabil de virtuoasă aici, pe pământ, vei continua sa
exişti într-o altă lume, mult mai bună decât cea prezentă, sau să crezi că, după
un trai chinuit şi plin de lipsuri, vei fi răsplătit cu toate binefacerile de care nu
ai avut parte; a crede în supranatural înseamnă să crezi că supranaturalul
este aici şi acum, marea realitate. T. S. ELIOT
Referinţe biblice: Iov 1-2.Ce
este omul, ca să-Ţi pese atât dc mult de el, ca să iei seama Ia
el, să-l cercetezi în toate dimineţile, şi să-l încerci în toate clipele? Când vei înceta
odată să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul? Iov 7:17-

Capitolul 23

Un rol în cosmos
Unii spun că in ochii zeilor suntem ca muştele pe care băieţii le strivesc
plictisiţi într-o zi toridă de vara. A Iţii spun că nici o vrabie nu cade la pământ
fără voia Tatălui Ceresc.
TIIORNTON WILDER, THE BRIDGE OF SAN LUIS RI:Y
v

[PODUL DIN SAN LUIS RLÎYI

P entru prietenul meu, Richard, care a scris o carte despre Iov, omul acesta din
antichitate a fost un erou inegalabil, care a cutezat să-şi încerce puterile cu Dumnezeu
Atotputernicul. O dată, după ce am ascultat comentariile lui Richard privind valoarea lui
Iov, am adus în discuţie pariul menţionat în carte. În momentul acela chipul i s-a umplut de
mânie. „Tot ce pot să spun", a izbucnii el, „este că Iov a plătit un preţ al dracului de mare
doar ca să-L facă pe Dumnezeu să Se simtă bine!"
La început şi mie mi-a fost greu să mă abţin de la astfel de sentimente. Subiectul este
extrem de delicat, având în vedere că pariul din ceruri s-a răsfrânt în viaţa lui Iov sub
forma unor jafuri, incendii, furtuni, bube rele. Să merite triumful lui Dumnezeu într-o
competiţie, oricare ar fi aceasta, un asemenea preţ? După cum s-a întrebat C. G. Jung în
caustica sa lucrare pe marginea cărţii Iov: „Merită să-şi irosească leul timpul ca să-l sperie
pe şoricel?"
Studiind însă mai amănunţit Cartea Iui Iov, mi-am dat seama că îmi făcusem o
imagine greşită despre cele petrecute. E adevărat, avusese loc o încleştare, dar nu între Iov
şi Dumnezeu. De fapt, Satan şi Dumnezeu sunt combatanţii principali, chiar dacă- deosebit
de semnificativ- Dumnezeu l-a desemnat pe Iov să-L reprezinte în confruntare. Primul şi
ultimul capitol dovedesc fără echivoc faptul că Iov, fără să ştie, a evoluat într-un spectacol
de proporţii cosmice, în faţa spectatorilor din lumea nevăzută.

Tulburarea universului
Scena ciudată a pariului mi-a adus aminte de alte câteva pasaje din Biblie prin care ni
se permite să aruncăm o scurtă privire în spatele cortinei. Gândiţi-vă, de pildă, la
Apocalipsa 12, carc ne dezvăluie o confruntare şi mai bizară: o femeie însărcinată,
învăluită în soare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap ţine piept unui balaur roşu
atât de uriaş încât cu coada lui poate să tragă după el a treia parte din stelele cerului şi să ie
arunce pe pământ. Balaurul stă şi aşteaptă să sfâşie copilul femeii, când acesta se va naşte.
Şi povestea nu se opreşte aici: urmează fuga în pustie, încercarea şarpelui de a o îneca pe
femeie şi războiul crâncen din ceruri.
Comentatorii biblici oferă fiecare propria sa interpretare a detaliilor expuse în
Apocalipsa 12, dar aproape toţi convin asupra faptului că aceste imagini bizare se referă la
teribila dezbinare provocată în univers de naşterea lui Isus în Betleem. într-un sens,
Apocalipsa 12 ne înfăţişează o altă dimensiune a Crăciunului, adăugând un nou set de
imagini holografice la scena clasică, atât de familiară, a ieslei înconjurate de păstori şi a
uciderii pruncilor nevinovaţi. Care să fie „adevărata" poveste a Crăciunului? Versiunea
pastorală a lui Luca sau varianta războiului cosmic oferită în Apocalipsa 12? Ambele
reprezintă una şi aceeaşi poveste, fără îndoială; diferă doar nivelul de la care o privim.
Luca ne oferă perspectiva pământească, pe când Apocalipsa dezvăluie amănunte ce ţin de
lumea nevăzută.
Cele două lumi se întâlnesc în trei pilde vii, celebre ale lui Isus, şi anume: parabola oii
pierdute, a monedei pierdute şi a fiului pierdut. Toate trei exprimă aceeaşi idee: cerurile
izbucnesc în strigăte dc bucurie când un păcătos se pocăicşte. Astăzi, oricine poate să
asiste la pocăirea unui păcătos, căci cruciadele televizate ale lui Billy Graham ne prezintă
această scenă pe viu şi color. Aparatul de filmat urmăreşte o femeie tânără care îşi croieşte
drum printre spectatori şi se îndreaptă către zona rezervată mărturisirii păcatelor şi a
convertirii la credinţă. însă pildele lui Isus sugerează că, în realitate, lucrurile nu se rezumă
la ceea ce vedem: dincolo de scena improvizată pe stadion, într-un loc ferit de camerele de
filmat, a izbucnit bucuria, o sărbătoare dc proporţii gigantice în lumea nevăzută.
Credinţa în existenţa unei lumi nevăzute reprezintă, în ziua de azi, un criteriu crucial
de delimitare a credinţei. Mulţi oameni se trezesc dimineaţa, mănâncă, se urcă la volan,
merg la serviciu, vorbesc la telefon, îşi îngrijesc copiii şi merg la culcare fără să se
gândească măcar o clipă la existenţa unei lumi nevăzute. Însă, potrivit Bibliei, istoria
omenirii înseamnă mult mai mult decât ridicarea şi căderea popoarelor şi a naţiunilor; ea
reprezintă zona din spatele frontului, unde se pregăteşte şi se organizează marea bătălie ce
se poartă în univers. Prin urmare, ceea ce în lumea vizibilă pare a fi o acţiune „banală",
poate avea un efect extraordinar în lumea nevăzută: o misiune pe termen scurt îl face pe
Satan să cadă ca un fulger din cer (Luca 10); pocăinţa unui păcătos prilejuieşte o
sărbătoare în ceruri (Luca 15); naşterea unui copil tulbură întregul univers (Apocalipsa
12). Şi totuşi, aceste efecte rămân, în cea mai mare parte, ascunse vederii noastre-cu
excepţia secvenţelor pe care avem privilegiul să le vedem din când în câncl, în pasaje ca
Apocalipsa sau Iov.
Iov, un om obişnuit din lumea vizibilă, a fost chemat să îndure o încercare cu
consecinţe cosmice. El nu a avut nici o rază de lumină care să-l îndrume, nici un indiciu
care să-i spună că lumea nevăzută îl urmăreşte cu interes, sau măcar că acea lume există.
Cu toate acestea, asemenea unui animal destinat experienţelor de laborator, el a fost ales în
mod special pentru a rezolva una dintre cele mai presante probleme ale omenirii şi pentru
a decide o părticică din istoria universului.
Este oare absurd să crezi că o fiinţă umană, un punct minuscul de pe o planetă la fel de
minusculă poate să influenţeze în vreun fel istoria universului? Cu siguranţă, aceasta era
părerea prietenilor lui Iov. Ascultaţi ce spune Elihu, ultimul dintre cei veniţi să-l consoleze
pe Iov:

Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci Lui [Dumnezeu]? Şi când păcatele ţi se înmulţesc, ce-I
faci Lui?

Dacă eşti drept, ce-I dai Lui? Ce primeşte El din mâna Ta?

Răutatea ta nu poate vătăma decât pe

semenul tău, dreptatea ta nu foloseşte
decât fiului omului.
Elihu însă era foarte departe de adevăr. Capitolele de la începutul şi sfârşitul cărţii Iov
dovedesc faptul ca Dumnezeu era extrem de interesat de reacţia lui Iov şi că ele au în joc
chestiuni de ordin cosmic. (Mai târziu, într-un mesaj încredinţat profetului Ezechiel,
Dumnezeu îl va pomeni cu mândrie pe Iov- alături de Daniel şi de Noe- ca fiind unul
dintre cei trei copii favoriţi ai Săi.)
Exemplul lui Iov, foarte pronunţat conturat, demonstrează în ce fel este influenţat
întregul univers de viaţa de pe pământ . Când mi-am început studiul, aveam tendinţa de a
ocoli scena „stânjenitoare" din capitolul 1, dar de atunci am ajuns să cred că, fie că ar fi
vorba de ficţiune sau de o realitate istorică, pariul din ceruri ne transmite nouă, tuturor, un
mesaj profund optimist- probabil cel mai puternic şi mai trainic peren ce se desprinde din
cartea Iov. În cele din urmă, pariul a stabilit cu precizie că credinţa unei singure fiinţe
umane este foarte valoroasă. Cartea Iov afirmă că reacţia noastră în faţa încercărilor este
importantă. Istoria omenirii- şi, practic, istoria individuală a propriei mele credinţe- face
parte integrantă din marea dramă a istoriei universului.
 Dumnezeu ne-a înzestrat cu „demnitatea cauzalităţii", spunea Pascal. Poale că,
asemenea lui Elihu, şi noi ne îndoim de faptul că o singură persoană ar putea determina
schimbări apreciabile. Însă Biblia abundă în indicii care ne dau de înţeles că ceva
asemănător cu pariul din Iov se petrece şi în vieţile altor credincioşi. Noi suntem proba
principală din dosarul lui Dumnezeu, piesa Lui de rezistenţă în confruntarea cu puterile
lumii nevăzute. Apostolul Pavel, împrumutând o imagine din ceremonialul procesiunii
gladiatorilor în Coloseum, s-a închipuit pe sine ca în faţa publicului: „...a făcut din noi... o
privelişte pentru lume, îngeri şi oameni." Şi, în aceeaşi epistolă, face un comentariu
uluitor: „Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?"
Noi, oamenii, suntem moştenitorii unei biete planete minuscule de la periferia unei
galaxii în formă de spirală, iar aceasta este doar una dintre miliardele de galaxii existente
în universul observabil, şi totuşi, Noul Testament susţine că ceea ce se petrece aici, printre
noi, va decide viitorul acestui univers. Pavel afirmă cu emfază: „De asemenea şi firea
aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu." Creaţia naturală, care
„suspină" din cauza durerilor naşterii şi a decadenţei, poate fi izbăvită numai prin
transformarea fiinţelor umane.
Marea inversare
Conform perspectivei creştine, întreaga istorie a omenirii este cuprinsă între prima
parte a cărţii Geneza şi ultima parte a Apocalipsei, care ambele zugrăvesc aceeaşi scenă,
cu aceleaşi trăsături de penel: Paradisul, un râu, slava strălucitoare a lui Dumnezeu şi
pomul vieţii. Istoria se sfârşeşte în locul din care a început şi tot ccea ce se petrece între
cele două puncte orbitează în jurul luptei pentru recâştigarea a ceea ce s-a pierdut.
După căderea din Paradis, istoria omenirii a intrat într-o nouă etapă. Creaţia a fost
făurită de Dumnezeu cu mâna Sa, începând de la nimic şi sfârşind cu universul în toată
splendoarea lui. Noua lucrare este re-creaţia, şi in vederea acestui scop Dumnezeu
apelează tocmai la fiinţa umană care, odinioară, a stricat opera mâinilor Sale. Actul
creaţiei a cunoscut diferite etape: mai întâi stelele, apoi cerul şi mările, plantele şi
animalele şi, la final, bărbatul şi femeia. Opera de re-creaţic inversează ordinea acestor
etape, începând cu bărbatul şi femeia şi culminând cu restaurarea întregului univers.
În numeroase privinţe, actul de re-creaţic este mai „complicat" decât cel al creaţiei,
întrucât se bazează pe fiinţe umane imperfecte. Şi, cu siguranţă, preţul plătit de Dumnezeu
de această dată a fost mult mai mare: moartea Fiului Său. Cu toate acestea, Dumnezeu
insistă să vindece lumea de jos în sus, nu de sus în jos.
Studiind cartea Iov, am descoperii faptul că pariul a fost, în esenţă, o reiterare a
întrebării pe care Şi-a pus-o Dumnezeu chiar la început, în momentul creaţiei: „Vor alege
oamenii să fie de partea Mea sau împotriva Mea?" Din punctul de vedere al lui Dumnezeu,
aceasta a fost întrebarea fundamentală în întreaga istorie, începând cu Adam, continuând
cu Iov şi cu orice bărbat şi femeie care au trăit vreodată pe acest pământ. Pariul din Cartea
lui Iov pune la îndoială întregul experiment uman.
Satan a contestat faptul că fiinţele omeneşti ar fi cu adevărat libere. Avem libertatea de
a călca, fără îndoială -au dovedit-o Adam şi toţi urmaşii săi. Dar libertatea de a ne ridica,
de a crede în Dumnezeu fără alte motive decât... ei bine... fără nici un motiv? Poate cineva
să creadă chiar şi atunci când Dumnezeu pare a-i fi duşman? Sau credinţa este doar
rezultatul circumstanţelor şi al mediului în care trăim? Capitolele de la începutul cărţii Iov
ni-1 prezintă pe Satan ca fiind primul adept remarcabil al teoriei behavioriste: dragostea
lui Iov pentru Dumnezeu era condiţională, a sugerat el. la lipseşte-l de toate privilegiile
sale şi o să vezi cum i se prăbuşeşte toată credinţa. Pariul nu a făcut decât să pună la
încercare teoria lui Satan.
Cu timpul, am ajuns să privesc încercările la care a fost supus Iov ca un test crucial al
libertăţii omului, un subiect de mare importanţă şi în vremurile noastre. În veacul acesta e
nevoie de credinţă ca să fii convins că fiinţa umană reprezintă mai mult decât o combinaţie
de selecţii de ADN, de instincte furnizate de bagajul genetic, de reflexe de ordin social,
toate acestea împletite cu factori obiectivi de ordin istoric. Cu toate acestea, chiar şi în
secolul nostru behaviorist, vrem să credem altceva. Vrem să credem că miile de decizii,
dificile sau mai puţin dificile, pe care le luăm zi de zi, contează. Iar cartea Iov susţine că
ele contează; credinţa unui om poate produce o schimbare. Fiinţele umane au o menire, la
urma urmelor, şi, împlinindu-şi menirea sa, Iov a stabilit un tipar pentru toţi cei care s-au
confruntat vreodată cu greutăţi şi îndoieli. Foarte adesea, dezamăgirea produsă de
Dumnezeu începe să se facă simţită în circumstanţe asemănătoare celor trăite de Iov.
Moartea unui copil, un accident tragic sau pierderea locului de muncă pot da naştere
aceloraşi întrebări care l-au frământat şi pe Iov. De ce tocmai eu? Ce are Dumnezeu cu
mine? De ce pare El atât de nepăsător? Citind povestea vieţii lui Iov, avem şansa de a privi
dincolo de cortină la o întrecere care a avut loc în lumea nevăzută. Însă atunci când noi
înşine suntem încercaţi, nu avem parte de un răspuns la aceste întrebări. Când nenorocirea
se abate asupra noastră, suntem în întuneric, nu ştim ce se petrece în lumea nevăzută. În
asemenea momente, drama lui Iov devine drama noastră. Încă o dată Dumnezeu îngăduie
ca reputaţia Sa să depindă de reacţia fiinţelor umane imprevizibile.
Pentru Iov, bătălia purtată pe frontul credinţei a dus la pierderea bunurilor sale, a
membrilor familiei sale şi a propriei sănătăţi. Poate că noi ne confruntăm cu un alt gen de
luptă: un eşec în carieră, o căsnicie nereuşită, o orientare sexuală nefirească, o înfăţişare
care îi ţine la distanţă de noi pe cei din jur, în loc să-i atragă. În astfel de momente,
circumstanţele exterioare- boala, contul din bancă, ghinionul ce pare să se ţină scai de noi -
vor părea a fi adevărata luptă. Poate că îl vom implora pe Dumnezeu să schimbe acele
circumstanţe. Dacă aş fi mai frumoasă /frumos, totul ar merge strună. Dacă aş avea mai
mulţi bani-sau măcar un serviciu-mi-ar fi uşor să cred în Dumnezeu.
Dai lupta cea mai importantă, după cum sugerează Iov, are loc înăuntrul nostru. Ne
vom încrede în Dumnezeu? Iov ne învaţă că tocmai în momentele când ne vine cel mai
greu să credem şi ni se pare chiar ilogic să credem, ei bine, atunci avem cea mai mare
nevoie de credinţă. Lupta lui ne permite să ne facem o idee despre ceea ce, alteori, Biblia
ne prezintă în detaliu, şi anume remarcabilul adevăr potrivit căruia alegerile noastre
contează, nu doar pentru noi şi pentru destinul nostru, ci, în mod surprinzător, pentru
Dumnezeu însuşi şi pentru Universul pe care îl cârmuieşte.
Dumnezeu a oferit muritorilor de rând onoarea de a lua parte la Marea Inversare, care
va restaura cosmosul, readucându-1 în starea lui iniţială. Toate motivele de dezamăgire
provocată de Dumnezeu pe care le-am menţionat în cartea aceasta, precum cancerul,
moartea, destrămarea relaţiilor, toate strigătele de durere ale sălbaticei noastre planete
adunate la un loc -toate aceste lipsuri şi defecte vor dispărea. Poate că uneori punem la
îndoială înţelepciunea lui Dumnezeu şi simţim că ne pierdem răbdarea în faţa orarului Său.
(în definitiv, chiar şi ucenicii s-au simţit profund dezamăgiţi când Isus le-a spulberat visul
unei împărăţii pământeşti, materiale, pentru a clădi o împărăţie spirituală, invizibilă.) Dar
promisiunile aparent extravagante ale profeţilor se vor adeveri toate într-o bună zi, iar noi,
tu şi cu mine, am fost aleşi să ajutăm la împlinirea loi.
Nimeni nu a exprimat suferinţa şi nedreptatea acestei lumi mai pregnant decât Iov; şi
nimeni în afară de el nu şi-a exprimat mai pătimaş dezamăgirea provocată de Dumnezeu.
Trebuie sa urmărim cu atenţie protestele lui Iov, precum şi răspunsul necruţător al lui
Dumnezeu. Dar cartea Iov riu începe cu plângerile lui Iov-punctul de vedere al omului-ci
cu perspectiva Iui Dumnezeu. în prolog, scena pariului pune bazele unui adevăr care
străluceşte în întuneric: Iov-şi tu, şi eu- ne putem înrola în lupta pentru răsturnarea răului
din univers. Noi putem face o schimbare.
Cartea Iov nu oferă răspunsuri satisfăcătoare Ia întrebarea: „De ce?" în schimb
răspunde la o altă întrebare: „Care este finalitatea?" Prin faptul că a rămas credincios lui
Dumnezeu în toată nenorocirea abătută asupra sa, Iov, nonconformistul şi sarcasticul Iov,
a contribuit la înlăturarea suferinţei şi a nedreptăţii din această lume, împotriva cărora
chiar el protestase cu atâta vehemenţă. Şi Meg Woodson, care se agaţă cu încăpăţânare dc
dragostea lui Dumnezeu în mijlocul întunericului, chiar şi după pierderea celor doi copii ai
săi... şi ca ajută la răsturnarea şi înlăturarea răului.
De ce durează atât ? De ce îngăduie Dumnezeu ca răul şi suferinţa să existe pe acesta
planetă, ba chiar să triumfe? De ce ne lasă pe noi să îndeplinim încet şi greoi ceea ce El ar
putea să facă într-o clipă?
El stă deoparte de dragul nostru. Re-creaţia ne implică şi pe noi; de fapt, noi suntem
punctul central al planului Său, Pariul, motivul ce stă în spatele întregii istorii, are drept
obiectiv creşterea şi evoluţia noastră, nu a lui Dumnezeu. Propria noastră existenţă dă de
ştire puterilor din univers că restaurarea este în curs de înfăptuire. Orice act de credinţă al
oricăruia dintre copiii lui Dumnezeu este asemenea sunetului unui clopot, iar o credinţă ca
aceea a lui Iov reverberează în întregul univers.
 Viaţa noastră actuală e ca o luptă adevărată-ca şi cum în univers ar exista
ceva de-a dreptul sălbatic, pe care noi, cu idealurile şi credin- cioşia noastră,
suntem chemaţi să-l răscumpăraţii.
WILUAM JAMES, THE WILL TO Bt-I.iF.vH [VOINŢA DE A CREDL-1
Prefer; de departe, să trăiesc, aşa cum mi se întâmplă, cu teama zilnică, a
veşniciei., decât să cred că acesta este doar un joc de copii în care toţi
participanţii vor primi la sfârşii aceleaşi premii lipsite de orice valoare.
T. S. Euor
Mă aşteptam la fericire,
Si, când colo, nenorocirea a venit peste mine;
trăgeam nădejde de lumină,
şi când colo, a venit întunericul. Îmi fierb măruntaiele fără încetare.
Iov 30: 26-27

Capitolul 24

Este Dumnezeu nedrept?

