colecție coordonată de Laura Câlțea

SUZZANE COLLINS (n. 1962) scrie în principal pentru publicul tânăr și

pentru adolescenți, fiind cunoscută mai ales pentru seria de succes
„Jocurile foamei”. În 2003 a debutat cu romanul pentru copii Gregor
Pământeanul, primul dintre cele cinci volume ale seriei „Cronici din
Subpământ”. Cartea a intrat imediat în atenția publicului și a criticilor de
specialitate, fiind distinsă cu numeroase premii în Statele Unite și în
Marea Britanie.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
COLLINS, SUZANNE
Gregor și Profeţia depre Năpastă / Suzanne Collins; trad.: Mihaela Buruiană.– București: Nemira
Publishing House, 2018
ISBN print: 978-606-43-0198-7
ISBN epub: 978-606-43-0274-8
ISBN mobi: 978-606-43-0275-5

I. Buruiană, Mihaela (trad.)

821.111

Suzanne Collins
GREGOR AND THE PROPHECY OF BANE
Copyright © 2004 by Suzanne Collins.
All rights reserved.
Published by arrangement with Scholastic Inc., 557 Broadway, New York, NY 10012, USA.

© Nemira, 2018
Coperta: Cristian Florescu, Laura Câlțea, Ana NICOLAU
Ilustrația copertei: Tudor Popa
Redactor: Irina CERCHIA
Lector: Viorica DUMITRENCO
Tehnoredactor: Alexandru CSUKOR
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict
interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
 CUPRINS

Despre autor
Partea întâi - Misiunea
Capitolul 1
Capitolul 2
Capitolul 3
Capitolul 4
Capitolul 5
Capitolul 6
Capitolul 7
Capitolul 8
Capitolul 9
Partea a doua - Vânătoarea
Capitolul 10
Capitolul 11
Capitolul 12
Capitolul 13
Capitolul 14
Capitolul 15
Capitolul 16
Capitolul 17
Capitolul 18
Partea a treia - Dedalul
Capitolul 19
Capitolul 20
Capitolul 21
Capitolul 22
 Capitolul 23
Capitolul 24
Capitolul 25
Capitolul 26
Capitolul 27
Mulțumiri
Note
Pentru Cap
PARTEA ÎNTÂI

MISIUNEA
 CAPITOLUL 1

Când Gregor a deschis ochii, a avut impresia clară că cineva îl privea.

S-a uitat în jur, în cămăruța lui, încercând să rămână cât mai nemișcat.
Tavanul era gol. Nimic pe șifonier. Apoi l-a văzut stând pe pervaz,
imobil, cu excepția tremurului delicat al antenelor. Un gândac de
bucătărie.
– O cauți cu lumânarea, i-a zis el încet gândacului. Vrei să te vadă
mama?
Gândacul și-a frecat antenele una de alta, dar nu a încercat să fugă.
Gregor a oftat. A întins mâna după un borcan vechi de maioneză în care
își ținea creioanele, l-a golit pe pat și, cu o singură mișcare rapidă, a prins
gândacul sub el.
Nici măcar nu a trebuit să se ridice. Dormitorul lui nu era chiar un
dormitor. Probabil fusese gândit ca un fel de spațiu de depozitare. Patul
de o persoană era îngrămădit în el, așa că seara, din prag, Gregor se târa
direct spre pernă. Pe peretele opus patului era o firidă mică, în care
încăpea doar un șifonier îngust, ale cărui sertare se deschideau numai
vreo douăzeci de centimetri. Gregor trebuia să-și facă temele stând
turcește pe pat, cu o placă pe genunchi. Și nu avea ușă. Dar Gregor nu se
plângea. Avea o fereastră care dădea spre stradă, tavanul era drăguț și
înalt și aici se bucura de mai multă intimitate decât toți ceilalți din
apartament. Nimeni nu venea de obicei în camera lui… dacă nu puneai
la socoteală gândacii.
 Chiar așa, ce tot aveau gândacii ăștia în ultima vreme? Întotdeauna
erau câțiva în apartament, dar acum părea că, de fiecare dată când se
întorcea, mai zărea unul. Nu fugeau. Nu încercau să se ascundă. Doar
stăteau acolo… privindu-l. Era ciudat. Și nu era ușor să-i țină în viață.
Cu o vară în urmă, când un gândac imens se sacrificase ca să o salveze
pe surioara lui de doi ani, Boots, la câțiva kilometri sub orașul New York,
jurase să nu mai omoare niciodată astfel de gângănii. Însă, dacă le vedea
mama lui, aoleu, o încurcau! Gregor trebuia să le scoată din apartament
înainte ca radarul ei de gândaci să intre în funcțiune. Când era cald afară,
doar îi prindea și le dădea drumul pe ieșirea de urgență. Dar acum, în
decembrie, îi era teamă că gângăniile aveau să înghețe, așa că în ultima
vreme încercase să le îndese cât mai adânc în coșul de la bucătărie. Se
gândea că acolo aveau să fie fericiți.
Gregor a împins gândacul de pe marginea pervazului în sus, pe
peretele borcanului de maioneză. S-a furișat pe hol, pe lângă baie, pe
lângă dormitorul pe care îl împărțeau Boots, sora lui de șapte ani, Lizzie,
și bunica, și apoi în camera de zi. Mama lui plecase deja. Probabil luase
tura de dimineață la cafeneaua în care servea la mese în weekenduri.
Lucra cu normă întreagă ca recepționeră la un dentist în timpul
săptămânii, dar în ultimul timp avuseseră nevoie de fiecare bănuț.
Tatăl lui Gregor stătea întins pe canapeaua extensibilă. Nici când
dormea nu stătea nemișcat. Degetele îi zvâcneau și, din când în când,
trăgeau de pătură, în timp cel el bolborosea încet. Tatăl lui, bietul lui
tată…
După ce fusese ținut prizonier de niște șobolani imenși și malefici mult
sub New York City, mai bine de doi ani și jumătate, tatăl lui devenise o
epavă. Cât stătuse în Subpământ, după cum îl numeau locuitorii acestuia,
fusese înfometat, privat de lumină și abuzat fizic în feluri despre care nici
nu voia să vorbească. Era chinuit de coșmaruri și, uneori, chiar și când
era treaz distingea cu greu iluzia de realitate. Era și mai rău când avea
febră, și asta se întâmpla des, pentru că, în ciuda vizitelor dese la doctor,
nu putea să scape de o boală ciudată pe care o adusese din Subpământ.
Înainte să cadă după Boots prin grătarul de canalizare din spălătorie și
să ajute la salvarea tatălui său, Gregor crezuse întotdeauna că, odată ce
familia lui se va reuni, totul avea să fie simplu. Era de o mie de ori mai
bine acum, cu tatăl lui întors acasă, Gregor știa asta. Dar nici simplu nu
era.
Gregor s-a dus tiptil în bucătărie și a strecurat gândacul în coșul de
gunoi. A pus borcanul pe masă și a observat că pe aceasta nu se afla
nimic. În frigider erau o cutie de lapte, o sticlă de suc de mere, în care
mai rămăsese cam de un pahar, și un borcan de muștar. Gregor și-a făcut
curaj și a deschis dulapul. Jumătate de felie de pâine, niște unt de arahide
și o cutie de cereale. A scuturat cutia de cereale și a răsuflat ușurat. Era
destulă mâncare pentru mic dejun și cină. Și, cum era sâmbătă, Gregor
nici nu trebuia să mănânce acasă. Se ducea să o ajute pe doamna
Cormaci.
Doamna Cormaci. Era ciudat cum, în doar câteva luni scurte, aceasta se
transformase din vecina băgăcioasă într-un fel de înger păzitor. La puțin
timp după ce Gregor, Boots și tatăl lor se întorseseră din Subpământ, se
întâlnise cu ea pe hol.
– Și unde ai fost, domnule? îl întrebase ea. Că ai băgat tot blocul în
sperieți.
Gregor îi spusese povestea asupra căreia toată familia se pusese de
acord: în ziua în care dispăruse din spălătorie, o dusese pe Boots la locul
de joacă pentru câteva minute. Acolo se întâlniseră întâmplător cu tatăl
lor, care tocmai se ducea să-și viziteze un unchi bolnav în Virginia și voia
să ia copiii cu el. Gregor crezuse că tatăl lui o anunțase deja pe mama, iar
tatăl lui crezuse că Gregor o sunase. Abia când se întorseseră își dăduseră
și ei seama ce criză provocaseră.
– Pfff! făcuse doamna Cormaci, privindu-l sever. Credeam că tatăl tău
locuiește în California.
– Păi, a locuit acolo, dar acum stă iar cu noi, răspunsese Gregor.
– Înțeleg, spusese doamna Cormaci. Deci, asta e varianta ta?
Gregor încuviințase din cap, știind că era o poveste destul de cusută cu
ață albă.
– Pfff! pufnise doamna Cormaci din nou. Ei, dacă aș fi în locul tău, eu
aș mai lucra la ea.
Și plecase fără alte comentarii.
Gregor crezuse că era supărată pe ei, dar, după câteva zile, aceasta
venise la ușa lor cu o prăjitură cu cafea.
– I-am adus tatălui tău o prăjitură cu cafea, spusese ea. Așa, de bun-
venit acasă. E aici?
 Gregor nu intenționase să o lase să intre, dar tatăl lui strigase cu o voce
falsă, veselă:
– E cumva doamna Cormaci?
Așa că aceasta dăduse buzna înăuntru cu tot cu prăjitură. La vederea
tatălui – numai piele și os, cu părul alb, cocoșat pe canapea – se oprise
brusc. Dacă avusese de gând să-l interogheze, în momentul acela
renunțase. În schimb, făcuse câteva observații despre vreme și apoi
plecase.
După aceea, într-o seară, la vreo câteva săptămâni de la începerea
școlii, mama lui venise cu o veste.
– Doamna Cormaci vrea să te angajeze ca să o ajuți în fiecare sâmbătă,
spusese ea.
– Să o ajut? întrebase Gregor suspicios. La ce?
Nu voia să o ajute pe doamna Cormaci. Aceasta avea să-i pună o
mulțime de întrebări și probabil să-i citească viitorul în cărțile de tarot
și…
– Nu știu. Să o ajuți prin casă. Nu ești obligat, dacă nu vrei. Dar m-am
gândit că ți-ar prinde bine să faci niște bani de buzunar, îi spusese mama
lui.
În clipa aceea, Gregor știuse că avea să se ducă, dar nu pentru banii de
buzunar, de filme, de cărți de benzi desenate sau de alte lucruri, ci ca să
folosească banii aceia pentru familia lui. Pentru că, chiar dacă tatăl lui era
acasă, nu avea nicio șansă să se întoarcă la slujba de profesor de științe.
Nu ieșise din apartament decât de câteva ori, ca să se ducă la doctor. Toți
șase trăiau din ce reușea să câștige mama lui. Și cu facturile medicale, și
cu ce le trebuia la școală, și cu hainele, și mâncarea, și chiria și orice
altceva îți trebuia ca să trăiești, abia se descurcau de pe o zi pe alta.
– La ce oră vrea să mă duc? întrebase Gregor.
– A zis că pe la zece ar fi bine, răspunsese mama lui.
Nici în sâmbăta următoare, din urmă cu câteva luni, nu era prea multă
mâncare în casă, așa că Gregor dăduse pe gât câteva pahare cu apă și se
dusese la doamna Cormaci. Când aceasta deschisese ușa, aroma bogată a
ceva minunat îl lovise în plin, lăsându-i gura apă atât de tare încât fusese
nevoit să înghită înainte să salute.
– A, bun, ai ajuns! spusese doamna Cormaci. Hai după mine!
Simțindu-se stânjenit, Gregor o urmase în bucătărie. Pe aragaz
bolborosea o oală imensă cu sos. În alta erau tăiței de lasagna. Blatul era
acoperit cu mormane de legume.
– Are loc o strângere de fonduri la biserică în seara asta și eu am zis că
aduc lasagna. Nu mă întreba de ce.
Doamna Cormaci vărsase câteva polonice de sos într-un castron,
înfipsese o bucată mare de pâine în el, îl trântise pe masă și îl împinsese
pe Gregor pe un scaun în fața lui.
– Gustă!
Gregor se uitase la ea nesigur.
– Gustă! Trebuie să știu dacă e bun ca să-l servesc acolo, insistase
doamna Cormaci.
Băiatul înmuiase pâinea în sos și luase o înghițitură. Era așa de bun că
îi dădeau lacrimile.
– Mamăăă! spusese el după ce înghițise.
– Nu-ți place. E revoltător. Ar trebui să arunc toată oala și să mă duc să
cumpăr sos de la magazin, zisese doamna Cormaci.
– Nu! strigase Gregor alarmat. Nu, e cel mai bun sos pe care l-am
gustat vreodată!
Doamna Cormaci trântise o lingură pe masă, lângă el.
– Atunci mănâncă și spală-te pe mâini cu săpun, pentru că ai de tăiat
legume.
După ce înfulecase sosul și pâinea, fusese pus să toace mormane de
legume, pe care doamna Cormaci le călea în ulei de măsline. Apoi,
amestecase ouă și mirodenii cu brânză ricotta. Întinseseră împreună
straturi de tăiței mari, lați, brânză și sos și legume în trei tăvi enorme. O
ajutase să spele tot, apoi doamna Cormaci anunțase că era vremea
prânzului.
Mâncaseră sendvișuri cu salată de ton în sufragerie, timp în care
aceasta îi povestise despre cei trei copii ai ei, care erau mari acum și
locuiau în state diferite, și despre domnul Cormaci, care murise în urmă
cu cinci ani. Gregor și-l amintea vag drept un bărbat de treabă care îi
dădea monede de douăzeci și cinci de cenți și, o dată, un cartonaș de
baseball.
– Nu trece nicio zi fără să mă gândesc la el, îi mărturisise doamna
Cormaci.
Apoi adusese un chec.
 După prânz, Gregor o ajutase să facă ordine într-un dulap și cărase
câteva cutii până jos, în boxa ei. La ora două, doamna Cormaci îl
anunțase că treaba era gata. Nu îl întrebase decât dacă îi place la școală. Îl
trimisese acasă cu patruzeci de dolari, o haină de iarnă care fusese a fetei
ei în copilărie și o caserolă de lasagna. La obiecțiile lui, ea îi spusese
numai:
– Nu pot să duc trei lasagna la strângerea de fonduri. Ceilalți duc două.
Dacă intru acolo cu trei, toată lumea o să creadă că mă dau mare. Și ce?
Să o mănânc eu? Cu colesterolul meu? Ia-o! Mănânc-o! Du-te! Ne vedem
sâmbăta viitoare.
Și i s-a închis ușa în nas.
Era prea mult! Totul. Dar putea să-i facă o surpriză mamei lui și să
cumpere de mâncare și poate și niște becuri, pentru că se arseseră trei
veioze din casă. Lizzie avea nevoie de o haină. Iar lasagna… cumva, asta
era partea cea mai bună. Brusc, simțise nevoia să bată la ușă și să-i spună
doamnei Cormaci adevărul despre Subpământ și despre tot ce se
întâmplase și să-și ceară scuze că o mințise. Dar nu putea…
Gregor a revenit cu picioarele pe pământ când Lizzie a intrat în
bucătărie îmbrăcată în pijamale. Era mică pentru vârsta ei, dar
îngrijorarea de pe chipul ei o făcea să pară mai mare de șapte ani.
– Avem ceva de mâncare azi?
– Sigur, o grămadă, a spus Gregor, încercând să nu arate că și el își
făcuse griji. Uite, mâncați voi cerealele astea la micul dejun și sendvișuri
cu unt de arahide la prânz. Vă pregătesc eu cerealele acum.
Lizzie nu avea voie să umble la aragaz, dar a deschis dulapul cu
castroane. A numărat patru și apoi a ezitat.
– Tu mănânci sau…?
– Neah, nici măcar nu mi-e foame în dimineața asta, a zis el, deși îi
ghiorăiau mațele. Oricum mă duc s-o ajut pe doamna Cormaci.
– Mergem să ne dăm cu planșa mai târziu? a întrebat ea.
Gregor a aprobat din cap.
– Îhî. Vă duc pe tine și pe Boots în Central Park. Dacă tata se simte
bine.
Găsiseră o planșă pntru derdeluș, din plastic, la gunoi. Avea o
crăpătură mare, dar tatăl lor îl reparase cu bandă adezivă. Gregor tot
promitea de o săptămână că își duce surorile la derdeluș. Dar dacă tatăl
lui avea febră, cineva trebuia să stea acasă cu el și cu bunica lui, care, în
cea mai mare parte a timpului, își imagina că era la ferma familiei, în
Virginia. Iar febra lovea de obicei după-amiaza.
– Dacă nu se simte bine, stau eu acasă. Poți să te duci cu Boots, a spus
Lizzie.
Gregor știa că abia aștepta și ea să meargă. Avea numai șapte ani. De
ce trebuia să fie așa de grea viața pentru ea?
În următoarele câteva ore, Gregor a ajutat-o pe doamna Cormaci să
pregătească niște caserole mari, de sticlă, cu cartofi gratinați, să-și
lustruiască ciudata colecție de ceasuri antice și să-și scoată din debara
decorațiunile de Crăciun. Când l-a întrebat pe Gregor ce speră să
primească de Crăciun, el doar a ridicat din umeri.
Înainte să plece de la ea cu banii și cu un castron mare de cartofi
gratinați, doamna Cormaci i-a dat ceva minunat. O pereche de bocanci
vechi, care-i aparținuseră fiului ei. Erau puțin uzați și cam mari de el,
însă păreau rezistenți și impermeabili și se legau cu șireturi până
deasupra gleznelor. Tenișii pe care îi purta Gregor, singura lui pereche
de încălțăminte, începuseră să se rupă la degete și, uneori, după ce
mergea pe străzile noroioase, rămânea cu picioarele ude la școală toată
ziua.
– Sunteți sigură că nu îi mai vrea? a întrebat Gregor.
– Fiul meu? Sigur că îi vrea. Vrea să ocupe spațiul degeaba acolo în
debara, ca el să vină o dată pe an și să spună: „Hei, uite bocancii mei
vechi!“ Apoi să îi îndese la loc. Dacă mă mai împiedic încă o dată de ei
când caut fierul de călcat, îl dezmoștenesc! Ia-i de aici înainte să-i arunc
pe fereastră! a zis doamna Cormaci cu un aer disprețuitor la adresa
bocancilor. Ne vedem sâmbăta viitoare!
Când a ajuns acasă, Gregor a văzut că tatăl lui nu se simțea bine.
– Duceți-vă voi, copii! Dați-vă pe derdeluș. Eu o să fiu bine aici cu
bunica, a zis el, dar dinții îi clănțăneau din cauza frisoanelor.
Boots tot dansa în jurul lor, cu o farfurie de plastic pe cap.
– Melgem pe deldeluș? Melgem pe deldeluș, Ghego?
– Rămân eu, i-a șoptit Lizzie lui Gregor. Dar poți să mai iei niște
medicamente de febră înainte să pleci? Le-am terminat ieri.
Gregor s-a gândit să rămână și el, dar Boots ieșea rar afară din casă, iar
Lizzie era prea mică să o ducă singură la derdeluș.
 A tras o fugă până la farmacie și a cumpărat un flacon de pastile care
scădeau febra. Pe drumul spre casă, s-a oprit la o tarabă unde un bătrân
vindea cărți uzate. În urmă cu câteva zile, când trecea pe lângă el,
observase o carte broșată de puzzle-uri. Era cam jerpelită, dar, când a
răsfoit-o, Gregor a văzut că numai două sau trei puzzle-uri fuseseră
rezolvate. Bărbatul i-a vândut-o cu un dolar. În cele din urmă, a mai
cumpărat și niște portocale cu buric, din acelea scumpe, cu coaja foarte
groasă. Lizzie le adora.
Chipul lui Lizzie s-a luminat când Gregor i-a dat cartea.
– Oooo, mă duc să iau un creion! a zis ea și a fugit.
Era înnebunită după puzzle-uri. Puzzle-uri matematice, puzzle-uri cu
cuvinte, puzzle-uri de orice fel. Și chiar dacă avea șapte ani, putea să facă
și multe dintre cele destinate adulților. Când era micuță și ieșea pe afară,
era de ajuns să vadă un indicator Stop că începea: „Stop, pots, spot,
tops…“ 1 Într-o clipită, rearanja literele astfel încât să formeze toate
cuvintele care îi veneau în minte. Parcă nu putea să se abțină.
Când Gregor i-a povestit despre Subpământ și despre îngrozitorul rege
al șobolanilor, Gorger, Lizzie a scos un țipăt mic. „Gorger! E la fel ca
numele tău, Gregor!“ Nu intenționase să spună că era exact același nume,
ci că, dacă amestecai literele de la Gorger, îți ieșea Gregor. Cine ar mai fi
observat așa ceva?
Așa că s-a simțit liniștit s-o lase pe ea acolo. Bunica dormea, tatăl lor își
luase medicamentul, iar Lizzie era ghemuită într-un fotoliu, lângă el,
molfăind o felie de portocală și descifrând fericită o criptogramă.
Bucuria lui Boots era așa de molipsitoare încât Gregor s-a simțit și el
fericit. Își pusese încă o pereche de șosete și îndesase niște hârtie igienică
în vârful bocancilor lui noi, așa că-și simțea degetele calde, uscate și
răsfățate. Familia lui avea suficienți cartofi gratinați cât să hrănească o
mică armată. În jurul lor, fulgii de zăpadă se răsuceau ușor, iar ei
mergeau să se dea pe derdeluș. Pentru moment, totul era bine.
Au luat metroul până la Central Park, unde era un deal minunat
pentru săniuș. Erau mulți oameni acolo, unii cu sănii grozave, alții cu
niște planșe vechi și ponosite. Un băiat aluneca de pe deal pe un sac mare
de gunoi. Boots chicotea de plăcere de fiecare dată când coborau dealul
și, de îndată ce planșa se oprea, striga: „Mai vleau, Ghego, mai vleau!“ S-
au dat cu planșa până când a început să se întunece. Lângă una dintre
ieșirile spre stradă, Gregor s-a oprit puțin, ca s-o lase pe Boots să se joace.
S-a sprijinit de un copac în timp ce ea făcea fascinată urme de pași prin
zăpadă.
În parc, atmosfera era ca de Crăciun, cu tot săniușul și brazii și oamenii
de zăpadă noduroși și haioși pe care-i construiseră copiii. De felinarele
stradale atârnau stele mari, strălucitoare. Oamenii treceau pe lângă ei
ducând în mâini sacoșe de cumpărături cu reni de jucărie și crăciunițe.
Gregor ar fi trebuit să se simtă vesel, în schimb, Crăciunul îl făcea să se
simtă neliniștit.
Familia lui nu avea bani deloc. Asta nu conta așa de mult pentru el.
Avea unsprezece ani. Dar Boots și Lizzie erau mici și, pentru ele, ar fi
trebuit să fie amuzant, ar fi trebuit să fie magic, cu brad de Crăciun și
cadouri și ciorapi atârnați de cuier (acolo îi agățau ei, pentru că nu aveau
șemineu) și mâncare bună.
Gregor încercase să economisească niște bani din ce-i dădea doamna
Cormaci, dar mereu se duceau pe altceva, cum ar fi medicamente contra
febrei sau lapte sau scutece. Boots chiar avea nevoie de multe scutece.
Probabil avea nevoie de unul și acum, dar nu adusese cu el, așa că
trebuiau să plece.
– Boots! a strigat Gregor. E timpul să mergem!
S-a uitat prin parc și a văzut că luminile aliniate de-a lungul aleilor se
aprinseseră. Era aproape noapte.
– Boots! Haide! a zis el.
A ieșit de sub copac, s-a învârtit în cerc și a simțit cum îl cuprinde
panica.
În scurtul timp în care el se gândise la toate astea, Boots dispăruse.
 CAPITOLUL 2

