Tema 1.

Etica și integritate: concepte și particularități fundamentale

1. Morală, deontologie, etică: delimitări conceptuale.

2. Corelația dintre integritate și moralitate, legalitate și
religie.
3. Integritate personală și integritatea publică
4. Funcțiile sociale ale moralei.
5. Dimensiunea globală a eticii.

1.Morală, deontologie, etică: delimitări conceptuale.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze relaţiile dintre ei prin
norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunităţii, a comunităţii ca întreg sau a
anumitor segmente ale acesteia: familie, trib, gintă, popor, naţiune, etnie, organizaţie etc.
Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa lor de a se impune
este puţin probabilă:
- să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii, interdicţii, permisiuni;
- să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate;
- să prevadă sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii.
La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente
istorice şi în diferite arii de convieţuire umană, destinate să diriguiască viaţa indivizilor şi a
comunităţilor umane în conformitate cu idealul uman şi cu sistemul de interese promovat la un
moment dat. Din multitudinea acestor norme, s-a desprins o categorie aparte, identificată ca
aparţinînd sferei de preocupări a eticii: sfera moralei. Latura acestei sfere este dată de
problematica omului, raportată la sensul şi semnificaţia, valoarea şi scopul fiinţei umane, de
valori, norme, atitudini şi manifestări raportate la categoriile de bine şi rău, toate acestea
promovate, susţinute şi apărate sub sancţiunea opiniei publice şi a propriei conştiinţe.

Delimitări conceptuale.
Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă înţelegerea
corectă a sensului şi semnificaţiei termenilor cu care aceasta operează. Aceasta, deoarece la
nivelul simţului comun, precum şi în unele studii, analize, interpretări sau discursuri
moralizatoare, în lucrări ştiinţifice sau articole de presă termenii de bază ai domeniului moral sunt
adesea utilizaţi în mod inadecvat. Un prim mod de utilizare inadecvată este stabilirea unui raport
de identitate între etică şi morală, ca noţiuni, sau între etic şi moral ca atribute ale unor persoane,
acţiuni, comportamente. În al doilea mod inadecvat este utilizarea împreună, în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport, a celor doi termeni, sub forma binomului, etic şi moral sau etico+moral.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum şi evoluţia
acestora spre semnificaţia pe care au căpătat-o astăzi în cele mai multe dintre studiile etice.
Termenii etică şi morală provin din două culturi diferite dar aflate într-un proces de
permanentă influenţă: cultura greacă şi cea latină. Astfel, termenul etică provine din filosofia
greacă ethos = lăcaş, locuinţă, locuire şi ethicos=morav, obicei, caracter, în timp ce termenul
morală provine din limba latină mos+mores+moralis = obicei, datină, obişnuinţă.
Chiar dacă iniţial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înţeles, filosofia modernă şi
contemporană le-au separat semnificaţiile, astfel că cei mai mulţi eticieni consideră etica drept
disciplina filosofică ce studiază morala, în timp ce morala are semnificaţia de obiect al eticii,
fenomen real, colectiv şi individual, cuprinzînd valori, principii şi norme, aprecieri şi manifestări
specifice relaţiilor interumane şi supuse exigenţei opiniei publice şi conştiinţei individuale.
 Obiectul eticii îl constituie întreaga sferă a moralei, cu determinaţiile sale teoretice, axate pe
înţelegerea categoriilor etice fundamentale, a binelui - reper fundamental al moralităţii
Dicţionarul de filosofie propune următoarea definiţie: etica este disciplină filosofică care
studiază problemele practice şi teoretice ale moralei.
Ideea de bine este prezentă ca obiect al reflecțiilor etice încă de la Platon şi Aristotel, acesteia
adăugându-i-se, de-a lungul istoriei filosofiei, o problematică devenită tradiţională:
• cercetarea originii şi esenţei moralei
• definirea şi determinarea noţiunilor de datorie, virtute, sensul vieţii şi fericirea etc.
• elaborarea şi fundamentarea teoretică a unor sisteme de norme morale - coduri;
• cercetarea valorilor şi normelor morale specifice unor profesiuni – deontologia;
•cercetarea comportamentelor şi atitudinilor morale individuale şi colective – sociologia
moralei;
• cercetarea istoriei moralei şi inventarierea doctrinelor etice;
• studiul raporturilor dintre etică şi celelalte ştiinţe;
• fundamentarea gnoseologică şi analiza logică a judecăţilor şi normelor etice - metaetica.
Diferitele curente filosofice adaugă acestei problematici preocupări mai specializate, cum
sunt:
- problemele subiectivităţii morale (autocunoaşterea şi responsabilitatea individului) la
Socrate;
- ierarhia valorilor morale la Platon,
- „raţiunea practică”, „libertatea şi demnitatea umană” la Kant,
- raportul dintre „morala subiectivă şi morala colectivităţii” la Hegel,
- „criza moralei” la Nietzsche,
- morala şi comunicarea la E. Levinas.
Așadar, etica reprezintă totalitatea normelor de conduită morală, iar morala include
"ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de
colectivitate, şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică".
În Dicţionarul limbii franceze morala este definită ca fiind: "ştiinţa binelui şi răului;
teoria acţiunii umane în calitatea ei de a fi supusă datoriei şi având ca scop binele;
ansamblul de reguli de conduită considerate de o manieră absolută".

Una din căile de asigurare a unui comportament etic este adoptarea unui cod etic sau
cod de deontologie profesională.
Deontologia (fr., deontologie) reprezintă doctrina privitoare la normele de conduită
şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni. Sintagma "deontologie" provine din cuvintele greceşti
deontos care înseamnă "ceea ce se cuvine" şi logos care înseamnă "ştiinţă".
Într-o accepţie generală, M. Oroveanu definea noţiunea de deontologie ca fiind "ceea ce
trebuie făcut şi cuprinde obligaţiile de îndeplinit, normele de conduită şi îndatoririle
morale ale unei profesii".
În accepţiune specială, cu referire la funcţionarii publici, acelaşi autor defineşte
noţiunea de deontologie ca fiind „ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale
acestora necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca
îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a
administraţiei de stat şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice
şi juridice. Prin specificul obiectului său de cercetare, deontologia se află la interferenţa între
drept şi morală, ea putând fi definită ca reprezentând ansamblul normelor referitoare la
comportamentul profesional şi moral al funcţionarilor publici în serviciu şi în afara serviciului”.
Deontologia profesională, în general, desemnează totalitatea normelor de conduită,
în care se evidenţiază “minima moralia” cu privire la exercitarea unei profesiuni (cadru didactic,
medic, avocat, procuror, judecător, inginer, economist, etc).
Normele de deontologie profesională sintetizează experienţa unei profesiuni şi prescriu reguli
cu privire la exercitarea profesiunii respective în societate. Aceste norme se regăsesc în
instrucţiuni, statute, coduri etc., adoptate de autorităţile internaţionale şi naţionale abilitate.
Normele de deontologie profesională, în sens general, nu prevăd sancţiuni; sunt, în
ultimă analiză, expresia filozofiei unei profesiuni, sinteza comandamentelor pe care societatea
le formulează la adresa acestora. Ele sunt, mai degrabă, profesiuni de credinţă, care conferă
slujitorilor lor un statut aparte, sunt recomandări care au în substanţa lor norme juridice.
Atunci când normele deontologice sunt încălcate şi prin nesocotirea lor sunt afectate
valorile apărate prin drept, ele sunt sancţionate de către stat, devenind astfel norme juridice.

2. Corelația dintre integritate și moralitate, legalitate și religie.

Religia nu este același lucru cu moralitatea. Pentru mulți oameni etica se reduce la religie,
pentru că primii pași în educația morală au fost învățarea celor zece porunci. Cum aceste
imperative își au sursa în Biblie, e la îndemână să credem că religia reprezintă un sistem de reguli
etice. Să nu minți, să nu ai alți dumnezei, să nu ucizi, să nu-ți faci chip cioplit, să nu fii desfrânat,
cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, să nu iei în deșert numele Domnului! Observați însă că în
această enumerare s-au strecurat diferite tipuri de porunci. Poruncile „să nu ucizi” și „să nu
minți” sunt valabile indiferent de credințele religioase ale oamenilor. Ateii, creștinii, musulmanii
și budiștii au credințe diferite, dar cu toții sunt de acord că nu trebuie să ucidem persoane
nevinovate. În schimb, vor exista divergențe cu privire la poruncile de natură religioasă, cum ar fi
să nu ai alți dumnezei sau să nu-ți faci chip cioplit. Ateul va nega existența unei divinități,
creștinul va susține că Iisus este fiul lui Dumnezeu, iar musulmanul va insista că Allah este de
fapt adevăratul Dumnezeu. Așadar, etica și religia răspund unor întrebări diferite. În timp ce etica
răspunde la întrebări precum „ce acțiuni sunt bune în sine?”, „ce datorii morale avem?”, „cum
arată un om virtuos?”, religia răspunde la întrebări existențiale de tipul „ce se întâmplă cu noi
după moarte?”, „există o divinitate dincolo de lumea în care trăim?”, „cine este adevăratul
dumnezeu?”. Desigur, și religia răspunde la întrebări de tipul cum trebuie să ne comportăm, dar
scopul ultim nu este totuși acela de a indica ce trebuie să facem în sine, ci cum să ne purtăm
pentru a evita iadul.
Moralitatea nu este același lucru nici cu legalitatea. La fel ca în cazul religiei, e foarte ușor
să le confundăm. Asta pentru că ne așteptăm ca legile să fie drepte și în conformitate cu valori
morale universale. În general, legile codifică și impun prin sancțiuni juridice o serie de reguli
considerate a fi esențiale pentru bunul mers al unei societăți. De exemplu, legile în vigoare ne
spun că nu trebuie să violăm, să furăm, să ucidem. Sfera moralității este însă mult mai largă, iar
reguli morale precum „să nu minți” nu sunt prinse în sistemul de legi decât în măsura în care
generează anumite prejudicii de natură financiară sau juridică. În condiții ideale, ceea ce este
legal este și moral, dar în viața reală legile sunt convenții ce pot fi Discuție: 1. Citiți și comentați
articolele 1-6 din Codul de Etică al Universității din București. Identificați trimiterile la principii,
valori și reguli morale. 2. Dați, din experiența cotidiană, exemple de reguli morale specificate cu
precizie, în maniere similare cu cele menționate mai sus. Etică și integritate academică 18
Capitolul I schimbate într-un mod în care valorile morale nu pot fi schimbate. Legile pot fi
adoptate chiar împotriva moralității. Sclavia a fost legală în Statele Unite ale Americii până în
1865. Deși era legal să cumperi și să vinzi sclavi, această practică este profund imorală. Oamenii
nu sunt obiecte ce pot fi vândute după bunul plac. Ființele umane sunt persoane, iar facerea
legilor trebuie să țină cont de acest statut. Asemănător, multă vreme femeilor li s-a interzis să
voteze. Astăzi credem că suntem egali în drepturi, iar orice lege care mai interzice dreptul de a
vota femeilor este moralmente obscenă. Standardele morale sunt cele care ne ajută să corectăm
legile atunci când sunt făcute de oameni și instituții corupte

3. Integritate personală și integritatea publică

Noţiunea de integritate
Cuvântul integritate, din punct de vedere etimologic, provine din limba latină în care
este întâlnit sub forma „integritas”, cu semnificaţia de „întreg, complet”. Potrivit Dicţionarului
explicativ al limbii române integritatea reprezintă „însuşirea de a fi integru; cinste, probitate;
incoruptibilitate”. Totodată, integritatea defineşte caracterul integru al unui individ, sentimentul
demnităţii, dreptăţii şi conştiinciozităţii, care serveşte drept călăuză în conduita omului,
onestitatea, cinstea şi probitatea. Ea exprimă calitatea de a fi sau de a rămâne intact, întreg, de a-şi
păstra nealterate calităţile.
Integritatea personală
Din perspectivă individuală, se poate spune că integritatea este o chestiune de opţiune
personală; ea ţine de asumarea unui set de valori, de norme etice de conduită profesională şi
personală, de asigurarea unui anumit grad al respectului de sine. Din exterior, integritatea
individului este evaluată şi cuantificată, fie prin prisma elementelor ce configurează conştiinţa
colectivă, fie prin prisma conformării cu regulile obligatorii din acest domeniu.
Integritatea alături de comportamentul etic, stau la baza succesului unui proces de leadership
de lungă durată. Integritatea personală reprezintă sursa şi fundaţia integrităţii şi eticii organizaţiei
căreia îi aparţine individul. Ea presupune ca acesta să fie autentic cu propria sa persoană dar şi cu
alte persoane, precum şi să facă ceea ce zice că face. A fi autentic cu propria persoană înseamnă a
realiza congruenţa între sentimentele şi acţiunile proprii. Pe de altă parte, a fi autentic cu alte
persoane înseamnă să existe o conexiune între ceea ce spui şi ceea ce faci. În sfârşit, a face ceea
ce spui înseamnă a-ţi ţine promisiunile şi întelegerile. Aceasta poate presupune acceptarea
responsabilităţii chiar chiar şi în situaţia în care, în final, nu se ajunge la rezultatul scontat.
Liderul care se comportă în acest fel contribuie la dezvoltarea unei culturi a integrităţii în cadrul
organizaţiei pe care o conduce.
Un om integru este un om care ţine la principiile sale, o persoană care acţionează
fără părtinire atunci când evaluează cazuri în care este implicat şi care îşi îndeplineşte cu
devoţiune sarcinile, dovedind probitate. Totodată, a fi o persoană integră presupune a acorda
şi celorlalţi prezumţia de integritate. Astfel, integritatea personală este determinată de conduita
etică a individului.
Așadar, privită în sens etic, integritatea este deopotrivă un atribut al caracterului dar şi o faţetă
a autonomiei şi demnităţii persoanei. Ca virtute a caracterului, integritatea ţine de domeniul
”psihologiei morale”. O virtute are valoare morală doar în contextul unui caracter moral
armonios.

Integritatea publică.
 Orice cultură organizaţională are la bază un set de valori, comportamente, principii
şi norme care exprimă fără echivoc sănătatea fiecărei organizaţii, în corelaţie directă cu
nivelul de integritate al acesteia. Pofesorul Ovidiu Nicolescu, în lucrarea Fundamentele
managementului organizaţiei defineşte cultura organizaţională ca fiind „ansamblul valorilor,
credinţelor, aspiraţiilor, aşteptărilor şi comportamentelor conturate în decursul timpului în
fiecare organizaţie, care predomină ăn cadrul său şi care îi condiţionează direct şi indirect
funcţionalitatea şi performanţele”.
Noţiunea de cultură a organizaţiei defineşte aşadar un sistem de valori, prezumţii,
credinţe şi norme împărtăşite de membrii unei organizaţii, care îi unesc. Acestea prezintă
următoarele trăsături: aparţin indivizilor din organizatie; constituie baza culturii
organizaţionale; sunt o sinteză a celor individuale; sunt reflectate în simboluri, atitudini,
comportamente şi diferite structuri; influenţează semnificativ evoluţia şi performanţele
organizaţiei.
Integritatea publică poate fi definită atât prin prisma integrităţii proceselor în cadrul
organizaţiei - de luare a deciziilor, de implementare a deciziilor, de gestiune a banilor publici -
cât şi prin prisma integrităţii personalului sau agenţilor publici care îşi desfăşoară activitatea
în cadrul acesteia (aleşi locali, funcţionari publici, personal contractual din instituţiile
publice).
Din perspectiva integrităţii, reprezentanţii oricărei entităţi publice au obligaţia să
acorde un tratament imparţial şi echitabil tuturor persoanelor care se adresează acesteia.
Una din componentele integrităţii publice o reprezintă transparenţa în desfăşurarea
activităţii instituţiilor publice, prin care înţelegem setul de instrumente prin care administraţia
(instituţiile şi autorităţile administraţiei publice locale sau centrale) dă socoteală
cetăţenilor/contribuabililor cu privire la activitatea desfăşurată în serviciul acestora.
Conceptul de transparenţă a procesului decizional derulat în instituţii se referă la
asigurarea accesului cetăţenilor la documentele aflate în gestiunea instituţiilor statului precum
şi la consultarea cetăţenilor cu privire la adoptarea unor reglementări. În concret, transparenta se
operaţionalizează prin:
- informarea din oficiu a persoanelor asupra problemelor de interes public care
urmează să fie dezbătute de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi
asupra proiectelor de acte normative;
- consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor
publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;
- participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în procesul
de elaborare a proiectelor de acte normative.
Transparenţa este o condiţie a unei comunicări eficiente. Sistemele politice
democratice statuează dreptul fundamental al cetăţenilor la libera informare ca premiză pentru
un sistem funcţional. Oferirea acestor informaţii permite cetăţenilor să exercite trei funcţii
extrem de importante în relaţia cu autorităţile: participarea la procesul de luare a deciziilor,
contestarea acestora şi controlul asupra activităţii autorităţilor publice.
Importanţa dreptului la libera informare a fost recunoscută pentru prima dată în Suedia în
urmă cu două secole, dar discuţiile asupra necesităţii transparenţei decizionale au luat amploare la
nivel mondial în ultimele două decenii, ca urmare a transformărilor geopolitice. În aceste condiţii,
datorită schimbărilor economice, sociale, politice şi tehnologice importanţa comunicării eficiente
între cetăţeni şi guvernanţi devine un factor esenţial pentru consolidarea regimurilor democratice
prin acceptarea unui nou tip de guvernare: „guvernarea deschisă”.
 Transparenta are rolul de a preveni acţiuni care ameninţă integritatea publică (acte
de corupţie) şi de a evalua performanţa administraţiei publice (capacitatea administrativă).
Mecanismele prin care se asigură integritatea publică urmăresc, în general, următoarele aspecte:
- micşorarea numărului ocaziilor de manifestare a fenomenului corupţiei (reformă
sistematică);
- mecanisme de prevenire, constrângere şi de mărire a gradului de responsabilitate;
Aceste mecanisme formează un sistem de integritate, care urmăreşte:
- interdependenţa dintre diferitele ramuri şi agenţii ale guvernului;
- controlul conflictelor de interese în sectorul public;
- dispersarea centrelor de putere.
Sistemul de integritate presupune:
- o perspectivă cuprinzătoare asupra reformei, indiferent de nivelul la care aceasta se
realizează;
- o serie de procese la nivel guvernamental (coduri de etica profesionala, sisteme de conducere,
transformări la nivel organizaţional, reforme juridice, schimbări de procedură în sectorul
birocratic etc.)
- participarea societăţii civile (sectorul privat, mass media, categoriile profesionale,
bisericile şi moscheile etc.).
Sistemul de integritate publică cuprinde instituţiile cheie, actele normative şi
practicile care contribuie la integritatea, transparenţa şi responsabilitatea dintr-o societate.
Atunci când funcţionează corect, sistemul de integritate publică combate corupţia ca şi parte a
unei lupte mai ample împotriva abuzului de putere, a încălcărilor legii şi a fraudei în toate
formele sale.
Cu toate că în plan internaţional nu există un proiect comun pentru un sistem eficient
de prevenire a corupţiei, există totuşi o înţelegere internaţională tot mai puternică cu privire la
caracteristicile cele mai importante ale sistemelor de luptă împotriva corupţiei care dau cele
mai bune rezultate.
Transparency International ilustrează sistemul de integritate publică ca pe un templu
grec, cu acoperişul plat (integritatea naţională) care este susţinut de un număr de “piloni”
(fiecare dintre ei reprezentând un element aparte în cadrul sistemului naţional de integritate).
Pe acoperiş se afla trei sfere:
- “calitatea vieţii”,
- “domnia legii” şi
- “dezvoltarea durabilă”.
Este esenţial ca acoperişul să se menţină orizontal pentru ca aceste trei sfere să nu se
rostogolească.
“Templul” însuşi este construit şi susţinut de către “popor/vigilenţa publică”. Stâlpii includ:
- executivul,
- parlamentul,
- sistemul juridic,
- serviciul public,
- instituţii menite să vegheze la aplicarea legii (comisiile parlamentare, Curtea de Conturi,
Avocatul Poporului, poliţia, comisiile anticorupţie etc.),
- societatea civilă (inclusiv asociaţiile profesionale şi sectorul privat),
- mass media şi
- agenţiile internaţionale.
 Promovarea unui sistem de integritate publică are drept scop prevenirea şi combaterea
corupţiei sau a oricărui alt act de nerespectare a integrităţii publice.

În general, sunt promovate şapte principii relevante din perspectiva integrităţii vieţii publice:
- altruism: cei care deţin funcţii publice ar trebui să ia deciziile numai în termeni de interes
public, aceste decizii nu trebuie luate pentru a dobândi beneficii financiare sau alte avantaje
materiale pentru ei înşişi, familie sau apropiaţi
- integritatea: funcţionarii şi oficialii publici nu trebuie să-şi creeze obligaţii financiare sau de
alt gen faţă de organizaţii sau indivizi din afară, care ar putea exercita o influenţă asupra modului
în care îşi duc la îndeplinire îndatoririle oficiale
- obiectivitatea: în timpul gestionării afacerilor publice, persoanele aflate în funcţii publice
trebuie să facă aceste alegeri numai pe bază de merit
- responsabilitatea: cei care sunt numiţi în funcţii publice sunt responsabili pentru deciziile şi
acţiunile lor în faţa publicului şi trebuie să se supună oricărui gen de cercetare analitică specifică
funcţiei lor
- deschiderea: persoanele aflate în funcţii publice trebuie să fie pe cât de transparente posibil
cu privire la toate deciziile şi acţiunile lor.
- onestitatea: persoanele care deţin funcţii publice au datoria de a declara orice interese
particulare ce au legătură cu îndeplinirea datoriilor publice şi de a lua atitudine în sensul
rezolvării oricăror conflicte de interese care pot apărea, astfel încât să protejeze interesul public.
- capacităţile de conducere: oficialii publici trebuie să promoveze şi să sprijine aceste principii
prin modul de conducere şi prin puterea exemplului personal.
Așadar, integritatea se poate naşte şi se poate dezvolta doar într-un climat în care se pune
preţ pe demnitatea umană, în care oamenii îşi pot afirma opţiunile şi sunt lăsaţi liberi să facă
alegeri. Acolo unde adevărul, dreptatea şi conştiinciozitatea sunt valorile morale unanim
acceptate. În mod paradoxal însă, integritatea se probează într-un mediu în care valorile
acestea nu sunt recunoscute. Mai mult, doar în situaţii extreme liderii îşi dovedesc
integritatea, alegând în mod conştient să sacrifice interesul propriu în interesul organizaţiei pe
care o conduc.

4. Funcțiile sociale ale moralei.

Fiind o disciplină filosofică cu un caracter aparte, lumea moralei fiind eminamente o lume a
intersubiectivităţii, a interacţiunilor dintre indivizi, precum şi dintre individ şi grupurile umane
sau dintre grupurile umane, însele, rolul eticii nu se poate rezuma la o simplă critică a unor
concepte teoretice. Ea este deopotrivă o ştiinţă teoretică şi practică, descriptivă şi normativă,
reflexivă şi axiologică. Astfel putem realiza o sinteză a principalelor funcţii ale eticii, după cum
urmează:
Funcţia cognitivă – adică de cunoaștere, se poate realiza pe trepte succesive:
-treapta descriptivă - ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii morale. Ea se
realizează în principal prin elaborarea unor tipologii şi studii ale structurii şi dezvoltării
caracterelor. În tipologie sunt descrise succesiv tipuri de atitudini morale, vicii şi virtuţi morale,
sau calităţi şi defecte morale. Studiul structurilor şi dezvoltării caracterelor se referă la descrierea
caracterelor morale pozitive sau negative.
-treapta analitico-sintetică- presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale diferitor
fenomene morale (conştiinţa, manifestarea, aprecierea, valorile, relaţiile, etc) adică toate
componentele care au o semnificaţie morală specifică. Gîndirea sintetică culminează cu
elaborarea categoriilor fundamentale ale moralei, care definesc şi esenţa şi specificul, deci esenţa
specifică a vieţii morale.
-treapta explicativă- presupune studierea factorilor cauzali, sau a celor generatori ai moralei:
factori ce explică geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de morală, progresul
moral şi perspectivele acestui progres.
Funcţia normativă (axiologică) – care reliefează relaţia inseparabilă dintre valoare şi normă,
în lumea moralei. Este de reţinut faptul că etica nu crează norme, ea doar le descoperă ca fiind
consecinţe ale universului axiologic, la rîndul său originat în morala individuală şi colectivă.
Rolul eticii este doar unul de sistematizare, de conceptualizare, de raţionalizare şi
de comunicare.
Funcţia persuasivă – etica ca ştiinţă normativă nu numai explică, ci şi convinge, pe calea
deschiderii conştiinţei despre raţionalitatea şi eficienţa respectării normelor, (pornind de la
consecințele faptelor umane) respectiv spre caracterul legic, indiscutabil, sacru al legii morale
(în cadrul deontologiei).
Funcţia educativă- ea a fost dezvăluită încă din antichitate de către Platon şi Aristotel. Pentru
ei cunoaşterea binelui are un efect nemijlocit educativ ce antrenează direct respectul şi practicarea
lui. După Aristotel moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte, cunoaşterea binelui şi,
pe de altă parte, experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă. Posibilităţile educative ale eticii sunt
condiţionate de un şir de factori:
-existenţa unui fond prealabil de moralitate în colectivul subiecţilor receptori sau educaţi, fond
ce indică nivelul general de moralitate al colectivelor din care ei fac parte. Etica explică,
orientează,
întemeiază şi implicit dezvoltă un fond prealabil de moralitate;
-acţiunea unor factori formativi de natură instructiv-educativă ce ţin de contextul social şi
cultural. Întreg sistemul instructiv-educativ al societăţii noastre este orientat convergent, şi în
acest sistem global etica este doar o componentă funcţională;
-existenţa în spaţiul vieţii sociale a unor modele reale de comportament, întruchipate în
caractere şi atitudini exemplare. Aceste exemple personale sînt o concretizare vie a faptului că
moralitatea nu este un domeniu al imperativelor pure, ci că ea se cristalizează în modele care fiind
reale sînt totodată şi ideale. Fiind o confirmare a moralităţii colective reale, modelele de
comportament sunt şi o ilustrare a unei moralităţi superioare, posibile şi necesare, la nivelul
întregii colectivităţi.

