Obiectul dreptului privat roman
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite/sanctionate de
statul roman si este un sistem extrem de vast si complex format din
numeroase ramuri si institutii juridice.
Sistemul juridic roman a trait o viata milenara, caci el isi are originea in
epoca fondarii Romei (sec VIII i. Hr.) si s-a aplicat pana la moartea
imparatului Justinian (565 d. Hr.).
Pentru a intelege specificul dreptului roman, trebuie sa avem in vedere faptul
ca la origine si romanii, ca si celelalte popoare ale antichitatii, au confundat
dreptul cu religia si cu morala. Dar spre deosebire de celelalte popoare ale
lumii antice, romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie
clara intre normele juridice, normele religioase si normele de morala. Mai
mult chiar, la romani ideologia juridica ocupa rolul central in ideologia
societatii, si de aceea in Antichitate se spunea ca „asa cum grecii sunt un
popor de filozofi, romanii sunt un popor de juristi”; iar daca tanarul cetatean
roman dorea sa se afirme in viata publica, sa faca o cariera, trebuia sa faca
dovada ca a fost discipolul unui mare jursitconsult (juristconsultii romani
erau oameni de stiinta, cercetatori neintrecuti ai dreptului).
Si cu toate acestea, constatam ca in unele texte juridice clasice persista
stravechea confuzie dintre drept, religie si morala. Cu toate acestea, spre
exemplu, intr-un text din opera legislativa a imp. Justinian, ni s-a transmis
definita juristprudentei/stiintei dreptului. Potrivit acelei definitii,
iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia (iusti atque
iniusti scientia) = stiinta dreptului este cunoasterea lucrurilor divine si umane,
stiinta de a deosebi ceea ce este drept de ceea ce este nedrept
Justisciaentia = juristprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane,
stiinta a ceea ce este drept si nedrept. In aceasta definitie, dreptul se confunda
si cu religia, si cu morala.
Apoi, printr-un text al marelui juristconsult Ulpian, ni s-a transmis
principiile fundamentale ale dreptului. Potrivit lui Ulpian, „iuris praecepta
sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere” =
principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul,
a da fiecaruia ce este al sau. De data aceasta, dreptul se confunda cu morala.
Marele juristconsult Celsus ne-a transmis o definitie a dreptului. Potrivit lui
Celsus, „ius est ars boni et aequi” = dreptul este arta binelui si a echitabilului.
Si de data aceasta, dreptul se confunda cu morala, intrucat conceptul de bine
tine de domeniul moralei, iar conceptul de echitate avea la romani doua
sensuri: un sens moral si un sens juridic.
Faptul ca in unele texte juridice clasice exista confuzia dintre drept, religie si
morala, in practica isi are explicatia sa. In primul rand, romanii au fost un
popor profund conservator, traditionalist, un popor care nu a renuntat
niciodata la valorile sale traditionale, chiar daca acele valori erau depasite de
noile realitati. In al doilea rand, romanii au avut un ascutit simt practic, iar
aceasta trasatura s-a oglindit si in cercetarea fenomenului juridic, caci
juristconsultii romani nu-si incepeau lectiile cu unele consideratii teoretice, ci
cu expunerea unor cazuri practice = spete, pe care le analizau impreuna cu
discipolii lor si constatau ca intre acele spete exista elemente comune pe baza
carora formulau principii de drept care se aplicau in practica instantelor
judecatoresti. Si in al treilea rand, neavand mania teoretizarii, romanii au
formulat putine definitii, si acelea preluate de la greci, iar vechii greci n-au
facut distinctie intre drept si morala. Dimpotriva, vechii greci considerau ca
dreptul este o componenta a moralei (definitiile nu se confunda cu principiile
juridice, deoarece definitiile sunt de domeniul teoriei, iar principiile de
domeniul practicii).
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii si institutii care
s-au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice. Si de aceea, ele au fost
preluate si aplicate cu deplin succes, atat in Evul Mediu, cat si in Epoca
Moderna. Acest fenomen a fost posibil deoarece romanistii s-au ocupat foarte
serios de reconstituirea tezaurului gandirii juridice romane. Astfel, in secolul
VII d. Hr., la Ravena, s-a fondat prima scoala de drept roman, care si-a
propus sa cerceteze si sa reconstituie valorile juridice romane. In secolul X,
in orasul Padia, s-a fondat o scoala de drept similara. Insa, lucrarile elaborate
de profesorii acestor scoli s-au pierdut, astfel incat noi le recunoastem numai
din izvoare indirecte.