– Boots!
Gregor începea să se panicheze. Sora lui fusese chiar lângă el în urmă
cu un minut. Nu-i așa? Oare căzuse el așa de adânc pe gânduri încât
pierduse noțiunea timpului?
– Boots!
Unde putea să fie? În copaci? Pe stradă? Dacă o luase cineva?
– Boots!
Nici măcar nu avea pe cine să întrebe. Parcul se golise odată cu lăsarea
întunericului. Străduindu-se să rămână calm, Gregor a încercat să se ia
după urmele de pași pe care le făcuse ea prin zăpadă. Dar erau așa de
multe! Iar el abia dacă mai vedea ceva!
Deodată, a auzit un câine lătrând în apropiere. Poate că o găsise pe
Boots sau poate că măcar stăpânul lui o văzuse. Gregor a alergat printre
copaci către o poieniță luminată de un bec din apropiere. Un terrier mic
și energic alerga în cerc în jurul unui băț, lătrând de zor. Din când în
când, prindea bățul între fălci, îl scutura bine, apoi îl lăsa jos. După aceea
își relua lătratul nebun.
În peisaj a apărut și o femeie drăguță, îmbrăcată în haine de iarnă
pentru jogging.
– Petey! Petey! Ce faci?
A luat câinele în brațe și a clătinat din cap spre Gregor în timp ce se
îndepărta.
– Scuze, uneori o ia razna!
Dar Gregor nu i-a răspuns. Se holba la bățul, sau ceea ce crezuse el că
era un băț, care îl înnebunise așa pe câine. Era neted și lucios și negru. L-
a ridicat și acesta s-a rupt în două. Nu ca un băț rupt. Ci ca un picior. Un
picior de insectă. De la un gândac uriaș…
A privit imediat de jur împrejur. În vara dinainte, când se întorseseră
din Subpământ, trecuseră printr-o serie de tuneluri care duceau spre
Central Park. Ieșiseră lângă stradă, exact cum stătea el acum.
Acolo, pe pământ. Bolovanul acela. Fusese mutat recent – își dădea
seama după urmele din zăpadă – apoi pus la loc. Sub marginea
bolovanului a rămas prins un obiect roșu. Gregor a tras de el. Era
mănușa lui Boots.
Gândacii uriași din Subpământ o consideraseră pe Boots un idol. O
numiseră prințesă și făcuseră un dans ritualic special ca să o onoreze. Iar
acum o răpiseră chiar de sub nasul lui.
– Boots… a zis el încet, dar știa că ea nu mai putea să îl audă.
Și-a scos telefonul mobil. Nu-și permiteau unul, dar după ce trei
membri ai familiei dispăruse în mod misterios, mama lui insistase să
cumpere unul, oricum. A sunat acasă. A răspuns tatăl lui.
– Tata? Sunt Gregor. Știi, s-a întâmplat ceva. Ceva rău. Sunt în Central
Park, lângă locul ăla în care am ieșit în vară, iar gândacii, îi știi, gândacii
ăia uriași? Au fost aici și au luat-o pe Boots. Nu am fost destul de atent, e
vina mea și… trebuie să cobor iar acolo!
Gregor știa că trebuie să se grăbească.
– Dar… Gregor…
Vocea tatălui său era plină de confuzie și de frică.
– Nu poți…
– Trebuie, tată. Altfel e posibil să n-o mai vedem niciodată. Știi cât de
înnebuniți sunt gândacii după ea. Uite, n-o lăsa pe mama să sune la
poliție de data asta. Oricum nu are ce să facă. Dacă nu mă întorc repede,
zi-i cui întreabă de mine că am gripă sau ceva, da?
– Ascultă-mă, stai acolo! Vin cu tine! Ajung cât pot de repede, a zis
tatăl lui.
Gregor l-a auzit gâfâind în timp ce încerca să se ridice din pat.
– Nu, tată! Nu, n-o să reușești. Nu poți nici măcar să te plimbi în jurul
blocului! l-a întrerupt Gregor.
– Dar… dar nu pot să te las… a spus tatăl lui izbucnind în plâns.
– Nu-ți face griji! O să fiu bine. Adică, am mai fost acolo. Dar acum
trebuie să plec, tată, altfel o să se ducă prea departe.
Gregor a icnit când a încercat să dea bolovanul la o parte.
– Gregor? Ai vreo lumină la tine? l-a întrebat tatăl lui.
– Nu! a zis Gregor.
Asta era o adevărată problemă.
– Ba da, stai, am!
Doamna Cormaci îi dăduse o lanternă mică în caz că se stingeau
vreodată luminile în metrou. O prinsese de breloc.
– Am o lanternă. Tată, trebuie să plec acum.
– Știu, fiule. Gregor… te iubesc.
Tatălui său îi tremura vocea.
– Ai grijă, da?
– O să am. Și eu te iubesc. Ne vedem curând, bine? a zis Gregor.
– Ne vedem curând, a șoptit răgușit tatăl lui.
Apoi Gregor a coborât prin gaură. Și-a îndesat telefonul într-un
buzunar și a scos brelocul din altul. Când a apăsat pe mica lui lanternă, a
fost surprins de câtă lumină făcea. A tras bolovanul la loc și a început să
coboare un șir lung și abrupt de trepte.
Când a ajuns la baza lor, s-a oprit și a închis ochii un minut, încercând
să recreeze în minte drumul pe care ajunsese aici în vara dinainte. Atunci
zburaseră pe spinarea unui liliac mare și negru, numit Ares, cu care avea
legământ. În Subpământ, o ființă umană și un liliac puteau să facă un
jurământ de apărare reciprocă, indiferent de cât de disperată ar fi fost
situația. Atunci se spunea că cei doi aveau legământ.
Ares îi adusese în spinare, din Subpământ, pe Gregor, pe Boots și pe
tatăl lor și îi lăsase la baza treptelor, apoi plecase spre… dreapta! Gregor
era destul de sigur că era în dreapta, așa că a început să alerge în direcția
aceea.
Tunelul era rece, umed și pustiu. Fusese construit de oameni – oameni
normali, nu Subpământeni cu pielea palidă și ochi violeți, pe care îi
cunoscuse în adâncuri – însă Gregor era sigur că newyorkezii uitaseră de
mult timp de el.
 În raza lanternei a zărit un șoricel, care a fugit îngrozit. Aici, jos,
lumina nu ajungea niciodată. Oamenii nu ajungeau niciodată. El ce căuta
acolo?
Nu-mi vine să cred, se gândea Gregor. Nu-vine să cred că trebuie să mă
întorc <b>acolo</b>! Înapoi pe tărâmul întunecat și ciudat al gândacilor și
al păianjenilor uriași și, cel mai grav, al șobolanilor uriași! S-a îngrozit
numai la gândul că ar putea vedea una dintre creaturile acelea
batjocoritoare, cu colți, înalte de aproape doi metri.
Vai, mama lui chiar nu avea să fie mulțumită de toată povestea asta!
Vara trecută, când, în sfârșit, se întorseseră acasă târziu, într-o noapte,
mama lui o luase razna. Mai întâi, cei doi copii ai ei care dispăruseră se
întorseseră împreună cu tatăl lor, tot dispărut și care abia mai mergea,
apoi se așezaseră cu toții și îi povestiseră niște ciudățenii despre o lume
aflată la kilometri sub pământ.
Gregor și-a dat seama că, la început, ea nu i-a crezut. Păi, cine i-ar fi
crezut? Numai că pălăvrăgeala lui Boots nu putea fi ignorată.
– Gândaci mali, mama. Mie plac gândacii mali. Mergem plimbale!
spusese Boots, sărind fericită în poala mamei ei. Călale pe liliac. Ghego
pe liliac.
– Ai văzut un șobolan, puiule? a întrebat-o blând mama ei.
– Șobolan lău, a zis Boots încruntându-se.
Și Gregor și-a amintit că exact așa îi descriseseră și gândacii pe
șobolani. Erau răi. Foarte răi. Mă rog, cei mai mulți dintre ei…
Îi povestiseră de trei ori și răspunseseră la numeroasele întrebări puse
de mama lor. Îi arătaseră hainele ciudate din Subpământ, țesute de
păianjenii imenși care trăiau acolo. Apoi, mai era și tatăl lor, cu părul alb,
tremurând și slab peste măsură.
În zori, mama se hotărâse să-i creadă. La un minut după ivirea zorilor,
era jos în spălătorie, bătând cuie, înșurubând, lipind, făcând tot ce putea
ca să sigileze grătarul prin care căzuseră. Ea și Gregor împinseseră un
uscător mai aproape de el. Nu atât cât să atragă atenția, dar destul cât să
nu mai poată nimeni să-l deschidă.
După aceea, a interzis accesul în spălătorie. Nimeni nu mai avea voie
acolo, niciodată. Așa că, o dată pe săptămână, Gregor o ajuta să care
rufele murdare cale de trei străzi, până la o spălătorie publică, cu fise.
Numai că mama lui nu se gândise la intrarea aceasta din Central Park.
Și nici el. Până acum.
Tunelul ajungea la o bifurcație. Gregor a ezitat o clipă, apoi s-a dus
spre stânga, sperând că era direcția corectă. Pe măsură ce alerga, tunelul
începea să se schimbe. Cărămizile rămâneau în urmă, iar locul lor era
luat de pereți naturali din piatră.
Gregor a coborât o ultimă scară. Aceasta era sculptată în piatră
naturală. Arăta cu adevărat veche. El bănuia că fusese construită de
Subpământeni cu sute de ani înainte, când își începuseră coborârea
pentru a crea o lume nouă în adâncurile pământului.
Tunelurile au început să se răsucească și să cotească și, în scurt timp,
Gregor n-a mai știut unde se află. Dacă tocmai se rătăcea într-un labirint
de tuneluri, în timp ce gândacii o duceau pe Boots într-o direcție complet
diferită? Dacă o luase greșit la scări… dacă… nu, uite acolo! Lumina
lanternei a căzut pe o pată roșie de pe jos și Gregor a ridicat a doua
mănușă a lui Boots. Tot timpul și le pierdea. Din fericire.
Pe măsură ce alerga, Gregor auzea un scârțâit venind de sub picioarele
lui. Îndreptând lanterna spre locul de unde venea zgomotul, și-a dat
seama că pe jos erau o mulțime de insecte mici care mișunau prin tunel
cât de repede puteau.
S-a oprit să cerceteze locul și ceva a trecut peste gheata lui. Un șoarece.
Erau zeci de șoareci care alergau pe lângă el. Iar acolo, lângă zid, nu
cumva văzuse un fel de animal care semăna cu o cârtiță, care tocmai
trecuse? Tot solul tunelului forfotea de creaturi care se îndreptau spre
Gregor într-o învălmășeală mare și înfiorătoare. Nu încercau să se
mănânce una pe alta. Nu se luptau. Doar fugeau, la fel cum văzuse el
odată la știri niște animale care fugeau de un incendiu care cuprinsese
pădurea. Le era frică de ceva. Dar de ce?
Gregor a îndreptat lumina lanternei în spatele lui și acolo a găsit și
răspunsul. La mai puțin de cincizeci de metri distanță, venind în goana
mare spre el, erau doi șobolani. Din aceia care trăiesc în Subpământ.
 CAPITOLUL 3

Gregor a făcut stânga împrejur și a luat-o la fugă.

– Aoleu! a exclamat el. Ce caută ăștia aici?
Boots fusese luată de gândaci. Văzuse un picior de gândac. Dar ce
făceau șobolanii din Subpământ așa de aproape de suprafața
Pământului?
Acesta însă era un subiect la care să se gândească mai târziu, pentru că
în momentul acela avea probleme mai mari. Șobolanii se apropiau de el,
și încă repede. Gregor a încercat să-și facă un plan, dar nu-i venea nimic
în minte. Nu putea să fugă mai repede decât ei. Nu putea să se cațere mai
repede decât ei. Și cu siguranță nu putea să câștige lupta împotriva acelor
creaturi cu dinți de cincisprezece centimetri și gheare ascuțite ca o lamă
și…
– Ah!
În fugă, a intrat în ceva tare, care l-a lovit chiar în stomac, lăsându-l
fără răsuflare. Gregor a scăpat lanterna și, în timp ce aceasta cădea în gol,
a recunoscut deschizătura circulară din piatră prin care se strecurase
Ares ca să-i aducă acasă. Undeva, foarte departe în adâncuri, se afla o
întindere imensă de apă. Canalul din Subpământ.
Fără să se gândească, Gregor a pășit pe marginea cercului și s-a lăsat în
jos prin acesta. S-a agățat cu degetele de margine, în timp ce picioarele îi
atârnau libere. Poate că șobolanii nu mă vor vedea aici, s-a gândit el și
imediat și-a dat seama ce prostie mare făcuse. Șobolanii nu aveau nevoie
să vadă nimic. Ei se lăsau conduși de incredibilul lor miros. Așa că ceea ce
ar fi putut să fie o ascunzătoare rezonabilă, dacă erai urmărit de oameni,
nu era bună de nimic dacă încercai să scapi de șobolani.
Mda. Și iată-i! Gregor le-a auzit scrâșnetul ghearelor când s-au oprit
lângă piatră, apoi gâfâielile, apoi nedumerirea.
– Ce face acolo? a mârâit unul.
– Habar n-am, a zis al doilea.
Câteva clipe, Gregor nu a mai auzit decât bătăile propriei inimi. Apoi,
a doua voce s-a stropșit:
– Aaa, doar nu crezi că se ascunde, nu?
Și atunci au început amândoi să râdă. Era un râset răutăcios, enervant.
– Ieși de acolo, ieși de oriunde ai fi! a zis prima voce și șobolanii au
început iar să chicotească.
Gregor nu-i vedea, dar era destul de sigur că se tăvăleau pe jos de râs.
Avea de ales dintre două variante. Ori urca la loc și îi înfrunta pe
șobolani în beznă, ori își dădea drumul în întunericul de dedesubt și
spera, în ciuda aparențelor, că vreo iscoadă subpământeană avea să îl
găsească înainte să se înece sau să devină cina cuiva.
Încerca să-și cântărească șansele de supraviețuire. În oricare din cele
două cazuri, erau foarte mici. Probabilitatea de a o găsi pe Boots și de a o
aduce acasă era…
– Dă-ți drumul, Pământeanule! a auzit o voce suavă.
O clipă, a crezut că era unul din șobolani, dar nu avea cum, pentru că
aceștia încă râdeau și, oricum, nu semăna cu vocile lor. Suna ca…
– Dă-ți drumul, Pământeanule! a zis vocea din nou și, de data aceasta,
au auzit-o și șobolanii.
Gregor i-a simțit că au sărit în picioare.
– Omoară-l! a mârâit primul, iar când răsuflarea lui fierbinte și
mizerabilă i-a atins degetele, Gregor a încetat să-și mai cântărească
șansele și și-a dat drumul.
A auzit zgârieturi de gheare pe marginea de piatră de care se ținuse
până în urmă cu câteva secunde, însoțite de un val de blesteme ciudate
de-ale șobolanilor.
După aceea, senzația de cădere în gol l-a acaparat. Mai căzuse așa de
două ori înainte, o dată când coborâse prin grătarul din spălătorie după
Boots și a doua oară când sărise în gol în încercarea de a-și salva tatăl,
sora și prietenii. Nu o să mă obișnuiesc niciodată cu asta, s-a gândit el.
Unde era Ares? Vocea pe care o auzise fusese a lui Ares, nu-i așa? O
secundă, Gregor a crezut că doar și-a închipuit că l-a auzit pe liliac, dar
apoi și-a amintit că și șobolanii reacționaseră la sunet.
– Ares! a strigat el.
Întunericul i-a absorbit vocea ca un prosop.
– Ares! Uf! a exclamat Gregor mai degrabă surprins, pentru că s-a trezit
brusc cu liliacul sub el, așa că acum era călare pe el, nu mai cădea prin
întuneric. Ah, ce mă bucur că ai apărut! a zis el, agățându-se cu mâinile
de blana deasă de pe gâtul lui Ares.
– Și eu mă bucur că ești aici, Pământeanule! l-a salutat Ares. Îmi pare
rău că a trebuit să cazi așa de departe. Știu că asta nu prea-ți place, însă
ți-am recuperat bățul luminos.
– Bățul luminos? a întrebat Gregor.
– În spatele tău, l-a lămurit Ares.
Gregor s-a întors și a văzut o lumină vagă în spatele lui. A ridicat mini-
lanterna care strălucea în blana de pe spinarea lui Ares.
– Mersi!
Lumina l-a mai liniștit puțin.
– N-o să-ți vină să crezi ce s-a întâmplat! Gândacii ăia au venit sus, în
parc, și au luat-o pe Boots! Pur și simplu au furat-o de sub nasul meu!
Brusc, Gregor s-a înfuriat tare pe gândaci.
– Adică, ce-și imaginau ei? Că nu o să observ?
Ares a virat la dreapta și a început să zboare deasupra unui mal al
Canalului.
– Nu, Pământeanule, ei…
– Ce, credeau că nu o să-mi pese? Că o să poată să o fure și să fugă cu
ea și că eu o să zic: „Ei, asta e, cred că nu o s-o mai văd pe Boots de
acum?“
– Nu asta credeau, l-a contrazis Ares.
– Credeau că nu o să vin după ea? Că o să poată să o țină aici, să
danseze în jurul ei și să cânte Cireșica și…
– Târâtoarele știau că o să vii și tu, a reușit Ares să intervină înainte ca
Gregor să o ia razna.
– Bineînțeles, am venit! Ha, și când o să pun mâna pe gândacii ăia, ar
face bine să aibă o explicație bună pentru toată povestea asta. Cât mai
avem până la ei? a întrebat Gregor.
– Câteva ore. Dar te duc în Regalia, a zis Ares.
– Regalia? Nu vreau să merg în Regalia! s-a plâns Gregor. Du-mă la
gândaci, acum! a ordonat Gregor.
Buf!
Gregor a aterizat pe spate. Ares îl aruncase pe marginea de piatră.
Înainte să apuce să spună ceva, liliacul s-a năpustit pe pieptul lui, cu
ghearele înfipte adânc în geaca lui de puf.
Fața lui Ares era la doar câțiva centimetri de a lui Gregor. Liliacul
mârâia, dezvelindu-și dinții.
– Nu primesc ordine de la tine, Pământeanule! Să fie clar de la început!
Nu primesc ordine de la tine!
– Uau! a zis Gregor, speriat de izbucnirea lui Ares. Care e problema ta?
– Problema mea este că în clipa asta îmi amintești mult de Henry, a zis
Ares.
Atunci a fost prima dată când Gregor s-a uitat mai bine la fața lui Ares.
De obicei, în Subpământ, lumina era slabă, iar Ares, în special, era mai
greu de văzut din cauză că era negru peste tot: ochi negri, nas negru,
gură neagră, toate pe blană neagră. Dar, în lumina directă a lanternei,
Gregor a văzut că liliacul era furios.
Ares îi salvase viața. Gregor împiedicase izgonirea lui, care ar fi
însemnat moarte sigură. Aveau un legământ și fiecare jurase să lupte
până la moarte pentru celălalt, dar niciodată nu schimbaseră mai mult de
câteva cuvinte. În timp ce Ares îl țintuia cu privirea, Gregor și-a dat
seama că nu știa aproape nimic despre liliac.
– De Henry? a întrebat Gregor, pentru că nu știa ce altceva să zică.
– Da, de Henry. Cel cu care am avut legământul înainte. Ți-aduci
aminte de el, l-am lăsat să se zdrobească de pietre și să moară, ca să-ți
dau ție mai mult timp, a zis Ares aproape sarcastic. Iar în momentul de
față mă întreb dacă n-ar fi trebuit cumva să vă las pe amândoi să cădeți,
pentru că, la fel ca Henry, și tu ai impresia că sunt servitorul tău.
– Nu-i adevărat! a obiectat Gregor. Știi ceva, noi nici măcar nu avem
servitori acolo de unde vin eu. Nu voiam decât să ajung la sora mea!
 – Iar eu încerc să te duc la sora ta cât de repede pot. Dar, la fel ca
Henry, nici tu nu mă asculți! a zis Ares.
Gregor s-a văzut nevoit să recunoască: liliacul avea dreptate. Tot
vorbise peste Ares de fiecare dată când acesta încercase să spună ceva.
Dar nu-i plăcea să fie comparat cu Henry. Nu semăna deloc cu trădătorul
acela. Și totuși, poate că exagerase.
– Bine, îmi pare rău. Eram supărat, dar ar fi trebuit să te ascult. Acum,
dă-te jos de pe pieptul meu, a zis Gregor.
– Dă-te jos de pe pieptul meu și mai ce? a insistat Ares.
– Dă-te jos de pe pieptul meu acum! s-a rățoit Gregor, înfuriindu-se din
nou.
– Mai încearcă! a continuat Ares, pentru că mie mi se pare că tot cu un
ordin a semănat.
Gregor a scrâșnit din dinți și și-a învins impulsul de a-l împinge pe
liliac.
– Dă-te…de…pe…pieptul…meu, te rog!
Ares s-a gândit o clipă la rugămintea lui, a hotărât că era mulțumitoare
și s-a dat la o parte cu un fâlfâit de aripi.
Gregor s-a ridicat în fund și și-a frecat pieptul. Nu era rănit, dar geaca
avea câteva găuri adânci, unde ghearele lui Ares străpunseseră
materialul.
– Hei! Poți să fii mai atent cu ghearele alea? Uite ce mi-ai făcut la geacă!
i-a atras atenția Gregor.
– Nu contează. O să ți-o ardă, oricum, i-a răspuns Ares indiferent.
În clipa aceea, Gregor și-a dat seama că avea legământ cu un mare
nesuferit. Și era destul de sigur că și Ares ajunsese la aceeași concluzie.
– Bine, a încuviințat Gregor cu răceală. Deci trebuie să mergem în
Regalia. De ce?
– Acolo o duc târâtoarele pe sora ta, a răspuns Ares pe același ton ca
Gregor.
– Și de ce ar vrea târâtoarele să o ducă pe sora mea în Regalia? a
întrebat Gregor.
– Pentru că, a zis Ares, șobolanii au jurat să o omoare.
 CAPITOLUL 4

– Să o omoare? Dar de ce? a întrebat Gregor uimit.