C artea The Road Less Travelled [Drumul mai puţin umblat] a lui M. Scott Peek, începe
cu o afirmaţie oarecum brutală, în trei cuvinte: „Viaţa este grea." Dacă ar fi să reducem
cartea Iov la o singură propoziţie, ar suna cam la fel având în vedere că din fiecare pagină
a sa răzbate strigătul puternic: „Viaţa este nedreaptă!"
Nedreptatea este la fel de greu de acceptat pentru noi, astăzi, cum a fost şi pentru Iov,
cu mii de ani în urmă. Gândiţi-vă puţin care este cea mai obişnuită injurie din limba
engleză: „ God" (Dumnezeu) urmat de verbul „damn" (a blestema). Oamenii nu folosesc
această expresie doar când trec prinţi-o tragedie, ci şi, de exemplu, dacă nu le porneşte
motorul la maşină, dacă echipa favorită pierde meciul, sau dacă se întâmplă să plouă într-o
zi dc picnic. Această injurie exprimă convingerea instinctivă a oamenilor că viaţa ar trebui
să fie dreaptă şi că Dumnezeu ar trebui „să-Şi facă mai bine datoria" de a cârmui lumea.
Lumea, aşa cum este ea în realitate, în antagonism cu lumea care ar trebui să fie-
permanenta tensiune dintre aceste două ipostaze a răbufnit la suprafaţă în cartea Iov. Pe
parcursul a trei schimburi furtunoase de replici, Iov şi prietenii săi au intrat într-o teribilă
încleştare de forţe, disputată în plan verbal. Erau cu toţii de acord asupra regulilor
elementare: Dumnezeu ar trebui să i răsplătească pe cei buni şi să-i pedepsească pe cei răi.
Atunci cum se face că Iov, un om considerat neprihănit, este supus acestei aparente
pedepse? Prietenii lui Iov, încrezători în dreptatea lui Dumnezeu, sar în apărarea lumii aşa
cum e ea. „Vino-ţi în fire..." îi spun ei lui Iov. „Dumnezeu nu te-ar chinui fără nici un
motiv. Trebuie să fi săvârşit tu vreun păcat neştiut de nimeni." Dar Iov, care (nu are niei
cea mai mica îndoială) ştie precis că nu a făcut nimic ca să merite o astfel de pedeapsă, nu
poate fi de acord cu ei. El se declară nevinovat.
Totuşi, încetul cu încetul, suferinţa îi zdruncină lui Iov convingerile cele mai de preţ.
Cum ar putea Dumnezeu să fie de partea lui, se întreabă Iov. Grămada de cenuşă pe care
zace este tot ceea ce i-a mai rămas. Este un om distrus, fară speranţă, „trădat41 de
Dumnezeu. „Priviţi-mă, miraţi-vă şi puneţi mâna la gură", strigă Iov.
În inima lui începe să încolţească îndoiala. Să fie Dumnezeu nedrept? Astfel Iov pune
sub semnul întrebării tot ceea ce crede, dar cum altfel ar putea să-şi explice tot ceea ce i s-
a întâmplat? El priveşte înjur, în căutarea altor exemple de nedreptate şi vede că, uneori,
oamenii răi prosperă- nu sunt pedepsiţi, aşa cum crede el că ar fi corect- în timp ce unii
dintre oamenii ce-I sunt credincioşi lui Dumnezeu trec prin suferinţe. Şi mulţi alţii duc o
viaţă fericită şi îmbelşugată fără să se gândească la Dumnezeu măcar o clipă. Pentru Iov,
lucrul acesta este pur şi simplu de neînţeles. „Când mă gândesc, mă înspăimânt, şi un
tremur îmi apucă tot trupul."
Motivul pentru care cartea Iov pare atât de modernă în conţinut este acela ca nici
pentru noi lucrurile nu ies la socoteală. Mesajul răsunător al lui Iov referitor la nedreptatea
vieţii pare a fi caracteristic propriului nostru secol devastat de suferinţa. Nu trebuie decât
să suprapunem câteva ilustraţii contemporane peste argumentele sale: copiii „nevinovaţi"
care mor de foame în ţările lumii a treia; pastori cu o credinţă de nezdruncinat sunt
aruncaţi în închisorile Africii de Sud; lideri creştini care mor în floarea vârstei; capi ai
Mafiei şi vedete fandosite din lumea show-biz-ului care fac profituri din încălcarea cu
neruşinare a legilor lui Dumnezeu; milioanele de cetăţeni ai Europei de Vest care trăiesc
liniştiţi şi fericiţi, fără să se gândească un moment, la Dumnezeu. Departe de a-şi pierde
actualitatea, întrebările lui Iov privitoare la nedreptatea lumii se aud tot mai tare şi mai
insistent. Încă mai aşteptăm ca un Dumnezeu iubitor şi puternic să acţioneze conform unor
reguli care ni se par nouă corecte aici, pe pământ. De ce nu o face?
Acceptarea nedreptăţii
Orice fiinţă umană se confruntă la un moment dat în viaţă cu întrebările chinuitoare
care l-au făcut pe Iov să tremure îngrozit. Este Dumnezeu nedrept?
Nevestei lui Iov i s-a părut că există o singură soluţie rezonabilă: „Blestemă pe
Dumnezeu şi mori!", l-a sfătuit ea. De ce să se agaţe de convingerea pur sentimentală că
Dumnezeu este iubitor, când cele se i se întâmplaseră dovediseră cu vârf şi îndesat
contrariul? În acest secol, similar cu cel în care a trăit Iov, nenumăraţi oameni au ajuns să
fie de acord cu ea. Unii scriitori evrei ca Jerzy Kosinski şi Elie Wiesel, au avut la început
o puternică credinţă în Dumnezeu, dar aceasta s-a mistuit în camerele de gazare ale
holocaustului. Confruntaţi cu cea mai cumplită nedreptate a istoriei, ei au ajuns la
concluzia că este imposibil ca Dumnezeu să existe. (Cu toate acestea, instinctele umane nu
se pot reprima. Kosinski şi Wiesel nu-şi pot ascunde indignarea ca şi când s-ar simţi şi ei
trădaţi. Ei pierd din vedere întrebarea de fond, şi anume: De unde provine acest simţ
primar al dreptăţii cu care suntem înzestraţi noi, oamenii? La urma urmelor, de ce ne
aşteptăm ca lumea să fie dreaptă?)
Alţii, la fel de îngrijoraţi de nedreptatea ce domneşte în lume, nu ajung să nege
existenţa lui Dumnezeu. În schimb, ei propun o altă variantă: poate că Dumnezeu ştie că
viaţa este nedreaptă, dar nu poate face nimic. Rabinul Harold Kushner a adoptat această
poziţie în cartea sa de mare succes When Bad Things Happen to Good People [ Când
oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele]. După ce şi-a văzul fiul murind de progerie (o
boală care produce îmbătrânirea prematură a ţesutului cutanat - n.tr.), Kushner a conchis că
„până şi lui Dumnezeu îi este greu să ţină haosul sub control" şi că Dumnezeu este „un
Dumnezeu al dreptăţii, nu al puterii".
Potrivit rabinului Kushner, Dumnezeu este frustrat, ba chiar mânios din cauza
nedreptăţii de pe această planetă la fel ca oricine alcineva, dar Îi lipseşte puterea de a
schimba această stare de fapt. Milioane de cititori au găsit o consolare în Dumnezeul
zugrăvit de Kushner, care pare plin de compasiune, însă neputincios. Mă întreb însă cum
percep aceşti oameni ultimele cinci capitole ale cărţii Iov, în care găsim pledoaria de
„autoapărare" a lui Dumnezeu, Nici un alt pasaj din Biblie nu ne înfăţişează mai impresio-
nant puterea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu este atotputernic, de ce a ales cea mai
proastă situaţie cu putinţă în care puterea Lui era pusă sub semnul întrebării, pentru a-Şi
demonstra omnipotenţa? (Elie Wiesel spunea despre Dumnezeul descris de Kushner:
„Dacă acesta este Dumnezeu, de ce nu îşi dă demisia, ca să lase în locul Lui pe cineva mai
competent?")
O a treia categorie de oameni evită problema nedreptăţii aţintindu-şi privirile în viitor,
când în Univers se va instaura dreptatea absolută. Nedreptatea este o situaţie temporară,
spun ei. Doctrina hindusă a karmei, care atribuie acestui crez o precizie matematică, a
calculat că un suflet are nevoie de 6800000 de reîncarnări pentru a se împlini dreptatea
perfectă. La capătul tuturor acestor reîncarnări, individul va fi experimentat cantitatea
exactă de suferinţă şi plăcere pe care o merită.
A patra abordare neagă pur şi simplu problema, persistând în ideea că lumea este
dreaptă. Propagând ideile prietenilor lui Iov, aceşti oameni cred că lumea funcţionează
potrivit unor reguli bine stabilite şi statornice; oamenii buni vor prospera, iar cei răi vor
pieri. Am întâlnii acest punct de vedere la biserica din Indiana, ai căror membri cred în
puterea vindecătoare a credinţei, şi îl aud aproape de fiecare dată când urmăresc emisiuni
religioase televizate, în care cutare pastor promite sănătate deplină şi prosperitatea
financiară oricărui om care le cere cu o credinţă sinceră.
Aceste promisiuni generoase sună extrem de atractiv, dar ele nu sunt întru totul
conforme realităţii. Bebeluşii care se îmbolnăvesc de SIDA in ulero de pildă, sau lunga
listă a sfinţilor persecutaţi din Foxe 's Book of Martyrs [Cartea martirilor]- cum se
potrivesc toate acestea cu doctrina care susţine dreptatea vieţii? Mi-ar fi plăcut să-i spun
lui Meg Woodson doar atât: „Viaţa este dreaptă, aşa că, dacă te rogi suficient de mult,
fiica ta nu va muri.44 Dar nu am putut să-i spun asemenea cuvinte, după cum acum nu-i
pot spune „Dumnezeu a luat-o pe Peggie pentru că ai făcut ceva rău". Ambele puncte de
vedere sunt prezentate în cartea Iov şi Dumnezeu le respinge în final pe amândouă.
E nevoie de o credinţă extraordinară pentru a susţine că viaţa este dreapta întru totul.
Cel mai adesea, reacţia creştinilor în faţa nedreptăţilor vieţii nu este de a le nega în
totalitate, ci de a le reduce la minimum. Asemenea prietenilor lui Iov, ei caută motive
ascunse care ar sta în spatele suferinţei:
„Dumnezeu vrea să te înveţe ceva. Ar trebui să te simţi onorat, nu nefericit, pentru
şansa de a te bizui pe El, prin credinţă."
„Gândeşte-te la toate celelalte binecuvântări de care ai parte-cel puţin, eşti în viaţă.
Sau eşti doar un credincios de vremuri bune?"
„Tu eşti supus acum unui antrenament, ai şansa să-ţi exersezi noi muşchi ai credinţei.
Nu-ţi fă griji- Dumnezeu nu-ţi va da mai multă suferinţă decât poţi duce44.
„Nu te mai plânge atâta! Profită de şansa asta ca să-ţi dovedeşti credinţa în faţa
necredincioşilor."
„Întotdeauna cineva suferă mai mult decât tine. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu, în ciuda
problemelor cu care te confrunţi."
Prietenii lui Iov i-au oferit diferite versiuni ale acestor mostre de înţelepciune şi fiecare
dintre ele conţine un sâmbure de adevăr. Dar cartea Iov demonstrează clar că aceste
„sfaturi utile" nu oferă un răspuns la întrebările celui care suferă. Era medicamentul
nepotrivit, administrat la momentul nepotrivit.
Şi, în sfârşit, mai există o cale de a explica nedreptatea acestei lumi. După ce a ascultat
toate alternativele, Iov a ajuns la concluzia pe care am sugerat-o eu pentru a rezuma într-o
singură propoziţie mesajul întregii cărţi, şi anume: Viaţa este nedreaptă! Iov a ajuns la
această concluzie mai mult ca o reacţie reflexă decât prin meditaţie filozofică asupra
vieţii, aşa cum ni se întâmplă tuturor celor care trecem prin suferinţă. „De ce mie?" ne
întrebăm. „Cu ce am greşit?"
Un Iov modern
Lucrând la cartea aceasta, mi-am propus să cunosc cât mai mulţi oameni care s-au
simţit trădaţi de Dumnezeu. Voiam să am mereu în minte privirea lor, expresia de
dezamăgire şi îndoială de pe chipul lor. Când a venit timpul să scriu despre cartea Iov, am
decis să vorbesc cu unul dintre cunoscuţii mei, a cărui viaţă seamănă izbitor cu cea a lui
Iov, un bărbat pe care îl voi numi în continuare Douglas.
Pentru mine, Douglas este „neprihănit" în acelaşi sens ca şi Iov: nu este perfect,
desigur, dar este un exemplu de credincioşie. După ani şi ani de pregătire
psihoterapeutică, a renunţat la o caricră de succes pentru a pune bazele unei lucrări
creştine urbane. Necazurile lui Douglas începuseră cu câţiva ani în urmă, când soţiei lui i
se descoperise un nodul la sân. Chirurgii i-au extirpat sânul, dar peste doi ani cancerul s-a
extins la plămâni. Douglas a preluat multe din grijile gospodăriei şi din datoriile părinteşti,
în timp ce soţia sa se lupta cu efectele insuportabile ale chimioterapiei. Uneori nu asimila
nimic din ce mânca. I-a căzut părul. Se simţea în permanenţă obosită şi vulnerabilă în faţa
temerilor şi a depresiei.
Într-o noapte din această perioadă de criză, pe când Douglas se afla la volan alături de
soţia şi fiica sa în vârstă de doisprezece ani, un şofer beat a intrat pe contrasens, izbind
frontal maşina în care se aflau. Soţia lui Douglas a fost zdruncinată puternic, dar nu a
suferit nici o vătămare. Fiica lui şi-a rupt mâna şi a fost tăiată la faţă de cioburile
parbrizului spart. Douglas a fost cel mai grav rănit, suferind o lovitură puternică la cap.
De la acel accident, Douglas a început să facă migrene imprevizibile. Nu putea să
muncească cu normă întreagă iar uneori devenea dezorientat şi îşi pierdea memoria. Cel
mai rău a fost faptul că accidentul i-a afectat vederea pentru totdeauna. Un ochi îi fugea
necontrolat, incapabil să se concentreze asupra unui punct fix. A rămas cu vederea dublă
şi cu dificultatea de a coborî singur scările. Douglas s-a deprins cu aceste dizabilităţi, cu o
singură excepţie: nu putea să citească fără întrerupere, mai mult de o pagină sau două.
Toată viaţa iubise cărţile. Acum era obligat să se limiteze la lectura unui număr restrâns de
cărţi şi la ritmul lent al cărţilor audio.
Când l-am sunat pe Douglas ca să-l rog să-mi acorde un interviu, mi-a propus să luăm
împreună micul dejun; înainte de momentul întâlnirii, mi-am adunat forţele, pregătindu-
mă să fac faţă unei dimineţi difîcilc. Mai luasem până atunci interviuri mai multor
persoane, şi eram familiarizat cu o gamă largă de motive de dezamăgire cauzată de
Dumnezeu. Dacă exista cineva care avea dreptul să fie supărat pe Dumnezeu, Douglas era
acela. Tocmai în cursul acelei săptămâni, soţia lui primise de la spital un raport medical
descurajam: mai avea o pată pe plămân.
În timp ce ni se servea micul dejun, am început să povestim despre cele petrecute în
viaţa noastră în răstimpul de când nu ne mai văzusem. Douglas mânca foarte atent şi cu
mare grijă. Ochelarii cu lentile groase îi corectau cât de cât vederea, dar trebuia să facă un
efort de concentrare doar pentru a-şi duce furculiţa la gură. Mă sileam să-l privesc direct
în ochi atunci când îmi vorbea, încercând să ignor ochiul său care o lua razna, făcându-i
dificilă concentrarea. În final, după ce am terminat de mâncat şi i-am cerut chelneriţei să
ne mai aducă nişte cafea, i-am spus despre cartea pe care o scriam despre dezamăgirile
provocate de Dumnezeu. „Ai putea să-mi vorbeşti despre dezamăgirile pe care le-ai
resimţit tu?" l-am întrebat. „Ce lecţie ai învăţat din experienţa ta care ar putea fi de ajutor
şi altcuiva care trece prin necazuri?"
Douglas a rămas tăcut un timp destul de îndelungat. Şi-a mângâiat barba căruntă, de
culoarea piperului, cu privirea aţintită în gol undeva în spatele meu. Pentru o secundă, m-
am întrebat dacă nu cumva mintea sa făcuse un „scurt-circuit". În cele din urmă a spus:
„Ca să-ţi spun adevărul, Phillip, nu m-am simţit dezamăgit de Dumnezeu în nici un fel."
Am rămas cu gura căscată. Douglas, foarte sincer de felul său, fusese întotdeauna
împotriva formulelor simpliste ale mărturiilor din emisiunile religioase de genul: „Rănile
mele transformate în stele!" Aşteptam o explicaţie din partea lui.
„Am să-ţi explic. Am învăţat, mai întâi din pricina bolii soţiei mele, dar mai ales din
pricina accidentului, să nu-L confund pe Dumnezeu cu viaţa. Nu sunt un stoic. Sunt la fel
de îndurerat din pricina celor întâmplate cum ar fi oricare altul în locul meu. Am libertatea
de a blestema nedreptăţile vieţii şi de a-mi descărca durerea şi mânia. Dar cred că
Dumnezeu simte la fel în legătură cu acel accident- durere şi mânie. Nu-L învinuiesc pe El
pentru cele întâmplate."
Douglas a continuat: „Am învăţat să privesc dincolo de realitatea fizică, palpabilă a
acestei lumi, la realitatea spirituală. Noi avem tendinţa de a gândi: «Viaţa ar trebui să fie
dreaptă, pentru că Dumnezeu este drept.» Dar Dumnezeu nu este totuna cu viaţa noastră,
iar dacă Îl confund pe Dumnezeu cu realitatea fizică a vieţii -având pretenţia să mă bucur
mereu de o sănătate perfectă, de pildă -nu fac decât să mă expun riscului unei dezamăgiri
zdrobitoare.
„Existenţa lui Dumnezeu, şi chiar dragostea Sa pentru mine, nu depind de starea mea
de sănătate. Ca să fiu sincer, am avut mai mult timp şi mai multe ocazii să lucrez la relaţia
mea cu Dumnezeu de când am această deficienţă decât înainte."*
Scena era de o ironie amară. De luni de zile eram absorbit de eşecurile credinţei,
căutând să aflu povestea oamenilor dezamăgiţi de Dumnezeu. Mă oprisem la Douglas
convins că ar fî întruchiparea perfectă a unui Iov modern şi mă aşteptasem la o izbucnire
vehementă de nemulţumire din partea lui. Ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat era să
primesc o lecţie de credinţă de nota 10.
„Dacă reuşim să ne clădim o relaţie cu Dumnezeu, independent de circumstanţele vieţii
noastre", a continuat Douglas, „vom putea să ne agăţăm de ea atunci când ne prăbuşim
fizic. Putem învăţa să ne încredem în Dumnezeu în pofida oricăror nedreptăţi ale vieţii. Nu
este acesta mesajul principal al lui Iov?"
Chiar daca delimitarea strictă a lui Douglas între „realitatea fizică" şi „realitatea
spirituală" nu-mi era tocmai pe plac, teoria sa mi se părea interesantă. În ora care a urmat
am studiat Biblia împreună, pentru a verifica cum se aplicau ideile sale. În deşertul Sinai,
promisiunile lui Dumnezeu legate de succesul în plan fizic, material-sănătate, prosperitate
şi victorii militare-nu au ajutat cu nimic la creşterea spirituală a israeliţilor. Şi majoritatea
eroilor Vechiului Testament (Avraam, losif, David, Ilie, leremia, Daniel) s-au confruntat
cu încercări asemănătoare celor prin care a trecut Iov, Pentru fiecare dintre aceştia au
existat momente în care realitatea fizică a făcut ca Dumnezeu să le apară ca duşman. Însă
toţi au reuşit să-şi păstreze încrederea în Dumnezeu, în ciuda greutăţilor. Procedând în
telul acesta, credinţa lor a evoluat de la o „credinţă pe bază de contract" -am să-L urmez pe
Dumnezeu dacă se va purta bine cu mine -la o relaţie capabilă să depăşească orice
încercări şi greutăţi.
La un moment dat, uitându-se la ceas. Douglas şi-a dat seama că întârziase la o altă
întâlnire. Şi-a luat haina grăbit şi s-a ridicat să plece, dar mai întâi s-a aplecat înspre mine,
spre a-mi împărtăşi un ultim gând: „Îţi sugerez să mergi acasă şi să citeşti din nou povestea
vieţii lui Isus. Oare cu El viaţa a fost «dreaptă»? în ce mă priveşte, crucea mi-a spulberat
pentru totdeauna prezumţia iniţială că viaţa ar fi dreaptă."
Răspunsul lui Douglas mi a amintit de o afirmaţie a Dr. Paul Brand, Fiind întrebat, într-o
împrejurare, „Unde este Dumnezeu când sufăr?", Dr. Brand a răspuns, „El este în tine, cel
care suferi, nu în ceea ce îţi produce suferinţă."
Am început prin a discuta cu Douglas despre Iov, şi iată că am sfârşit vorbind despre
Isus, iar faptul acesta mi-a rămas întipărit în minte: în Vechiul Testament unul dintre
favoriţii lui Dumnezeu a suferit o nedreptate cumplită, dar în Noul Testament însuşi Fiul
lui Dumnezeu a suferit mult mai mult.
Când m-am întors acasă, am urmat sfatul lui Douglas şi am citit din nou Evangheliile,
întrebându-mă cum ar fi răspuns Isus dacă ar fi fost întrebat direct: „Este viaţa nedreaptă?"
Nu am găsit nicăieri că ar fi negat existenţa nedreptăţii. Când Isus a întâlnit un om bolnav,
nu i-a ţinut o predică despre „acceptarea propriului destin"; El i-a vindecat pe toţi cei carc
au apelat la El. Iar comentariile Sale aspre referitoare la cei bogaţi şi puternici trădau fără
echivoc ceea cc gândea despre inechitatea socială. Fiul lui Dumnezeu a reacţionat la
nedreptăţile vieţii la fel ca oricare altul. Când a avut de-a face cu oameni suferinzi, a fost
profund mişcat şi le-a arătat compasiune. Când prietenul Lui Lazăr, a murit, Isus a plâns.
Când El însuşi a trecut prin suferinţă, a avut tendinţa de a fugi de ea, întrebând de trei ori
la rând dacă nu exista o altă cale.
Dumnezeu a răspuns la întrebarea despre nedreptate nu prin cuvinte, ci coborându-Se
pe pământ, prin actul întrupării. Iar Isus a fost dovada în carne şi oase a ceea ce simte
Dumnezeu vizavi de nedreptate, luând asupra Lui „povara" vieţii, realitatea fizică sub
forma ei cea mai nedreaptă. El a oferit răspunsul final şi condensat la toate întrebările
referitoare la bunătatea lui Dumnezeu. (În timp ce citeam Evangheliile, m-am gândit că
dacă noi, toţi cei ce alcătuim Trupul lui Hristos, ne-am trăi viaţa aşa cum a făcut-o El-
ingrijindu-i pe cei bolnavi, hrânindu-i pe cei flămânzi, împotrivindu-ne puterilor
diavolului, mângâindu-i pe cei ce plâng şi răspândind Vestea cea Bună a dragostei şi
iertării-poate că întrebarea: „Este Dumnezeu nedrept?" nu ar mai fi atât de presantă în ziua
de azi.)
 Marea nedreptate

Este Dumnezeu nedrept? Răspunsul depinde de măsura în care Î1 asociem pe

Dumnezeu cu viaţa pe care o trăim. Incontestabil, viaţa pe pământ este nedreaptă. Douglas
a avui dreptate atunci când a afirmat că Crucea a stabilit acest adevăr o dată pentru
totdeauna.
Scriitorul Henri Nouwen istoriseşte povestea unei familii pe care a cunoscut-o în
Paraguay. Tatăl, medic de profesie, a protestat împotriva dictaturii militare din această ţară
şi împotriva încălcării drepturilor omului. Poliţia locală s-a răzbunat arestându-l pe fiul său
adolescent şi torturându-1 până la moarte. Orbiţi de furie, sătenii au vrut să transforme
funeraliile băiatului într-un amplu marş de protest, dar medicul a preferat alt mijloc de
protest. La înmormântare, tatăl a expus trupul băiatului aşa cum îl găsise în închisoare-
gol, acoperit de cicatricile lăsate de şocurile electrice, de arsurile de ţigară şi de bătăi.
Sătenii s-au perindat unul câte unul prin faţa cadavrului, care nu era aşezat în sicriu, ci
zăcea pe salteaua pătată de sânge din puşcărie. Expunerea grotescului acelei nedreptăţi a
fost cel mai teribil mijloc de protest care se putea imagina.
Oare Dumnezeu nu a făcut acelaşi lucru la Calvar? „Dumnezeu trebuie să sufere, nu tu
şi cu mine", spun cei care se înverşunează împotriva lui Dumnezeu din pricina nedreptăţii
vieţii. Injuria pe care am amintit-o mai devreme exprimă foarte bine lucrul acesta:
Blestemat să fie Dumnezeu. în ziua aceea. Dumnezeu chiar a fost blestemat. Crucea pe
care atârna trupul lui Isus, dezgolit şi acoperit de răni, expunea toată violenţa şi
nedreptatea acestei lumi. Crucea ne-a arătat deopotrivă cum este lumea în care trăim şi
cum este Dumnezeul nostru: o lume a nedreptăţii totale, un Dumnezeu al dragostei
jertfitoare.
Nimeni nu este scutit de durere sau dezamăgire -Dumnezeu însuşi nu a fost scutit de
acestea. Isus nu a oferit imunitate sau o cale de a scăpa de nedreptate ci, mai degrabă, o
cale de a trece prin ea, dincolo de ea. Aşa cum Vinerea Mare a demolat crezul nostru
instinctiv că viaţa ar trebui să fie dreaptă. Duminica Paştelor a adus cu sine o soluţie
surprinzătoare la dilema acestui Univers. O lumină a strălucit în întuneric.
E normal ca spiritul nostru natural de dreptate să nu moară uşor. Care dintre noi nu
tânjeşte uneori după mai multă dreptate, pe ici-pe colo în lumea aceasta? Mărturisesc că,
în adâncul inimii, şi cu visez la o lume care dispune de „un sistem de protecţie" împotriva
dezamăgirilor, o lume în care articolele publicate de mine să fie mereu agreate, în care
trupul meu să nu îmbătrânească, să nu devină neputincios, o lume în care cumnata mea să
nu dea viaţă unui copil cu afecţiuni ale creierului şi în care Peggie Woodson să trăiască
până la adânci bătrâneţi. Dar dacă îmi sprijin credinţa pe o astfel de lume, credinţa mea mă
va înşela. Nici chiar cele mai mari miracole nu pot să rezolve problemele acestei lumi:
până şi oamenii care au parte de vindecare fizică mor într-o zi.
Avem nevoie de mai mult decât de un miracol. Avem nevoie de ceruri noi şi de un
pământ nou, iar până le vom avea, nedreptatea nu va dispărea.
Un prieten al meu, zbătându-se să creadă într-un Dumnezeu iubitor, în mijlocul durerii
şi a suferinţei, a izbucnit o dată: „Singura scuză a lui Dumnezeu este Paştele!" Limbajul
este dur, neteologic, dar implică un adevăr obsedant. Crucea lui Hristos a biruit răul, dar
nu a biruit nedreptatea. Pentru asta aşteptăm Paştele. într-o bună zi, Dumnezeu va restaura
materia, readucând-o la starea ei nealterată, sub guvernarea Sa. Dar până atunci însă e bine
să ştim că ne trăim zilele în Sâmbăta Paştelor.

