, ~

' . 1
Cartea a XVI-a "
J •

t •
. f • t I .I

·'
.96
Seneca îl salută pe dragul său ·Lucilius '
' .
~

1. Te superi şi te plîngi de ceva şi nu înţelegi că în toaţe

acestea nu este nimic rău, în afară de supărarea ta şi de plînsul
tău? Dacă mă întrebi, îţi spun că, după mine, singura nefericire
a omului e aceasta: el socoteşte că în natură există o nefericire.
Nu mă voi mai .suporta pe mine însumi în ziua în care nu voi
fi în stare să suport un necaz. O duc rău: este datul sorţii.
Sclâvii din casă îmi sînt bolnavi, d3.toriile mă apasă, casa stă
să se prăbuşească, s-au abătut pe capul meu nenorociri, pagube,
chinuri, spaime: sînt lucruri care se întîmplă. Ori, mai bine:
trebuiau să. se întîmple. Nu sînt întîiµplări, aşa era me!J.it. să fi~.
A .

2. Vrei să mă crezi? Iţi voi dezvălui acum gîndurile mele cele

mai ascunse; în toate împrejurările ce par să fie potrivnice şi
I • .

aspre, mă port astfel ·: nu mă supun zeului, ci sînt ~e acord cu

I I J

el, îl urmez din propria mea voinţă, şi nu pentru că sînt nevoit

să o fac. Orice se întîmplă_, eu voi primi fără să mă arăt trist
.
ori cu chipul încruntat; nu voi plăti niciun bir împotriva voinţei
mele. Tot ceea ce ne face să plîngem ori ne înspăimîntă este un
bir pe care-l plătim vieţii: nu spera; 4ragul meu Lucilills, să
fii scutit de el şi nici măcar să nu ceri asta. 3. Suferi de dureri
' I

la vezică, au sosit scrisori aducătoare de veşti proaste, ai avut

parte neîncetat de pagube - să mai adaug: te-ai temut pentru
'
viaţa ta. Cum aşa? Nu ştiai că, dorindu-ţi să ajungi la băttjneţe,l I

asta îţi doreai? Toate sînt neplăceri de care are parte din plin
o viaţă îndelungată, tot aşa cum un drum lung ,te umple ~e
praf, de noroi, de ploaie. 4. „Eu însă voiam să trăiesc, nu să am I
 126 EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS

toate acest~ necazuri ." Vorbele astea muiereşti nu stnt pe

măsura unui bărbat. Vezi cum vei primi urarea aceasta a mea:
ţi-o fac din tot sufletul şi cu gînd bun: zeii şi zeiţele să nu te
lase în seama sorţii f 5. Întreabă-te singur: dacă un zeu ţi-ar
da putinţa de a alege, ai vrea să trăieşti într-o piaţă, sau într-o
tabără militară? Chiar aşa, dragul meu Lucilius, a trăi înseamnă
a duce viaţă de soldat. Tocmai de aceea unii care sînt azvîrliţi
încoace şi încolo, siliţi să străbată în lung şi în lat drumuri
istovitoare şi primejdioase şi să înfrunte expediţii pline de
riscuri sînt oameni puternici şi cei dintîi dintre soldaţi; în
schimb, cei care lîncezesc în tihnă în vreme ce alţii se străduiesc
din greu sînt nişte păsăruici care îşi plătesc siguranţa cu preţul
I

dezonoarei lor. Rămîi cu bine. ' . , ~

I I

, O 'I ' I

'. .
97 .,
I'
'I

Seneca îl salută pe dragul său ·L ucilius >

1

· 1. Nu ai dreptate, dragul meu Lucilius, dacă pui doar în seama

veacului nostru păcatul destrăbălării, nepăsarea faţă de valorile
morale şi alte vicii pe care fiecare i le reproşează propriei sale
epoci: ' sînt ale oamenilor, nu ale timpurilor. Nu există nicio
epocă nevinovată, iar dacă vrei să treci în revistă desfrînarea,
secol după secol, vei vedea că, mi-e şi ruşine s-o spun, neruşinarea
cea mai mare a fost chiar în vremea· cînd a trăit Cato. 2. Nimeni
nu ar putea crede că banii au jucat un rol atît de important în
a
procesul în care fost acuzat Publius Clodius de adulter; n
' •r
comisese în timpul misteriilor, cu soţia lui Cezar, şi încălcase
riturile sacre ale unui sacrificiu care, aşa 'se spune, se cele.
brează în folosul poporului şi în care bărbaţii sînt îndepărtaţi
I • •

din spaţiul consacrat cu atîta determinare, încît sînt 'acoperite

cu o pînză chiar şi animalele de ·p arte bărbătească din picturi.
Cu toate acestea, judecătorii au fost plătiţi şi, ceea ce a fost
însă şi mai degradant decît această înţelegere, s-a cerut pe
~easupra necinstirea unor matroane şi a unor tineri de neam
nobil. 3. Vina a fost mai puţin gravă decît absolvirea de vină;
c~l acuzat de adulter a împărţit în jur adultere şi a putut fi
sigur de salvarea sa după ce i-a făcut pe judecători să fi~
 CARTEA A XVl·A li7

asemenea cu el însuşi. Iar aceasta s-a petrecut chiar în procesul

în care, ca sA nu mai spunem nimic altceva, unul dintre martori
era Cato. Voi da aici cuvintele lui Cicero 1, pentru că situaţia este
dincolo de putinţa de a înţelege. 4.2 „Îi chemă la sine, promise,
imploră, dâdu. Iar apoi - zei preabuni, ce nelegiuire! - cîţiva
dintre judecători au obţinut la tîrguială chiar nopţi petrecute
cu nişte femei anume şi favoruri de-ale unor tineri de neam
nobil." 5. De ce să dai vina pe preţul în bani? Răul mai mare
a fost cel din adaosuri. „Ţi-ar fi pe plac nevasta acelui om sever?
Este a ta. Ori a ăstuia plin de bani? Şi ea va fi a ta, am eu grijă.
Dacă nu·ţi face pe plac, poţi să mă condamni. Femeia aceea
chipeşă pe care o doreşti va veni la tine. Îţi promit o noapte
cu ea şi nu amin defel : într-un răstimp de trei zile3 îmi voi ţine
'promisiunea." Să împarţi adultere este mai grav decît să le
comiţi: înseamnă chiar să le implici pe respectabilele matroane.
6. Judecătorii lui Clodius ceruseră de la senat şi obţinuseră o
gardă care nu era necesară decît în cazurile în care se pro-
nunţa condamnarea; şi aşa, după absolvirea de vină, Catulus
le-a spus o vorbă de spirit: "De ce aţi cerut o gardă? De teamă
că vă vor lua banii?". Glume pline de haz, dar, între timp,
Clodius, care fusese mai înainte de proces un adulterin, iar în
timpul procesului devenise un codoş, a reuşit să scape de
condamnare făptuind acte mai mişeleşti decît cele pentru care
ar fi meritat-o. 7. După tine, a existat oare o corupţie mai mare
decît atunci cînd destrăbălarea nu putea fi ţinută în frîu de
riturile sacre şi nici de procese, iar într-o anchetă extraordinară,
impusă printr-un decret al senatului, au fost comise acte mai
grave decît cele aflate sub anchetă? Se cerceta dacă nu cumva
după comiterea unui adulter se putea rămîne în siguranţă: a
reieşit limpede că nu se putea fi în siguranţă fără un adulter.
8. Aceasta s-a petrecut în anii lui Pompei şi Cezar, ai lui
Cicero şi Cato, tocmai acel Cato în a cărui magistratură, după