– Așa prezice „Profeția despre Năpastă“, a răspuns Ares.
„Profeția despre Năpastă.“ Gregor și-o amintea acum. Când plecase
din Subpământ data trecută, îi spusese Luxei că nu o să se întoarcă
niciodată, iar ea îi răspunsese că „Nu asta scrie în Profeția despre
Năpastă“. Apoi, încercase să-l întrebe pe Vikus despre asta, dar bătrânul
zisese ceva vag și îl împinsese spre liliac, ordonându-i să plece. Așadar,
Gregor nu știa ce înseamnă, dar prima profeție în care fusese el
menționat dusese la moartea a patru dintre cei doisprezece membri ai
grupului și declanșase un război în care muriseră numeroși alții.
S-a simțit cuprins de spaimă.
– Ce zice profeția asta, Ares?
– Întreabă-l pe Vikus! a răspuns el sec. M-am săturat să fiu întrerupt.
Gregor s-a urcat pe spinarea lui Ares și cei doi au zburat înapoi spre
Regalia fără să mai schimbe vreun cuvânt. Gregor era furios pe Ares, dar
încă și mai furios pe el însuși pentru că își pusese iar familia în pericol.
Da, Luxa menționase „Profeția despre Năpastă“. Doar că, odată ce el și
mama lui blocaseră grătarul acela din spălătorie, își scosese din minte
ideea că se va întoarce în Subpământ. Dacă evit spălătoria, evit și
Subpământul, așa se gândise el. Dar cum de putuse să o ducă pe Boots în
Central Park? Doar știa despre intrarea de acolo! Știa că exista o a doua
profeție! Fusese naiv să creadă că sunt în siguranță.
Când au ajuns în frumosul oraș de piatră, acolo era atâta liniște încât
Gregor a crezut că era noapte. Ei, oricum noaptea era ceva relativ, din
moment ce în Subpământ nu existau soare și lună, noapte și zi, ca pe
Pământ. Dar s-a gândit că o fi vremea în care cea mai mare parte a
locuitorilor orașului dorm.
Ares s-a îndreptat spre palat și a aterizat ușor în Sala Înaltă, camera
aceea mare, fără tavan, în care puteau ateriza mai mulți lilieci odată.
Acolo, răbdător și singur, era Vikus. Bătrânul arăta exact cum și-l
amintea Gregor, cu părul și barba argintii tăiate foarte scurt, cu ochii
violeți înconjurați de o rețea de riduri, care se vedeau cel mai bine când
zâmbea. Și zâmbea acum, în timp ce Gregor descăleca.
– Bună, Vikus! l-a salutat Gregor.
– A, Gregor Pământeanul! Ares te-a găsit. Eu am crezut că ar fi mai
bine să te caute în pasajul de sub spălătorie, dar el a insistat să cerceteze
Canalul. Văd că, fiind uniți de un legământ, deja gândiți la fel, a zis
Vikus.
Nici Ares, nici Gregor nu au răspuns. Din moment ce nu vorbeau unul
cu celălalt, părea o prostie să se poarte ca și cum ar fi avut vreo legătură
mintală specială.
Vikus s-a uitat când la unul, când la altul și apoi a continuat.
– Așa deci… bine ai venit! Arăți bine. Și familia ta?
– E bine, mersi. Unde e Boots? a întrebat Gregor.
Îi plăcea Vikus, dar cu toată povestea asta despre gândacii care o
răpiseră pe Boots și despre amenințarea din profeție, nu mai avea chef să
stea la taifas.
– Ah, târâtoarele trebuie să ajungă în curând cu ea. Mareth a plecat cu
un grup în întâmpinarea lor și nu am putut s-o conving pe Luxa să nu se
ducă și ea cu ei. Bănuiesc că Ares ți-a explicat deja în ce situație dificilă ne
aflăm.
– Nu prea, a zis Gregor.
Vikus s-a uitat iar la fiecare dintre ei, dar nici Gregor, nici Ares nu au
dat detalii.
– Bine, atunci. Pentru început, să analizăm împreună „Profeția despre
Năpastă“. Poate îți amintești că atunci când ai plecat din Subpământ ți-
am vorbit puțin despre ea, a început Vikus.
 – Foarte puțin, a mormăit Gregor.
Ce își amintea el era că Vikus îl cam gonise de acolo și nu îi spusese
absolut nimic.
– Să mergem în camera lui Sendviș acum. Ares, te rog să vii și tu! l-a
îndemnat Vikus și a intrat în palat.
Gregor l-a urmat, cu Ares fâlfâind în spatele lor.
Vikus a reluat conversația abia când au ajuns la o ușă solidă din lemn.
A scos din pelerină o cheie și a răsucit-o în broască. Ușa s-a deschis încet.
– O s-o găsești în dreapta, a zis el și i-a făcut semn lui Gregor să intre
înaintea lui.
Gregor a scos o torță din suportul de lângă ușă și a intrat în cameră.
Aceasta era acoperită în întregime de cuvinte mici, sculptate în zidurile
de piatră în anii 1600 de fondatorul Regaliei, Bartolomeu de Sendviș.
Cuvintele alcătuiau profeții, viziuni ale lui Sendviș, după care
subpământenii trăiau și mureau. Prima dată când intrase Gregor în
camera aceea, zidul din fața ușii fusese luminat de o lampă mică cu ulei.
Acolo Sendviș sculptase „Profeția griului“. Acum, zona aceea era în
umbră. Lampa fusese mutată pe zidul din dreapta. Deasupra ei, era ceva
care semăna cu o poezie. Asta trebuia să fie „Profeția despre Năpastă“.
Gregor a ridicat torța ca să vadă mai bine și a început să citească:

DACĂ CEL DE JOS A CĂZUT, IAR CEL DE SUS S-A AVÂNTAT,

DACĂ VIAȚA A FOST MOARTE, IAR MOARTEA VIEȚI A SECERAT,
ATUNCI CEVA SE ÎNALȚĂ DIN ÎNTUNERICUL ADÂNC
SUBPĂMÂNTUL SĂ-L TRANSFORME ÎN MORMÂNT.

AUZIȚI-L CUM RÂCÂIE ACOLO, DEDESUBT,

ȘOBOLANUL CA ZĂPADA DE DEMULT,
TICĂLOS CU VEȘMÂNTUL ALB CA ZIUA,
ÎȚI VA LUA RĂZBOINICUL LUMINA?

PE RĂZBOINIC CE AR PUTEA SĂ ÎL SLĂBEASCĂ?

CE VOR ROZĂTOARELE ÎNSUFLEȚITE SĂ GĂSEASCĂ?
UN PUI CARE SĂ VORBEASCĂ ABIA A ÎNVĂȚAT,
DAR CARE ȚINE SUBPĂMÂNTUL PROTEJAT.
 DACĂ MOARE BEBELUȘUL, ȘI INIMA LUI MOARE,
MOARE PARTEA CARE CONTEAZĂ CEL MAI TARE .
MOARE PACEA, VIN VREMURI GRELE,
ROZĂTOARELE IAU CHEIA SPRE PUTERE.

Nici de data aceasta Gregor n-a știut ce înseamnă, la fel cum nici
„Profeția griului“ nu o înțelesese de la început. Dar mintea lui se agăța de
o frază care îi dădea fiori: Dacă moare bebelușul… Dacă moare
bebelușul… Dacă moare bebelușul… Boots…
– Bun, vreau să o parcurgem pe toată. Aici, acum! a zis Gregor.
Vikus a dat din cap:
– Da, cred că ar fi înțelept să analizăm profeția imediat. Nu este la fel
de obscură ca prima, dar sunt anumite lucruri pe care trebuie să le știi. S-
o luăm de la început?
S-a apropiat de profeție și a atins cu degetele primele două rânduri.
– Tu ai privirea proaspătă, pe când eu am citit-o de mii de ori. Spune-
mi, Gregor, ce înțelegi tu din asta?
Gregor s-a uitat la rânduri cu mai multă atenție de data aceasta…

DACĂ CEL DE JOS A CĂZUT, IAR CEL DE SUS S-A AVÂNTAT,

DACĂ VIAȚA A FOST MOARTE, IAR MOARTEA VIEȚI A SECERAT,

…și și-a dat seama că știa, de fapt, la ce se refereau.

– E vorba despre mine și Henry. Eu sunt cel de sus, de pe Pământ, și
am sărit. Henry este cel de jos, din Subpământ, și a căzut. Eu am trăit, el a
murit.
– Da, iar Regele Gorger și șobolanii lui au murit și ei, secerând multe
vieți în Subpământ, a zis Vikus.
– Ei, cum de nu mi-ai spus asta înainte? Poate atunci aș fi știut la ce să
mă aștept! i-a atras atenția Gregor.
– Nu, Gregor, e clar numai privind în urmă. „Cel de jos“ ar fi putut să
însemne nu numai Henry, ci orice creatură din Subpământ sau chiar
Subpământul. „Cel de sus“ ar fi putut fi tatăl tău. „Avântul“ tău ar fi
putut să nu fie un salt efectiv, ci unul mintal sau spiritual. „Căderea“ lui
Henry putea să fie o aluzie la moartea fizică sau, la fel de bine, la o
cădere de la putere sau o pierdere a onoarei. Adevărul este că o ființă
umană din Subpământ care să cadă, la propriu, și astfel să-și găsească
moartea nu a fost o interpretare populară. Henry nu ar fi bănuit niciodată
că va muri astfel, i-a explicat Vikus.
– De ce nu? a întrebat Gregor.
Vikus i-a aruncat o privire lui Ares și a ezitat.
– Pentru că s-ar fi așteptat să-l prind eu, i-a răspuns Ares aspru.
– Da, a confirmat Vikus. Așa că, vezi tu, prima profeție chiar a fost
„gri“ pentru noi, deși acum, bineînțeles, pare limpede ca apa.
Continuăm?
Gregor a citit pentru sine bucata următoare:

ATUNCI CEVA SE ÎNALȚĂ DIN ÎNTUNERICUL ADÂNC

SUBPĂMÂNTUL SĂ-L TRANSFORME ÎN MORMÂNT.

– Deci urmează ceva rău. Ceva mortal, a zis Gregor.

– Nu doar urmează. Este aici și asta de ceva vreme. Numai că șobolanii
l-au ascuns, chiar și de ai lor. Vei afla mai multe din strofa următoare, i-a
făcut semn Vikus spre următoarele patru versuri.

AUZIȚI-L CUM RÂCÂIE ACOLO, DEDESUBT,

ȘOBOLANUL CA ZĂPADA DE DEMULT,
TICĂLOS CU VEȘMÂNTUL ALB CA ZIUA,
ÎȚI VA LUA RĂZBOINICUL LUMINA?

Gregor a studiat rândurile un moment.

– E un șobolan. Un șobolan alb?
– De culoarea zăpezii de demult, pentru că acum nu mai avem zăpadă
în Subpământ. Dar îmi închipui că este foarte frumoasă, a zis Vikus
oarecum melancolic.
– Este, a răspuns Gregor. Chiar acum e zăpadă peste tot. Întreg orașul
pare mai frumos.
Și acesta era adevărul. Când abia căzuse, acoperise praful și gunoaiele
și, o vreme, orașul păruse curat și proaspăt. După aceea, zăpada se
transformase în mocirlă.
– Deci, șobolanul ăsta alb…?
– Este o legendă. Încă de când locuia pe Pământ, Sendviș știa povești
despre șobolanul alb. De-a lungul timpului, a apărut câte unul o dată la
câteva secole, care i-a adunat pe ceilalți șobolani în jurul lui și a creat un
regat al terorii. Este remarcabil de viclean, puternic și mare, i-a explicat
Vikus.
– Mare? s-a mirat Gregor. Adică e chiar mai mare decât ceilalți șobolani
de aici?
– Da, mult mai mare, a întărit Vikus. Așa zice legenda. Iar în momentul
acesta, singurul care se află între creatura asta și Subpământ ești tu.
Războinicul. Tu ești o amenințare pentru el. De aceea șobolanul alb a fost
ascuns cu atâta grijă. Șobolanii nu vor să-l găsești. Dar și tu ai un punct
sensibil.
Vikus a arătat cu degetul spre strofa a treia și Gregor a citit mai
departe.

PE RĂZBOINIC CE AR PUTEA SĂ ÎL SLĂBEASCĂ?

CE VOR ROZĂTOARELE ÎNSUFLEȚITE SĂ GĂSEASCĂ?
UN PUI CARE SĂ VORBEASCĂ ABIA A ÎNVĂȚAT,
DAR CARE ȚINE SUBPĂMÂNTUL PROTEJAT.

– Știi ce înseamnă pui? a întrebat Vikus.

– Ripred i-a numit pe Luxa și pe Henry pui odată, când nu voiau să
asculte de el, a spus Gregor.
Brusc, s-a întrebat cât de mult știa despre toate astea șobolanul acela
mare, cu cicatrice, care îl ajutase să-și salveze tatăl.
– Sigur a fost sarcastic atunci și voia doar să le amintească celor doi că
el era șeful. Pentru că, pentru șobolani, pui înseamnă copil mic, bebeluș.
Singurul copil mic pe care îl știm ca fiind apropiat de tine este Boots, a
spus Vikus.
 Gregor și-a simțit privirea atrasă de ultima strofă a profeției.

DACĂ MOARE BEBELUȘUL, ȘI INIMA LUI MOARE,

MOARE PARTEA CARE CONTEAZĂ CEL MAI TARE.
MOARE PACEA, VIN VREMURI GRELE,
ROZĂTOARELE IAU CHEIA SPRE PUTERE.

– Deci, ei cred că, dacă…

Abia dacă putea să rostească vorbele.
– …dacă o omoară pe Boots, o să se întâmple ceva cu mine.
– Că asta o să te distrugă, cumva, l-a lămurit Vikus. Și atunci, șobolanii
ne vor cotropi pe noi, restul.
– Mda, deci să nu mă simt presat în vreun fel, a zis Gregor, însă se
simțea foarte speriat. Ești sigur că e vorba despre Boots?
– Pe cât de siguri îndrăznim noi să fim. Toată lumea știe că sunteți
foarte apropiați. Că te-ai sacrificat, că ai preferat să sari decât să-l lași pe
Regele Gorger să o omoare. Asta i-a impresionat pe toți. Crezi că ar putea
fi vorba despre vreun alt bebeluș, Gregor? l-a întrebat Vikus solemn.
Gregor a clătinat din cap. Chiar era vorba despre Boots. Și într-o
privință aveau dreptate: dacă o omorau pe ea, ceva în el avea să se
frângă.
– Atunci de ce ați adus-o aici? De ce nu ați lăsat-o pe Pământ, unde era
în siguranță?
– Pentru că nu era în siguranță. Și nici tu nu erai. Târâtoarele vă
urmăresc zi și noapte ca să vă protejeze, i-a explicat Vikus.
Și-a amintit de gândacul pe care îl prinsese sub borcanul de maioneză
în dimineața aceea.
– Adică gândacii aceia mici?
– Da, ei comunică cu cei mai mari, de dedesubt. Dar și șobolanii vă
urmăresc. Sunt cu ochii pe familia voastră încă de când ați plecat din
Subpământ. Așteaptă doar o ocazie să-i ia viața surorii tale, a spus Vikus.
În casa voastră nu era posibil. Dar astăzi, te-ai aventurat cu ea foarte
aproape de una dintre porțile de intrare în Subpământ.
– Ne-am dus să ne dăm pe derdeluș în Central Park, aproape s-a scuzat
Gregor.
Atunci a vorbit Ares.
– Pământeanul a fost urmărit în tuneluri de rozătoare. A trebuit să se
arunce spre Canal ca să scape de ei.
– Înseamnă că târâtoarele au salvat-o pe Boots chiar la timp. Ea a fost
ținta șobolanilor astăzi, Gregor, a zis Vikus.
– De ce să nu mă omoare direct pe mine și gata? a întrebat Gregor ca
paralizat.
– Ar face-o cu plăcere, dar te-au văzut sărind și supraviețuind, așa că
nu au destulă încredere că ar reuși să facă asta. Iar în momentul de față, îi
preocupă mai mult profeția. Intenționează să te distrugă pe tine
omorând-o pe Boots.
– Eu tot cred că am fi mai în siguranță pe Pământ. Pur și simplu nu o să
mai mergem în Central Park. O să o ținem pe Boots în casă…
Dar Gregor nu era chiar sigur că așa ar fi mai în siguranță.
– Dacă așa dorești, vă trimit imediat înapoi. Dar o vor găsi, Gregor,
acum că și-au propus asta. În mintea lor are loc o cursă. Trebuie să o
omoare pe Boots înainte să fie omorât șobolanul alb. Numai unul din ei
poate supraviețui. Chiar dacă îți vine greu să crezi, am adus-o în
Subpământ ca să o protejăm, l-a asigurat Vikus.
– Și ca să vă protejați pe voi, a spus Gregor categoric.
– Da, și ca să ne protejăm pe noi, a recunoscut Vikus. Dar cum
destinele noastre se împletesc, ni s-a părut unul și același lucru. Deci,
cum rămâne? Te ducem acasă sau îți încerci șansele cu noi?
Gregor s-a gândit la râcâitul pe care îl auzea uneori în pereții
apartamentului lor. Mama lui se speria, chiar dacă tatăl zicea că probabil
sunt doar niște șoareci. Dar dacă erau șobolani? Și dacă erau la doar
câțiva centimetri de tencuială de ei și o urmăreau pe Boots? O urmăreau
și așteptau și le raportau șobolanilor uriași din Subpământ.
Dinspre ușă s-a auzit un zgomot de pași mici, grăbiți. Gregor s-a uitat
într-acolo și a văzut-o pe Boots călare pe spinarea unui gândac uriaș, cu o
antenă îndoită.
– Ghego! a chicotit ea. Io plimb! Temp duce Boots plimbale!
Era așa de fericită… și micuță… și fără apărare… nu putea să o
păzească tot timpul… trebuia să se ducă la școală… nu mai era nimeni
altcineva care să o apere… chiar dacă astăzi nu fusese bun de nimic…
dacă se întâmpla din nou, șobolanii puteau s-o omoare într-un minut în
New York. Chiar mai repede.
– Rămânem! s-a hotărât Gregor. Rămânem până când se termină
povestea asta.
 CAPITOLUL 5

– Hai la Ghego! i-a spus Boots lui Temp, bătând cu călcâiele în

carcasa gândacului, iar acesta a dus-o ascultător până la Gregor.
Boots a alunecat de pe gândac, a alergat la Gregor și s-a apucat de
piciorul lui.
– Hei, Boots! a zis el ciufulindu-i buclele. Unde ai fost?
– La plimbale! Lepede! Lepede! a spus ea.
– Îl mai ții minte pe Vikus? a întrebat-o Gregor arătând spre el.
– Bună! Bunăăă! l-a salutat Boots bucuroasă.
– Bine ai venit, Boots! i-a răspus Vikus. Ne-a fost dor de tine.
– Bună, liliacule! i-a făcut Boots cu mâna lui Ares, deși Gregor îl
ignorase.
– Salut, Temp! l-a salutat Gregor și pe gândac. Data viitoare, crezi că
poți să-mi spui și mie înainte să fugi cu Boots? M-ai speriat îngrozitor!
– Ne urăște Pământeanul, ne urăște? a întrebat Temp.
Minunat, acum îl jignise pe gândac. Erau așa de supărăcioși! Mă rog,
sensibili!
– Nu, nu vă urăsc, să fim serioși. Doar că m-am speriat când ați luat-o
pe Boots. Nu știam unde e, a explicat Gregor.
– Cu noi era, cu noi, a zis Temp, confuz acum.
– Da, știu. Acum știu. Dar atunci, în parc, nu știam, i-a răspuns Gregor.
Mi-am făcut griji.
 – Ne urăște Pământeanul, ne urăște? a repetat Temp.
– Nu! Dar vreau să-mi spuneți dacă aveți de gând să o duceți undeva, a
spus Gregor.
Antenele lui Temp s-au pleoștit brusc. Nu ajungeau prea departe așa.
Gregor a schimbat tactica.
– Temp? Mulțumesc mult că ai dus-o pe Boots departe de șobolani. Te-
ai descurcat foarte bine.
Temp s-a înveselit.
– Rău șobolan, a zis el cu convingere.
– Mda, a întărit și Gregor. Foarte rău șobolan.
În momentul acela, în prag a apărut Luxa. Părul ei blond argintiu
crescuse puțin, iar ea se mai înălțase, dar lui Gregor i-au atras atenția
cearcănele liliachii de sub ochii aceia violeți. Se pare că nu era singurul
care o dusese greu în ultima vreme.
– Bine ai venit, Gregor Pământeanul! a spus Luxa apropiindu-se de el,
dar fără să-l atingă.
– Bună, Luxa, ce mai faci? a întrebat Gregor.
Aceasta și-a ridicat mâna, neatentă, și și-a împins ușor banda aurie de
pe cap. Aproape ca și cum ar fi vrut să o arunce jos.
– Bine, fac bine.
Nu făcea bine. Era clar că fata nu prea se odihnise în ultima perioadă.
Nu părea prea fericită. Dar încă avea înclinarea aceea arogantă a capului
și zâmbetul discret. Încă avea ținuta unei regine.
– Așadar, te-ai întors până la urmă.
– Nu prea am avut de ales, a răspuns Gregor.
– Nu, a zis Luxa rece. Se pare că noi doi nu prea avem de ales. Ți-e
foame?
– Mie foame! Mie foame! s-a auzit Boots.
– Am sărit peste cină, a zis Gregor, deși avea un nod prea mare în
stomac să-i mai fie foame.
– Trebuie să faci baie, să mănânci și apoi să dormi. Solovet zice că
trebuie să începi antrenamentul chiar de mâine dimineață, i-a explicat
Luxa.
– Așa zice? a întrebat Vikus puțin surprins.
– Da. Nu te-a informat? a zis Luxa aruncându-i lui Vikus o privire
batjocoritoare, la care acesta nu a răspuns.
Cei doi aveau o relație ciudată. Vikus era bunicul ei, dar, de când
părinții ei fuseseră omorâți de șobolani, îi era ca un tată. Și o
supraveghea și o antrena pe Luxa pentru ca, la împlinirea vârstei de
șaisprezece ani, să preia toate responsabilitățile care-i reveneau reginei
din Regalia. Gregor s-a gândit că probabil era complicat pentru ei să
însemne atâtea lucruri unul pentru celălalt.
– Ne vedem pe teren, Gregor, Ares! i-a anunțat Luxa și a plecat.
Gregor și Boots au fost duși în sala de baie de doi subpământeni
necunoscuți. Tânăra a dus-o pe Boots în vestiarul fetelor, iar un băiat l-a
condus pe Gregor în cealaltă parte.
Acesta din urmă a făcut o scenă când a ieșit alergând din baie, încă ud,
înfășurat doar într-un prosop, ca să-l roage pe băiat să nu-i ardă hainele.
Ares avea dreptate, procedura standard era ca toate hainele lor să fie
transformate în cenușă, dar Gregor știa și că va costa mult să le
înlocuiască. Și chiar nu voia să renunțe la bocancii lui.
– Dar… hainele tale au un miros puternic. Rozătoarele vor ști unde
ești, a răspuns băiatul nesigur.
– A, nu contează. Adică, ele oricum știu deja că sunt aici. Două dintre
ele m-au fugărit până la Canal. Așa că, ai putea… nu știu, poate să le duci
în muzeu sau ceva? Acolo sunt numai lucruri de-ale pământenilor, nu?
Ușurat când a auzit această sugestie, băiatul s-a dus să-l întrebe pe
Vikus.
La masă au primit mâncare din plin: tocană de vită, pâine, ciuperci,
chestiile alea care îi aduceau aminte lui Gregor de cartofii dulci, dar care
erau altceva, și un fel de prăjitură. Boots a mâncat cu poftă, ceea ce i-a
amintit lui Gregor că sora lui nu mâncase decât un castron cu cereale și
un sendviș cu unt de arahide în ziua aceea. Măcar restul familiei va avea
cartofi gratinați la cină. Dacă putea careva să mănânce.
Of, toată povestea asta era din vina lui! Dacă ar fi stat cu ochii pe
Boots, gândacii n-ar fi fugit cu ea. Dar atunci, șobolanii ar fi putut ajunge
la ea primii. Și-a dat seama că ar trebui să le fie recunoscător tuturor de
acolo că o salvaseră și, pe de o parte, era, dar, pe de altă parte, era
supărat pe ei fiindcă îl obligaseră să se întoarcă în lumea lor tulburată.
Cum spusese Vikus? „… dar cum destinele noastre se împletesc, bla, bla,
bla“. Nu voia să ia parte la asta, dar n-avea de ales. Nici de data asta.
 Boots a adormit de cum a pus capul pe pernă, dar Gregor nu avea
stare, era agitat. Nu putea să adoarmă, se gândea la familia lui, la
amenințarea împotriva lui Boots și la cât de periculos era șobolanul acela
alb, uriaș, care îl aștepta pe undeva. În cele din urmă, a renunțat și s-a
hotărât să iasă la o plimbare prin palat. Ar fi trebuit să fie în regulă. Doar
nu încerca să evadeze sau ceva, de data asta.
Ușile pe lângă care trecea păreau să dea spre dormitoare. Sălile
comune, ca Sala Înaltă sau sufrageriile, erau deschise. Dar pe etajul unde
se afla Gregor priveliștile din majoritatea sălilor erau blocate cu draperii.
Probabil că ușile de piatră nu erau practice și singura ușă de lemn pe care
o văzuse în Subpământ ducea la sala cu profețiile lui Sendviș.
Gregor se plimba de vreo zece minute când a auzit voci venind dintr-o
astfel de sală. Acestea erau oarecum înfundate din cauza draperiilor, dar
tot se auzeau, pentru că oamenii aceia se certau. Unul dintre ei era
Vikus…
– Trebuia să-mi zici despre antrenament! Trebuia să am și eu un cuvânt
de spus!
Dar cu cine vorbea oare?
– Da, da, puteam să ne tot învârtim în jurul cozii, timp în care tu
încercai să-l protejezi cumva, dar așa ceva nu este posibil. Indiferent de
ce vrei tu.
Părea că e Solovet – soția lui Vikus, bunica Luxei și conducătoarea
armatei din Regalia. De obicei, aceasta vorbea pe un ton blând, solemn,
dar Gregor o auzise și răstind ordine în luptă. Capacitatea lui Solovet de
a se transforma dintr-o doamnă grațioasă într-un soldat îl enerva, pentru
că nu știa niciodată la ce să se aștepte. Acum părea mai degrabă soldat.
Gregor nu voia să tragă cu urechea, așa că s-a întors și a încercat să
plece neobservat. Numai că în clipa aceea și-a auzit numele și n-a putut
să nu asculte.
– Și cum rămâne cu ce vrea Gregor? Nici el nu are niciun cuvânt de
spus? A refuzat sabia, Solovet. Nu vrea să se lupte, a zis Vikus.
– Niciunul dintre noi nu vrea să se lupte, Vikus, a răspuns Solovet.
Vikus a scos un „Hm“ ca și cum ar fi vrut să sugereze că era cineva în
cameră căreia îi plăcea să se lupte.
– Niciunul dintre noi nu vrea să se lupte, a repetat Solovet hotărâtă,
dar toți facem asta. Și, la urma urmei, profeția vorbește despre Gregor
„războinicul“, nu despre „făcătorul de pace“.
– O, profețiile sunt adesea înșelătoare! Este numit războinic, dar poate
că armele lui nu sunt cele cu care suntem noi obișnuiți. Data trecută s-a
descurcat foarte bine fără nicio armă obișnuită, a zis Vikus. Îți zic eu că a
refuzat sabia lui Sendviș!
– Da, asta când era în siguranță și credea că se terminase totul. Dar îmi
aduc aminte că a cerut o sabie când a plecat să-l caute pe tatăl său, a
ripostat Solovet.
– Numai că nu a avut nevoie de ea. I-a fost mai bine fără, cred, a spus
Vikus.
– Iar eu cred că, dacă de data asta îl trimiți acolo neînarmat, atunci se
duce la moarte sigură, l-a contrazis Solovet.
Apoi s-a făcut liniște.
Gregor a plecat de lângă ușă cât de repede a putut și, cumva, a reușit
să se întoarcă în camera lui.
Puținele ore de somn din noaptea aceea au fost pline de vise
chinuitoare.
 CAPITOLUL 6