A ni se porunci să-L iubim pe Dumnezeu în ţoale lucrurile, fără a (ine cont de

momentele grele, este ca şi cum ni s-ar porunci să ne simţim bine când suntem
bolnavi, să cântăm de bucurie când murim de sete, să alergăm cu picioarele
rupte. Şi totuşi, aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Chiar şi în
momentele grele-mai ales în cele grele- să-L iubeşti.
PREDHRICK BUECHNIIR

Referinţe biblice: Iov 2L 2.„Da, am vorbit, fără să Ie înţeleg, de minuni care sunt mai pe sus
de mine şi pe care nu le pricep."
 Iov 42 :3

De ce nu ne dă Dumnezeu
explicaţii

S pre sfârşitul cărţii Iov, tânărul şi înflăcăratul Elihu rosteşte o cuvântare tăioasă, în care
ridiculizează dorinţa lui Iov de a se întâlni cu Dumnezeu. „Crezi că lui Dumnezeu Îi pasă
de o creatură neînsemnată, ca tine? Îţi închipui că Atotputernicul Dumnezeu, Creatorul
Universului, Se va coborî pe pământ ca să Se întâlnească cu tine? Oare îţi datorează ţie
vreo explicaţie? Vino-ţi în fire, Iov!"
În timp ce Elihu îşi continuă monologul, un nor mic apare la orizont, chiar în spatele
lui. Pe măsură ce norul se apropie, aducând cu sine o furtună în plină dezlănţuire, o Voce
fără seamăn răsună din înălţimi. Frumoasa cuvântare a Iui Elihu se încheie brusc, iar Iov
începe să tremure. Dumnezeu însuşi a apărut la faţa locului. El a venit să răspundă
personal acuzaţiilor lui Iov la adresa presupusei Sale nedreptăţi.
Dacă Iov reprezintă principalul caz din Biblie de credincios dezamăgit de Dumnezeu,
în mod incontestabil această vorbire din mijlocul furtunii ar trebui să ne pună pe gânduri
de fiecare dală când ne simţim derutaţi şi cuprinşi de îndoială. Ce are, aşadar, Dumnezeu
de spus în apărarea Sa?
Îmi trec prin minte câteva lucruri pe care Dumnezeu le-ar fi putut spune:
„Iov, îmi pare cu adevărat, rău pentru cele întâmplate. Ai fost supus multor încercări
nedrepte în numele Meu, şi sunt mândru de tine. Nu ştii cât de mult înseamnă lucrul acesta
pentru Mine, şi pentru întregul univers." Câteva complimente, un pic de compasiune, sau
cel puţin o explicaţie sumară a celor petrecute „în spatele cortinei", în lumea nevăzută-
toate acestea i-ar fi adus lui Iov o oarecare consolare.
Dumnezeu nu spune însă nimic dc genul acesta. Ba încă, „replica" Lui conţine mai
multe întrebări decât răspunsuri. Ignorând toate cele treizeci şi cinci de capitole care
dezbat problema suferinţei, El Se dezlănţuie, verbal, într-o călătorie grandioasă prin
natură. Pare să-l conducă pe Iov de-a lungul unei galerii private în care sunt expuse
lucrările Sale preferate, zăbovind plin de satisfacţie asupra imaginilor înfăţişând capre de
munte, măgari sălbatici, struţi şi vulturi, uluit parcă de propria-I creaţie. Frumuseţea
versurilor de la sfârşitul cărţii Iov nu are rival în literatura universală. Totuşi, în timp ce
mă minunez de stilul magnific în care Dumnezeu descrie natura, mă simt oarecum intrigat.
Dintre toate momentele în care ar fi putut, să-i vorbească, de cc l-a ales Dumnezeu tocmai
pe acesta pentru a-i ţine lui Iov o lecţie de preţuire a naturii? Au vreo semnificaţie
cuvintele acestea?
În cartea sa intitulată Wishful thinking [Dorinţe1, Frederick Buechner face un rezumat
al cuvântării rostite de Dumnezeu. „Dumnezeu nu dă explicaţii. El se dezlănţuie. Îl
întreabă pe Iov cine se crede, de îndrăzneşte să-i pună asemenea întrebări. Îi spune că a
încerca să-i explice lucrurile care doreşte el să le înţeleagă este ca şi cum ar încerca să-l
explice pe Einstein unei moluşte... Dumnezeu nu ne dezvăluie modul în care a creat
sublima Sa lucrare. El Se revelează pe Sine."1 Mesajul care se ascunde în spatele acestor
versuri splendide este următorul: Iov, atâta vreme cât cunoşti aşa de puţin despre
guvernarea universului fizic, să nu-mi spui Mie cum trebuie guvernat universul moral.
„De ce mă tratezi atât de nedrept, Doamne?", se tânguie Iov de-a lungul întregii cărţi.
„Pune-Te puţin în locul meu."
„NU!!!", răsună, ca un tunet, răspunsul lui Dumnezeu. „Pune-te tu în locul Meu\ Atâta
vreme cât habar n-ai cum să faci soarele să răsară în fiecare dimineaţă, sau unde să presari
fulgerele pe bolta cerească, sau cum să creezi un hipopotam, să nu-Mi spui Mie cum să
cârniuiesc lumea. Taci din gură şi ascultă."
Impactul cuvântării lui Dumnezeu asupra lui Iov este aproape la fel de uimitor ca şi
cuvântarea în sine. Deşi Dumnezeu nu răspunde la întrebarea iniţială, privind necazul lui
Iov, forţa furtunii îl striveşte pe acesta. Iov se pocăieşte în praf şi cenuşă şi orice urmă de
dezamăgire pe care i-a provocat-o Dumnezeu dispare cu desăvârşire.
Ce nu putem noi şti
Noi, ceilalţi, care s-ar putea să nu auzim niciodată o voce din mijlocul furtunii, trebuie
să ne străduim să pricepem ce a vrut, de fapt, Dumnezeu să-i spună lui Iov. Ca să fiu
sincer, mie personal, răspunsul evaziv al lui Dumnezeu îmi creează tot atât de multe
probleme câte îmi lămureşte. Nu pot să îmi alung pur şi simplu din minte toate acele „De
ce?"-uri. Ele revin ori de câte ori stau de vorbă cu persoane ca Meg Woodson, ori de câte
ori propria-mi viaţă începe să se destrame.
Refuzul lui Dumnezeu de a răspunde la întrebările lui Iov nu esle deloc pe placul
minţii omului modern. Nouă nu ne place-mie nu îmi place-să ni se spună că există lucruri
care depăşesc puterea noastră de înţelegere. Am în bibliotecă o carte intitulată The
Enciclopedia of Ignorance [Enciclopedia ignoranţei], care prezintă numeroase domenii
ale ştiinţei care încă mai conţin pete albe pentru noi; însă oamenii de ştiinţă de
pretutindeni fac eforturi susţinute pentru a explora domeniile respective şi a elimina
lacunele din domeniul cunoaşterii. Oare nu este posibil ca Dumnezeu să fi îngrădit un
anumit domeniu al ştiinţei, elichetându-l drept „Enciclopedia ignoranţei teologice", încât
nici o fiinţă omenească să nu pătrundă vreodată acolo?
Oricât de mult m-aş împotrivi, aceasta este concluzia la care mă împinge Cartea lui
Iov. De ce este viaţa atât de nedreaptă? Când esle Dumnezeu autorul suferinţei şi în ce
împrejurări o îngăduie doar- şi care este diferenţa? De ce uneori Dumnezeu pare că tace şi
stă deoparte, iar alteori pare atât de cald şi de aproape? Când a avut cel mai bun prilej de a
rezolva această dilemă o dată pentru totdeauna, El S-a încruntat şi a scuturat din cap. De
ce să Se obosească să dea explicaţii? Nici Iov şi nici o altă fiinţă omenească nu ar putea să
priceapă.
Eu nu am răspuns la întrebările precise formulate de Iov, pentru că Dumnezeu nu ne-a
oferit nici unul. Pot doar să mă întreb de ce nu răspunde Dumnezeu, de ce trebuie să existe
o „Enciclopedie a ignoranţei teologice", întrucât păşesc pe un tărâm asupra căruia Biblia
păstrează tăcerea, ceea ce voi afirma în continuare sunt pure speculaţii. O fac pentru acei
oameni care nu sunt niciodată mulţumiţi dacă nu primesc un răspuns, pentru cei care nu
contenesc a-şi pune anumite întrebări, la care Dumnezeu refuză să răspundă.
Poate că Dumnezeu ne ţine în ignoranţă pentru că iluminarea nu ne-ar fi de ajutor.
Orice persoană aflată în suferinţă este frământată de aceleaşi întrebări chinuitoare: De
ce? De ce tocmai eu? Ce vrea Dumnezeu să îmi spună? în Cartea Iui Iov, Dumnezeu
ignoră întrebările legate de cauza răului şi Se concentrează, în schimb, asupra reacţiei
izvorâte din credinţa omului. Dar gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat daca Dumnezeu ar fi
răspuns direct la întrebările noastre. Noi trăim cu impresia că ne-ar fi mai uşor să îndurăm
suferinţa dacă i-am cunoaşte cauzele. Oare chiar aşa ar fi?
Am descoperii că există asemănări izbitoare între două cărţi din Biblie: Iov şi
Plângerile lui leremia. Iov privea descurajat la ruinele casei şi averii sale; autorul
Plângerilor privea descurajat la ruinele oraşului său. Ierusalim. Ambele cărţi exprimă
mânia, amărăciunea şi profunda dezamăgire cauzate de Dumnezeu. De fapl, numeroase
pasaje din Plângerile lui leremia par să parafrazeze fragmente ale mult mai vechii cărţi
Iov. Cu toate acestea, profetul care a scris Plângerile (probabil leremia), nu era în
necunoştinţă de cauză. El ştia exact de ce fusese distrus Ierusalimul: evreii încălcaseră
legământul lor cu Dumnezeu. Cunoaşterea cauzei însă nu i-a alinat cu nimic suferinţa, nici
nu a dus la dispariţia din sufletul lui a sentimentului de disperare şi abandonare. „Ca un
vrăjmaş a ajuns Domnul../4, a afirmai el, asemenea lui Iov. „Pentru ce să ne uiţi pe vecie şi
să ne părăseşti pentru multă vreme?", îl întreabă el pe Dumnezeu, în pofida faptului că ştie
prea bine răspunsurile - ele sunt evocate în mod detaliat în alte pasaje ale cărţii.
Ce explicaţie ar fi putut să-i mângâie pe un Iov, pe un Ieremia sau pe o Meg Woodson?
Cunoaşterea este un fenomen pasiv, ţine de intelect; suferinţa este un fenomen activ şi se
petrece la nivel fizic. Nici un răspuns de ordin intelectual nu va stinge suferinţa. Poate din
acest motiv L-a trimis Dumnezeu pe propriul Său Fiu ca singura soluţie la suferinţa
umană, pentru a o experimenta şi a o absorbi înlăuntrul fiinţei Sale. Întruparea nu a
„rezolvat" suferinţa omenească, dar cel puţin a reprezentat un răspuns activ şi personal.
Adevărul este că nu există cuvinte care să aibă mai multă putere decât Cuvântul însuşi.
Dacă speraţi să găsiţi în cartea Iov un răspuns la întrebarea „De ce?", veţi fi
dezamăgiţi. Dumnezeu a refuzat să răspundă, Iov şi-a retras întrebările, iar cei trei prieteni
s-au pocăit de toate părerile lor eronate. Isus a evitat şi El subiectul cauzei directe a
suferinţei. Când discipolii Săi au tras anumite concluzii în legătură cu omul orb din naştere
(Ioan 9) şi cu cele două catastrofe locale (Luca 13), Isus i-a mustrat. Pe baza dovezilor
biblice, mă simt nevoit să conchid că orice răspuns prompt şi direct la întrebarea „De ce?",
este pur şi simplu inaccesibil.
Ori de câte ori ne împotrivim uneia dintre prerogativele lui Dumnezeu, ne avântăm pe
un teren periculos. Chiar şi cu încercarea bine intenţionată de a alina durerea unui copil,
spunându-i „Dumnezeu l-a luat acasă pe tăticul tău pentru că l-a iubit mult", pătrundem pe
un tărâm în care Biblia operează peste limitele umane. În pofida faptului că nenumăratele
catastrofe din ziua de azi- prăbuşirea unor avioane, epidemii, asasinate comise la
întâmplare de un ucigaş în serie, otrăvirea premeditată cu anumite substanţe, foametea din
Africa -reclamă stringent o explicaţie cât mai plauzibilă, cartea Iov ne reaminteşte un lucru
important: Dumnezeu nu oferă o explicaţie.
2. Poate câ Dumnezeu ne lasă în ignoranţă pentru câ suntem incapabili să înţelegem
răspunsul.
Poate că refuzul maiestuos al lui Dumnezeu dc a răspunde la întrebările lui Iov nu a
fost o stratagemă; poate că El a ales să procedeze aşa din cauză că era conştient de
realitatea evidentă. O creatură măruntă, de pe o planetă minusculă, dintr-o galaxie
îndepărtată, pur şi simplu nu are cum sâ priceapă grandoarea acestui Univers. Este ca şi
cum ai încerca să descrii culorile unei persoane care s-a născut fără vedere, sau o simfonic
de Mozart unui surd din naştere, sau să explici teoria relativităţii unei persoane care n-are
habar ce sunt atomii.
Pentru a înţelege mai bine această chestiune, imaginează-ţi că încerci să comunici cu
minuscula creatură pe care o studiezi la microscop. Pentru acea creatură, „universul"' este
compus doar din cele două dimensiuni ale lamei de microscop; simţurile sale nu pot
percepe nimic din ceea ce se află dincolo de marginile lamei. Cum să-i transmiţi unei
astfel de creaturi conceptul de spaţiu, sau de înălţime, sau de adâncime? Privind „de sus"
tu poţi percepe lumea bidimensională a micii creaturi, precum şi lumea tridimensională
din jurul ei. De-acolo „de jos" însă creatura poate să perceapă doar o lume în două
dimensiuni.* În mod similar, lumea nevăzută există dincolo de capacitatea noastră de
percepţie-cu excepţia unor rare intervenţii din partea acesteia în „lumea" noastră, pe care
le calificăm drept miracole. Iov, şi tu şi eu, cu facultăţile noastre, nu suntem capabili să
înţelegem imaginea de ansamblu.
Regizorul şi producătorul de film Woody Allen a explorat, ca într-un joc, această
capacitate de percepţie axată pc „două lumi", în filmul său intitulat Purple Rose of Cairo -
Trandafirul roşu din Cairo. Mai întâi îl vedem pe eroul principal prin ochii Mici Farrow,
care îl urmăreşte jucându-şi rolul într-un film. Apoi, incredibil, eroul iese -literalmente-
din ecranul bidimensional al filmului şi intră pe scena teatrului din New Jersey; dintr-o
dată el ajunge în lumea „reală" a personajului interpretat de Mia Farrow, care rămâne
mută de uimire.
Antropologii consemnează un ,,gol de percepţie" similar la civilizaţiile îndepărtate. Daca
unui indian dintr-un sat din Papua Noua Guinee i se arată o fotografic reprezentând o
pădure, el vede doar nişte semne şi pete de culoare pe o bucată de hârtie. Trebuie ca, prin
exerciţii repetate, să înveţe să „vadă" că acea fotografie bidimensională conţine, de fapt,
imagini ale unor lucruri tridimensionale: păsări, copaci, cascade.
Lumea exterioară îi rezervă multe surprize eroului din film. Când cineva îi trage un
pumn, el cade jos, conştiincios, aşa cum fusese învăţat s-o facă pe ecran, dar îşi pipăie
obrazul cu uimire-parcă loviturile astea nu trebuiau să doară! Când sc sărută cu Mia, se
opreşte la un moment dat, aşteptând să intervină efectele speciale, menite să estompeze
imaginea. Iar atunci când cineva încearcă să-i explice ideea de Dumnezeu- „El este cel
care controlează totul. El este centrul în jurul căruia gravitează întreagul univers"- actorul
dă din cap aprobator, „O, te referi la dl. Mayer, proprietarul companiei cinematografice".
Toate percepţiile sale se limitează la lumea filmului.
În final, actorul se reîntoarce în ecranul bidimensional de unde a ieşit, şi încearcă să le
explice celorlalte personaje ce înseamnă lumea reală. Aceştia îl privesc nedumeriţi, de
parcă ar fi scăpat de la spitalul de nebuni. Bate câmpii. Doar nu există nici o „altă" lume;
pentru ei, doar lumea filmului este reală.
Woody Allen exprimă aceeaşi idee ca în exemplul cu creatura care are o percepţie
bidimensionala. Dacă una dintre lumi (cea bidimensională, sau lumea filmului) există
înăuntrul celeilate lumi, lucrul acesta nu poate fi perceput decât din perspectiva lumii
aflate la un nivel „superior" Aşadar, dacă extindem analogia la Cartea lui Iov, vom
constata că majoritatea întrebărilor lui Iov sunt legate de cele ce se petrec în lumea
„superioara", o lume ce depăşeşte puterea lui de înţelegere.
Dumnezeu Se află la un nivel „superior", într-o altă dimensiune. El nu face parte din
acest Univers; El a creat Universul într-un mod pe care noi nu-l putem pricepe, El nu este
limitat de spaţiu şi timp. El poate să păşească în lumea materială - de fapt, dacă ar face-o,
simţurile noastre nu ar avea cum să-L perceapă - dar asta înseamnă că El „intervine din
afară", asemenea regizorului care joacă şi el un rol în propria sa piesă, asemenea unei
persoane din lumea reală care are o scurtă apariţie în film.
O chestiune de timp
 A fost o dată o tânără fată numită Strălucire
A cărei viteză ei era mult mai mare decât a luminii.
Într-o zi, ea a plecat Pe o cale relativă
Şi s-a întors cu o seară înainte.
Modul în care percepem timpul evidenţiază, în mod deosebit, diferenţa uriaşă dintre
perspectiva lui Dumnezeu (de sus) şi a noastră; am ajuns la concluzia că această diferenţă
este cauza numeroaselor noastre întrebări râmase fară răspuns vizavi dc dezamăgirile
produse de Dumnezeu. Din acest motiv, crcd ar fi nimerit sâ facem o paranteză.
Sfântul Augustin a consacrat Cartea a 11-a din Confesiuni unei discuţii despre timp.
„Aşadar, ce este timpul?", începe el. „Dacă nu mă întreabă nimeni, ştiu; dacă vreau însă
să-i explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu." Când era întrebat, „Ce făcea Dumnezeu
înainte de creaţie?", Augustin răspundea că, întrucât Dumnezeu inventase timpul o dată cu
actul creaţiei, o astfel de întrebare era lipsită de sens şi nu făcea decât să trădeze
perspectiva dependentă de noţiunea de timp a celui care a punea întrebarea.* „Înaintea"
timpului este doar eternitatea, iar pentru Dumnezeu eternitatea este un prezent fără sfârşit.
Pentru Dumnezeu, o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani, ca o singură zi.2
Oare cum ar percepe Augustin tot ceea ce s-a petrecut din clipa în care Einstein a
descoperit legătura dintre timp şi spaţiu? Astăzi percepem timpul ca fiind un concept
relativ. Perceperea timpului, ni se spune, depinde de poziţia relativă a subiectului, lată, de
pildă, un exemplu apropiat de zilele noastre: în noaptea de 23 februarie, 1987, un
astronom din Chile a observat cu ochiul liber explozia unei supernove aflate la mare
distanţă, explozie atât de puternică încât, într-o secundă, a eliberat o cantitate de energie
egală cu cea pe care ar degaja-o soarele în zece miliarde dc ani. Dar se pune întrebarea:
oare fenomenul respectiv s-a petrecut într-adevăr în 23 februarie, 1987? Doar din
pespectiva locuitorilor planetei Pământ. În realitate, supernova a explodat cu 170000 de
ani înainte de 1987, dar lumina degajată în urma acelui fenomen extrem de îndepărtat,
străbătând circa 10 trilioane de kilometri pe an, a avut nevoie de 170000 de ani ca să
ajungă la galaxia noastră.
Acesta este punctul în care perspectiva „superioară" asupra eternităţii sfidează modul
nostru firesc de percepere a timpului. Imaginaţi-vă, dacă vreţi, o Fiinţă imensă, mai mare
decât întregul univers -atât de mare, încât Fiinţa respectivă există, simultan, pe pământ şi
în cosmos, în spaţiul pe care îl ocupa supernova 1987A. Ei bine , ce reprezintă anul 1987
pentru această Fiinţă?

Martin Lulher nu a fost la fel de politicos. „Întrebat fiind unde a fost Dumnezeu înainte să
fi existat cerul, Sf. Augustin a răspuns: «Era în Sine.» Când aceeaşi întrebare mi-a fost
pusă mie, i-am răspuns celui ce m-a întrebat: «Pregătea iadul pentru spiritele leneşe,
trufaşe, instabile şi curioase ca tine.»"
Depinde de perspectiva din care privim. Din perspectiva noastră, a celor de pe pământ,
Fiinţa „a asistat" la cele petrecute în anul 1987, deci inclusiv la descoperirea supernovei
1987A. Însă, din perspectiva supernovei 1987A, în momentul respectiv Fiinţa a asistat la
ceva ce pământul avea să experimenteze abia peste 170000 de ani! Aşadar, Fiinţa observă
simultan atât trecutul (de pe pământ, Ea a văzut explozia supernovei, petrecută în urmă cu
170000 de ani), prezentul (evenimentele petrecute pe pământ în anul 1987), şi viitorul
(ceea ce se petrece „în momentul prezent" cu supernova 1987A, iar locuitorii Terrei vor
afla abia peste 170000 de ani).
O astfel de Fiinţă, mare cât Universul, ar putea, din punctul Său de observaţie, să vadă
ce se petrece în oricare punct al universului în orice moment. De pildă, dacă ar vrea să ştie
ce se întâmplă cu soarele chiar în acest moment, Ea poate să „privească" din perspectiva
soarelui. Dacă vrea să vadă cum era soarele în urmă cu opt minute, poate „privi" de pe
pământ- este exact răstimpul de care are nevoie lumina ca să străbată cele 160 de trilioane
de kilometri care despart soarele de pământ.
Analogia este inexactă, întrucât încătuşează această Fiinţă supremă în conceptul de
spaţiu, chiar dacă o eliberează de limitarea în timp. Totuşi, ilustraţia respectivă ne ajută să
înţelegem cât de limitat este sistemul nostru de percepere a curgerii timpului în ordine
cronologică: „Mai întâi are loc fenomenul A, apoi B." Dumnezeu care transcende atât
spaţiul cât şi timpul, poate vedea ce se petrece pe pământ într-un mod pe care noi putem
doar să-l intuim, fără să-l înţelegem deplin.
Astfel de noţiuni nu sunt deloc fanteziste. Elevii de liceu învaţă la fizică o teorie
potrivit căreia astronauţii viitorului vor călători în spaţiu cu o viteză mai mare decât viteza
luminii, ceea ce înseamnă că se vor întoarce mai tineri decât au plecat. Teorii care, doar cu
zece ani în urmă, ar fi părut pure speculaţii, sunt adeverite azi de cercetătorii moderni, care
proiectează raze laser de pe lună şi lansează în spaţiu dispozitive atomice de măsurare a
timpului. Ştiinţa transformă fantezia în realitate: „Este o memorie atât de slabă, biata de ea
funcţionează doar înapoi!", i-a spus Regina Albă lui Alice, în Ţara Minunilor.

