Introducere la ”Critica rațiunii pure”.

Tipuri de cunoaștere

Introducere la ”Critica rațiunii pure”.

Student: Mărieș-Oțet Andreea, Filosofie, anul I

”Critica rațiunii pure”, apreciată ca fiind cea mai importantă lucrare a filosofului
Immanuel Kant (1727-1804) are scopul de a dovedi că ”orice cunoștință este în parte a priori și
nu inferată inductiv din experiență”, ”deși niciuna din cunoștințele noastre nu poate transcende
experienței”1.
Cunoașterea, spune Kant, începe cu experiența, adică prin influențele exercitate de
obiecte asupra simțurilor (sensibilitate), influențe care generează reprezentări ce pun în mișcare
activitatea intelectuală (intelectul) 2. ”Experiența rezultă din aplicarea legalității intelectului la
intuiție. Intuiția percepe (...), dar intelectul gândește”3.
Cunoașterea însă nu provine numai din experiență. De aceea, studiul filosofic trebuie să
se îndrepte înspre identificarea acelei cunoașteri care este independentă de experiență și de
simțuri. Kant o numește cunoaștere ”a priori” și o definește prin opoziție de cunoașterea
empirică sau ”a postiori”: prima este independentă absolut de orice experiență, este pură, clară și
certă prin ea însăși, în timp ce cea de-a doua nu poate fi relevată decât din experiență.
Anterioritatea derivată din termenul ”a priori” nu este una cronologica, ci una
epistemologică: formele ”a priori” sunt condiții ale experienței, conditii care fac experiența
posibilă4.
Limita experienței este evidențiată prin faptul că ea ne indică ce există, dar nu
explică de ce ceva ”trebuie să existe în mod necesar așa și nu altfel”5. Ori, rațiunea este în
căutarea constantă a ceva mai mult: ea caută o universalitate adevărată și o necesitate strictă.

1
Bertrand Russell, ”Istoria filozofiei occidentale”, volumul II, Editura Humanitas, București, 2005, pagina 220.
2
”Lumea externă furnizează doar materia senzației, aparatul nostru mental fiind cel care ordonează această
materie în spațiu și timp și îi oferă conceptele cu ajutorul cărora înțelegem experiența ” – B. Russell, op. cit., pag.
221
3
V. Mureșan, ”Comentariu la Critica rațiunii pure”, Presa Universitară Clujană, Cluj, 2019, pagina 14.
4
V. Colțescu, Istoria filosofiei, vol. II, Editura Brumar, Timișoara, 2006, pagina 58.
5
I. Kant, ”Critica rațiunii pure”, traducere de N. Bagdasar și E. Moisuc, ediția a III-a, îngrijită de I. Pârvu, Editura
Univers Enciclopedic Gold, București, 2009, pagina 50.

1
 Introducere la ”Critica rațiunii pure”. Tipuri de cunoaștere

Dacă această cunoaștere ”a priori” este epurată de orice element empiric, nu același lucru
putem să îl afirmă și despre conoașterea ”a postiori”, deoarece experiența pare să folosescă
cunoștințe care ”trebuie să-și aibă originea a priori și care servesc poate numai pentru a
procura o legătură reprezentărilor și simțurilor noastre”6. Aceste cunoștințe sunt concepte
originale și judecăți produse de acestea – ele ne fac să credem sau să spunem despre lucrurile
expuse simțurilor, mai mult decât putem învăța din simpla experiență.
Dacă o judecată este gândită în același timp cu necesitatea ei, ea este o judecată ”a
priori”, iar dacă această judecată este derivată dintr-o altă judecată, care este valabilă ca judecată
necesară, atunci ea va fi absolut ”a priori”. Universalitatea dată de experiență nu este una
adevărată sau strictă (care nu permite excepții), cum este cea dată de cunoașterea pură, ci una
presupusă și relativă, care permite excepții. Cu alte cuvinte, distingem între cunoașterea empirică
și cea pură folosindu-ne de criteriile relavate mai sus: necesitate și universalitate strictă, condiții
sine qua non ale cunoștinței ”a priori”, inseparabil unite între ele și infailibile în mod individual.
Conceptele relevă și ele o origine ”a piori” și se regăsesc prin eliminarea a tot ceea ce
este empiric (corp, însușiri etc.) urmând a analiza ce rămâne și nu poate fi suprimat (spațiul,
substanța, timpul). Kant identifică conceptele ”a priori” în douăsprezece ”categorii” derivate din
formele silogismului, distribuite în patru grupuri, câte trei: (1) ale cantității – unitate, pluralitate,
totalitate; (2) ale calității – realitate, negație, limitație; (3) ale relației – substanță și accident,
cauză și efect, reciprocitate și (4) alte modalități – posibilitate, existență, necesitate7.
Cunoașterea sublimă, neghidată de lumea sensibilă prin experiență implică cercetarea
”problemelor inevitabile ale rațiunii pure însăși” – ”Dumnezeu”, ”libertate”, ”nemurire ” –
prin intermediul metafizicii, deci prin folosirea unei metode dogmatice 8. Deși rațiunea pură a
condus la formarea acestor probleme inevitabile ale rațiunii pure însăși, ea nu le poate dovedi și
realitatea9.