A doua zi dimineață, Gregor s-a trezit epuizat și prost-dispus. Un alt

subpământean necunoscut i-a adus micul dejun. A lăsat-o pe Boots în
grija femeii care îi făcuse baie cu o seară înainte și a ieșit din cameră.
Trebuia să înceapă antrenamentul. Indiferent ce însemna asta.
După ce a traversat câteva holuri, Gregor și-a dat seama că habar nu
avea unde trebuia să se ducă. Luxa spusese ceva despre un teren. Oare se
referise la arena sportivă? Ovalul acela mare din piatră, unde
subpământenii călare pe lilieci jucau un fel de meci cu mingea, fusese
primul lucru pe care Gregor îl văzuse în Regalia. Arena se afla la
douăzeci de minute de mers pe jos față de palat.
În cele din urmă, Gregor a ajuns la o ieșire flancată de doi paznici.
Dincolo de ușă se afla o platformă legată cu frânghii. Când i-a rugat ¨pe
paznici să-l coboare, aceștia s-au mirat.
– Nu ai stabilit cu zburătorul tău să te ia din Sala Înaltă, ca să te ducă la
antrenament? a întrebat unul dintre ei.
Ares și Gregor se despărțiseră în seara dinainte fără să schimbe vreun
cuvânt.
– Nu. Probabil că Ares a uitat, a zis el.
– A, da, Ares, a repetat paznicul și i-a aruncat partenerului său o
privire cu subînțeles.
Deși Gregor era supărat pe Ares, nu i-a plăcut insinua privirea aceea.
 – Și eu am uitat, a adăugat el. Ar fi trebuit să-i amintesc.
Paznicii au încuviințat din cap și i-au făcut loc să pășească pe
platformă, pe care apoi au coborât-o cei șaizeci de metri până jos. Deși
coborârea a fost lină, fără incidente, Gregor s-a ținut bine de frânghii.
Subpământul nu înceta să-i amintească de frica lui de înălțimi.
Orașul era plin de locuitori palizi, cu ochi violeți, care își vedeau de
treburile lor. Mulți se uitau lung la el, dar, dacă Gregor le surprindea
privirea, îl salutau respectuos din cap. Câțiva chiar s-au înclinat. Îl
cunoșteau sau cel puțin aflaseră de el. El era războinicul care le salvase
orașul de la distrugere. Atenția lor chiar i-a făcut plăcere o vreme, însă
după aceea și-a dat seama că ei se gândeau probabil la cum era el nevoit
să se ducă după șobolanul acela alb, uriaș. S-a întrebat câți soldați îl vor
însoți ca să-l omoare. Pentru ceva atât de mare, de rău… ar putea fi
nevoie de o armată întreagă!
Când a ajuns la arenă, a văzut că întârziase. Pe tot terenul acoperit de
mușchi erau răspândite grupuri de subpământeni de toate vârstele, care
făceau tot felul de exerciții de întindere și gimnastică. Nu părea foarte
diferit de ce făceau ei la încălzirea pentru atletism. În timp ce o căuta din
priviri pe Luxa, o voce i-a atras atenția:
– Pământeanule! Te-ai întors!
Până să se dezmeticească el, Mareth l-a și prins într-o strânsoare care
aproape că i-a zdrobit coastele. Acest soldat era unul dintre
subpământenii lui preferați.
– Salut, Mareth! Ce mai faci?
– Foarte bine, acum că ai venit tu. Vino, trebuie să faci antrenamentul
general cu mine, a spus Mareth arătându-i lui Gregor niște puști de
vârsta lui.
În timp ce alergau ușor pe teren, au trecut de un grup de copii care
exersau lupta cu săbiile. Niciunul nu părea să aibă mai mult de șase ani.
Se pare că niciodată nu era prea devreme să începi antrenamentul pentru
război în Subpământ.
Gregor a zărit-o pe Luxa și s-a dus lângă ea. Abia au avut timp să se
salute scurt, din cap, înainte să reînceapă cursul.
Mareth le-a arătat o serie de întinderi. Gregor nu era prea flexibil de
felul lui, însă Luxa se îndoia până lua forma unui covrig.
Apoi au urmat niște exerciții de întărire a musculaturii, obișnuitele
flotări, abdomene, ridicări de picioare. În cele din urmă, au alergat câteva
ture în jurul arenei. Lui Gregor îi plăcea la nebunie să alerge, nu conta
dacă era pentru viteză sau rezistență. S-a simțit mulțumit că a fost
singurul din grup care a putut să țină pasul cu Mareth, care la sfârșit l-a
felicitat.
Mândria de a fi fost lăudat de Mareth s-a evaporat rapid când au trecut
la gimnastica acrobatică. Făceau gimnastică în fiecare an la ora de sport,
dar, pentru Gregor, aceasta era doar ceva ce trebuia să suporte până când
treceau la baschet. El era prea înalt și slăbănog pentru așa ceva și, de cele
mai multe ori, părea să aterizeze lat pe spate. La fel a făcut și acum.
Luxa a venit lângă el și l-a privit de sus, încercând să nu râdă.
– Când te rostogolești, nu trebuie să-ți întinzi genunchii decât când
ajungi cu picioarele pe pământ, a zis ea, oferindu-i o mână ca să se ridice.
– Da, da, da, a făcut el, lăsând-o să-l ajute.
Gimnaștii dădeau mereu sfaturi binevoitoare, de parcă, dacă te
concentrai suficient de tare, puteai să câștigi bătălia cu gravitația.
Mareth a chemat-o să facă o demonstrație de acrobație, iar Luxa s-a
lansat într-o serie uimitoare de sărituri și răsuciri, aterizând în picioare la
fel de ușor cum ar fi sărit Gregor de pe o bordură. Ceilalți subpământeni
au început să aplaude spontan, iar Luxa le-a adresat unul dintre rarele ei
zâmbete. Apoi s-a întors și a încercat, fără mari speranțe, să-l învețe pe
Gregor să facă roata.
În timp ce îi explica mișcările cam pentru a optsprezecea oară – „Mână,
mână, picior, picior, nu două mâini și apoi amândouă picioarele“ – ceva
i-a atras atenția și a rămas cu gura căscată.
Gregor i-a urmărit privirea către intrarea în arenă, unde stăteau cinci
puști. Nu-i mai văzuse până atunci.
– Cine sunt?
– Verii meri. Probabil abia au ajuns în Regalia, a răspuns Luxa
încremenită.
Gregor s-a uitat surprins la grupul celor cinci.
– Credeam că singurii tăi veri erau Henry și… cum o cheamă pe fata
aceea emotivă?
– Nerissa, a zis Luxa. Da, Nerissa și… Henry.
A trebuit să facă un efort ca să-i rostească numele.
– Ei sunt singurii veri de sânge regal pe care i-am avut vreodată. Tații
noștri au fost frați, fiii unui rege, și făceau parte din familia regală.
Verii de la intrare au zărit-o pe Luxa și s-au îndreptat spre ea. Luxa i-a
salutat din cap cu o neplăcere evidentă.
– Ăștia cinci sunt din partea mamei. Nu au sânge regal, deși tare le-ar
mai plăcea.
– Nu prea te dai în vânt după ei, nu? a întrebat-o Gregor.
– Râd de Nerissa. De darul și de… fragilitatea ei, a spus Luxa. Nu,
nouă… adică mie nu-mi plac.
Gregor și-a dat seama că ea și Henry formaseră un „noi“ atât de mult
timp, încât și acum, după câteva luni de la moartea lui, ei încă îi era greu
să vorbească despre ea fără să-l includă și pe el. Bineînțeles, situația
aceasta era complicată și din cauză că el o trădase în favoarea șobolanilor,
ca să capete el puterea. Dacă stăteai puțin să te gândești, nici nu era de
mirare că Luxa avea cercurile acelea liliachii sub ochi.
– Au venit de la Izvor doar în vizită. Să sperăm că va fi scurtă, a zis
Luxa.
Luxa a schimbat niște saluturi scurte și formale cu verii ei, apoi li l-a
prezentat pe Gregor. Cel mai mare dintre ei, Howard, avea probabil vreo
șaisprezece ani și arăta ca și cum s-ar fi antrenat mult. Mai era o fată pe
care o chema Stellovet, poate de treisprezece ani sau cam așa ceva, care
avea bucle blond-argintii și era incredibil de frumoasă. Următorii în
ordinea vârstei erau o fată numită Hero și un băiat numit Kent, gemeni.
În fine, cea mai mică era o fetiță de vreo cinci ani care se agăța de mâna
lui Stellovet. Numele ei suna la fel ca „șemineu“, dar Gregor nu era sigur
că înțelesese bine.
Nu reușeau să-și desprindă privirile de Gregor. Probabil era primul
pământean pe care îl vedeau.
– Salutări, Gregor Pământeanul! Am auzit multe despre isprăvile tale și
îți suntem recunoscători că te-ai întors, a început Howard destul de
politicos.
– Nicio problemă, a zis Gregor, deși întoarcerea lui presupunea foarte
multe probleme.
– O, a făcut Stellovet cu o voce mieroasă, ne-am bucurat tare mult că ai
fost acolo să o aperi pe Luxa.
– Îhî. Păi, cred că aș fi ajuns hrană pentru șobolani de vreo trei ori dacă
nu era Luxa, deci, cred că suntem chit, a răspuns Gregor.
 Stellovet și-a mijit ochii, dar i-a zâmbit binevoitoare.
– Da, Luxa este un fel de expertă în șobolani. Indiferent de câte picioare
au.
Ce îngrozitor să spui așa ceva! Era evident că se referise la Henry.
Cunoștea și Gregor astfel de copii care se foloseau de lucrurile cumplite
din viața ta ca să te rănească. Și tu nu puteai să spui nimic, pentru că era
adevărat. A simțit o repulsie imediată și profundă față de Stellovet.
Spre meritul lui, Howard a părut stânjenit. Stellovet și gemenii rânjeau.
Fetița, Șemineu sau cum o fi chemând-o, îi privea cu ochi mari, confuzi.
Gregor nu avea nevoie să se uite la Luxa ca să înțeleagă durerea care i se
vedea probabil pe chip.
Gregor a fixat-o cu privirea pe Stellovet câteva momente, apoi a
întrebat nonșalant:
– Voi de unde sunteți?
– Locuim la Izvor. Tatăl nostru este conducătorul acolo, a răspuns
Stellovet cu mândrie.
– Aveți mulți șobolani la Izvor? a întrebat Gregor.
– Nu mulți, a zis Stellovet.
Acum îl privea pe Gregor mai atent.
– Fără îndoială, se tem de îndemânarea noastră în luptă.
– Nu au motive să vină, a spus Howard, privindu-și dezaprobator sora.
Ar fi nevoiți să înoate contra curentului în ape repezi și înșelătoare, iar
noi nu avem recolte sau pământeni pe care să vrea să îi distrugă.
– A, și atunci ai văzut vreodată un șobolan? a întrebat-o Gregor tot pe
Stellovet.
Aceasta a roșit puternic din cap până în picioare.
– Da! Am văzut! Pe malul râului! La fel de aproape cât sunt acum față
de tine.
– Dar, Stellovet, a tras-o de mână micuța Șemineu, șobolanul era mort.
Stellovet a roșit și mai tare.
– Taci din gură! i-a zis ea furioasă lui Șemineu.
– Așa mă gândeam și eu, a spus Gregor. Hei, Luxa, nu voiai să-mi mai
arăți o dată săritura aia?
– Vă rugăm să ne scuzați, li s-a adresat Luxa verilor ei și a plecat cu
Gregor.
 El i-a surprins privirea. Durerea de pe chipul ei era încă evidentă, dar
Luxa i-a zâmbit.
– Mulțumesc, Gregor! i-a șoptit ea.
– Sunt niște proști, a răspuns el ridicând din umeri. Hai, Luxa, fă o
săritură de aia cum știi tu! Pe cea mai șmecheră și mai îndrăzneață!
Luxa s-a oprit o clipă, s-a concentrat asupra unui punct din partea
cealaltă a terenului și s-a desprins de sol. S-a lansat într-o secvență
minunată de sărituri, iar în încheiere, s-a răsucit de două ori în aer
complet întinsă, apoi a aterizat în picioare. Oamenii au aplaudat, dar ea a
alergat înapoi spre Gregor, de parcă nici nu observase.
– Acum încearcă și tu! l-a îndemnat ea.
– Fă-mi loc! a atenționat-o Gregor, rotindu-și brațele ca pentru a se
relaxa, iar ea a râs.
După aceea, Mareth i-a chemat pe toți ca să înceapă antrenamentul cu
sabia. Howard și Stellovet se duseseră la grupul lor. Fiecare și-a ales câte
o sabie dintr-un coș mare care fusese pregătit pe teren. Gregor a privit cu
atenție armele, nesigur de ce ar trebui să facă.
– Uite, Pământeanule, încearc-o pe asta! l-a sfătuit Mareth.
A ridicat o sabie, sprijinind-o cu partea de jos a lamei de încheietura
mâinii lui și oferindu-i lui Gregor mânerul.
Gregor a apucat mânerul și a simțit greutatea sabiei în mâna lui: grea
la mâner, ușoară la vârf. A tăiat aerul de câteva ori cu ea și aceasta a scos
un șuierat.
– Cum ți se pare? l-a întrebat Mareth.
– E bună, cred, a spus Gregor.
De fapt, nu i se părea în niciun fel. Se simțea oarecum ușurat. Toate
treburile astea de războinic îl nelinișteau. Nu-i plăcea să se bată și s-a
bucurat că sabia din mână nu i-a schimbat atitudinea.
Mareth a împărțit restul grupului în perechi ca să facă exercițiile de
antrenament. După aceea, l-a luat pe Gregor deoparte pentru prima lui
lecție de luptă cu sabia. Soldatul i-a arătat diferite moduri în care poți
ataca sau para cu sabia. Gregor nu prea vedea rostul, din moment ce nu i
se părea probabil să se lupte cu o ființă umană, dar a bănuit că acestea
erau doar lucruri de bază pe care trebuia să le învețe toată lumea.
După o vreme, au luat o pauză de câteva minute, iar apoi Mareth a
anunțat că urma antrenamentul cu tunurile.
 – Tunuri? O să tragem cu tunurile? a întrebat-o Gregor pe Luxa.
– A, nu, astea sunt tunuri mici ca să ne antrenăm cu săbiile. Ne ajută la
viteză și precizie, a răspuns Luxa. O să vezi!
Pe teren au fost aduse trei tunuri mici. Într-o parte, Mareth a pregătit o
țeavă care a fost umplută cu niște obiecte ceruite, cam de dimensiunea
unei mingi de golf.
– Asta sunt mingi de sânge, a zis Luxa ținând una în palmă.
Când a luat-o, Gregor a simțit că înăuntru clipocea un fel de lichid.
– E plină cu sânge? a întrebat el simțind cum i se face greață.
– Nu, doar cu un lichid roșu care seamănă cu sângele. Ne ajută să
vedem dacă cineva a nimerit ținta sau nu, a explicat Luxa.
Cele trei tunuri au fost poziționate în semicerc și încărcate cu câte cinci
mingi de sânge. Subpământenii s-au adunat într-un cerc de jur
împrejurul tunurilor.
– Așa, ia să vedem, cine este destul de curajos să încerce primul? a
întrebat Mareth zâmbind. Ce zici, Howard? Îmi aduc aminte că, data
trecută când ne-ai vizitat, te-ai descurcat foarte bine.
Howard și-a ocupat poziția între tunuri. Avea unul în față, unul în
dreapta și unul în stânga. Fiecare era cam la șase metri distanță de el. La
ordinul lui Mareth, trei subpământeni au început să apese niște manivele
din lateralul tunurilor. Mingile de sânge au țâșnit din țevi direct către
Howard. Acesta a mânuit sabia înainte și înapoi, încercând să se ferească
de ele și din față, și din laterale. Șapte mingi de sânge au explodat când
sabia lui le-a atins. Dar altele opt au aterizat neatinse pe jos, în jurul lui.
Totul a durat cam zece secunde.
– Bravo, Howard! Foarte bine! l-a felicitat Mareth, iar Howard a părut
mulțumit de sine.
– A fost bine? a întrebat-o Gregor pe Luxa.
Ea a ridicat din umeri.
– Nu a fost rău.
Asta a fost toată lauda pe care a reușit să o rostească.
Unul câte unul, toți elevii au stat în bătaia focului. Unii au lovit numai
câte una sau două mingi. Luxa a fost la egalitate cu Howard, lovind tot
șapte mingi, iar Stellovet a reușit să lovească un număr respectabil de
cinci mingi. După ce toți subpământenii au terminat exercițiul, Mareth a
cerut ca tunurile să fie mutate în altă parte a terenului.
 – Pământeanul nu încearcă? a întrebat Stellovet cu o voce inocentă.
– Asta este prima lui zi de antrenament cu sabia, a lămurit-o Mareth.
– Bănuiesc că e prea descurajant, a spus Stellovet, chiar și pentru
cineva așa de priceput.
– Mă îndoiesc foarte tare că Gregor ar fi descurajat, a zis Mareth
respectuos. Doar că armele noastre nu îi sunt cunoscute. Ai vrea să
încerci, Gregor? Doar ca exercițiu. Aproape nimeni nu nimerește prea
multe la prima încercare.
– Sigur, de ce nu? s-a avântat Gregor.
Era ciudat. Într-un fel, chiar voia. Totuși, avea senzația că era ca la
târgurile acelea de la țară, la care fusese în Virginia. Acolo erau diverse
jocuri, cum ar fi să arunci cu o minge de softball într-o cană veche cu
lapte sau să arunci o monedă astfel încât să aterizeze pe o farfurie de
sticlă. Păreau simple, numai că, atunci când încercai, erau aproape
imposibile. Cu toate acestea, trebuia să încerci.
Gregor și-a ocupat locul între tunuri. A ridicat sabia în fața lui la fel
cum îi văzuse pe subpământeni că făcuseră înaintea lui. Avea starea
aceea – un amestec de teamă și entuziasm – pe care o resimțea de fiecare
dată când era rândul lui să lovească mingea la baseball. L-a auzit pe
Mareth dând ordinul de tragere.
Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Când prima minge a ieșit din
țeava aflată în fața lui, arena, subpământenii, aproape totul în jurul lui a
părut să amuțească și să se piardă în ceață. Gregor nu a mai văzut decât
mingile de sânge zburând spre el din toate direcțiile. Brațul i se mișca.
Auzea sabia scoțând un șuierat. Ceva l-a stropit pe față. Apoi s-a
terminat.
Lucrurile din jur au prins din nou contur: mai întâi zidurile arenei,
apoi chipurile șocate ale subpământenilor. Gregor simțea cum lichidul i
se scurgea pe față și pe mâini. Își auzea inima bătându-i cu putere. S-a
uitat în jos, spre pământ.
La picioarele lui zăceau jumătățile vâscoase a cincisprezece mingi.
 CAPITOLUL 7