1. Cicero, Epistulae ad Atticum, 1, 16, 5.

2. Codicele insereazâ aici trimiterea: CICERONIS EPISTVLARVM AD
ATI'ICVM LIBER I.
3. Termenul folosit în text are înţeles tehnic juridic: comperendinatio,
„amînare a pronunţării unei sentinţe pentru a treia zi de judecată".
 128
EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS

cite se povestesc, poporul nu a îndrăznit să ceară b .

· · FI .. ce 1e rAn a 1e
zc1ţe1 ora tn spectacole cu prostituate dezbrăcate: a1· zice
· cax
pe vremea aceea era mai multă severitate la spectatori decît
la judecători. Întîmplări de felul acesta au fost în trecut şi vor
mai fi încă şi în viitor: într-o cetate, stricăciunea poate înceta
uneori datorită impunerii unei discipline ori de teamă,
niciodată însă de la sine. 9. Nu trebuie aşadar să crezi că noi
am privit cu prea multă îngăduinţă desfrinarea şi nu am ţinut
seama de legi: tinerii noştri sînt cu mult mai chibzuiţi decît cei
de pe vremuri, cînd acuzatul tăgăduia în faţa judecătorilor
adulterul, iar judecătorii îl mărturiseau in faţa acuzatului,
cînd se săvîrşea o pîngărire pentru a celebra un proces, cînd
Clodius, elogiat tocmai pentru viciile de care se făcea vinovat,
făcea pe codoşul chiar în timpul apărării sale. Ar putea crede
cineva asta? Unul ce era condamnat pentru un adulter a fost
absolvit de vină datorită mai multor adultere.
10. Fiecare epocă îşi va avea propriii săi Clodii, nu toate
însă vor avea Catoni. Sîntem înclinaţi către mai rău, pentru că
nu ne pot lipsi nici îndrumătorul, nici tovarăşii şi, tot aşa,
pentru că stricăciunea merge singură înainte, fără îndrumător
şi fără tovarăşi. Calea viciului nu te face doar să aluneci în jos,
te prăvăleşte de-a dreptul ; mai există ceva ce îi face pe cei mai
mulţi dintre oameni de neîndreptat: în alte domenii, greşelile
îi umplu de ruşine pe cei ce le săvîrşesc, îi vatămă pe cei ce se
abat din drum, numai că greşelile vieţii par încîntătoare.
11. Cîrmaciul nu se bucură dacă barca i se răstoarnă şi nici
medicul, dacă bolnavul lui sfirşeşte în mormînt, ori avocatul,
dacă împricinatul pierde procesul din cauza apărării: în schimb,
toţi se veselesc de propriile lor nelegiuiri, unul e mulţumit de
adulterul său, la care l-a împins chiar dificultatea de a-l săvîrşi;
un altul, de o înşelăciune ori de un furtişag şi nu se simte
ruşinat de vina sa, decît dacă soarta i se întoarce împotrivă fi
nu mai are noroc. Pricina stă în proastele obiceiuri. 12. De
. altfel, ştii că simţul binelui se află, adînc, chiar în spiritele cele
mai nelegiuite şi că necinstea nu este necunoscută, ci trecută
cu vederea; toţi îşi ascund greşelile şi, chiar dacă au parte de
un final cu noroc, se bucură de roade numai pe ascum.
 CARTEA A XVI-A 129

Conştiinţa cea bunA, în schimb, doreşte să se arate şi să se facă

observa tă : netrebnicia se teme şi de întuneric. 13. Aşadar - cred
eu-, pe bună dreptate a spus Epicur: „Se întîmplă ca unul care
a greşit să rămînă ascuns, dar nu poa te fi sigur că ră mîne
ascuns"1, ori, dacă ţi se pare că înţelesul ţi-e mai limpede aşa :
„Celor vinovaţi nu le este de niciun folos să stea ascunşi, deoarece,
chiar dacă au noroc, nu au siguranţa că vor rămîne astfel".
Este adevărat, cel care săvîrşeşte un delict poate rămîne în
siguranţă , dar nu are linişte. 14. Nu cred că gîndul acesta,
astfel explicat, ar fi în contradicţie cu şcoala noastră. De ce?
Pentru că prima şi cea mai grea pedeapsă a celor vinovaţi este
chiar vina săvîrşită şi niciun păcat nu rămîne nepedepsit, oricît
ar îngrămădi norocul daruri peste el ori l-ar acoperi ori l-ar
apăra: pedeapsa constă în vina însăşi. Totuşi, la această
pedeapsă se adaugă şi se adună şi altele : teama neîncetată,
groaza şi nesiguranţa veşnică. De ce să eliberez netrebnicia de
acest chin? De ce să nu o ţin pentru veşnicie în nesiguranţă?
15. Noi nu sîntem de acord cu Epicur cînd spune că pentru
natură nimic nu este drept şi că trebuie să te fereşti de vină,
fiindcă nu poţi scăpa de teamă2 ; sîntem însă de acord cu el că
faptele rele aduc chinurile conştiinţei: chinul ei cel mai mare
este să fie sfişiată şi biciuită fără încetare de nelinişte şi să nu-l
poată crede pe cel ce îi promite liniştea. 'lbcmai aceasta este dovada,
dragă Epicur, că groaza noastră de crimă este naturală: toţi
cei vinovaţi se tem, chiar dacă se află în siguranţă. 16. Soarta
îi eliberează pe mulţi din temniţă, pe nimeni însă nu eliberează
de spaimă. De ce? Pentru că este înrădăcinată în noi aversiunea
faţă de o faptă pe care natura însăşi o condamnă. De aceea nici
cel ce stă ascuns nu e niciodată sigur că poate rămîne acolo:
conştiinţa îl acuză şi îl face să se dezvăluie sieşi. Traiul în
nelinişte este soarta celor vinovaţi. Multe greşeli scapă de
pedeapsa legii, de judecători, de pedepsele bine fixate: tocmai
de aceea ar fi grav pentru oameni dacă cei vinovaţi nu ar suferi
pe dată pedepse aspre din partea naturii şi dacă frica nu ar lua
pe dată locul pedepsei impuse. Rămîi cu bine.