Dumnezeu şi timpul
Încă o analogie: ca scriitor, eu trăiesc în două „zone temporale" diferite. Prima este
zona temporală a lumii reale, care este compusă din obiceiurile mele zilnice de a mă trezi,
îmbrăca, de a lua micul dejun şi, în cele din urmă, de a pleca la birou să planific capitole,
pagini şi cuvinte pe care urmează să le aştern pe hârtie. Între timp, cartea la care lucrez dă
naştere unei alte lumi, ireale de data aceasta, care conţine în sine propria sa zonă
temporală.
Dacă aş scrie o carte de ficţiune, aş putea serie aceste două propoziţii: „Se auzi ţârâitul
telefonului. Într-o clipită, ea se sculă de pe sofa şi alergă să ridice receptorul." În carte,
secvenţa timpului este următoarea: telefonul sună, personajul răspunde imediat. Dar în
afara cărţii, în lumea autorului, este posibil ca cele două propoziţii să fie despărţite de
minute, ore sau chiar de zile întregi. Se poate întâmpla ca eu să îmi închei ziua de lucru cu
propoziţia „Se auzi ţârâitul telefonului", iar apoi să plec în vacanţă două săptămâni.
Indiferent cât timp va trece până când mă reapuc de scris, eu sunt nevoit să mă supun
legilor ce cârmuiesc lumea temporală a cărţii mele. În nici un caz nu aş putea să scriu: „Se
auzi ţârâitul telefonului. După două săptămâni, ea s-a sculat şi a ridicat receptorul."
Amestecarea celor două lumi ar naşte o absurditate.
După ce termin cartea, într-un mod caracteristic mie, ca autor al cărţii respective,
conţinutul ei mă urmăreşte pretutindeni. „De sus", eu pot să văd tot firul poveştii:
introducerea, cuprinsul şi deznodământul. Nimeni altcineva nu poate face lucrul acesta -
decât dacă parcurge cartea, în timp, citind-o propoziţie cu propoziţie.
Motivul pentru care caut să recurg la analogii este că analogiile sunt singurul mijloc
prin care ne putem imagina istoria omenirii aşa cum o vede Dumnezeu. Noi percepem
istoria ca pe o înşiruire de scene statice, care se succed una după alta, ca un film desfăşurat
de pe o rolă; însă Dumnezeu vede tot filmul dintr-o dată. El Îl vede, simultan, din
perspectiva unei stele îndepărtate şi din perspectiva sufrageriei mele, unde eu suni şi mă
rog. Îl vede pe tot, ca pe o carte parcursă în întregime, nu propoziţie după propoziţie sau
pagină după pagină.
Noi nu putem decât să ne facem o idee vagă asupra acestei perspective. Doar
conştientizarea incurabilei noastre limitări temporale ne poate ajuta să înţelegem de ce nu
a răspuns Dumnezeu la „De ce?"-ul lui Iov. În schimb, Dumnezeu a replicat prin etalarea
unora dintre fenomenele fundamentale care se petrec în Univers şi pe care Iov nu era în
stare să le priceapă, avertizându-1, totodată, să lase restul în seama Lui. Poate că
Dumnezeu ne lasă în această stare de ignoranţă pentru ca nici Iov, nici Einstein, nici tu sau
eu nu avem cum să înţelegem perspectiva „de sus".
Noi nu avem cum să înţelegem ce fel de „reguli" se aplică unui Dumnezeu care trăieşte
în afara timpului, aşa cum percepem noi această noţiune, şi care intervine din când în
când, păşind în timp. Gândiţi-vă la confuzia care pluteşte în jurul noţiunii de
„precunoaştere4. Ştia Dumnezeu dinainte că Iov Îi va rămâne credincios şi de aceea a
câştigat pariul? Dacă aşa stau lucrurile, se mai poate spune că a fost într-adevăr un pariu?
Sau ce e cu calamităţile naturale de pe pământ? Dacă Dumnezeu ştie dinainte ce urmează
să se întâmple, nu merită El să fie învinuit? În lumea noastră, dacă o persoană ştie dinainte
că într-o maşină din parcare urmează să explodeze o bombă şi, cu toate acestea, nu anunţă
autorităţile, va fi judecată pentru tăinuire, chiar complicitate. Prin urmare, este Dumnezeu
„răspunzător44 pentru tot ceea ce se întâmplă, inclusiv pentru evenimentele tragice,
întrucât ştie despre acestea dinainte?
Însă-şi acesta s-ar putea să fie principalul mesaj al cuvântării dinamice a lui Dumnezeu
adresate lui Iov -nu putem să-I aplicăm lui Dumnezeu regulile noastre simpliste. Însuşi
cuvântul cunoaştere denotă faptul că există o problemă, căci acest cuvânt exprimă punctul
de vedere al omului încătuşat în dimensiunea temporală, care se ghidează după principiul
suecesiunii cronologice a evenimentelor, A urmat de 13. in sens strict literal. Dumnezeu nu
ne „vede dinainte" săvârşind anumite lucruri. EI ne vede, pur şi simplu, săvârşindu-le într-
un prezent etern. Şi ori de câte ori vrem să înţelegem care este rolul lui Dumnezeu într-un
anumit eveniment, în mod inevitabil, noi vom vedea lucrurile „de jos", şi vom judeca
atitudinea Lui pe baza standardelor fragile ale unei etici profund dependente de
temporaiitate. într-o bună zi vom interpreta într-o lumină cu totul diferită întrebări ca:
„Dumnezeu a provocat prăbuşirea acelui avion?"
Îndelungata controversă din sânul bisericii pe tema cunoaşterii şi a predestinării
ilustrează încercările noastre stângace dc a înţelege ceea ce, penlru noi, are sens doar în
contextul dimensiunii temporale. Într-o altă dimensiune, în mod cert, vom privi cu totul
altfel la aceste chestiuni. Biblia sugerează perspectiva „de sus4' în unele dintre cele mai
enigmatice pasaje ale sale. Ea ne spune că Hristos „...a fost cunoscut mai înainte de
întemeierea lumii...", adică înainte de Adam şi de Cădere, prin urmare înainte să se nască
însăşi nevoia de răscumpărare din păcat. Ne mai spune că harul şi viaţa veşnică ne-au fost
dale „în Hristos Isus, înainte de veşnicii...44. Cum se poate spune despre un fapt că s-a
petrecut „înainte de începutul timpului"? O astfel de exprimare sugerează o cântărire a
lucrurilor din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care transcede timpul. Înainte să creeze
timpul, El a făcut pregătiri în vederea răscumpărării unei omeniri căzute, omenire care nici
nu exista încă! Dar atunci când a „păşit în timp" (aşa cum eu, ca autor, pot să mă introduc
pe mine însumi în cartea pe care o scriu). Dumnezeu a trebuit să trăiască şi să moară
potrivit legilor din lumea noastră, încătuşat în dimensiunea temporală.
Prezentul etern
Într-un anumit sens, şi noi oamenii percepem timpul ca pe un nesfârşit prezent. Este
adevărat, îl trăim secvenţial-mai intâi este dimineaţă, apoi după-amiază, apoi seară- dar
gândim numai în prezent. Când mă gândesc la micul dejun pe care l-am luat azi-dimineaţă,
gândesc în prezent, despre ce s-a petrecut în trecut. Când mă gândesc la cina pe care o voi
lua deseară, gândesc în prezent la ceva ce va avea loc în viitor. Pentru că exist numai în
prezent, pot percepe trecutul şi viitorul numai din perspectiva prezentului. Înţelegerea
acestui fapt ne ajută să aruncăm o privire în prezentul veşnic din perspectiva căruia „vede"
Dumnezeu lumea. Aceasta ar putea să explice tratamentul consecvent pe care îl aplică
Biblia oamenilor care se îndoiesc de Dumnezeu. Acestor oameni, încătuşaţi în prezent,
dezamăgiţi de Dumnezeu, Biblia le oferă două remedii: să-şi aducă aminte de trecut şi să
se gândească la viilor. În Psalmi, în Profeţi, în Evanghelii şi în Epistole, Biblia ne
îndeamnă mereu să privim în urmă şi să ne aducem aminte de lucrările măreţe ale lui
Dumnezeu. El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi lacov, Cel care i-a eliberat pe evrei din
robie, din Egipt. El este Dumnezeul care, din dragoste, Şi-a trimis Fiul să moară şi care
apoi L-a înviat din morţi. Concentrându-ne prea îndeaproape asupra a ceea ce ne-am dori
să facă Dumnezeu pentru noi, s-ar putea să pierdem din vedere ceea ce El a făcut deja.
De asemenea, Biblia ne îndeamnă să privim în viitor. Pentru oamenii dezamăgiţi de
pretutindeni- evreii duşi în captivitate în Babilon, creştinii prigoniţi din Imperiul Roman,
sau din Iran, sau din Africa de Sud, sau din Albania- profeţii au prevestit o lume viitoare
în care va domni pacea, dreptatea şi fericirea, şi ne-au îndemnat să ne trăim viaţa în
lumina acestui viitor, zugrăvit de ei. Suntem noi azi în stare să trăim „ca şi cum"
Dumnezeu ar fi iubitor, iertător, milos şi atotputernic, chiar dacă obstacolele din prezent
ne obturează perspectiva? Profeţii decretează că istoria va fi hotărâtă nu de trecut sau de
prezent, ci de viitor.
Motivul pentru care am făcut o paranteză atât de largă pe tărâmul misterios al noţiunii
de timp este acela că, personal, sunt de părere că nu există un alt răspuns la problema
nedreptăţii. Indiferent de felul cum am raţiona, uneori Dumnezeu va părea nedrept,
privind din perspectiva unor fiinţe încătuşate în dimensiunea temporală. Abia la sfârşitul
timpului, când vom fi atins nivelul perspectivei lui Dumnezeu, când tot răul va fi fost
pedepsit, sau iertat, toate bolile vindecate, şi întregul univers restaurat- abia atunci va
domni dreptatea. Atunci vom înţelege care a fost rolul celui rău, al Căderii şi al legilor
naturale într-o anumită situaţie considerată „nedreaptă" cum ar fi bunăoară, moartea unui
copil. Până atunci nu vom şti nimic din toate acestea şi nu putem decât să ne încredem în
Dumnezeu, căci El ştie.
Dacă nu vom ajunge să cunoaştem multe detalii, aceasta nu se va întâmpla pentru că
lui Dumnezeu îi place să ne ţină în întuneric, ci pentru că noi nu avem capacitatea de a
absorbi atât de multă lumină. Dumnezeu vede dintr-o singură privire ce se petrece în lume
şi ştie care va fi sfârşitul istoriei. Însă bielele creaturi încătuşate în timp posedă o
capacitate de înţelegere primitivă: tot ce putem face este să lăsăm timpul să treacă. De-abia
după ce istoria îşi va fi încheiat cursul vom înţelege în ce sens „...toate lucrurile lucrează
împreună spre bine...". Credinţa înseamnă să crezi dinainte ceea ce va căpăta sens abia mai
târziu.
Am un prieten pe care Îl irită nespus această definiţie a credinţei: „Să nu îl învinuieşti
niciodată pe Dumnezeu pentru lucrurile rele, dar să te grăbeşti să-I atribui lucrurile bune
de fiecare dată!" În mod paradoxal, prietenul meu are dreptate. Cred că, uneori, credinţa
presupune să te încrezi în Dumnezeu chiar şi atunci când, aparent, nu ai nici o dovadă a
prezenţei Sale -aşa cum a făcut Iov. Să te încrezi în bunătatea Lui supremă, o bunătate
care transeende timpul, o bunătate pe care timpul nu a ajuns-o încă din urmă.
Cel Veşnic ne poate întâlni, potrivit măsurătorilor noastre actuale, într-o zi
sau (mai degrabă) într-un minut sau într-o secundă; însă noi am atins ceva
ce nu poate fi nicidecum măsurat în timp, indiferent de durata sa. De aici
nădejdea noastră de a ne elibera în final, orice s-ar întâmpla, dacă nu
complet de timp (asta s-ar putea să nu corespundă umanităţii noastre
intrinseci), cel puţin de tirania, de sărăcia unitate rală a timpului, pentru a-l
stăpâni noi, în loc de a fi stăpâniţi de el, şi, în felul acesta, de a vindeca acea
rană permanent sângerândă pe care ne-o provoacă simpla lui curgere şi
nestatornicie, atât în momentele în care suntem fericiţi, cât şi în cele în care
 suntem nefericiţi. Căci suntem atât de puţin împăcaţi cu trecerea timpului,
încât suntem de-a dreptul buimăciţi de acest fenomen. „Ce-a mai crescut!",
exclamăm, „ Cum zboară t i m p u l ! d e parcă latura universală a vieţii ar fi
în permanenţă ceva nou. Reacţia e tot atât de ciudată pe cât ar fi de surprins
un peşte de faptul că apa e udă. Iată un lucru cu adevărat ciudat; în afară,
desigur, de cazul în care peştilor le-ar fi sortit ca, într-o bună zi, să devină
animale de uscat.
C. S. LEWIS, REFLECTIONS ON THE PSALMS
[REFLECŢII PE M AR G I N E A PS A LM I L O R !

'Frederick Buechner, Wishful Thinking [Dorinţe], 46.

2
Sfântul Augustin, Confessions of Sat rit Au guşti ne [Confesiunile Sfântului Augustin],
286-287.

Referinţe biblice: Iov 36-38; Plângerile 2, 5; 1 Petru I; 2 Timoiei I: Isaia 7:14; Romani 8.

Pentru ce, zic, dă El lumină omului care nu ştie încotro să

meargă, pe care îl îngrădeşte Dumnezeu de toate
părţile?
Suspin urile îmi sunt hrana de toate zilele, şi jalea mi se varsă ca
apa. Iov 3:23-24
Tace Dumnezeu?

O dată, un prieten al meu s-a dus să înoate, pe înserate, într-un lac foarte întins. Cum
înota alene, cam la o sulă de metri depărtare de mal, o ceaţă ciudată s-a lăsat deasupra apei,
o dată cu înserarea. Dintr-o dată n-a mai văzut nimic în jurul lui: nici malul lacului, nici
geamandurile care marcau distanţa faţă de mal, nici vreu alt obiect sau vreo lumină de pe
ţărm. Cum ceaţa înghiţise toată lumina, nu-şi mai dădea seama nici măcar în ce parte
apunea soarele.
Vreme de treizeci de minute a înotat agitat, încoace şi-neolo, cuprins de panică. Pornea
într-o direcţie, apoi se descuraja şi se întorcea 90 de grade spre dreapta. Sau spre stânga-nu
avea importanţă. Îşi simţea inima bătându-i nebuneşte. Din când în când înceta să mai
înoate şi se lăsa să plutească, încercând să-şi conserve energia, şi se silea să-şi calmeze
respiraţia. Apoi începea din nou să înoate, orbecăind agitai prin ceaţa densă. Într-un târziu
a auzit o voce foarte slabă venind dinspre mal. S-a întors în direcţia din care veneau
sunetele şi a înotat, călăuzit de acestea, spre ţărmul salvator.
 Un sentiment asemănător acelei senzaţii de totală rătăcire l-a încercat, probabil, şi pe
Iov în timp ce şedea în cenuşă şi încerca să înţeleagă ce i se întâmplase. Şi el îşi pierduse
toate punclele de reper, toate semnele care îi direcţionau viaţa. încotro să se îndrepte?
Dumnezeu, Cel care L-ar fi putut călăuzi în ceaţă, tăcea.
Tot planul ţesut în jurul pariului urmărise să-l ţină pe Iov în întuneric. Dacă Dumnezeu
i-ar fi adresat câteva vorbe de încurajare- „Fă asta pentru Mine, Iov, ca un Cavaler al
Credinţei, ca un martir"- atunci Iov, înnobilat de rolul încredinţat, ar fi îndurat suferinţa cu
bucurie. Dar Satan pusese sub semnul îndoielii credinţa lui Iov, sugerând că aceasta se va
nărui, în lipsa unui ajutor din afară sau a unei explicaţii. Când Dumnezeu a acceptat,
provocarea lui Satan, Iov a fost învăluit în ceaţă.
Desigur, în cele din urmă, Dumnezeu a „câştigat" pariul. Cu toate că a izbucnit într-un
torent de proteste amare şi cu toate că şi-a pierdut speranţa şi şi-a dorit să moară, Iov a
refuzat cu încăpăţânare să se lepede de Dumnezeu: „Da, mă va ucide: n-am nimic de
nădăjduit; dar îmi voi apăra purtarea în la ţa Lui." Iov a continuat să creadă chiar şi atunci
când nu mai exista nici un motiv să o facă. El a crezut şi când a ajuns să orbecăiască în
ceaţă.
Poate că citeşti povestea lui Iov, meditezi la pariu, după care răsufli uşurat: Uau!
Dumnezeu a rezolvat problema asta. După ce şi-a demonstrat atât de categoric punctul de
vedere, va reveni, fără îndoială, la modalitatea Lui preferată de a comunica în mod clar şi
direct cu făptura mâinii Sale. Ai putea gândi în felul acesta- dacă nu citeşti şi restul
Bibliei. Ezit să afirm lucrul acesta, pentru că este un adevăr dur, pe care mi-e greu să-l
accept, dar Iov este un exemplu extrem a ceea ce pare a fi legea universală a credinţei.
Credinţa pe care Dumnezeu o preţuieşte pare să crească tocmai atunci când totul iese de
sub control, când Dumnezeu rămâne tăcut şi se lasă ceaţa.
Supravieţuitorii ceţii
O rază de lumină de la farul de pe coastă, urmată de o perioadă de tăcere şi întuneric
îndelungat şi cumplit-iată tiparul pe care îl regăsesc nu doar în cartea Iov, ci pretutindeni
în Biblie. Amintiţi-vă de bătrânul Avraam, care se apropia de vârsta de o sută de ani şi
continua să se agaţe de promisiunea glorioasă de a fi tatăl unei mari naţiuni. Vreme de
douăzeci şi cinci de ani, viziunea aceea a părut a fi un miraj în deşert, până când i s-a
născut un fiu, un singur fiu. Iar când Dumnezeu i-a vorbit din nou, a fost pentru a-l supune
pe Avraam unui test al credinţei la fel de dur ca acela prin care a fost trecut Iov. „Ia pe fiul
tău, pe singurul tău fiu pe care-1 iubeşti, pc Isaac", i-a spus Dumnezeu, „...şi adu-l ardere
de tot acolo...", cuvinte care s-au înfipt ca un cuţit în inima lui Avraam.
Apoi avem exemplul lui Iosif, căruia Dumnezeu îi vorbise în somn, dar, cu toate
acestea, a ajuns în fundul unui puţ şi, mai târziu, într-o temniţă egipteană, pentru că
încercase să urmeze călăuzirea primită. Şi Moise, cel ales special în vederea izbăvirii
poporului evreu, care a stat ascuns în deşert vreme de patruzeci de ani, fiind vânat de
soldaţii faraonului. Şi fugarul David, care, deşi fusese uns rege la porunca lui Dumnezeu,
şi-a petrecut următorii zece ani ferindu-se de suliţele vrăjmaşe şi dormind prin peşteri.
Tiparul dificil ca un cod Morse al călăuzirii divine-un mesaj clar, urmat de o tăcere
îndelungată- este introdus brusc în cartea 2 Cronici. Aici citim despre un împărat
neobişnuit de bun, Ezechia, care I-a fost atât de plăcut lui Dumnezeu, încât i s-au mai
adăugat încă cincisprezece ani de viaţă, un dar fară precedent în istorie. Ce a urmat?
„Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui."
Majoritatea acestor personaje din Vechiul Testament apar pe lista glorioasă din Evrei
11, capitol ce a fost numit de unii „Galeria de onoare a credinţei". Eu însă aş numi acest
capitol „Supravieţuitorii ceţii", întrucât mulţi dintre eroii înşiruiţi aici au o experienţă
comună: o perioadă de grele încercări, ca în cazul lui Iov, un timp în care s-a aşternut
ceaţa, care a înghiţit orice urmă de lumină. Tortura, batjocura, biciuirea, lanţurile, uciderea
cu pietre, tăierea în două cu fierăstrăul- în Evrei sunt consemnate, până la cele mai crude
detalii, încercările la care au fost supuşi oamenii plini de credinţă.
Sfinţii devin sfinţi agăţându-se cu încăpăţânare, într-un fel sau altul, de convingerea că
lucrurile nu sunt aşa cum par a fi, şi că lumea nevăzută este tot atât de reală şi de demnă
de încredere ca lumea vizibilă din jurul lor. Dumnezeu merită încrederea oamenilor, chiar
şi atunci când lumea pare să se năruie, „...ei, de care lumea nu era vrednică...", încheie
Evrei 11, referindu-se la cei enumeraţi mai devreme, adăugând un comentariu care com-
pensează tot ce am citit până în acel moment: „De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să
se numească Dumnezeul lor...". Pentru mine, aceasta propoziţie răstoarnă sensul
observaţiei făcute de Dorothy Sayers cu privire la cele trei mari umilinţe îndurate de
Dumnezeu- biserica, în special, I-a adus ruşine lui Dumnezeu, dar I-a şi oferit clipe de
neasemuită satisfacţie, iar nefericiţii martiri din Evrei 11 demonstrează cu prisosinţă lucrul
acesta.
Favoriţii lui Dumnezeu, mai ales ei, nu sunt nicidecum scutiţi de vremurile tulburi în
care Dumnezeu pare să fi amuţit. După cum spune Paul Tournier: „Acolo unde nu mai
există motive de îndoială, nu mai există nici motive de credinţă." Credinţa necesită
nesiguranţă, confuzie. Biblia conţine numeroase dovezi ale grijii pe care ne-o poartă
Dumnezeu- unele de-a dreptul spectaculoase- dar nici o garanţie. La urma urmelor,
garanţia ar elimina credinţa.
Două feluri de credinţă
Prietenul meu, Richard, vedea tocmai în noţiunea de „credinţă" principalul obstacol în
calea credinţei: „Trebuie doar să ai credinţă", îl sfătuiau alţi creştini atunci când se simţea
cuprins de îndoială. Ce voiau să spună cu asta? În ochii lui, „credinţa" părea doar o
metodă de a ocoli anumite întrebări, în loc de a căuta un răspuns.
Una dintre dificultăţi provine, după părerea mea, din diluarea înţelesului acest cuvânt.
Mai întâi, îl folosim pentru a descrie lăcomia cu care înghiţim copilăreşte, prin credinţă,
porţii mari de situaţii imposibile. David a practicat genul acesta de credinţă ieşită din
comun când a ieşit în întâmpinarea lui Goliat, precum şi centurionul roman lăudat de Isus
(Isus a fost „uimit" de încrederea neclintită a acestui om). În zilele noastre, „misionarii
credinţei" vorbesc despre miracolele tulburătoare ce se pot petrece datorită unei credinţe
sincere, copilăreşti. Acesta este „sâmburele de credinţă" care poate hrăni un orfelinat
întreg sau poate muta munţii, iar Biblia conţine numeroase îndemnuri în acest sens.
Iov însă, împreună cu ceilalţi sfinţi din Evrei 11, indică spre acel gen de credinţă
despre care vorbesc în această carte şi care se naşte când ne simţim dezamăgiţi de
Dumnezeu. O credinţă ca a unui copil s-ar putea să nu reziste în absenţa miracolelor, când
rugăciunile fierbinţi rămân fără răspuns, când o ceaţă deasă ne împiedică să vedem vreun
semn de preocupare, cât de mic, din partea lui Dumnezeu. În astfel de vremuri e nevoie de
ceva mai mult, şi am să recurg aici la un cuvânt învechit, „credincioşie", pentru credinţa
aceea de care te agăţi cu orice preţ.
Am stat de vorbă o dată cu o tânără asistentă medicală a cărei dezamăgire produsă
Dumnezeu avea drept cauză tocmai confundarea acestor două feluri de credinţă. Crescută
într-un cămin creştin, i se întâmplase rareori să se îndoiască de Dumnezeu, chiar şi în anii
de eolegiu. Pe perete, în locuinţa sa, atârna un tablou înfăţişându-L pe Isus cu un copilaş în
braţe, o ilustrare a poemului „Urme de paşi". Pictura aceea era o reprezentare a credinţei
în forma ei cea mai copilărească: încrede-te, pur şi simplu, în Dumnezeu şi nici nu vei
simţi greutatea poverii. Privind în urmă, la vremurile de restrişte, vei vedea urmele unei
singure perechi de paşi prin nisip, căci Isus te-a purtat pe braţele Sale când treceai prin
greutăţi.
La vârsta de douăzeci şi patru de ani, tânăra aceasta a fost repartizată la secţia
bolnavilor de cancer. Mi-a povestit, pe rând, despre toţi pacienţii pe care i-a îngrijit acolo.
Unii dintre aceştia se rugau cu o credinţă de copil, implorându-L pe Dumnezeu să-i
vindece, să le uşureze suferinţa. Cu toate acestea aveau parte de o moarte crudă,
îngrozitoare. În fiecare seară asistenta se întorcea acasă copleşită de imaginea acelei
suferinţe fără leac şi privirea îi cădea pe tabloul cu urmele de paşi, radiind parcă în
întreaga încăpere optimismul şi farmecul promisiunii sale.
Pentru a vă imagina mai bine situaţia, nu trebuie decât să citiţi doi psalmi alăturaţi.
Începeţi cu Psalmul 23: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimie... HI mă
paşte... nu mă tern de nici un rău... fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii
mele...". Apoi daţi pagina înapoi la Psalmul 22: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-
ai părăsit... Pentru ce te depărtezi fără să-mi ajuţi... Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi
răspunzi... toate oasele aş putea să mi le număr; ci însă, pândesc şi mă privesc..."
Psalmul 23 reflectă credinţa unui copil; Psalmul 22 este exemplul credincioşiei, o
credinţă profundă, tainică. Viaţa cu Dumnezeu le poate include pe amândouă. Putem
trecem prin vremuri de extraordinară intimitate, când fiecare rugăciune a noastră primeşte
un răspuns limpede, iar Dumnezeu ne pare apropiat şi iubitor. Dar putem să trecem şi prin
„vremuri cu ceaţă", când Dumnezeu rămâne tăcut, când nimic nu funcţionează conform
tiparelor şi când toate promisiunile Bibliei par complet false. Credincioşie înseamnă a
învăţa să credem că, dincolo de ceaţa care ne împresoară, Dumnezeu rămâne suveran şi nu
ne-a abandonat, indiferent de aparenţe.
În mod paradoxal, momentele cele mai dificil de înţeles, ca acelea trăite de Iov, ne pot
„îmbogăţi" credinţa şi ne apropie mai mult de Dumnezeu.* Credinţa cea mai profundă, pe
care am numit-o credincioşie, se naşte din reacţiile noastre la fel de neobişnuite în anumite
circumstanţe ca firele de iarbă ce răsar printre pietre. Fiinţa omenească se maturizează
când luptă, munceşte şi se zbate; s-ar părea că naturii umane îi priesc mai mult problemele,
crizele decât soluţiile. De ce nu avem parte de răspunsuri prompte, venite ca prin farmec la
toate rugăciunile noastre? De ce trebuie ca fiecare proaspăt convertit să străbată aceeaşi
cale istovitoare a disciplinării spirituale? Pentru că rugăciunea neîntreruptă, postul, studiul
şi meditaţia sunt concepute în primul şi în primul rând penlru binele nostru, nu al lui
Dumnezeu.
Kierkegaard spunea despre creştini că se aseamănă cu elevii care caută soluţia la
problemele de matematică la sfârşitul manualului, mai degrabă decât să încerce să
găsească singuri rezolvarea. În ce mă priveşte, recunosc că uneori mă încearcă astfel de
porniri şcolăreşti, şi nu cred că numai pe mine. Tuturor ne plac scurtăturile. Dar, de regulă,
acestea ne împiedică să ne maturizăm, nu ne ajută. Aplicaţi acest principiu în cazul lui Iov:
care a fost rezultatul final al testului la care a fost supus? După cum remarca rabinul
Abraham Heschel: „O credinţă ca a lui Iov nu poate fi zdruncinată pentru că ea s-a născut
în urma unei zdruncinări."
Într-un eseu asupra rugăciunii, C. S. Lewis spune că Dumnezeu îi tratează pe noii
creştini cu acea tandreţe deosebită cu care un părinte îşi tratează bebeluşul nou-născut.1 El
citează spusele unui creştin cu experienţă: „Am văzut multe răspunsuri impresionante la
rugăciuni şi nu o dată mi s-au părut de-a dreptul miraculoase. Dar de obicei aceasta se
întâmplă la început, înainte de convertire, sau imediat după aceea. Pe măsură însă ce
înaintăm în viaţa de credinţă, astfel de răspunsuri devin tot mai rare, în vreme de refuzurile
nu doar că devin tot mai frecvente, dar sunt şi tot mai categorice."1