Gregor și-a desfăcut degetele și sabia a căzut la pământ. Lucea de

lichidul acela roșu, care, dacă nu era cu adevărat sânge, cu siguranță
semăna foarte bine. Și-a trecut mâna în care ținuse sabia pe partea din
față a cămășii, lăsând pe ea o pată mare, roșie. Brusc, i s-a făcut greață.
A făcut stânga împrejur și s-a îndepărtat de sabie, de mingile de sânge,
de subpământenii care acum începeau să vorbească însuflețiți. Probabil
că vestea isprăvii lui de mai înainte se răspândise deja pe toată arena,
pentru că oamenii alergau spre zona în care se aflau tunurile. Îi simțea
începând să se înghesuie în jurul lui, iar cineva, poate Mareth, l-a strigat
pe nume. Îi era din ce în ce mai greu să respire.
Deodată, Ares a apărut în fața lui. Nu a zis decât:
– Știu eu un loc.
Gregor s-a cățărat automat pe spinarea lui și și-au luat zborul. A auzit
câțiva oameni strigându-l în timp ce zburau pe deasupra stadionului, dar
Ares nu s-a oprit. S-au îndreptat nu spre Regalia, ci în tunelurile din
partea opusă intrării în oraș.
– O să ai nevoie de lumină, i-a spus Ares îndreptându-se spre un rând
de torțe de pe zidul tunelului, iar Gregor s-a întins și a înșfăcat una.
În lumina torței, mâna îi strălucea udă și roșie. Gregor și-a întors
privirea.
Ares s-a avântat într-un tunel lateral care se bifurca întruna. În cele din
urmă, au ajuns la un mic lac subteran, înconjurat de vreo zece peșteri.
Liliacul a coborât în picaj spre una cu o intrare îngustă. Înăuntru, peștera
se lărgea. Din plafonul înalt coborau niște formațiuni mari, cristaline.
Gregor s-a dat jos de pe spinarea lui Ares pe pardoseala din piatră.
Și-a lipit fruntea de genunchi și a așteptat ca respirația să-i revină la
normal. Ce se întâmplase acolo? Cum de nimerise toate cele cincisprezece
mingi? Cât timp exersase loviturile cu sabia împreună cu Mareth nu se
întâmplase nimic neobișnuit, dar când mingile acelea de sânge
începuseră să zboare spre el…
– Tu ai văzut? Ai văzut ce am făcut? l-a întrebat el pe Ares.
Văzuse câțiva lilieci zburând în jurul arenei în dimineața aceea, dar nu
îl observase pe Ares.
Liliacul a rămas nemișcat o clipă, apoi a răspuns.
– Ai spart toate mingile de sânge.
– Le-am nimerit pe toate, a zis Gregor încă străduindu-se să-și
amintească. Dar eu nici măcar nu știu să folosesc o sabie.
– Se pare că înveți repede, a spus Ares și, cumva, asta l-a făcut pe
Gregor să râdă un pic.
S-a uitat în jur prin peșteră. Acolo erau rezerve de alimente, pături și
torțe.
– Ce e aici? E cumva ascunzătoarea ta? a întrebat Gregor.
– Da, ascunzătoarea mea, a răspuns Ares. Cândva, era și a lui Henry.
Veneam aici când nu voiam să fim în preajma altora. Acum este mai
puțin o ascunzătoare și mai mult o casă pentru mine.
Abia atunci a început Gregor să înțeleagă ce spunea liliacul.
– Deci nu mai locuiești cu ceilalți lilieci? Am crezut că, atunci când am
făcut legământ cu tine, lucrurile au revenit la normal. După ce s-a
întâmplat cu Henry, adică.
– Nu am mai fost oficial alungat. Dar în afară de Aurora și de Luxa,
nimeni nu vorbește cu mine, s-a întristat Ares.
– Nici măcar Vikus? a întrebat Gregor, uitând de problemele lui preț de
o clipă.
– A, da, și Vikus. Dar el vorbește cu oricine, a continuat Ares fără prea
mult entuziasm.
Gregor habar nu avusese că liliacului îi era atât de greu. Chiar dacă nu
fusese alungat fizic din lumea lui, fusese alungat din punct de vedere
social. Iar când Gregor apăruse din nou, nu făcuse decât să-i dea ordine.
– Știi, îmi pare foarte rău pentru ieri, i-a mărturisit el. Eram supărat și
speriat din cauza lui Boots și m-am descărcat pe tine.
– Și eu eram supărat, din motive care nu au mare legătură cu tine, a zis
Ares.
Așa că s-au împăcat, dar Gregor tot simțea că Ares era un străin.
– Până la urmă, cum de te-ai ales cu Henry? i-a scăpat lui.
Poate nu era politicos să întrebe așa ceva, dar acesta era principalul
lucru pe care voia să-l știe.
– Henry m-a ales fiindcă eram mai sălbatic și cunoscut pentru că
încălcam multe reguli ale tărâmului meu. Eu l-am ales pe Henry pentru
că am fost flatat, iar el era de sânge regal și știam că sub protecția lui
puteam să fiu iertat pentru diverse lucruri, i-a explicat Ares. Nu a fost
chiar așa rău. Zburam bine împreună și aveam destule gusturi în comun.
În cele mai multe privințe, ne potriveam unul cu celălalt. Într-una
singură, nu ne potriveam deloc.
Așadar, printre lilieci, Ares fusese un fel de rebel. Bineînțeles, acela era
genul de liliac pe care l-ar fi ales Henry. Și Gregor îl alesese pe Ares,
pentru că liliacul riscase totul ca să-i salveze lui viața, dar, dacă
circumstanțele nu ar fi fost așa de extraordinare, oare l-ar mai fi ales? Nu
știa.
Dinspre intrarea în peșteră s-a auzit fâlfâit de aripi și Aurora a zburat
înăuntru, cu Luxa în spate.
– Știam noi că vă găsim aici! a strigat Luxa.
A sărit de pe Aurora și aproape că a dansat pe podea, bătând din
palme.
– Nu-i așa că a fost minunat? Ai văzut? Ai văzut ce față a făcut
Stellovet?
– Parcă avea gura plină cu oțet, a spus suav Aurora, părând și ea
binedispusă.
– De ce? a întrebat Gregor.
– De ce? Din cauza ta și a mingilor tale de sânge! a spus Luxa, de parcă
pe el nu prea-l ducea capul. Voia să te facă de râs și, în schimb, tu le-ai
nimerit pe toate! Aproape nimeni nu a mai reușit așa ceva, Gregor! A fost
extraordinar!
Pentru prima dată, Gregor s-a simțit oarecum mândru de realizarea
lui. Poate că exagerase din cauza sângelui fals și așa mai departe. Poate
că, de fapt, ceea ce făcuse chiar fusese uimitor, ca atunci când bagi toate
mingile în gaură la biliard sau când arunci mingea de baseball astfel încât
echipa adversă să nu o lovească.
– Mda? a făcut el.
– Sigur că da! Și nu am mai văzut-o pe Stellovet așa de ofticată de la
picnic! și-a amintit Luxa chicotind.
Liliecii au început să scoată niște sunete care semănau cu „ha, ha, ha“
și lui Gregor i-a luat puțin să-și dea seama că așa râdeau ei.
– O, Gregor, trebuia să vezi! Vikus ne-a obligat pe toți să mergem la un
picnic cu verii mei de la Izvor pentru că a crezut că asta o să ne ajute să
ne înțelegem mai bine. Iar Stellovet se tot prefăcea că aude șobolani și o
speria pe Nerissa. Așa că Henry a păcălit-o să mănânce gogoși de mătase.
Pe urmă, toată după-amiaza a trebuit să-și scoată fire de mătase dintre
dinți, tot zicând „N-o șă uit așa șeva!“, a povestit Luxa, imitând bine pe
cineva cu gura plină de mătase.
– Cum a convins-o să mănânce gogoși de mătase? a întrebat Gregor și
amuzat, dar și scârbit.
– I-a zis că erau o delicatesă rezervată numai pentru cei cu sânge regal
și că ei nu poate să-i dea. Așa că, bineînțeles, Stellovet a furat o mână de
gogoși, pe care și le-a îndesat în gură, i-a explicat Luxa.
– Henry putea s-o păcălească cu orice, a adăugat Ares, după care a mai
scos câteva ha-ha-ha-uri.
Apoi, brusc, râsul i-a pierit.
– Putea să ne păcălească pe toți.
Liliecii și Luxa au părut brusc umbriți de un nor. Henry îi tratase pe
toți mult mai rău decât o tratase pe Stellovet.
– Chiar dacă a greșit în alte privințe, a avut dreptate în legătură cu verii
mei de la Izvor, a spus Luxa mohorâtă. Mai ales cu Stellovet, care visează
ca eu și Nerissa să murim pentru că e convinsă că atunci Vikus va deveni
rege, iar ea, ca nepoată a lui, va deveni prințesă.
O vreme, au rămas cu toții tăcuți, apoi Aurora a rostit pe un ton mai
optimist:
– Fapta lui Gregor va fi benefică pentru tine, Ares.
– Vom vedea, a răspuns Ares.
– Așa e. Nu-ți strică deloc că ai legământ cu cineva care poate să
lovească toate mingile, a intervenit și Luxa. Acum nu o să mai
îndrăznească nimeni să te ignore.
Gregor spera să fie adevărat. Ares nu părea să aibă cine știe ce viață.
Deodată, și Ares, și Aurora și-au ridicat capetele. Luxa a ascultat o
secundă, apoi a sărit pe spinarea Aurorei. Au dispărut într-o secundă.
Gregor a auzit un fel de corn șuierând în depărtare. Avea un ton înalt,
ca un vaiet.
– Ce e asta?
– E un avertisment, Pământeanule. Ar fi bine să încaleci, l-a îndemnat
Ares.
Gregor a înșfăcat o făclie și și-a aruncat un picior peste gâtul lui Ares.
În clipa următoare erau deja în aer.
– Avertisment? Ce fel de avertisment? a întrebat el în timp ce coteau pe
deasupra lacului.
Ares a răspuns calm, deși avea mușchii încordați.
– Înseamnă că șobolanii au intrat în Regalia.
 CAPITOLUL 8

Gregor l-a strâns pe Ares de blană și s-a gândit la ce era mai rău. Dacă
șobolanii erau în Regalia, însemna că veniseră pentru un singur lucru:
Boots!
– Grăbește-te, Ares! Te rog! l-a îndemnat Gregor.
– Da, Pământeanule, o să mă grăbesc, l-a asigurat Ares.
Aripile lui puternice despicau aerul în sus și în jos ca prin ceață.
– Iar Luxa și Aurora se duc direct la sora ta.
A durat numai câteva minute, dar lui Gregor i s-a părut o veșnicie
până au ajuns înapoi pe arenă. Își tot închipuia o armată de șobolani care
își făcea drum cu violență prin Regalia cu o singură țintă în minte. Poate
că venise chiar uriașul șobolan alb ca s-o omoare!
În timp ce se grăbeau spre stadion, un paznic a strigat la ei și le-a făcut
semn spre ușile masive din piatră care separau terenul de joc de oraș.
– Sunt doar doi! Acolo, lângă uși! Nu vă apropiați!
Ares s-a oprit, dar erau suficient de aproape ca să vadă bine lupta de
pe teren. În fața ușilor erau doi șobolani care se luptau pe viață și pe
moarte cu vreo doisprezece oameni călare pe lilieci. Șobolanul mai mic
părea în stare să sară uimitor de sus de pe pământ. Cu toate acestea, nu
prea avea parte de acțiune, pentru că șobolanul celălalt, mult mai mare, îl
apăra de greul luptei.
Șobolanul mare se mișca așa de repede, încât Gregor nu observa mare
lucru. Se învârtea în cerc, sărind de pe picioarele din față pe cele din
spate, năpustindu-se la orice i se apropia de gheare și dinți. Vedea cum
liliecii și oamenii erau răniți, dar pe șobolan nu-l atingea nici măcar o
lovitură. Parcă se uita la un film din acelea de arte marțiale în care
nimeni nu-l poate atinge pe sensei sau maestru sau cum s-o numi, parcă
se uita la…
– O, nu! a exclamat Gregor. El e! Trebuie să fie…
– Ripred! l-a întrerupt Ares.
– Oprește-i! i-a zis Gregor.
Ares deja cobora în picaj. S-a năpustit dintr-o parte, dărâmând doi
călăreți din prima linie. A mai făcut un opt, dezorientând alți câțiva, și o
mișcare ciudată de planare deasupra capului lui Ripred.
– Opriți-vă! a strigat Gregor. Opriți-vă, e prietenul nostru!
Subpământenii s-au retras, ca să nu-l lovească pe el, și au început să
strige furioși la Ares să se miște de acolo.
– Nu! Nu înțelegeți! E de partea noastră! E Ripred! a strigat Gregor pe
deasupra larmei.
Când au auzit numele Ripred, subpământenii s-au retras în liniște.
Șobolanul cel mare s-a oprit din învârtit și a căzut aproape leneș pe
spate. Pe chipul cu cicatrice i-a apărut un zâmbet mare, care îi lăsa dinții
la vedere și care apoi s-a transformat în râs.
– O, uită-te la ei, Pământeanule! Nu-i așa că-s simpatici?
Și lui Gregor îi cam venea să râdă, pentru că unii subpământeni
rămăseseră cu gura căscată, dar s-a stăpânit.
– Termină! i-a zis el lui Ripred. Nu e amuzant!
Ripred a hohotit și mai tare.
– Ba e, știi și tu! Și pe tine te bufnește râsul!
Era ceva atât de caraghios în situația aceea atât de tensionată încât
Gregor a fost luat pe nepregătite și chiar a izbucnit puțin în râs. S-a oprit
repede, dar era prea târziu. Îl auziseră cu toții.
– Termină odată! i-a zis el lui Ripred, care l-a ignorat complet și și-a
continuat chicotele. Îi cheamă cineva pe Vikus, pe Solovet sau pe careva?
a întrebat Gregor.
Niciunul dintre subpământeni nu i-a răspuns și nici nu a plecat în
zbor. L-a observat pe șobolanul mai mic ghemuit lângă uși, cu ochii mari
și răsuflarea întretăiată. Și-a închipuit că era prieten cu Ripred.
– Hei, îmi pare rău pentru toate astea! Eu sunt Gregor. Îmi pare bine de
cunoștință!
Șobolanul și-a arătat colții și a șuierat amenințător spre el, făcându-i și
pe Gregor, și pe Ares să tresară.
Ripred lovea cu coada de pământ într-o criză de râs.
– O! O! Nu-i nevoie să încerci să o îmbunezi, a zis el printre hohote.
Coadă Smucită urăște pe toată lumea!
Șobolanul mai mic, Coadă Smucită, care era, de fapt, șobolăniță, a
mârâit la Ripred. Apoi a sfâșiat mușchiul de pe jos cu laba, făcând o
gaură, și și-a băgat botul în ea.
Mda, bun, deci era o ciudată.
– Strângeți rândurile! s-a auzit un ordin și, când s-a întors, Gregor a
văzut-o pe Solovet călare pe un liliac, pregătindu-se de aterizare.
Subpământenii au coborât cu liliecii, formând un romb compact.
Ignorându-l pe Ripred, Solovet a mers printre soldați și lilieci,
trimițându-i pe cei răniți să primească îngrijiri medicale. După aceea, le-a
dat liber celorlalți.
Între timp, Ripred își revenise și stătea întins confortabil într-o rână.
Coadă Smucită încă își ținea botul îngropat în mușchi. Respira pe gură
rapid și agitat.
Solovet s-a îndreptat spre șobolani, făcându-i semn lui Ares să
aterizeze și el. I-a analizat pe invadatori cu o privire rece.
– Tocmai mi-am trimis unsprezece soldați la spital.
– O, abia i-am zgâriat! Am făcut un mic antrenament cu ei, ca să vadă
cu adevărat cum e să se lupte cu șobolanii și cred că trebuie să
recunoaștem amândoi că aveau nevoie, a zis Ripred dând din cap.
– Trebuia să te întâlnești mâine, la Capul Reginei, cu un paznic care să
te escorteze aici, a zis Solovet.
– Mâine? Eram sigur că azi trebuia. Și am tot așteptat și biata Coadă
Smucită era așa de dornică să vadă pentru prima dată Regalia că nu m-a
lăsat inima s-o dezamăgesc nici măcar un minut. Nu-i așa, Coadă
Smucită? a zis Ripred dându-i un ghiont șobolăniței cu vârful cozii.
Coadă Smucită și-a scos botul din mușchi, s-a repezit la coada lui
Ripred, care și-a retras-o chiar la timp, după care și-a îndesat iar nasul în
pământ.
 – Nu-i așa că e o dulce? Pur și simplu irezistibilă! a zis Ripred. Și am
fost singur cu ea tot drumul din Tărâmul Morții până aici. Închipuiți-vă
ce distracție!
Coadă Smucită i-a aruncat o privire amenințătoare, dar nu l-a mai
atacat.
– Și din ce motiv ne bucurăm de prezența ei? a întrebat Solovet,
privind-o pe Coadă Smucită.
– Păi, am adus-o în dar. Pentru tine, pentru poporul tău și pentru
Gregor aici de față. Da, mai ales pentru Gregor, a zis Ripred.
Gregor s-a uitat alarmat la șobolănița furioasă.
– Pentru mine? E un dar pentru mine?
– Ei, nu chiar. Nu e ca și cum aș fi stăpânul ei. Dar am făcut un târg. Ea
a fost de acord să te ajute să-l găsești pe Năpastă, iar eu am fost de acord
să o primesc în mica mea bandă de șobolani din Tărâmul Morții, dacă
reușește, a spus Ripred. Vezi tu, a fost alungată din tărâmul rozătoarelor
acum mulți ani și de atunci a supraviețuit singură.
– Pentru că e nebună, a zis Solovet, de parcă era ceva evident.
– O, nu, nu nebună! Coadă Smucită este înzestrată. Arată-le oamenilor
ce poți să faci, Coadă Smucită! a zis Ripred.
Coadă Smucită doar l-a privit urât.
– Haide, arată-le! Dacă nu, ajungi iar singură-singurică!
Coadă Smucită și-a ridicat capul fără prea mare tragere de inimă și și-a
șters mușchiul și murdăria de pe bot. Și-a înălțat bărbia, a inspirat adânc
și a făcut o grimasă.
– Sora băiatului este la al treilea nivel al unei structuri circulare, mari,
într-o cameră cu alți opt pui și doi adulți. Tocmai a mâncat prăjitură și
lapte. Îi iese un dinte nou. Pânza de înfășat i s-a udat și poartă o cămașă
roz, a turuit Coadă Smucită, după care și-a înghesuit nasul înapoi în
mușchi.
Solovet a ridicat din sprâncene.
– E cititoare de mirosuri?
– Da, mirosul ei este așa de fin încât poate detecta până și culorile. E
una la un milion. O anomalie. Un accident. O paria, pentru că propria ei
specie este alarmată de darul ei. Însă foarte, foarte folositoare, cred eu,
pentru tine, dragă Solovet, a zis Ripred.
– Nici ca luptătoare nu e prea rea, dacă a supraviețuit de una singură
în Tărâmul Morții.
Pentru prima oară, Solovet a zâmbit.
– Poți să rămâi la cină, Ripred?
– Pot să mă las convins, a zis el. Pune-i să facă chestia aia cu creveți,
da? Și să nu se zgârcească la smântână.
– Să nu se zgârcească la smântână, a încuviințat Solovet.
– Și dați-i lui Coadă Smucită mâncare din plin, dar fără arome.
Atingeți-o cât mai puțin posibil. Mirosul vostru este neplăcut pentru ea,
i-a înștiințat Ripred.
Solovet a dat ordine soldaților să o ducă pe Coadă Smucită într-o
peșteră îndepărtată în afara Regaliei, unde mirosurile orașului să nu fie
așa de îngrozitoare pentru ea.
Apoi, înainte să plece, s-a întors spre Gregor.
– Nu am avut timp să te întâmpin cum se cuvine, Gregor. Am auzit că
ai făcut vâlvă azi la antrenament.
– Așa cred, a aprobat Gregor.
– A lovit toate mingile, i-a zis Solovet lui Ripred.
– Serios? s-a mirat Ripred și l-a privit cu interes.
Brusc, coada lui Ripred a apărut din senin, pregătită să-l atace pe
Gregor. Spre surpriza băiatului, acesta a descoperit că vârful cozii
șobolanului era strâns bine în mâna lui. Din reflex, o blocase la câțiva
centimetri de față.
– Ei bine, așa ceva nu se învață, a zis Ripred, retrăgându-și încet coada
din strânsoarea lui Gregor.
Ripred a plecat spre palat împreună cu Solovet printr-un pasaj secret
ca să nu provoace panică în oraș.
Ares l-a dus pe Gregor în zbor la palat. Paznicii l-au salutat în Sala
Înaltă și, după un moment de stânjeneală, l-au salutat și pe Ares. Poate că
Aurora avea dreptate. Poate că liliacului avea să-i meargă mai bine, acum
că avea legământ cu cineva care putea să lovească toate mingile de sânge.
În baie, Gregor și-a frecat îndelung pielea ca să scape de sângele fals,
dar tot i-au rămas pete. În cele din urmă, a renunțat, sperând că acestea îi
vor trece până se va întoarce la școală – după ce șobolanul alb va muri
sau ceva de genul ăsta.
S-a dus să o ia pe Boots de la creșă și s-a bucurat să o revadă pe Dulcet,
dădaca aceea drăguță care avusese grijă de surioara lui în prima lor
excursie în Subpământ.
– Cum a fost azi?
– O, Boots a avut o zi foarte bună. Cred totuși că lui Temp nu i-a fost
prea ușor, a zis Dulcet, arătând din cap spre un colț al camerei.
Abia atunci l-a zărit și Gregor pe gândacul uriaș. Câțiva copii mici
tocmai îl găteau cu haine elegante. Fiecare picior purta câte un fel de
pantof. Capul îi ieșea dintr-o robă lungă, violet, strânsă în jurul gâtului.
De antenele îndoite îi atârnau panglici roz. Boots i-a îndesat o căciulă
pufoasă pe cap și toți copiii au început să sară și să țipe de bucurie.
– Temp ale căciulă! Temp ale căciulă! i-a zis ea încântată lui Gregor
când s-a dus să o ia.
– Oooof! a făcut Temp abătut. Oooof!
– Da, văd, a spus Gregor. Și arată foarte bine. Dar acum trebuie să
mergem la masă, Boots.
Apoi a îngenuncheat și i-a șoptit lui Temp.
– Nu-ți face griji, prietene! Te scot eu de aici.
Străduindu-se să nu râdă, a scos biata insectă din toate hainele acelea.
La rândul lui, fusese gătit în joacă de Boots de destule ori ca să înțeleagă
prin ce trecea Temp. Probabil că asta dura de câteva ore.
Din nefericire, cina s-a dovedit un fel de reuniune a celor care
plecaseră să îndeplinească „Profeția griului“ sau, oricum, a celor care îi
supraviețuiseră. Din cei opt care rămăseseră în viață, numai tatăl lui
Gregor lipsea. Gregor, Boots, Luxa, Aurora, Ares, Temp și Ripred erau cu
toții acolo, alături de Solovet și Vikus, care prezidau la masă. Poate Vikus
crezuse că astfel se vor simți mai bine, dar dacă amintirile despre cei
morți – cei doi păianjeni, Gox și Treflex, gândacul, Tick, și vărul Luxei,
Henry –, ieșite acum la suprafață, erau dureroase pentru Gregor,
probabil erau înfiorătoare pentru ceilalți supraviețuitori.
Nu a ajutat nici faptul că, pentru prima dată, a observat și Boots că
Tick nu mai era. Ea dormea, cu febră mare, când Tick își dăduse viața ca
să o apere. Când se întorseseră acasă, Boots povestise despre Tick ca și
cum aceasta n-ar fi pățit nimic. Gregor o lăsase pentru că nu știa cum să-i
explice unui copil de doi ani că prietena ei murise și, în plus, oricum nu
mai avea de gând să se întoarcă vreodată aici. Acum, la întrebările ei –
„Unde Tick? Unde Tick?“ – simțea cum îl cuprinde tristețea.
 După câteva minute de „Unde Tick?“, aproape nimeni nu mai mânca.
Fără să-și ceară scuze măcar, Ares pur și simplu s-a ridicat și a zburat
afară din sală, iar Temp s-a ascuns sub masă și a început să scoată niște
sunete ciudate, ca un păcănit. Gregor și-a închipuit că așa plâng gândacii.
Până și Ripred a părut să ridice dintr-o sprânceană când a văzut lista
de invitați.
– Serios, Vikus, chiar credeai că o să povestim despre război?
– M-am gândit că ar putea să ajute la vindecare, a zis Vikus. Că unora
le-ar fi mai ușor să accepte că i-au pierdut pe cei dragi.
În clipa aceea, Luxa a sărit în picioare, dărâmându-și scaunul în spate.
Ea și Aurora au dispărut în câteva secunde.
– Da, văd ce bine funcționează! a zis Ripred. Ei, atunci, rămâne mai
multă mâncare pentru mine.
Șobolanul a tras spre el un vas imens în care erau creveți în sos de
smântână, și-a băgat toată fața în el și a început să înfulece. Măcar asta i-a
distras atenția lui Boots, care era atât de fascinată de felul lui de a mânca,
încât și-a înmuiat și ea fața în propria farfurie, ca să-l imite.
– Mmmm! a făcut Ripred încântat, când și-a scos botul murdar din
castron.
– Mmmm! s-a auzit și ecoul lui Boots, care a chicotit, și-a băgat din nou
fața în mâncare și a sorbit.
Ripred și-a trecut limba lungă peste fălci, curățându-le de sos.
– Nu găsești așa ceva în Tărâmul Morții. De fapt, nu găsești mai nimic
în ultima vreme, de când oamenii le-au alungat pe rozătoare din
principalele locuri de pescuit.
– Poate că, dacă fac puțin foamea, se vor gândi mai bine la proasta
decizie de a ne ataca, a zis Solovet, luându-și o porție mare de ciuperci.
– Doar rozătoarele nu mor cu adevărat de foame, nu-i așa? a întrebat
Vikus.
– Ba așa e! l-a contrazis Ripred. Le-ați alungat înapoi, la granița cu
furnicile. Râurile în care au voie să pescuiască sunt periculoase și se află
în aval de târâtoare, așa că nu se prinde cine știe ce. Tu cu ce crezi că se
hrănesc?
S-a lăsat tăcerea.
Gregor a încercat să-și închipuie cum o fi să fii șobolan și să-ți fie
foame. Din propria experiență, știa că, atunci când îți e foame, nu te mai
gândești la nimic altceva decât la moduri de a face rost de mâncare. În
cazul șobolanilor, poate și la răzbunare.
– Asta nu ajută la marele plan. Și-așa am destule obstacole de depășit.
Și culegi ceea ce semeni, Solovet, a zis Ripred.
– Asta ai venit să-mi spui? a întrebat ea impasibilă.
– Nu. Știi tu ce faci. Sau, cel puțin, așa îți place să crezi. Eu am venit să
o aduc pe Coadă Smucită și să-l învăț pe Gregor încă o șmecherie, pe care
nu poate să o învețe de la tine.
Ripred și-a îndesat în gură o pâine întreagă și s-a ridicat de la masă.
– Ești gata, băiete?
– Pentru ce? a întrebat Gregor, privind firimiturile zburând din gura
lui Ripred.
– Pentru prima ta lecție, a zis Ripred înghițind zgomotos. Începe acum.
 CAPITOLUL 9