1. Epicur, fr. 532 Usener.

2. Epicur, fr. 531 Usener.
 130
EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS

98
Seneca îl salută pe dragul său Lucilius
1. Niciodată să nu crezi că este fericit cel care depinde de
bunăstarea sa. Se sprijină pe temelii fragile şi se bucură de
bunuri care vin din afară: bucuria se duce tot aşa cum a venit.
În schimb, ceea ce se naşte în adîncurile fiinţei, în schimb, este
statornic şi trainic, creşte şi ne însoţeşte pînă la capăt:
celelalte bunuri, ţinute la mare preţ de mulţime, durează o zi.
„Cum aşa? Nu pot fi şi folositoare, şi plăcute?" Cine spune că
nu? Cu o singură condiţie însă: dacă ele depind de noi, şi nu
noi de ele. 2. Toate bunurile care sînt supuse sorţii devin
rodnice şi plăcute dacă cel ce le ţine în stăpînire se are şi pe
sine în stăpînire şi nu este în voia lucrurilor. Este o greşeală,
dragă Lucilius, să te gîndeşti că soarta te lasă să ai ceva bun
ori ceva rău: ea ne dă plămada pentru bine şi pentru rău şi
temeiurile a ceea ce va deveni pentru noi un rău ori un bine.
Spiritul este mai puternic decît orice soartă, rînduieşte de
la sine lucrurile într-o direcţie ori într-alta şi este cauza
propriei sale fericiri ori nefericiri. 3. Dacă este rău, le întoarce
pe toate în rău, chiar şi ceea ce părea să fie cu totul bun; dacă
este drept şi pur, îndreaptă relele sorţii, îndulceşte greutăţile
şi necazurile şi ştie să le îndure, primeşte belşugul cu recu.
noştinţă şi cumpătare, iar pe cele potrivnice le acceptă cu tărie
şi curaj. Numai că, fie că este înţelept şi se poartă mereu
cumpătat, fie că nu se încumetă niciodată mai presus de
propriile sale forţe, el nu va atinge niciodată acel bine deplin,
care nu cunoaşte ameninţare, dacă nu se ridică ferm împotriva
toanelor sorţii. 4. Dacă vei vrea să-i priveşti cu atenţie pe
alţii - judecata ne este mai limpede cînd nu e vorba de noi . .
ori pe tine însuţi, îţi vei da seama că trebuie să te împaci cu
acest gînd: dintre lucrurile dorite şi care fac plăcere, nimic nu
este de folos dacă nu eşti gata să înfrunţi nestatornicia
întîmplării şi a bunurilor pe care ea le aduce, dacă nu-ţi vei
repeta la fiecare necaz, iar şi iară, fără să te plîngi, cuvintele
acestea:
 CARTEA A XVI-A 131

Zeii altfel hotA.rirA 11

5. Ba chiar, pe Hercule, vreau să găsesc un vers mai puternic

şi mai potrivit pentru a-i da spiritului tău un bun sprijin: de
fiecare dată cind întîmplarea iţi trădează aşteptările, spune:
„Zeii mai bine hotărîră !" 2• Dacă cineva astfel îşi rînduieşte
spiritul, nimic nu-l ia prin surprindere. Se va purta însă astfel
doar dacă ia în consideraţie, mai înainte de a le pune în faptă,
toate urmările cu putinţă ale întîmplărilor din viaţa omului şi
se va bucura de fii, de soaţă, de bunuri de parcă nu ar trebui
să se bucure pe vecie şi nu ar fi nefericit să le piardă. 6. Este
cu totul nefericit spiritul ce-şi face griji pentru viitor şi simte
nenorocirea mai înainte de a se întîmpla, fiind frămîntat de
gîndul că bunurile de care se bucură nu vor dura pînă la
moarte; nu-şi va găsi nicicînd pacea şi, în aşteptarea viitorului,
va pierde bunurile prezentului, de care s-ar fi putut bucura.
Durerea pentru pierderea unui bun şi teama de a-l pierde sînt
totuna. 7. Numai că nu din acest motiv te sfătuiesc eu să fii
indiferent. Fereşte-te de toate relele de care te temi, aşteaptă-te
la tot ce înţelepciunea te îndeamnă să te aştepţi, veghează şi
îndepărtează de tine orice îţi poate face rău, cu mult înainte
de a ~e împlini. Pentru aceasta îţi va fi de mare folos încrederea
în tine însuţi şi un spirit gata să îndure orice nenorocire. Se
poate pune la adăpost de soartă cel care este în stare să o
suporte; de bună seamă, un om împăcat nu se lasă tulburat.
Nu există nimi<; altceva mai jalnic şi mai prostesc decît să te
temi înainte de a fi cazul: este o sminteală să o iei înaintea
propriilor tale necazuri. 8. La urmă, vreau să-ţi spun pe scurt
ceea ce cred eu şi să ţi-i descriu pe oamenii aceştia nefericiţi
şi împovăraţi de ei înşişi: nu au măsură nici în necazuri, nici
înainte de ele. Suferă mai mult decît trebuie cel care suferă
mai înainte de a avea de suferit: este şubred şi nu ştie să-şi
măsoare suferinţa, după cum nu ştie nici să o aştepte; cu
aceeaşi lipsă de măsură îşi închipuie că fericirea sa va fi veşnică,

1. Vergiliu, Eneida, 2, 428: lat. dis aliter uisum est.

2. Lat. di melius.
132 EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS

că. bunurile
.
pe care. „i le-a adus soarta nu vor fi d oar
. . veşn1
·cc ,
c1 vor ~t spor.1 ş1, ui_tind de nestatornicia a tot ce ţine de viaţa
oamen1lor, îşi promite, doar pentru el însuşi, daruri statornice
ale sorţii. 9. Mie mi se pare foarte aleasă vorba pe care
Metrodorus a spus-o în scrisoarea pe care i-a adresat-o surorii
lui care-şi pierduse un fiu cu o fire aleasă:

Orice bun al muritorilor este muritor. 1

El vorbeşte despre bunuri pe care şi le doresc toţi: căci adevă­

ratul bine, înţelepciunea şi vrednicia, nu moare niciodată, este
în siguranţă şi veşnic; aceasta este singura formă de nemurire
de care au parte oamenii. 10. Numai că oamenii sînt atît de
smintiţi şi uită atît de uşor care le este capătul spre care îi
împinge fiecare zi ce trece, încît se minunează cînd pierd ceva-
ei, care într-o zi vor pierde totul. Toate bunurile peste care
socoteşti că eşti stăpîn le ai cu tine, dar nu sînt ale tale; nu
există nimic sigur pentru cel ce este nesigur, nimic veşnic şi
care să dureze pentru cel ce este trecător. Este de neocolit, în
egală măsură, să-ţi pierzi viaţa şi să-ţi pierzi bunurile şi, dacă
înţelegem cu adevărat, tocmai aceasta este mîngîierea. Învaţă
să pierzi totul cu împăcare: trebuie să murim.
11. Ce ne poate fi de folos pentru a înfrunta aceste pierderi?
Iată ce: să ne amintim de bunurile pierdute şi să nu ne lăsăm
văduviţi de roadele lor. Ne-a fost luată stăpînirea asupra lor,
nu faptul de a le fi avut în stăpînire. Cu adevărat nerecunos.
cător este cel care, atunci cînd pierde ceva, nu se simte înda.
torat pentru că l-a avut. Cînd soarta ne răpeşte un bun, ne lasă
totuşi roadele folosirii lui, numai că noi îl pierdem cu totul
plîngînd fără rost după el. 12. Spune-ţi singur: „Niciunul dintre
relele acestea ce par înfricoşătoare nu este de nesuportat'.
Atîţia oameni au înfrînt ba un rău, ba altul: Mucius a înfrînt
focul, Regulus, tortura, Socrate, otrava, Cato, moartea pe care
şi-a dat-o sieşi cu sabia: să fim şi noi învingători peste ceva.
13. Pe de altă parte, aceste bunuri care, frumoase şi rodnice
în aparenţă, ademenesc mulţimile au fost adesea privite cu

1. Metrodorus, fr. 35 Koerte: lat. mortale est omne mortalium bonum.

 CARTEA A XVI -A 133

dispreţ de mulţi oameni. Fabricius, pe vremea cînd era general,

a refuzat bogăţia, iar cînd a fost cenzor a condamnat-o; Tubero
a considerat că sărăcia este demnă de el şi de Capitoliu atunci
cînd, folosindu-se de vase de lut pentru o cină oficială, a demon·
strat că se cuvine ca omul să fie mulţumit de ceea ce încă se
mai foloseşte în sacrificiile pentru zei. Tatăl lui, Sextius, care
prin rangul naşterii ar fi trebuit să-şi înceapă cariera politică,
a respins însărcinările şi nu a primit însemnele senatoriale pe
care i le oferea Iulius Caesar: înţelegea că tot ce se poate da,
se poate deopotrivă lua. Să împlinim şi noi măcar o faptă plină
de curaj, să devenim pildă pentru alţii. 14. De ce să ne plecăm?
De ce să fim disperaţi? 'lbt ceea ce a fost cu putinţă să se împli-
nească în trecut se poate face şi astăzi, numai să ne păstrăm
spiritul pur şi să trăim respectînd firea; cine se îndepărtează
de ea, va fi robul spaimei, al dorinţelor şi al întîmplării. Este
cu putinţă întoarcerea la calea cea dreaptă, este cu putinţă
regăsirea întregului: să-l redobîndim, ca să putem îndura orice
suferinţă a trupului şi să-i spunem sorţii: ,,Ai de-a face cu un
bărbat adevărat: dacă vrei să învingi, caută un altul".
15. *** 1 Cu discursuri de felul acesta şi altele deopotrivă se
molcomesc durerile rănii pe care, pe Hercule, eu, unul, doresc
să o oblojesc şi să o vindec, sau măcar să fac astfel încît să nu
se agraveze, ca să poată îmbătrîni odată cu prietenul nostru.
Dinspre partea lui însă, eu sînt liniştit; paguba este a noastră:
ne este smuls un bătrîn cu totul aparte. El a trăit îndeajuns
de mult şi nu mai voieşte să trăiască pentru sine, ci pentru cei
cărora le este de folos. 16. Pentru el, viaţa este un act de
generozitate: un altul, într-atîtea chinuri, i-ar fi pus deja
capăt; el consideră că este deopotrivă de necuviincios şi să te
refugiezi în moarte, şi să fugi de ea. „Cum aşa? Dacă împreju·
rarea îl împinge, nu-şi va părăsi viaţa?" De ce nu, dacă nu mai
este nimănui de folos, dacă nu-i mai rămîne nimic altceva decît
să sufere? 17. Aceasta înseamnă, dragul meu Lucilius, să înveţi

1. Editorii au încercat să explice trecerea bruscă la un alt subiect fie

printr-o lacună survenită în manuscrise (Muretus), fie printr-o eroare
care constă în alipirea a două epistole distincte (Hensc).
134 EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS

filozofia pe calea faptelor şi să te deprinzi cu atingerea realităţii:

văzînd ce curaj arată înţeleptul dinaintea morţii atunci cînd ea
se apropie, dinaintea durerii, atunci cînd îl cuprinde, să
învăţăm ce se cuvine să facem de la cei care fac. 18. Pînă acum
am încercat să explic dacă este cu putinţă să rezişti în faţa
durerii ori dacă moartea, odată sosită alături, poate îngenunchea
pînă şi spiritele măreţe. Ce nevoie mai este de cuvinte? Să
trecem la fapte: moartea nu îl face pe înţelept mai curajos în
faţa durerii, nici durerea nu-l face mai curajos în faţa morţii.
Şi împotriva uneia, şi împotriva celeilalte, el se sprijină numai
pe sine însuşi; îndură durerea cu răbdare, dar nu pentru că
are speranţa de a muri, şi moare de bunăvoie, nu pentru că
este sătul de durere: durerea o suportă, moartea şi-o aşteaptă.
Rămîi cu bine.

99
Seneca îl salută pe dragul său Lucilius
I

1. Îţi trimit scrisoarea pe care i-am scris-o lui Marullus cînd

şi-a pierdut fiul aflat la o vîrstă fragedă: se spunea că se poartă
cu slăbiciune. Nu am făcut ce se face de obicei şi nu am socotit
că trebuie să mă port cu el cu blîndeţe: merita mai degrabă
să-l cert decît să-l consolez. Trebuie să ai puţină îngăduinţă
faţă de cel ce a suferit o lovitură şi îşi suportă cu greu rana
adîncă: dacă însă cineva alege să plîngă, atunci se cuvine să
fie mustrat de îndată, ca să înveţe că şi lacrimile pot fi uneori
prosteşti.
2. Aştepţi o mîngîie~e? Vei primi în schimb dojană. Te porţi
cu atîta slăbiciune la moartea unui fiu: ce făceai dacă ip
pierdeai un prieten? Ţi-a murit un fiu în care, fiind încă micuţ,
îţi puseseşi speranţe nesigure: timpul pierdut este scurt.
3. Noi căutăm pricini de durere şi vrem, chiar pe nedrept, să
ne plîngem de soartă, de parcă nu ne-ar fi dat destule pricini
întemeiate pentru a plînge; dar, pe Hercule, îmi păreai a fi
îndeajuns de tare în faţa unor nenorociri adevărate, cu atît mai
mult în faţa acestor umbre ale nenorocirilor, care îi fac pe
oameni să geamă din obişnuinţă. Dacă ai fi pierdut un prieten-
 CARTEA A XVI-A 135