Lucrarile redactate de profesorii acelor scoli nu au putut avea un nivel
stiintific remarcabil intrucat, in mod sigur, profesorii acelor scoli nu au
cunoscut digestele imp. Justinian (digestele lui Justinian sunt o culegere de
fragmente din lucrarile juristconsultilor clasici, lucrari care s-au pierdut, pe
cand digestele s-au pastrat, astfel incat, pe baza digestelor, noi, modernii, am
putut reconstitui lucrarile juristconsultilor clasici). In sec. XI, la Bologna, s-a
fondat scoala glosatorilor, glosatori care s-au condus in cercetarile lor dupa
metoda exegetica, in sensul ca i-au comentat, au explicat de asa maniera
textele juridice romane incat acele texte sa poata fi intelese si de persoanele
care nu aveau pregatire de specialitate, iar acele comentarii erau denumite
glose. Dar acele glose nu s-au aplicat in practica instantelor judecatoresti,
astfel incat scoala glosatorilor nu a avut o finalitate practica. Cel mai valoros
reprezentant al acestei scoli a fost profesorul Alcusius, care a scris „Marea
Glosa a lui Alcusius”. Ea cuprinde peste 96.000 glose. In sec. XIV, tot la
Bologna, profesorul Bartolus a fondat scoala postglosatorilor. Postglosatorii
au aplicat metoda dogmatica, intrucat ei nu au cercetat nemijlocit textele
juridice romane, ci au cercetat glosele cu scopul de a extrage din acele glose
principii juridice care sa fie aplicate in practica instantelor judecatoresti,
astfel incat scoala postglosatorilor a avut o finalitate practica, iar principiile
formulate de postglosatori s-au aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga
Europa de Apus, mai cu seama in Germania, deoarece, in sec. XV, germanii
au renuntat la dreptul lor national si le-au preluat principiile formulate de
postglosatori, le-au adaptat si le-au aplicat la realitatile din Germania
medievala. Pe aceasta cale, in secolul XVI, in Germania s-a format un nou
sistem de drept, denumit uzus modernus pandectarum/uzus odiernum
pandectarum = dreptul modern al pandectelor/dreptul de astazi al pandectelor
(grecii desemnau digestele imp. Justinian prin cuvantul pandecte).
In sec. XVI, in Franta, profesorul Alciat a fondat scoala istorica a dreptului
roman. Aparitia acestei scoli a marcat o inflorire a cercetarilor de drept
roman, intrucat reprezentantii acestei scoli au valorificat, pe langa textele
juridice romane, si cunostinte din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia,
mai cu seama filologia. Cel mai valoros reprezentant al scolii istorice a fost
profesorul Jaques Cujas, care, pentru prima oara, a incercat sa reconstituie
lucrarile juristcons. clasici pe baza digestelor imp. Justinian.
In anul 1802, la universitatea din Hamburg, prof. Savegny a fondat noua
scoala istorica a dreptului roman, scoala care a marcat o noua inflorire a
cercetarilor din drept roman, pentru ca, in conceptia profesorului Savegny,
„normele dreptului sunt eficiente, numai daca sunt exprimate in forma
nescrisa a obiceiurilor/traditiei juridice, nu si in forma legii”, intrucat, in
conceptia lui, numai traditia juridica exprima sufletul national, nu si legea.
Ori traditia juridica germana s-a format pe baza principiilor formulate de
postglosatori, astfel incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane era
conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman. Si de aceea, cei
mai mari romanisti sunt germanii. De aceea, in a doua jumatate a sec. al XIX-
lea, in Germania s-a remarcat in mod deosebit profesorul Theodor
Mommsen, care a scris cea mai buna istorie a Romei, si care este considerat
de toti autorii cel mai mare romanist al tuturor timpurilor. El s-a condus dupa
metoda dialectica, in sensul ca a cercetat fenomenul juridic roman in stransa
relatie cu viata economica, sociala si politica. La inceputul sec. XX, la
Sorbona, s-a remarcat profesorul P. F. Girrad, autorul unui tratat de drept
roman, pe care toti il considera un adevarat model. De asemenea, el a
publicat o colectie a tuturor textelor juridice romane in 6 volume denumite
„Colectia Girrard”.
In perioada interbelica, in Italia, s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante, care
a publicat cea mai buna editie a operei legislative a imp. Justinian. La noi, la
romani, cercetarea stiintifica in domeniul dreptului roman a inceput odata cu
Titu Maiorescu, care a publicat o lucrare intitulata „In contra scoalei lui
Barnutiu”, prin care a aratat in stilul sau critic ca institutiile juridice romane
pot fi intelese corect numai daca sunt cercetate in stransa legatura cu formele
de organizare pe care le-a cunoscut statul roman in revolutia sa istorica.
La inceputul sec. XIX, cercetarile de drept roman n-au avut caracter stiintific.
Prof. Loginescu, autorul unui tratat deosebit de apreciat, a fost citat in mod
frecvent la Sorbona. In perioada interbelica s-au afirmat la Cluj prof. Ion
Catuneanu, iar la universitatea din Bucuresti s-au remarcat prof. Nicolae
Corodeanu, C-tin Stoicescu, Grigore Dumitrescu, precum si Gh. Dumitriu.
Iar dupa al II-lea Razb. Mond. catedrele de drept roman au fost ilustrate in
mod stralucit la Bucuresti de prof. C-tin Stelian Tomulescu, care a fost
membru al Academiei Constantiniene de Drept Roman de la Perugia, cel mai
inalt for stiintific in domeniul dreptului roman. La Cluj s-a afirmat prof.
Vladimir Hanga, iar la Iasi prof. Mihai Japota
La cursul nostru nu vom studia intregul drept roman, ci numai dreptul privat
roman, deoarece dreptul privat este domeniul in care romanii au dat in
inreaga masura a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul care a
creat conceptele si principiile preluate in sist. moderne de drept in forma
pura.
