ANDREI PLEȘU – MINIMA MORALIA1

I. COMPETENȚA MORALĂ

Competența morală – singura pe care nimeni nu și-o contestă. Admitem că există oameni
mai inteligenți și învățați decât noi, admitem că nu cunoaștem anumite lucruri, dar ceea ce nu
putem admite este ca am fi moralmente precari.
Flasa autoritate morală: judecata (specie a dezimplicării) și sfatul (specie a insuficienței).
Asumarea competenței etice se manifestă în două forme: judecata și sfatul, forme inferioare
actului etic, dar folosite ca și substitut ale acestuia.
Competența morală a spacialistului. Există totuși competență etică morală? Erudiția etică
(studiul eticii) trebuie să fie însoțită de vocația etică.
Așezarea paradoxală a eticii ca știință. Distincții etică și morală: etica – rubrică academică,
morala – preluarea subiectivă a moralității. Etica este un amestec al legii cu nelegiferabilul.
Simțul etic și simțul comun. Competența morală nu se dobândește prin lectură și prin
hermeneutică istorică. Fapta morală nu poate fi obiectul unei cunoașteri exacte, nu e accidentală,
are loc de cele mai multe ori, dar nu mereu, în același fel (nuanță, varietate, relativitate). Etica
începe acolo unde simțul comun intră în criză.
Irelevanța morală a omului ireproșabil. Dar competența morală e incompatibilă și cu
existența omului ireproșabil (sfânt, erou, ascet). Omul ireproșabil există într-un spațiu în care
deliberarea etică e încheiată. E absurd să vorbești despre o morală a îngerilor.
Insuficiența morală ca frenomen originar al eticii: Etica devine necesară acolo unde există
criză morală, defect moral, decădere – deci acolo unde există culpă morală. Competența morală
adevărată se capătă exact în punctul în care ești pe cale de a o pierde.
Competență morală, iertare și progres moral: Culpa morală duce la două efecte simultane
– dezorientarea și conștiința dezorientării. Clasificări: competența morală a omului ireproșabil –
irelevantă etic, deoarece ea e firească, competența morală a simțului comun – mecanică, bazată
pe convenții, tradiții, reflex social, competența morală propriu-zisă sau ETICA – conștiința
dezorientării și incompetența morală propriu-zisă – dezorientarea inconștientă de sine).

1
Editura Humanitas, București, 2017
 Etica nu se bazează pe logică. Calea, ținta si călătorul sunt un tot al căutării morale, limita si
infinita ei diversificare.
Distincții: păcatul inocent (nu știe că e păcat) și păcatul care se ia drept virtute (știe că nu e
păcat). Etica: spațiul în care totul sau aproape totul poate fi iertat.
Competența morală nu asigură cu ncesitate progeresul moral. În clipa în care crezi că ai
devenit mai bun, ai devenit mai rău. Progresul moral e semnalat de modificarea percepției
celorlalți, nu de înregistrarea propriei performanțe.

II. LEGEA MORALĂ

Spațiul moral: Ethos (gr) (etică) - locuință. Legea morală e teritoriul în cuprinsul căruia
omul încearcă să se adapteze la absolut, simetric cu tentativa absolutului de a se adapta la
umanitate (maxima aspirație umană cu maxima îngădunță a absolutului). Etica e amenajarea
lumii în vederea locuirii ei (Heodegger – destinul pământesc al omului).
Conduita ca formă superioară a locuirii: Etica este un domeniu neomogen, policrom, în
care se exprimă mai curând creativitatea omului, decât docilitatea lui.
Individualul ca obiect al legii morale: Legea morală e culoarea pe care o capătă absolutul
în mediul unui destin individual anumit – operă individuală, impregnată de personalitate, de
dramă, de traiectorie sa irepetabilă.
Adăpostire și locuire: Dacă legea morală nu se formează ca o lege a individualului, ea nu
mai este o locuință, ci un adăpost. Omul trebuie să locuiască în sine (să îi vorbească daimonul),
nu să se adăpostească în sine.
Legea morală nu poate fi obținută inductiv: Locuința este creată – legea morală vine în
lume ca o noutate, adăpostirea este dată.
J.M Guyau și ipoteza morală: Morala trebuie întemeiată pe ceea ce știm, nu pe ceea ce pre-
judecăm. Stă în puterea mea să comit actul etic, deci trebuie să îl comit.
Legile ca făpturi: (Platon – Criton). Legea morală nu e o lege de care asculți, ci o lege cu
care comunici, care știe să te asculte. Respectarea legii morale nu are sens decât dacă e precedată
de o opțiune intimă, de libera recunoaștere a validității și supremației ei. Obediența adevărată e
ulterioară alegerii (Kant, ”Întemeierea metafizicii moravurilor” – omul individual trebuie să fie
exemplul unei legi).
 III. ORDINE, LIBERTATE, TIMP