Tema 2. Evaluarea morală a comportamentului uman

1. Principiu, valoare/ nonvaloare, virtute/viciu, regulă morală
2. Moral – imoral – amoral – nonmoral: etichete ale comportamentului uman
3. Factorii determinanți ai comportamentul etic
4. Autonomie morală și responsabilitatea personală
5. Responsabilitatea socială a specialistului
6. Dilemele etice: tipuri și modalități de gestionare

1. Principiu, valoare/ nonvaloare, virtute/viciu, regulă morală

Principiile morale
Majoritatea teoriilor etice admit că libertatea voinţei este fundamentul moralităţii în formele ei cele
mai evoluate. Acţionăm moral numai atunci când ne supunem unei reguli venite dinlăuntrul propriei
noastre conştiinţe, în măsura în care credem cu adevărat că oricine ar trebui să facă la fel, în orice
împrejurări, deoarece aşa este bine. Acest gen de autolegiferare pune cel puţin o problemă dificilă: cum şi
de unde ştie subiectul moral ce trebuie să facă atunci când se află în situaţii atipice şi cu totul neprevăzute?
Libertatea este incompatibilă cu o listă completă de modele comportamentale, reglementând strict fiecare
moment din viaţa noastră. Nu mai trăim întro societate primitivă, ducând o existenţă simplă şi extrem de
precară, ce putea fi guvernată numai de tăria tradiţiilor şi a obiceiurilor, susţinută de o credinţă religioasă
puternică. Viaţa noastră este mult mai complicată şi de multe ori imprevizibilă. Ştim cu toţii şi suntem de
acord că o persoană morală trebuie să îşi respecte întotdeauna promisiunile. Dar ce se întâmplă atunci când
am promis ceva fără să cunoaştem toate urmările pe care lear aduce cu sine îndeplinirea promisiunii
făcute?
Să spunem, de pildă, că iam promis unui prieten săi împrumut nişte bani, după ce mia spus că soţia
lui are urgentă şi absolută nevoie de o operaţie costisitoare. Ce să fac în momentul în care aflu că amicul
are nevoie de bani ca săşi plătească o datorie făcută la masa de joc întrun cazinou ori ca săşi cumpere un
pistol cu care să se sinucidă? Mai este bine şi corect să îmi ţin promisiunea sau nu? Norma spune: „Să nu
ucizi!“ şi sunt absolut de acord că este o regulă cu deplin temei. Însă cear trebui să fac dacă un psihopat
sau un asasin cu sânge rece vrea sămi omoare fata în faţa mea? Sau dacă sa întâmplat să mă aflu chiar
lângă un atentator sinucigaş care se pregăteşte să arunce în aer avionul în care călătoresc şi singura
modalitate de a evita dezastrul ar fi săl împuşc mortal? Cred că oricine ar trebui să se poarte respectuos
faţă de părinţi; dar cei de făcut dacă tatăl cuiva este un beţiv? un hoţ? dacă are obiceiul săşi bată cu
sălbăticie nevasta? etc.
Destul de frecvent ne găsim în situaţii încâlcite, în care se iveşte un conflict între scopurile noastre,
fiecare fiind asociat cu altă normă morală. De exemplu, trebuie să îmi apăr familia dar, pe de altă parte,
trebuie şi să spun adevărul. Aflu că fiul meu a violat o fată sau că face parte dintro bandă, care fură maşini
şi terorizează cartierul. Ce trebuie să fac? Sămi ţin gura, spre ami proteja băiatul, ori săl dau pe mâna
poliţiei?
În astfel de situaţii complicate şi atipice, agentul moral trebuie să ia decizii pe cont propriu. El nu
poate să aplice pur şi simplu un model abstract şi inflexibil de comportament, comprimat în doar câteva
cuvinte: „Să nu minţi!“, „Să nu furi!“, „Să nu înşeli!“ etc. Ca elemente de autolegiferare, normele morale
trebuie să fie comparate, evaluate şi ierarhizate. Aceste operaţii necesită o supraregulă sau o metanormă,
ce arată întotdeauna calea Binelui. Această regulă supremă este principiul moral.
Principiile morale sunt acele norme de maximă generalitate care îşi propun să integreze şi să
coordoneze întrun sistem coerent diferitele reguli morale, oferind totodată un criteriu universal de decizie
morală justă întro cât mai mare varietate de situaţii posibile. Metaforic vorbind, principiul moral (căci
întrun sistem etic nu poate exista decât unul singur) joacă rolul busolei sau al Stelei Polare, care arată
invariabil Nordul, în speţă acel comportament care satisface în cea mai mare măsură exigenţele moralităţii.
Cel mai des susţinut şi comentat principiu moral este neîndoielnic Regula de aur, uşor de înţeles şi cu
mare forţă persuasivă, chiar la o minimă reflecţie. Ideea de bază a Regulii de aur este reciprocitatea şi
afirmarea implicită a valorii egale a indivizilor sub aspectul umanităţii lor. Potrivit acestui principiu, în
luarea deciziei moralmente corecte, agentul trebuie să răspundă cu sinceritate la întrebarea dacă lui iar
conveni şi dacă ar accepta fără rezerve ca el însuşi să fie tratat de către ceilalţi la fel cum intenţionează să
procedeze el în relaţia cu semenii săi. Prezentă în folclorul nostru în forma negativă „ce ţie nuţi place,
altuia nu face“, Regula de aur poate fi regăsită, ca o temă cu variaţiuni, în mai toate religiile lumii. Iată
numai câteva exemple:
- creştinism: „Ceea ceai vrea ca oamenii săţi facă ţie, făle şi tu lor“ (Matei, 7:12)
- islam: „Nici unul dintre voi nu este un adevărat credincios până când nu îi doreşte aproapelui ceea
ceşi doreşte sieşi“. (Coran)
- iudaism: „Ceea ce este pentru tine detestabil, nu face aproapelui tău. Aceasta este toată Legea;
restul sunt comentarii.“ (Talmud)
- budism: „Nui răni pe ceilalţi prin ceea ce te face pe tine să suferi.“ (Udana Varga, 5, 1)
- hinduism: „Aceasta este datoria supremă: nu face altora ceea ce nu doreşti ca ei săţi facă ţie“
(Mahabharata, 5, 1517)
 - zoroastrism: „Orice îţi displace ţie, no face altora“.
- confucianism: „Ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie, no face altora“ (Analecte, 15:23)
- Bahai: „Şi dacă e săţi întorci privirea către dreptate, alege pentru aproapele tău ceea ce ai alege şi
pentru tine.“
- jainism: „Orice om ar trebui să se întrebe cum să trateze toate fiinţele aşa cum el ar vrea să fie
tratat la rândul său.“
- proverb Yoruba (Nigeria): „Cel ce se pregăteşte să străpungă un pui de pasăre cu un băţ ascuţit ar
trebui săl încerce mai întâi asupra lui însuşi, să vadă cât e de dureros.“ (apud Maxwell, 2003, pp. 22-23)
În formele sale „populare“, Regula de aur prezintă însă un inconvenient major, care conduce la
relativism – adică tocmai ceea ce urmăreşte să evite, oferind o regulă universal valabilă: indivizii sunt
destul de diferiţi în ceea ce priveşte nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor, astfel încât ceea ce place sau
displace unora nu coincide câtuşi de puţin cu ceea ce place sau displace altora. Un om care adoră puterea
sau faima, bogăţia sau contemplaţia teoretică, frumosul sau distracţia cu greu ar putea să acţioneze de
fiecare dată moral călăuzit fiind exclusiv de acest principiu al reciprocităţii. Cu unele amendamente însă,
Regula de aur poate fi ridicată la rangul unui principiu moral rezistent la o astfel de obiecţie.
Dar de unde ştie agentul moral că regula lui de acţiune are o semnificaţie şi o validitate
supraindividuală, nefiind numai o toană sau o preferinţă subiectivă a sa? Cum poate fi el sigur că oricine
altcineva ar trebui să recunoască şi să urmeze acelaşi principiu moral? Şi cum se explică faptul obişnuit,
însă şocant că atât de frecvent ştim ce este bine să facem şi totuşi facem pe dos? Acestea sunt probabil cele
mai dificile probleme ale eticii, iar încercarea noastră de a găsi un răspuns ne duce în pragul unei alte teme
fundamentale în filosofia morală: conceptul de valoare.

Valoare.
Statutul valorilor (nu doar al celor morale) a fost intens dezbătut în istoria filosofiei. Există chiar o
sub-disciplină filosofică, numită „axiologie”, care se ocupă cu elucidarea conceptului de valoare. Valorile
morale, în cea mai comună înțelegere, reprezintă standarde ale binelui pe care le asumăm, la nivel
individual sau comunitar. Ele, împreună, configurează spațiul în care vom oferi răspunsul la întrebări de
tipul „ce fel de persoane sau de societate vrem să fim?”. Nici valorile, singure, nu ne dau de cele mai
multe ori algoritmi foarte simpli pe baza cărora să optăm în situații particulare. Doi cercetători diferiți, sau
două universități care sunt la fel de angajate în raport cu valoarea libertății academice, ar putea da
răspunsuri diferite la interogații practice legate de posibilitatea de a justifica prin intermediul acestei valori
alegerea oricărei teme de cercetare sau exprimarea oricărei opinii. Este necesar și în cazul valorilor un
efort constant de interpretare, re-interpretare și internalizare, pentru a fi transpuse în acțiune. (Este, poate,
utilă în acest punct o paranteză. Cititorii cu simț critic au remarcat cu siguranță o oarecare asemănare între
caracterizările pe care le-am dat principiilor și valorilor. O posibilă cale de armonizare, nu singura
posibilă, ar fi să spunem că principiile sunt cele care fixează, prin enunțuri, cerințele generale ridicate de
aderența la o valoare. Dacă, spre exemplu, valoarea este cea a „umanității”, principiul ne va indica să o
tratăm întotdeauna ca scop în sine în interacțiunile cu ceilalți).

Regulile (normele) morale

Spre deosebire de principii, regulile morale tind să fie mult mai bine specificate și să prevadă cu mai
multă precizie decât principiile calea de urmat într-o situație dată. Specificarea sau particularizarea unei
reguli poate merge destul de departe, până la o descriere stufoasă a tipului de context care cere „activarea”
ei („este interzis/obligatoriu X, cu excepția situațiilor care prezintă toate caracteristicile A, ....,N”). Faptul
că regulile tind să fie mai clar particularizate nu face însă aplicarea lor automată. Este nevoie, nu de puține
ori, de un anumit grad de antrenament al discernământului nostru moral pentru a decide dacă ne aflăm
într-un moment care cere aplicarea regulii A sau a regulii B (Aristotel numea „phronesis”, tradus
imperfect ca „rațiune practică”, această capacitate antrenată a oamenilor, ce cuprinde și discernământul
moral). Mai mult, este nevoie, mai ales în cazurile dificile, să vedem dacă o regulă anume este sau nu
justificată. Deși intuițiile ne ajută adesea (simțim aproape visceral că o anumită regulă impusă este
nedreaptă, de exemplu), ele pot fi și extrem de înșelătoare. Poate tocmai de aceea, mecanismul justificării
unei reguli se bazează de obicei pe evidențierea felului în care ea se sprijină pe un principiu moral sau pe o
valoare larg acceptată (ex. „regula consimțământului informat în cercetarea pe subiecți umani este o
particularizare a principiului moral al respectului pentru demnitatea umană”
Normele morale se disting de „poruncile“ religioase, de prescripţiile juridice şi de instrucţiuni prin
câteva trăsături distinctive: se referă la actele noastre libere, cu consecinţe asupra celorlaţi sau / şi asupra
propriei noastre persoane; forma cea mai caracteristică sunt expresiile normative categorice şi
universalizabile care formulează anumite obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte de natură să potenţeze
valoarea intrinsecă a umanităţii. Normele morale se bazează pe autonomia voinţei, fiind impuse de către o
autoritate imanentă subiectului – conştiinţa morală; sunt însoţite de sancţiuni spirituale; au drept funcţie
socială promovarea unui maximum de sociabilitate.
În cea mai succintă caracterizare, vom spune că norma morală este datoria auto-impusă de către
fiecare conştiinţă liberă şi care îi cere omului să vrea – prin tot ceea ce gândeşte şi face – să fie om la
nivelul maxim al posibilităţilor sale. Rostul specific al normelor morale în fiinţa umană, pe care nul împart
cu nici un alt tip de norme, este optimitatea condiţiei umane şi, prin aceasta, un maximum de sociabilitate.
„omul este întradevăr destul de profan – spune Kant – dar umanitatea din persoana lui trebuie săi fie
sfântă. În întreaga creaţie, tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere, poate fi folosit şi numai ca
mijloc; numai omul [. . .] este scop în sine“ (Kant, 1972, p. 176).
În structura moralei distingem 3 tipuri de norme:
1. Normele generale- acestea sunt proprii tuturor colectivităţilor umane, ele au o mare durabilitate în
timp şi reglează toate tipurile de relaţii şi de activităţi umane. Aceste norme sunt: fii sincer, fii cinstit, fii
demn, fii bun, fii generos, fii recunoscător, fii drept, e.t.c..
2. Normele particulare- sunt acele norme care se adresează unor grupuri sau colectivităţi distincte. În
cadrul lor se înscriu normele privind viaţa de familie, normele morale ale muncii, norme privind diverse
activităţi profesionale, ce îşi elaborează „etici” particulare: etica medicală; etica juridică; etica pedagogică,
etica inginerească, etc.
3. Normele speciale- se adresează unor grupuri restrînse, sau vizează relaţii şi manifestări cu totul
specifice sau ocazionale. Aici putem menţiona normele cavalerismului, normele vieţii de la curţile
nobiliare sau împărăteşti, norme de protocol e.t.c..
Aşadar normele morale sunt nişte norme sociale ce reglează comportamentul omului în societate,
relaţiile omului faţă de semenii săi şi faţă de sine. Respectarea lor este asigurată de forţa opiniei publice,
de convingerile interioare ale personalităţii cu privire la bine şi rău, echitate şi inechitate, virtute şi viciu,
e.t.c.

Virtuţile morale.
Ceea ce prezintă morala nu poate fi înţeles în lipsa conceptului de virtute. Virtutea este
însuşire morală pozitivă a omului; însuşire de caracter care urmăreşte în mod constant idealul
etic, binele; integritate morală. Înclinaţie statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri
sau acţiuni frumoase.” Conceptul de virtute este introdus în etică de către Aristotel: „Virtutea
este, aşadar, o dispoziţie habituală, dobândită în mod voluntar, constând în măsura justă în
raport cu noi, determinată de raţiune, şi anume în felul în care o determină posesorul
înţelepciunii practice. Ea este calea de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de
insuficienţă”.
Virtuţi cardinale.
În ştiinţa etică europeană au fost evidenţiate şi sistematizate virtuţile spre care trebuie să
tindă oamenii. Structurarea de bază este separarea în virtuţi cardinale şi virtuţi religioase sau
teologice. Virtuţile cardinale sunt cumpătarea, curajul, înţelepciunea, dreptatea., cele
religioase – credinţa, nădejdea (speranţa), iubirea.
 Virtuţile cardinale au fost evidenţiate şi analizate pentru prima dată de către filosoful grec
Platon în lucrarea sa Republica. Vituţile, după el, corespund structurii sufletului. Platon considera
că sufletul uman este alcătuit din trei părţi: partea apetitivă, irascibilă şi raţională. Acestora le
corespund trei virtuţi: cumpătarea, legată de partea apetitivă a sufletului, curajul - virtutea părţii
irascibile, iar înţelepciunea depinde de partea raţională a sufletului. Iar a patra, dreptatea sau
justiţia le însumează pe toate. În lucrarea lui Platon Republica atât clasificarea sufletelor, cât şi a
virtuţilor aparţin diferitor clase sociale: oamenii de rând, adică lucrătorii au suflete apetitive şi
deci acestora le corespunde virtutea cumpătarea, străjerilor le corespunde sufletul irascibil şi
virtutea – curajul, înţelepţilor le corespunde sufletul raţional şi virtutea înţelepciunii. În explicaţia
lui Platon a sensului virtuţilor cardinale se va conţine şi sensul social, care depinde de locul clasei
în ierarhia socială. Virtutea cumpătării, fiind caracteristica clasei preocupată de susţinerea
materială a celorlalţi este menită să inhibeze succesul material, pentru a nu deranja şi sufoca alte
părţi ale vieţii umane. La nivel individual, cumpătarea se referă la atitudinea ce se apropie cu
justă măsură ceea ce ţine de hrănirea corpului şi de reproducerea fizică. Acestea sunt importante,
dar în comparaţie cu celelalte, ce-i sunt superioare, se cuvine să-şi cunoască locul. Curajul este
specific aristocraţiei, care are nevoie de spirit de iniţiativă şi de constanţă, fermitate. A rămâne pe
poziţii în orişice condiţii şi a nu ceda nici de dragul plăcerii şi nici din cauza fricii cere curaj. La
nivel individual, curajul se referă la constanţă în orice activitate cuviincioasă, indiferent de
consecinţe şi indiferent de ispite. Ea guvernează partea irascibilă a sufletului. Înţelepciunea ţine
de partea raţională a sufletului şi este o virtutea a filosofilor. Filosofia este ştiinţa care cunoaşte
întregul şi esenţa lui, coordonează cu alte ştiinţe, tot astfel raţiunea este coordonatoare a celorlalte
părţi ale sufletului. Pentru a fi înţelept este nevoie de cumpătare, adică de a aşeza lucrurile la
locul lor şi de curaj pentru a fi puternic, constant în activitate ta. Partea raţională este cea mai
aproape de divin şi este cea care îl conduce pe om în alegerile sale. Şi în sfârşit, dreptatea, dacă
prin cumpătare, curaj, înţelepciune îţi ordonezi propriul suflet, dreptatea reiese din aplicarea
acestora în exterior. Concret, ar fi să tratez pe oricine (începând cu tine însuţi) potrivit propriei
vocaţii.
Aceste virtuţi au fost înaintate de lumea antică, înainte de creştinism. Creştinismul şi deci
lumea medievală europeană completează şirul virtuţilor cardinale cu virtuţile religioase sau
teologice. Vituţile teologice se referă la relaţia omului cu puterea divină. Din ele fac parte:
credinţa, nădejdea (speranţa), iubirea. Desigur, că ele sunt foarte importante şi înţelese specific
de către credincioşi. Credinţa constă în primirea şi considerarea drept adevărate a revelaţiilor
făcute de Dumnezeu în Biblie. Nădejdea sau Speranţa reprezintă încrederea că cele făgăduite de
Dumnezeu în cartea sfântă se vor împlini. Dragostea este năzuinţa către Dumnezeu şi dorinţa de
unire cu el. Cea mai amplă şi frumoasă definiţie a dragostei aparţine apostolului Pavel:
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu
se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu
gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede,
toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.
Şirul virtuţilor morale este mult mai lung, decât cele şapte enumerate mai sus. Dacă vom lua
drept exemplu Virtuţile prusace examinate mai sus, vom vedea că acolo sunt enumerate 22 de
virtuţi: chibzuinţă, precauţie, evlavie, devotament, disciplină, sinceritate, iubire de ordine,
bărbăţie, temeinicie, siguranţă, incoruptibilitate, supunere, ascultare, fire deschisă,
punctualitate, spirit de sacrificiu, stăpânre de sinet, discreţie, modestie, simplitate, subordonare,
tărie, mai mult de la tine, decât la alţi, sârguinţă, vitejie, onestitate, simţul datoriei, simţul
dreptăţii. Desigur şirul virtuţilor este mult mai complex, adică cerinţele faţă de personalitatea
umană sunt mult mai largi şi mai complexe. Orişice persoană are mari posibilităţi de a se
perfecţiona, de a deveni personalitate eminentă în societate. Însă, de fiecare dintre noi depinde
alegerea, cine vrem să fim, pentru că opusul virtuţilor sunt viciile. Şi anume alegerea între virtuţi
şi vicii depinde de fiecare om luat în parte, de conştiinţa noastră. Deci problema aplicării
anumitor reguli morale şi a virtuţilor depinde de conştiinţă.

2. Moral – imoral – amoral – nonmoral: etichete ale comportamentului uman

La baza moralei stau principiile: demnităţii, responsabilităţii, libertăţii, solidarităţii,
dreptăţii şi carităţii. În concepţia lui Ştefan Odobleja morala este :
- ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului;
- filozofia şi igiena fizică şi psihică a vieţii sociale;
- ştiinţa echilibrului social;
- ştiinţa moralităţii şi a imoralităţii, a drepturilor şi îndatoririlor, a viciilor şi a virtuţilor;
- ştiinţa acordului sau a consonanţei intre interesele indivizilor sau între interesele individului
şi interesele societăţii;
- ştiinţa armoniei şi a echilibrului între sine şi societate.
Profesorul Costică Voicu observa că: „există o morală personală definită ca echilibru al
dorinţelor interioare şi al nevoilor exterioare, alături de o morală socială, înţeleasă ca echilibru
între propriile dorinţe şi dorinţele altora.
Există o morală pozitivă (morala binelui care ne spune ce trebuie să facem) şi o
morală negativă (morala răului care ne spune ce nu trebuie să facem, să ne abţinem a face).
Există o morală minoră, a lucrurilor mărunte (maniere alese, politeţe, morală estetică) alături de
o morală majoră sau a lucrurilor importante care se confundă, în concepţia autorului citat, cu
dreptul.
Există o morală religioasă şi una laică, după cum, din punct de vedere al extensiunii
sale, există o morală familială, o morală de grup, o morală naţională şi o morală
internaţională. Fiecare categorie socială are morala sa specială şi proprie: a intelectualilor şi a
muncitorilor; a stăpânilor şi servitorilor; a profesorilor şi elevilor; a guvernanţilor şi a
guvernaţilor; a bărbaţilor şi femeilor; a adulţilor şi a copiilor; a şefilor şi a subalternilor etc.”11
Acelaşi autor a dat următoarele definiţii conceptelor de moralitate, imoralitate şi
amoralitate:
„Moralitatea reprezintă suma virtuţilor sociale (justiţie, altruism, caritate, bunătate,
milă, generozitate, iubire, devotament, adevăr, sinceritate, modestie, respectul pentru altul
etc.), este concordanţa dintre tendinţele şi comportamentele proprii şi tendinţele şi
comportamentele altora.
Moralitatea este:
- arta de a amplifica forţele individuale prin punerea lor în concordanţă cu forţele sociale;
- echilibrul între drepturi şi îndatoriri;
- este ceea ce se conformează cu interesul general; ceea ce este util vieţii sociale,
majorităţii societăţii;
Imoralitatea este opusul moralităţii, suma viciilor sociale (egoism, răutate, ură,
orgoliu, minciună, ipocrizie, dispreţ etc.), este starea de dezechilibru în favoarea drepturilor şi
pe socoteala îndatoririlor individului. Imoralitatea dăunează vieţii sociale, fiind cea care
contrazice interesul general al majorităţii.
Amoralitatea este o stare neutră intermediară sau nehotărâtă între moralitate şi
imoralitate. Ea desemnează gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic
grad de imoralitate. Ea înseamnă izolare, individualism, indiferenţă socială”.
 Spunem adesea, despre lucruri diferite, că sunt morale sau imorale (deși de cele mai multe ori
nu folosim neapărat aceste cuvinte). Ne referim astfel la acțiuni, la intențiile din spatele acțiunilor
sau chiar la persoane („e un om moral”). Criteriile după care facem astfel de evaluări pot să difere
semnificativ și au fost distilate, în istoria filosofiei morale, în câteva mari familii de teorii etice .
Dar, indiferent de criteriul utilizat, vom observa că, spre exemplu, acțiunile pe care le evaluăm se
vor încadra în trei mari categorii: acțiuni care contravin cerințelor moralității („imorale”),
acțiuni ce realizează o cerință morală („morale”, sau „moralmente dezirabile”), respectiv
acțiuni oarecum indiferente sau neutre din punct de vedere moral. Din ultima categorie fac de
obicei parte acțiuni comune, fără nici un impact semnificativ asupra vieților noastre sau ale celor
din jur („mi-am deschis computerul azi dimineață”). Lucrurile pot să se complice însă dacă
observăm că una și aceeași acțiune poate să aparțină unor categorii diferite, în funcție de context.
Dacă am deschis computerul pentru a trimite un mail prin care să-mi exprim compasiunea și
disponibilitatea de a ajuta un coleg care trece printr-un moment dificil, atunci respectiva acțiune
devine parte a unui lanț acțional sau a unui comportament moralmente dezirabil. Dacă, pe de altă
parte, mi-am deschis computerul cu intenția de a scrie niște comentarii jignitoare sau care
îndeamnă la ură ori violență pe pagina de Facebook a unei persoane ale cărei opțiuni de viață nu
le împărtășesc, acțiunea mea capătă valențe cu totul diferite.
3. Factorii determinanți ai comportamentul etic
Comportamentul etic, atât în societate, cât şi în organizaţii, este reglementat de un şir de factori,
dintre care menţionăm:
 Legislaţia de stat care orientează, atât la nivel individual, cât şi organizaţional, spre
îndeplinirea unor legi care sunt reglementate de stat. Legislaţia de stat apără drepturile cetăţenilor, dar
stipulează şi obligaţiile lor, menţionând, totodată, că încălcarea legislaţiei de stat este pedepsită în
conformitate cu articolul şi alineatul respectiv din lege.
 Într-o economie concurenţială modernă corectitudinea în afaceri este unul din
principalele elemente ale succesului. Datorită acestui fapt, firmele încearcă să dezvolte la propriii
salariaţi un comportament etic. Codurile de etică ale firmelor se adresează atât personalului propriu
necesar în procesul de încadrare pe funcţii, promovare şi salarizare, cât şi partenerilor de afaceri.
Firmele de renume din întreaga lume au elaborat astfel de coduri de etică, ele constituindu-se într-o
adevărată carte de vizită prin care se creează imaginea asupra modului în care acestea înţeleg să facă
afaceri şi să-şi trateze partenerii.
Codul deontologic sau codul de etică identifică comportamentele scontate în cadrul relaţiilor
sociale, recomandă evitarea acţiunilor improprii şi ilegale în munca desfăşurată şi recomandă relaţii
bune cu clienţii. Un cod etic formulează idealuri, valori şi principii după care este guvernată o
organizaţie. În majoritatea sondajelor de opinie adresate firmelor care au coduri etice scrise,
întrebările vizează în special aspecte legate de: diversitatea forţei de muncă, practici ca mituirea şi
înşelăciunea, susţineri ale partidelor politice, onestitatea înregistrărilor contabile, relaţiile cu clienţii/
furnizorii, confidenţialitatea informaţiilor.
 Regulamentele firmei .
Membrii unei organizaţii tind să respecte conduita prescrisă de regulamentele de organizare şi
funcţionare, regulamentele de ordine interioară, diverse norme interne pentru unele activităţi
specifice sau fişele posturilor.
 Presiunea socială şi gradul de profitabilitate a firmei .
Sunt factori care au o influenţă esenţială asupra eticii afacerilor şi a responsabilităţii sociale. În
situaţii dificile sau de criză, firmele sunt tentate să reducă responsabilităţile sociale şi standardele
etice.
 În funcţie de modul în care managerii îşi definesc poziţia lor faţă de normele etice, legi, faţă de
comunitate, precum şi în raport cu motivaţia şi strategia lor, pot fi identificate două categorii de
manageri:
Managerul imoral („rechin”) – este un tip vechi de comerciant şi cel mai răspândit în sfera
actuală a afacerilor; managerul imoral consideră că legile sunt făcute pentru a fi ocolite, mai ales
atunci când riscul este minim, iar morala, etica nu au nimic comun cu afacerile; lumea este
considerată ca fiind duşmănoasă, periculoasă, iar natura – un depozit din care trebuie să se ia cât mai
mult înaintea altora. Managerul imoral consideră că nu are nici o obligaţie faţă de comunitate, doar
câştigurile imediate şi evidente justifică eventualele cheltuieli pentru aceasta.
Managerul moral („delfin”) – aparţine unei categorii relativ recent apărute, dar care se afirmă
tot mai mult în mediul afacerilor. În concepţia delfinilor, majoritatea oamenilor sunt demni de respect
şi încredere; managerul moral consideră că cea mai bună bază a colaborării sunt sinceritatea şi
încrederea în afaceri; profitul trebuie obţinut în condiţiile respectării legislaţiei şi moralităţii; lumea
este minunată şi oferă omului posibilităţi pentru descoperirea propriilor aptitudini; delfinii consideră
că datorează viaţa lor naturii, pe care trebuie s-o conserve şi s-o facă mai frumoasă; managerul moral
se consideră responsabil faţă de comunitate şi se implică prin cheltuieli în beneficiul acesteia.
Managerul unei întreprinderi poate fi, la rândul său, „delfin” dintr-un anumit punct de vedere (de
ex.: al relaţiilor cu oamenii) şi „rechin” din alt punct de vedere (de ex.: în relaţiile cu partenerii
comerciali).
 Caracteristici individuale:Oamenii sunt unici şi complecşi. Psihologii au descoperit,
însă, că există 5 dimensiuni de bază, dar generale care descriu personalitatea:
1. Extraversiunea - reprezintă gradul în care cineva este sociabil, cordial, sigur de sine.
Extraverţii se simt bine în situaţii sociale, căutând senzaţii şi emoţii pozitive, în timp ce introverţii le
evită.
2. Stabilitatea emoţională - măsura în care o persoană are un nivel corespunzător de control
emoţional, echilibrare, încredere în forţele proprii. Cei cu o stabilitate emoţională redusă tind spre
şovăială şi deprimare.
3. Agreabilitatea - măsura în care o persoană este prietenoasă. Persoanele agreabile se
caracterizează prin încredere, loialitate, altruism, colaborare, modestie, atenţie faţă de ceilalţi. Iar cei
mai puţin agreabili sunt, distanţi.
4. Conştiinciozitatea - gradul în care o persoană este responsabilă şi orientată spre realizări.
Oamenii mai conştiincioşi sunt de nădejde, motivaţi pozitiv, competenţi, ordonaţi, autodisciplinaţi, au
dezvoltat simţul datoriei, dorinţa de reuşită şi capacitatea de reflecţie. Oamenii mai puţin
conştiincioşi nu sunt cea mai bună achiziţie pentru organizaţie.
5. Deschiderea la nou - măsura în care o persoană gândeşte flexibil şi este receptivă la idei noi.
Oamenii mai deschişi tind spre activitate şi inovare, cei mai puţin deschişi, deseori, se opun
schimbărilor.
Aceste dimensiuni sunt relativ independente, s-a demonstrat că fiecare din ele are legătură cu
performanţa în muncă. De exemplu, pentru manageri şi personalul de vânzări este importantă o
extraversiune mare, iar conştiinciozitatea are performanţă pentru toate ocupaţiile.
Conştiinciozitatea este un antidot important în cazul comportamentelor contraproductive, cum ar fi
furtul, absenteismul şi problemele disciplinare.
Aceste dimensiuni, însă, pot fi orientate spre modificare, adică educaţia etică îşi poate spune
cuvântul. Atunci când persoana ştie că are de pierdut, că nu va avea succes atât în plan intern
(satisfacţie, încredere în sine etc.), cât şi extern (carieră, prieteni, material etc.), îşi modifică
comportamentul printr-un şir de acţiuni:
  Locul controlului - un set de convingeri referitoare la controlul comportamentului
realizat în principal de către forţele exterioare sau interioare. La un capăt al axei se află interniştii,
care cred că şansa de a-şi controla comportamentul se află în ei înşişi. La celălalt capăt se află
externiştii, care cred că forţele externe le determină comportamentul. În contradicţie cu interniştii,
externiştii văd lumea ca fiind imprevizibilă, un joc al norocului, în care şansa, soarta şi cei puternici
le controlează destinul. Interniştii tind să vadă legături puternice între efortul pe care îl depun în
munca lor şi nivelul de performanţă pe care îl ating, în plus, ei percep într-o măsură mai mare decât
externiştii faptul că organizaţia nu va lăsa neobservată performanţa înaltă şi o va recompensa.
Deoarece interniştii cred că recompensele pe care le vor primi vor fi influenţate de comportamentul
lor legat de muncă, ei vor fi mult mai probabil atenţi la informaţia care îi va face capabili să lucreze
mai bine şi o vor fructifica. Localizarea controlului influenţează comportamentul etic organizaţional
într-o mare varietate de ocupaţii.
Interniştii par mai degrabă să acţioneze mai bine în munci care necesită iniţiativă şi inventivitate,
în timp ce externiştii se descurcă mai bine în cazul sarcinilor de rutină. Astfel, vom căuta să angajăm
un internist pentru o operaţiune aflată la început şi un externist pentru a ocupa un post existent de mai
mult timp, bine stabilit. Externiştii preferă o supraveghere mai directivă, pe când participarea şi
autoconducerea par să fie mai potrivite pentru un subordonat internist.
 Automonitorizarea - măsura în care oamenii observă şi reglează aparenţa şi
comportamentul lor în cadrul social şi în relaţiile umane. Există un contrast în materie de
automonitorizare, adică cunoaştem persoane care fac ceea ce cred şi spun ceea ce gândesc fără a ţine
cont de contextul social. Pe de altă parte, există oameni care sunt mult mai atenţi la împrejurările
sociale, mult mai preocupaţi să potrivească ceea ce spun şi ceea ce fac cu natura acelor împrejurări,
indiferent de ceea ce simţeau sau gândeau în realitate. Ceea ce avem aici este un contrast în materie
de automonitorizare. Cei cu automonitorizare înaltă se comportă ca nişte actori, iar cei cu un nivel
redus de automonitorizare nu sunt aşa de preocupaţi de a se supraveghea şi de a se adapta la cei din
jur. Anumite roluri, însă, solicită oam să acţioneze împot curentului, sau să apere ceea ce cred cu
adevărat. Astfel, cei cu automonitorizare înaltă tind să fie inovatori slabi şi să reziste dificil la
presiunea soc.
 Stima de sine - gradul în care o persoană se autoevaluează pozitiv. Oamenii cu un înalt
grad de respect de sine au imagini favorabile despre ei înşişi. Oamenii cu o scăzută stimă de sine au o
imagine nefavorabilă despre ei înşişi, sunt nesiguri în corectitudinea propriilor opinii, atitudini şi
comportamente. Oamenii cu un respect de sine scăzut sunt mai susceptibili la influenţe externe şi
sociale decât cei care au o stimă de sine înaltă.
În general, nu există o relaţie consistentă între stima de sine şi performanţă. Totuşi, angajaţii cu
un grad redus de stimă faţă de sine tind să reacţioneze mai rău la feedback-ul negativ - acesta le scade
performanţa ulterioară. Oamenii cu o stimă de sine redusă nu reacţionează favorabil la situaţii
ambigue şi stresante. Fiind foarte sensibili la mediul lor social, ei tind să perceapă un stres mai mare
şi să se descurce mai dificil cu el, deci, trebuie evitată plasarea lor în posturi cu roluri concurente.