La prima vedere, această afirmaţie pare să fie pe dos. Nu ar fi normal ca, o dată cu
trecerea timpului, credinţa să devină tot mai simplă, nu mai complicată? Dar, aşa cum
arată Lewis, Noul Testament ne semnalează două exemple clare de rugăciuni rămase fără
răspuns: Isus L-a rugat de trei ori pe Dumnezeu: „...depărtează de la Mine paharul
acesta!", iar Pavel l-a implorat pe Dumnezeu să-i ia „...ţepuşul ce i-a fost pus în carne...".
Lewis se întreabă: „Oare Dumnezeu îi uită doar pe aceia care îl slujesc cu cel mai
mare devotament? Ei bine, cel mai devotat slujitor al Lui, când s-a apropiat clipa morţii
Sale, a spus: «...pentru ce M-ai părăsit?» Când Dumnezeu a luat trup de om, Omul acela,
şi mai ales El, nu a primit nici un ajutor din partea lui Dumnezeu, în momentul în care
avea cea mai mare nevoie de ajutor. Aici se ascunde o taină pe care, chiar dacă aş avea
puterea, nu aş avea curajul să o cercetez. Prin urmare, atâta vreme cât unele dintre
rugăciunile noastre, ale oamenilor de rând, ca mine şi ca tine, capătă răspuns, mai presus
de speranţele şi aşteptările noastre, ar fi bine să ne ferim să tragem concluzii pripite, în
avantajul nostru. Dacă am fi mai puternici, am fi, poate, trataţi cu mai puţină blândeţe.
Dacă am fi mai curajoşi, am putea fi desemnaţi să apărăm mai multe puncte strategice pe
câmpul marii bătălii, cu mult mai puţin ajutor."
Inevitabila întrebare
Afirmaţiile lui C. S. Lewis sună impresionant. Cu toate acestea, nu pot să reduc tiparul
credinţei mature- credinţa întărită prin încercări- la o formulă simplă. Cartea de faţă a
început cu povestea lui Richard, a cărui credinţă era solidă şi bine ancorată, până în
momentul în care a fost testată. Atunci s-a simţit trădat. De ce să-L supună Dumnezeu, pe
el sau pe orice alt om pe care îl iubeşte, unui asemenea test? Richard nu a mai putut să se
încreadă într-un astfel de Dumnezeu. Am vorbit cu multe persoane a căror credinţă copilă-
rească, exuberantă s-a spulberat când au dat de greu.
O întrebare inevitabilă se desprinde în urma citirii mai atente a Cărţii lui Iov. Dacă, în
vederea „testării" dragostei pe care i-o poartă, un soţ şi-ar supune soţia traumelor îndurate
de Iov, l-am considera bolnav psihic şi l-am interna într-un ospiciu. Dacă o mamă s-ar
ascunde de propriii săi copii, refuzând să-i călăuzească spre mal, când ei plutesc orbecăind
prin ceată, am califica-o drept mamă denaturată. Atunci cum să înţelegem gestul, pariul
făcut de Dumnezeu?
Nu vă ofer o formulă clară, ci voi face doar două observaţii.
1. Nu înţelegem decât în mică măsură ce înseamnă credinţa noastră pentru Dumnezeu.
Din motive de nepătruns pentru noi, calvarul prin care a trecut Iov a fost „justificat" în
ochii lui Dumnezeu, pentru că a atins însăşi esenţa întregii experienţe omeneşti. Mai
presus de testarea credinţei lui Iov, era în joc însăşi raţiunea care a stat la baza întregii
creaţii. Din momentul în care Dumnezeu Şi-a asumat „riscul" creării unei fiinţe umane
libere, credinţa-o credinţă sinceră, dezinteresată, liberă -a avut, pentru Dumnezeu, o
valoare intrinsecă greu de imaginat. Nu există nici o altă modalitate mai bună de a ne
exprima dragostea faţă de Dumnezeu decât prin exerciţiul credincioşiei.
Este greşit să vorbim despre nevoia lui Dumnezeu de a fi iubit de fiinţele create de El,
dar să nu uităm că Dumnezeu însuşi Şi-a exprimat dorinţa de a primi această dragoste, ca
un tată care tânjeşte după un răspuns, oricare ar fi acesta, din partea copiilor săi rebeli; ca
un îndrăgostit care a fost înşelat, dar, în ciuda oricărei raţiuni, îi acordă încă o şansă iubitei
sale infidele. Acestea sunt imaginile pe care Dumnezeu le-a sugerat necontenit pe vremea
profeţilor. Dorurile cele mai profunde pe care le resimţim ca părinţi, ca îndrăgostiţi, sunt
doar nişte văpăi ale dorinţei fierbinţi pe care o nutreşte Dumnezeu pentru noi. Aceasta este
dorinţa care L-a costal întruparea şi Răstignirea.
Metaforele omeneşti sunt, de departe, insuficiente pentru a reflecta această realitate.
Aşa cum a spus Isus, la sfârşitul vremurilor (când ceaţa se va ridica pentru totdeauna) o
singură întrebare va mai conta: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe
pământ?" Iar apostolul Pavel, după ce descrie pe scurt planul lui Dumnezeu, de la facerea
lumii şi până la venirea Iui Isus, conchide: „El [Dumnezeu) a făcut... ca ei să caute pe
Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din
noi." Trimiterea Fiului Său a fost „preţul" plătit de Dumnezeu; credinţa de care a dat
dovadă Iov, ca răspuns la gestul lui Dumnezeu- care poate fi a mea sau a ta -reprezintă
„răsplata" Lui.
Este greu, într-adevăr, pentru oricare dintre noi, cu capacitatea noastră limitată de
înţelegere, să percepem „răsplata" câştigată în urma încercărilor la care a fost supus Iov. C.
S. Lewis a prins ideea, într-o oarecare măsură, în comentariul său, potrivit căruia
Dumnezeu ne-ar trimite „să apărăm mai multe puncte strategice pe câmpul marii bătălii".
Potrivit Bibliei, oamenii servesc ca pedestraşi în războiul dintre forţele nevăzute ale
binelui şi răului; iar credinţa este arma cea mai puternică de care dispunem. Poate că
atunci când ne trimite în misiuni periculoase, Dumnezeu este încercat de aceleaşi
sentimente amestecate de mândrie, dragoste şi nelinişte ca orice părinte care îşi trimite fiul
la război.
A lost suferinţa lui Iov „valoroasă" în ochii lui Dumnezeu? Numai Dumnezeu poate să
răspundă la această întrebare. în ce mă priveşte, mă văd silit să concluzionez că
suveranitatea divină implică cel puţin următorul aspect: doar Dumnezeu poate decide ce
are valoare pentru El. „Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut", a spus Isus, mustrându-1
cu blândeţe pe necredinciosul Toma. Iov a trăit cea mai cumplită experienţă pc care o
poale trăi un om, a cunoscut durerea provovată dc cea mai adâncă tăcere a lui Dumnezeu
şi, totuşi, a continuat să creadă.
2. Dumnezeu însuşi nu S-a eschivat de la rigorile credinţei. Există o asemănare
izbitoare între încercările lui Iov şi cele la care a fost supus Isus. Şi Isus a fost ispitit. Şi el
a pierdut tot cc avea mai de preţ, inclusiv pe prietenii Săi cei mai apropiaţi şi sănătatea.
După cum se spune în Epistola către Evrei, El a adus „...rugăciuni şi cereri cu strigăte mari
şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte...". În cele din urmă însă, Şi-a
pierdut viaţa.
Nu vom înţelege niciodată la adevăratele ei dimensiuni taina care s-a săvârşit pe cruce,
însă este o consolare să ştim că Dumnezeu nu are de gând să-l supună pe om, făptura
mâinii Lui, nici unei încercări pe care să n-o fi îndurat El însuşi. De-a lungul anilor am stat
de vorbă cu numeroşi oameni suferinzi şi n-am cuvinte de ajuns să vă explic cât de
important este lucrul acesta pentru ei. Persoane celebre, precum Joni Eareckson Tada,
oameni de rând din spitalele de stat, prizonieri care au fost închişi în temniţele îngrozitoare
ale lumii a treia, toţi mi-au mărturisit acelaşi lucru: „Datorită lui Isus, Dumnezeu, cel
puţin, înţelege ce simt eu."Mă gândesc iarăşi la afirmaţia lui Richard: „Tot ce pot să spun
este că Iov a plătit un preţ al dracului de mare doar ca să-L facă pe Dumnezeu să Se simtă
bine!" El avea în minte imaginea lui Iov stând în cenuşă şi scărpinându-şi bubele cu un
ciob. Dar când Richard a rostit acele cuvinte, eu mă gândeam la Isus atârnând pe cruce,
fără a putea să-Şi atingă rănile. Şi m-am văzut silit să-i dau dreptate-a fost un preţ mare,
nespus de mare. În sens figurat, Dumnezeu Şi-a legat propriile mâini când a pariat pe Iov;
dar, în noaptea Răstignirii, El a îngăduit, în sens propriu, să-I fie legate mâinile. (Isus,
referindu-Se la momentul apropiat al morţii Sale, a spus: „Acum sufletul Meu este
tulburat. Şi ce voi zice?... Iată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta ?... Dar tocmai pentru
aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, proslăveşte Numele Tău!")
Studiind Biblia, m-a uimit schimbarea radicală a atitudinii autorilor ei în problema
suferinţei, schimbare care îşi are obârşia în jertfa de pe Cruce. Când autorii Noului
Testament vorbesc despre vremurile grele, ei nu trădează nimic din indignarea care i-a
caracterizat pe Iov, pe profeţi şi pe mulţi dintre psalmişti. Ei nu oferă nici o explicaţie a
suferinţei, dar indică într-una spre cele două evenimente- moartea şi învierea lui Isus- ca şi
când acestea ar conţine un răspuns de natură pictografică.
Întreaga credinţă a apostolilor, aşa cum au mărturisit-o ei înşişi, se întemeiază pe cele
petrecute în Duminica Paştelor, când Dumnezeu a transformat cea mai teribilă tragedie
din istoria omenirii, şi anume omorârea Fiului Său, într- un eveniment pe care astăzi îl
celebrăm sub numele de Vinerea Mare. Ucenicii aceia, care priveau la cruce din umbră, au
învăţat curând ceea ce nu reuşiseră să înveţe în cei trei ani petrecuţi alături ce învăţătorul
lor: atunci când Dumnezeu pare să fie absent, se prea poate să fie cel mai aproape de noi.
Când Dumnezeu pare să fie mort, poate oricând să revină la viaţă.
Tiparul celor trei zile- tragedie, întuneric, biruinţă- a devenit pentru scriitorii Noului
Testament un model ce poate fi aplicat tuturor încercărilor prin care trecem. Putem privi
înapoi, la Isus, dovada dragostei Iui Dumnezeu, chiar daca nu vom primi, poate, niciodată
un răspuns la întrebarea „De ce?" Vinerea Mare ne demonstrează că Dumnezeu nu ne-a
lăsat şi nu ne lasă pradă suferinţei. Răul şi suferinţa care ne distrug viaţa sunt atât de reale
şi de importante în ochii lui Dumnezeu, încât a fost dispus să le poarte şi să le îndure în
locul nostru. Şi El este „...obişnuit cu suferinţa..." În ziua aceea, Isus însuşi a cunoscut
durerea fără margini a tăcerii lui Dumnezeu- când Se afla pe cruce a citat din Psalmul 22,
nu din Psalmul 23.
Iar Duminica Paştelor ne arată că, în final, nu suferinţa este cea care va triumfa. Prin
urmare, „...să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări...", scrie Iacov; şi
„în ea [credinţă] voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru
puţină vreme, prin felurite încercări...", scrie Petru; şi „.. ne bucurăm chiar şi în necazurile
noastre...", scrie Pavel. Apostolii vorbesc necontenit despre virtuţile ce se pot naşte din
această „suferinţă izbăvitoare": maturitate, înţelepciune, credinţă autentică, perseverenţă,
tărie de caracter şi multe alte recompense viitoare.
De ce să ne bucurăm? Nu de dragul emoţiei masochiste pe care ne-o produce
încercarea în sine, ci din cauză că ceea ce a făcut Dumnezeu în Duminica Paştelor la scară
universală poate să facă pentru fiecare dintre noi la nivel personal. Încercările despre care
vorbesc Iacov, Petru şi Pavel ar fi provocat, probabil, o teribilă zdruncinare a credinţei pe
vremea Vechiului Testament. Însă scriitorii Noului Testament au ajuns la concluzia că,
după cum se exprimă Pavel, „...toate lucrurile lucrează împreună spre bine...".
Acest pasaj bine cunoscut este deseori interpretat greşit. Unii îl interpretează în sensul
că „celor care Î1 iubesc pe Dumnezeu li se vor întâmpla numai lucruri bune". Pavel a vrut
să spună exact contrariul, şi chiar în paragraful următor arată la ce fel de „lucruri" trebuie
să ne aşteptăm: necaz, strâmtorare, prigonire, foamete, lipsă de îmbrăcăminte, primejdie,
sabie. Pavel a trecut prin toate. Şi lotuşi, el susţine că „...în toate acestea, noi suntem mai
mult decât biruitori..."; nici cel mai mare necaz nu ne poate despărţi de dragostea lui
Dumnezeu.
Este doar o chestiune de timp, spune Pavel. Trebuie doar să aşteptăm: miracolul
săvârşit de Dumnezeu când a transformat Vinerea aceea întunecată, tăcută, într-o
Duminică de sărbătoare, se va extinde într-o bună zi la scară cosmică.

După nori de mânie de ascunzi ci Ta faţă

ochii I ţ i cunosc prin acea mască,
şi ei de se abat de la mine,
ştiu că dispreţ nu voi avea de la Tine.
JOHN DONNLÎ, A HYMN TO CHRIST
[UN IMN ÎNCHINAT LUI HRISTOS]
Orice dificultate indică spre ceva ce depăşeşte conţinutul sărac al concepţiei
noastre de viaţă.
GEORGL MACDONALD

l
C . S . Lewis, The World's Last Night \Ultima noapte a lumii), 10.
Referinţe biblice: Iov 13; Geneza 22; 2 Cronici 32; Matei 8; Marcu 14; 2 Corinteni 12;
Luca 18: Fapte 17; loan 20; Evrei 5; loan 12; Isaia 53; lacov 1; 1 Petru 1; Pilipeni 3;
Romani 8.Dar, clacă mă duc la răsărit, nu este acolo; dacă mă duc la apus, nu-L
găsesc; dacă are treabă Ia miazănoapte, nu-L pot vedea; dacă Se ascunde la miazăzi,
nu-L pot descoperi.

Iov 23: 8-9

De ce nu intervine Dumnezeu

Ş tiu care ar fi părerea prietenului meu, Richard, despre ideile prezentate în ultimele