– Ecolocație? s-a mirat Gregor nevenindu-i să creadă. O să mă

înveți ecolocație?
Stătea într-o peșteră circulară undeva, în adâncul Regaliei, echipat
numai cu mini-lanterna lui.
Ripred s-a încovoiat, sprijinit de un perete. Chiar și pentru un șobolan,
avea o postură îngrozitoare. Când se lupta, tot corpul părea să i se
alinieze și să trosnească de energie și de putere. În restul timpului, nu
arăta cine știe ce. Îi amintea lui Gregor de aruncătorii aceia masivi de
baseball, care se mișcă greoi, cu niște burți de aproape le plesnesc
nasturii uniformei. Nici n-ai crede că sunt în stare să alerge în jurul
terenului fără să fie nevoiți să se oprească să-și tragă sufletul. Dar pune-i
să lovească mingea și atunci o trimit în aer cu peste o sută de kilometri la
oră, lăsându-l pe jucătorul de la primire cu ochii în soare.
Ca și cum până și încovoierea fusese un efort prea mare pentru el,
Ripred s-a lăsat să alunece și s-a lungit pe jos, de-a lungul peretelui
peșterii.
– Da, ecolocație. Zi-mi ce știi despre ea.
– Știu că liliecii o folosesc. Și delfinii, poate. E ca radarul. Scot un sunet
care ricoșează din ceva, iar ei își dau seama unde e acel ceva fără să-l
vadă, a zis Gregor. Dar oamenii nu pot să facă asta. Eu nu pot să fac asta.
– Oricine poate, într-o anumită măsură. Pe Pământ, unii oameni orbi
folosesc ecolocația cu rezultate excelente, a spus Ripred. Oamenii din
Subpământ nu-i dau prea multă importanță, dar aici ei greșesc. Noi, toți
ceilalți, o folosim până la un punct.
– Vrei să zici că gândacii și păienjenii și… a început Gregor.
– Toți. După atâtea generații care au trăit în întuneric, simțul acesta s-a
dezvoltat. Dar dacă ai putea stăpâni măcar elementele de bază, ecolocația
ți-ar fi de un imens ajutor, a spus Ripred. Uite, să ne imaginăm că ai fi
într-o peșteră cu un șobolan și ți-ai pierde lumina.
Gregor a zărit coada lui Ripred și a ridicat mâna să o prindă, dar, de
data aceasta, șobolanul a fost mai rapid decât el. De fapt, acesta și-a
folosit un picior din spate ca să-i arunce lanterna din mână, trimițând-o
răsucindu-se la șase metri mai încolo. Raza ei s-a oprit asupra pietrei,
lăsându-i practic pe întuneric.
Vocea lui Ripred l-a speriat.
– Iar acum, sunt aici, a zis șobolanul din spatele lui.
Gregor s-a întors imediat spre el, dar, de undeva din stânga, Ripred i-a
șoptit:
– Acum sunt aici.
Lanterna s-a rostogolit pe podea și s-a lovit de picioarele lui Gregor.
Acesta a ridicat-o și a văzut că șobolanul era din nou rezemat de perete,
în partea opusă față de unde fusese lanterna.
– Păi, atunci învață-mă! a zis Gregor descurajat.
Ripred a început prin a-l pune să închidă ochii și să scoată un fel de
clicăit, lovindu-și limba de cerul gurii. După aceea, l-a pus să asculte
foarte atent cum suna. Trebuia să sune diferit atunci când îl îndrepta spre
peretele peșterii decât atunci când îl îndrepta spre Ripred. Apoi, l-a pus
să-și închidă lanterna, să clicăie, să asculte și să arate spre locul în care
credea că se află șobolanul.
Gregor chiar s-a străduit, dar în ultimele două zile nu dormise decât
vreo trei ore, iar la asta se adăugau toată nebunia și întoarcerea în
Subpământ și profeția și antrenamentul…
– Concentrează-te, Pământeanule! Asta ar putea să-ți salveze viața! a
mârâit Ripred când Gregor a greșit poziția a zecea oară la rând.
– Asta e o prostie, Ripred! Mie mi se pare că toate sună la fel! a ripostat
Gregor. Nu pot s-o fac, bine?
– Nu, nu e bine. O să exersezi. Ori de câte ori ai ocazia aici, jos, sau
când te duci acasă, dacă te duci acasă, oricând poți! a ordonat Ripred.
Poate că nu o să stăpânești meșteșugul ăsta la perfecție, dar măcar poți să
devii mai bun.
– Bine. Am înțeles. O să exersez. Gata, am terminat acum? a întrebat
Gregor cam obraznic.
Se cam săturase de șobolan.
Deodată, nasul lui Ripred a apărut la câțiva centimetri de al lui Gregor.
Ochii lui erau alungiți de furie.
– Ascultă, războinicule! a șuierat el. Într-o zi, o să-ți dai seama că nu te
ajută cu nimic că poți să lovești trei mii de mingi de sânge dacă nu poți să
vezi niciuna pe întuneric. Ai înțeles?
– Mda, a reușit Gregor să îngaime.
Ripred nu s-a mișcat.
– Păi, o să exersez. Serios! a zis Gregor. Promit!
– Bun! Acum hai să ne băgăm la somn. Amândoi suntem obosiți, a
spus Ripred.
În timp ce se întorceau în tăcere spre oraș, Gregor s-a întrebat dacă
Ripred ar ezita să-l omoare. Când fuseseră în căutarea tatălui său, Ripred
îl ținuse în viață pentru că aveau nevoie unul de altul: Gregor avea
nevoie de Ripred ca să-i găsească tatăl, iar Ripred avea nevoie de Gregor
ca să-l învingă pe Regele Gorger și astfel să ajungă într-o zi conducătorul
șobolanilor. Probabil că Ripper încă are nevoie de Gregor pentru
„Profeția despre Năpastă“. Dar când nu o să-i mai fie de folos
șobolanului, oare o să fie ușor de eliminat?
Gregor își târa picioarele în sus pe scări, spre locul în care credea el că
se afla dormitorul lui. Era foarte târziu aici – probabil aceeași oră la care
ajunsese el în oraș în noaptea dinainte – și toată lumea dormea. S-a rătăcit
și nu a găsit pe nimeni care să-l îndrume. În timp ce tot umbla de colo
până colo, în căutarea unui paznic, a ajuns în fața ușii de lemn care izola
camera cu profețiile lui Sendviș.
Ușa era întredeschisă. Asta era ciudat. El credea că o țineau încuiată tot
timpul. Probabil că era cineva înăuntru.
A deschis ușa mai larg și a intrat.
– Hei! E cineva aici?
La început, a crezut că sala era goală. Lampa de sub „Profeția despre
Năpastă“ era încă aprinsă, dar acolo nu era nimeni care să o citească.
Apoi, a auzit un foșnet slab în colțul îndepărtat și o fată a ieșit la lumină.
– O! a tresărit Gregor, dar nu pentru că se speriase, ci pentru că aceasta
arăta înspăimântător.
Pe Nerissa o mai văzuse o singură dată, când își luase rămas-bun de la
fratele ei, Henry, înainte să plece în căutarea tatălui lui Gregor. Și-o
aducea aminte foarte slabă și emotivă. Îi dăduse un exemplar din
„Profeția griului“, ca să-l aibă cu el în călătorie. Luxa îi spusese că
Nerissa poate să vadă viitorul sau așa ceva.
Dacă înainte fusese slabă, acum era numai piele și os. În lumina torței,
ochii ei păreau imenși și goi. În loc de cearcăne violet, cum avea Luxa,
Nerissa avea sub ochi niște semicercuri vineții. Părul, care îi cobora mult
sub talie, era despletit și încâlcit. Chiar dacă era învăluită într-o manta
groasă, se mișca de parcă tremura de frig.
– A, scuză-mă! N-am vrut să… eu doar… căutam doar să dorm…
adică, un loc unde să dorm. Dormitorul meu. Scuze!
Gregor a început să se retragă cu spatele din cameră.
– Nu, așteaptă, Pământeanule! l-a strigat Nerissa, tremurându-i vocea.
Așteaptă o clipă!
– A, da, sigur, a zis Gregor, dorindu-și foarte mult să poată fugi de
acolo. Și, ce ai mai făcut, Nerissa? a continuat el, după care s-a crispat.
Oare ce ar fi putut ea să facă?
– Nu m-am simțit prea bine, a zis Nerissa obosită, însă nu își plângea
de milă, ceea ce, cumva, făcea să pară totul și mai trist.
– Știi, îmi pare rău pentru fratele tău, pentru Henry, a încercat s-o
liniștească Gregor.
– Cred că e mai bine că a murit, a spus Nerissa.
– Da? s-a mirat Gregor, luat prin surprindere de răspunsul ei direct.
– Ținând cont de alternative… a început Nerissa. Dacă reușea să se
alieze cu rozătoarele, acum eram morți cu toții. Tu, sora ta, tatăl vostru.
Toți ai mei. Și Henry. Dar, sigur, mi-e foarte dor de el.
Ei bine, poate că Nerissa era devastată, dar nu se temea să privească
realitatea în față.
– Știi de ce a făcut asta? a îndrăznit Gregor să întrebe.
– Îi era frică. Știu asta. Și cred că, într-un fel, în sinea lui, a simțit că,
dacă se aliază cu șobolanii, o să aibă siguranța după care tânjea, a
răspuns Nerissa.
 – A greșit, a spus Gregor.
– Oare? a întrebat Nerissa zâmbind.
Asta era și mai înfricoșător.
– Așa am crezut. Nu ai zis tu adineauri că, dacă reușea, acum eram
morți cu toții? a spus Gregor.
Poate că, până la urmă, chiar era nebună.
– A, da! Cu siguranță, metodele lui au fost greșite.
Nerissa și-a pierdut interesul pentru conversație și s-a îndreptat spre
„Profeția despre Năpastă“. Și-a întins degetele osoase și le-a trecut ușor
peste litere, de parcă citea în Braille.
– Dar tu, Războinicule? Ești pregătit să-l înfrunți pe Năpastă?
Năpastă. Ripred spusese ceva despre Năpastă.
– Vrei să zici… profeția? a întrebat Gregor nedumerit.
– Nu ți-a spus Vikus? Noi îi zicem șobolanului alb „Năpastă“, l-a
lămurit Nerissa. Știi ce înseamnă?
– Nu chiar, a recunoscut Gregor.
– Înseamnă o urgie, a zis Nerissa.
Ei, da, asta chiar că ajuta. O urgie.
– Tot nu e clar, a ezitat Gregor.
– O nenorocire, o catastrofă.
Nerissa îi cerceta fața să vadă dacă înțelege.
– Un lucru foarte rău, a zis ea în cele din urmă.
– A, înțeleg, a spus Gregor. Păi, da, șobolanul. Vikus zice că eu aș fi o
amenințare pentru el sau așa ceva. Cică trebuie să vă ajut pe voi să-l
omorâți.
Nerissa a părut uimită.
– Să ne ajuți? O, nu, Gregor, tu trebuie să-i iei lumina. Uite, scrie aici!
Degetele ei au trecut repede peste un rând de pe perete.

ÎȚI VA LUA RĂZBOINICUL LUMINA?

Când Vikus parcursese profeția în seara dinainte, Gregor fusese așa de

preocupat din cauză că șobolanii voiau să o omoare pe Boots, încât nu se
concentrase prea mult pe rândul acesta. Iar Vikus nu detaliase. Pentru
subpământeni, cuvântul „lumină“ însemna același lucru cu cuvântul
„viață“. Deci, atunci când vorbeau despre a lua lumina cuiva, de fapt, se
refereau la uciderea lui. Misiunea era să-l omoare pe Năpastă. Știa asta.
Dar Gregor presupusese că subpământenii aveau să trimită o mulțime de
soldați cu el. Soldați antrenați.
Versul îi răsuna în minte.
Gregor a avut o presimțire foarte rea.
– O, Doamne! a zis el. Vrei să zici că există un șobolan uriaș, alb… și
voi vă așteptați ca eu… singur… adică, eu trebuie să…
– Să-l omori, Gregor, a zis Nerissa. Tu, cu mâna ta, trebuie să-l omori!
PARTEA A DOUA