6
Idem, pagina 51.
7
B. Russell, op. cit., pag. 222
8
”Kant a fost mereu interesat de întemeierea metafizicii. Este o eroare să se creadă că filosofia critică ar fi o
filosofie antimetafizică (...) Schimbarea există, desigur, dar ea se referă la modul de intemeiere și la metodă, la tipul
de metafizică adoptat, nu la obiectivul fundamental însuși, care rămâne, în ambele perioade, întemeierea
metafizicii.” ”Înainte de a edifica un sistem metafizic (…) trebuie să cercetăm instrumentul· cunoașterii însuși, adică
facultățile de cunoaștere de care dispune spiritul nostru. Cercetarea facultăților de cunoaștere, pentru a stabili
întinderea și limitele lor și a determina astfel dacă ele sunt sau nu capabile să raspundă întrebărilor metafizice, este
numita de Kant critică”. - V. Colțescu, op. cit., pagina 25 și pagina 55.
9
B. Russell, op. cit., pagina 223.

2
 Introducere la ”Critica rațiunii pure”. Tipuri de cunoaștere

Cele două tipuri de cunoaștere (cea ”a priori” și cea ”a postiori”), nu sunt componente
separate, exterioare una alteia. Ele reprezintă o unitate organică, iar diferențierile sunt necesare
doar pentru a reflecta asupra cunoașterii10.
Kant face analiza tipurilor de judecăți: judecățile analitice (afirmative, explicative -
adică judecăți care oferă în formă explicită ceea ce în mod implicit știam inainte 11), care nu
extind deloc cunoștința noastră și cele sintetice (extensive), care au nevoie de experiență. În
cazul judecăților analitice, legătura subiectului cu predicatul este gândită prin identitate, iar în
cazul judcăților sintetice, fără identitate.
Pornind de la aceste distincții, argumentativ, Kant reține că ”în toate științele teoretice
ale rațiunii sunt cuprinse, ca principii, judecăți sintetice a priori 12”: toate judecățile matematice
sunt sintetice, știința naturii (physica) cuprinde, ca principii, judecăți sintetice ”a priori”,
metafizica are și ea la bază cunoștințe sintetice ”a priori”.

Totuși, întrebarea ”ce sunt judecățile sintetice a priori?” stă la temelia ”Criticii rațiunii
pure”. În cazul acestor judecăți, sinteza subiectului și predicatului nu se întemeiaza pe
experiență, ci pe un factor independent de ea – intuiția13. Potrivit filosofiei kantiene, rolul
principal în cunoaștere revine judecăților sintetice ”a priori” deoarece, fiind sintetice, ele
extind cunoașterea, și fiind ”a priori”, sunt caracterizate de universalitate strictă și necesitate
absolută14. O serie de întrebări derivă de aici, întrebări care culminează cu încercarea de a
constitui o metafizică adevărată, pură adică ”posibilă complet a priori”15.
Cu alte cuvinte, prin intermediul ”Introducerii”, Kant expune scopul metafizicii lui, dar și
intrumentele cu care înțelege să îl atingă, definește conceptele și elaborează clasificări, într-o
abordare sintetică, dar în expectativa promisiunii făcute.

10
V. Colțescu, op. cit., pagina 59.
11
Idem, pagina 61.
12
I.Kant, op. cit., pagina 59.
13
V. Colțescu, op. cit., pagina 63.
14
Ibidem
15
I.Kant, op. cit., pagina 65.