dintre toate pierderile, aceasta este cea ma~ grea -„ ar .fi trebu~t
să te bucuri că l-ai avut, mai degrabă dec1t să phngi că nu 11
mai ai. 4. Cei mai mulţi dintre oameni însă nu ţin seama de
felurile de bine pe care le-au primit, de bucuriile pe care le-au
încercat. Printre altele, durerea aceasta are şi meteahna că nu
este doar fără rost, ci şi un semn de nerecunoştinţă. Aşadar,
faptul de a fi avut cîndva un prieten cu un caracter ales a fost
fără urmări? Atîţia ani, atîtea momente de viaţă petrecute
împreună, atîtea învăţături adunate cu bucurie împreună nu
au slujit la nimic? Odată cu prietenul îţi îngropi şi prietenia?
Şi de ce te doare că I-ai pierdut, de vreme ce nu ţi-a folosit la
nimic faptul că l-ai avut? Crede-mă, cei mai mulţi dintre cei
pe care i-am iubit ne rămîn aproape, chiar dacă moartea ni i-a
luat; trecutul este al nostru şi numai ceea ce s-a petrecut se
află la adăpost. 5. Nu sîntem recunoscători pentru bunurile
primite pentru că ne punem speranţa în viitor, de parcă viitorul,
de .îndată ce soseşte, nu s-ar trasnforma grabnic în trecut. Cel
ce se bucură numai de prezent restrînge la foarte puţin darurile
vieţii: trecutul şi viitorul sînt izvor de plăcere, unul prin aştep­
tarea sa, celălalt, prin amintirea sa: cel dintîi este însă nesigur
şi poate chiar să nu se împlinească, în vreme ce al doilea nu
mai poate să înceteze de a fi existat. Este o sminteală să pierzi
cel mai sigur dintre felurile de bine! Să simţim mulţumire
pentru bucuriile din care deja ne-am înfruptat, ca nu cumva
spiritul nostru să le piardă pe toate, aşa cum un vas spart îşi
pierde conţinutul.
1
6. Sînt fără număr pildele de oameni care au celebrat fără
să verse o lacrimă funeraliile unor fii aflaţi la vîrsta adoles-
cenţei, care de la rugul funerar s-au întors în senat ori la înda-
toririle publice şi s-au ocupat de îndată de altceva. Pe bună
dreptate: întîi de toate, este fără rost să fii îndurerat dacă
durerea nu-ţi e de niciun folos; mai apoi, este nedrept să te plîngi
că i se întîmplă acum unuia ceva ce îi aşteaptă pe toţi; de
altfel, ceremoniile şi plînsetele sînt prosteşti, de vreme ce este
o distanţă foarte mică între cel pierdut şi cel care îl plînge. De
aceea, se cuvine să ne împăcăm, pentru că îi urmăm pe acelaşi
drum pe cei pe care i-am pierdut. 7. Uită-te cum trece timpul
 136
EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS ---...
în goană, gindeşte-te cit este de scurt drumul acesta pe care îl
parcurgem iute, alergînd, priveşte cum omenirea toată se
îndreaptă către aceeaşi ţintă, în scurte rătimpuri, chiar dacă
ele par lungi: cel despre care crezi că a dispărut înaintea ta,
de fapt ţi-a luat-o înainte. Şi tu trebuie să străbaţi drumul
acela; şi atunci, nu e o sminteală să-l plîngi pe cel ce ţi-a luat-o
înainte? 8. Poate cineva să plîngă din pricina unui fapt despre
care ştia că urmează să se petreacă? Ori poate că, dacă s-a
gîndit că un om ar putea fi nemuritor, a voit să se amăgească
singur? Plînge cineva pentru un fapt despre care el însuşi spune
că nu poate fi ocolit? Cine deplînge moartea cuiva, deplînge
faptul că este om. Sîntem cu toţii robi ai aceleiaşi sorţi; cine
se naşte, trebuie să moară. 9. Chiar dacă în răstimpuri diferite,
sfirşitul este acelaşi pentru toţi. Timpul pe care îl trăieşti din
prima pînă în ultima zi este felurit şi nesigur: lung chiar şi
pentru un copil, dacă iei seama la neplăceri, scurt chiar şi
pentru un bătrîn, dacă iei seama la iuţeala cu care se scurge,
Totul este nestatornic, înşelător şi mai capricios decît vremea
cînd este furtună; totul e răsucit şi se schimbă după toanele
sorţii: între atîtea întîmplări omeneşti de tot soiul, singura
certitudine este moartea; numai că toţi se plîng de singuru]
lucru care nu amăgeşte pe nimeni. .
10. "Dar a murit un copil." Încă nu am spus că este mai bine
dacă cineva moare grabnic; să trecem la cei ce îmbătrînesc: cit
de puţin au ei în plus faţă de un copil! Închipuie-ţi că îmbră­
ţişezi nesfirşirea timpului şi a universului, apoi compară infinitul
cu ceea ce numim noi viaţă de om: vei vedea cit e de scurtă viaţa
aceasta pe care noi dorim şi ne străduim să o prelungim. 11. Cit
din ea e ocupată de lacrimi, nenorociri? Cît ocupă moartea
dorită mai înainte de a veni, cît, boala, cit, spaima? Cit este
partea anilor fără experienţă ori a celor fără rost de la vremea
bătrîneţii? Jumătate din viaţă oricum o petrecem dormind
Adaugă la aceasta chinurile, suferinţele, primejdiile şi vei
înţelege că pînă şi dintr-o viaţă foarte lungă poţi trăi doar o
mică parte. 12. Cine îţi spune însă că nu o duce mai bine cel
ce se poate întoarce grabnic, care îşi încheie călătoria mai înainte
de a obosi? Viaţa nu este un bine, cum nu este nici un rău:
 CARTEA A XVI-A 137