Lege și model: În plan moral, nu există boli, ci bolnavi. Tratamentele identice nu

funcționează. Norma trebuie să vorbească dramei individuale, nu unei umanități abstracte (lege
versus model, poruncă versus pildă).
Dimensiunea speculativă a eticii: Fiind orientată înspre individual, își poate conserva
dimensiunea speculativă? Răspuns: da, prin trei teme ale sale: ordinea, timpul și libertatea.
Un concept al ordinii totale: Rigoarea morală nu e de imaginat decât dacă admitem
că ne mișcăm într-un univers în care nu e posibil decât necesarul. Ordinea trebuie să fie totală –
întâmplarea exclude legea. Fiind totală, ordinea admite o maximă toleranță și permite în
anvergura sa, jocul liber al părților. Ordinea precară, ea devine tiranică.
Conotația temporală a ordinii: Ordinea e a ansamblului, nu a episodului (Sf. Augustin:
lumea în întregul ei e o frază în curs de rostire).
Răcul ca hipostaziere a episodicului: Înregistrarea dezordinii, adică a prezenței răului,
echivalează cu un viciu de perspectivă. A percepe rău e a nu pricepe mersul lumii.
Obsesia și limitele libertății: Cum se mai înscrie liber, în această ordine, destinul
individual? Lumea modernă este marcată de imatura obsesie a libertății, cu o tentă ușor
maniacală. Dar nimeni nu e liber absolut – zeii nu își pot contrazice sacralitatea. Opțiunea nu
poate să opereze în vid, nu poți opta decât dacă există alternativă, iar alternativa este un chip al
ordinii. Avem libertatea de a alege între a respecta ordinea sau a o încălca. Libertatea de a trăi ca
și când ordinea nu ar exista nu e dată nimănui. Pentru a identifica ordinea, omului îi este dată
libertatea de a o căuta, iar pentru curajul de a căuta în liniște, îi este daată libertatea să spere
(gândirea și speranța sunt însemnele libertărții). Etica e pelerinajul sufletului între alegerea de a
se realiza de sine în interiorul ordinii sau stigarea de sine împotriva ei.
Judecata morală și problema timpului: Artistotel, în ”Retorica” vorbește despre tei
genuri onirice ce corespund celor trei modalități ale timpului: (1) epidictic – se pronunță prin
laudă sau blam, (2) judiciar – care se pronunță prin acuză sau apărare și (3) deliberativ – care se
pronunță prin sfătuire sau disuadare asupra unor împrejurări viitoare. Etica tradițională întârzie în
epidictic și judiciar în loc să zăbovească spre o desăvârșirea în curs de formare. Ori, a trăi în raza
eticului înseamnă a reflecta la cum vei fi judecat dintr-o perspectivă care lasă deschisă evoluția –
natura morală lasă deschisă posibilitatea perfecționării de sine.

IV. DINAMICA PRINCIPIILOR NEUTRE

Utopia maniheistă a virtuții și viciului: Practicarea virtuții și anihilarea viciilor. Lumea e

expresia aplicativă a absolutului – tentativa lui de a-și confirma statica prin experiența
mobilității. Expresia mobilității e materia tuturor relativismelor. Virtuțiile și viciile sunt și ele în
mișcare, deci relative.
Surpriza morală: Eticul este un teritoriu al surprizei. Viciul cel mai greav e tocmai
fanatismului definitivatului.
Practicarea virtuții ca medie între excese: Virtuțiile pure nu există decât printr-un abuz
teoretic. Aristotel, în Etica nicomahică, definește virtutea ca pe o medie între două excese,
tocmai pentru a ilustra elasticitatea valorii morale. Criticii ale teoriei: extremele sunt certe, clare,
au personalitate, mijlocul e difuz și incert; media nu poate avea statutul de categorie morală; nu
discutăm despre etică, ci despre reguli de conduită socială.
O teorie a principiilor neutre: Virtuțiile sunt, în fapt, principii neutre apte să capete o
determinare morală valabilă ca virtute sau una imorală, ca viciu. Principiul neutru e neutralitatea
însăși.
Virtutea ca bună administrare a unui principiu neutru: Virtutea e un principiu neutru
care își așteaptă modelarea, iar pentru a deveni cu adevărat virtute, trebuie să fie bine profesat.
Vicul este fie contrarietatea virtuții, fie manipularea ei deficientă, în funcție de mișcare pe care i-
o imprimă un subiect moral dat.
Exemplul blândeții și al generozității: Același personaj poate fi irascibil în numele
blândeții și pasiv tot în numele ei, cu condiția justei alegeri a împrejurărilor. Uneori a fi generos
înseamnă a fi zgârcit, alteori a fi risipitor.
Codul etichetei și codul moral: Aurea mediocritas este un semn de amorțeală, nu de virtute.
Ori, comportamentul moral nu e o chestiune de dosaj, ci de opțiune. Actul etic constă în
practicarea convenabilă a excesului.
 Patologia virtuții: Viciul poate să apară la nivelul excesului prin lipsă, la nivelul excesului
prin adaos (păcate coborâtoare), dar și la nivelul virtuții însăși ca lipsă a excesului – virtuți prost
practicate (păcate urcătoare).

V. INTELIGENȚĂ ȘI TALENT MORAL

Pentru o etică circumstanțială: Teoria anterior prezentată pare să relativizeze virtuțiile, dar
scopul este acela de a discuta circumstanțial. Este vorba de o teorie prudentă, care urmărește
nuanțarea și simțul realității.
Critica performanței etice: Nu poți ataca direct piscul virtuțiilor. Începuturile trebuie să se
adreseze obscacolelor care blochează drumul. Un obstacol este neînțelegerea rostului propriu-zis
al efortului moral, deci se impune reflectarea asupra motivației de deciziei, precum și asupra
sensuli spiritual al cumpătării – răul se compate, binele se aștepată. A acționa pripit, adică a atac
direct piscul virtuțiilor înseamnă a da dovadă de nepricepere, de diletantism etic.
Adevărul trăit ca substanță a eticii:
Virtuțiile între voință și intelect:
Reabilitarea virtuțiilor intelectuale:
Talentul moral împotriva datoriei morale:
Conduita paradoxală a adevărului sfătuitor:

VI. JUDECATA MORALĂ ȘI PROBLEMA DESTINULUI

VII. ETICA LUI ROBINSON

VIII. DARUL LACRIMILOR

IX. MINIMALISM ETIC