4. Autonomie morală și responsabilitatea personală

O decizie autonomă este, la un prim nivel al definiției, o decizie care îți aparține. Nu este însă
de fiecare dată clar ce presupune o astfel de cerință. Dacă apelăm la un standard extrem de
restrictiv (de tipul „o alegere autonomă este una liberă de orice fel de influențe”), s-ar putea ca, în
practică, să anulăm posibilitatea autonomiei pentru cele mai multe situații tipice.
 Trăim în societate și interacționăm cu alți oameni. În mod voit sau nu, familia, școala,
grupul social, lecturile pe care le avem și mulți alți factori ne vor influența opțiunile și valorile
personale (sperăm că și acest curs va avea o mică influență!). Putem fi țintele sau chiar victimele
manipulării politice sau comerciale. Decurge oare de aici că tot acest buchet de influențe ne
anulează autonomia? Dacă vom cumpăra un detergent despre care „știm” din reclame TV,
înseamnă că acțiunea noastră a fost condiționată strict de reclamă? Astfel de întrebări sunt
dificile, și constituie o temă de cercetare pentru mai multe discipline științifice (psihologie,
științele cogniției, filosofia minții, neuroetică etc.). Putem evita într-o anumită măsură obiecția
dacă vom admite că nu orice fel de influențe subminează autonomia, ci doar acelea coercitive
(constrângătoare). Una este să citești un articol de ziar sau să asculți o emisiune TV care face
apologia furtului, alta este să fi fost supus unei sugestii hipnotice. Primul tip de influențe,
probabil, nu va anula ideea de responsabilitate morală (și autonomie) în cazul în care vei comite
un furt.
Sensul uzual al „autonomiei” în filosofia morală trimite, într-un fel, la un ideal către care ar fi
de dorit să tindem și care se apropie de înțelesul etimologic al termenului. A fi „auto-nom”
înseamnă „a-ți da singur regulile”. Dar autonomia nu este același lucru cu un soi de anarhie
morală. Nu înseamnă „a-ți da orice reguli care îți convin sau îți aduc avantaje la un moment dat”.
Idealul moral al autonomiei presupune că vom adera doar la acele reguli care rezultă dintr-un
proces de deliberare rațională și imparțială, care nu acordă o greutate specială intereselor noastre
imediate. Influențele, din această perspectivă, nu ridică dificultăți speciale, atâta vreme cât ele se
transformă doar în considerente de care vom ține seama, în mod egal și obiectiv, în procesul
deliberării raționale. Rămâne, desigur, deschisă întrebarea dacă oamenii reali pot fi în întregime
autonomi, dar este o întrebare care vizează orice ideal teoretic sau normativ, nu doar pe cel al
autonomiei. În etica academică, autonomia, responsabilitatea și libertatea (atât pentru
organizațiile academice, cât și pentru membrii lor individuali) sunt concepte centrale. Integritatea
ca autonomie personală presupune, potrivit filozofului german
Immanuel Kant, să acţionezi „întotdeauna astfel încât să tratezi umanitatea, atât în persoana
ta, cât şi a altora, întotdeauna ca scop în sine şi niciodată numai ca mijloc”. Din această
perspectivă, integritatea devine o condiţie restrictivă necesară ce se aplică asupra sistemelor
de reguli instituţionale. Integritatea ca faţetă a demnităţii persoanei este întemeiată pe realitatea că
fiecare fiinţă umană are o demnitate (un statut moral) ca fiinţă umană; cu alte cuvinte, este un
întreg de sine stătător.
Profesorul Dimitrie Gusti apreciază că: "Mulţi dintre noi, nu au virtutea necesară
din punct de vedere moral, de-a aştepta în mod onest şi demn, ceea ce li se cuvine, potrivit
pregătirii şi muncii lor. D
Dispoziţiile legale sau sociale, care de fapt au rolul să dirijeze organic
mersul lucrurilor, li se par piedici sau forme inutile. (...) În viaţa profesională, mulţi oameni se
lasă amagiţi de compromisuri uşoare, pentru a-şi cuceri, cu un ceas mai devreme, treptele
ierarhice ce pot să le satisfacă orgoliul. (...) În exercitarea profesiunilor libere, mulţi abdică de
la linia doctrinară a profesiei lor, pentru a năzui numai la posibilităţile ei lucrative; astfel,
medicul îşi sacrifică vocaţia ştiinţifică (şi deontologică profesională) pentru a da toată ziua
consultaţii plătite, avocatul se departează de sensurile etico-filosofice ale ştiinţei juridice,
pentru a pleda, indiferent de convingerile lui, în procesele pentru care este plătit mai mult. În
toate aceste atitudini, se procedează printr-o deformare a simţului etic. Manifestările de acest
soi nu mai răsar din dintr-o libertate interioară autonomă, ci sunt adevarate soiuri de sclavie:
faţă de orgoliul personal, faţă de vanitatea lor socială, faţă de bani, faţă de prejudecăţile
societăţii, etc. Prin fiecare dintre aceste manifestări, se ocoleşte drumul spre formarea
adevăratei personalităţi şi se falsifică sensul evoluţiei către progresul moral. Subjugându-ne
lor, ordinea intimă a creaţiei este frântă. Oamenii devin înfeudaţi unor moravuri lipsite de
ţinută morală, care închid putinţa spiritului critic şi a autonomiei lor interioare".

5. Responsabilitatea socială a specialistului

Sistemele de valori sunt reflectate în coduri etice, care ghidează comportamentele
umane individuale şi de grup sub toate aspectele. Începînd cu deceniul al 7-lea al sec xx,
multe intreprinderi din ţări cu tradiţie industrială au promovat coduri etice scrise, care
sunt reactualizate periodic pentru a reflecta schimbările apărute în economie şi în
societate. Managerii întreprind acţiunile necesare pentru ca toţi membrii firmei să
cunoască aceste coduri, să le accepte şi să acţioneze în litera şi spiritul lor. Atunci cînd în
cadrul Managementului Resurselor Umane se fac eforturi pentru conceperea şi aplicarea
practică a codurilor etice, există perspective pentru rezolvarea rapidă şi eficientă a
problemelor de echitate şi
discriminare, fără a mai fi necesară intervenţia unor instanţe judecătoreşti. Încălcarea
codurilor etice poate duce la sancţiuni, după caz, la eliminarea din organizaţie a
persoanelor vinovate.
Astfel Codul etic al inginerului cuprinde ansamblul caracteristicilor ce definesc calitatea
activităţii profesionale, precum şi demnitatea inginerului în procesul creaţiei tehnico-
ştiinţifice şi al producţiei în societate. Responsabilităţile care-i incumbă inginerului îl
obligă la
respectarea necondiţionată a Codului profesiei şi la o înaltă ţinută cetăţenească.
Activitatea sa trebuie să se caracterizeze prin competenţă, profesionalism, creativitate,
cinste,responsabilitate şi patriotism.
În întreaga sa activitate, inginerul va acţiona aplicînd următoarele principii
deontologice:
1. Desfăşurarea activităţii profesionale la nivelul calitativ cel mai înalt, cu
responsabilitate şi cinste faţă de firmă şi client;
2. Comportarea şi natura sa contribuie la creşterea prestigiului de inginer, prin:
- devotament faţă de profesia aleasă; efort personal de îmbunătăţire continuă a
propriilor cunoştinţe şi deprinderi;
-instruirea şi perfecţionarea profesională şi asigurarea condiţiilor pentru creşterea
experienţei persoanelor subordonate;
-promovarea spiritului de echipă, curajului opiniilor, încrederii şi respectului reciproc;
-păstrarea echilibrului între dorinţa de afirmare şi modestia ce trebuie să-l
caracterizeze.
3. Acordarea importanţei cuvenite aspectelor ecologice, sociale şi economice, în
rezolvarea problemelor inginereşti;
4. Realizarea numai acelor sarcini sau lucrări pentru care are competenţa necesară;
 5. Apel la sfatul şi experienţa altor specialişti, ori de cîte ori interesele firmei sau
clientului vor fi mai bine servite în acest mod;
6. Evitarea oricărei concurenţe neloiale cu alţi ingineri prin publicitate defăimătoare,
exploatarea financiară a poziţiei sale sau a poziţiei unui subordonat, critica publică a altor
ingineri în probleme care ţin de profesie, exercitarea de presiuni sau influienţe pentru
obţinerea unor avantaje nemeritate;
7. Furnizarea de informaţii tehnice corecte, comparabile pe planinternaţional;
8. Promovarea şi utilizarea metodelor şi tehnicilor de asigurare a calităţii;
9. Acordarea de consultanţă tehnică, economică şi ecologică corectă;
10. Refuzul preluării de lucrări sau sarcini care nu sunt corecte din punct de vedere
tehnic, economic, sau legal şi care, în mod evident, pot prejudicia intersele şi viitorul ţării;
11. Respectarea drepturilor şi intereselor de proprietate ale altor persoane sau firme.

Exemplu de cod etic ingineresc (managerial): -

-ca inginer (manager), voi recunoaşte că sunt chemat să servesc cu responsabilitate
interesele subordonaţilor mei, ale asociaţilor mei, ale comunităţii, naţiunii şi întregii lumi;
-voi fi ghidat în toate activităţile mele de adevăr, dreptate,acurateţe şi de bunul gust;
-îmi voi păzi cu atenţie reputaţia, pentru a crea în cadrul organizaţiei un bun climat
moral şi un spirit civic;
-voi recunoaşte, în exercitarea atribuţiilor mele, că propriul meu model de activitate
şi de viaţă exercită mai multă influienţă asupra colaboratorilor şi subordonaţilor mei decît
ceea ce spun sau scriu;
-voi da aceeaşi consideraţie drepturilor şi intereselorcelorlalţi, ca şi cerinţelor
personale;
-voi menţine o atitudine echilibrată şi voi lua în consideraţie ideile şi opiniile altora;
-voi privi rolul meu de inginer (manager) ca pe o obligaţie de a-i ajuta pe
subordonaţi, pe colaboratori şi asociaţi să-şi îndeplinească aspiraţiile profesionale şi
personale;
-voi informa pe cei interesaţi despre ultimele dezvoltări ale domeniului de specialitate, al
echipamentelor şi practicii inginereşti din sfera lor de activitate;
-voi căuta să folosesc metode recunoscute şi autorizate pentru a creşte
productivitatea şi eficienţa organizaţiei;
-voi respecta competenţa profesională a colegilor şi voi munci împreună cu ei pentru
a susţine şi a promova obiectivele şi programele organizaţiei;
-voi susţine eforturile de fortificare a managementului profesionist prin exemple,
prin formarea, perfecţionarea şi promovarea celor merituoşi. Problema cea mai delicată
în privinţa codurilor etice vizeazăimplementarea lor în cadrul organizaţiilor şi urmărirea
încălcării
principiilor expuse.
 Dacă încălcările codului etic constituie şi acte ilegale, responsabilitatea firmei se
limitează la sesizarea justiţiei. În caz contrar, managerii acţionează în conformitate cu
prevederile codului etic, unanim însuşite şi acceptate în cadrul organizaţiei.

6. Dilemele etice: tipuri și modalități de gestionare

Ce este bine și ce este rău, ce ar trebui să facem și ce nu ar trebui să facem și chiar ce aspecte
ne pasă și valorăm sunt elemente derivate în mare măsură din sistemul nostru etic. Dar uneori ne
regăsim în situații în care nu știm ce să facem: alegerea lui A sau B are, în ambele cazuri,
repercusiuni negative și pozitive în același timp și diferitele valori care ne guvernează intră în
conflict. Suntem înainte situații care pun dileme etice.
O dilemă este o variantă a necesității luării unei decizii dificile, care constă în realizarea unei
alegeri între opțiuni morale care se exclud reciproc sau la fel de complexe.
Dilema este un exemplu al modului în care, în situații de interacțiune socială publică,
motivele egoiste personale și motivele unei persoane pot contrazice ideile și normele societății,
punând în avans o persoană în condiții dificile de alegere. De asemenea, această alegere dificilă
apare într-un conflict intrapersonal acut, unde opiniile personale asupra aspectelor morale joacă
un rol primordial, iar alegerea uneia dintre opțiunile de soluționare a dilemei a priori duce la
frustrarea normelor interne.
Exemple clasice care ilustrează dilema morală sunt alegerea Sophiei (când naziștii au sugerat
ca femeia să aleagă între viața fiului ei și viața fiicei sale), bărbatul gras din peșteră (când pentru a
elibera ieșirea din peșteră și pentru a salva toți membrii grupului, este necesar să arunce în aer
bărbatul gras). Aceste subiecte și alegeri semnificative individual sunt insuportabil de dificile
pentru persoană și pot fi atât de dureroase încât îl determină pe individ să se retragă din situația
actuală: în versiunea ușoară, ele sunt exprimate sub forma refuzului la alegere, în cea mai critică -
sub formă de sinucidere
Astfel o dilemă etică este înțeleasă ca fiind acele situații în care există un conflict între
diferitele valori ale persoanei și opțiunile de acțiune disponibile. Acestea sunt situații în care
va fi generat un conflict între diferite valori și credințe, fără o soluție total bună și o altă opțiune
total proastă, având repercusiuni atât pozitive, cât și negative în același timp. Dilemele etice
prezintă adesea persoanei o situație Știu, știu (pierde-pierde). Aceasta înseamnă că, indiferent de
opțiunea aleasă, vor exista consecințe negative și că acestea sunt considerate acceptabile. Cu toate
acestea, în mod normal, ambele opțiuni au și consecințe pozitive, ceea ce face alegerea și mai
dificilă.
Acestea ne permit să vedem cum reflectăm și ce elemente luăm în considerare pentru a lua o
decizie. De fapt, dilemele etice sunt adesea folosite ca mecanism pentru educați în utilizarea și
gestionarea emoțiilor și valorilor, pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la unele
aspecte sau pentru a genera dezbateri și a împărtăși puncte de vedere între oameni. Ele sunt, de
asemenea, utilizate la locul de muncă, în special în selecția personalului.

În funcție de diferite caracteristici și variabile, este în general obișnuit să vorbim despre șase
tipuri de dileme morale:
1. Dileme ipotetice - sunt acelea în care persoana se confruntă cu o situație cu care este puțin
probabil să se confrunte în viața reală. Majoritatea celor utilizate într-un context educațional se
încadrează în această categorie. În dileme ipotetice, este prezentată de obicei o poveste, în care
elevul trebuie să decidă ce trebuie să facă protagonistul pe baza propriilor valori și credințe. Cu
toate acestea, în unele cazuri, elevul trebuie să răspundă pe baza a ceea ce crede că ar face el
însuși într-o situație similară.
Situațiile prezentate în dilemele ipotetice nu sunt complet imposibile, ci pur și simplu
neobișnuite. Acest lucru este important, deoarece dacă situațiile ar fi considerate complet în afara
realității, elevii ar avea mult mai dificil să empatizeze cu povestea și să se pună în pielea
protagonistului.
2. Dileme reale - sunt fie situații reale în care persoana trebuie să ia o decizie dificilă, fie un
exemplu educațional care este mult mai strâns legat de propria viață a elevului. În general,
dilemele reale tind să implice situații mult mai puțin dramatice decât cele ipotetice. Cu toate
acestea, datorită relației dilemei cu propria viață a persoanei, acestea pot trezi emoții mult mai
intense. Atunci când o dilemă etică apare în mod natural în viața unei persoane, consecințele la
nivel psihologic pot fi destul de dăunătoare. Acest lucru se datorează faptului că individul trebuie
să ia o decizie care contrazice una dintre valorile lor, care uneori provoacă probleme emoționale
mai mult sau mai puțin grave.
3. Dileme deschise - când se pune o dilemă deschisă, elevilor li se oferă toate informațiile
necesare despre o situație; totuși, modul în care se rezolvă povestea nu li se explică. Obiectivul
său este de a încuraja elevii să discute cursul acțiunii pe care protagonistul acțiunii ar trebui să îl
urmeze. Acest tip de dilemă etică este utilă pentru a forța elevii să ia o decizie dificilă și să aleagă
care dintre valorile lor este cea mai importantă pentru ei. Cu toate acestea, uneori pot genera
multe dezbateri; Și dacă situația este foarte extremă, ar putea fi foarte incomod să răspundă.
4. Dileme închise - în dileme închise, elevilor li se spune nu numai în ce constă situația, ci și
ce decizie a luat protagonistul poveștii. Prin urmare, scopul studenților este de a dezbate între ei
dacă persoana a făcut ceea ce trebuie sau nu, și de ce. Dilemele închise sunt mai puțin
compromițătoare, în sensul că studenții trebuie doar să judece acțiunile altei persoane (reale sau
ipotetice) decât să ia o decizie proprie. Dar din același motiv, generează mai puțină învățare și
mai puțină implicare emoțională.
5. Dileme complete - atunci când este prezentată o dilemă etică completă, toate detaliile
situației analizate sunt împărtășite studenților. În acest fel, participanții sunt pe deplin conștienți
de consecințele fiecărei alegeri posibile. Astfel, elevii nu trebuie să reflecteze atât de mult asupra
posibilelor rezultate ale fiecăruia dintre scenarii și să se concentreze doar asupra dilemei morale
ridicate. Cu toate acestea, adesea învățarea realizată cu aceste tipuri de situații nu este la fel de
completă ca cea care apare în alte tipuri.
6. Dileme incomplete - contrar a ceea ce se întâmplă în dileme etice complete, în cele
incomplete elevii nu cunosc toate consecințele derivate din posibilele alegeri ale protagonistului
poveștii. Aceasta implică faptul că, înainte de a alege ce cale să urmeze, elevii trebuie să își
folosească creativitatea și imaginația pentru a determina ce s-ar întâmpla în fiecare caz. Acest
lucru nu numai că îi poate implica mai mult în poveste, dar va îmbunătăți în general învățarea și
va încuraja discuțiile.
În principiu, există trei condiții care trebuie să fie prezente într-o situație pentru a fi
considerată o dilemă morală:
- Primul apare în situații în care un individ, cunoscut sub numele de „agent”, trebuie să ia o
decizie cu privire la ce curs de acțiune este cel mai bun. Acest lucru implică faptul că o situație
incomodă sau care merge împotriva valorilor unei persoane, dar care nu implică o decizie, nu ar
putea fi considerată o dilemă etică.
- Pe de altă parte, a doua condiție are legătură cu existența mai multor căi de acțiune posibile,
care ar fi legate de prima condiție.
 - În cele din urmă, a treia cerință pentru ca o situație să fie considerată o dilemă etică este
aceea că, indiferent de decizia luată, este necesară încălcarea unui principiu moral. Cu alte
cuvinte, în aceste situații nu există o soluție perfectă.

Cei care nu doresc să decidă în mod neglijent, dar încearcă să înțeleagă dilema, ar trebui să
parcurgă următorii pași:
-să formuleze și contureze problemele dilemei;
- să găsească și să studieze faptele și cauzele care, direct sau indirect, ar putea fi cauza
problemei;
- să găsească opțiuni mai puțin evidente pentru rezolvarea problemei de dilemă decât cele
două cel mai probabil;
- să identifice faptele în favoarea fiecăreia dintre decizii;
- să supună fiecare opțiune unui test pentru corectitudine, beneficiu, legalitate, nivel de
moralitate și etică;
- să identifice și verifice soluția selectată folosind valori publice;
- să determine argumentele pozitive și negative ale deciziei;
- să determine pentru sine ce are de sacrificat, luând această decizie, ce consecințe va avea.
Respectarea acestui algoritm de acțiuni nu garantează un rezultat 100% favorabil al
evenimentelor, însă contribuie la creșterea eficienței, la minimizarea pierderilor și la analizarea
situației pentru a vă proteja în viitor.

Tema 3. Etica și integritatea în mediul academic

1. Etica socială în condițiile societății cunoașterii.
2. Responsabilitatea socială a organizației
3. Comunitatea academică: structură și criterii de apartenență
4. Etică universitară: principii și valori. Carta universitară.
5. Standarde generale de integritate academică.
6. Procesul de predare-învățare-evaluare și activitatea de cercetare: abordare din
perspectiva integrităţii.