capitole ale acestei cărţi. Ştiu ce crede pentru că am stat de vorbă cu el pe îndelete despre
aceste idei. Richard, poate vă mai amintiţi, scrisese o carte despre Iov, aşa că nu a fost
nevoie să recitim povestea vieţii acestuia. M-am concentrat în schimb asupra finalului,
căutând să aflu, cu voce tare, diverse explicaţii pentru refuzul lui Dumnezeu de a-i
răspunde lui Iov. Mi-am continuat gândurile vorbind despre eternitate şi despre
incapacitatea Iui Iov de a înţelege perspectiva lui Dumnezeu, cât şi despre valoare inerentă
a credinţei în Dumnezeu.
Richard m-a ascultat cu atenţie, şi când mi-am încheiat cugetarea, a dat din cap
aprobator. „Foarte bine, Philip. Poate că ai dreptate. Nu am nimic împotriva afirmaţiilor
tale. Dar există o mare deosebire între povestea mea şi cea a lui Iov. Pentru toate
necazurile sale, Iov a primit în cele din urmă un răspuns din partea lui Dumnezeu. A auzit,
nu-i aşa, o voce reală din mijlocul furtunii. Dar, în ce mă priveşte, Dumnezeu a rămas
tăcut. Cred că tocmai din acest motiv Iov a decis să creadă, iar eu am decis să nu cred."
Continuând să discutăm, mi-am dat seama că Richard pur şi simplu nu putea să accepte
ideea existenţei a două lumi. Trăind într-o lume vizibilă, palpabilă, cu copaci şi clădiri şi
maşini şi oameni, el nu putea să creadă în existenţa altei lumi, nevăzute, paralelă cu prima.
„Vreau o dovadă", a spus el. „Cum pot fi sigur că Dumnezeu există, măcar, dacă El nu
vine în lumea mea?"
Discuţia noastră mi-a adus aminte de vremurile când eu însumi eram sceptic.
Paradoxal, Richard şi-a pierdut credinţa pe când se afla la colegiul creştin, înconjurat de
credincioşi cu o profundă cunoaştere a iui Dumnezeu; într-un mediu similar am întâmpinat
şi cu cele mai mari dificultăţi pe calea credinţei- la colegiul biblic.
Punctul de vedere al unui sceptic
M-am lovit de acelaşi obstacol ca şi Richard: acţiunile pe care credincioşii din campus
le considerau „spirituale" erau, pentru mine, absolut banale. Dacă lumea nevăzută intra,
într-adevăr, în contact cu lumea noastră vizibilă, unde se vedeau amprentele celei dintâi,
semnele certe ale unei Prezenţe supranaturale?
Să luăm, de exemplu, rugăciunea: credincioşii păreau să distorsioneze anumite
evenimente pentru a le face să pară un răspuns la rugăciune. Dacă se întâmpla ca unchiul
să trimită cincizeci de dolari ca să-şi ajute nepotul student, toţi erau cuprinşi de entuziasm
şi convocau numaidecât o întâlnire de rugăciune, pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu. Ei
luau aceste „răspunsuri la rugăciune" drept dovada supremă că Dumnezeu există şi le
ascultă cererile. Dar eu găseam de fiecare dată o altă explicaţie. Poate că unchiul cu
pricina le trimisese tuturor nepoţilor săi cincizeci de dolari în acea lună, iar rugăciunile
fuseseră o simplă coincidenţă. În fond, şi cu aveam un unchi care, din când în când, îmi
trimitea cadouri, fără ca eu să mă fi rugat vreodată pentru acest lucru. Şi cum rămânea cu
numeroasele cereri ale studenţilor care nu primeau răspuns? Mi se părea că rugăciunea nu
însemna altceva decât fie că vorbeşti cu pereţii, fie câte o profeţie autosatisfăcătoare.
Ca experiment, am început să mimez un comportament „spiritual 44 printre colegii mei
din campus. Mă rugam cu evlavie la întâlnirile de rugăciune, făceam mărturii false despre
convertirea mea şi îmi presăram vocabularul cu cuvinte pioase. Experimentul a funcţionat,
confirmându-mi îndoielile. Eu, scepticul, am început curând să fiu privit ca un sfânt
veritabil, prin simpla aplicare a formulei prestabilite. Cum era posibil ca experienţa
creştină să fie autentică, atâta timp cât, în cea mai mare parte, putea fi imitată de un
sceptic?
Mi-am ghidat experimentul pe baza informaţiilor pe care le culesesem citind lucrări de
psihologie a religiei. Cărţi precum The Variety of Religious Experience [Diversitatea
experienţei religioase] de William James, mă convinseseră că religia nu era decât o reacţie
psihologică la stresul vieţii cotidiene. În cartea sa, James examina afirmaţia potrivit căreia
creştinul sincer este o fiinţă nouă, ţesută dinlr-un material nou. Dar, conchidea el, „per-
soanele convertite, privite ca o categorie în sine, nu diferă cu nimic de ceilalţi oameni; ba,
mai mult, unii dintre aceştia din urmă sunt chiar superiori celor convertiţi, prin roadele pe
care le produc; şi nici un necunoscător al doctrinelor teologice nu şi-ar da seama, din
simpla examinare zilnică a «incidentelor» întâmplate celor două grupuri de persoane din
faţa sa, că materialul din care sunt constituite diferă în aceeaşi măsură în care esenţa
divină diferă de cea umană."1 Nici eu nu vedeam nici o strălucire neobişnuită, nici un
semn distinctiv în persoana credincioşilor din jurul meu.
Din motive pe care am să le explic mai târziu, am renunţat la scepticism. Însă, trebuie
să recunosc sincer că şi acum, după douăzeci de ani de credinţă statornică şi presărată cu
recompense, sunt vulnerabil la îndoieli de genul celor ce-l frământau pe Richard.
Experienţa spirituală nu îngăduie cu uşurinţă introspecţia; aruncaţi o rază de lumină asupra
ei şi se evaporă. Dacă cercetez momentele mele de comuniune cu Dumnezeu, pot da, de
obicei, o explicaţie logică pentru cele petrecute. Nu există o deosebire izbitoare între
lumea naturală şi cea supranaturală, şi nici o prăpastie marcată cu sârmă ghimpată care să
le despartă.
Când mă rog, nu încetez să fiu un om „firesc": mi se face somn, mă concentrez greu, şi
am parte de aceleaşi frustrări şi greşeli de comunicare ca atunci când discut cu alţi oameni.
Când scriu despre subiecte „spirituale", nu mă înalţ brusc la ceruri, purtat de muze; şi
atunci trebuie să-mi ascut creioanele, să-mi caut cuvintele, să consult dicţionarul, să
mototolesc şi să arunc o sumedenie de coli de hârtie abia mâzgălite. Voia lui Dumnezeu în
ceea ce mă priveşte nu a fost niciodată atât de clară şi de directă cum am văzut că s-a
întâmplat în viaţa lui Moise sau a lui Ghedeon. Nu am auzit niciodată Vocea tunătoare din
mijlocul furtunii. Aş putea, dacă aş vrea, să procedez ca Richard: să explic
comportamentul spiritual printr-un amestec de teorii psihologice.
Dacă aşa stau lucrurile, cum se face că, totuşi, cred în existenţa unei lumi nevăzute? În
toată această luptă, scrierile lui C. S. Lewis mi-au fost de mare ajutor. Tema celor două
lumi străbate, ca un fir roşu, majoritatea lucrărilor sale- în scrierile sale timpurii, în
scrisorile adresate prietenilor şi în toate cărţile sale de ficţiune, atingând apogeul, ca teorie
bine dezvoltată, în eseul intitulat Transposition [Transpunere].2 Lewis a definit ideea
respectivă ca fiind „o continuitate evidentă între realităţile recunoscute drept naturale şi
realităţile pretins spirituale; reapariţia în ceea ce se pretinde a fi viaţa noastră supranaturală
a aceloraşi elemente străvechi care compun viaţa noastră naturală". Cea mai mare parte
din ceea ce urmează în acest capitol nu va face altceva decât să dezvolte ideile sale.
Privind de-o lungul razei de lumină
Lewis îşi începe eseul vorbind despre ciudatul fenomen al glosolaliei, respectiv al
vorbirii în limbi. Este ciudat, comentează el, că un eveniment „spiritual" incontestabil, şi
anume coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, a avut loc sub forma bizarului
fenomen al vorbirii într-o altă limbă. Pentru cei prezenţi acolo în ziua Cincizecimii,
fenomenul avea toate semnalmentele unei beţii colective; pentru numeroşi observatori
„ştiinţifici" din zilele noastre, glosolalia seamănă cu isteria sau cu o boală nervoasă. Cum
ar putea un fenomen natural ca vibraţia corzilor vocale să fie o manifestare a Duhului
Sfânt al lui Dumnezeu?
Lewis ne prezintă analogia unei raze de lumină ce pătrunde într-o magazie
întunecoasă. O dată, când a intrat într-o magazie, el a văzut o rază şi s-a uitat la dâra
strălucitoare de lumină în care pluteau firicele de praf. Dar când a privit de-a lungul razei,
în direcţia din care venea aceasta, a avut o perspectivă cu totul diferită. Dintr-o dată nu a
mai văzut raza, ci, încadrate de ferestruica magaziei, a văzut frunzele verzi ce îmbrăcau
crengile copacului din curte, şi, în spatele lor, la o depărtare de 150 de milioane de
kilometri, soarele. Este o mare diferenţă între a privi la rază şi a privi de-a lungul razei.
Secolul nostru a atins performanţe nemaipomenite în privinţa tehnicilor menite a ne
ajuta să privim la rază, iar termenul de „reducţionism" este cuvântul cel mai uzitat pentru
descrierea acestui proces. Astăzi putem „reduce" întregul comportament uman la
neurotransmiţători şi enzime, fluturii la molecule de A D N şi asfinţitul la unde
microscopice de lumină şi energie. În forma sa extremă, reducţionismul susţine că religia
este o proiecţie psihologică, istoria omenirii un şir de victorii ale celor mai puternici, iar
gândirea însăşi nu este altceva decât rezultatul acţiunii a miliarde de intrări şi ieşiri din
creierul uman.
Lumea modernă, atât de iscusită în a privi la rază din toate unghiurile posibile, este o
lume ostilă „credinţei". De-a lungul istoriei, aproape întotdeauna civilizaţiile umane au
fost convinse de existenţa unei lumi nevăzute, supranaturale. Cum altfel şi-ar fi putut
explica minunăţii cum e un răsărit de soare, o eclipsă, un tunet? Dar astăzi ne putem
explica aceste fenomene, şi încă multe altele. Putem să reducem cele mai multe fenomene
naturale, ba chiar şi spirituale, la elementele lor constitutive. Aşa cum remarca Lewis în
legătură cu glosolalia, chiar şi evenimentele „supranaturale" se exprimă pe acest pământ
pe căi „naturale".
Pornind de la teoria transpoziţiei, am tras următoarele concluzii referitoare la viaţa
într-o astfel de lume:
I. În primul rând, trebuie să conştientizăm pur şi simplu forţa reducţionis- mului.
Aceasta este atât o binecuvântare, cât şi un blestem. Ne binecuvântează cu capacitatea de
a studia cutremurele, uraganele, tornadele, şi astfel putem să ne protejăm împotriva lor.
Privind la rază, am învăţat să zburăm- până la lună şi înapoi- şi să să ne plimbăm pe glob
doar privind la o cutie, în camera de zi, şi să ascultăm muzică simfonică în timp ce ne
facem alergarea zilnică pe aleile din parc. Privind la raza comportamentului uman, putem
recunoaşte componentele chimice şi astfel, cu ajutorul medicamentelor, să-i salvăm pe cei
bolnavi de depresie sau de schizofrenie.
Însă reducţionismul ne-a adus şi un blestem. Privind la rază, mai degrabă decât de-a
lungul ei, riscăm să reducem viaţa doar la părţile ei componente. Nu vom mai contempla
niciodată răsăritul soarelui sau al lunii cu acel sentiment de reverenţă şi chiar de adoraţie
pe care îl trăiau „primitivii" noştri strămoşi- sau chiar poeţii veacului al şaisprezecelea. Iar
dacă reducem întregul comportament doar la hormoni şi susbstanţe chimice, ne vom priva
 de tot misterul umanităţii noastre, de libertatea voinţei şi de dragoste. Idealurile dragostei
romantice, care i-au inspirat pe atâţia artişti şi îndrăgostiţi de-a lungul veacurilor, se reduc
dintr-o dată la o simplă chestiune de secreţii hormonale.
Reducţionismul poate să exercite asupra noastră o influenţă nedorită, dacă nu îl
limităm la ceea ce este el, de fapt: un mod de a privi lucrurile. Nu este un concept ce
trebuie calificat ca adevărat sau fals; este doar un punct de vedere care ne furnizează
informaţii despre componentele unui anumit obiect, nu însă şi despre obiectul ca întreg.
Actele spirituale, de pildă, pot fi privite atât de jos, cât şi de la un nivel mai înalt. Cele
două puncte de vedere nu se exclud reciproc; doar că fiecare dintre ele vede acelaşi
comportament în mod diferit (aşa cum a privi la raza de lumină este altceva decât a privi
de-a lungul ei). Privind „de jos", persoana care se roagă apare ca o persoană care vorbeşte
cu sine însăşi (la fel se întâmplă cu persoana care practică glosolalia: tot ce face pare o
bolboroseală fară sens). A privi „de sus" presupune existenţa unei realităţi de natură spiri-
tuală, iar rugăciunea omului serveşte drept punte de legătură între lumea vizibilă şi cea
invizibilă.
Pot participa din curiozitate la una din cruciadele lui Billy Graham şi, alegând la
întâmplare o persoană din publicul numeros, să fac speculaţii în legătură cu factorii
sociologici şi psihologici care ar determina o anumită femeie să fie receptivă la mesajul
lui. Căsnicia ei este pe cale de a se destrăma; are nevoie de stabilitate; îşi aduce aminte de
puterea spirituală a bunicii ei deosebit de evlavioase; muzica de fundal o poartă pe vremea
când era copil şi mergea la biserică. Dar toţi aceşti factori „naturali" nu exclud
supranaturalul; din contră, pot reprezenta căile alese de Dumnezeu pentru a chema la Sine
persoana respectivă. Continuitatea dintre natural şi supranatural se poate datora faptului că
ambele au fost concepute de acelaşi Creator. Cel puţin, aşa arată credinţa privită „de sus".
Nici una dintre perspective nu o exclude pe cealaltă; sunt două moduri diferite de a privi
acelaşi fapt.
2. în mod ciudat, perspectiva de jos poate părea, uneori, superioară celei de
sus. C. S. Lewis îşi aminteşte că, fiind copil, a învăţat să savureze muzica simfonică
ascultând sunetele monotone, uniforme, produse de un gramofon rudimentar. Auzea
melodia, dar în rest nu prea distingea mare lucru. Mai târziu, mergând la concerte, a fost
decepţionat. O mulţime de sunete emise de atâtea instrumente care cântau note diferite! îi
era dor de „sunetul autentic" care, pentru urechea sa neinstruită, era sunetul distorsionat al
gramofonului, în momentul acela, lui Lewis elementul de substituţie i se părea superior
celui real.3
În mod similar, o persoană care a fost obişnuită toată viaţa să privească la televizor, va
considera că o drumeţie reală pe munte, cu ţânţari, cu respiraţia greoaie şi cu schimbările
neplăcute ale vremii este mult inferioară experienţei similare trăită de altcineva şi difuzată
într-o emisiune specială pe postul National Geographic.
 De asemenea, perspectiva de jos poate părea superioară şi în chestiunile de ordin
moral. Idealul dragostei romantice a fost sursă dc inspiraţie pentru cele mai minunate
sonete, opere şi romane. Însă reducţionişti ca Hugh Hefner, afirmă acum sus şi tare că
sexul este un act superior când este eliberat de constrângerile dragostei şi ale obligaţiilor
dintre parteneri. (Fără îndoială, revista Playboy este mult mai apetisantă sub aspect
instinctual decât opera Elizabethei Barret Browning.) Iar adepţii concepţiei seculare,
dispreţuiesc religia considerînd-o o cârjă pentru neputincioşi şi ridică în slăvi varianta
„mai curajoasă" a omului care supravieţuieşte în această lume fără să apeleze la ajutorul
unei Fiinţe Supreme.
3. Realitatea lumii de sus este operantă datorită abilităţilor lumii de jos.
Termenul „transpoziţie" aparţine limbajului muzical. Un cântec poate fi transpus dintr-o
cheie muzicală în alta. Sau o temă simfonică, scrisă pentru 110 instrumente orchestrale,
poate fi transpusă într-o versiune pentru pian. Fireşte, ceva se va pierde pe parcursul
acestui proces: zece degete care ating clapele pianului nu au cum să reproducă toate
nuanţele sunetelor unei întregi orchestre. Cu toate acestea, cel care execută transpoziţia,
deşi limitat la gama de sunete produse de clapele pianului, trebuie să redea cu ajutorul lor
esenţa simfoniei.
C. S. Lewis citează un fragment din jurnalul lui Samuel Pepys, referitor la un concert
înălţător. Pepys spunea că sunetul instrumentelor de suflat era atât de dulce, încât l-a
fermecat „şi, realmente, ca s-o spun într-un cuvânt, mi-a pătruns sufletul într-atât încât mi
s-a făcut rău, ca pe vremuri, când m-am îndrăgostit de soţia mea". Încercaţi să analizaţi
psihologia oricărei reacţii emoţionale, spune Lewis. Ce reacţii se produc în organismul
nostru când vedem ceva deosebit de frumos, când suntem mândri sau când iubim? Pentru
Pepys lucrul acesta a fost fermecător, deşi oarecum asemănător unei stări de rău. O
lovitură în stomac, un tremur, o contracţie musculară- aceleaşi reacţii somatice pe care le-
ar fi putut avea pe fondul unei boli!4
Privite din perspectiva inferioară, reacţiile noastre fizice în faţa bucuriei şi a fricii sunt
aproape identice, în ambele cazuri glandele renale secretă hormonul numit adrenalină, iar
neuronii sistemului digestiv eliberează aceleaşi substanţe chimice; însă creierul percepe
unul din mesaje ca bucurie, iar pe celălalt ca frică. La nivelele sale interioare, organismul
uman dispune de un vocabular limitat, la fel ca persoana care face transpoziţia şi care
dispune de un număr limitat de clape pentru a exprima sunetele unei orchestre întregi.
Şi aici reducţionismul îşi dă în vileag punctul cel mai slab: dacă privim doar „la rază",
reducând emoţiile omeneşti la componentele lor elementare (neuroni şi hormoni), vom
concluziona, în mod logic, că bucuria şi frica sunt unul şi acelaşi lucru, când, în realitate,
ele sunt două stări aproape contrare. Organismul uman nu posedă celule nervoase special
concepute pentru a reda senzaţia de plăcere- materia nu este atât de generoasă. Toate
senzaţiile de plăcere pe care le experimentăm provin de la celule nervoase „împrumutate",
aceleaşi care redau şi senzaţiile de durere, tactile, de căldură sau de frig.
 Un mod de viaţă
Creierul uman ne oferă un exemplu de transpoziţie aproape perfect. Deşi creierul
reprezintă perspectiva „mai înaltă" a organismului, nu există alt organ mai izolat sau mai
neajutorat. Este aşezat într-o cutie osoasă, fiind în foarte mare măsură dependent de
funcţiuni inferioare lui pentru a primi informaţii despre mediul înconjurător. Prin sine
însuşi, creierul nu vede nimic, nu gustă nimic şi nu simte nimic. Toate mesajele trimise
spre el sunt recepţionate în aceeaşi formă codificată, experienţele noastre de natură
senzorială fiind reduse la o succesiune electrică de puncte şi liniuţe (-.- -..-...-). Creierul se
bazează întru totul pe aceste mesaje, gen cod Morse, primite de la extremităţi, pe care mai
apoi le prelucrează şi le dă sens.
În timp ce scriu aceste cuvinte, ascult magnifica Simfonie a noua a luiBeethoven. Ce
poate ti această simfonie decât o succesiune de semnale codificate transpuse în decursul
timpului, prin intermediul tehnologiei. Totul a pornit de la o idee muzicală, pe care
Beethoven a „auzit-o44 in mintea lui (o abilitate mentală extraordinară, având în vedere că
marele compozitor, complet surd la vremea aceea, se slujea doar de memoria sa, neputând
să-şi testeze ideea pe instrumente muzicale). Prin urmare, Beethoven a transpus simfonia
pe hârtie, recurgând la o serie de simboluri cunoscute sub numele de note muzicale.
După mai bine de un secol, o orchestră a descifrat acele simboluri, le-a interpretat şi
le-a reasamblat într-o serie de sunete magnifice, redând, cât s-a putut de fidel, ceea ce a
„auzit" Beethoven în mintea sa. Inginerii de sunet au înregistrat sunetele acelei orchestre
ca pe o serie de impulsuri magnetice pe o banda magnetică, iar studioul a transpus codul
respectiv într-o formă mecanică, îmbrăcând în cele din urmă forma striaţiilor abia vizibile
de pe discul meu.
Pick-up-ul meu „citeşte44 acele striaţii şi amplifică sunetele emise prin intermediul
difuzoarelor. Vibraţiile moleculare emise de difuzoare ajung Ia urechea mea, declanşând o
altă serie de acţiuni mecanice: oscioare minuscule îmi lovesc timpanul, transmiţând
vibraţiile, printr-un fluid vâscos, către organul Corti, unde se allă 25000 de celule menite
să recepteze sunetul. O dată stimulate, celulele transmit impulsuri electrice. în final, aceste
impulsuri, adică puncte şi liniuţe, ajung la creier, iar scoarţa cerebrală le asamblează sub
formă de sunete pe care eu le recunosc ca fiind Simfonia a noua a lui Beethoven. Am o
senzaţie de plăcere, chiar de bucurie, când mă opresc din lucru şi ascult magnifica lucrare
muzicală- din nou, bucuria pe care o resimt se datorează abilităţilor „inferioare44 ale
organismului meu.
Transpoziţia este un mod de viaţă. Toate informaţiile ajung la noi printr-un proces de
transmitere a informaţiei către creier sub forma unui cod, urmat de transpunerea acestuia
într-o formă inteligibilă nouă. Spre exemplu, tocmai am scris trei paragrafe despre
Simfonia a noua de Beethoven. Acestea au fost gânduri iniţiate de mintea mea, pe care le-
am transpus în cuvinte şi le-am scris la calculator, iar acesta le-a înregistrai codificat, pe
un disc magnetic. Ulterior, calculatorul meu va transpune codul magnetic într-un cod
binar, iar un dispozitiv numit modern va transpune codul binar în sunete digitale pe care le
va transmite unui editor, prin cablul telefonic. Dacă aş trage cu urechea la modemul care
transmite cele trei paragrafe despre simfonia lui Beethoven, nu aş auzi decât un bâzâit
monoton chiar dacă acesta va conţine gândurile şi cuvintele mele.
Calculatorul editorului meu, care recepţionează sunetele digitale, le va transpune din
nou într-un cod magnetic stocat pe un disc. Editorul va repune codul respectiv în cuvinte
vizibile pe ecran, le va edita, după care le va transpune pe hârtie, sub forma unor caractere
standard- cele pe care le aveţi în acest moment în faţa ochilor. Pentru ochii exersaţi ai
cititorului, aceste pete de cerneală aşternute pe hârtie reprezintă litere şi cuvinte ce vor fi
transmise celulelor vizuale şi mai apoi vor fi transpuse în impulsuri electrice, pe care
creierul le asamblează astfel încât să le dea un sens.
Orice comunicare, orice cunoştinţă, orice experienţă senzorială- într-un cuvânt, toată
viaţa de pe această planetă- se bazează pe procesul transpoziţiei: înţelesurile călătoresc „în
jos" sub formă de coduri, care mai târziu sunt reasamblate. Noi ne încrederii instinctiv în
acest proces, cu convingerea că respectivele coduri transmit cu fidelitate sensul originar.
Am încredere că cuvintele alese de mine, şi chiar transmisiunea efectuată de modemul
meu care bâzâie vor conţine sensul iniţial al ideilor mele despre Simfonia a noua de
Beethoven. Privesc o fotografie, o imagine a Munţilor Stâncoşi transpusă pc o bucată de
hârtie lucioasă, şi revăd cu ochii minţii drumeţia pe care am făcut-o mai demult prin
locurile acelea. Desfac mostra de parfum dintre paginile unei reviste şi imediat îmi apare
în minte imaginea soţiei mele, care foloseşte acel parfum. Nivelele inferioare sunt
purtătoarele mesajului transmis de undeva de sus.
Transpoziţia Duhului
De ce ne-ar surprinde atunci să descoperim că acelaşi principiu universal operează şi în
lumea spirituală?
Gândiţi-vă la întrebările lui Richard, de la începutul cărţii, şi reluate la începutul
acestui capitol. De ce nu intervine Dumnezeu pentru a-Şi dezvălui prezenţa în mod
evident? De ce nu vorbeşte tare ca să-L putem auzi cu toţii? Ne dorim din toată inima un
miracol, o manifestare a supranaturalului în forma sa pură, autentică.
Am folosit în mod deliberat cuvântul „autentic", pentru că acesta sugerează un
sentiment esenţial pentru chestiunea la care mă refer. Noi, oamenii moderni, ne străduim
din răsputeri să separăm naturalul de supranatural. Lumea naturală pe care o putem atinge,
vedea, mirosi şi auzi pare evidentă prin ea însăşi; lumea supranaturală însă, e o altă
poveste. Nu există nici o certitudine în privinţa acestei lumi, nici un semn exterior al ei, iar
asta ne deranjează. Noi vrem dovezi. Vrem ca supranaturalul să intervină în lumea
naturală în mod vizibil, să lase urme inconfundabile, cu zgomote asurzitoare.
Dumnezeul revelat în Biblie nu pare să ne împărtăşească această dorinţă.
În timp ce noi, oamenii, separăm naturalul de supranatural şi lumea văzută de cea
nevăzută, Dumnezeu caută să le unească. S-ar putea spune că scopul Lui este să salveze
lumea „de jos", să restaureze lumea naturală a creaţiei căzute la starea sa originară, în care
duhul şi materia coexistau în deplină armonie.
În momentul în care devenim creştini şi, prin urmare, intrăm în legătură cu lumea
nevăzută, nu vom fi înălţaţi la cer pe căi misterioase; nu vom îmbrăca automat trupuri
spaţiale, menite să ne smulgă din lumea naturală (încă de la apariţia gnosticismului şi a
maniheismului, biserica a calificat cu consecvenţă ca erezii aceste noţiuni). Trupurile
noastre fizice se vor reconecta mai degrabă la realitatea spirituală şi vom începe să
percepem codul prin intermediul căruia lumea nevăzută se transpune în lumea naturală. S-
ar putea spune că sarcina noastră este exact contrariul reducţionismului. Noi căutăm căi
prin care să redăm frumuseţea lumii naturale, să o „sacralizăm": să vedem în natură un
permanent prilej de laudă, să vedem în pâine şi vin un sacrament al harului, şi în dragostea
omenească o umbră a Dragostei divine.
Fără îndoială însă, dispunem de un vocabular limitat pentru lumea din sfere mai înalte.
Vorbim cu Dumnezeu aşa cum am vorbi cu o altă persoană; poate fi ceva mai comun, mai
„natural" decât atât? A te ruga, a vesti Evanghelia, a medita, a posti, a oferi un pahar cu
apă, a vizita deţinuţii, a practica sacramentele- toate aceste acţiuni zilnice, ni se spune,
sunt purtătoarele unei semnificaţii „mai înalte". Ele exprimă ceva din lumea nevăzută.
Privite din perspectiva de jos, reducţionislă, toate actele spirituale au o „explicaţie"
naturală. Rugăciunea e o bolboroseală în vânt; pocăinţa unui păcătos, o emoţie falsă; Ziua
Cincizecimii o beţie colectivă. Un sceptic ar spune că facultăţile naturale reprezintă o
povară dacă doar de atât dispunem pentru a exprima lumea sublimă de dincolo.
Dar credinţa, adică a privi de a lungul razei, vede în aceste acţiuni naturale manifestări
sfinte ale supranaturalului. Din această perspectivă, lumea naturală nu este deloc sărăcită,
ci sfinţită prin miracol. Iar miracolul revendicat al unei lumi naturale a atins punctul
culminant în Marele Miracol, când Prezenţa Iui Dumnezeu a venit să locuiască într-un
trup „natural" cxact ca al nostru: Cuvântul S-a transpus în trup.
Într-un singur trup, Hristos a adus laolaltă cele două lumi, reunind definitiv spiritul şi
materia, unificând creaţia, aşa cum aceasta nu a mai fost decât pe vremea când primii
oameni locuiau în Eden. Teologul Jufgen Mollmann a exprimat lucrul acesta prin cuvinte
asupra cărora merită sâ reflectăm: „întruparea reprezintă finalul lucrării lui Dumnezeu."5
iar apostolul Pavel a spus-o astfel: „El esle Capul trupului, al Bisericii... Căci Dumnezeu a
vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace toate cu Sine prin El, atât ce este pe
pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui."
Când Cuvântul-făcut-trup S-a înălţat la cer, a înlocuit prezenţa Sa în trup de carne cu
trupul lui Hristos, Biserica. Bunătatea noastră devine, literalmente, bunătatea lui
Dumnezeu, („...ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi
fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.") Suferinţa noastră devine, în cuvintele lui Pavel,
„...părtăşia suferinţelor Lui...". Acţiunile noastre devin acţiunile Sale („Cine vă primeşte
pe voi, Mă primeşte pe Mine..."). Ce ni se întâmpla nouă, I se întâmplă Lui („Saule, Saule,
pentru ce Mă prigoneşti?"). Cele două lumi, cea văzută şi cea nevăzută, se întâlnesc în
persoana lui Hristos; iar noi suntem literal „în Hristos", după cum subliniază Pavel în mod
repetat, întruparea este finalul lucrării lui Dumnezeu, scopul întregii creaţii.
Noi, de-aici, de jos, avem tendinţa de a ne imagina miracolul ca pe o invazie, o
intervenţie spectaculoasă în lumea naturală, şi tânjim după astfel de semne. Dar de sus,
din perspectiva lui Dumnezeu, adevăratul miracol este transpoziţia: trupurile omeneşti
devin vase umplute de Duhul Sfânt, faptele caritabile ale oamenilor şi bunătatea lor devin
nici mai mult nici mai puţin decât întruparea lui Dumnezeu pe pământ.
Pentru a completa analogia, nu trebuie decât să arunc o privire la cuvintele lui Pavel,
căci imaginea la care recurge el pentru a descrie rolul lui Hristos în lumea zilelor noastre
coincide cu imaginea pe care am folosit-o şi eu ca să ilustrez fenomenul transpoziţiei. Isus
Hristos, spune Pavel, este acum Capul trupului. Ştim cum funcţionează creierul omenesc:
transformând comenzile transmise nivelelor inferioare în coduri pe care mâinile, ochii sau
gura pot să le înţeleagă. Un trup sănătos este cel care urmează instrucţiunile primite de la
creier. În mod similar, Hristos cel înviat îşi aduce voia la îndeplinire prin noi, mădularele
trupului Său.
Tace Dumnezeu? Am să răspund la această întrebare printr-o altă întrebare: Tace
Biserica? Noi suntem gura Lui, corzile Lui vocale pe această planetă. Un plan al unei
transpoziţii atât de sublime face de înţeles de ce mesajul transmis de Dumnezeu va fi
uneori confuz sau incoerent; face de înţeles de ce, uneori, Dumnezeu va părea că tace.
Însă întruparea a fost scopul Său, iar în această lumină. Ziua Cincizecimii devine o
metaforă desăvârşită: glasul lui Dumnezeu pe pământ, făcându-se auzit prin gura
oamenilor într-un mod pe care nici chiar ei înşişi nu l-au putut pricepe.
Speranţa
Am o prietenă, o femeie inteligentă, talentată, cu un simţ al umorului nemaipomenit
care locuieşte în Seattle, pe nume Carolyn Martin. Carolyn suferă însă de paralizie
cerebrală, iar tragedia caracteristică acestei boli, manifestările ei exterioare- o salivaţic
abundentă, mişcarea necontrolată a braţelor, vorbirea dezarticulată, tremurul involuntar al
capului- le dau celor ce intră în contact cu ea impresia că este retardată. În realitate, mintea
este singura parte din ea care funcţionează perfect; ceea ce-i lipseşte este capacitatea de
control asupra muşchilor.
Carolyn a trăit vreme de cincisprezece ani într-un azil de retardaţi mental, din simplul
motiv că statul n-a avut unde altundeva s-o interneze. Prietenii ci cei mai apropiaţi erau
oameni ca Larry, care îşi sfâşia hainele de pe el şi mânca plantele din ghivece, şi Ariene,
care ştia doar trei propoziţii şi spunea oricui „Mamă". Carolyn s-a hotărât să scape din azil
şi să-şi găsească un loc al ei în lumea de afară.
În cele din urmă a reuşit să plece de la azil şi să-şi facă un cămin al ei. Aici, chiar şi
treburile cele mai simple reprezentau pentru ea o provocare covârşitoare. I-au trebuit trei
luni de zile ca să înveţe să fiarbă ceaiul şi să-l toarne în ceşti fară să se opărească. Dar
Carolyn a căpătat această îndemânare plus multe altele. S-a înscris la liceu, a absolvit,
după care s-a înscris şi la un colegiu de doi ani.
Toţi cei din campus o cunoşteau pe Carolyn ca „doamna invalidă". O vedeau şezând în
scaunul cu rotile, contorsionată, tastându-şi atentă notiţele cu ajutorul unui dispozitiv
numit Canon Communicator. Puţini erau cei care se simţeau în largul lor când stăteau de
vorbă cu ea; le era greu să priceapă sunetele incoerente pe care le emitea. Dar Carolyn nu
s-a dat bătută, chiar dacă a avut nevoie de şapte ani ca să obţină diploma de absolvire la
Associate of Arts (o şcoala de arte de provincie- n.tr.), care în mod normal se căpăta după
doi ani de studiu. Apoi, s-a înscris la un colegiu luteran ca să studieze Biblia. După doi ani
petrecuţi aici, a fost rugată să le ţină colegilor săi o cuvântare în capelă.
Carolyn a muncit multe ore la prelegerea sa. Când aceasta a căpătat forma finală-
viteza ei de lucru era de aproximativ patruzeci şi cinci de minute la o pagină- l-a rugat pe
Josee, prietenul ei, să o citească în locul ei. Josee avea o voce clară, răsunătoare.
În ziua cu pricina, Carolyn şedea încovoiată în scaunul ei, în partea stângă a
podiumului. Din când în când, braţele îi zvâcneau involuntar, capul îi atârna într-o parte
aproape atingându-i umărul şi un firicel de salivă i se prelingea pe bluză. Alături de ea,
Josee citea bucata de proză scrisă de Caroiyn într-un stil plin de maturitate şi eleganţă, pe
marginea pasajului biblic care spune: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut,
pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi."
Pentru prima dată, unii studenţi au văzut în Carolyn o fiinţă omenească completă, ca şi
ei. Până atunci, mintea ei, o minte foarte bună, fusese în permanenţă inhibată de trupul ei
„neascultător", iar dificultăţile de vorbire îi ascunseseră inteligenţa. Dar ascultându-i
prelegerea citită cu voce tare, în timp ce o priveau cum stătea pe scenă, studenţii au reuşit
să vadă dincolo de trupul acela aşezat în scaunul cu rotile şi să şi-o închipuie ca pe o
persoană normală.
Carolyn mi-a povestit despre ziua aceea în stilul ei incoerent, aşa că am priceput doar
jumătate din spusele ei. Însă scena pe care mi-a descris-o a devenit pentru mine un
exemplu de transpoziţie: o minte perfectă încătuşată într-un trup spastic, incontrolabil, cu
corzi vocale ce dau greş la fiecare a doua silabă rostită. Imaginea nou-testamentară lui
Hristos ca şi cap al trupului a căpătat un nou înţeles, o dată ce am înţeles sentimentul de
umilinţă pe care L-a îndurat Hristos, dar şi fericirea pe care ne-o dăruieşte nouă, ca
mădulare ale trupului Său.
Noi, Biserica, suntem un exemplu de transpoziţie dus la extrem. Din păcate, noi nu
suntem în stare să oferim o mărturie neîndoielnică a dragostei şi slavei lui Dumnezeu.
Uneori, asemenea trupului lui Carolyn, mai degrabă blocăm mesajul, decât îl răspândim în
jurul nostru. Însă Biserica este raţiunea întregii experienţe umane, şi mai mult decât atât,
însăşi raţiunea creării fiinţelor umane: pentru ca şi alte fiinţe să poarte chipul lui
Dumnezeu. El a considerat că motivul acesta merită din plin riscul şi umilinţa.
 Cel ce S-a pogorât, este Acelaşi cu cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile,
ca să umple toate lucrurile. Şi El a dat pe unii să fie apostoli; pe alţii
prooroci; pe alţii evanghelici; pe alţii păstori şi învăţători, pentru
desăvârşirea sfinţilor în vedera lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui
Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui
Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.
...ca să nu mai fim copii... Ci... să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la
Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine
închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte
creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei si se zideşte în
dragoste.