cuprinde şi binele, şi răul. Aşa se face c~ acel .copil a p!e.rdut

numai riscul_ cert, de altfel - de a suferi mart nenoroc1n. Ar
fi putut deveni un om cumpătat şi înţelept, bine clădit datorită
grijii tale. Numai că ar fi putut deveni - şi acestea sînt îngri-
jorări bine întemeiate - deopotrivă cu mulţimea. 13. Priveşte la
tinerii aceia de neam ales pe care desfrînarea i-a aruncat în arenă;
priveşte la tinerii fără ruşine care îşi fac unul altuia pe plac;
nu trece nici măcar o zi fără să se îmbete, fără să se mînjească
de vreo mîrşăvie gravă; îţi va fi limpede că temerile sînt mai
mari decît speranţele. Nu-ţi adăuga singur motive de suferinţă
şi nu spori cu supărarea ta necazurile mărunte. 14. Nu te îndemn
să te străduieşti din răsputeri să te ridici: nu te socotesc atît
de rău încît să mă gîndesc că e nevoie să fac apel la toată vrednicia
ta pentru a înfrunta această împrejurare. Nu este o suferinţă,
este o închipuire: tu o transformi într-o suferinţă. Cu siguranţă,
filozofia ţi-a fost de mare ajutor dacă nu te laşi pradă plînsului
pentru un copil pe care doica îl cunoştea mai bine decît tatăl lui.
15. Cum? Să-ţi recomand oare acum asprimea şi să voiesc
să-ţi rămînă chipul împietrit pe toată durata funeraliilor, fără
să-ţi îngădui nici măcar o strîngere de inimă? Nu, nicidecum.
Este o cruzime, nu un semn de vrednicie să priveşti înmormîntarea
celor dragi ţie cu aceiaşi ochi cu care îi priveai pe cînd trăiau
şi să nu fii mişcat în momentul despărţirii de cei apropiaţi.
Gîndeşte-te însă că eu ţi-o interzic: unele reacţii nu pot fi con-
trolate; lacrimile te podidesc chiar dacă vrei să ţi le struneşti
şi, cînd se preling pe obraji, dau mîngîiere inimii. 16. Şi atunci?
Să le lăsăm să curgă, dar să nu le-o poruncim; se preling după
cum le-o cere emoţia, nu pentru a-i imita pe alţii. Să nu ne
sporim singuri tristeţea şi să nu o exagerăm luîndu-i pe alţii
drept pildă. Manifestarea făţişă a durerii cere mai mult efort
decît durerea însăşi: cîţi oameni sînt trişti doar pentru că se
plîng pe sine? Dacă se află prin preajmă oameni care să-i
asculte, se jeluiesc cu glas tare, în vreme ce, cînd sînt singuri,
stau liniştiţi şi tăcuţi: de-abia ce văd pe cineva, că şi încep
iarăşi să plîngă. Îşi lovesc capul cu mîinile (ar fi putut-o face
mai lesne cînd nimeni nu-i împiedica), se roagă să le vină
moartea, se rostogolesc pe pat: odată dispărut publicul, le dispare
 138
EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS

şi durerea.
.. d 17. Sîntem şi aici, ca şi în alte împreiu x • pe urmele
., rttn,
greşe In e a ne lua după pilda celor mulţi şi avem în vedere
nu ce se cuvine, ci ce se obişnuieşte. Ne îndepărtăm de natură,
ne lăsăm în grija mulţimii, care este întotdeauna un prost
sfătuitor, nesta„tornic fără limite în această privinţă, ca şi în
toate celelalte. 11 vede pe unul că îşi suportă cu curaj suferinţa?
ÎI numeşte necredincios şi crud. ÎI vede pe un altul că se prăbu. .
şeşte şi se aruncă peste un trup neînsufleţit, zice că se poartă
ca o muiere şi că e slab. 18. Se cuvine de aceea să supunem totul
raţiunii. Cea mai mare neghiobie este să încerci să-ţi faci un
nume din tristeţe şi să socoteşti că lacrimile sînt un lucru bun.
Există, cred eu, lacrimi în seama cărora înţeleptul se poate lăsa
şi lacrimi pe care nu şi le poate ţine în frîu. Iată în ce constă
. . ..
diferenţa. Vestea abia sosită a unei morţi t1mpur11 ne rasco„
"'

leşte, iar atunci cînd strîngem la piept trupul ce va ajunge din

braţele noastre direct pe rugul funerar, ne curg - printr-o lege
a firii- lacrimi din ochi, iar răsuflarea, sub apăsarea durerii, face
să ne tresalte tot trupul şi deodată cu el şi ochii, din care
ţîşnesc lacrimile, împinse de durerea dinăuntru. 19. Lacrimile
acestea ne cad din ochi fără să vrem, dintr-o apăsare lăuntrică.
În schimb, sînt de un alt fel lacrimile cărora le dăm frîu liber
dacă ne gîndim din nou la cei dragi nouă care nu mai sînt, iar
în tristeţea noastră apare o anumită dulceaţă cînd ne întoarcem
spre amintirea vorbelor lor frumoase, a plăcutei lor tovărăşii,
a iubirii lor pline de grijă, iar în clipa aceea ochii se umezesc
deopotrivă ca atunci cînd ne bucurăm. În seama acestor lacrimi
ne lăsăm, de cele dintîi sîntem înfrînţi. 20. Nu se cuvine totuşi
să le ţinem în frlu ori să le dăm drum ul pentru că lingă noi se
află cineva: prefăcătoria este un lucru de ruşine, fie într-un caz,
fie într-altul, căci lacrimile curg de la sine. Dar pot să se
prelingă pe obraji cu împăcare şi cumpănire; adeseori, fără
să-şi piardă ceva din prestigiu, înţeleptul a vărsat lacrimi
respectînd ceea ce e omenesc şi ceea ce se cuvine. 21. Este cu
putinţă, zic eu, să respecţi firea păstrîndu-ţi demnitatea. Am
văzut persoane ce meritau pe deplin respectul care, la
înmormîntarea celor dragi, purtau pe chip înscrisă iubirea, tări
vreo manifestare exterioară a doliului: fiecare gest izvora din
 CARTEA A XVI-A 139

sentimente sincere. Pină şi durerea îşi are prorpia sa cuviinţă;

înţeleptul se cuvine să o păstreze şi, ca în toate celelalte, există
o măsură şi în lacrimi: cei smintiţi însă sînt excesivi şi în
bucurie, şi în durere. 22. Primeşte cu împăcare tot ce nu poate
fi ocolit. Ce lucru ieşit din comun s-a petrecut, ce e aşa de
nemaipomenit? Cît de mulţi sînt cei care tocmai acum îşi au
ceremonia funerară, pentru cîţi oameni se pregătesc chiar acum
cele de trebuinţă înmormîntării, cîţi plîng după tine! Cînd te
gîndeşti că era doar un copil, gîndeşte-te că era un om, iar omul
nu are parte de certitudini - soarta nu-l duce întotdeauna la
bătrîneţe: îl abandonează după cum voieşte. 23. În rest, vorbeşte
adesea despre el, slăveşte-i amintirea cît de mult poţi: se va
întoarce mai ades în gîndurile tale dacă nu vei fi îndurerat:
nimeni nu stă cu plăcere lîngă un om trist, cu atît mai puţin
lingă tristeţe. Dacă i-ai ascultat vreodată cu plăcere vorbele,
vreo vorbă de duh de-a lui, fie ea şi copilărească, aminteşte-ţi-le
ades; spune-ţi fără şovăire că ar fi putut împlini speranţele pe
care tu, ca tată, le nutreai pentru el. 24. Să-i uiţi pe cei dragi
şi să le îngropi şi amintirea odată cu trupul, să plîngi cu
şuvoaie de lacrimi şi apoi să-i dai uitării - nu e pe măsura unui
spirit de om. Păsările, sălbăticiunile îşi iubesc în felul acesta
puii: iubirea lor este aprinsă şi oarecum violentă, dar, atunci
cînd i-au pierdut, iubirea se stinge cu totul. Aceasta este o
purtare nedemnă de un om înţelept: să păstreze amintirea,
dar să înceteze să mai plîngă. .
25. Nu sînt nicidecum de acord cu afirmaţia lui Metrodorus1,
că există o plăcere ce se înrudeşte cu tristeţea şi se cuvine să
A

ne-o însuşim în împrejurări de felul acesta. Iţi scriu aici chiar

cuvintele lui: <Culegere> de scrisori ale lui Metrodorus către
sora sa. Căci există o anumită plăcere înrudită cu durerea, <pe
care trebuie să o urmărim în această ocazie>2 • 26. Nu mă
îndoiesc nicidecum de părerea ta în această chestiune ; nimic
nu este mai necuviincios decît să urmăreşti plăcerea chiar în