1. Etica socială în condițiile societății cunoașterii.

Schimbările globale, la care asistăm în prezent, sunt comparabile cu acelea care au adus
schimbarea de la societatea bazată pe agricultură la societatea industrială. Schimbarea reprezintă,
de fapt, accentuarea acelei componente, care aduce creşterea prosperităţii şi a nivelului de trai.
Revoluţia ştiinţifică a permis iniţial gestiunea tehnologizată a informaţiei, pentru ca ulterior să ne
întrebăm: nu putem extinde tehnologia şi asupra cunoaşterii? Noua societate încearcă să aducă
conceptul „cunoaşterii” în sfera tangibilului. Astfel, cunoaşterea poate deveni motorul
dezvoltării în orice activitate umană.
Mediul economic a generat dintotdeauna nevoia creșterii competitivității organizaționale, în
vederea obținerii supremației pe piețe puternic concurențiale. Dezvoltarea spre o societate a
cunoașterii poate conduce la dezvoltarea a două noi situații: noul context economic va manifesta
o creștere a concurenței și a luptei pentru supremație - în contextul în care companiile vor satura
piața cu produse și servicii - sau va fi generat acel context care să permită companiilor
„inteligente”, evadarea din acest cadru economic închis, către o zonă neconcurențială.
Societatea cunoașterii este anticipată de societate postindustrială (informațioală).
Caracteristica iniţială a societăţii postindustriale viza economia bazată pe servicii. Evoluţiile
înregistrate, în special după anii 1970-1980, au confi rmat faptul că majoritatea covârşitoare a
lucrătorilor din sfera serviciilor se află în realitate angajată în crearea, prelucrarea şi distribuirea
informaţiei. În consecinţă este clar că societatea postindustrială este societatea informaţională,
în cadrul căreia profesiile funcţionale (programatori, manageri, economişti, jurişti, profesori,
medici, funcţionari de bancă, agenţi în asigurări sociale; specialişti în marketing, asistenţă
psihosocială, relaţii publice etc.) dobândite prin studii superioare, devin predominante în raport cu
cele legate direct de producţie. Deja în 1983, în SUA, numai 12% din forţa de muncă era ocupată
în operaţii de realizare a produselor. Trăsătura principală a societăţii informaţionale este cea
referitoare la utilizarea pe scară largă şi la un cost scăzut a tehnologiei informaţiilor; generând
facilitarea comunicării pe plan naţional şi internaţionalî, dar şi Ñprobleme noi precum
supraÓncărcarea informaţională şi necesitatea creării de noi forme de reglementare pentru a
controla informaţiile. În acest context, din anii 1990 este remarcată tranziţia de la societatea
informaţională la societatea cunoaşterii; de la o economie bazată pe informaţii la o societate
bazată pe cunoştinţe, consecinţele majore fiind de ordin cultural, dar şi pedagogic: a)
globalizarea; b) intensificarea competiţiei; c) investiţia în educaţie, îndeosebi în instruirea
permanentă.
Așadar, societatea cunoaşterii/societatea bazată pe cunoaştere reprezintă o etapă firească
în evoluţia istorică a civilizaţiei umane, exprimată în plan economic, politic şi cultural, în cadrul
căreia cunoașterea devine adevăratul capital și motor al dezvoltării societății. Sub aspect
evolutiv s-a produs saltul de la valorile societăţii industrializate, bazate pe concurenţă, la cele
ale societăţii postindustriale (informaționale), bazate pe cooperare, spre cele ale societăţii
cunoaşterii, bazate pe creaţie, care se caracterizează prin următoarele particularități:
• realizarea condiţiilor de funcţionare performantă a pieţei;
• cel mai important factor de producţie devine fiinţa umană - cheia competitivităţii stă în
capacitatea indivizilor şi a grupurilor de a produce cunoaştere şi a o utiliza în mod eficient
• realizarea performanţei ridicate a funcţionării statului de drept democratic;
• realizarea creşterii bunăstării sociale, respectiv a nivelului de trai al populaţiei
• centrul de greutate al învăţării se va transfera, progresiv, din şcoli spre firme şi instituţii,
de la şcolari, liceeni şi studenţi către salariaţi
• utilizarea pe scară largă şi la un cost scăzut a tehnologiei informaţiilor; generînd
facilitarea comunicării pe plan naţional şi internaţional, dar şi probleme noi precum
supraîncărcarea informaţională şi necesitatea creării de noi forme de reglementare pentru a
controla informaţiile
A produce cunoaştere înseamnă obţinerea de sensuri noi pentru diferite fenomene sau
activităţi sociale, tehnologice, economice. Este important să conştientizăm că persoanele orientate
spre învăţare reprezintă bunul cel mai important al societăţii cunoaşterii. Prin urmare, atât la nivel
organizaţional, cât şi social, trebuie să identificăm soluţii pentru suplimentarea oportunităţilor de
a îmbunătăţi creativitatea şi cunoaşterea tacită.
Cum va arăta viitorul în contextul economiei cunoaşterii ? - Schimbarea implică două
abordări posibile: o variantă optimistă, reprezentată de beneficiile progresului asupra vieţii şi o
variantă pesimistă, reprezentată de pericolele, induse de progresul ştiinţific. Abordarea realistă a
dezvoltării societăţii umane credem că implică considerarea ambelor variante. Pornind de la
afirmaţia lui Shannon: „Informaţia este soluţia incertitudinii”, o reformulăm, afirmând:
„Cunoaşterea este soluţia incertitudinii”. Prin urmare, societatea cunoaşterii, pe baza principiilor
sale de funcţionare, reprezintă singura paradigmă socială, care are mijloacele de a se orienta spre
varianta optimistă, ce implică promovarea principiilor eticii și responsabilității sociale.
 În planul societăţii globale asistăm, totuşi, la confruntări de mare anvergură între diferite
sisteme morale: laic şi religios, individualist şi colectivist, deontologist şi teleologist etc. Revin,
în prim) planul vieţii sociale, moralele tradiţionale, care se întrepătrund cu cele moderne,
determinând trecerea tot mai accentuată a moralităţii din planul social în cel individual şi de mic
rogrup. Crizei de valori morale proprii societăţilor postcomuniste i se răspunde tot mai mult cu
ofensiva unui relativism moral, în interiorul căruia singurele repere morale autentice, reinstituite
după căderea comunismului ateist, sunt cele de natură religioasă. Modelul de viaţă morală
occidental este, încă, slab perceput, sub impactul intern al ineficienţei economice, al sărăciei, al
inculturii şi al insecurităţii, fiind mai degrabă evidente limitele acestuia decât punctele sale tari.
La aceasta se adaugă şi unele evenimente politico-militare neinspirat gestionate de liderii politici
ai lumii care, prin consecinţele lor asupra unor mase mari de
oameni,au îndepărtat şi mai mult populaţiile dinn spaţiul postcomunist de asemenea modele.
Axa centrală al structurii moralei sociale îl constituie triada norme+valori+aprecieri.
Normele derivă din principiile morale în timp ce valorile se identifică pe baza relaţiilor dintre
indivizi şi colectivităţi. În această triadă se raportează subiectul conştient, individual sau colectiv,
şi în raport cu ea se produc manifestările morale.
Este de remarcat faptul că subiectul este parte componentă a moralei sociale numai în
măsura încare el este conştient de acest fapt.A trăi în moralitate presupune atât conştiinţa faptului
că există această moralitate şi că îi sunt cunoscute determinaţiile, cât şi conştiinţa de sine. Cel ce
nu este conştient de nimic acţionează fără să aibă control asupra faptelor sale, nu înţelege dacă
faptele sale sunt bune sau rele, nu ştie să preţuiască faptele bune ale altora, nu face distincţia
dintre bine şi rău, acţionează la nivelul instinctelor primare, aprobă doar ceea ce-i produce plăcere
şi refuză ceea ce nu-i produce plăcere, nu este capabil de sacrificiu, nu preţuieşte cultura și nu
preţuieşte omul ca fiinţă raţională, nu are imaginea prieteniei şi foloseşte oamenii din jurul lui
doar pentru sine, ca mijloace.
Suprema inconştienţă este faptul de a nu fi conştient de sine:
- Așadar, prima distincţie care se cere operată pentru a defini subiectul moral este aceea că
el este o conştiinţă.
- A doua distincţie evocă premisa obiectivă, fundamentală a demersului individual de
realizare morală, şi anume existenţa colectivităţii umane.
- A treia distincţie vizează elementele componente ale subiectului, care sunt mentalităţile,
convingerile, concepţiile, voinţa şi faptele.
După cum se structurează aceste elemente într-o conştiinţă sau alta, avem tipurile de subiecţi
morali individualitatea, compusă din mentalităţi, voinţă şi fapte, personalitatea, alcătuită din
convingeri, voinţă şi fapte; și exemplaritatea simbolică, formată din concepţii, voinţă şi fapte.
Poziţia omului faţă de morala socială depinde de istoria culturală a acestuia. Trecerea de la
mentalităţi la convingeri şi apoi la concepţii morale presupune un proces continuu de
perfecţionare şi autoperfecţionare culturală şi morală. Unii oameni vor rămâne pentru totdeauna
la nivelul mentalităţilor, alţii se vor ridica la nivelul convingerilor, în timp ce o parte din
ei, probabil nu mulţi, vor atinge statutul exemplarităţii simbolice prin concepţii.
O caracteristică deosebită care trebuie să fie prezentă în subiectul conştient, pentru a fi
considera tun subiect moral, este voinţa liberă. Filosofii existenţialişti, consideră că voinţa liberă
determină condamnarea la libertate a omului şi transformarea vieţii lui în una lipsită de
repere şi, în consecinţă, de sens. În pofida acestor interpretări, libertatea voinţei este o condiţie a
situării subiectului în mediul moral. Numai o voinţă liberă îşi poate asuma conştient moralitatea
socială. Numai o voinţă liberă poate căpăta statutul permanenţei în comportamentul moral.
Numai o voinţă liberă poate pune moralitatea mai presus de orice interes străin acesteia.

2. Responsabilitatea socială a organizației (corporativă)

Responsabilitatea socială corporativă (RSC) are o istorie relativ scurtă care datează din anii
1980. Trebuie de spus că de atunci ea a rămas un concept destul de vag. RSC a generat
interpretări ambigue care vin nu numai de la analiştii economici, dar şi de la instituţiile
internaţionale ce promovează la scară globală integrarea principiilor RSC în conduita în afaceri şi
chiar de la companiile care demonstrează RSC. Interpretările diferite au fost condiţionate şi de
faptul că este foarte dificil de a măsura în practică RSC.
Într-adevăr, acest concept cuprinde elemente eterogene precum:
• încorporarea unor caracteristici sociale în produse, tehnologii şi procese comerciale;
• adoptarea practicilor avansate de administrare a resurselor umane;
• atingerea unui nivel înalt de performanţă ecologică prin reducerea emisiilor şi a impactului
negativ;
• contribuirea la dezvoltarea comunitară;
• promovarea unei culturi de business avansate;
• promovarea principiilor RSC printre furnizori şi clienţi;
• stabilirea onestităţii şi integrităţii ca valori corporative necesare pentru eradicarea corupţiei;
• respectarea drepturilor acţionarilor minoritari;
• promovarea drepturilor fundamentale ale omului (de exemplu, oportunităţi egale de
angajare la muncă sau abolirea muncii copiilor);
Este clar ca termenul „responsabilitate socială” implică judecaţi de valoare. Prin urmare,
conceptul este unul subiectiv şi influenţat de context. Nu e de mirare că există o mulţime de
definiţii ale RSC şi dezbaterile academice pe marginea conţinutului RSC sunt foarte intense.
Actorii din domeniul RSC înţeleg în mod diferit conceptul de RSC şi modul în care
responsabilitatea trebuie abordată. Totuşi, majoritatea autorilor şi companiilor care au
responsabilitate socială înţeleg faptul că RSC nu este doar simpla donaţie a banilor în cadrul unor
acţiuni filantropice, ci mai degrabă un stil aparte de a face business, un stil integrat în cultura
companiei la toate nivelele sale operaţionale şi prezent în orice moment de timp.
O definiţie recentă a fost formulată de Consiliul Mondial de Afaceri pentru Dezvoltare
Durabilă (World Business Council for Sustainable Development, WBCSD). Potrivit Consiliului,
RSC este „angajamentul companiilor de a contribui la dezvoltarea economică durabilă, lucrând
împreună cu angajaţii, familiile lor, comunitatea locală şi societatea pentru a îmbunătăţi
calitatea vieţii”.
Un exemplu de companie ce implementează RSC în afacerile sale este KPMG. Aceasta
companie defineşte responsabilitatea sa socială corporativă ca „înţelegere a problemelor
comunităţii din care facem parte şi gestionarea impactului nostru social în paralel cu
performanţa noastră financiară. Prin aceasta noi credem că putem spori valoarea pe care o
adăugăm societăţii şi reduce impactul negativ al activităţii noastre ”.
În cadrul politicii sale de RSC, grupul TeliaSonera “doreşte să susţină dezvoltarea durabilă
şi să fie un bun cetăţean corporativ”. Responsabilitatea socială a companiei PepsiCo constă în „a
îmbunătăţi continuu toate aspectele lumii în care activăm – ecologic, social, economic – creând
o zi de mâine mai bună decât cea de azi.” Compania se concentrează asupra a cinci domenii
decisive pentru succesul său: valorile corporative, diversitatea şi includerea, sănătatea şi
bunăstarea, apa şi ambalajul.
Pentru Vodafone Greece „RSC se referă la administrarea companiei, la felul în care ea
devine productivă şi la felul în care ea tratează toţi actorii interesaţi, societatea şi mediul
ambiant. O organizaţie responsabilă are ca scop creşterea profitului, controlând în acelaşi timp
impactul său asupra mediului ambiant, social, economic şi moral şi acţionând în mod
corespunzător”. Guvernul Marii Britanii vorbeşte despre RSC ca despre „modul în care
companiile iau în considerare influenţa pe care o exercită asupra mediului economic, social şi
ambiant ca rezultat al activităţii, maximizând beneficiile şi minimizând pierderile”.
Unii savanţi definesc RSC drept „situaţii în care firma face mai mult decât este obligată şi se
angajează în acţiuni menite sa aducă folos societăţii, acţiuni care depăşesc interesul economic
imediat al firmei şi rigorile minimale impuse de lege7 ”. Acţiunile pe care companiile le
realizează ca parte a RSC trebuie să reprezinte ceva mai mult decât cerinţele legale minimale sau
obligaţiile fiscale pentru a fi calificate drept responsabilitate socială. Într-adevăr, respectarea legii
şi achitarea impozitelor este o obligaţie universală a companiilor, care implică responsabilitate
juridică, nu responsabilitate socială ca atare. Corporaţiile individuale sau grupurile de corporaţii
pot să-şi elaboreze principiile proprii de RSC, după exemplul iniţiativei britanice Win with
Integrity Framework. Alternativ, ele pot să adere la norme internaţionale de conduită, cum ar fi
cele promovate de UN Global Compact (Pactul Global al al ONU).
Ce este Pactul Global al ONU? Pactul Global al ONU este un set de principii, o iniţiativă a
Secretarului General al Naţiunilor Unite care intenţionează să promoveze la nivel global
responsabilitatea socială şi care accentuează importanţa reţelelor locale compuse din ONG-uri,
companii private şi guverne pentru soluţionarea problemelor sociale. El reprezintă o „reţea
internaţională de reţele naţionale” care facilitează dialogul companiilor, indivizilor şi
organizaţiilor ce împărtăşesc aceleaşi idei şi valori şi s-au angajat să promoveze o cetăţenie
corporativă social responsabilă. În prezent există peste 2400 participanţi în toată lumea şi aproape
50 reţele în tot atâtea ţări.
Pactul Global încurajează companiile să adere, să susţină şi să adopte, în limitele sferei lor de
influenţă, un set de valori de baza în domeniul drepturilor omului, standardelor de muncă,
mediului ambiant şi combaterii corupţiei. Periodic, companiile trebuie să publice rapoarte care să
reflecte cum aceste companii implementează principiile în activitatea lor practică. Aceste
principii sunt:
Drepturile omului
Principiul 1. Promovarea şi respectarea drepturilor omului proclamate în diferite tratate
internaţionale;
Principiul 2 Companiile nu trebuie să fie implicate în situaţii în care se încalcă drepturile
omului.
Munca
Principiul 3 Respectarea libertăţii de asociere şi recunoaşterea efectivă a dreptului la
negociere colectivă;
Principiul 4 Eliminarea tuturor formelor de munca forţată şi obligatorie;
Principiul 5 Abolirea efectivă a muncii copiilor;
Principiul 6 Eliminarea discriminărilor la angajarea în câmpul muncii.
Mediul ambiant
Principiul 7 Companiile trebuie să manifeste grijă faţă de mediu;
Principiul 8 Întreprinderea măsurilor pentru promovarea unei mai mari responsabilităţi
ecologice;
 Principiul 9 Încurajarea dezvoltării şi multiplicării tehnologiilor ce nu dăunează mediului
ambiant.
Lupta cu corupţia
Principiul 10 Companiile trebuie să lupte cu toate formele de corupţie, inclusiv cu extorcarea
şi mita.
Un expert din Moldova defineşte RSC drept „acţiuni prin care companiile fac mai mult
decât le cer obligaţiile lor pecuniare. Ele aderă la anumite valori corporative încercând să
demonstreze că pot contribui eficient la rezolvarea problemelor sociale. Companiile consideră
că, asumându-şi aceste responsabilităţi, ele nu doar demonstrează eficienţă în rezolvarea
problemelor sociale, dar şi creează o imagine pozitivă şi chiar realizează o investiţie în propriu
viitorul prin educarea unor generaţii de consumatori fideli.”
În concluzie, putem spune că RSC este o întreagă cultură de afaceri care include etica de
afaceri, drepturile consumatorului, echitatea economică şi socială, tehnologii ce nu dăunează
mediului ambiant, tratarea justă a forţei de muncă, relaţii transparente cu oficialii publici,
integritate morală şi investiţii în comunitate. Dincolo de dezbaterile academice, cele mai multe
definiţii converg spre o părere comună şi anume: RSC este o cultură de afaceri care ia în
considerare impactul pe care afacerea îl are asupra societăţii şi care tinde să maximizeze
externalităţile pozitive şi sa le minimizeze pe cele negative

3. Comunitatea academică: structură și criterii de apartenență

Totalitatea personalului, care desfăşoară activitatea didactică, de cercetare ştiinţifică, administrativă
şi auxiliară/tehnică, precum şi a celui care studiază în Universitate, formează comunitatea
universitară. Comunitatea academică este constituită din totalitatea persoanelor care desfăşoară
activităţi manageriale, didactice, ştiinţifice de cercetare, de organizare, îndrumare şi control ale
activităţii în domeniul învăţământului şi administrării, precum şi a celor care asigură
funcţionalitatea instituţiei şi cei care studiază:
• personal ştiinţifico-didactic ((cercetător ştiinţific, cercetător ştiinţific superior,
coordonator şi principal) (asistent universitar, lector universitar, conferenţiar universitar, profesor
universitar);
• personal didactic auxiliar (bibliotecar, informatician, inginer, laborant, metodist);
• alte categorii de personal: personal administrativ, personal tehnic, personal auxiliar de
deservire
• studenți de la Ciclul I, II, III din învățământul superior.

Membrii comunității academice trebuie să:

• respecte exigențele de natură morală în toate acțiunile sale.
• exercite obligațiile din numele Universității cu responsabilitate și profesionalism
• corespundă standardelor de integritate și de echitate în exercitarea activității sale.
• promoveze valorile Universității și să contribuie la dezvoltarea și prosperarea societății.
• se conformeze intereselor comune ale Universității.

De la fiecare membru al Universității se cere respectarea următoarelor norme de etică și

deontologie:
 • a) să nu afecteze drepturile, libertățile și independența membrilor comunității;
• b) să nu susțină și să nu promoveze interese financiare ce contravin obligațiilor
profesionale;
• c) să manifeste un comportament imparțial, fără a oferi tratament preferențial unor
persoane fizice sau juridice;
• d) să păstreze patrimoniul universitar și să-l folosească exclusiv pentru activități
autorizate;
e) să informeze administrația Universității despre orice fraude, acte de corupție, manifestări
de corupție, practici ilegale, încălcări ale drepturilor și ale libertăților fundamentale ale persoanei,
acțiuni sau inacțiuni care amenință sau prejudiciază interesul public.

Fiecare membru al comunității universitare trebuie să manifeste următoarele calități de bază

ale unei personalități armonios dezvoltate:
• sinceritate;
• obiectivitate;
• integritate;
• respect;
• receptivitate;
• confidențialitate;
• responsabilitate
empatie.

Fiind o personalitate armonios dezvoltată, membrii Universității vor putea promova valorile
Universității printre care:
- profesionalismul și competența;
- onestitatea și corectitudinea intelectuală;
- libertatea academică și a cercetării;
- diligența;
- meritocrația;
- obiectivitatea;
- echitatea;
- transparența;
- respectul;
- responsabilitatea;
- bunăvoința și solicitudinea;
- integritatea.

4. Etică universitară: principii și valori. Carta universitară.

 Etica universitară (academică) este un domeniu aflat la intersecția dintre etica cercetării,
managementul eticii în organizații (din zona academică) și deontologia profesională a
cercetătorului sau profesorului. Misiunea universităţilor, în Societatea Cunoaşterii, este de
a produce, a valorifica şi a transmite cunoştinţe. Într-o economie globalizată cunoaşterea
devine
adevăratul capital şi motor al dezvoltării societăţii. Iar pentru societăţile aflate în tranziţie
instituţiile de învăţământ superior prezintă un interes deosebit de mare. Pentru a da
încredere societăţii în capacitatea universităţilor şi a-i satisface aşteptările, ele (universităţile)
trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru calitatea propriei sale prestaţii.
În secolul XXI universităţile devin antreprenoriale, ele promovează integritatea morală,
libertatea academică, autonomia personală, dreptatea şi echitatea, meritul şi profesionalismul,
onestitatea şi corectitudinea intelectuală, transparenţa, respectul şi toleranţa, responsabilitatea,
bunăvoinţa şi grija, etc. - toate fiind stipulate în Codurile etice universitare. Mediul universitar
este şi trebuie să devină un mediu cu adevărat democratic. Un mediu unde se recunosc şi se
promovează valorile, se stimulează munca intelectuală, creaţia ştiinţifică, unde fiecare membru
acţionează sincer şi corect, unde actele de corupţie se penalizează, unde se pregăteşte elita
viitoare a statului şi astfel, universitatea devine, cu adevărat, motorul principal al dezvoltării
unei societăţi şi al bunăstării membrilor săi. Starea socială a unei societăţi, în mare parte este
determinată de starea economică, de cea intelectuală şi morală care există în universitate.
Misiunea universităţilor, în Societatea Cunoaşterii, este de a produce, a valorifica şi a
transmite cunoştinţe. Produsele oferite de universități sunt cunoaşterea şi competenţa care sunt
furnizate societăţii sub diverse forme:
- pregătirea specialiştilor în diverse domenii specifice;
- cercetare, consultanţă, expertiză;
- implicarea membrilor comunităţii academice în viaţa societăţii, etc.
Cunoașterea devine putere și nu poate fi gândită în afara unui sistem de valori, a unui sistem
de moralitate. Principalul client al universităţii trebuie să fie societatea (instituţii guvernamentale
centrale sau ale administraţiei locale, firme şi organizaţii, instituţii specializate în gestionarea
pieţei forţei. În acest sens, misiunea universităţilor poate fi redusă la trei direcţii esenţiale:
-misiunea vocaţională, (pe această cale studenţilor li se transmit cunoştinţe şi abilităţi, de a
pregăti o forţă de muncă înalt calificată într-un anumit domeniu sau specializare);
-misiunea de a crea cunoştinţe (cunoştinţele se transmit studenţilor şi se dezvoltă sau ele sunt
transferate în tehnologie, alte domenii ce au un impact economic de progres în dezvoltarea
societăţii);
-misiunea socială (absolvenţii primesc competenţe şi valori cu caracter general, larg şi
aceasta permite dezvoltarea societăţilor, bazate pe cunoaştere şi comunicare între oameni, cu
caracter democratic).
Principiile de bază care guvernează organizarea şi funcţionarea universității sunt:
a) principiul autonomiei universitare şi principiul libertăţii academice;
 b) principiul răspunderii publice;
c) principiul asigurării și îmbunătățirii continue a calităţii;
d) principiul centrării educaţiei pe student;
e) principiul echităţii şi transparenţei;
f) principiul eficienţei manageriale şi financiare;
g) principiul respectării drepturilor şi libertăţilor studenţilor şi ale personalului academic;
h) principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi
doctrine politice;
i) principiul fundamentării deciziilor pe dialogul şi consultarea cu toţi partenerii sociali,
respectării dreptului la opinie al studentului ca beneficiar direct al învăţământului superior;
j) principiul sprijinirii învăţării de-a lungul întregii vieţi;
k) principiul incluziunii sociale.
Unul dintre obiectivele tradiționale ale eticii este cel de a identifica tipurile de criterii în
funcție de care putem distinge între ceea ce este „moral” și ceea ce este „imoral”. În cazul eticii
academice, problema care se pune este aceea de a distinge între ceea ce este (moralmente) corect
și incorect în cazul acțiunilor pe care le întreprindem ca membri ai comunității academice.
În acest sens Personalul Universităţii este obligat: să respecte prevederile Cartei
universitare, Regulamentului intern al Universităţii, Codului de Etică şi Conduită Universitară şi
alte Regulamente în vigoare; să respecte normele de etică şi deontologie profesională, valorile
culturale naţionale şi universale, să educe o atitudine grijulie faţă de patrimoniul universitar şi
mediul înconjurător și să nu se implice în propagandă şovină, naţionalistă, politică, de partid,
militaristă în procesul de instruire şi alte activităţi universitare. şi alte activităţi universitare.
Personalul didactic, ştiinţifico-didactic, ştiinţific şi de conducere are următoarele obligaţiuni:
a) să asigure calitatea procesului de învăţământ prin respectarea standardelor educaţionale de
stat;
b) să respecte etica și deontologia profesională;
c) să respecte drepturile studenţilor;
d) să creeze condiţii optime pentru dezvoltarea potenţialului individual al studentului;
e) să promoveze valorile morale de dreptate, echitate, umanism, patriotism şi alte valori;
f) să îndeplinească obligaţiunile prevăzute în contractul individual de muncă şi în fişa
postului şi să respecte statutul şi regulamentele instituţionale şi prevederile Cartei universitare;
g) să asigure securitatea vieţii şi ocrotirea sănătăţii studenţilor în procesul de învăţământ;
h) să nu admită tratamente şi pedepse degradante, discriminarea sub orice formă şi aplicarea
nici unei forme de violenţă fizică sau psihică;
i) să nu facă şi să nu admită propagandă şovină, naţionalistă, politică, religioasă, militaristă în
procesul educaţional;
j) să nu implice studenţii în acţiuni politice (mitinguri, demonstraţii, pichetări);
k) să asigure confidenţialitatea şi securitatea informaţiei care conţine date cu caracter
personal, în conformitate cu legislaţia în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal;
 l) să îşi perfecţioneze continuu calificarea profesională

Carta universitară.
Prezenta Cartă asigură cadrul necesar desfăşurării a unui învăţământ orientat spre valoare,
creativitate, formarea capacităţilor cognitive, capacităţilor volitive şi capacităţilor acţionale,
dobândirea unor cunoştinţe fundamentale şi competenţe (cunoştinţe, abilităţi şi atitudini) de
utilitate directă, în profesie şi în societate.
Vezi https://utm.md/wp-content/uploads/2019/04/Carta-UTM_2018-finala.pdf

5. Standarde generale de integritate academică.

Integritatea academică poate fi definită drept “angajamentul, chiar in faţa adversităţii,
de a respecta cinci valori fundamentale: onestitate, adevăr, echitate, respect şi responsabilitate”. O listă de
principii ale integrităţii academice pe baza carora se construieste orice
Cod de Etică se referă la:
Integritatea morală - presupune că fiecare membru al comunităţii academice este
dator să se preocupe de evitarea oricăror situaţii susceptibile să creeze îndoieli, cu privire la
integritatea sa, în primul rând a conflictelor de interese.
Colegialitatea - presupune colaborarea studenţilor, profesorilor şi personalului
administrativ în spirit de colegialitate şi respect reciproc.
Loialitatea - presupune obligaţia fiecărui membru al comunităţii academice de a
acţiona în interesul universităţii, de a susţine obiectivele, strategiile şi politicile acesteia, în
scopul realizării misiunii şi creşterii competitivităţii ei.
Respectul şi toleranţa - presupune respectarea demnităţii fiecărui într-un climat liber,
în care sunt excluse orice manifestare de umilire, dispreţ, hărţuire, exploatare, ameninţare sau
intimidare. Universitatea militează pentru toleranţă faţă de diferenţele între oameni, între
opinii, credinţe şi preferinţe intelectuale. Nu sunt permise manifestările misogine, rasiste,
şovine, xenofobe, homofobe şi hărţuirea de orice fel, inclusiv sexuală.
Profesionalismul - Universitatea trebuie să cultive un mediu propice pentru cercetare
şi competitivitate. În acest scop, trebuie să dezvolte programe academice la standarde înalte,
capabile să conducă la evoluţia cunoaşterii, la formarea specialiştilor competitivi şi la
creşterea prestigiului în cercetare. Trebuie, de asemenea, sa incurajeze şi să recompenseze
orientarea spre calitate ştiinţifică, pedagogică, în mod deosebit spre excelenţă, a profesorilor,
cercetătorilor, studenţilor şi a programelor de studii şi cercetare. Universitatea trebuie să
incurajeze şi să recompenseze eficienţa, calitatea şi excelenţa profesională la nivel managerial
şi administrativ. Ea trebuie să acţioneze împotriva imposturii, amatorismului, superficialităţii,
dezinteresului şi plafonării.
Onestitatea şi corectitudinea intelectuală - Universitatea trebuie să apere dreptul la
proprietate intelectuală. Beneficiile şi răsplata vor fi acordate celor care se află la originea
proprietăţii intelectuale. Toţi cei care au participat la diferite stadii ale cercetării ale cărei
rezultate devin publice trebuie menţionaţi, în spiritul onestităţii profesionale, al recunoaşterii
şi recunoştinţei. Este interzisă orice formă de fraudă intelectuală: plagiatul total sau partial,
copiatul în cadrul examenelor sau concursurilor, “fabricarea” rezultatelor cercetărilor,
substituirea lucrărilor sau a identităţii persoanelor examinate, preluarea lucrărilor de la colegi
sau profesori, ca şi tentativele de corupere spre fraudă.
 Dreptatea şi echitatea - Membrii universităţii vor fi trataţi drept, corect şi echitabil.
Nu se permite discriminarea sau exploatarea, indiferent că acestea sunt directe sau indirecte,
aderand la ideea că dreptatea se bazează pe împărţirea corectă şi echitabilă a puterii şi
prevenirea abuzului de putere.
Universitatea adoptă măsuri ferme pentru nediscriminare şi egalitate de şanse privind accesul
la studii, angajare şi la programe de cercetare, pentru eliminarea conflictelor de interese, pentru
prevenirea şi combaterea oricărei forme de corupţie, favoritism şi/sau nepotism.
Transparenţa - Universitatea trebuie să respecte principiul transparenţei tuturor
categoriilor de informaţii care interesează membrii comunităţii universitare, potenţialii
candidaţi, absolvenţii, instituţiile cu care colaborează şi publicul larg, asigurând o informare
consistentă şi corectă. Prin aceasta se facilitează egalitatea de şanse în competiţie şi se asigură
accesul echitabil la resursele universitare. Universitatea trebuie să interzică ascunderea,
falsificarea sau denaturarea informaţiilor la care au dreptul membrii săi şi publicul larg.
Responsabilitatea profesională şi socială - Universitatea trebuie să îşi încurajeze
membrii să se distingă prin activism şi implicare în problemele profesionale şi publice, prin
colegialitate şi responsabilitate civică. Programele şi activităţile universitare vor fi orientate
către nevoile societăţii. Atunci când membrii săi reprezintă public Universitatea, trebuie să
respecte standardele etice şi profesionale.
Persoanele cu funcţii de conducere au datoria de a crea condiţiile necesare exercitării
drepturilor celor aflaţi în subordinea lor, dar şi de a cere acestora de a nu denigra propria
instituţie universitară. In acelaşi timp, trebuie garantat membrilor universităţii dreptul de a
critica public, întemeiat şi argumentat, încălcările standardelor profesionale şi de calitate, ale
drepturilor membrilor comunităţii universitare şi colaboratorilor. Nu sunt permise :
dezinformarea, calomnierea, denigrarea publică a programelor şi persoanelor din instituţie de
către membrii propriei comunităţii academice.
Libertatea academică - Universitatea este un spaţiu liber de ingerinţe, presiuni şi
constrângeri politice, religioase şi de putere economică, exceptând constrângerile de natură
ştiinţifică, legală şi etică. Membrii universităţii sunt protejaţi faţă de cenzură, manipulări,
persecuţii, în condiţiile respectării standardelor ştiinţifice şi a responsabilităţilor profesionale.
Orice membru al comunităţii universitare trebuie să evite lezarea libertăţii celorlalti, pe baza
respectului pentru diferenţe. Trebuie incurajate abordarea critică, parteneriatul intelectual şi
cooperarea, indiferent de opiniile politice sau de apartenenţa religioasă.
Autonomia personală - Universitatea promovează un mediu propice exercitării
autonomiei personale. În acest scop trebuie asigurată exercitarea informării liber consimţite în
privinţa programelor, concursurilor, oportunităţilor de studiu şi cercetare, oferind oportunităţi
pentru ca fiecare membru al universităţii să poată lua şi aplica decizii în privinţa propriei
cariere academice şi profesionale.
Meritul - Universitatea trebuie să asigure recunoaşterea, cultivarea şi recompensarea
meritelor personale şi colective care conduc la împlinirea menirii sale instituţionale. Printre
acestea se numără dedicarea faţă de profesie şi studiu, faţă de instituţie şi membrii comunităţii
academice, creativitatea şi talentul, eficienţa şi performanţa.