•William James, The Variety of Religious Experience \Diversitatea experienţei religi-

oase], 233.
2
C. S. Lewis, The Weight of Gloiy [Povara slavei), 18, 19. 3C. S. T^wis,
Cod in the Dock [Dumnezeu în boxa acuzaţilor] , 212. 4C. S. Lewis,
Christian Reflection [Reflecţii creştine], 37. -^Jurgen Moltmann, God in
Creaţi on [Dumnezeu în creaţie1, 244.
Referinţe biblice: Coloseni I: Matei 25; Filipeni 3; Matei 10; Fapte 9; 2 Corintcni
4; Efcseni 4.
a

Pentru ce }ţi ascunzi Faţa şi mă ici drept vrăjmaş? Vrei să loveşti o frunză suflata de
vânt? Vrei să urmăreşti un pai uscat?
Iov 13:24-25C a p i t o l u l 28

Se ascunde Dumnezeu?

P entru a înţelege cât mai bine impactul emoţional al suferinţelor lui Iov, am studiat cu
atenţie cuvântările acestuia din cuprinsul cărţii care-i poartă numele. Mă aşteptam să-l văd
protestând din cauza stării sale jalnice şi deplângând pierderea copiilor şi a averii sale; dar,
spre surprinderea mea, Iov are destul de puţine de spus despre aceste lucruri. în schimb, el
se concentrează asupra unui singur subiect, şi anume absenţa lui Dumnezeu. Ce îl doare cel
mai tare pe iov este faptul că strigătele Iui de disperare rămân fără răspuns. Am auzit mulţi
oameni descriind acelaşi sentiment, dar poate cel mai bine o face C. S. Lewis, care a scris
următoarele cuvinte pe când suferea cumplit din cauza morţii soţiei sale, bolnavă de
cancer:
Unde este Dumnezeu acum? Aceasta este una dintre chestiunile cele mai
tulburătoare. Când eşti fericit, atât de fericit încât nici nu simţi că ai avea
nevoie de El... eşti primit de El- cel puţin aşa simţi- cu braţele deschise. Dar
du-te la El atunci când ai nevoie disperată de El, când orice alt ajutor este
zadarnic. Ce vei găsi atunci? O uşă ce ţi se trânteşte în nas şi sunetul cheii ce
se răsuceşte în broască, nu o dată, ci de două ori. Apoi, linişte deplină. Poţi
pleca. Cu cât aştepţi mai mult, cu atât mai grea devine tăcerea.1
Mai presus de orice, Iov cere să i se dea şansa de a-şi pleda cauza înaintea lui Dumnezeu.
Respinge tirada de cuvinte pioase a prietenilor săi, asemenea câinelui care se scutură ca să
scape de purici. El are nevoie de ceva autentic, de o întâlnire personală cu Dumnezeul cel
Atotputernic. În pofida celor petrecute, Iov nu poate să creadă că Dumnezeu este crud şi
nedrept. Poate că dacă L-ar întâlni şi ar sta de vorbă cu El, ar alia şi versiunea Lui. Dar
Dumnezeu este de negăsit. Iov nu aude decât tânguielile prietenilor săi, urmate de un
zgomot sec, înspăimântător. Zgomotul uşii ce i se trânteşte în nas.

O realitate a credinţei
Oh, Doamne scump,
Vreau din roata inima să Te văd
Vreau din toată inima să fiu lângă line...
Un cântec de GI-ORGE HARRISON

Ştiu că Dumnezeu este viu: am vorbii cu El chiar azi-dimineaţă!

Cuvinte tipărite pe un aulocolant
Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat pentru viata ta.
Broşură de evanghelizare

El umblă alături de mine şi îmi vorbeşte, şi îmi spune că sunt al Lui.

Un imn creştin

Dorul de Dumnezeu poate să încolţească în inima oricărei fiinţe omeneşti. Dar nu

cutezăm să pretindem ca Dumnezeu să-Şi respecte promisiunea de a sta aproape de noi
decât, atunci când El pare absent. C. S. Lewis a experimentat lucrul acesta, Iov l-a
experimentat, la fel şi Richard: la un moment dat aproape fiecare om se confruntă cu
faptul că Dumnezeu pare să Se ascundă.
Norul necunoaşterii ne poate învălui fără nici un avertisment prealabil, uneori tocmai
atunci când avem cea mai mare nevoie să simţim prezenţa Iui Dumnezeu. Reverendul
Allan Bocsak, un slujitor creştin sud-african al lui Dumnezeu, a fost aruncat în închisoare
pentru că a vorbit împotriva guvernului. A petrecut trei săptămâni în carceră, şi în aproape
tot acest timp a stat îngenuncheat, rugându-L pe Dumnezeu să-l elibereze. „Nu am să vă
ascund", a mărturisit el, ulterior, membrilor bisericii din care făcea parte, „că acelea au
fost cele mai grele momente din viaţa mea. Stând acolo îngenuncheat, nu mai aveam
cuvinte ca să mă rog şi nici lacrimi ca să plâng."2 Experienţa prin care a trecut era ceva
obişnuit în rândul negrilor din Africa de Sud: aceştia se rugau, plângeau, aşteptau şi, cu
toate acestea, nu primeau nici un răspuns din partea lui Dumnezeu.
Unii m-ar contrazice spunând că Dumnezeu nu Se ascunde. Pe un abţibild de factură
religioasă scrie: „Dacă simţi că eşti departe de Dumnezeu, cine crezi că s-a îndepărtat?"
Însă vina sugerată de sloganul cu pricina poate fi falsă: cartea Iov ne vorbeşte despre un
moment în care, aparent, Dumnezeu a fost Cel care S-a îndepărtat. Cu toate că Iov nu
greşise cu nimic şi a strigat disperat după ajutor, Dumnezeu a decis totuşi să rămână
ascuns. (Dacă vă veţi îndoi vreodată de faptul că decizia lui Dumnezeu de a rămâne
ascuns este o experienţă normală pe drumul credinţei, nu trebuie decât să intraţi într-o
bibliotecă creştină şi să răsfoiţi cărţile scrise de autori mistici creştini, bărbaţi şi femei care
şi-au petrecut viaţa în comuniune cu Dumnezeu. Încercaţi să găsiţi măcar unul care să nu
fi trecut prin momente de drastică testare, prin acea „noapte neagră a sufletului.")
Iov le oferă o lecţie importantă celor care suferă, ca şi celor care le stau alături.
Îndoielile şi nemulţumirea lui Meg Woodson, ale lui Allan Boesak, ca şi cele ale lui Iov,
sunt nişte reacţii autentice, nu simptomele unei credinţe slabe- de fapt, sunt atât de
autentice, încât Dumnezeu S-a asigurat că toate vor fi incluse în Biblie. Nu ne-am aşteapta
să găsim în Biblie argumentele adversarilor lui Dumnezeu- cum ar f:, bunăoară, Scrisori
de pe Pământ [Letters from the Earth] ale lui Mark Twain, ori cartea lui Bertrand Russel
intitulată De ce nu sunt creştin | Why I Am Not a Christian]- dar iată că acestea există,
aproape în totalitate, dacă nu în Iov, atunci în Psalmi sau în cărţile profeţilor. Biblia pare
să anticipeze dezamăgirile noastre, ca şi cum Dumnezeu ne-ar oferi în avans armele pe
care să le folosim împotriva Lui, ca şi cum El însuşi ar înţelege preţul ce se cere plătit
pentru păstrarea credinţei.
Datorită lui Isus, Dumnezeu într-adevăr înţelege. În Grădina Ghetsimani şi la Calvar,
într-un mod greu de exprimat în cuvinte, Dumnezeu însuşi a fost nevoit să Se confrunte cu
decizia lui Dumnezeu de a rămâne ascuns. „Dumnezeu luptându-Se cu Dumnezeu", iată
cum a rezumat Martin Lutter lupta de proporţii cosmice care s-a dat pe o cruce de lemn. În
noaptea aceea întunecată, Dumnezeu a aflat din proprie experienţă ce înseamnă să fii
părăsit de Dumnezeu.
Prietenii lui Iov susţineau cu încăpăţânare că Dumnezeu nu Se ascunde. Ei evocau tot
felul de semne- visuri, viziuni, binecuvântări din trecut, splendorile naturii- pentru a-i
aminti lui Iov faptul că Dumnezeu îşi dovedise de multe ori prezenţa în trecut. „Nu uita în
vremuri întunecate, ce ai învăţat în vremuri luminoase", îl mustrau ei. Iar noi, cei care
trăim azi, după Iov, avem parte de şi mai multă lumină, datorită consemnărilor ce atestă
împlinirea profeţiilor şi datorită vieţii lui Isus. Dar, uneori, atât ceea ce înţelegem cât si
„dovezile" care ne înconjoară devin inutile. Simpla amintire, oricât de plăcută ar fi, nu ne
va uşura suferinţa sau sentimentul de singurătate. Poate că. pentru o vreme, toate versetele
din Scriptură şi toate sloganurile menite a ne însufleţi vor fi şi ele zadarnice.
Trei reacţii
În ce mă priveşte, îmi cunosc prea bine reacţia instinctivă la decizia lui Dumnezeu de a
rămâne ascuns: mă răzbun ignorându-L. Încerc să-L scot pe Dumnezeu din viaţa mea
asemenea unui copil care crede că se poate ascunde de oamenii mari acoperindu-şi ochii cu
mânuţele dolofane. Dacă El nu are de gând să mi Se arate, de ce să-L mai caut?
Cartea Iov ne oferă alte două răspunsuri la dezamăgirea pe care ne-o pricinuieşte
Dumnezeu când se ascunde. Primul reiese din afirmaţiile prietenilor lui Iov, scandalizaţi
de atacurile lui la adresa crezurilor lor fundamentale. Dezamăgirea profundă resimţită de
Iov faţă de Dumnezeu nu corespundea teologiei lor. Le era cât se poate de limpede faptul
că trebuiau să aleagă între un om care se pretindea drept şi Dumnezeu, pe care ei îl ştiau
drept. Însăşi ideea lui Iov de a solicita o întrevedere personală cu Dumnezeu era o absurdi-
tate! Reprimă-ţi sentimentele, l-au sfătuit ei. Noi ştim cu siguranţă că Dumnezeu nu este
nedrept. Aşa că încetează să mai gândeşti în felul acesta! Să-ţi fie ruşine pentru lucrurile
îngrozitoare pe care le spui!
Al doilea răspuns, cel al lui Iov, este o bâiguială dezordonată, o contrapunere
discordantă relativ la argumentele nemiloase ale prietenilor săi. „Pentru ce m-ai scos din
pântecele mamei mele?", îl întreabă el pe Dumnezeu. „O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă
fi văzut!" Iov îşi dă frâu liber protestelor, deşi ştie ca acestea sunt zadarnice, asemenea
unei păsări ce se loveşte fără încetare de geamul ferestrei camerei în care e închisă. Are
foarte puţine argumente solide, ba, mai mult, şi el recunoaşte că logica prietenilor lui pare
fără cusur. Şovăie, se contrazice, bate în retragere şi, din când în când, se prăbuşeşte
cuprins de disperare. Omul acesta, renumit pentru neprihănirea lui, ridică glasul împotriva
lui Dumnezeu: „Să mă lase dar, să plece de la mine şi să răsuflu puţin, înainte de a mă
duce, ca să nu mă mai întorc, în ţara întunericului şi a umbrei morţii..."
Pe care dintre cele două răspunsuri îl susţine cartea Iov? Ambele atitudini au nevoie de
unele corectări, dar, după ce toate acuzele deşarte sunt respinse, Dumnezeu le porunceşte
pioşilor prieteni ai Iui Iov să se ducă la acesta, cu pocăinţă, şi să-i ceară să se roage pentru
ei.
Un mesaj care ar putea scandaliza, ce se desprinde din cartea Iov, este acela că acela Îi
putem spune lui Dumnezeu orice. Aruncă-ţi asupra Lui toată suferinţa, mânia, îndoielile,
amărăciunea, decepţiile, dezamăgirea- El le poate purta pe toate. De multe ori, titanii
spirituali ai Bibliei ne sunt înfăţişaţi certându-se cu Dumnezeu. Ei au preferat să meargă
mai departe şchiopătând, cum a făcut Iov, decât să-L elimine pe Dumnezeu din viaţa lor.
În acest sens, Biblia anticipează conceptele psihologiei moderne: nu ai cum să-ţi negi
complet sentimentele sau să le faci să dispară, aşa că e mai bine le exprimi. Dumnezeu
poate să facă faţă oricărei reacţii omeneşti, în afară de una singură. Nu poate accepta
răspunsul la care am tendinţa de a recurge şi eu, instinctiv: acela de a-L ignora sau de a mă
purta ca şi când El nu ar exista. Lui Iov nu i-a trecut prin minte niciodată să adopte această
atitudine.
Imaginea completă
Libertatea de exprimare a sentimentelor nu este singura învăţătură care se desprinde
din Cartea Iov. Privind „din culise" cele ce se petrec, observăm că, ţinându-se ascuns,
Dumnezeu poate conduce omul pe o direcţie greşită. Am putea fi tentaţi să vedem în
Dumnezeu un inamic şi să interpretăm decizia Lui de a rămâne ascuns ca pe o dovadă de
dezinteres faţa de noi.
Iov trage următoarea concluzie: „Dumnezeu mă sfâşie şi mă urmăreşte în mânia
Lui..." Noi, spectatorii, ştim că Iov greşeşte. în primul rând, prologul face o distincţie
subtilă, dar importantă, şi anume, că nu Dumnezeu a cauzat problemele lui Iov. El le-a
îngăduit, e adevărat, însă relatarea scenei pariului ni-l prezintă pe Satan, nu pe Dumnezeu,
ca instigator în provocarea suferinţelor lui Iov. Dumnezeu nu a fost duşmanul lui Iov în
nici unul din evenimentele din viaţa lui. Departe de a fi părăsit de Dumnezeu, Iov se află
sub observaţia Sa directă, aproape microscopică. Din momentul în care Iov solicită o
instanţa de judecată înaintea căreia să-şi pledeze cauza, el intră într-un proces cu
semnificaţie la nivel cosmic -nu în calitate de procuror care arată acuzator spre
Dumnezeu, ci ca martor principal într-un proces intentat credinţei.
În nici un caz nu putem trage concluzia că încercările prin care trecem noi sunt, ca în
cazul lui Iov, regizate de Dumnezeu pentru a soluţiona nişte chestiuni decisive în univers.
Putem însă afirma cu certitudine că perspectiva noastră limitată va distorsiona realitatea.
Suferinţa ne obturează perspectiva. Fiind cel mai puternic sentiment personal, suferinţa ne
sileşte să ne gândim doar la noi înşine, şi la nimic altceva.
Cartea Iov ne învaţă că, în realitate, lucrurile sunt mult mai complexe decât ne putem
noi imagina. Iov a simţit apăsarea absenţei lui Dumnezeu; dar o privire aruncată în spatele
cortinei ne dezvăluie faptul că, într-un anume sens, Dumnezeu a fost mai prezent ca
oricând, în lumea materială, omul esle capabil să perceapă abia 30 la sută din spectrul
luminos. (Albinele şi porumbeii călători, de pildă, pot să detecteze undele de lumină
ultravioletă, care pentru noi sunt invizibile.) În sfera supranaturalului, viziunea noastră
este şi mai limitată, şi nu putem să captăm decât câte un clişeu ocazional, din lumea
nevăzută.
Un incident din viaţa altui personaj biblic faimos exprimă aceeaşi idee, însă într-un
mod cu totul diferit. Profetul Daniel a avut parte de o experienţă mai blândă -în
comparaţie cu Iov- când s-a confruntat cu invizibilitatea lui Dumnezeu. Pe Daniel îl
frământa problema rugăciunilor zilnice rămase fără răspuns: de ce ignora Dumnezeu
cererile sale repetate? Timp de douăzeci şi una de zile, Daniel s-a dedicat rugăciunii. A
jelit. A refuzat mâncărurile alese. S-ajurat să renunţe la carne şi la vin, şi nu şi-a uns
trupul, în tot acest răstimp a strigat la Dumnezeu, dar nu a primit nici un răspuns.
Apoi, într-o zi, Daniel a primit mult mai mult decât ceruse vreodată. O fiinţă
supranaturală, cu ochii ca nişte flăcări de foc şi o faţă ca fulgerul, a apărut brusc lângă el,
pe malul fluviului. Cei ce-1 însoţeau pe Daniel au fugit cuprinşi de spaimă. Cât despre
Daniel, iată care sunt chiar cuvintele lui: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat,
faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă." Când a încercat să-i vorbească acelei făpturi
orbitoare, a rămas fără grai.
Ciudatul vizitator a trecut direct la explicarea motivului îndelungatei amânări. Fusese
trimis încă de la început să răspundă primei rugăciuni a lui Daniel, dar se lovise de
împotrivirea „căpeteniei împărăţiei Persiei". în cele din urmă, după trei săptămâni de
înfruntări, au sosit întăririle şi Mihail, una dintre căpeteniile de seamă ale îngerilor, l-a
ajutat să biruie rezistenţa împăraţilor Persiei.
Nu voi încerca să interpretez această scenă uimitoare a forţelor universului aflate în
război, mă rezum la a scoate în evidenţă o asemănare cu Iov. Asemenea Iui Iov, Daniel a
jucat un rol decisiv în confruntarea dintre forţele cosmice ale binelui şi răului, cu toate că,
în mare parte, acţiunea s-a desfăşurat dincolo de capacitatea lui de a vedea. Poate i s-a
părut că rugăciunea sa este zadarnică, iar Dumnezeu indiferent; dar o privire aruncată „în
spatele cortinei" ne dezvăluie tocmai contrariul. Perspectiva limitată a lui Daniel, exact ca
şi în cazul lui Iov, distorsiona realitatea.
Ce să credem, aşadar, în legătură cu fiinţa angelică din cartea Daniel, care a avut
nevoie de întăriri, ca să nu mai vorbim despre pariul cosmic despre care se relatează în
Iov? Ne putem gândi la un singur lucru, imaginea completă, având drept fundal universul,
în toată imensitatea sa, include nenumărate acţiuni pe care noi nu le vedem. Atunci când
ne agăţăm cu încăpăţânare de Dumnezeu, în momentele dificile, sau pur şi simplu când ne
rugăm, s-ar putea să fie implicate chestiuni mult, mult mai complexe decât ne-am putea
noi închipui. E nevoie de credinţă pentru a crede acest lucru, pentru a crede că Dumnezeu
nu ne părăseşte niciodată, oricât de departe ne-ar părea El în momentele dificile prin care
trecem în viaţă.
Iov a ajuns la acel nivel de credinţă abia la sfârşit, când a auzit Vocea din mijlocul
furtunii. Dumnezeu a creat tot ceea ce se cheamă natură-sistemul solar, constelaţiile,
furtunile, animalele sălbatice- lucruri pe care Iov nu putea să le explice. Dacă nu poţi
înţelege lumea vizibilă în care trăieşti, cum îndrăzneşti să pretinzi că înţelegi o lume pe
care nici măcar n-o poţi vedea?! Conştientizând, în sfârşit, realitatea imaginii complete,
Iov se pocăieşte în ţărână şi în cenuşă.
 Dumnezeu este asemenea unei persoane care îşi drege glasul în timp ce stei
ascunsă, trădându-şi prezenţa în felul acesta.
MOISTUK ECKIIARDT

1
C. S. Lewis, A Grief Observed {Anatomia unei dureri], 9.
2
Al Ian Boesak, „If You Believe'% Reformed Journal [„Dacă crezi" | (Noiembrie 1985), 11.
Referinţe biblice: Iov 10, 16; Daniel'10.
Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu,
şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar clacă mi se va nimici pielea,
şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.

Ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia.

Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.