VÂNĂTOAREA
 CAPITOLUL 10

Poate că, de fapt, somnul nu era o necesitate. Poate că era ceva cu care
oamenii se obișnuiseră și de care credeau că au nevoie, dar de care, în
realitate, se puteau lipsi. Gregor asta spera, pentru că, deși era extrem de
epuizat, tocmai își petrecuse toată noaptea fără să pună geană pe geană.
În mare, încercase să-și închipuie șobolanul imens, alb, pe care trebuia
să-l ucidă de unul singur. Un șobolan mult mai mare și, se presupune,
mai puternic decât Ripred. Așa că Gregor și-a imaginat că Năpastă era de
cel puțin două ori mai înalt ca el și cântărea de vreo nouă sau zece ori
mai mult. Cui îi păsa că Gregor putea să lovească niște mingi de sânge?
Chestia aia avea să-l strivească, ca pe o muscă.
Sigur, Vikus nu intrase în detalii despre subiectul acesta. La fel cum nu
insistase prea mult nici pe faptul că patru din cei doisprezece membri ai
grupului aveau să fie morți la îndeplinirea Profeției griului. Avea
obiceiul acesta de a evita aspectele cărora credea el că Gregor nu le putea
face față. Cât timp ar fi amânat Vikus să-i spună că trebuia să-l omoare
singur pe Năpastă? Cât mai mult. Gregor și-a imaginat cum l-ar privi
îngrozit pe uriașul alb, care ar saliva când l-ar vedea, în timp ce Vikus l-
ar bate pe umăr și i-ar spune optimist: „A, da, și, apropo, Sendviș zicea că
trebuie să-l omori singur. Bine, pa, te las acum!“
Gregor și-a amintit cum, cu abia o zi în urmă, stătea în Central Park și
cea mai mare grijă a lui era că nu își vor permite cadouri de Crăciun.
Nimic nu te făcea să vezi totul cu alți ochi ca una dintre profețiile lui
Sendviș.
Și-a sprijinit bărbia pe cealaltă mână și a încercat să se concentreze pe
murmurul vocilor din jurul mesei de piatră. Vikus convocase o ședință
de consiliu ca să discute despre călătoria pentru găsirea și uciderea lui
Năpastă. Consiliul era format dintr-un grup de subpământeni mai în
vârstă, care conduceau împreună Regalia până când Luxa împlinea
șaisprezece ani, vârsta la care putea să domnească.
Singurul lucru asupra căruia căzuseră cu toții de acord era că Gregor
trebuia să plece cât mai curând. Din moment ce șobolanii știau că Gregor
și Boots se aflau din nou în Subpământ, cu siguranță aveau să ia măsuri
suplimentare ca să-l ascundă pe Năpastă și să o vâneze pe sora lui
Gregor.
Se pare că spionii din Regalia aveau informații noi-nouțe și tocmai
detectaseră o zonă în care credeau că se ascundea șobolanul alb. Deși
niciunul dintre ei nu văzuse vreodată creatura aceea, sursele lor le
indicau că aceasta se afla într-un loc numit Dedal. Lui Gregor, cuvântul
acesta nu-i spunea nimic, dar Ares i-a șoptit că dedalul însemna labirint.
În fața ochilor, i-au apărut Lizzie și cartea ei de puzzle-uri. Ea s-ar
descurca mult mai bine decât el să se orienteze într-un labirint. Gândul la
Lizzie l-a făcut să-și amintească apoi și de restul familiei, care îi aștepta
pe Pământ și se întreba ce s-o fi întâmplat cu ei, iar asta era de
nesuportat.
– Da, să mergem! Cu cât mai repede, cu atât mai bine! a zis Gregor și
toată lumea l-a privit surprinsă, dat fiind că acela era primul lucru pe
care îl spusese toată dimineața, iar în momentul acela consiliul discuta
despre drumul pe care trebuia să-l urmeze spre Dedal.
Deși au analizat mai multe opțiuni, fiecare rută care traversa rețeaua
de tuneluri din Subpământ era considerată prea periculoasă. Chiar dacă
oamenii controlau o întindere mult mai mare din Subpământ decât
înainte de război, Dedalul era situat într-un colț îndepărtat din tărâmul
șobolanilor. De fapt, era atât de îndepărtat încât majoritatea șobolanilor
nici nu se duceau vreodată acolo. Cu toate acestea, dacă îl țineau pe
Năpastă acolo, atunci sigur era păzit.
– Atunci nu rămâne decât Canalul, a spus Vikus încruntându-se. Nu
este calea ideală, dar este cea mai puțin înșelătoare.
– Dar șerpii? Sunt în toiul sezonului de împerechere, a zis Howard.
 Gregor nu știa de ce vărul Luxei fusese lăsat să participe la ședință.
Parcă venise doar într-o vizită de familie.
– Ai dreptate, a încuviințat Vikus. Un motiv în plus să pornească
imediat la drum. Poate că grupul va reuși să se strecoare înainte să se
trezească șerpii.
Ura, șerpi! s-a gândit Gregor și și-a amintit o coadă cu țepi lungă de
șase metri pe care o zărise ieșind din Canal când îl ducea Ares acasă. S-a
întrebat ce era dincolo de coadă.
– Gregor, este un aspect despre care trebuie să discutăm, a început
Vikus. Consiliul este de părere că Boots ar trebui să rămână sub pază în
Regalia în timp ce tu ești plecat în căutarea lui Năpastă.
Gregor se aștepta la asta. Ar fi fost extrem de periculos să o ia pe Boots
într-o altă călătorie prin Subpământ. Dar cum să o lase acolo, când
Ripred și Coadă Smucită intraseră așa de ușor în arenă? Sigur, Ripred era
extraordinar de deștept, dar niciunul dintre șobolani nu părea prost. El și
Boots aveau să rămână împreună, așa cum îi învățase mereu mama lor.
– Vine cu mine sau nu mai plec! Am terminat discuția! a zis Gregor.
Știa că părea înfumurat, dar era deja prea obosit ca să-i mai pese.
A urmat o pauză, timp în care toți s-au uitat în jurul lor, recunoscând
că replica lui fusese exagerată. Dar ce puteau să facă?
Vikus l-a trimis să se pregătească pentru călătorie. Gregor s-a dus la
muzeu să caute niște surse de lumină. Muzeul era plin de lucruri care
căzuseră din lumea lui Gregor. Erau acolo o mulțime de obiecte
interesante, foarte vechi, cum ar fi o roată de la o trăsură trasă de cai, o
tolbă încă plină cu săgeți, o cană de argint, un ceas cu cuc, un joben.
Articolele mai recente, ca portofelele, bijuteriile și ceasurile, stăteau
așezate frumos pe rânduri. Erau și multe lanterne bune, probabil pentru
că oricine cobora în tunelurile de sub New York City avea nevoie de așa
ceva. Gregor a ales patru și a luat și baterii din plin.
Atenția i-a fost atrasă de niște veste de salvare și le-a luat și pe acestea.
Data trecută merseseră prin niște tuneluri din piatră. Data aceasta,
bănuia că aveau să zboare pe deasupra Canalului. Boots era prea mică să
știe să înoate. La provizii, a mai adăugat o rolă de bandă adezivă și
câteva batoane de ciocolată care nu păreau prea vechi.
Când a plecat, a văzut hainele lor obișnuite împăturite în două teancuri
așezate lângă ușă. Probabil Vikus își dăduse permisiunea să fie păstrate.
Lui Gregor nu-i păsa cum miroseau. Avea să-și poarte bocancii.
Când s-a oprit pe la creșă să o ia pe Boots, i s-a spus că Dulcet o dusese
deja jos la râu. De acolo aveau să plece.
Lui Gregor i s-a părut logic, din moment ce calea cea mai rapidă de a
ajunge la Canal era să zboare pe deasupra râului. Numai că, atunci când
a ajuns la doc, a văzut o echipă de subpământeni care încărcau două
bărci suspendate de frânghii la nivelul docului, deasupra râului. Erau
niște vase lungi, înguste, care îi aminteau de bărcile pe care le văzuse în
muzeu, acasă, și pe care amerindienii le folosiseră cu sute de ani în urmă.
Pe fundul fiecăreia, însă, era prinsă o înotătoare mare, gri, triunghiulară –
o înotătoare adevărată de pește – care probabil se desprinsese de pe
vreun pește-spadă monstruos sau ceva de genul acesta. Pe lateralele
bărcilor erau prinse alte înotătoare, care puteau fi lungite și strânse
orizontal, după nevoie. În spate, fiecare barcă avea un os curbat pe post
de cârmă.
– Ce-i cu bărcile? l-a întrebat el pe Vikus, care supraveghea
operațiunile de încărcare. Nu zburăm pe lilieci?
– A, ba da, dar Canalul este mare și nu oferă decât puține locuri
ospitaliere pentru odihnă. Niciun liliac nu ar avea putere să-l traverseze,
așa că o mare parte a călătoriei trebuie să se facă pe apă, i-a explicat
Vikus.
Gregor nu știa prea multe despre bărci, în afara faptului că, față de
zbor, drumul cu barca dura mai mult. Avea să treacă o veșnicie să ajungă
la Năpastă pe apă.
Chiar atunci, Coadă Smucită s-a strecurat pe doc. O, minunat! s-a
gândit Gregor. Pun pariu că o să nimeresc în aceeași barcă cu șobolănița asta
nebună.
Dulcet l-a ajutat să-i prindă vesta de salvare lui Boots. Era prea mare
pentru ea, dar i-au strâns curelele cât de bine au putut. Gregor nu era
prea sigur ce să facă cu a doua vestă – el știa să înoate destul de bine –
până când l-a văzut pe Temp tremurând la marginea docului și uitându-
se la apele învolburate.
– Hei, Temp, mergi cu noi? a întrebat el.
– Vikus spune că e posibil, a răspuns Temp.
Așa că Gregor l-a echipat pe Temp cu vesta suplimentară. Gândacul i-a
dat voie, pentru că și prințesa purta una, și Gregor i-a explicat că o să-l
ajute să plutească.
Când a terminat de fixat vesta și s-a ridicat în picioare, Gregor i-a
observat pe Luxa, Solovet, Mareth și Howard, care tocmai ieșeau din
palat. Luxa și Solovet purtau rochii, nu pantalonii lungi cu care
călătoriseră înainte.
– Stai puțin, tu vii cu noi, nu? a întrebat-o Gregor pe Luxa.
– Nu, Gregor, nu pot. Am avut voie să vin cu voi prima dată numai
pentru că așa scria în „Profeția griului“. De data asta, călătoria este
considerată inutil de periculoasă pentru o regină, a răspuns Luxa
aruncându-i o privire lui Vikus.
Gregor s-a gândit că ar fi putut și ea să protesteze măcar. Poate că nici
măcar Luxa nu era prea dornică să-l vâneze pe Năpastă. Asta l-a cam
înfuriat, totuși.
– Păi, atunci, cine merge? a întrebat el.
– Ei bine, mai întâi ar trebui să știi că nu au lipsit deloc voluntarii, a
răspuns Vikus, de parcă voia să-l asigure pe Gregor că urma o distracție
garantată. Dar locurile au fost foarte limitate. În afară de tine, Ares,
Boots, Temp și Coadă Smucită, îi vom trimite pe Mareth și Howard și
zburătoarele lor.
– Howard? s-a mirat Gregor.
Mareth îi plăcea mult, dar nu voia să vină cu ei și vărul Luxei. Howard
făcea parte din grupul acela de la Izvor și cine știe dacă văzuse vreodată
un șobolan, în afară de cel mort de pe plajă?
– Pe lângă faptul că este un luptător excelent, are multă experiență cu
călătoriile pe apă, a explicat Solovet. Suntem foarte norocoși că vizita lui
a coincis cu a ta.
– Îhî, a făcut Gregor. Deci nici Ripred nu vine?
Nimeni nu-l făcea să se simtă mai în siguranță… atunci când nu se
întreba dacă nu cumva șobolanul acela mare avea să-l omoare.
– A plecat azi-dimineață spre Tărâmul Morții, a zis Vikus. O, văd că
bărcile sunt încărcate! Mai bine porniți la drum!
Ares a aterizat lângă ei.
– Râul este prea periculos. Zburăm până la Canal și apoi ne îmbarcăm.
– Îmi pare bine că măcar tu vii, a mormăit Gregor, aruncându-i o
privire supărată Luxei și, dacă tot era prin zonă, și lui Vikus.
Apoi a urcat pe spinarea lui Ares. Dulcet i-a întins-o pe Boots, icnind
încet.
– Of, Boots, ai crescut mult!
– Eu male! Călale pe liliac! a chicotit Boots încântată, șopăind în fața lui
Gregor.
În prima călătorie, Gregor o purtase într-un rucsac, dar acum era prea
mare pentru așa ceva, mai ales că purta și vesta de salvare.
– Și Temp călale! a făcut Boots.
Gândacul s-a înghesuit în spatele lor, cu mișcările oarecum limitate de
dispozitivul voluminos de plutire.
Coadă Smucită s-a strecurat într-una din bărcile mari și s-a întins pe
mijloc. Și-a ițit nasul într-o parte, încercând să adulmece briza care bătea
în sus pe râu. Dintr-odată, Gregor a simțit că i-a devenit mai simpatică.
Probabil era singura mai nefericită decât el că trebuia să plece în călătoria
asta.
Echipe de lilieci au ridicat cele două bărci încărcate cu ajutorul unor
bucle din frânghii și au pornit-o în jos pe râu. Când Ares și-a luat zborul
după ei, Gregor a strâns-o tare în brațe pe Boots. Recunoștea drumul
acum, luminile din ce în ce mai slabe din Regalia, strălucirea plajei cu
ziduri de cristal, unde se întâlnise el prima dată cu șobolanii, și, în fine,
întinderea vastă a Canalului.
Au zburat câțiva kilometri pe deasupra Canalului și abia după aceea
liliecii au coborât bărcile pe apă și s-au îndepărtat în zbor. Liliacul lui
Howard a aterizat în barcă cu Coadă Smucită. Ares s-a așezat în a doua
barcă, la fel ca liliacul lui Mareth.
– Ea e Andromeda, cu care am legământ, a spus Mareth, atingând
aripa liliacului său cu pete aurii și negre.
Gregor și-a amintit că Mareth zburase cu ea când avusese loc lupta
aceea cu șobolanii de pe plaja de cristal. Fusese atât de rău rănită încât nu
se dusese cu ei în călătoria prezisă de „Profeția griului“. Gregor încă se
simțea oarecum responsabil pentru lupta aceea, pentru că se întâmplase
când încercase el să evadeze.
– Bună, îmi pare bine de cunoștință! a salutat-o el.
Oare îl mai învinuia pentru noaptea aceea?
– Și eu sunt onorată să te cunosc, Pământeanule! a răspuns ea.
Poate că și ea, la fel ca Mareth, îl iertase.
Mareth i-a făcut cunoștință și cu Pandora, un liliac grațios, cu blană
roșiatică, frumoasă, cu care avea legământ Howard. Aceasta nu i-a spus
decât „Salutare“.
Vikus zburase în urma lor ca să-și ia rămas-bun.
– Gregor, am uitat să-ți dau asta! a strigat el.
Liliacul lui mare, gri, a trecut în viteză pe deasupra bărcii în care se afla
Gregor și pe fundul bărcii a căzut ceva. Gregor a ridicat un pergament și
a găsit acolo „Profeția despre Năpastă“, în scrisul elegant al Nerissei.
– Zburați sus! le-a mai urat Vikus, salutându-i încurajator cu mâna,
apoi s-a întors în Regalia.
Gregor a reușit să-i răspundă cu o mișcare scurtă din cap.
Boots tot dădea din mâini și din picioare ca să scape din brațele lui. Îi
era teamă să o lase liberă pe barcă, dar nici nu putea să o țină în brațe zile
în șir. A așezat-o pe fundul bărcii cu instrucțiuni clare:
– Rămâi în barcă!
Din fericire, vasul era atât de adânc încât oricum n-ar fi putut să iasă
din el. Când Gregor s-a ridicat în picioare, în centrul acestuia, pereții
laterali îi ajungeau până la umeri. Avea cam șase metri lungime și era
făcut dintr-un fel de piele de animal întinsă peste un cadru din os.
Fundul bărcii era traversat dintr-un capăt în altul de o fâșie lată de vreo
șaizeci de centimetri. Cam la o treime de partea din față a bărcii, Mareth
a ridicat în aer un catarg din lemn și l-a prins în balamale la bază. Era
doar al doilea obiect din lemn pe care Gregor îl vedea în Subpământ,
după ușa de la camera lui Sendviș. Pe vas mai erau câteva scaune din
piele și o mulțime de provizii. În special, mâncare.
– Chiar o să mâncăm toate astea? a întrebat Gregor.
– Nu singuri. Și luminătorii vor avea nevoie de multă mâncare, a zis
Mareth.
– Luminătorii? a întrebat Gregor.
– Nu ți-a zis Vikus? a început Mareth.
Gregor s-a întrebat de câte ori avea să mai audă întrebarea aceasta în
zilele următoare.
– În călătoriile lungi, nu putem căra suficient combustibil ca să facem
lumină, așa că angajăm luminători care să ne ajute, i-a explicat Mareth.
Ar trebui să ajungă imediat… da, uite, vezi… tocmai sosesc.
Gregor a scrutat întunericul și a zărit două puncte luminoase. Acestea
s-au stins și s-au aprins din nou, de data aceasta mai aproape. În timp ce
luminile intermitente continuau să înainteze spre ei, Gregor a reușit să
deslușească forma unor insecte zburătoare. Când cei doi gândaci imenși
au aterizat pe ramele bărcilor, el deja îi identificase.
– A, sunt licurici! a exclamat el.
Familia tatălui său avea o fermă în Virginia și acolo zburau la
marginea pădurii, noaptea. Luminițele lor pâlpâitoare făceau ca tot locul
acela să pară magic. Versiunile acelea înalte de aproape un metru,
cocoțate pe barcă, nu erau nici pe departe la fel de fermecătoare. Dar
trebuia să recunoască și el că, atunci când li se aprindeau fundurile,
răspândeau ceva lumină.
– Salutări, luminătorilor! a zis Mareth făcând o plecăciune.
– Salutări tuturor! a spus unul din licurici cu o voce subțire și incredibil
de plângăcioasă. Numele meu e Foto Luci-Luci, iar ea e Raza.
– Era rândul meu să fac prezentările, s-a văitat Raza. Foto Luci-Luci le-
a făcut ultima dată.
– Dar știm amândoi că eu, ca mascul, sunt mai plăcut ca aspect pentru
oameni, a contrazis-o Foto Luci-Luci și fundul a început să-i strălucească
într-o varietate de culori. Raza nu poate să facă decât o culoare și aia e
galbenă.
– Te urăsc! a țipat Raza.
Și atunci Gregor a știut că aceea avea să fie cea mai lungă călătorie din
viața lui.
 CAPITOLUL 11

Gregor nu-și mai rosese niciodată unghiile până atunci, însă a început
la cinci minute după sosirea licuricilor. Erau incredibili! Se certau din
orice: unde să se așeze, cine să facă prima tură, ba chiar al cui servitor ar
trebui să fie Temp, din moment ce, evident, era doar o târâtoare
neînsemnată. Asta până când gândacul a vorbit cu o forță neobișnuită
pentru el:
– Numai pe prințesă o servește Temp, numai pe prințesă!
Mareth a încercat să le dea de mâncare ca să le distragă atenția, dar
aceștia au continuat să se certe, acuzându-se reciproc că sunt lipsiți de
maniere la masă.
– Chiar trebuie să mănânci cu gura deschisă, Raza? a întrebat Foto
Luci-Luci. Îmi taie pofta de mâncare.
– Zice unul care tocmai s-a așezat pe lapte! a ripostat Raza și se pare că
i-a închis gura cu asta, pentru că fundul lui Foto Luci-Luci s-a înroșit
puternic de furie și, timp de cel puțin treizeci de secunde, licuriciul a
plescăit o ciupercă fără să mai vorbească.
– Tot timpul sunt așa? i-a șoptit Gregor lui Mareth.
– Adevărul e că ăștia doi nu sunt așa de răi ca alții cu care am călătorit,
a răspuns și Mareth tot în șoaptă. Odată am văzut o pereche încercând să
se omoare pentru o prăjitură.
– Încercând? s-a mirat Gregor.
 – Nu sunt niște luptători prea pricepuți și obosesc repede. Așa că, până
la urmă, s-au acuzat unul pe altul că au trișat și au renunțat. Pe urmă au
stat îmbufnați câteva zile, a spus Mareth.
– Chiar avem nevoie de ei? a întrebat Gregor.
– Din păcate, da, a răspuns Mareth.
Până și Booth, care stătea pe fundul bărcii și se juca cu o minge cu
Temp, părea enervată de noii-sosiți.
– Fo-fo, plea tale! a zis ea, trăgându-l de o aripă. Șșș, Fo-fo!
– Fo-Fo? Fo-Fo? Mă numesc Foto Luci-Luci și nu răspund la niciun alt
nume! a zis Foto Luci-Luci.
– E doar o fetiță. Nu poate să pronunțe Foto Luci-Luci, a explicat
Gregor.
– Ei, în cazul ăsta, nu înțeleg ce zice! a spus licuriciul.
– Dă-mi voie să traduc eu, a intervenit Coadă Smucită, fără să se
deranjeze măcar să se miște. A zis că, dacă nu termini cu pălăvrăgeala
asta nesfârșită, șobolănița aia mare care stă lângă tine în barcă o să-ți
smulgă capul.
Liniștea care a urmat a fost minunată. Gregor s-a simțit foarte
prietenos față de Coadă Smucită și a hotărât că nu l-ar deranja să meargă
cu ea în barcă, până la urmă.
Ajunseseră departe pe Canal acum. Torțele fuseseră stinse la sosirea
licuricilor, iar strălucirea acestora nu lumina decât zona din jurul lor.
Gregor a apăsat pe cea mai bună lanternă și, vreme de un minut, a
cercetat împrejurimile. Orice urmă de uscat dispăruse.
Erau și valuri acum. Se simțea chiar și o briză modestă. Mareth și
Howard au ridicat vele de mătase pe catarge și erau concentrați să
cârmească cele două bărci. Liliecii lor se așezaseră confortabil unul lângă
altul și ațipiseră. Gregor a observat că Ares nu s-a dus lângă ei. În prima
călătorie, toți liliecii formaseră o grămadă, ca să doarmă împreună după
lupte. Dar poate că Ares nu mai era binevenit printre ceilalți.
– Hei, Ares, știi cât durează să ajungem în Dedal cu barca asta? a
întrebat Gregor.
– Cel puțin cinci zile, a răspuns Ares. Dacă am zbura, am ajunge mai
repede, dar se crede că foarte puțini lilieci ar reuși să călătorească atât.
Nimeni nu a încercat până acum.
– Pun pariu că tu ai reuși, a spus Gregor.
 Și era sincer. Henry nu îl alesese pe Ares doar pentru că era
scandalagiu. Liliacul era și impresionant de puternic și de agil.
– M-am gândit că aș putea să încerc într-o zi, să văd dacă aș reuși, a
recunoscut Ares.
– La fel ca Lindbergh. E primul tip care a zburat pe deasupra
Oceanului Atlantic de unul singur, a zis Gregor.
– Avea aripi? a întrebat Ares.
– Păi, unele mecanice. Era om. Avea un avion. Adică un aparat care
zboară. Acum oamenii zboară tot timpul peste ocean în niște avioane
mari, dar nu și pe vremea lui Lindbergh, a povestit Gregor.
– E celebru pe Pământ? a întrebat Ares.
– Da, adică, a fost. Acum e mort, dar a fost foarte cunoscut. Și oamenii
erau furioși pe el. Ceva care avea legătură cu un război, a zis Gregor,
nesigur de partea aceea a poveștii.
Mai era și ceva trist, despre un bebeluș. Dar nici asta nu-și mai amintea
exact.
A luat pergamentul cu „Profeția despre Năpastă“ și l-a deschis.

DACĂ MOARE BEBELUȘUL, ȘI INIMA LUI MOARE,

LOVITURA CADE UNDE ÎL DOARE CEL MAI TARE.

A lăsat pergamentul să se închidă singur. S-a uitat la Boots, care cânta

încetișor Rățuștele mele, bătând din degete pe carapacea lui Temp. Era așa
perfectă, cumva, în felul acela în care sunt perfecți copiii. Așa de
nevinovată. Cum își închipuia cineva că poate să rezolve ceva omorând-o
pe ea? Și totuși, Gregor știa că, în clipa aceea, cete de șobolani răscoleau
Subpământul ca să facă exact asta.
– Șobolanii pot să înoate? a întrebat Gregor, uitându-se în apă.
– Da, dar nu atât de departe, unde suntem noi. Șobolanii nu pot să
ajungă la ea aici, a răspuns Ares, ghicindu-i gândurile.
Numai că, în cele din urmă, tot trebuiau să ajungă la mal. Și acolo era
Năpastă.
– Ai omorât vreodată un șobolan? l-a întrebat Gregor.
– Nu singur. Împreună cu Henry, da. Eu zburam, iar el ținea sabia, a
spus Ares.
Atunci Gregor și-a amintit că îl văzuse pe șobolanul Fangor murind de
sabia lui Henry, pe plaja aceea de cristal. Dar parcă totul era în ceață.
– Cum faci? Adică, unde anume e mai bine să… unde înfigi sabia?
I se părea bizar să rostească asemenea cuvinte.
– Gâtul este vulnerabil. Inima, dar trebuie să treci de coaste. Prin ochi,
ca să ajungi la creier. Sub picioarele din față este o venă care sângerează
mult. Dacă lovești în burtă, poate nu-l omori imediat, dar este posibil să
moară peste câteva zile de infecție, a explicat Ares.
– Înțeleg, a făcut Gregor, dar nu înțelegea.
Adică, nu reușea să se vadă făcând așa ceva. Omorându-l pe șobolanul
uriaș, alb. Toată povestea asta era ireală.
– Pot să fiu călare? Sau trebuie să stau pe picioarele mele? a întrebat
Gregor.
– Voi fi acolo, dacă va fi posibil, l-a asigurat Ares.
– Mersi! a răspuns Gregor. Îmi pare rău că te-am amestecat în tărășenia
asta.
– M-ai și scăpat de una, a zis Ares.
Apoi n-au mai scos niciun cuvânt.
Mareth a anunțat că vor face o pauză pentru cină și a împărțit
mâncarea. Licuricii au mâncat cu poftă, chiar dacă abia fuseseră hrăniți.
După ce au mâncat toți, Mareth a coborât velele și a agățat partea din
față a bărcii lui de partea din spate a bărcii lui Howard, cu ajutorul unui
odgon.
– Eu și Howard o să cârmim cu rândul prima barcă, în timp ce restul
veți dormi. Dar avem nevoie tot timpul de cineva care să stea de pază și
de un luminător.
– Raza o să ia prima tură, a început Foto Luci-Luci. Lumina mea are
nevoie de mai multă energie.
– Asta e o minciună! a urlat Raza. Oi putea eu să fac numai o culoare,
dar efortul este același. Spune asta numai ca să primească mai mult de
mâncare și mai puțin de muncă!
– Foto Luci-Luci o să ia prima tură, a anunțat Coadă Smucită. Altfel, îi
fac aripile franjuri!
Așa că asta a pus capăt discuției.
 – Cine vrea să stea de gardă cu el?
– Suntem mulți și putem să facem gărzi de câte două ore sau ceva de
genul ăsta, a adăugat Mareth.
Gregor era epuizat, dar nu-i plăcea deloc ideea de a fi trezit după
numai o oră sau două de somn și de a fi obligat apoi să facă de gardă, așa
că s-a oferit voluntar să fie primul.
În barca din frunte, Howard și-a ocupat locul la cârmă. Liliacul lui și-a
strâns aripile să doarmă. Coadă Smucită, care abia dacă se mișcase de
când plecaseră din Regalia, a închis ochii. Lumina galbenă a Razei s-a
atenuat treptat și ea a început să sforăie.
Gregor i-a scos vesta de salvare lui Boots, a învelit-o confortabil într-o
pătură și a așezat-o lângă Temp, la pupa. Ares s-a cocoțat lângă ei.
Mareth s-a întins pe jos, cu Andromeda alături. Foto Luci-Luci și-a luat o
culoare portocalie stabilă și s-a instalat la proră, la câțiva metri în fața lui
Mareth, luminând spațiul dintre bărci.
Gregor s-a așezat pe un teanc de provizii și și-a sprijinit antebrațul de
marginea bărcii. Era liniște, în afară de clipocitul valurilor, de respirația
ușoară și de sforăielile licuriciului. Legănatul bărcii avea un efect
hipnotic. Își simțea pleoapele de plumb.
Abia dacă dormise în ultimele zile… șobolanii o căutau pe Boots…
poate că ar putea doar să-și sprijine capul pe umăr… trebuia să-l omoare
pe Ripred… nu, pe Năpastă… trebuia să-l omoare pe Năpastă… de câte
nopți era acolo… trebuia să omoare pe cineva…
Mânuța rece a lui Boots i-a cuprins încheietura.
– Ce e, Boots? a murmurat el.
Acum îl strângea. Tare.
– Ce? Ai nevoie de o pătură?
A încercat să-și tragă mâna. Degetele ei îl apăsau mai puternic,
urcându-i-se pe braț, provocându-i o durere adevărată. Gregor a deschis
ochii brusc. Boots dormea liniștită lângă Temp, la câțiva metri de el.
Gregor și-a întors imediat capul în partea cealaltă.
Încolăcit în jurul antebrațului său era un tentacul roșu, lipicios.
 CAPITOLUL 12