6 Procesul de predare-învățare-evaluare și activitatea de cercetare: abordare

din perspectiva integrităţii.
Cerinţele unei predări profesioniste nu sunt doar de a comunica şi evalua materia ci şi de a
comunica şi menţine standardele unui comportament profesional corespunzător.
Integritatea unei comunităţi academice se bazează pe responsabilitatea personală şi depinde de
modul de comportare în faţa unor situaţii critice. Fiecare membru al comunităţii academice –
fiecare student, membru al corpului profesoral sau membru al administrativului – este responsabil
pentru susţinerea integrităţii in procesul de invatare şi in cercetare. Asumarea responsabilitatii
semnifica actionarea impotriva oricarei situatii critice in ciuda presiunii
colegiale, fricii, loialităţii sau compasiunii. De fapt, fiecare individ trebuie să-şi asume
responsabilitatea pentru comportamentul propriu, care trebuie sa fie onest in orice împrejurare
şi, de asemenea, trebuie să descurajeze şi să urmărească să prevină orice abatere a celorlalţi.
Indiferent de circumstanţe, membrii comunităţii academice nu trebuie sa tolereze sau să
ignore actele de rea-credinţă ale altor membri ai acestei comunităţi.
Construirea conştiinţei civice şi promovarea valorilor etice ajută la conturarea
comportamentului social şi la dezvoltarea intoleranţei la corupţie. In acest sens, o educaţie
serioasă, de calitate ridicată, reprezintă prin ea insăşi un factor de stopare a corupţiei. Un
cetăţean informat care aşteaptă o calitate ridicată a actului educaţional şi care să fie realizat în
mod responsabil şi echitabil poate determina prevenirea abuzurilor intr-un mod foarte eficient.
Tipuri de nerespectare a integrităţii academice în procesul de predare
Tipurile de comportament care reprezintă ofensa adusă standardelor de onestitate academică
includ, dar nu se limitează la următoarele:
· Inşelătorie
• folosirea materialelor nepermise de către cadrul didactic in timpul examenelor, inclusiv
informaţia depozitată pe aparatura electronică (aparat foto, telefoane mobile, minicomputere, etc.)
• copierea răspunsurilor, in timpul examenului sau in realizarea temei, de la un alt student
• modificarea notelor pe lucrarile scrise (teme sau examene) inainte de a solicita recorectarea
acestora • semnarea prezenţei pentru cineva absent sau solicitarea ca altcineva să semneze în
locul tau
· Plagiat
• copierea ideilor sau a unui text dintr-o sursă fără a menţiona sursa de provenienţă
• parafrazarea fără a menţiona sursa de provenienţă
• copierea de la un alt coleg şi asumarea acelui material ca fiind propriu
• cumpararea unui articol sau scrierea acelui material de către altcineva
• predarea aceluiaşi material/temă de casă la doua discipline diferite fără aprobarea cadrelor
didactice
· Colaborare neautorizată
• colaborare peste limitele impuse de cadrul didactic
• primirea intrebărilor şi răspunsurilor înainte de examen
• oferirea spre vânzare a diverselor materiale didactice solicitate în cadrul unui curs, ştiind că
acestea vor fi folosite de un student pentru obţinerea unei note
· Facilitarea unui comportament neadecvat
• permiterea unui alt student să copieze o temă/set de probleme ce ar trebui realizate
individual
• permiterea unui alt student să copieze în timpul examenului
• participarea la un examen sau rezolvarea unei teme in locul altui student (substituire de
persoană)
· Alte tipuri de abatere
• abuz de confidenţialitate
• falsificarea sau modificarea neautorizată a unui document academic
 • obstrucţionarea activităţii academice a altui student.

Etica cercetării științifice discută problemele etice care apar în toate fazele unei cercetări, de la
alegerea temei și a metodelor, la desfășurarea ei propriu-zisă și apoi la publicarea și valorificarea
rezultatelor. Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la:
(a) respectarea legii;
(b) garantarea libertăţii în ştiinţă, în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământ;
(c) respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice;
(d) asumarea responsabilităţilor.

In mediul studenţesc, lipsa de integritate in activitatea de cercetare se poate manifesta sub

diferite forme, cum ar fi:
- plagiatul in elaborarea temelor/referatelor de cercetare
- achizitionarea lucrarilor/proiectelor de cercetare de pe site-uri specializate, prin asumarea
acestor lucrari ca fiind contributii proprii
- sustinerea aceloraşi lucrări/teme de casă in cadrul mai multor discipline de studiu
- modificarea datelor/informaţiilor prezentate in proiecte sau teme de cercetare al altor colegi,
cu asumarea frauduloasă a ideilor acestora
- „fabricarea” datelor pentru susţinerea anumitor concluzii, fără certificarea prin experimente
sau simulări
- preluarea, cu sau fără permisiunea autorului, a unei lucrări de cercetare şi prezentarea
acesteia ca fiind contribuţie proprie
- folosirea de mijloace nelegale sau nelegitime pentru colectarea de date in activitatea de
cercetare
- parafrazarea ideilor, datelor sau conceptelor fără indicarea detaliată a surselor acestora
- interpretarea voit greşită a unor date sau informaţii folosite in cadrul temelor de cercetare
studenţească (sau omiterea datelor ce pot prejudicia obţinerea anumitor rezultate sau concluzii)
- folosirea, fără permisiune, a informaţiilor confidenţiale sau a celor ce sunt aparate de
dreptul de proprietate intelectuală
- folosirea fără licenţă sau permisiune a software-urilor, a imaginilor, textelor sau altor
instrumente media
- favorizarea (in cunoştinţă de cauză) sau asistarea în acţiunea de fraudare a celor ce
realizează un asemenea demers in activitatea de cercetare
In materie de proceduri de prevenire sau sancţionare a acestui tip de comportament, la nivelul
universităţilor româneşti pot fi identificate anumite instrumente ce se activeaza in asemenea
cazuri. Problema este insă ca procesul nu este controlat, neavând întotdeauna norme clare după
care să poată fi abordat.
In general, atunci cand se confruntă cu un caz de lipsa de onestitate în activitatea de cercetare
a unui student, un cadru didactic apreciază gravitatea faptelor în primul rând luând în
considerare parcursul academic anterior al acestuia. In al doilea rând, utilizează instrumentele
de evaluare pe care le are la dispoziţie, sancţionând studentul prin scăderea notei acordate
pentru elaborarea materialului în cauză, sau îi solicită acestuia să refacă materialul.
Rămâne însă problema lipsei unor instrumente specifice de control şi de penalizare a acestor
tipuri de comportament. Există, la nivel formal, posibilitatea atenţionării studenţilor cu astfel
de comportament prin aplicarea de sancţiuni disciplinare ce pot ajunge până la exmatricularea
din respectiva instituţie de invăţământ superior.
 In ceea ce priveste problematica plagiatului in mediul studenţesc, există mai multe niveluri
de intensitate ale acestuia:
a. Frauda: copierea unei intregi lucrari, adaugandu-i o noua introducere şi o concluzie
b. Plagiat substantial: preluarea consistentă a informaţiilor dintr-un material, fără a indica, cu
ghilimele sau prin citarea surselor bibliografice
c. Plagiat intamplator: Preluare sau copiere parţială, parafrazarea fără indicarea sursei
d. Auto-plagiatul: refolosirea unor lucrări sau idei din cadrul acestora, lucrări ce au făcut deja
obiectul publicării.

Măsurile de precauţie pentru evitarea producerii plagiatului, sau pentru identificarea

acestuia privesc:
1. Educarea şi informarea studenţilor cu privire la natura drepturilor de proprietate şi a
plagiatului
2. Explicarea procedurilor şi a metodologiei cercetării prin materiale de popularizare
3. Informarea studenţilor cu privire la fenomenul plagiatului şi a sancţiunilor primite in acest
caz
4. Rapoarte/lucrări expuse oral, pentru a întări caracterul interactiv al instruirii
5. Verificarea cunoştinţelor de metodologie a cercetării în cadrul cursului, sau in discuţiile
din cadrul seminariilor
6. Alocarea unei teme de cercetare/unui proiect nu trebuie realizată la începutul semestrului,
pentru a fi prezentată/susţinut la sfârşitul semestrului, studenţii trebuie îndrumaţi pe tot parcursul
elaborării materialului, astfel încât sa se evite recurgerea la surse ”ilicite” din lipsă de timp sau
preocupare susţinută
7. Implicarea studenţilor în aprecierea lucrarilor de cercetare ale colegilor lor, prin susţinerea
orală a lucrarilor de cercetare, cu accent pe aprecierea gradului de originalitate al acestora
8. Excluderea de la susţinere a lucrărilor ce nu dezvoltă subiectul de cercetare propus, sau
abordează teme adiacente, mai ales dacă acestea par prea bine realizate.
9. Planul de cercetare, notele şi fişele realizate în vederea tratării temei de cercetare propuse
trebuie să facă parte din documentaţia depusă odată cu lucrarea finală, pentru a verifica
activitatea de parcurs realizată pe perioada cercetării
10. Utilizarea motoarelor de căutare disponibile pe internet este deseori productivă, fiind
suficient a preciza câteva cuvinte – cheie ale textului presupus a fi plagiat pentru a demonstra
existenţa fraudei.

Tema 4. Cadrul normativ-instituțional de reglementare a conduitei academice

1. Codul de etică: conținutul și tipologia
2. Comisia de etică universitară: atribuții și responsabilități
3. Codul de onoare a studentului UTM
4. Codul de etică și deontologie profesională al UTM,
5. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei de Etică a
Agenţiei Naţionale de Asigurare a Calităţii în Educaţie şi Cercetare în
domeniul atestării

1. Codul de etică: conținutul și tipologia

 Codul deontologic sau codul de etică poate fi definit în diferite moduri:
1) un ansamblu de precepte, prescripţii de conduită pentru diverse aspecte ale valorii morale de
drept, socioprofesionale;
2) o declaraţie formală care constituie un ghid etic pentru modul în care oamenii dintr-o
organizaţie trebuie să acţioneze şi să ia decizii;
3) un ghid al practicilor de afaceri care direcţionează comportamentele umane individuale şi de
grup;
4) un document formal care statuează normele şi credinţele, reflectă valorile obiective şi
principiile promovate de o firmă, reflectând gradul de cultură al firmei.
Prin codurile etice se încearcă rezolvarea unor conflicte de interese în mediul intern şi în relaţiile
externe ale organizaţiei respective, statuarea unor principii şi cerinţe care să-i facă pe manageri
mai sensibili la problemele etice. Ele nu conţin precepte pur teoretice, ci stabilesc semnificaţii
practice, utile pentru toţi membrii organizaţiei. Aceasta nu înseamnă că un cod de etică asigură
automat un comportament moral sau că poate acoperi toate situaţiile întâlnite în viaţa
organizaţională. Limita de acţiune a codurilor etice constă în formularea lor în termeni generali
tocmai pentru că, la început, managerii şi subordonaţii lor se află în incapacitatea de a identifica
toate problemele etice care pot apărea.
Principalele caracteristici ale unui cod de etică sunt:
 să fie riguroase, să prevadă clar idealurile şi/sau obligaţiile;
 nu trebuie folosite în interes propriu; nu vor servi unei profesiuni în defavoarea interesului
public;
 să fie specifice şi oneste;
 trebuie să prevadă sancțiuni;
 trebuie să stabilească anumite priorităţi, adică adevăratele valori ale firmei;
 să provină de la o autoritate legitimă;
 să nu contravină altor legi (ex. Constituţia);
 să fie accesibile și ușor de înțeles.
Elaborarea codurilor se face, de obicei, în echipă. Obiectivele organizaţiei sunt stabilite de către
conducere. Tot conducerea numeşte, de regulă, un colectiv de lucru. Acest colectiv pune în
comun valorile împărtăşite de membri, informaţii despre coduri similare cu obiective similare.
Astfel, normele, credinţele sunt în general propuse, discutate şi definite de manageri şi un colectiv
de lucru, iar apoi publicate şi distribuite angajaţilor, ţinându-se cont de nevoile şi specificul
organizaţiei.
Un cod de etică trebuie să prevadă:
- modul în care membrii unei organizaţii să acţioneze într-o situaţie dată;
- modul în care membrii organizaţiei ar trebui să gândească şi să se comporte;
- probleme cum ar fi: conflicte de interese, caracterul privat al informaţiilor, oferirea cadourilor,
oferirea/primirea sponsorizărilor politice;
- concurenţa dintre membrii unei profesiuni;
- conflictele dintre membri;
- relaţiile dintre profesionişti şi clienţi, consumatori, surse de aprovizionare sau beneficiari;
- relaţiile angajaţilor cu superiorii;
- relaţiile dintre practicieni şi specialişti într-o profesiune etc.

Astfel, structura codului de etică trebuie să includă:

1. Introducere: documentele care a stat la baza elaborării codului (legi, hotărâri, documente
naționale și internaționale); ce valori universale și profesionale stau la baza Codului; cui îi este
destinat și ce caracter are: obligatoriu și de recomandare;
2. Obligații generale, norme de conduită profesională: integritate, competență, transparență etc.
3. Norme de conduită ale managerilor
4. Norme de conduită în relația cu clientul bazată pe încredere reciprocă
5. Norme de conduită centrate de protejarea interesului public
6. Norme de conduită în relația cu colegii: corectitudinea, respectul reciproc
7. Norme de conduită în relația cu organizatpa și firma în care activează
8. Norme de conduită în relația cu furnizorii
9. Norme de conduită în relația cu profesia și colegii
10. Norme de conduită în relația cu comunitatea
11. Sancțiuni
12. Dispoziții finale.

Modul în care codul etic este transpus în practică rămâne, până la urmă, la latitudinea
managerilor şi a subordonaţilor. Codul etic rămâne valabil dacă toţi membrii organizaţiei îl
respectă; când managerul nu acordă importanţă acestuia, cu siguranţă nici angajaţii nu vor urma
prevederile sale.
De obicei, difuzarea codurilor etice are loc în mai multe moduri:
 mese rotunde de sensibilizare,
 anunţarea codului în preliminariile concursului de angajare,
 anexarea codului la contractul de muncă şi semnarea unei adeziuni.
În privinţa necesității și rolului codului de etică, există un consens de opinii că prin
formalizarea etică se încearcă promovarea virtuţilor şi valorilor profesionale. Pe lângă acest
deziderat, remarcăm următoarele avantaje:
 încheierea unui contract moral între beneficiari şi organizaţie, respectiv între cei care fac parte
din aceeaşi organizaţie;
 protejează organizaţia de comportamente necinstite sau oportuniste;
 promovează o imagine pozitivă a organizaţiei;
 oferă un mijloc de reglementare a adeziunii şi a devotamentului colaboratorilor;
 creşte loialitatea şi implicarea conducerii şi a salariaţilor;
 creează (ca şi cultura organizaţională) sentimentul de unicitate şi apartenenţă pentru membrii
grupului;
 indică un angajament de principiu al managerilor: deciziile adoptate vizează dreptatea, eficienţa
şi transparența;
 relaţii contractuale ce se bazează pe încredere şi responsabilitate;
 are loc îmbunătăţirea selecţiei, formării, promovării personalului etc.;
 pot oferi un ghid pentru persoanele tinere care intră în profesiune;
 poate fi un mijloc de aliniere la normele profesiunii a celor ce se abat de la ele;
 ajută la rezolvarea eficientă a problemelor de discriminare;
 ghidează comportamentul în caz de dileme etice.
 pot constitui bazele unei acţiuni disciplinare împotriva abaterilor;
 este un mijloc de încurajare a practicilor etice în organizaţii;
 sporeşte încrederea şi cooperarea în echipă: încearcă să echilibreze interesul colectiv cu cel
personal;
 2. Comisia de etică universitară: atribuții și responsabilități
Orice persoană, din Universitate sau din afara Universităţii, poate sesiza Comisia de etică
universitară despre abaterile săvârşite de membrii comunităţii universitare. Sesizările anonime nu
vor fi luate în considerare. Comisia de etică universitară păstrează confidenţială identitatea
autorului sesizării. La rândul său, Comisia de etică se poate autosesiza.
Comisia are un număr de 11 membri, din care 9 reprezintă personalul științifico-didactic
titular la UTM, iar 2 reprezintă studenții UTM. Prestigiul profesional şi autoritatea morală sunt
criteriile esenţiale pentru dobândirea calității de membru al Comisiei. Nu pot fi membri ai
comisiei de etică universitară persoanele care ocupă una dintre următoarele funcţii: rector,
prorector, decan, prodecan, șef direcție, șef serviciu, șef de departament sau de centru de
cercetare, director al școlii doctorale.
Comisia de etică universitară are următoarele atribuţii:
a) analizează şi soluţionează abaterile de la etica universitară, pe baza sesizărilor sau prin
autosesizare, conform Codului de etică şi deontologie profesională;
b) realizează un raport anual referitor la situaţia respectării eticii universitare şi a eticii
activităţilor de cercetare, care se prezintă rectorului, Senatului universitar şi constituie un
document public;
c) contribuie la elaborarea și îmbunătățirea Codului de etică şi deontologie profesională,
care se propune Senatului universitar pentru adoptare;
d) urmăreşte respectarea Codului de etică și deontologie profesională al universității.
Comisia poate fi sesizată în legătură cu fapte susceptibile de a încălca regulile şi principiile
de etică în activitatea didactică, de cercetare şi administrativă ale membrilor comunităţii
universitare, respectiv ale studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, post-doctoranzilor, cursanţilor
de la Catedra Militară, ale beneficiarilor cursurilor de formare continuă oferite de CFC al UTM,
ale personalului didactic, științifico-didactic şi științific, ale personalului auxiliardidactic,
administrativ, tehnic și de deservire, precum și ale personalului de conducere.
Hotărârile Comisiei cu privire la soluţionarea sesizărilor de abateri de la Codul de etică și
deontologie profesională al UTM se adoptă cu majoritatea absolută a voturilor membrilor
Comisiei. Membrii Comisiei care din motive întemeiate nu pot participa la şedinţa în care se
votează, pot lăsa votul secretizat la Șeful Biroului Juridic al UTM.
Hotărârea Comisiei se comunică în scris/în format electronic autorului sesizării, precum şi
celui împotriva căruia a fost depusă sesizarea, nu mai târziu de 5 zile lucrătoare de la data emiterii
hotărârii. Raportul și hotărârea Comisiei sunt prezentate rectorului UTM. Hotărârile Comisiei cu
privire la sancţiunile stabilite pentru abateri de la Codul de etică şi deontologie profesională pot fi
contestate. Contestaţia se depune în termen de 15 zile din momentul emiterii la Secretariatul
UTM în adresa Senatului UTM.
Sancţiunile care pot fi aplicate personalului didactic, științifico-didactic și științific de
către Comisia de etică pentru încălcarea normelor Codului de etică și deontologie profesională al
UTM sunt următoarele:
a) avertisment;
b) mustrare;
c) mustrare aspră;
d) desfacerea disciplinară a contractului de muncă(art. 86 Codul muncii al RM).
 Aplicarea sancțiunilor disciplinare prevăzute la lit. c) și d) atrage decăderea din dreptul de a
participa la concursul pentru ocuparea posturilor didactice, științifico-didactice și științifice la
UTM.
În cazul încălcării normelor de integritate în activitatea de cercetare și săvârșirea
fraudelor academice, pe lângă aplicarea sancțiunilor enumerate, Comisia poate solicita și
retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de conduită.
Sancţiunile care pot fi aplicate de către Comisia de etică pentru încălcarea normelor
Codului de etică și deontologie profesională al UTM studenţilor, masteranzilor, doctoranzi,
cursanților pentru încălcarea eticii universitare sunt următoarele:
a) avertisment;
b) mustrare;
c) mustrare aspră;
d) pierderea locului în căminele UTM;
e) exmatricularea, cu drept de reînmatriculare la UTM;
f) exmatricularea, fără drept de reînmatriculare la UTM.
Sancţiunile care pot fi aplicate de către Comisia de etică pentru încălcarea normelor
Codului de etică și deontologie profesională al UTM altor categorii de personal sunt
următoarele:
a) avertisment;
b) mustrare;
c) mustrare aspră;
d) desfacerea disciplinară a contractului de muncă(art. 86 Codul muncii al RM).
Sancţiunile propuse de Comisie trebuie să fie proporţionale cu abaterea comisă şi cu
prejudiciul cauzat de aceasta. Sancţiunile stabilite de Comisie sunt puse în aplicare prin ordinul
rectorului, în termen de 15 zile de la emiterea Hotărârii.

3. Codul de onoare a studentului UTM

Vezi https://utm.md/acte_normative/interne/codOnoare.pdf

4. Codul de etică și deontologie profesională al UTM,

Vezi https://utm.md/wp-content/uploads/2019/12/Codul-de-etica-si-deontologie-
profesionala_UTM-2019.pdf

5. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei de Etică a Agenţiei

Naţionale de Asigurare a Calităţii în Educaţie şi Cercetare în domeniul atestării
Instituită de Guvernul Republicii Moldova prin HG nr. 201 din 28.02.2018, Agenția
Națională de Asigurare a Calității în Educație și Cercetare este autoritate administrativă în
subordinea Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, cu personalitate juridică de drept public,
responsabilă de asigurarea calității în domeniul educației și cercetării. Agenția urmărește scopul
de asigurare a calității serviciilor prestate de către instituțiile din domeniul educației și cercetării,
contribuind astfel la realizarea cerințelor societății și pieței muncii în formarea cadrelor
competente. Agenția stimulează creșterea nivelului de responsabilitate a instituțiilor din
domeniile educației și cercetării față de calitatea serviciilor prestate.
Atribuțiile Agenției (ANACEC):
 asigurarea calității în învățământul general;
 asigurarea calității în învățământul profesional tehnic;
 asigurarea calității în învățământul superior;
 evaluarea programelor de formare profesională continuă;
 evaluarea organizațiilor din domeniile cercetării și inovării;
 evaluarea personalului științific și științifico-didactic.

În cadrul Agenției Naționale de Asigurare a Calității funcționează o Comisie de Etică care

este un organ consultativ a în Educație și Cercetare, care are misiunea de a elabora norme de
bună conduită morală şi profesională în activităţile de cercetare-inovare şi de a monitoriza
aplicarea acestora în procesul de pregătire şi atestare a personalului ştiinţific şi ştiinţifico-
didactice de înaltă calificare, precum şi în procesul de evaluare a organizaţiilor din domeniile
cercetării şi inovării.
În vederea realizării misiunii sale, Comisia de Etică îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) stabileşte principiile şi regulile de conduită morală şi profesională obligatorii pentru
personalul științific și științifico-didactic, care înaintează solicitări la ANACEC;
b) elaborează proiecte de acte normative în domeniul eticii şi deontologiei profesionale în
activitățile științifice și științifico-didactice, care ţin de activităţile ANACEC;
c) propune proceduri specifice de urmat şi sancţiuni în cazul unei conduite
necorespunzătoare;
d) analizează cazurile referitoare la încălcarea regulilor de bună conduită (în urma
sesizărilor, contestaţiilor sau autosesizărilor) şi adoptă hotărâri prin care constată dacă a fost
realizată o abatere de la norme şi persoanele care se fac vinovate;
e) elaborează recomandări de soluţionare a cazurilor sau de aplicare a sancţiunilor şi le
înaintează Consiliului de conducere sau președintelui ANACEC;
f) propune modificări la dispoziţiile în vigoare menite să contribuie la respectarea eticii
profesionale în activitățile științifice și științifico-didactice;
g) întocmeşte rapoarte cu analize şi recomandări ce ţin de etica şi deontologia profesională
în activitățile științifice și științifico-didactice şi le prezintă conducerii ANACEC;
h) colaborează cu Comisia de etică a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, cu organismele
similare ale altor autorităţi publice şi instituțiilor de cercetare și învățământ superior din ţară şi de
peste hotare, analizează şi face propuneri pentru stabilirea relaţiilor de colaborare cu structuri şi
organisme internaţionale cu responsabilităţi în domeniul eticii şi deontologiei profesionale în
activitățile științifice și științifico-didactice.
La solicitarea ANACEC, Comisia de Etică realizează şi alte activităţi ce ţin de evaluarea,
monitorizarea şi controlul bunei conduite în activitățile științifice și științifico-didactice.