1. Metrodorus, fr. 34 Koerte.

2. În limba greacă în text; editorii au întregit fragmentul transmis de
manuscrise: M11tpooc.Opou i:7ttatoÂ.6lv ouv<U'fCfffÎ\ > npo~ t1\ v ~e~v."' Eon v
' yap Jtooc; ÎlOOVÎ\ tj\ Â.Um:I OUrfEV<Î\c;. Tiv XPÎl 0EpEUElV l\Utci tOVtOV tOV l(Utpov> .
 140
EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS

durere şi să cauţi o bucurie chiar între lacrimi. Aceştia sînt oamenii

care ni se înfăţişează cu o severitate excesivă şi aruncă asupra
învăţăturilor noastre acuzaţia de asprime, pentru că noi
spunem că durerea ori nu trebuie defel primită în suflet, ori
trebuie alungată de îndată. Oare ce este mai incredibil ori mai
departe de omenesc decît să nu fii îndurerat la pierderea unui
prieten ori să porneşti în căutarea plăcerii chiar în durerea pe
care o simţi? 27. Învăţătura noastră este morală: după ce am
vărsat cîteva lacrimi şi apăsarea sentimentelor s-a ogoit, ca să
spun aşa, nu se cuvine să ne lăsăm în seama durerii. Cum aşa?
Tu vrei să se amestece plăcerea şi durerea? Tot aşa îi liniştim
pe copii cu o prăjiturică, tot aşa le dăm lapte sugarilor care
plîng. Nici măcar atunci cînd fiul tău arde pe rug şi prietenul
tău îşi dă ultima suflare nu recunoşti că plăcerea se stinge, dar
vrei să aţîţi durerea? Este mai moral să alungi durerea din
suflet ori să primeşti plăcerea chiar la sînul durerii? „Să primeşti?",
zic; ba chiar să o cauţi în durere. 28. „Există plăcere", spun ei,
"chiar în tristeţe". Afirmaţia aceasta o putem face noi, nu voi.
Voi cunoaşteţi un singur fel de bine, plăcerea, şi un singur fel
de rău, durerea: ce înrudire poate fi între bine şi rău? Închipuie-~
însă că este una : o descoperim tocmai acum? Şi scrutăm
durerea pentru a vedea dacă are în ea ceva plăcut şi voluptuos?
29. Leacurile care sînt benefice pentru anumite părţi ale trupului
nu pot fi folosite pentru altele, pentru că sînt dăunătoare şi
nepotrivite, iar ceea ce este benefic fără a aduce atingere
cuviinţei devine necuviincios în locul în care este rana: nu ţi-e
ruşine să lecuieşti o durere cu o plăcere? Rana aceasta merită
să fie vindecată cu un leac mai aspru. Aminteşte-ţi mai degrabă
că cel care a murit nu simte niciun fel de rău: dacă îl simteI
atunci nu este mort. 30. Nimic nu poate provoca suferinţi
cuiva care nu mai există; ţi-o repet: dacă suferă, este viu.
Gîndeşti că cineva poate suferi mai mult pentru că nu este ori
pentru că încă mai este? Şi nici nu poate suferi din pricina
faptului că nu mai este (are oare un fel de a simţi nimicul?)
şi nici din pricina faptului că este, pentru că, în acest caz, a
s~ăpat de neajunsul cel mai mare al morţii: a nu fi. 31. DacA
cineva este înlăcrimat şi îşi plînge fiul care a murit la începutul
 CARTEA A XVI-A 141

copilăriei, să-i spunem aşa: noi toţi, tineri şi bătrîni , prin viaţa
noastră - care este scurtă în comparaţie cu cea a universului-
sîntem deopotrivă. cu el. Din timpul întreg, noi avem parte de
ceva ce este mai puţin decît ceea ce numim „cel mai puţin",
pentru că cel mai puţin este totuşi o parte : viaţa noastră este
aproape un nimic; şi totuşi, smintiţii de noi, facem planuri care
se întind pînă departe.
32. Îţi scriu acestea nu pentru că tu aştepţi de la mine un
leac atît de întîrziat (sînt încredinţat că ţi-ai spus deja singur
tot ce vei citi aici), ci ca să te dojenesc pentru acea clipă de
şovăire în care te-ai abătut de la tine însuţi, să te stîrnesc să-ţi
faci curaj împotriva sorţii şi să priveşti la toate loviturile ei nu
ca la ceva ce se poate întîmpla, ci ca la ceva sigur. Rămîi cu
bine.

100
Seneca îl salută pe dragul său Lucilius
1. Îmi scrii că ai citit cu mare interes cărţile lui Fabianus
Papirius despre politică 1 , dar că aşteptările ţi-au fost înşelate;
apoi, uitînd că e vorba de un filozof, le critici forma. Să zicem
că este aşa cum spui tu şi că îşi aşterne vorbele fără vreo arhi-
tectură anume. Mai întîi, stilul acesta este oarecum atrăgător,
este frumuseţea unei proze care curge lin; după mine, a curge
şi a izbucni năvalnic la suprafaţă sînt două lucruri foarte
diferite. Adaugă la aceasta faptul că e o mare deosebire între
cele ce urmează a fi spuse: 2. mie mi se pare că Fabianus îşi
revarsă elocinţa fără a o lăsa totuşi în voia ei; este o elocinţă
bogată, cumpănită şi, cu toate acestea, îşi are propriul său
avînt. Îşi dezvăluie pe dată spontaneitatea şi îşi demonstrează
prezenţa. Să zicem însă că ai dreptate: intenţia lui Fabianus
era să pună rînduială în deprinderi, nu în cuvinte, şi a scris
pentru spirit, nu pentru urechi. 3. Iar apoi, dacă l-ai fi auzit
vorbind, nu ar fi trebuit să iei seama la detalii, fiind cu totul
prins de esenţa discursului; îndeobşte, ceea ce place mai mult