Iov 19: 25-27C apitolul 29

De ce a murit Iov fericit

D upă

Două pariuri, două parabole

Aşadar, există oare vreun paradis terestru unde, în foşnetul frunzelor de

măslinT oamenii pot fi. alături de cei dragi, pot avea tot ce poftesc şi se pot
desfăta în răcoarea înserării, sau întreaga viaţă omenească nu este decât
distrugere, tulburare, agonie şi cinism, o vreme a vaietelor, a nebuniei, a.
mor}ii şi a agoniei?
FORD MADOX FORD, THU GOOD SOLDIER [BUNUL SOLDAT]
S criitorul italian Umberto Eco îşi aminteşte de ziua în care, pe la treisprezece ani, şi-a
însoţii tatăl la un meci de fotbal. Umberto nu se dădea în vânt după sport, aşa că, în timp ce
stătea în tribună urmărind meciul, mintea sa a început să hoinărească. „În timp ce
urmăream cu detaşare mişcarea lipsită de sens ce se desfăşura jos, pe teren, mi s-a părut că
soarele amiezii învăluia din înaltul cerului oamenii şi lucrurile într-o lumină rece şi am
avut impresia că în faţa ochilor mei se derula o activitate cosmică, lipsită de sens... Atunci,
pentru prima oară, m-am îndoit de existenţa lui Dumnezeu şi am hotărât că lumea este o
ficţiune fără sens."
De la înălţimea tribunei, adolescentul Eco şi-a imaginat lumea văzută de undeva de sus,
ca prin ochii lui Dumnezeu. Dar, din poziţia aceea, agitaţia rasei umane părea la fel de
lipsită de sens ca mişcările frenetice ale unor oameni în toată firea, alergând pe iarbă după
o minge de piele. Lui Eco i-a trecut prin minte ca nu există nimeni „acolo, sus", care să
vadă ce se petrece pe această planetă. Iar dacă, totuşi, există cineva acolo, probabil câ-i
păsa de viaţa de pe pământ tot atât cât îi păsa Iui Umberto Eco de meciul de fotbal.
Imaginea care s-a format în mintea lui Eco la stadion ridică problema fundamentală a
credinţei, o întrebare de care depinde totul: Ne priveşte cineva cu atenţie? Ne zbatem într-
un haos lipsit de sens, sub „inofensiva indiferenţă a universului", sau ne desfăşuram viaţa
în faţa Cuiva căruia li pasă de noi? Iov a primit răspunsul printr-o revelaţie uluitoare; dar
ce se întâmplă cu noi, ceilalţi? Nu există întrebare mai importantă decât aceasta, şi după
cinci ani de la discuţia care a dus la naşterea acestei cărţi, m-am trezit dezbătând în detaliu
întrebarea respectivă cu Richard, scepticul meu prieten.
Când l-am întâlnit pe Richard pentru prima oară, era asemenea unui bărbat părăsit de
iubita lui, care se află în faza de început a separării şi divorţului- de Dumnezeu. Furia i se
citea în priviri. Când l-am revăzut însă, cinci ani mai târziu, am observat că trecerea
timpului îl mai domolise. Mânia de odinioară ieşea şi acum la suprafaţă uneori, în timp ce
discutam, dar era amestecată cu un dor înăbuşit, cu un soi de nostalgie. Nu şi-L putuse
scoate în întregime pe Dumnezeu din minte, iar absenţa lui Dumnezeu îi provoca o durere
ce-l bântuia asemenea unei fantome. Chiar dacă eu nu aş fi adus în discuţie subiectul
credinţei, ar fi făcut-o Richard, pentru că încă se simţea rănit şi trădat.
La un moment dat, mi-a aruncat o privire dezorientată. „Nu pricep, Phillip", mi-a zis.
„Noi doi citim aceleaşi cărţi şi împărtăşim aceleaşi valori. Tu pari să-mi înţelegi îndoielile
şi dezamăgirea. Cu toate astea, tu găseşti că este cu putinţă să crezi, pe când eu, nu. Care
este deosebirea dintre noi? Pe ce se bizuie credinţa ta?"
Mintea mea a început să alerge în căutarea unui răspuns. Aş fi putut să-i vorbesc
despre tot felul de dovezi ale existenţei lui Dumnezeu: creaţia, viaţa lui Isus pe pământ,
învierea, viaţa sfinţilor creştini. Dar Richard cunoştea toate accste răspunsuri la fel de bine
ca mine, şi totuşi nu credea. În plus, nu de aici venea credinţa mea. Credinţa mea se
născuse într-o cameră din clădirea colegiului biblic, într-o noapte de februarie, aşa că i-am
povestit lui Richard despre noaptea accea.
Noaptea credinţei
V-am povestii mai devreme că, pentru mine, colegiul biblic a fost, iniţial, un tărâm
generator de îndoieli şi scepticism. Am supravieţuit învăţând să mimez conduita
„spirituală"- un lucru necesar pentru ca un student să ia note bune. Aveam şi această
materie detestabilă: „slujirea creştină". I se impunea fiecărui student să participe la o
activitate regulată de slujire, ca evanghelizarea pe stradă, vizitarea celor din închisoare sau
îngrijirea bolnavilor la domiciliu. Eu am optat pentru „lucrarea din cadrul universităţii".
În fiecare seară de sâmbătă vizitam un campus studenţesc din cadrul Universităţii
Carolina de Sud şi mă uitam la televizor împreună cu studenţii de acolo. Eu trebuia să fiu o
„mărturie" în mijlocul lor, iar săptămâna următoare dădeam conştiincios raportul despre
toate persoanele pe care le abordasem în discuţii despre credinţa personală. Probabil că
poveştile mele pline de înflorituri trebuie sâ fi părut autentice, căci nimeni nu s-a îndoit
vreodată de ele.
De asemenea, mi s-a cerut să merg la o întâlnire săptămânală de rugăciune, împreună
cu alţi patru studenţi implicaţi în lucrarea din cadrul universităţii. Acele întâlniri se
desfăşurau după un plan bine stabilit: Joe se ruga primul, apoi Craig, şi Chris, şi celălalt
Joe, după care, foarte politicos, făceau o pauză de vreo zece secunde. Eu nu mă rugam
niciodată; aşa că, după scurtul moment de tăcere, deschideam ochii şi ne întorceam în
camerele noastre.
Într-o seară de februarie însă, spre surprinderea tuturor, inclusiv a mea, m-am rugat şi
eu. Habar nu am de ce am fâcut-o. Nu intenţionasem s-o fac. însă după ce Joe, Craig,
Chris şi celălalt Joe au terminat, m-am trezit rugân- du-mă cu voce tare. „Doamne", am
început, şi am simţit cum în jurul meu se creează o stare de tensiune.
Din câte îmi amintesc, am spus ceva de genul: „Doamne, iată-ne aici, dându-ne silinţa
să ne arătăm preocupaţi de soarta celor zece mii de studenţi de la Universitatea Carolina de
Sud care se vor duce în iad. Ei bine, Tu ştii prea bine că mie nu îmi pasă câtuşi de puţin
dacă merg cu toţii în iad, asta în cazul în care există aşa ceva. Nu-mi pasă nici măcar dacă
eu însumi voi ajunge acolo."
Numai cei care au fost la un colegiu biblic pot înţelege pe deplin ce efect au avut
cuvintele mele asupra celorlalte persoane din încăpere. Aş fi putut invoca la fel de bine
puteri malefice sau aş fi putut recurge la un ritual de sacrificare a unui copil. Dar nimeni
nu a făcut nici o mişcare şi nici nu au încercat să mă oprească, aşa că am continuat să mă
rog.
Nu ştiu din ce motiv, am început să vorbesc despre pilda Bunului Samaritean. Se
presupunea că noi, membrii colegiului biblic, avem aceeaşi preocupare faţă de studenţii de
la universitate pe care a manifestat-o samariteanul din parabolă faţă de evreul ce sângera în
şanţ, la marginea drumului. Dar eu nu simţeam o astfel de preocupare, am mărturisit
atunci. Nu simţeam ninic pentru ei.
Şi în momentul acela s-a întâmplat. Pe la mijlocul rugăciunii, chiar în timp ce
mărturiseam cât de puţin îmi păsa de cei ce fuseseră desemnaţi drept obiective ale
compasiunii mele, am văzul acea pildă într-o lumină nouă. Vizualizam scena în timp ce
vorbeam: un samaritean îmbrăcat ca pe vremuri, cu robă şi turban, se apleacă asupra unui
om murdar, însângerat, ce zace în şanţ. Dar brusc, în mintea mea, cele două figuri au
căpătat alte chipuri. Bunul samaritean a luat chipul lui Isus. Evreul, victima vrednică de
milă a unui jaf la drumul mare, a luat şi el un alt chip- un chip pe care l-am recunoscut pe
dată ca fiind propriul meu chip.
L-am văzut pe Isus aplecându-Se asupra mea, cu o bucată de pânză udă, pentru a-mi
spăla rănile şi a-mi opri sângerarea. În timp ce El stătea aplecat, m-am văzut pe mine
însumi, victima jafului, deschizând ochii şi mişcând buzele. Apoi, ca şi cu încetinitorul, m-
am văzut scuipându-L drept în faţă. Am văzut toate acestea -eu, care nu credeam nici în
viziuni, nici în parabolele biblice şi nici măcar în Isus. Am rămas ca trăznit. Brusc, m-am
oprit din rugăciune, m-am ridicat şi am ieşit din cameră.
Toată seara aceea m-am gândit la cele petrecute. Nu fusese tocmai o viziune- mai mult
o imaginare în stare de veghe a unei parabole cunoscute, cu un deznodământ moral cu totul
neaşteptat. Şi nu mi-o puteam scoate din minte. Ce voia să spună? O fi fost reală? Nu eram
sigur dar sigur era că aroganţa îmi fusese puternic zdruncinată. Campusul acela îmi dăduse
mereu siguranţă în cultivarea propriului meu agnosticism. Acum însă nu mai aveam acea
siguranţă. O clipă m-am văzut într-o cu totul altă lumină. Poate că, în scepticismul meu
încrezător şi sarcastic, eu aveam cea mai mare nevoie de îngrijire dintre toţi cei de acolo.
În noaptea aceea i-am scris câteva rânduri logodnicei mele, înştiinţând-o cu prudenţă:
„Câteva zile nu vreau să vorbesc despre asta, dar s-ar putea să fi trăit prima experienţă
religioasă veritabilă din viaţa mea."
Două pariuri
I-am istorisit acea întâmplare lui Richard, care m-a ascultat plin de interes. Din acel
moment, toată viaţa mea s-a schimbat, i-am spus. înainte, dacă cineva mi-ar fi spus că îmi
voi petrece viaţa scriind cărţi despre credinţa creştină, l-aş fi considerat nebun. Însă,
începând din noaptea aceea de februarie, am pornit, neabătut, pe calea redobândirii
crezurilor pe care în trecut le respinsesem, considerându-le simple aberaţii religioase. Am
primit ochii credinţei, care mi-au trezit încrederea în lumea nevăzută.
Richard a fost amabil, dar nu s-a lăsat convins. A sugerat, cu blândeţe, că existau, în
fond, şi alte explicaţii plauzibile pentru cele petrecute. Timp de câţiva ani mă împotrivisem
învăţăturii fundamentaliste şi fără îndoială că acea reprimare constantă produsese în mine
o „disonanţă cognitivă" Întrucât nu mă mai rugasem de multă vreme, era de mirare că
prima mea rugăciune, oricât de şovăielnică, stârnise în mine un val de emoţii care s-a
materializat sub forma unei „revelaţii" a parabolei Bunului Samaritean?
 Îmi venea să zâmbesc în timp ce-l ascultam pe Richard, pentru că mă regăseam în
cuvintele sale. Şi eu folosisem acelaşi limbaj ca să desfiinţez mărturiile personale ale
colegilor mei studenţi. Dar, din noaptea aceea de februarie, am început să văd lucrurile cu
totul altfel.
Richard şi cu mine descriam aceleaşi fenomene în două moduri diferite: el privea „la
rază", în timp ce eu priveam „de-a lungul" ei. El avea de partea sa anumite dovezi. Şi eu
aveam anumite dovezi de partea mea- în primul rând, schimbarea profundă şi neaşteptată
produsă în modul în care vedeam viaţa. Însă convertirea are sens doar când se produce o
schimbare lăuntrică în cel convertit. Ajunsesem din nou în punctul de unde pornisem
discuţia, cu cinci ani în urmă, şi anume la taina credinţei, un cuvânt pe care Richard îl
detesta, Mi-am dat seama că îmi doream cu ardoare să-l fac să o vadă limpede ca cristalul,
dar mă simţeam neputincios. Intuiam în Richard acelaşi sentiment de nelinişte şi de
însingurare care mă încercase şi pe mine, odinioară, şi pe care Dumnezeu îl vindecase
treptat. Dar nu puteam transplanta credinţa în inima lui Richard; trebuia să o dobândească
singur.
În timp ce stăteam de vorbă cu Richard, mi-am dat seama că, de fapt, la nivel cosmic
au loc două pariuri. Mă concentrasem asupra pariului văzut din perspectiva lui Dumnezeu,
asupra pariului descris în Cartea Iov, prin care Dumnezeu a îngăduit ca viitorul
experimentului uman să atârne de reacţia persoanei umane. Mă îndoiesc că există cineva
care să înţeleagă pe deplin acel pariu, dar Isus a spus că, la sfârşitul istoriei omenirii, totul
se va reduce la o singură întrebare: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe
pământ?"
Cel de-al doilea pariu, reflectând punctul de vedere uman, este cel în care s-a angajat
Iov însuşi: să fie de partea lui Dumnezeu sau împotriva Lui? Iov a cântărit dovezile, şi iată
că cele mai multe dintre ele nu sugerau un Dumnezeu vrednic de încredere. Însă a hotărât
totuşi, zbătându-se şi poticnindu-se la tot pasul, să-şi pună încrederea în Dumnezeu.
Fiecare dintre noi trebuie să alegem fie să trăim ca şi cum Dumnezeu ar exista cu
adevărat, fie ca şi cum nu ar exista. În timp ce Umberto Eco stătea sus, în tribună, sub
soarele amiezii şi privea pe teren, la cei ce jucau fotbal, în mintea sa s-a născut cea mai
importantă întrebare a vieţii sale- a vieţii oricui. Ne priveşte cineva? Iar răspunsul la
această întrebare se bizuie în întregime pe credinţă- prin credinţă şi numai prin credinţă va
trăi cel neprihănit.
Două parabole
Am sâ închei această carte cu două povestiri, ambele adevărate, care, timp îndelungat,
au reprezentat pentru mine ilustraţii ale celor două alternative: calea credinţei şi calea
necredinţei.
Prima povestire se desprinde dintr-o predică a lui Frederick Buechner:

Este vorba despre o întâmplare specifică secolului douăzeci, atât de

 groaznică, încât îmi vine foarte greu să v-o istorisesc: un băiat de
doisprezece sau treisprezece ani, într-un acces de furie şi depresie nervoasă,
a pus mâna pe o armă şi şi-a împuşcat tatăl. Acesta nu a murit pe loc, ci la
scurtă vreme după aceea. Când autorităţile l-au întrebat pe băiat ce l-a
determinat să facă lucrul acesta, el a răspuns că nu putea să-l mai suporte pe
tatăl său, că acesta pretindea prea mult de la el şi se ţinea într-una de capul
lui şi că îşi ura tatăl. A fost trimis la un centru de reeducare pentru minori
şi, într-o noapte, unul din paznici, în timp ce-şi făcea rondul pe coridor, a
auzit zgomote venind din camera băiatului, aşa că s-a oprit să asculte.
Băiatul plângea în întuneric, bolborosind într-una: „îl vreau pe tata, îl vreau
pe tata."1
Buechner spune că această poveste este „un fel de parabolă a vieţii noastre, a tuturor".
Societatea modernă este asemenea acelui băiat, aflat la închisoarea pentru minori. Şi noi
L-am ucis pe Tatăl nostru. Puţini sunt filozofii, scriitorii sau producătorii de filme care-L
mai iau azi în serios pe Dumnezeu. El este considerat un anacronism, un concept demodat,
care trebuie lăsat în urmă. Lumea contemporană a acceptat pariul şi a pariat împotriva lui
Dumnezeu. Sunt mult prea multe întrebări fără răspuns. Ne-a dezamăgit de prea multe
ori.*
Este greu să trăieşti fără nici o certitudine. Cu toate acestea, se mai aud şi azi suspine,
vaiete surde ale pierderii suferite, precum cele exprimate în literatură, în cinematografie şi
în aproape toate artele moderne. Alternativa dezamăgirii cauzate de Dumnezeu pare să fie
dezamăgirea pricinuită de lipsa lui Dumnezeu. („Esenţa mea", afirmă Bertrand Russell,
„este în permanenţă şi pe vecie o durere cumplită- stranie şi incontrolabilă- o căutare a
ceva ce depăşeşte limitele acestei lumi.")

*„N-aţi auzit de omul care a aprins o lampă, într-o dimineaţă luminoasă, şi apoi a ieşit
în piaţă, strigând fără încetare: «Îl caut pe Dumnezeu, îl caut pe Dumnezeu»?... Toţi cei
prezenţi au început să râdă. Omul nostru s-a repezit la ei, aruncându-le priviri furioase.
„Unde este Dumnezeu?" a strigat el. „Am să vă spun eu. Noi L-am ucis, voi şi cu mine."
Noi toţi suntem ucigaşii Lui, dar cum am putut face asta? Cum am putea să înghiţim
marea întreagă? Cine ne-a dat buretele ca să ştergem linia orizontului? Ce ne facem acum,
că pământul a fost despuiat de soarele său?"-Friedrich Nietzche, The Gay Science [Ştiinţa
hazlie].
Sentimentul acestei pierderi uriaşe se poate citi şi acum în ochii lui Richard, prietenul
meu. El spune că nu crede în Dumnezeu, dar aduce necontenit în discuţie acest subiect,
exprimându-şi protestele cu prea multă vehemenţă. De unde vine sentimentul acesta
dureros de trădare, dacă nu există nimeni care să fi comis actul de trădare?

Parabola lui Frederick Buechner se referă la pierderea unui tată; cea de-a doua
parabolă vorbeşte despre regăsirea unui tată. Este tot o poveste reală, şi este povestea mea.
Într-o vacanţă m-am dus să o vizitez pe mama, care locuieşte la mai bine de o mie de
kilometri distanţă. Împreună am depănat amintiri din vremurile de odinioară, cum fac
adesea mamele şi fiii. Inevitabil, cutia cu fotografii vechi a fost scoasă din dulap şi din ea
s-au revărsat o mulţime de poze înfăţişând diverse etape ale copilăriei şi adolescenţei
mele: eu, îmbrăcat în costum de cowboy şi de indian, eu, în rolul de iepuraş la serbarea din
clasa întâia, animalele pe care le-am avut în timpul copilăriei, nesfârşitele recitaluri la
pian, absolvirea gimnaziului, a liceului şi mai apoi a colegiului.
Printre fotografiile acelea am găsit una care înfăţişa un nou-născut, având numele meu
scris pe verso. Poza în sine nu avea nimic neobişnuit. Arătam ca orice bebeluş: obraji
dolofani, pe jumătate chel, ochişori incapabili să privească într-un punct fix. Fotografia era
însă şifonată, mototolită, de parcă ar fi ajuns între dinţii unuia dintre căţeii pe care aveam
să-i primesc mai târziu. Am întrebat-o pe mama de ce păstrase poza aceea uzată, când
avea atâtea altele intacte.
Trebuie să vă împărtăşesc ceva legat de familia mea: când eu aveam zece luni, tatăl
meu s-a îmbolnăvit de poliomielită, boală ce i-a afectat regiunea lombară a coloanei
vertebrale. A murit trei luni mai târziu, la scurt timp după prima mea aniversare. La vârsta
de douăzeci şi patru de ani, tatăl meu era complet paralizat, şi muşchii săi erau atât de
atrofiaţi încât era nevoit să-şi ducă viaţa într-un cilindru uriaş de oţel, care îl ajuta să
respire. Îl vizitau puţine persoane- în anii 1950 oamenii erau de-a dreptul înspăimântaţi
când auzeau de poliomielită, aşa cum sunt azi când aud de SIDA. Mama mea, singura care
îl vizita cu statornicie, trebuia să şadă într-un anumit loc pentru ca el să o poată vedea într-
o oglindă agăţată de una din părţile laterale ale „plămânului" de metal. Mama mi-a
explicat că păstrase acea poză ca amintire, fiindcă, în timpul cât tatăl meu a zăcut bolnav,
fusese lipită pe „plămânul" său de metal. El îi ceruse să-i ducă poze cu ea şi cu cei doi fii
ai lui, iar mama trebuia să i le strecoare printre nişte mânere de metal. Aşa se explica
starea jalnică a pozei mele de bebeluş.
După ce a fost internat în spital, mi-am văzut tatăl foarte rar, întrucât accesul copiilor
în secţia destinată bolnavilor de poliomielită nu era permis, în afară de asta, eram atât de
mic încât, chiar dacă m-ar fi lăsat să intru la el, nu cred că mi-aş mai aminti ceva.
Când mama mi-a povestit istoria acelei poze mototolite, am avut o reacţie puternică şi
ciudată. Mi se părea straniu să-mi imaginez că un om pe care, într-un fel, nu l-am cunoscut
niciodată, putuse să ţină la mine atât de mult. În ultimele sale luni de viaţă, tatăl meu îşi
petrecea timpul în care era treaz privind chipurile celor trei membri ai familiei sale- ai
familiei mele. Nu se mai afla nimic altceva în câmpul lui vizual. Ce făcea oare toată ziua?
Se ruga pentru noi? Da, cu siguranţă. Ne iubea? Da. Dar cum poate să-şi exprime
dragostea un om paralizat, mai ales când propriii săi copii nu au voie să-l viziteze?
M-am gândit de multe ori la poza aceea mototolită, căci este unul dintre puţinele verigi
care mă leagă de omul acela străin care a fost tatăl meu, un străin care a murit când era cu
zece ani mai tânăr decât sunt eu acum. Un om despre care eu nu-mi amintesc mai nimic,
pe care nu l-am cunoscut, şi-a petrecut zile întregi gândindu-se la mine, rugându-se pentru
mine şi iubin- du-mă aşa cum putea, în starea în care se afla. Poate că, pe căi necunoscute,
face şi acum acelaşi lucru, dintr-o altă dimensiune. Poate că o dată voi avea tot timpul din
lume să reînnod o relaţie care a fost ruptă în mod brutal, încă înainte de a fi început.
V-am spus această poveste pentru că emoţiile pe care le-am simţit atunci când mama
mi-a arătat fotografia aceea mototolită, au fost identice cu cele care m-au încercat în
noaptea aceea de februarie, în dormitorul de la colegiu, când am crezut pentru prima oară
într-un Dumnezeu al dragostei. Mi-am dat seama că acolo, sus, exista cineva. Cineva
urmăreşte cum se desfăşoară viaţa noastră pe acest pământ. Mai mult decât atât, există
Cineva care mă iubeşte. Am simţit un fior puternic, de speranţă descătuşată, un sentiment
atât de inedit şi de copleşitor, încât părea că merită să-mi risc însăşi viaţa pentru el.

•UiTiberto Eco, Travels in IJtyper Reality [Calatorii pe tărâmuri supranaturale167- 168.

-Frederick Buechner, The Magnificent Defeat -Magnifica înfrângere|, 65. Referinţe biblice: I.uca
18.

MULŢUMIRI
P oate că, într-o bună zi, am să scriu o carte singur, însă sper ca ziua aceea să nu vină
prea repede, pentru că în momentul de faţă mă bizui în mare măsură pe sugestiile
cititorilor. îi sunt recunoscător şi depind total de prietenul meu, Tim Stafford, care a
binevoit să citească de trei ori manuscrisul acestei cărţi. A fost o muncă plină de dragoste:
înainte ca Tim să-mi sugereze, cu priceperea expertului, porţiunile care trebuiau înlăturate,
manuscrisul avea cu cincizeci la sută mai multe pagini.
Am avut, de asemenea, şansa să particip la o întâlnire de evaluare a manuscrisului,
împreună cu alţi patru scriitori- Steve Lawhead, Karen Mains, Luci Shaw şi Walter
Wangerin Jr.- care m-au ajutat să mă decid asupra variantei finale. Apoi, în decursul altor
câtorva întâlniri de acest fel, Walter mi-a dezvăluit câteva din secretele naraţiunii. Mi-au
mai citit manuscrisul şi i-au adus critici pertinente, oferindu-mi sfaturi extrem de utile,
următoarele persoane: Elsie Baker, dr. John Boyle, dr. Paul Brand, Harold Ficlcett, Hal
Knight, Lee Phillips şi dr. Cornelius Plalinga.
După ce am revizuit lucrarea pe baza sfaturilor primite de la toţi cei menţionaţi, Judith
Markham, care mai editase trei dintre cărţile mele precedente, a redactat-o şi pe aceasta, în
forma ei finală. Judith dă dovadă de o combinaţie rar întâlnită de diplomaţie,
profesionalism în ale scrisului, amabilitate şi, mai presus de toate, de excelenţă. O prietenă
bună şi un admirabil editor.
Unele dintre numele pe care vreau să le menţionez- Augustine, Buechner, Cheslerton,
Eliot, Lewis, Moltmann, MacDonald, Pascal, Sayers, Thielicke şi Williams- vă sunt
familiare, cu siguranţă, întrucât apar pe paginile acestei cărţi. Aceştia sunt „pastorii" mei,
în cel mai adevărat sens al cuvântului. Datorită lor, în mare parte, credinţa mea continuă să
existe.
Un grup de persoane cărora le-am lost profesor de studiu biblic, în cadrul Bisericii
LaSalle Street, m-a motivat să studiez amănunţit Vechiul Testament, vreme de cinci ani,
iar membrii acelui grup m-au ajutat cu multe idei şi cu întrebările lor incitante. M-am
referit în câteva rânduri la răstimpul fructuos pe care l-am petrecut în munţii Colorado:
sunt recunoscător familiilor Koneman şi Brayton, care mi-au oferit acel timp minunat.
Şi mai vreau să-i mulţumesc lui Richard. El are curajul de a fi sincer; am învăţat mult
de la el. Sper să nu renunţe niciodată la a-şi pune întrebări, să nu înceteze niciodată să
caute răspunsul la ele.

BIBLIOGRAFIE
Augustin, Sfântul. The Confessions ofSaint Augustine [Confesiunile Sfântului Augustin].
Tradus dc John K. Ryan. Garden City: Doubleday, 1960.
Brown, Colin. Miracles and the Criticai Mină [Miracolele şi mintea critică]. Grand
Rapids: Eerdmans, 1984.
Buechner, Frederick. The Hungering Darie [întunericulflămând]. New York: Seabury,
1981.
Buechner, Frederick. The Magnific ent Defeat [Magnifica înfrângere]. New York: Seabury,
1979.
Buechner, Frederick. A Room Called Remember: UncollectedPieces [Camera amintirilor:
frânturi risipite]. New York: Harper & Row, 1984.
Buechner, Frederick. Wishful Thinking: A theological ABC [Dorinţe: un abecedar
teologic]. Harper & Row, 1973.
Dostoievsky, Fioclor. The Brothers Karamazov [Fraţii Karamazov]. Garden City: Nelson
Doubleday (fără dată).
Eco, Umberto. Travels in Iiyper Reality: Essays [Călătorii pe tărâmuri supranaturale:
Eseuri]. Editate de Helen & Kurt Wolff. Traducere din limba italiană de William Weaver.
New York: Marcourt Brace Jovanovich, 1983.
Eiseley, Loren. The Star Thrower [Aruncătorul de stele]. Harcourt Brace Jovanovich, 1979.
Hali, Douglas John. God and Human Suffering [Dumnezeu şi suferinţa umană].
 Minneapolis: Augsburg, 1986.
James, William. The Variety of Religious Experience [Diversitatea experienţei religioase].
New York: Modern Library, 1936.
Kierkegaard, Soren. Philosophical Fragments [Fragmente filozofice']. Traducere de David
Swenson. Princeton: Princeton University Press, 1962.
Lewis, C. S. Christian Reflections [Reflecţii creştineJ. Grand Rapids: Eerdmans, 1974
Lewis, C. S. God in the Dock [Dumnezeu în boxa acuzaţilor]. Editat de Walter Hoopcr.
Grand Rapids: Eerdmans, 1970.
Lewis, C. S. A Grief Observed [Anatomia unei dureri]. New York: Seabury, 1961.
Lewis, C. S. The Weight of Glory and Other Addresses [Povara gloriei şi alte gânduri].
Grand Rapids: Eerdmans, 1975.
1 .ewis, C. S. The World 's Last Night and Other Essays [Ultima noapte a lumii şi alte
eseuri]. New York: Ilareourt Rrace Jovanovich, Inc., 1959.
MacDonald, George. Life essenfial: The Uope of the Gospel [Esenţa vieţii: Speranţa
Evangheliei] . Editat de Rolland Hein. Wheaton, III: Harold Shaw, 1978.
MacDonald, Greville. George MacDonald and His Wife [George MacDonald şi soita sci ].
Londra: George Allen & Unwin, Ltd., 1924.
Moltmann, Jiirgen. God in creation: A New Theology of Creation and the Spirit of God
[Dumnezeu in crea [ie: o nouă teologie a creaţiei şi a Duhului lui Dumnezeu]. New
York: Marper & Row, 1985.
Spark, Muriel. The Only Problem [Singura problemă]. New York: Putnam, 1984.
Thompson, William I. The Time Falling Bodies Take to Light [Când omul căzut se întoarce
spre lumină]. New York: St. Martin's Press, 1982.
Tolkien, J. R. R. The Return of the King [Reîntoarcerea regelui]. New York: Ballantine,
1976.
The Tolkien Reader [O antologie a scrierilor lui Tolkien]. New York: Ballantine BooLs,
1966.
Wiesel, Elie. Messengers of God: Biblica! Portraits and Legends [Mesagerii Domnului:
portrete şi legende biblice]. New York: Summit Books, 1985.
Williams, Charles. He Came Down From Heaven [El a coborât din ceruri]. Londra:
William Heinemann, Ltd., 1938.
The ImageoJ'the City [Imaginea oraşului]. Londra: Oxford IJniversity Press, 1958^2CharIes
Williams, The Image of the City [Imaginea oraşului], 136.
3
C. S. Lewis, The Weight oJGlory, [Povara glorieiI, 5.
4
J. R. R. Tolkien, The Return of the King [Reîntoarcerea regelui], 283.
Referinţe biblice: Iov 42; Evrei 10; 2 Corinteni 4; 1 Corinteni 15; Iov 19; Apocalipsa 21.