Vezi http://www.cnaa.md/files/normative-acts/normative-acts-anacec-attestation/
ethics-committee/regulament-comisie-etica.pdf

Tema 5. Activitatea de cercetare științifică – standarde de

integritate
1.Elemente definitorii ale cercetării științifice.
2. Standarde de etică și deontologie în procesul cercetării științifice.
3. Carta Europeană a Cercetătorilor.
4. Munca de echipă în cercetarea științifică. Asigurarea unui climat etic incluziv
bazat pe încredere mutuală

1.Elemente definitorii ale cercetării științifice.

Orice activitate de cercetare ştiinţifică îşi propune un anumit scop, reprezentat prin
cunoaşterea unui lucru sau fenomen din realitate. Din acest motiv, înainte de a se trece la
efectuarea ei propriu-zisă, este gândită şi planificată. Ea nu trebuie să se desfăşoare la întâmplare.
Este un act strict şi riguros organizat după un program stabilit anterior.
Orice activitate de cercetare ştiinţifică implică o responsabilitate pe mai multe planuri:
ştiinţifică, morală, socială, politică etc. Cercetătorul ştiinţific care efectuează o cercetare este
direct răspunzător pentru descoperirea sa. Elementul central, al oricărei etici a activităţii de
cercetare ştiinţifică îl reprezint responsabilitatea cercetătorului faţă de munca sa, dar mai ales de
rezultatele acesteia. Cercetătorul ştiinţific trebuie să justifice actul de cercetare, să justifice
utilitatea şi valabilitatea rezultatelor obţinute, să încerce să aduc prin cercetarea sa un beneficiu
societăţii. Având în vedere aceste aspecte, orice cercetare ştiinţifică trebuie pus sub semnul unei
cenzuri morale.
Activitatea de cercetare este o activitate de înalt prestigiu profesional, care reclamă în mod
obligatoriu un stil de muncă sau un model de conduită şi care implică următoarele aspecte:
• seriozitate în alegerea şi tratarea temei de cercetare;
• responsabilitate profesională, morală şi socială;
• respect faţă de muncă, faţă de tema cercetată, faţă de cercetător;
• sinceritate şi modestie;
• o cooperare sinceră, corectă în cadrul colectivului de cercetare;
• respectarea ierarhiilor, respectiv a statutelor şi rolurilor, în colectivul de cercetare;
• comunicarea rezultatelor cercetării după o prealabilă şi serioasă verificare a acestora,
comunicare ce trebuie să aibă caracter de corectitudine şi valoare ştiinţifică.
Nu se poate face nici o cercetare ştiinţifică având un caracter riguros ştiinţific fără ca aceasta
să fie guvernată de anumite "principii" sau "legi". Aceste principii sunt necesare, întrucât ele
reprezintă normele călăuzitoare de care orice cercetător este obligat să ţină seama în activitatea
sa. Ele reprezintă nu numai nişte reguli de urmat de către cercetătorul ştiinţific în activitatea sa de
cercetare, ci şi nişte "repere morale" ce obligă şi impun la o atitudine etică a celui care cercetează
faţă de obiectul cercetării sale, dar mai ales de rezultatele obţinute de acesta în urma analizei
metodice a obiectului cercetat.
Activitatea personalului de cercetare-dezvoltare trebuie să fie guvernat de următoarele
principii fundamentale:
a. Principiul competenţei: acest principiu stabileşte cine este capabil şi poate desfăşura o
activitate de cercetare ştiinţifică. Prin aceasta se pune întrebarea dacă "poate oricine, oricând şi
oricum desfăşura o activitate de cercetare ştiinţifică". Desigur că nu. Se impun anumite reguli în
acest sens.
b. Principiul obiectivării: acest principiu se referă la obiectul cercetării ştiinţifice şi la
modul în care acesta trebuie studiat, dar şi la atitudinea cercetătorului faţă de obiectul cercetării
sale.
 c. Principiul adevărului: în virtutea acestui principiu, orice cercetare ştiinţifică are ca scop
descoperirea adevărului cuprins în concluziile care se desprind de cercetarea unui anumit obiect
propus. Acest adevăr trebuie să respecte natura reală a obiectului cercetat şi să poată fi exprimat
şi înţeles.
d. Principiul metodic: acest principiu se raportează la metodologia cercetării ştiinţifice. Prin
aceasta se realizează corelaţia dintre necesităţile obiectivării datelor urmărite la obiectul supus
cercetării ştiinţifice, precum şi necesitatea de a descoperi adevărul legat de obiectul respectiv.
e. Principiul demonstraţiei: acest principiu susţine că orice afirmaţie (sau rezultat) ce
decurge din activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie demonstrată, dovedită dacă este adevărat şi
că ea aparţine ca o calitate a obiectului studiat.
f. Principiul corelaţiei: acest principiu statuează faptul că rezultatele ştiinţifice care decurg
din cercetarea unui obiect trebuie să fie corelate cu datele deja existente în domeniul ştiinţific
respectiv sau cu cele de factură interdisciplinară, din domeniile ştiinţifice înrudite.
g. Principiul evaluării rezultatelor, acesta este tot un principiu care se raportează la
metodologie şi priveşte modul de evaluare şi de utilizare a rezultatelor obţinute din activitatea de
cercetare ştiinţifică.
h. Principiul utilităţii: în conformitate cu acest principiu trebuie ca activitatea de cercetare
ştiinţifică, ce urmează a fi întreprinsă, să aibă în vedere o utilizare atât teoretică, dar şi practică a
datelor rezultate din cercetare. Aceasta va trebui să justifice cercetarea, ca o contribuţie efectivă
la domeniul de cunoaştere ştiinţific respectiv, precum şi în ceea ce priveşte punerea în practică a
acestor rezultate.
i. Principiul psihomoral: acest principiu priveşte atât cercetătorul, cât şi modul în care se
desfăşoară activitatea de cercetare ştiinţifică a acestuia. Se pune problema seriozităţii și a
onestităţii activităţii de cercetare sau, altfel spus, atât responsabilitatea ştiinţifică, dar şi cea
morală a celui care cercetează faţă de cercetare, de rezultatele cercetării, dar în acelaşi timp şi faţă
de consecinţele ce decurg din aplicarea teoretică sau practică a rezultatelor cercetării.

2. Standarde de etică și deontologie în procesul cercetării științifice.

Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la:
1. respectarea legii;
2. garantarea libertăţii în ştiinţă, în cercetarea ştiinţific şi în învăţământ;
3. respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice;
4. asumarea responsabilităţilor
Progresul cunoaşterii este bazat pe libertatea modului de desfăşurare a activităţii de cercetare
- dezvoltare. Această libertate nu trebuie să afecteze:
a. respectarea demnităţii şi a drepturilor omului;
b. protecţia animalelor;
c. protejarea mediului ambiant.
Modul de desfăşurare a activităţii de cercetare-dezvoltare are la bază respectul faţă de
diversitatea culturală şi faţă de diversitatea de opinii ce apare în ştiinţă.
Libertatea modului de desfăşurare a activităţii de cercetare-dezvoltare se asigură prin:
a) accesul liber la sursele de informare;
b) schimbul liber de idei;
c) neamestecul factorului politic în activitatea de cercetare-dezvoltare;
d) necenzurarea produselor cercetării-dezvoltării.
 Etica cercetării trebuie să aibă în vedere "abaterile morale" ale cercetătorilor ştiinţifici.
Printre "abaterile morale" de la normele eticii cercetării ştiinţifice sunt menţionate aspectele
frecvent întâlnite:
• furtul de idei;
• cercetări cu caracter paralel care urmăresc subminarea unei activităţi autentice de cercetare
pentru a o devaloriza, a o face lipsit de interes, de utilitate;
• comunicarea unor rezultate incorecte, false din punct de vedere teoretic sau oferirea unor
produse nesemnificative, inutile sau chiar periculoase;
• utilizarea activităţii de cercetare ştiinţifică în scopuri contrare intereselor sau securităţii
umanităţii, în scopuri nocive, antisociale, distructive etc.;

3. Carta Europeană a Cercetătorilor.

https://cnecsdti.research.gov.ro/wp-content/uploads/cne/2017/12/
CartaCercetatorului.pdf

4. Munca de echipă în cercetarea științifică. Asigurarea unui climat etic

incluziv bazat pe încredere mutuală
Cunoașterea e un produs colectiv al muncii de echipă, mai ales astăzi, când specializarea
foarte strictă într-o arie științifică te face diletant în altele, chiar și în cele apropiate. Munca de
echipă este parte și din viața studenților, de la proiectele de seminar sau laborator sau organizarea
de evenimente, la participarea la concursuri sau conferințe. Felul în care ea se desfășoară,
climatul și rezultatele dau seama despre calitatea unei universități. Lucrurile nu stau diferit nici în
administrația publică, agențiile de stat sau companiile private.
Cooperarea este o necesitate în orice proces de învățare, formare sau cercetare. Atunci
când cooperăm cu ceilalți ne putem testa propriile idei sau afla lucruri noi, care ne vor ajuta mai
devreme sau mai târziu. Suntem predispuși în mod natural să cooperăm mai ușor cu cei cu care
avem mai multe lucruri în comun, fie că vorbim despre puncte de vedere similare, aceleași
preferințe sau, pur și simplu, despre faptul că ne este mai ușor să ne înțelegem cu anumite
persoane. Această predispoziție poate duce uneori la formarea unor triburi în rândul studenților și
profesorilor de la diferite programe, departamente, facultăți sau domenii (științe umaniste, științe
sociale, științe exacte și așa mai departe). În ceea ce privește cercetarea este evidentă tendința din
ce în ce mai pronunțată de a realiza studii interdisciplinare de cercetare. În acest sens, au început
să prindă contur noi direcții de cercetare, care sunt prin natura lor interdisciplinare; neuroștiințele
reprezintă doar un exemplu în acest sens.
Cooperarea şi colegialitatea în grupurile de cercetare-dezvoltare reprezintă o protecţie
faţă de erorile ştiinţifice şi faţă de fraudă, asigurând transparenţa rezultatelor şi conducând la
creşterea valorii produselor ştiinţifice. Cooperarea trebuie să permită schimbul de idei, criticile
reciproce constructive și verificarea reciprocă a rezultatelor.
Chiar dacă apar și există ierarhii într-o echipă (care, adesea, are lideri sau responsabili,
numiți primus inter pares), în cazul lumii universitare insistăm în ideea de egalitate a membrilor,
nu pe subordonarea lor. În aceste condiții, colaborarea trebuie să urmeze reguli, căci o autoritate
personală nu există. Iar regulile nu ar fi eficace dacă nu ar reduce dezacordurile, fricțiunile și
costurile relațiilor dintre membrii echipei. O astfel de regulă ar putea fi distribuirea echitabilă a
sarcinilor. Ca în orice grup care întreprinde ceva având un scop comun, există persoane dornice
de muncă, dispuse să coopereze, iar altele nu vor decât beneficiile efortului colectiv. Aceștia din
urmă sunt numiți „blatiști”. Nu e singura categorie problematică: există și „marginalii”, care, din
varii motive, nu-și fac auzită vocea în grup. Cu siguranță îi recunoaștem și pe cei care vor să fie
în centrul atenției și pe cei care acceptă, cu bucurie, toate sarcinile, muncind din greu. Rareori
sunt aceeași persoană. În acest amestec de indivizi și atitudini, probabilitatea actelor imorale, care
slăbesc echitatea și încrederea reciprocă, e mare.

Respectul reciproc, sincer, este crucial atunci când încercăm să colaborăm. Chiar dacă nu
ești de acord cu ceea ce susțin ceilalți, nu înseamnă că ești îndreptățit să îi desconsideri sau să îi
împiedici să vorbească.
Autonomia în gândire nu poate fi condiționată, la fel cum alte interese, în afara celor de a
produce rezultate valide științific, nu trebuie să conteze.
Libertatea academică este unul dintre cele mai importante principii într-o universitate.
Membrii unei universități trebuie să fie liberi să dezbată fapte sau idei și să își expună, fără
constrângeri, propriile puncte de vedere.
O dezbatere academică ar trebui să fie un prilej pentru a învăța lucruri noi sau, mai
filosofic spus, să descoperim adevărul. De regulă, atunci când ne implicăm într-o dezbatere,
putem pierde din vedere acest lucru. Ne angajăm într-un joc în care suntem proprii avocați,
încercând, prin orice mijloace, să ne susținem punctul de vedere. Atunci când dezbatem ar trebui
să ne comportăm mai degrabă ca niște judecători care încearcă să afle care este adevărul.
Raportarea la o discuție critică ca la un fel de competiție în care există un singur învingător poate
fi una dintre cauzele încălcării regulilor de etichetă universitară.
Sofismele sunt o altă formă de alterare a calității unei discuții critice. Ele sunt niște
raționamente aparent corecte sau care par să aibă sens la o primă vedere, dar care ascund erori
grave de judecată. Ele sunt de cele mai multe ori utilizate de către cei care se raportează la o
discuție academică ca la o competiție sau o confruntare personală. Chiar și neintenționate, ele pot
prejudicia interlocutorii. Ad hominem (atacul la persoană) este unul dintre cele mai comune
sofisme care au în structura lor o componentă morală foarte importantă. Ideea de bază este de a
ataca ceea ce spune cineva pe fondul unor caracteristici sau evenimente din viața lui personală,
care nu au nicio legătură cu tema dezbătută sau poate doar în mod tangențial.
Personalul de cercetare-dezvoltare trebuie să se comporte astfel încât să construiască, să
păstreze şi să consolideze încrederea publicului în onestitatea, corectitudinea şi imparţialitatea sa
în desfăşurarea activităţilor de cercetare-dezvoltare sau în alte activităţi în care este implicat
cercetarea-dezvoltarea. În acest sens, aceştia nu trebuie să accepte avantaje de natură materială
sau personală, sau alte foloase necuvenite. De asemenea, trebuie să respingă orice tentativă de
influenţare în scopul abaterii de la buna conduită. Personalul de cercetare-dezvoltare trebuie să
evite orice activitate care i-ar putea afecta credibilitatea, obiectivitatea si imparţialitatea.

Tema 6. Drepturile de proprietate intelectuală și frauda

academică
1. Drepturi de proprietate intelectuală (DPI): concept și tipologie
2. Autoratul științific și ghost writting: oportunități și limite.
Politica open-acces în societatea cunoașterii.
 3. Frauda academică: de la intenție la faptă. Tipuri de fraudă academică:
plagiatul, copierea, autoplagiatul, fabricarea datelor, falsul privind
identitatea
4. Regulament antiplagiat al UTM
5. Acțiuni de prevenție și modalități de combatere a fraudei academice.

1. Drepturi de proprietate intelectuală (DPI): concept și tipologie

În sens larg, proprietatea intelectuală se referă la ansamblul drepturilor asociate activităţii
intelectuale în domeniile: literar, artistic şi ştiinţific, economic, comercial și industrial. Spre
deosebire de proprietatea în general, care este legată de posesia bunurilor materiale, proprietatea
intelectuală a fost consacrată ca o realitate obiectivă, referindu-se la “bunurile spirituale”. Așadar,
în mod tradițional, proprietatea intelectuală se împarte în două ramuri :
- Dreptul de autor și drepturile conexe - se referă la protecția operelor din domeniul literar
(romane, poeme, piese de teatru) artistic (filme, opere muzicale), ştiinţific (monografii, proiecte
de cercetare, articole științifice etc.), artistico-arhitectural (picturi, fotografii, sculpturi, design
arhitectural), a programelor de calculator (jocuri, site-uri etc.) - dreptul de autor - , precum și a
rezultatelor muncii interpreților, producătorilor de fonograme, de videograme și organizațiilor de
difuziune prin eter sau prin cablu - drepturile conexe. Cu alte cuvinte, această ramură a
proprietății intelectuale se referă la categorii de creaţie intelectuală a căror protecţie apare de la
sine, din momentul realizării lor fără a fi nevoie de o procedura de examinare şi certificare. Ea
este protejată prin drepturi de autor cu condiția că este originală.
- proprietatea industrială – se referă la categorii de creaţie intelectuală reproductibilă
industrial sub formă de produse, procedee sau metode, cuprinzând protecția invențiilor, soiurilor
de plante, topografiilor circuitelor integrate, desenelor și modelelor industriale, mărcilor de
produse și/sau servicii, denumirilor de origine și specialităților tradiționale garantate ș.a. Acest tip
de proprietate este protejată la solicitare, prin certificare, brevetare, în baza unei evaluări a unui
organism oficial de specialitate.
Proprietatea intelectuală a devenit obiectul reglementărilor legislative, care urmăresc două
scopuri bine definite. Pe de o parte, legislația stabilește drepturile morale și economice ale
creatorilor asupra creațiilor lor, precum și drepturile publicului (beneficiari, utilizatori) de a avea
acces la aceste creații. Pe de altă parte, normele juridice vizează promovarea creativității,
propagarea și încurajarea unei valorificări echitabile a rezultatelor acestei activități.
Totodată, în societatea informațională și, mai nou, în cea bazată pe cunoaștere, normele
morale în vigoare se referă și protejează, inclusiv, proprietatea intelectuală şi drepturile de autor,
încălcarea acestora fiind blamată, indiferent dacă ea este voluntară sau involuntară. Drept rezultat,
în cadrul organizațiilor, instituțiilor (mai ales în cele a căror activitate are ca finalitate diverse
tipuri de creație) care activează la nivel local, național, regional, dar și global au fost elaborate și
adoptate Coduri deontologice și standarde de bună practică care prevăd expres obligația fiecărui
angajat de a respecta dreptul de autor și proprietatea intelectuală, atât a colegilor săi, cât și a
creatorilor din afara afara organizației.
Spre exemplu, universitățile din întreaga lume apreciază aceste drepturi ca fiind esenţiale
pentru prestigiul şi performanţele instituţiei, pentru reputaţia membrilor ei şi pentru buna
desfăşurare a vieţii academice. Activitatea universităților, mai ales a celor cu profil tehnic, au ca
obiectiv central nu doar desfășurarea procesului instructiv-educativ (predare-învățare-evaluare),
dar și cercetarea științifică, în rezultatul căreia este generat un volum divers de creație
intelectuală, care fac obiectul ambelor ramuri ale proprietății intelectuale: atât dreptul de autor și
drepturile conexe, cât și proprietatea industrială. Or cercetarea științifică și dezvoltarea
tehnologică, sunt principalele activități creatoare și generatoare de progres economic si social. În
acest sens, universitățile, mai ales cele cu profil tehnic, se ocupă cu: 1. cercetarea fundamentală,
care include activitatea desfășurată în vederea dobândirii de cunoștințe noi cu privire la fenomene
și procese, precum și în vederea formulării și verificării de ipoteze, modele conceptuale și teorii;
2. cercetarea aplicativă - activitate destinată, în principal, utilizării cunoștintelor științifice pentru
perfecționarea sau realizarea de noi produse, tehnologii și servicii, și, nu în ultimul rând,
3.dezvoltarea tehnologică - formată din activitățile de inginerie a sistemelor și de inginerie
tehnologică, prin care se realizează aplicarea și transferul rezultatelor cercetării către agenții
economici, precum și în plan social, având ca scop introducerea și materializarea de noi
tehnologii.
Din aceste considerente, universitățile aderă necondiţionat la principiile respectării depline
a proprietăţii intelectuale şi asigurării integrităţii academice, iar promovarea acestor principii a
devenit un criteriu de performanță și principiu central al activităţii proprii şi al politicii lor de
dezvoltare instituţională. Totodată, este evident faptul că respectarea proprietăţii intelectuale şi a
drepturilor de autor este nu doar responsabilitatea socială a universității, dar și obligaţia
profesională și datoria morală a fiecărui membru al comunităţii academice, fie el student,
formator, cadru didactic sau cercetător . În urma analizei multiplelor situații de încălcare a
dreptului la proprietate intelectuală, depistate în diverse comunități academice și științifice, s-a
constatat că cel mai frecvent, încălcarea proprietăţii intelectuale şi a drepturilor morale ale
autorilor se concretizează prin: - copierea sau parafrazarea simplistă a unui text preexistent fără
menționarea autorului: citarea neatribuită a unor idei, argumente, date, rezultate etc. într-o
manieră care lasă impresia că acestea ar aparţine celui care citează - prezentarea publică a unor
idei, rezultate de cercetare, reprezentări (vizuale, auditive) ipoteze, date, formule, algoritmi,
secvenţe de program, demonstraţii, etc. ale altor autori ca fiind ale sale proprii - însuşirea
contribuţiilor intelectuale (traduceri, sistematizări etc.) ale altor autori şi prezentarea lor publică
fără menţionarea explicită a surselor acestor contribuţii. Toate acestea se comit voluntar sau
involuntar, în pofida faptului că normele academice în vigoare prevăd expres obligativitatea
precizării surselor.
La baza preocupărilor pentru respectarea proprietăţii intelectuale stau o serie de principii
etice unanim recunoscute: responsabilitatea individuală, autonomia evaluării morale faţă de cea
juridică, diferenţierea responsabilităţii şi proporţionalitatea sancţiunilor în funcție de gravitatea
încălcării, iparțialitatea și integritatea academică. În acest sens, încălcarea acestei obligaţii
reprezintă o culpă gravă şi ea trebuie sancţionată sever, cu pedepse ce pot merge până la
exmatriculare, demitere, întrerupere a colaborării, achitarea unor prejudicii materiale și morale
etc. La fel ca toţi cetăţenii, membrii comunităţii academice sunt răspunzători în faţa justiţiei
pentru orice act contrar prevederilor legale privind respectarea proprietăţii intelectuale. Totuși,
înainte de a avea această responsabilitate juridică, ei au, în primul rând, o responsabilitate morală
pentru respectarea acesteia, care, dacă este conștientizată, nu va face apel la instrumentele de
constrângere ale primei.
O altă fațetă a responsabilităţii individuale este şi obligaţia fiecărui membru al comunităţii
academice de a manifesta intransigenţă faţă de conduite sau practici ce lezează drepturile de
autor, adică de a adopta o atitudine care nu admite compromisuri sau concilieri și nici excepții de
la cauză sau de a aplica principiul toleranței zero – deoarece încălcarea proprietăţii intelectuale nu
este o simplă problemă personală, ea nu afectează doar pe cel vinovat (ținânt cont de existenţa sau
nu a intenţiei culpabile) și/sau pe cel lezat (luând în calcul scopul şi rezultatele faptelor comise, a
căror gravitate creşte odată cu importanţa consecinţelor lor - de exemplu, obţinerea unor poziţii
academice, a unor distincţii sau premii, sau a unor beneficii (titluri, calităţi academice etc.)), ci
reprezintă o chestiune de moralitate publică şi de performanţă instituţională. Organele de
conducere, colectivele, cadrele didactice şi studenţii au obligaţia morală şi profesională de a
depista eventualele acte reprobabile, de lezare a drepturilor de autor şi de a lua atitudine
împotriva lor în vederea protejării unei calităţi definitorii a activității universitare: integritatea
academică. Mai mult, în condițiile societății informaționale și a celei bazate pe cunoaștere, în
condițiile în care tehnologiile digitale au schimbat profund modul în care conținutul creativ este
produs, distribuit și accesat și în contextul unui mediu informațional dinamic, dar predispus
atacurilor cibernetice de amploare, problema protecție proprietății intelectuale depășește cadrul
național de reglementare legală și morală, devenind obiectul legislației internaționale și eticii
globale.
Plus la aceasta, la nivel global, în 1967 a fost creată Organizația Mondială a Proprietății
Intelectuale (OMPI), care la moment numără 193 de state membre, inclusiv Republica Moldova
din 1991. Scopul major declarat de către OMPI este de a încuraja activitatea creatoare și
promovarea proprietății intelectuale oriunde în lume, pentru ca în acest fel creativitatea
inventatorilor și autorilor să fie recunoscută și recompensată. La acest nivel, protecția
internațională a DPI reprezintă un imbold pentru creativitatea umană, având ca efect lărgirea
continuă a domeniului științei și tehnicii și diversificarea lumii literaturii și artelor. Plus la
aceasta, asigurarea protecției DPI la nivel global, ar netezi drumul comerțului internațional,
asigurând un mediu stabil și propice pentru comercializarea produselor de proprietate
intelectuală. În strânsă colaborare cu statele membre și cu alte părți interesate, OMPI desfășoară o
activitate menită să asigure existența unui sistem de proprietate intelectuală care să rămână un
instrument suplu și adaptabil, destinat prosperității și bunăstării, conceput pentru a permite
exploatarea completă a potențialului proprietății intelectuale în beneficiul generațiilor actuale și
viitoare

2. Autoratul științific și ghost writting: oportunități și limite.

 Politica open-acces în societatea cunoașterii.
Autorii articolelor ştiinţifice sunt, în general, cei care participă la elaborarea cercetării şi
redactarea articolului propriu-zis. În cercetarea teoretică, cum ar fi cea filosofică, juridică,
politică, unul sau cel mult câteva persoane participă la toate etapele cercetării. În ştiinţele exacte
şi ale naturii şi parţial în ştiinţele sociale, acolo unde cercetarea este mai vastă, există un număr
mare de persoane care participă la cercetare, atât în fazele preliminarii, de culegere a datelor
experimentale, cât şi în cele de elaborare a concluziilor şi de redactare a articolului. Pe lângă
aceştia, un număr de specialişti pot da feed-back semnificativ în elaborarea articolului, mai ales
din partea coordonatorilor grupului de cercetare sau a coordonatorilor ştiinţifici ai tezelor de
doctorat, care adesea se implică efectiv în elaborarea cercetării şi redactarea tezelor.
Pentru ca o persoană să fie pe lista de autori, aceasta ar trebui să aibă contribuţii
semnificative din punct de vedere intelectual în cel puţin unul dintre domeniile:
- conceperea şi proiectarea lucrării,
- achiziţia datelor,
- analiza şi interpretarea datelor,
- analiza statistică,
- supervizarea ştiinţifică a cercetării,
- elaborarea unui draft al articolului,
- formularea unor recenzii substanţiale, cu un important conţinut intelectual.
În funcţie de domeniul ştiinţific în care apare o lucrare, există o serie de standarde relative
diferite cu privire la cine se încadrează în criteriile pentru a fi considerat autor al unei lucrări şi
care este ordinea în care autorii unei lucrări ar trebui menţionaţi în structura autoratului.
Există domenii de cercetare, cum ar fi filosofia, dreptul, filologia, matematica, în care
autoratul este format, de obicei, dintr-un singur autor, în timp ce pentru alte domenii, printre
care medicina, fizica, diversele ramuri ale ingineriei, cel mai frecvent publicaţiile sunt elaborate
de mai mulţi autori împreună. Există situaţii, în domenii precum fizica particulelor sau în
medicină, în care numărul de autori depăşeşte 100, iar astfel de cazuri nu sunt singulare, fiind
evidenţiată publicarea unor articole cu nu mai puţin de 500 de autori.
Exemple: În 2015, articolul care anunţa descoperirea bosonului Higgs -supranumit
particula lui Dumnezeu - a avut 5154 de autori. Acest număr deosebit de mare de autori este legat
de cercetările efectuate de echipe internaţionale ce activează în cadrul unor laboratoare cum este
cel de fizica particulelor de la CERN, cercetări în care fiecare dintre cei nominalizaţi în calitate de
autor şi-au adus o contribuţie.
În cazul articolelor cu mai mulţi autori, ponderea contribuţiei fiecăruia este diferită şi, ca
atare, din raţiuni de evidenţiere cât mai exactă a creditului academic pe care fiecare dintre autori
ar trebui să îl primească pentru propria contribuţie, este necesară stabilirea ordinii autorilor, care
să reflecte participarea acestora la cercetare. În mod tradiţional, în majoritatea domeniilor de
publicare academică se consideră ca primul autor are cea mai mare contribuţie şi, prin urmare,
ar trebui să primească şi cea mai mare recunoaştere pentru articolul publicat. În anumite domenii
există uzanţa ca, în cazul în care contribuţia autorilor a fost egală, aceştia să fie trecuţi în
ordine alfabetică – este cazul matematicii şi al ştiinţelor economice - şi să existe o menţiune fie
într-o notă de subsol, fie în acknowledgement cu privire la contribuţia egală a acestora. De
asemenea autorii sunt invitaţi de multe reviste sa declare într-o notă de subsol contribuţia
fiecăruia la realizarea cercetării şi a articolului.
În domenii precum cele biomedicale, dar mai nou şi în domeniul social, o importanţă
similară primului autor o capătă ultimul autor, fiind adesea considerat cel care a supervizat şi/sau
coordonat cercetarea. Cu toate acestea, în multe situaţii prezenţa ca ultim autor nu denotă o
contribuţie semnificativă în mod real şi nici o poziţie de coordonare în cadrul cercetării.
Datorită creşterii numărului de autori şi a regulilor din ce în ce mai superflue de definire a
autoratului, multe jurnale ştiinţifice din diferite domenii, în special biomedicale, au renunţat la
termenul clasic de autor în favoarea celui de contributor. Aceşti autori atrag atenţia asupra
faptului că definiţia clasică a autoratului, valabilă pentru lucrările cu un singur autor sau cu mai
mulţi autori a căror contribuţii sunt evidenţiate distinct, este mai puţin operantă în cazul
articolelor cu mai mulţi contributori, fiecare având o contribuţie specializată în conformitate cu
propriile competenţe academice, ceea ce face ca responsabilitatea să fie diluată, autorii
asumându-şi corectitudinea şi onestitatea muncii celorlalţi, activitate pe care de multe ori nu o pot
verifica sau superviza.
O altă motivaţie a înţelegerii autorilor unei lucrări ca fiind mai degrabă contributori este
relativa generalizare a autoratului cadou (gift authorship), când o serie de persoane, în general cu
funcţie de răspundere în instituţia de cercetare, fără contribuţie particulară la respectiva cercetare,
dar cu un rol important în finanţarea proiectului de cercetare sau în managementul acestuia, sunt
trecuţi autori onorifici pe diferite articole rezultate din cercetare.
Singurii în măsură să stabilească structura autoratului sunt autorii înşişi, iar jurnalele
ştiinţifice nu ar trebui să intervină în dispute privind autoratul.