1. Lat. Ciuilia.
142 EPISTOLE CĂTRE LUClLIUS

în avîntul oratorului se pierde odată ce e scris. Este însă mare

lucru ca o operă să atragă de la bun început atenţia celui care
citeşte, chiar dacă mai apoi, la o cercetare mai amănunţită, se
vor găsi neajunsuri. 4. Dacă vrei să ştii ce cred, îţi voi spune
că preţuieşte mai mult cel care smulge o judecată favorabilă
decît cel care o meri tă; chiar dacă îmi dau seama că acesta din
urmă este pe un teren mai sigur, ştiu că poate nutri speranţe
mai îndrăzneţe pentru izbînzi viitoare. Nu este bine ca elocinţa
unui filozof să fie pretenţioasă: dacă cineva se îngrijeşte de
cuvinte, nu poate fi viguros şi ferm, nu se poate pune pe sine
la încercare. 5. Fabianus nu era neglijent cu forma discursului
său, ci nu avea această preocupare. Nu vei găsi la el nimic
josnic: cuvintele sînt alese, nu căutate, nu le răsuceşte înţelesul
folosindu-]e în accepţiuni ce contravin uzului obişnuit, după
moda de acum, şi, chiar dacă sînt luate din limbajul comun,
sînt pline de eleganţă. Înţelesul este nobil şi înalt, fiind exprimat
mai degrabă într-un fel difuz, fără să fie redus la sentinţe.
Putem găsi acolo unele elemente în plus, nişte fraze care nu
sînt bine construite, vreun detaliu lipsit de eleganţa care se
poartă azi: în întregul operei însă nu vei găsi gînduri mărunte
ori lipsite de conţinut. 6. O casă, chiar dacă nu are tot soiul de
marmuri, surse de apă prin toate dormitoarele, aşa-numita
cameră a săracului 1 şi tot ceea ce luxul, nemaimulţumindu-se
cu podoabele simple, pune laolaltă, este totuşi - cum se spune-
o casă bună.
De altfel, părerile legate de stil sînt contrare: unii vor ca
frumuseţea să provină din simplitate, altora le place asprimea
aşa încît, dacă vreo frază a ieşit prea melodioasă, cu bună
ştiinţă o strică şi o desfac în fragmente, pentru a o face surprin·
zătoare. 7. Citeşte-l pe Cicero: stilul lui este unitar, urmează
un ritm lent, este dulce, dar fără a fi în vreun fel excesiv. În
schimb, stilul lui Asinius Pollio este aspru, inegal şi se frînge
cînd te aştepţi mai puţin. Într-un cuvînt, la Cicero periodul se
încheie, la Pollio se întrerupe, cu puţine excepţii, în care se
simte că a impus un ritm anume şi un model unic. ;

1. Lat. pauperis cella.

 CARTEA A XVI-A 143

8. Pe lingă acestea, spui că ţi se pare că la Fabianus totul

este umil şi prea puţin elevat: după. mine, acesta este un defect
care îi lipseşte. Expresiile lui nu sînt umile, ci impăcate şi se
nasc dintr-o stare de spirit plină de linişte şi seninătate; nu
sînt de nivel slab, ci sînt limpezi. Sînt lipsite de vigoare ora-
torică, de acea putere de a şoca, pe care o reclami tu, şi de întor-
săturile neaşteptate care surprind; dar întregul - după ce i-ai
înţeles eleganţa - este frumos . Elocinţa lui este lipsită de
măreţie, dar conferă demnitate. 9. Dă-mi vreun exemplu de
autor pe care să-l punem înaintea lui Fabianus. Cicero, ale
cărui cărţi menite filozofiei sînt aproape deopotrivă de nume-
roase ca şi cele ale lui Fabianus; da, sînt de acord, dar dacă
cineva este mai prejos de un uriaş, nu este prin aceasta mai
mărunt. Asinius Pollio: bine; îţi răspund însă : să te afli pe
locul al treilea într-un domeniu atît de amplu este totuna cu
a te distinge. Îmi aduci acum numele lui Titus Livius: a scris
şi dialoguri care pot fi considerate istorice şi filozofice, precum
şi cărţi pur şi simplu filozofice. Îi fac şi lui loc. Vezi bine însă
cîţi autori Iasă în urmă cel care este întrecut de nu mai mult
de trei, neobişnuit de elocvenţi.
10. Cu toate acestea, Fabianus nu este strălucit în toate:
elocinţa lui nu este plină de vigoare, deşi este înaltă; nu este
puternică şi năvalnică, deşi curge bine; nu este pătrunzătoare,
deşi e limpede. „Cuvintele lui", spui tu, „ar fi trebuit să se
îndrepte cu mai multă asprime împotriva viciilor, cu mai mult
curaj, împotriva primejdiilor, cu mai multă trufie, împotriva
sorţii, cu mai mult spirit de luptă, împotriva ambiţiei. Aş vrea
să fi condamnat desfrînarea, să fi demascat pofta, să fi înfrînt
violenţa. Să fi avut în el vehemenţa oratoriei, măreţia tragediei,
delicateţea comediei". Tu ai fi vrut ca Fabianus să se aplece
asupra unui lucru de mică însemnătate; cuvîntul; el s-a dedicat
măreţiei acestui subiect şi a lăsat deoparte elocinţa ca pe o
umbră, fără să se îngrijească de ea. 11. Fără îndoială, elemen- .
tele individuale sînt însă prea puţin cercetate în profunzime şi
abia legate între ele; nu toate cuvintele au puterea de a incita
şi de a împunge, recunosc. Multe expresii trec nebăgate în seamă,
fără să mişte, iar discursul curge uneori fără vlagă; fiecare pagină
 144 EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS

însă este clară şi poţi parcurge pasaje lungi fără să te plictiseşti.

În sfirşit, vei înţelege cu limpezime că el a simţit tot ce a scris.
Vei înţelege că nu a voit să-ţi facă pe plac, ci să te facă să
înţelegi ce îi era lui pe plac. Opera, în întregul ei, este menită
să te facă mai bun, să -ţi educe spiritul; nu caută aplauzele.
12. Sînt sigur că scrierile lui sînt de acest fel, cu toate că,
departe de a le cunoaşte bine, abia mi Ie mai amintesc, iar
trăsăturile lor nu-mi sînt adînc întipărite în spirit, aşa cum se
întîmplă după o lectură recentă, ci mi le aduc aminte în mare:
sînt rodul unei întîlniri îndepărtate în timp; pe vremea cînd
îl ascultam vorbind, mi se părea că discursurile lui sînt nu
îmbinate strîns, ci consistente - adică în stare să înalţe un
tînăr cu un caracter moral şi să-l împingă să se ia la întrecere,
dîndu-i bune speranţe că îşi va putea învinge modelul: iar
aceasta mi se pare o încurajare cu mari foloase. Căci cel care
trezeşte în tineri dorinţa de a-l imita,.. întru totul îi îndepăr-
tează, luîndu-le speranţa de a reuşi. In rest, elocinţa lui era
îmbelşugată şi strălucită în întregul ei, chiar dacă elementele
componente nu erau deosebit de preţioase. Rămîi cu bine.

..
•
„
..

'