Ghostwriting-ul
În definirea cea mai strictă, orice ajutor primit de un autor în scrierea unei lucrări ştiinţifice
şi nesemnalat ca atare fie în autorat, fie în acknowledgement este denumit scriere fantomă -
ghostwriting.
Autorii sunt responsabili de menţionarea corectă a fiecărui ajutor primit în elaborarea
articolului. Scriitura fantomă a apărut şi s-a dezvoltat în domenii precum literatura, arta în
general, inclusiv cea cinematografică, dramaturgia, dar şi compoziţia muzicală. Este de tradiţie
utilizarea ghostwriting-ului în domeniul politicii, discursurile politicienilor fiind redactate de
consilierii acestora. Majoritatea documentelor oficiale, inclusiv actele normative, regulamentele
etc., au alţi autori decât semnatarii oficiali ai acestora.
Numele persoanei care scrie în locul semnatarului oficial poate fi transparent sau păstrat
confidenţial, în funcţie de specificul înţelegerii şi/sau contractului dintre părţi – semnatarul
documentului şi ghostwriter-ului. În multe situaţii, un ghostwriter este angajat pentru a exprima
mai bine ideile persoanei interesate să le comunice, dar a cărei abilităţi de exprimare în scris sunt
mai puţin dezvoltate decât a celui care realizează scrierea profesionistă.
Angajarea unei persoane să trimită corespondenţa în numele unei celebrităţi sau să posteze
articole în numele acesteia pe blogul său reprezintă o activitate de ghostwriter, mai ales atâta
vreme cât creditul pentru respectivele articole este asumat de respectiva celebritate, eventual fără
a se menţiona contribuţia reală a ghostwriter-ului.
 Ghostwriterii pot avea niveluri diferite de implicare în realizarea unei lucrări ştiinţifice în
numele unei alte persoane, de la simpla corectură şi redactare a textului, până la elaborarea
completă. În această situaţie se încadrează activitatea de editare profesionistă a unui text (copy-
editing), care doar reformulează într-un limbaj adecvat ideile autorului-autorilor, fără a interveni
în structura ideatică a textului. Apelul la astfel de editori profesionişti este permis din punct de
vedere ştiinţific, fiind de multe ori recomandat chiar de marile edituri ştiinţifice internaţionale,
mai ales în situaţia în care limba de publicare, de obicei limba engleză (Springer, n.d.), nu este
limba maternă a autorului.
Oferim ca exemplu serviciile de copy-editing oferite de firme precum Editage
(https://www.editage.com/), care îşi trece în palmares peste 881.000 de lucrări corectate, 269.000
de autori şi peste 2.000 de editori experţi.
În mediul academic, o practică similară este aceea de redactare a lucrărilor ştiinţifice la
comandă, fie teze de licenţă, disertaţie, doctorat, articole ştiinţifice sau chiar cărţi. Ofertanţii unor
astfel de servicii îşi fac public reclamă pentru serviciile prestate (https://www.infoteze.com/ ),
garantând calitatea, personalizarea şi confidenţialitatea serviciilor (http://megateze.md/).
Utilizarea ghostwriting-ului pentru a promova cercetări frauduloase nu este o problemă
doar în domeniul medical, cercetări pseudoştiinţifice realizate la comandă fiind evidente în
majoritatea domeniilor ştiinţelor sociale, economice, juridice. Pentru a evita astfel de situaţii, mai
ales în cazul articolelor de tip recenzie, de produs sau tehnologie, unele jurnale solicită autorilor
să declare dacă au scris personal articolul sau au utilizat un medical writter sau technical writter.
O situaţie particulară în care apare fenomenul de ghostwriting este eliminarea unuia dintre
contributori din lista finală de autori, chiar dacă o parte dintre ideile acestuia au rămăs în
conţinutul articolului.

Politica open-acces în societatea cunoașterii

Societatea bazată pe cunoaştere generează profunde şi grave inegalităţi în ceea ce priveşte
accesul la cunoaştere. Cunoaşterea ştiinţifică fiind principalul factor de progres, este şi principala
sursă a inechităţii în societatea contemporană.
Opinia noastră este că ştiinţa reprezintă un patrimoniu cultural special, care depăşeşte
limitele naţionale, având un caracter universal şi indispensabil. Inegalitatea accesului la
rezultatele ştiinţifice publicate adânceşte decalajul între statele puternic dezvoltate şi cele în curs
de dezvoltare, între cercetătorii şi studenţii marilor universităţi şi cei ai celorlalte universităţi.
Din punct de vedere etic, vorbim de o alegere între dreptul universal la cunoaştere şi dreptul
particular al autorilor şi organizaţiilor producătoare şi distribuitoare de cunoaştere în a-şi recupera
cheltuielile şi a obţine profit din rezultatele propriei creaţii. Chiar dacă din punct de vedere juridic
este absolut normală protejarea integrală a oricărui produs a muncii intelectuale, inclusiv prin
dreptul de a obţine venituri din exploatarea rezultatelor cercetării.
Funcţionarea generală a ştiinţei şi progresul ştiinţei solicită accesul cât mai liber şi
neîngrădit la rezultatele efective ale cercetărilor, pentru a putea fi îmbogăţite, verificate,
contestate sau valorificate în alte cercetări derivate. Practica ştiinţifică pune accentul pe efortul
colegial şi pe creativitatea colaborativă, ca elemente de dinamică ale progresului cunoaşterii. În
acest sens, din ce în ce mai mulţi distribuitori de cunoaştere apelează la sistemul Open Access,
ca mijloc de înfăptuire a echităţii în gestionarea cunoaşterii. Open Access Journals este o politică
din ce în ce mai utilizată de publicaţiile ştiinţifice, care permite citirea integrală a conţinutului
prin accesarea gratuită a acestuia pe internet.
Exemplu: Cea mai cunoscută bază de date care integrează publicaţiile în politica Open
Access este reprezentată de Doaj.org (Directory of Open Journals). Această bază de date
integrează în prezent peste 2000 de jurnale, dintre care, pe primele locuri după ţări, se află Statele
Unite, cu 1.360 de jurnale, Brazilia, cu 668 de jurnale, Marea Britanie, cu 530 de jurnale,
România aflându-se pe locul 8, cu 219 jurnale, înaintea Franţei, care are 143 de jurnale, şi a
Australiei, cu 121 de jurnale etc. (https://doaj.org/). Scopul declarat al acestei baze de date îl
reprezintă creşterea vizibilităţii şi accesului la publicaţiile ştiinţifice Open Access Journals, pentru
un public cât mai larg.
Prin definiţie, Open Access Journal este publicaţia care nu utilizează taxarea cititorului
sau a instituţiei de care aparţine pentru accesul la jurnal.
Un jurnal Open Access permite cititorului dreptul de a citi, descărca, copia, distribui în
orice formă, inclusiv tipărită, sau de a crea linkuri către acea publicaţie. De asemenea autorii
primesc o serie de beneficii, între care un peer-review riguros şi rapid, publicarea online
accelerată, acces gratuit imediat şi universal la publicaţie, vizibilitate crescută şi marketing global
etc.
Din această perspectivă, politicile Open Access sunt considerate puternice instrumente de
marketing ştiinţific, atât pentru instituţiile de afiliere a autorilor, cât şi pentru autorii înşişi.
Proiectele de cercetare realizate de universităţi şi instituţii de cercetare ar trebui să includă bugete
pentru acoperirea taxelor de publicare solicitate de diversele jurnale, precum şi cheltuielile cu
drepturi de autor ale autorilor implicaţi. De asemenea, sunt de menţionat iniţiativele de
digitalizare a patrimoniului cultural tipărit, atât la nivel mondial, unde cea mai cunoscută
iniţiativă aparţine operatorului de internet Google, cât şi la nivel naţional, în Bibliotecile
Naţionale, Biblioteca Academiei de Științe şi bibliotecile centrale universitare.

3. Frauda academică: de la intenție la faptă. Tipuri de fraudă academică: plagiatul,

copierea, autoplagiatul, fabricarea datelor, falsul privind identitatea
Integritatea academică se construiește printr-un comportament etic al membrilor
comunității fiecărei universități, care generează o cultură bazată pe onestitate academică și
rigoare intelectuală, în care actul educațional tinde spre excelență și este susținut de o evaluare
corectă și obiectivă, iar toți membrii contribuie la prevenirea, identificarea și raportarea acțiunilor
care pun în pericol acest deziderat, astfel încât universitatea să poată interveni și sancționa faptele
reprobabile. În acest context, participanților la programele educaționale universitare li se cere în
mod special să dea dovadă de onestitate academică (intelectuală), evitând orice manieră în care ar
putea să obțină un avantaj academic pentru sine sau pentru altcineva prin mijloace necinstite sau
nedrepte, cum ar fi frauda academică.
Fraudă - acţiunea deliberată de confecţionare a datelor şi rezultatelor, falsificarea,
plagierea, înstrăinarea ilicit a rezultatelor cercetării ştiinţifice, sau alte procedee care se abat de la
bunele practici acceptate de comunitatea ştiinţifică şi care au ca scop obţinerea unor avantaje cum
ar fi prestigiul ştiinţific, promovări, finanţări, conducerea de proiecte sau acceptarea rapoartelor
de cercetare;
 Fabricarea de rezultate sau date - raportarea de rezultate sau date fictive, care nu sunt
rezultatul real al unei activităţi de cercetare-dezvoltare;
Falsificarea de rezultate sau date - raportarea selectivă sau respingerea datelor ori a
rezultatelor nedorite; manipularea reprezentărilor sau a ilustraţiilor; alterarea aparatului
experimental ori numeric pentru a obţine datele dorite fără a raporta alterările efectuate;
Falsul privind identitatea se referă la înlocuirea persoanei supuse evaluării de către o alta,
care îşi asumă identitatea celei dintâi.
Pentru a se evita cazurile de substituţie de persoană la examene şi verificări, toţi elevii sunt
obligaţi
să aibă asupra lor carnetul de elev, cadrele didactice examinatoare având dreptul să solicite elevil
or, prezentarea carnetului.
Plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona
acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale;
În ceea ce priveste problematica plagiatului în mediul studenţesc, există mai multe niveluri
de intensitate ale acestuia:
a. Frauda: copierea unei întregi lucrări, adăugându-i-i o noua introducere şi o concluzie
b. Plagiat substanțial: preluarea consistentă a informațiilor dintr-un material, fără a indica,
cu ghilimele sau prin citarea surselor bibliografice
c. Plagiat întâmplător: Preluare sau copiere parţială, parafrazarea fără indicarea sursei
d. Auto-plagiatul: refolosirea unor lucrări sau idei din cadrul acestora, lucrări ce au
făcut deja obiectul publicării
De asemenea, în mediul studenţesc, lipsa de integritate in activitatea de cercetare se poate
manifesta sub diferite forme, cum ar fi:
- plagiatul în elaborarea temelor/referatelor de cercetare
- achiziționarea lucrărilor/proiectelor de cercetare de pe site-uri specializate, prin asumarea
acestor lucrări ca fiind contributii proprii
- susținerea acelorași lucrări/teme de acasă in cadrul mai multor discipline de studiu
- modificarea datelor/informaţiilor prezentate in proiecte sau teme de cercetare al altor
colegi, cu asumarea frauduloasă a ideilor acestora
- „fabricarea” datelor pentru susţinerea anumitor concluzii, fără certificarea prin
experimente sau simulări
- preluarea, cu sau fără permisiunea autorului, a unei lucrări de cercetare şi prezentarea
acesteia ca fiind contribuţie proprie
- folosirea de mijloace nelegale sau nelegitime pentru colectarea de date in
activitatea de cercetare
- parafrazarea ideilor, datelor sau conceptelor fără indicarea detaliată a surselor
acestora
- interpretarea voit greşită a unor date sau informaţii folosite în cadrul temelor de cercetare
studenţească (sau omiterea datelor ce pot prejudicia obţinerea anumitor rezultate sau concluzii)
- folosirea, fără permisiune, a informaţiilor confidenţiale sau a celor ce sunt apărate de
dreptul de proprietate intelectuală
 - folosirea fără licenţă sau permisiune a software-urilor, a imaginilor, textelor sau altor
instrumente media
- favorizarea (în cunoştinţă de cauză) sau asistarea în acţiunea de fraudare a
celor ce realizează un asemenea demers in activitatea de cercetare
În general, atunci când se confruntă cu un caz de lipsa de onestitate în activitatea de
cercetare a unui student, un cadru didactic apreciază gravitatea faptelor în primul rând luând în
considerare parcursul academic anterior al acestuia. In al doilea rând, utilizează instrumentele
de evaluare pe care le are la dispoziţie, sancţionând studentul prin scăderea notei acordate
pentru elaborarea materialului în cauză, sau îi solicită acestuia să refacă materialul.
Rămâne însă problema lipsei unor instrumente specifice de control şi de penalizare a acestor
tipuri de comportament. Există, la nivel formal, posibilitatea atenţionării studenţilor cu astfel
de comportament prin aplicarea de sancţiuni disciplinare ce pot ajunge până la exmatricularea
din respectiva instituţie de învățământ superior.
Măsurile de precauţie pentru evitarea producerii plagiatului, sau pentru identificarea
acestuia privesc:
1. Educarea şi informarea studenţilor cu privire la natura drepturilor de proprietate şi a
plagiatului
2. Explicarea procedurilor şi a metodologiei cercetării prin materiale de popularizare
3. Informarea studenţilor cu privire la fenomenul plagiatului şi a sancţiunilor primite în
acest caz
4. Rapoarte/lucrări expuse oral, pentru a întări caracterul interactiv al instruirii
5. Verificarea cunoştinţelor de metodologie a cercetării în cadrul cursului, sau în discuţiile
din cadrul seminariilor
6. Alocarea unei teme de cercetare/unui proiect nu trebuie realizată la începutul semestrului,
pentru a fi prezentată/susţinut la sfârşitul semestrului, studenţii trebuie îndrumaţi pe tot parcursul
elaborării materialului, astfel încât sa se evite recurgerea la surse ”ilicite” din lipsă de timp sau
preocupare susţinută
7. Implicarea studenţilor în aprecierea lucrarilor de cercetare ale colegilor lor, prin
susţinerea orală a lucrarilor de cercetare, cu accent pe aprecierea gradului de originalitate al
acestora
8. Utilizarea motoarelor de căutare disponibile pe internet este deseori productivă, fiind
suficient a preciza câteva cuvinte – cheie ale textului presupus a fi plagiat pentru a demonstra
existenţa fraudei.
În cazul integrității, se pune accent pe dezvoltarea caracterului moral al membrilor unei
universități, și nu pe dezvoltarea sistematică a unui cod și a unei comisii care să monitorizeze
respectarea codului. Prin dezvoltarea caracterului moral se au în vedere valorile sau principiile
morale dezirabile pe care membrii unei comunități și le-ar însuși. Din perspectiva integrității,
pentru a diminua fenomenul plagiatului, studenții și profesorii trebuie să fie onești din punct de
vedere intelectual (se mai utilizează și sintagma de onestitate academică). Adică oamenii vor fi
motivați să nu plagieze și să reacționeze vehement împotriva acestui comportament dacă sunt
onești intelectual.

4. Regulament antiplagiat al UTM

https://utm.md/wp-content/uploads/2019/04/Regulament-antiplagiat_UTM-
2019-_final.pdf

5. Acțiuni de prevenție și modalități de combatere a fraudei

academice.
1. Trainingul de sensibilizare: în astfel de traininguri, membrii unei comunități sunt
„sensibilizați” vizavi de o anumită problemă de ordin moral (frauda academică). Tot în cadrul
unor traininguri de sensibilizare, pot fi invitați o serie de idoli din domeniul de interes al
studenților, adică cercetători care s-au remarcat prin activitatea lor de cercetare în comunitatea
internațională sau care au făcut descoperiri remarcabile. Aceștia le pot relata tinerilor studenți cât
de importantă a fost perioada când erau studenți și cum au reușit să realizeze atât de multe prin
muncă și onestitate. Onestitatea poate fi promovată ca parte a unei rețete de succes în orice
carieră.
2, Dezbaterile academice: reprezintă un alt mod prin care studenții ar putea să își însușească
anumite valori morale. În cadrul unor dezbateri, se pot folosi drept material de discuție și cazuri
concrete. Le-ar putea fi prezentate studenților diferite cazuri de impostură academică/fraudă
academică. În ultimă instanță, studenții pot relata propriile experiențe și pot apăra, cu argumente,
propriul punct de vedere.
3. Schimbul de roluri: studenții și profesorii sunt rugați, așa cum sugerează și titlul, să facă
un schimb de roluri. Unui profesor îi poate fi atribuit rolul studentului prins că a plagiat, iar un
student este rugat să își imagineze că este profesor. Ceilalți participanți își pot lua notițe pentru a
le oferi sugestii, la final, celor doi. În acest fel, studenții pot empatiza cu profesorul care l-a prins
pe student, iar profesorii cu studenții prinși că au plagiat. În ambele cazuri, acest schimb de roluri
poate avea un efect esențial în schimbarea comportamentului tuturor participanților.
4. Vizionarea unor scurtmetraje: foarte utile sunt și scurtmetrajele care pun în evidență
aspectele discutate anterior. Ele prezintă un avantaj, deoarece pot avea un impact emoțional
direct.

Tema 7. Cultura integrității academice: modalități de consolidare/subminare

1. Transparenţa şi gradul de responsabilitate al membrilor comunității academice
2. Fenomenul corupţiei – concept, prevenire, combatere
3. Abuz de serviciu și traficul de influență
4. Conflictul de interese. Favoritism și nepotism.
Hărțuire (mobbing, cybermobbing, bulling, cyberbulling,).
5.Consimțământul informat și cercetarea pe subiecți umani
6.Cercetări efectuate asupra animalelor
7.Recomandări privind consolidarea culturii integrităţii academice.

1. Transparenţa şi gradul de responsabilitate al membrilor comunității academice

 Unul din principiile de bază care guvernează organizarea şi funcţionarea unei universități
este principiul transparenței. Răspunderea publică obligă universitatea să asigure transparenţa
tuturor deciziilor şi activităţilor sale, conform legislaţiei în vigoare. Promovarea transparenţei
decizionale în cadrul universităților, impune structurilor administrative să permită participarea
reprezentanţilor comunităţii academice, cu rol consultativ, la procesul decizional. Aceştia
urmează să fie consultaţi atât în faza de concepţie şi elaborare, cât şi în cea de implementare a
deciziilor, în vederea asigurării calităţii şi legitimităţii acestora.
Comunitatea academică trebuie să fie permanent informată asupra activităţii personalului
administrativ, atât în stadiul de evaluare a planurilor de activitate, cât şi în momentul adoptării şi
implementării deciziilor, furnizându-i-se în orice moment informaţii complete, obiective şi
consistente. Transparenţa permite oricărei persoane asupra căreia produce efecte un act al unei
structurile administrative să cunoască temeiul acestuia. La rândul lor structurile administrative
primesc de la entităţile superioare feed-back constând în evaluarea amănunţită a activităţii lor.
Comunitatea academică are, în misiunea sa, o responsabilitate față de dezvoltarea
societății în care se regăsește, iar una dintre modalități este implicarea în viața publică în rolul de
specialist, expert, om de știință. Dincolo de formarea viitorilor profesioniști, o universitate pune
la dispoziția societății cunoașterea pe care o are – mai ales sub forma rezultatelor cercetării, dar și
în documente de informare a politicilor publice sau alte comunicări. Dar aceasta nu este singura
așteptare socială de la universitate. Nu doar rezultate științifice comunicate și utilizate în politici,
nu doar știri despre programe de studii și viața studenților, ci ni se cere o atitudine integră a unor
persoane aflate într-un exercițiu sau serviciu public. Cu alte cuvinte, comportamentul așteptat este
cel al unei persoane ireproșabile moral, dedicate profesiei (actuale sau viitoare), întotdeauna în
căutarea adevărului. Cât de legitimă este această așteptare în condițiile în care educația și
cercetarea nu par a fi o prioritate socială și politică, rămâne de discutat. Dar, chiar și așa,
responsabilitatea publică a studenților și profesorilor se poate exercita ușor dincolo de pereții
uneori prea groși ai universității. Ea presupune, pur și simplu, a trăi după valorile și principiile
comunității (pe care le găsim în Carta universitară și în Codul de etică), indiferent de ceea ce cred
sau fac ceilalți.
De asemenea, tot de responsabilitatea membrilor comunității academice depinde
durabilitatea culturii integrității academice care poate fi subminată de următoarele acţiuni
imorale înfăptuite în universităţi:
- nerespectarea proprietății intelectuale, plagiat
- probleme de etichetă la ore și în serviciile administrative
- comunicarea deficitară în instituție;
- limbajul rece și nepoliticos al personalului administrativ în relația cu studenții
- relația viciată profesor-student: adresare, hărțuire, tratarea arogantă a studenților,
utilizarea unui limbaj ofensator sau superior de către cadrele didactice;
- conflict de interese, nepotism, concurență neloială
- trafic de influență
- corectitudinea notării – favoritism, evaluarea subiectivă din partea cadrelor didactice,
corupție
- încălcarea dreptului la confidențialitate (în notare, în calificativele finale, în datele
statistice etc.)
- mita și cadourile oferite profesorilor;
- presiuni din partea profesorilor pentru ca studenții să le cumpere cărțile.

2. Fenomenul corupţiei – concept, prevenire, combatere

 Ca act antisocial, corupţia este frecvent întâlnită în societate şi este deosebit de
dăunătoare deoarece favorizează interesele unor particulari, afectând interesele colective prin
comiterea unor fapte, cum ar fi: însuşirea, deturnarea şi folosirea resurselor publice în interes
personal, ocuparea unor funcţii publice prin relaţii preferenţiale, încheierea unor tranzacţii
prin eludarea normelor morale şi legale ş.a..
Conform Convenţiei Civile despre Corupţie (Strasbourg, 1999), corupţia este „faptul de a
solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct sau indirect, un comision ilicit sau un alt
avantaj necuvenit sau promisiunea unui asemenea avantaj necuvenit, care afectează exercitarea
normală a unei funcţii sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau al
avantajului necuvenit, sau al promisiunii unui asemenea avantaj necuvenit”. Convenţia penală
privind corupţie (Strasbourg, 1999) defineşte corupţia în cele două modalităţi de săvârşire a ei –
activă şi pasivă. Corupţia activă este "promisiunea, oferirea sau darea, cu intenţie, de către orice
persoană, ‐ direct sau indirect, a oricărui folos necuvenit, către un funcţionar public, pentru sine
ori pentru altul, în vederea îndeplinirii ori abţinerii de la a îndeplini un act în exerciţiul funcţiilor".
Corupţia pasivă este "solicitarea ori primirea, cu intenţie, de către un funcţionar public, direct sau
indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul sau acceptarea unei oferte ori
promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abţinerii de la a îndeplini un act în
exerciţiul funcţiilor sale". Potrivit convenţiei menţionate, aceste fapte constituie corupţie dacă
sânt săvârşite de funcţionari publici naţionali, străini, parlamentari naţionali, străini şi ai
adunărilor parlamentare internaţionale, funcţionari internaţionali, precum şi de persoane care
reprezintă organizaţii internaţionale. De asemenea, corupţia ţine atât de sectorul public, cât şi de
cel privat. Astfel, corupţia vizează un ansamblu de activităţi imorale, ilicite, ilegale realizate atât
de indivizi cu funcţii de conducere sau care exercită un rol public, cât şi de diverse grupuri şi
organizaţii, publice sau private, în scopul obţinerii unor avantaje materiale sau morale sau a unui
statut social superior prin utilizarea unor forme de constrângere, şantaj, înşelăciune, mituire,
cumpărare, intimidare.
Printre cauzele care favorizează apariţia corupţiei se numără următoarele:
- slăbirea autorităţii statului datorită ineficienţei instituţiilor acestuia;
- degradarea nivelului de trai al populaţiei;
- lipsa unor valori sociale, însoţită de alterarea respectării principiilor morale;
- lipsa reformelor, la nivel instituţional şi legislativ, care să fie în concordanţă cu evoluţiile
socio-economice.
Consecinţele nefaste ale corupţiei în Republica Moldova sânt resimţite mai curând de
societate, decât de indivizii corupţi, iar practicarea corupţiei oferă beneficii imediate celor corupţi
şi periclitează pe termen lung bunăstarea populaţiei, subminând încrederea societăţii în
autorităţile publice şi eficienţa funcţionării democratice a unui stat de drept. O consecinţă gravă a
corupţiei este sărăcia, care, la rândul ei, sporeşte atractivitatea corupţiei. Pentru a rupe cercul
vicios „corupţiesărăcie-corupţie”, abordarea activităţilor anticorupţie trebuie să fie ghidată de
intoleranţa faţă de corupţie şi de transformarea acesteia din activitate cu ‐ avantaje mari şi riscuri
mici într-o activitate cu avantaje mici şi riscuri mari, astfel doar fiind posibilă diminuarea a
fenomenului.
Acest fenomen reprezintă coruperea caracterului uman, coruperea integrităţii umane
înnăscute. Iată de ce, educarea cetăţenilor în spiritul intoleranţei faţă de corupţie, prin încurajarea
denunţării corupţiei, necesită conjugarea eforturilor societăţii civile şi ale autorităţilor publice în
desfăşurarea unor campanii de sensibilizare anticorupţie şi unor activităţi de educare civică a
copiilor şi a tinerilor din instituţiile de învăţământ, avându-se în vedere faptul că, potrivit
sondajelor, această categorie socială prezintă cea mai înaltă toleranţă faţă de corupţie.
Conlucrarea eficientă a autorităţilor publice cu societatea civilă şi cu mass-media e posibilă prin
încurajarea jurnalismului de investigaţie, şi asumarea de către acestea a unui rol mai activ de
informare corectă şi echidistantă a societăţii despre fenomenul corupţiei, contribuind în acest mod
la formarea opiniei publice de percepere a corupţiei ca pe un fenomen social degradant şi ruşinos.
Având în vedere aspectele relevate ce ţin de evoluţiile pe plan internaţional, atât la nivelul
organizaţiilor internaţionale, cât şi la nivelul celor profesionale, reiterez faptul că combaterea şi
prevenirea corupţiei pot fi de succes atunci când toate părţile societăţii vor fi conştiente de
problemele majore create şi vor fi implicate în mod activ. Formarea moral-civică a individului
este una dintre componentele de bază ale sistemului educativ şi devine cu atât mai necesară cu cât
elevii/studenții înşişi sunt expuşi corupţiei în mediul şcolar/universitar. Cauzele corupţiei în
educaţie sunt bine cunoscute: nivelul precar al salarizării, sistemul ineficient de selecţie şi
promovare a personalului sau numărul limitat de campanii de prevenţie şi informare. În acest
sens, printre iniţiativele propuse în scopul promovării unei educaţii se numără:
- introducerea tematicilor anticorupţie în cadrul programelor de studii şi a activităţilor
extracurriculare,
- organizarea de evenimente destinate conştientizării riscurilor şi consecinţelor negative ale
corupţiei,
- crearea unui Cod Etic al Elevilor/Studenților şi monitorizarea video a concursurilor şi
examenelor naţionale.
Diminuarea fenomenului corupţiei este posibilă într-o societate a cunoaşterii, a
responsabilităţii şi a libertăţii, cu indivizi care manifestă o conduită morală ireproşabilă, bazată pe
educaţie, construită pe cele mai trainice elemente de morală şi conştiinţă, pe care omenirea le-a
acumulat de-a lungul timpului către forma de azi a civilizaţiei noastre. În aceste condiţii, când
voinţa politică de a combate fenomenul corupţiei rămâne ferm declarată, eforturile anticorupţie
trebuie să capete o dimensiune nouă, bazată pe experienţa acumulată şi pe continuitatea
reformelor instituţionale.

3. Abuz de serviciu și traficul de influență

Abuz de serviciu folosirea intenţionată de către o persoană publică a situaţiei de serviciu, în
interes material ori în alte interese personale, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii
considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor
fizice sau juridice.
Trafic de influență: Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de
promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană
care are influența sau lasă să se creadă că are influența asupra unui funcționar pentru a-l
determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu

4. Conflictul de interese. Favoritism și nepotism. Hărțuire (mobbing, cybermobbing,

bulling, cyberbulling,).
În vremea regimului comunist întreaga societate, deveniseră o încrengătură, o mare rețea de
favoruri, nepotism și relații care facilita accesul la resurse. Instituțiile politice, ca seturi de reguli
acceptate public de toți, întemeiate rațional, nu arbitrar, nu numai că nu mai erau respectate, dar
fuseseră înlocuite masiv de instituții ca familia, clanul sau prietenia, care nu trebuie justificate
public. Chiar dacă refrenul despre societatea comunistă continua să repete că luptăm pentru o
lume dreaptă și echitabilă de egali, în practică funcționa doar rețeaua de relații și obligații
reciproce ascunse. Exemplul societății comuniste nu este foarte departe de modul în care încă
funcționează astăzi societatea moldovenească. Dar universitățile, chiar dacă nu sunt ferite nativ
de acest fenomen, prin natura lor nu ar putea funcționa eficace fără norme și proceduri echitabile,
imparțiale, care să asigure un climat de dreptate socială.
Favoritismul – adică favorizarea sau avantajarea unei persoane sau grup din organizație, pe
criterii non-academice, care nu țin de meritele acelor persoane și care sunt împotriva regulilor
comun acceptate – și nepotismul (o formă de favoritism între rude sau persoane apropiate) corup
textura din care e compus cadrul vieții noastre universitare. Efectul nedezirabil este că ne abat de
la scopul nostru: producerea și asimilarea cunoașterii. Chiar dacă bunăvoința normează
comportamentul nostru, ea nu se traduce ca bunăvoință exagerată față de cei apropiați sau cei față
de care avem obligații personale ascunse. Dreptatea și echitatea rămân valorile constitutive
activității universitare, în conjuncție cu meritul. Ar fi nedrept ca persoane care nu au
competențele și calificările necesare să ocupe poziții și să exercite funcții în universitate. Nu
numai că nu merită aceste poziții, dar activitățile lor ar produce efecte negative asupra calității
educației și cercetării, adică ar crea nedreptăți sau chiar rău celorlalți, mai ales studenților.
Un alt fenomen care pune sub semnul îndoielii integritatea unei persoane este conflictul de
interese - situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană juridică sau fizică care are un
interes personal ce influenţează imparţialitatea și obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea,
monitorizarea, realizarea, raportarea activităţilor de cercetare-dezvoltare şi obţinerea de granturi
sau contracte de cercetare; interesul personal include orice avantaj pentru persoana în cauză,
soţul/soţia, rude până la gradul al treilea inclusiv, sau pentru unitatea ori instituţia de cercetare-
dezvoltare din care face parte;

Consistent cu demnitatea cerută de funcție, inclusiv cea de student, mediul universitar este
construit în jurul ideii de respect pentru demnitatea umană în genere. Ideea respectului pentru
demnitatea umană este intim legată de cea a respectului pentru autonomia morală și libertatea de
gândire a subiectului uman. Respectul datorat persoanelor ar trebui să fie cel care ordonează
moral lumea noastră. Situația devine cu atât mai problematică atunci când ne aflăm într-un mediu
care în mod esențial se rânduiește după valori și principii, nu după forță și dominație, adică
mediul universitar.
Totuși, din păcate, școala, ca mediu social, este puternic afectată de practicile de hărțuire,
de la grădiniță la universitate. Probabil foarte puțini oameni pot afirma că nu au fost niciodată
hărțuiți în școală sau că ei înșiși nu au făcut acest lucru. Fenomenul denumit bullying (mai ales în
varianta sa online, cyberbullying- ce reprezintă, în sine, un sistem acțiuni care utilizează
tehnologiile informației și comunicației pentru a susține un comportament deliberat, repetat și
ostil al unui individ sau grup de indivizi, care este destinat să dăuneze unei persoane anumite sau
unui grup de persoane.) este cel mai răspândit.
Fenomenul de „bullying” reprezintă orice lezare fizică, verbală și socială, având efecte
devastatoare atât asupra psihicului unui copil sau adolescent, cât și asupra unei persoane adulte.
Acesta îmbracă forma agresiunilor directe sau indirecte, excluderi, farse cu caracter denigrator,
umilitor sau intimidant. Pentru ca un abuz fizic sau emoțional să fie considerat ca aparținând
fenomenului de bullying, acesta trebuie să prezinte careva caracteristici, și anume: să fie
intenționat, să fie consecvent sau altfel spus să aibă caracter repetitiv și să există o inegalitate
clară între forțe, agresorul considerându-se superior victimei, adică având capacitatea de a o
domina. Deseori termenul de bullying (engl. to bully – a teroriza), se confundă cu termenul de
mobbing (engl. mob - „mulţime dezorganizată, angajată în violenţă fără reguli) care se referă tot
la hărţuirea psihologică. Leymann consideră însă, că în ciuda faptului că există multe elemente
comune, semnificativă rămâne diferenţa între cei doi termeni: bullying-ul este specific mai ales
mediului şcolar, iar mobbing-ul – mediului organizaţional. În vreme ce mobbing-ul vizează
victime ce provin din rândurile persoanelor calificate peste medie, în cadrul unui proces de
bullying agresorul testează terenul pentru a vedea dacă între angajaţii noi există, aşa-numitele
„ţinte uşoare. Mobbing-ul presupune o agresiune mai puţin exprimată fizic, spre deosebire de
bullying care recurge mai degrabă la agresiunea de tip fizic. Din acest motiv, în cazurile de
bullying, agresorul are şanse mai mari să fie pedepsit [1]. Pentru ca acest fenomen să fie stopat,
este crucial ca persoanele să înțeleagă cu adevărat cât de traumatizant poate fi bullying-ul.
Efectele acestui fenomen pot fi: izolare socială; răni produse la nivel fizic și efectele acestora la
nivel psihic: care contribuie la un nivel de stres ridicat; anxietate; depresie; apariția unui
sentiment de rușine; tulburări ale somnului; modificări ale obiceiurilor alimentare; scăderea
stimei de sine; dureri de cap, de stomac, musculare (pot fi simptome psihosomatice, ce nu au o
cauză medicală cunoscută); precum și performanțe școlare reduse din cauza scăderii capacității de
concentrare.
Avântul tehnologiei a permis ca toate comportamentele identificate ca fiind bullying, să
poată avea loc și în mediul online, pe rețelele sociale, prin e-mail sau alte platforme. Acestea
poartă numele de cyberbulling, care se manifestă și mai ușor, pentru că este mult mai facil ca o
persoană să se ascundă în spatele unor ecrane și adopte anumite comportamente. Mai mult,
oricine are un smartphone cu conexiune la Internet poate hărțui pe altcineva, fără a fi nevoit să își
dezvăluie identitatea reală. În așa mod, cyberbulling-ul nu rămâne limitat de curtea școlii sau de
colțurile străzii, ci poate avea loc 24 de ore din 24. Acesta presupune hărțuirea și amenințarea în
mediul online și implică mai multe persoane, fără a necesita puterea fizică. Specialistul canadian
în educație, Bill Belsey, a fost cel care a lansat acest termen, definindu-l astfel: ”Cyberbullying-ul
implică utilizarea tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale pentru a sprijini un
comportament deliberat, repetat şi ostil, desfăşurat de către un individ sau un grup, care este
destinat să aducă prejudicii altor persoane”. Drept exemple de forme de manifestare a hărțuirii
cibernetice pot servi formele de comunicare care urmăresc să intimideze, să controleze, să
manipuleze, să discrediteze sau să umilească destinatarul. În ceea ce privește dominația
anonimilor, aceștia sunt persoanele care se consideră îndreptățiți să realizeze acțiunile enumerate
mai sus, protejându-și în același timp propria persoană de un efect asemănător. Astfel, persoanele
care realizează, în mediul online, acțiuni identificate ca fiind bullying, se numesc agresori
cibernetici. Un agresor cibernetic poate fi o persoană pe care victima o cunoaște sau un străin. La
fel, un agresor cibernetic poate fi anonim și poate solicita implicarea altor persoane online care
nici măcar nu știu cine este victima. Practica hărțuirii cibernetice nu se limitează la copii și, în
timp ce comportamentul este identificat prin aceeași definiție, atunci când este practicat de adulți,
distincția în grupele de vârstă se referă uneori la abuz ca cyberstalking sau cyberharment atunci
când este comis de adulți față de adulți. Tacticile obișnuite folosite de cyberstalker sunt efectuate
în forumuri publice, rețele sociale sau site-uri de informații online și sunt menite să amenințe
câștigurile, angajarea, reputația sau siguranța victimei. Mulți cyberstalkers încearcă să distrugă
reputația victimei lor și să întoarcă alte persoane împotriva acesteia. Persoanei care hărțuiește sau
hărțuitorului nu i poate stabili un profil exact. Acesta poate fi un elev disciplinat sau mai puțin
disciplinat, angajatul lunii sau din contra un angajat problematic, un cadru didactic cu grad
superior sau femeia de servici, poate fi un individ sociabil, activ sau, din contra, timid și retras.
De asemenea, persoana care participă în hărțuirea online o poate face involuntar, din dorința de a
se asocia unei păreri sau poziții, sau o poate face intenționat, având scopul de a umili, speria pe
cineva. Publicul sau martorii sunt utilizatorii online care observă o situație de hărțuire, urmăresc
activ comentariile scrise, citesc mesajele denigratoare în adresa cuiva, accesează filmulețele în
care un individ sau abuzat fizic și emoțional, dar nu întreprind nimic. Martorii pot trece foarte
ușor în grupul hărțuitorilor sau pot deveni la rândul lor victime ale hărțuirii. Numărul celor care
asistă hărțuirea în mediul online este mereu în creștere, din cauza posibilității de a copia,
republica sau distribui conținutul postat. Cu toate că se aseamănă cu hărțuirea tradițională,
Cyberbullying-ul poate avea un impact negativ mai mare asupra victimei din cauza faptului că
agresorul se află sub protecția anonimatului. Astfel, victima devine mai ușor de exploatat,
informațiile postate în mediul online persistând suficient de mult timp încât să își atingă scopul.

5.Consimțământul informat și cercetarea pe subiecți umani

Studiu de caz: În 1932, Serviciul pentru Sănătate Publică al Statelor Unite în colaborare cu
Universitatea Tuskegee a demarat un studiu privitor la evoluția sifilisului netratat la bărbații afro-
americani. Participanții la studiu erau din statul Alabama, în genere săraci și cu un nivel scăzut de
alfabetizare. Cercetarea a durat timp de 40 de ani, cu participarea a peste 600 de subiecți. În tot
acest timp, participanților la studiu nu li s-au dat nici un fel de informații cu privire la diagnostic
(li se spunea că suferă de „sânge rău”, un termen local pentru o gamă largă de afecțiuni) și, nici
măcar după apariția penicilinei ca opțiune eficientă terapeutic, nu li s-a oferit tratamentul adecvat.
Pentru puțină vreme după demararea cercetării, subiecții au primit mese gratuite, ajutor de
înmormântare și diverse tratamente paleative sau conexe, apoi și aceste avantaje au fost
suspendate.
În 1972, atunci când cazul a ajuns în atenția publică în urma unor relatări din presă, reacția
de revoltă și condamnare a atins o anvergură rar întâlnită. Rasismul, precum și cinismul
cercetătorilor care nici măcar nu i-au informat pe subiecți despre existența unui tratament, au fost
doar două dintre problemele etice majore discutate. Pe lângă măsurile pentru compensarea
victimelor care au supraviețuit (și cărora președintele Clinton le-a oferit scuze publice în 1997 în
numele statului american), o a doua temă principală de dezbatere a constituit-o nevoia de a crea
instrumente legislative și instituționale care să facă imposibilă repetarea unor astfel de practici de
cercetare.
Astfel, în 1974 Congresul SUA a înființat o comisie specială pentru protecția subiecților
umani în cercetarea biomedicală și comportamentală, care în 1978 a publicat „Raportul Belmont”
cu privire la principiile etice ale cercetării pe subiecți umani. Raportul a fost ulterior preluat ca
bază a legislației privind standardele etice ale cercetării biomedicale și comportamentale care
implică subiecți umani.
Conform raportului, cercetarea biomedicală ar trebui să respecte trei principii etice
fundamentale:
a) principiul respectului pentru persoane: indivizii umani vor fi tratați ca agenți autonomi și
va fi acordată o protecție specială persoanelor cu autonomie limitată
b) principiul urmăririi binelui (beneficence) conține două cerințe principale: evitarea
producerii de vătămări și maximizarea beneficiilor posibile
c) principiul dreptății se referă la distribuirea echitabilă a avantajelor și a costurilor între
persoanele participante la o practică.
 Din fiecare principiu decurg reguli specifice. Astfel, „principiul respectului pentru
persoane ne cere ca subiecților, în măsura în care sunt capabili de acest lucru, să le fie oferită
oportunitatea de a alege ce li se va întâmpla sau nu [în cercetare]. Această oportunitate este
oferită atunci când sunt satisfăcute standardele adecvate ale consimțământului informat.”
(Raportul Belmont, Partea C). Se consideră îndeobște că respectarea unor standarde adecvate ale
consimțământului informat are loc atunci când sunt îndeplinite trei cerințe:
- subiectului îi este oferită informația relevantă cu privire la participarea sa la studiu,
- subiectul înțelege ceea ce urmează să i se întâmple
- și alegerea de a participa este în întregime voluntară.
Gradul de înțelegere a unui subiect depinde de foarte mulți factori (disponibilitate, abilități
cognitive sau de limbaj, vârstă etc.). Este puțin probabil ca participanții la un studiu să îl înțeleagă
în același fel în care îl înțeleg cercetătorii. Pe de altă parte, participarea în deplină ignoranță este
inacceptabilă. O condiție minimală ar fi aceea ca participanților să li se prezinte informațiile într-
o manieră și într-un limbaj adecvate în raport cu puterea lor de înțelegere și să li se ofere șansa de
a pune întrebări și de a primi răspunsuri relevante cu privire la implicațiile participării lor la
studiu (drepturile de care se bucură, eventuale riscuri, beneficii terapeutice sau de alt tip, existența
sau nu a unor tratamente alternative etc). Alegerea de a participa la studiu este considerată
voluntară, îndeobște, atunci când ea este operată în condiții de autonomie, în absența coerciției
sau a influențării manipulative. Desigur, cercetătorii sunt motivați să recruteze subiecți pentru
cercetare și depun o „muncă de convingere” pentru aceasta cu potențialii participanți. Însă
anumite practici se vor plasa ferm în afara cadrului legitim de interacțiune între cercetător și
subiect. Spre exemplu, amenințarea cu retragerea altor beneficii la care pacientul ar fi îndreptățit,
în cazul în care refuză participarea, ar face ca acordul să devină non-voluntar.
Nu pot fi folosite pentru cercetare științifică persoanele care nu sunt capabile să își exprime
voința, cu excepția obținerii consimțământului de la reprezentantul legal și dacă cercetarea este
făcută și în interesul pacientului. În lipsa unor reglementări naționale, universitățile, spitalele și
institutele de cercetare și-au creat fiecare propriile norme și proceduri interne pentru
administrarea consimțământului informat, pornind mai ales de la recomandările internaționale
privind etica cercetării pe subiecți umani1.

6.Cercetări efectuate asupra animalelor

Utilizarea animalelor în cercetarea științifică reprezintă un mijloc prin care oamenii de
știință contribuie la dezvoltarea corpului cunoașterii științifice. Animalele sunt, de regulă,
frecvent utilizate în domeniul bio-medical pentru a testa diferite substanțe, tehnici, proceduri sau
pentru a observa anumite fenomene într-un mediu de laborator. Astfel de cercetări sunt
acceptabile din punct de vedere etic, dar cu o serie de restricții. Potrivit Directivei 2010/63 a
Uniunii Europene, orice stat european trebuie să urmeze anumite reguli și proceduri pentru
utilizarea animalelor în scop științific. Scopul acestei directive este asigurarea bunăstării
animalelor utilizate în scop științific. Pentru a putea derula astfel de proiecte este nevoie de o
autorizație din partea Autorității Naționale Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Animalelor
(ANSVSA). Personalul care desfășoară activități de cercetare pe animale trebuie să fie format sau
instruit în: efectuarea de proceduri pe animale; conceperea procedurilor și a proiectelor; îngrijirea
sau sacrificarea animalelor.
Există o serie de restricții privind numărul de animale care pot fi utilizate, dacă acestea au
fost sau nu crescute în laborator, dacă sunt animale sălbatice sau dacă sunt protejate prin lege.
Din punctul de vedere al eticii cercetării, orice activitate de cercetare desfășurată pe animale
trebuie să respecte principiile celor 3R:
 (i) înlocuire (replacement) - se referă la înlocuirea, în cazul în care este științific posibil, a
animalelor cu un alt material; Din punct de vedere etic, procedurile pe un animal viu, conștient,
sunt permise doar în măsura în care respectiva procedură nu se poate realiza pe o probă biologică
recoltată de la animalul în cauză. Cercetătorul trebuie să dovedească cu argumente științifice că
singura modalitate în care își poate desfășura activitatea de cercetare este pe un animal viu.
(ii) reducere (reduction) - dacă primul principiu este respectat, iar cercetătorul trebuie
neapărat să utilizeze un animal viu, atunci acesta trebuie să demonstreze că și-a luat toate
măsurile necesare pentru a utiliza un număr cât mai redus de animale. Poate demonstra că
procedura pe care o utilizează nu a mai fost utilizată în domeniul de cercetare sau că noua
procedură ține cont de datele de observare din alte studii.
(iii) rafinare (refinment) - dacă o cercetare respectă primele două principii, ea trebuie să țină
cont, în final, și de principiul rafinării experimentale. În acest caz, cercetătorul trebuie să
demonstreze că atunci când a conceput studiul a avut în vedere atât obținerea unor rezultate
științifice valide, dar și că pașii pe care îi urmează cauzează cât mai puțină suferință animalelor.
Un element care poate rafina într-un studiu ar putea fi, de exemplu, introducerea unei analize
statistice mai eficiente, care nu ar afecta inferențele științifice, dar care le-ar cauza animalelor o
suferință comparativ mai mică.
Nu există instrucțiuni sau reguli concrete sau suficient de specifice care să îi ghideze foarte
exact pe cercetători. Este suficient ca atunci când concepeți astfel de studii să vă adaptați metoda
sau procedura de cercetare în funcție de principiile celor 3 R, iar membrii Comisiei de Etică a
Cercetării vor face comentarii sau sugestii specifice, în cazul în care acestea sunt necesare.

7.Recomandări privind consolidarea culturii integrităţii academice.

Integritatea academică se află la baza realizării in condiţii optime a proceselor academice de
predare, invăţare și cercetare și de aceea este necesar să investim in procesul de promovare a
integrităţii academice. În acest sens vă recomandăm urmatoarele măsuri pe care fiecare
universitate le poate implementa pentru consolidarea propriei culturi academice:
a. Crearea unui Consiliu al Integrităţii Academice. Promovarea integrităţii academice
reprezintă o provocare multidimensională care necesită colaborarea intre numeroasele grupuri
ale comunităţii universitare, de aceea recomandăm crearea unui Consiliu al Integrităţii
Academice care să fie alcătuit din reprezentanţi ai cadrelor didactice, studenţilor și
administraţie. Rolul acestui consiliu ar trebui să fie:
· Să coordoneze dezvoltarea programelor și materialelor educaţionale necesare alcătuirii
unui Cod de Integritate Academică (Onoare sau Etică), dezvoltarea politicilor și
procedurilor judiciare și a modalităţilor de promovare a integrităţii academice in rândul
studenţilor, cadrelor didactice și staff-ului;
· Să coordoneze o expansiune a serviciilor de consultanţă și a reţelelor de instruire
pentru toţi cei implicaţi in prevenirea și rezolvarea problemelor de integritate academică;
· Să faciliteze distribuirea informaţiei intre grupurile cheie, inclusiv Departamentul
judiciar, Consiliul de Onoare și administraţia universitară de la nivelul superior;
· Să coordoneze revizuirea in mod regulat a documentelor referitoare la integritatea
academică, inclusiv prin sondaje de grupuri ţintă;
 · Examinarea permanentă a rolului crescând pe care il prezintă dezvoltarea tehnologică
in crearea de noi oportunităţi de incălcare a regulamentelor (internet, reţele wireless,
etc) și dezvoltarea de recomandări pentru soluţionarea acestor probleme;
· Recomandarea schimbărilor necesare in politicile universităţii referitoare la
integritatea academică;
· Organizarea de intâlniri anuale la nivelul universităţii pentru promovarea integrităţii
academice.

b. Mobilizarea devotamentului și leadership-ului cadrelor didactice prin:

· Ȋncurajarea cadrelor didactice să comunice clar studenţilor preocuparea pentru
onestitatea academică și să-i educe pe aceștia in ceea ce privește incălcări ale
integrităţii academice in cadrul cursurilor predate de ei. Abordările individuale pot
varia.
Acţiuni posibile ar putea include:
1) discutarea importanţei integrităţii academice;
2) solicitarea adresată studenţilor de a scrie și semna un acord de respectare a
integrităţii academice;
3) asumarea rolului de model in ceea ce privește comportamentul academic;
4) explicarea inţelesului termenului de plagiat și a tuturor formelor pe care le poate
lua acesta, precum și cum poate fi evitat plagiatul;
5) furnizarea de standarde clare in ceea ce privește așteptările personale legate de
colaborări intre studenţi, citarea surselor, folosirea notiţelor in timpul examenului,
etc.;
6) pentru a reduce oportunităţile de plagiat este recomandat: solicitarea materialelor
pentru proiecte in mod treptat (alegerea temei, aspecte abordate, primul draft,
rezumat, etc), includerea in program a unei scurte prezentări intermediare precum
și o prezentare orală la predarea materialului final; schimbarea temelor la fiecare
semestru; evitarea cerinţelor formulate foarte vag, cu titlu generic; versiuni multiple pentru
subiectele de examen, etc.
· Ȋncurajarea cadrelor didactice să susţină modalităţile concrete și potrivite de raportare,
analiză și rezolvare a cazurilor de plagiat, inșelăciune, etc.
· Organizarea de forumuri pentru discuţiile intre cadre didactice a tuturor aspectelor
referitoare la integritatea academică;
· Organizarea de sesiuni de informare a noilor cadre didactice;
· Desemnarea reprezentanţilor cadrelor didactice in Consiliul Integrităţii Academice.

c. Redactarea intr-un mod foarte clar a declaraţiilor și documentelor referitoare la

integritatea academică. Această revizuire trebuie să includă:
· Clarificarea/revizuirea politicilor referitoare la cadrele didactice, inclusiv acele politici
ce includ responsabilităţile acestora in ceea ce privește raportarea cazurilor de presupusă violare a
integrităţii academice, supraveghere a examenelor și notarea studenţilor găsiţi vinovaţi sau nu de
incălcări ale onestităţii academice.
· Clarificarea noţiunilor de incălcare a integrităţii academice, spre exemplu clarificarea
conceptului de plagiat. In plus, recomandăm publicarea de broșuri despre integritatea
academică pentru studenţi și cadre didactice. Aceste broșuri ar trebui distribuite
tuturor membrilor comunităţii academice și, de asemenea, ar trebui publicate pe site-ul
universităţii.
d. Extinderea eforturilor de informare și angrenare a studenţilor. Recomandăm
susţinerea și accentuarea eforturilor curente de promovare a Codului de Integritate
Academică pentru a-l face unul dintre elementele cu cea mai mare vizibilitate in cultura
academică. Posibile acţiuni de promovare ar putea fi:
· Organizarea de discuţii interactive despre integritatea academică in cămine, intruniri
studenţesti, etc.
· Organizarea de instruiri, orientări in ceea ce privește dobândirea deprinderilor potrivite
de raportare la integritatea academică pentru studenţii din anul intâi, liderii studentilor,
etc.
· Organizarea de instruiri in ceea ce privește modalităţile potrivite de confruntare de către
studenţi a colegilor care au incălcat principiile integrităţii academice.
e. Informarea personalului administrativ și staff-ului. Recomandăm organizarea in
mod regulat de sesiuni de educare a personalului administrativ și staff-ului despre
politicile de integritate academică și incurajarea acestora ca să-și asume un rol
coordonator în promovarea integrităţii academice. Participanţii în aceste sesiuni vor fi
membri departamentelor financiar, social, contabil, reprezentanţi ai bibliotecilor și ai
administraţiei.
f. Informarea părinţilor, absolvenţilor și Finanţatorilor. Recomandăm o strânsă
colaborare intre Consiliul Integrităţii Academice și toate grupurile reprezentative
ale comunităţii academice pentru includerea informaţiilor referitoare la integritatea
academică in materialele și programele dezvoltate pentru părinţii studenţilor, absolvenţii
instituţiei de invăţământ superior și grupurile care participă la finanţarea externă a
universităţii, inclusiv intâlniri și reuniuni ale absolvenţilor.
Respectul datorat persoanelor ar trebui să fie cel care ordonează moral lumea noastră.
Situația devine cu atât mai problematică atunci când ne aflăm într-un mediu care în mod esențial
se rânduiește după valori și principii, nu după forță și dominație, adică mediul universitar.
Întărirea culturii integrităţii academice presupune ca fiecare membru al comunităţii
academice – cadre didactice, studenţi și personal administrativ – să accepte o responsabilitate
comună in realizarea acestui obiectiv. Promovarea unei culturi a integrităţii academice este un
obiectiv pentru a cărui realizare este nevoie de acţiuni concertante și susţinute.