– Ah!
Atât a apucat Gregor să strige înainte ca tentaculul să-l smucească
îngrozitor de tare.
Asta l-a făcut să cadă peste marginea bărcii și ar fi aterizat direct în apă
dacă unul din bocanci nu i s-ar fi agățat de muchie.
– Ares!
O a doua smucitură l-a tras cu capul înainte în apă, până la talie.
Gregor a reușit să inspire adânc înainte să se scufunde. Acum și
picioarele îi alunecau dedesubt. Simțea cum apa rece îi urca de-a lungul
coapselor, genunchilor, gleznelor – o! Cineva îl prinsese de picioare și îl
trăgea înapoi!
A urmat o luptă crâncenă, în care fiecare trăgea spre el, iar Gregor era
folosit pe post de frânghie. Preț de un minut îngrozitor, nu s-a știut cine o
să câștige, fiindcă creatura aceea îl trăgea în adâncuri, iar Ares îl trăgea la
loc afară. Gregor se lupta cu tentaculul cu mâna liberă, dar asta nu părea
să aibă vreun efect. În cele din urmă, a reușit să-și apropie gura de braț și
și-a înfipt dinții în tentacul cât de mult a putut. Nu și-a dat seama dacă i-
a făcut o rană serioasă, dar a surprins animalul suficient cât să-și
slăbească puțin strânsoarea. Chiar atunci, Ares s-a opintit și Gregor a
zburat afară din apă, tușind și trăgând cu disperare aer. O clipă, a atârnat
cu capul în jos, ținut strâns de bocanci de către fălcile lui Ares, apoi
liliacul i-a dat drumul pe fundul bărcii. Gregor a icnit și din gură i s-a
revărsat un șuvoi de apă. A observat vag că avea gust sărat, ca de ocean.
– Pământeanule! l-a auzit pe Mareth strigând. Poți să lupți?
Să lupte? Gregor s-a ridicat cu greu în mâini și pe genunchi și, pentru
prima dată, a văzut clar situația.
Din dreapta și din stânga bărcii ieșeau numeroase tentacule care se
prindeau cu ventuzele de orice nimereau. Echipajul riposta cu ce avea la
îndemână: săbii, dinți, gheare, clești, încercând să taie membrele
creaturilor înfiorătoare care se apropiau amenințător din apa întunecată
de sub ei.
– Prinde! i-a strigat Mareth și Gregor a văzut o sabie zburând spre el.
A prins-o de mâner în aer la timp ca să secere un tentacul care îi
cuprinsese glezna.
Foto Luci-Luci și Raza străluceau puternic. Dar și fără ajutorul lor
Gregor tot ar fi putut să vadă în lumina apei, care strălucea într-un verde
fosforescent nepământesc.
– O caracatiță! E un fel de caracatiță! a strigat el.
Cei trei lilieci erau în aer, de unde coborau în picaj și smulgeau
tentaculele cu ghearele. Mareth și Howard le tăiau cu săbiile. Coadă
Smucită era ca un vârtej cu dinți ascuțiți și periculoși.
– Pământeanule! Sora ta! l-a avertizat Ares.
Gregor s-a întors și l-a văzut pe Temp stând deasupra lui Boots, care
dormea. Mandibulele gândacului respingeau intrușii. Deși distrugea
multe tentacule, apăreau mereu altele. Trei s-au prins de vesta de salvare
a gândacului și l-au tras în apă, lăsând-o pe Boots fără nicio apărare. În
timp ce Ares s-a năpustit să-l salveze pe Temp, un tentacul mai mare
decât celelalte a lovit cârma.
Când Gregor a văzut ventuzele lipindu-se de pătura lui Boots,
fenomenul acela ciudat de când cu mingile de sânge s-a întâmplat din
nou. Lumea înconjurătoare s-a atenuat și parcă numai el și tentaculele
existau. În jurul lui, undeva, erau voci, bufnituri și apă verde,
strălucitoare, lovită până când făcea spumă. Dar el nu vedea decât
atacatorii. Sabia a început să i se miște – nu premeditat, ci cu o precizie
instinctivă și o forță dincolo de controlul lui. A căsăpit tentacul după
tentacul după tentacul și…
– Pământeanule!
 A auzit vocea lui Mareth ca prin vis.
– Pământeanule, ajunge!
Nu s-a oprit.
– Ghego, nu lovi! Nu lovi! a auzit el.
Boots plângea.
Lumea din jur a redevenit reală. Gregor stătea în picioare în mijlocul
bărcii. De jur împrejur, fundul acesteia era plin de bucăți de tentacule
retezate. Respirația îi era sacadată și răgușită.
Mareth l-a prins de umeri și l-a scuturat puternic.
– Au plecat. S-a terminat.
Lui Gregor îi zvâcnea brațul, nu cel în care ținea sabia, ci cel pe care îl
prinsese caracatița. Pe antebraț i se umflaseră patru cercuri roșii, furioase,
unde se lipiseră ventuzele. Era plin de sudoare, apă sărată și mâzgă de
caracatiță.
– Ghego, nu lovi! Acasă! Boots melge acasă! s-a auzit din spatele lui.
S-a desprins din strânsoarea lui Mareth și s-a întors. Boots stătea jos,
încă acoperită parțial cu pătura, scâncind, dar teafără. Lângă ea era
Temp. Își pierduse două picioare.
Gregor a aruncat sabia și a strâns-o ușor în brațe pe Boots.
– Hei, n-ai pățit nimic. E în regulă, puiule. Nu plânge!
– Ghego, Boots vlea acasă. La mama, a hohotit ea. Ma-ma! Ma-ma!
Acesta era semnul că nefericirea ei atinsese punctul maxim. Când era
supărată și nimeni altcineva nu putea să o ajute, striga „Mamaaa!“
Gregor s-a așezat pe un scaun și a început să o legene ușor înainte și
înapoi, bătând-o încet pe spate, încercând să o liniștească cu vorbe. Cât
văzuse oare? Și ce-l văzuse pe el făcând?
În timp ce Gregor o ținea în brațe, Howard a venit cu o găleată cu apă
și a curățat-o. Cumva, a reușit să-i distragă atenția cu o poezioară ridicolă
despre cum îi spăla degetele de la picioare.

DOUĂ RÂNDURI MICI

DE CINCI DEGEȚELE AICI
EU CU GRIJĂ SPĂL ȘI USUC,
IAR BOOTS STRÂMBĂ DIN NĂSUC.
 După aceea, Howard și-a lipit piciorușul ei de nas, i-a mirosit
degețelele și a pufnit, „Fiuuuu!“, de parcă mirosul lor era de nesuportat.

STRÂMBĂ DIN NĂSUC LA ELE,

CELE ZECE DEGEȚELE,
APOI IUTE FĂ-LE BAIE,
CA SĂ STRĂLUCEASCĂ TARE.

Boots a început să râdă printre hohotele de plâns, în special când

Howard zicea „Fiuuuu!“ și, în curând, a fost complet absorbită de poezie
și a încercat să o zică și ea odată cu Howard. Gregor își petrecuse mult
timp amuzându-și surorile, așa că își dădea seama ce le place țâncilor.
– Tu ai inventat-o?
– Da. Pentru Șem. Întotdeauna era greu s-o convingi să facă baie, a
spus Howard evitându-i privirea.
Gregor și-a dat seama că nu fusese prea amabil cu Howard. Îl băgase
în aceeași oală cu Stellovet și cu ceilalți veri, dar lui Howard nu îi plăcuse
ceea ce sora lui îi spusese Luxei despre Henry. Și nici nu se lăudase că
tatăl lor era conducătorul de la Izvor.
Au îmbrăcat-o pe Boots cu haine uscate și i-au dat o prăjitură. Ea s-a
dus repede să-l învețe poezioara pe Temp, care nu numai că nu avea
degete, dar nici toate picioarele nu le mai avea.
– Temp, ai nevoie de bandaje sau leacuri? l-a întrebat Gregor.
– Nu. Mai multe picioare, o să-mi crească, mai multe picioare, a spus
Temp.
Nu părea prea supărat din cauza acestei pierderi.
Foto Luci-Luci și Raza erau teferi și foarte mulțumiți de prada de
bucăți de caracatiță împrăștiate în toată barca. Se pare că, pentru licurici,
caracatița era o adevărată delicatesă, iar cei doi nu aveau timp nici să se
certe, fiindcă se lansaseră într-o cursă strânsă ca să vadă cine înfulecă cel
mai mult.
Andromeda și Coadă Smucită aveau câteva semne de ventuze, dar ale
lui Gregor erau cele mai grave, deoarece caracatița rămăsese lipită de el
cel mai mult timp și el nici nu avea blană care să-i protejeze pielea. În
timp ce își curățau cu toții mâzga de pe ei, Gregor a observat că cercurile
roșii, umflate, începeau să scoată puroi. Tot corpul îi ardea și îi tremura.
– Cred că m-a otrăvit sau ceva, a zis Gregor și, brusc, genunchii i-au
cedat, iar el a căzut lat.
Totul se învârtea în jurul lui. Cineva i-a lipit ceva de buze și i-a ordonat
să înghită. A reușit să se supună chiar înainte de a leșina.
A urmat un vis febril. Era scufundat într-o apă verde, fluorescentă, cu
bule, și se lupta cu tentacule mișcătoare, în timp ce niște pești hidoși își
înfigeau colții în brațul lui de nenumărate ori. Toată familia lui îl privea
din barcă, întinzând mâinile spre el, încercând să-l scoată afară în
siguranță. A strigat la Boots să se dea înapoi, dar ea tot cânta versurile
acelea despre degețele. Temp a apărut în apă lângă el, dispărând și
reapărând la suprafață în vesta lui de salvare. Și-a smuls picioarele și i le-
a oferit lui Gregor. La un moment dat, din fericire, nu a mai știut nimic
de el.
Când și-a revenit, și-a dat seama că trecuse mult timp. Brațul bandajat
îi pulsa de durere. Era dureros și să deschidă ochii.
Iar când i-a deschis, a avut un moment de derută.
Pentru că, acolo, stând lângă el în barcă și zâmbindu-i, era chiar Luxa.
 CAPITOLUL 13

– Te las singur o zi și uite în ce necazuri te bagi! a zis Luxa.

– Cred că mai e cineva în necaz, a zâmbit Gregor.
– Mare necaz, a intervenit și Mareth din spatele lui.
Gregor nu avea nevoie să se întoarcă ca să-și dea seama ce expresie
avea soldatul pe chip. Era furios.
– Nu pot să mă duc înapoi, a zis Luxa cu satisfacție. Suntem prea
departe acum, iar eu și Aurora vom pieri cu siguranță în adâncuri.
– Da, ai calculat bine când să ajungi, a aprobat-o Mareth.
– Știu, a răspuns Luxa.
– Știu că știi. Toată lumea va ști că ai știut, dacă mai ajungi vreodată
acasă întreagă, să povestești cum a fost.
Gregor nu se gândise prea mult până atunci la relația lui Mareth cu
Luxa. Ea era regina lui sau avea să fie, când împlinea șaisprezece ani, dar
mai era ceva acolo, de care și-a dat seama după ziua aceea de
antrenament. Mareth era antrenorul ei și nu îi era teamă să o certe.
– Of, Mareth, cât timp o să mai stai supărat pe mine? s-a plâns Luxa. A
trecut deja cel puțin o zi. Nimeni nu o să te învinovățească pe tine pentru
nesupunerea mea.
– Nu despre asta e vorba aici, Luxa! s-a răstit el. Călătoria aceasta este
extrem de periculoasă. Dacă mori? Lași Regalia cu Nerissa la domnie, iar
ea are vârsta necesară. Îți închipui ce se va întâmpla atunci? Cu Regalia?
Cu Nerissa?
– Va trebui să abdice, a zis Howard de undeva din barca cealaltă.
– Nu va face așa ceva! Dacă mor, ea va domni, nu Vikus și niciodată tu
sau infama ta soră! a zis Luxa.
Șocul i-a lăsat pe toți fără cuvinte. Apoi Howard a spus:
– Asta crezi? Că vreau să fiu eu rege? Cred că mă confunzi cu un alt
văr.
Au! Era o altă aluzie la Henry. Dar, de data asta, Gregor era de părere
că Luxa o meritase.
– Și nu mă judeca după Stellovet! E infamă. Recunosc. Dar nici eu nu
mai pot s-o controlez pe ea la fel cum nici tu nu ai putut să-l controlezi pe
Henry! s-a răstit Howard.
– În cazul în care crezi că o să te consider nevinovat, află că nu e așa!
Te-am văzut cum o chinuiai pe Nerissa, a zis Luxa.
– Când? Când am făcut așa ceva? Abia dacă am petrecut cinci minute
cu ea în total! a răspuns Howard.
– La festival. Când ai pus șopârla aia s-o atace! l-a lămurit Luxa.
– Nu am pus-o s-o atace! Era o specie rară, care își schimba culoarea, și
am crezut că o va amuza s-o vadă! s-a scuzat Howard.
– Dar Henry a zis că te-a văzut – a început Luxa.
– Henry a zis? Henry a zis? Nu-mi vine să cred că nici măcar acum nu
te îndoiești de ce a spus Henry, Luxa! Tot el ți-a spus că eu vreau
coroana? a strigat Howard frustrat. Henry a zis!
– Șșș! Plea tale! Tu ca Fofo, a făcut Boots.
– Mă cheamă Foto Luci-Luci! s-a auzit o voce ofensată din barca
alăturată.
– Of, mai taci din gură, Fofo! a zis Coadă Smucită, iar Gregor s-a
prefăcut că tușește ca să-și mascheze râsul.
Piciorușele lui Boots s-au auzit lângă capul lui Gregor. Ea s-a aplecat
deasupra lui și l-a privit cu susul în jos.
– Bunăăă!
– Bunăăă! a salutat-o Gregor. Ce faci, Boots?
– Degesele. Fiuuu! Si mic dejun. De două oli, a zis Boots arătând patru
degete.
S-a lăsat pe vine și și-a lipit nasul de fruntea lui, astfel încât să se
privească ochi în ochi, chiar dacă cu susul în jos.
– Te văd, a zis ea.
– Și eu te văd, i-a răspuns Gregor.
– Pa! a spus Boots și a fugit în capătul celălalt al bărcii.
Gregor s-a chinuit să se ridice în fund. Îl durea tot corpul de parcă avea
gripă. S-a sprijinit de peretele bărcii și și-a privit brațul bandajat.
– Și cum arată sub bandaj?
– Nu e pentru cei slabi de inimă, a zis Mareth. Poți să-i mulțumești lui
Howard că ți-a salvat brațul.
– L-a salvat? Aveai de gând să mi-l tai? a întrebat Gregor trăgându-și-l
mai aproape din instinct.
– Nu am fi avut de ales dacă veninul s-ar fi răspândit mai mult, dar
Howard a reușit să-l sugă din răni, a spus Mareth.
– Îh! Mersi, Howard! a zis Gregor, îndoindu-și ușor degetele.
Luxa i-a aruncat o privire urâtă.
– Ce? A supt venin din brațul meu! Nu am voie să-i mulțumesc?
– Am fost instruit să acord ajutor pe apă. Am jurat să salvez pe oricine
s-ar afla în pericol în apă, i-a explicat Howard.
– Dacă vărul meu ar fi fost atent în noaptea aia, nu ar mai fi fost nevoie
să fii așa de recunoscător, a intervenit Luxa.
Gregor și-a amintit că s-a trezit și a văzut tentaculul…
– Nu, a fost vina mea. Eu trebuia să stau de gardă și… am adormit.
Îi era rușine să recunoască, dar nu era corect să-l lase pe Howard să fie
învinuit.
Toată lumea a tăcut atunci, până când a vorbit Mareth.
– Probabil tot am fi fost atacați. Dar este extrem de important să
rămânem treji când facem de gardă. De călătoria asta nu depinde numai
supraviețuirea noastră, ci și a multor altora.
Înseamnă că era mult mai grav decât credea Gregor.
– Îmi pare rău. Eram obosit, dar am crezut că pot să rămân treaz.
– Asta se învață, cum să faci de gardă. Există niște trucuri ca să-ți
menții mintea trează. O să le găsești, l-a consolat Howard.
Însă Luxa și Mareth nu au zis nimic, iar Gregor a înțeles că, pentru ei,
ce făcuse el era de neiertat. Howard venea de la Izvor. Acolo nu era așa
de periculos. Luxa și Mareth se luptaseră cu prea mulți șobolani ca să-l
lase să scape așa ușor.
Mareth a anunțat cina. Gregor era lihnit. Și-a îndesat prea multă
mâncare în gură, s-a înecat și a fost nevoit să scoată o bucată de pâine.
– Scuzați-mă! Cred că n-am mai mâncat de aseară.
– Adică de acum două seri, a zis Howard. Ai fost inconștient aproape
două zile întregi.
– Două zile! a exclamat Gregor.
Nu mai fusese niciodată inconștient atâta vreme. Două zile, plus cea în
care călătorise. Probabil erau la jumătatea drumului spre Năpastă și nu
se simțea mai pregătit să-l înfrunte decât atunci când plecase din Regalia.
Trebuia să facă ceva! S-a gândit să-l roage pe Mareth să-i mai dea câteva
lecții de luptă cu sabia, dar era așa de epuizat din cauza veninului de
caracatiță, încât se îndoia că era în stare să ridice sabia.
În plus, lovitul cu sabia nu părea să fie o problemă pentru el. De fapt,
dimpotrivă, nu se putea opri din lovit. Era ca și cum ceva punea
stăpânire pe toată ființa lui, ceva ce nu putea controla.
Încercând, fără succes, să-și îmbunătățească șansele împotriva lui
Năpastă, s-a întins pe spate și a încercat să exerseze ecolocația. Clic!
Numai că mintea îi rătăcea mereu înapoi la caracatiță și la faptul că nu
putuse să se oprească din tăiat tentacule. Adevărul este că nici măcar nu-
și aducea aminte că se luptase cu ea, la fel cum nu-și prea aducea aminte
că lovise toate mingile de sânge. Clic! Uneori, așa se întâmpla cu oamenii
nebuni… Aveau niște goluri în memorie și nu mai știau cum ajunseseră
undeva sau ce făcuseră. Clic! A, și mai era și tipul ăla din filmul cu
vârcolacul, același lucru i se întâmplase și lui. Pur și simplu se trezise tot
plin de sânge, întrebându-se ce se întâmplase cu hainele lui. Clic! Gregor
știa că vârcolacii nu existau în realitate. Clic! Dar, de fapt, de unde știa
asta? Dacă l-ar fi întrebat cineva în urmă cu șase luni, ar fi spus că nici
șobolani uriași, vorbitori, nu existau.
Clic! Clic! Clic!
Nu ajungea nicăieri cu ecolocația asta. Poate că Ripred avea dreptate,
trebuia să se concentreze. Dar cine poate să se concentreze când e în
mijlocul unei mări subterane, plin de venin de caracatiță, pe cale să
omoare un șobolan alb monstruos? Nu el.
Gregor s-a ridicat și a văzut-o pe Luxa în apropiere, ascuțindu-și sabia
de un fel de piatră.
 – Cum te simți? l-a întrebat ea.
– Mai bine de când am mâncat, a zis el.
Luxa a testat tăișul lamei tăind un fir de frânghie. S-a încruntat
nemulțumită și a continuat să o ascută.
– Mie mi se pare destul de ascuțită, a zis Gregor.
– Nu destul pentru ce ne așteaptă, l-a prevenit Luxa. Mă îndoiesc că
mulți dintre noi vor supraviețui.
– Atunci de ce ai venit? a întrebat Gregor.
– M-am gândit că poate ai nevoie de ajutorul meu. Cum ai mai avut și
înainte, a spus Luxa. Iar eu și Aurora trebuie să ne gândim și la Ares.
Deși toate astea erau adevărate, Gregor avea o bănuială că mai era ceva
în mintea ei.
– Asta-i tot?
– Nu ajunge? a întrebat Luxa evitându-i privirea.
– Sigur, doar că mă gândeam că, ă, că poate are vreo legătură cu…
Gregor s-a oprit.
– Cu ce? a întrebat Luxa.
– Cu nimic, a zis Gregor. Lasă.
– Nu prea pot s-o las acum, a insistat Luxa. Ce alt motiv aș fi avut să
vin?
– Din cauza lui Henry. Adică, în locul tău, eu aș veni ca să le arăt
oamenilor că nu sunt ca el. Aș veni ca să-i închid gura lui Stellovet, a zis
Gregor.
Luxa nu a recunoscut că avea dreptate, dar nici nu a negat.
– Ce-i povestea asta cu cine ajunge rege sau regină aici? a întrebat el
după o vreme.
– Familia tatălui meu a fost la domnie ceva vreme. Ca singurul lui
copil, eu urmez. Dacă o să am copii, cel mai mare va urca pe tron după
mine, i-a explicat Luxa.
– Chiar dacă este fată și are frați?
Gregor credea că fetele ajungeau să domnească doar dacă nu erau
băieți în familie.
– Sigur că da. Fetele au drepturi egale la tron, l-a lămurit Luxa. Dacă eu
nu o să am copii, Nerissa va fi cea care va primi coroana. Dar ea este
ultima descendentă a familiei noastre. Așa că, dacă moare ea sau dacă
abdică și nu are copii, Regalia va trebui să-și aleagă o nouă familie regală.
– Și Stellovet crede că va fi familia ei, a zis Gregor.
– Probabil are dreptate. Vikus și Solovet vor fi alegerea cea mai
probabilă. Fiica lor cea mai mare, mătușa mea, Susannah, ar urma după
ei. Apoi copiii ei, verii mei de la Izvor. Howard e cel mai mare, a spus
Luxa.
– Se pare că Stellovet e oricum departe de a ajunge regină, și-a dat
seama Gregor.
Liliecii, care zburaseră pe acolo, au coborât să se culce. Mareth i-a pus
de gardă pe Ares și pe liliacul roșu al lui Howard, Pandora. Gregor avea
o presimțire că nu va mai primi sarcina aceasta o vreme.
Coadă Smucită nu avea stare.
– Ceva nu e în regulă, a zis ea.
Și-a ridicat nasul în aer, iar capul i s-a mișcat involuntar într-o parte.
– Altă caracatiță? a întrebat Gregor uitându-se în adâncuri.
– Nu, nu e un animal. Dar ceva nu e în regulă, a repetat ea.
– Adică? a întrebat Ares.
– Apa, a zis ea.
– E pătată? Prea rece? Plină de resturi? a întrebat Howard.
– Nu, a zis Coadă Smucită. Aș recunoaște lucrurile astea. E ceva pentru
care nu găsesc un cuvânt.
Dar nu a putut să explice mai mult, așa că nu au avut ce altceva să facă
decât să se bage la somn, chiar dacă unul agitat.
După câteva ore, Gregor s-a trezit în zgomotul apei învolburate și în
țipetele lui Howard care striga cuvântul necunoscut de Coadă Smucită:
„Vârtej!“
 CAPITOLUL 14

Vârtej? Singurul lucru care i-a venit în minte lui Gregor a fost jocul cu
același nume. Verii lui aveau o piscină veche, rotundă, instalată în curte.
Toți puștii încercau să alerge în cerc și să facă apa să se învârtă, astfel
încât să se creeze un fel de efect de pâlnie în mijloc. Știa că în ocean se
formau vârtejuri adevărate, dar nu văzuse niciodată o poză cu unul.
Gregor a sărit în picioare și a încercat să înțeleagă ce se întâmplă. Toți
stăteau ridicați, dar și ei erau confuzi. De obicei, subpământenii
reacționau cu precizie la situațiile de urgență, de parcă se antrenaseră
pentru ele de un milion de ori. Gregor a bănuit că nici ei nu se mai
confruntaseră cu un vârtej până atunci… și că nu erau pregătiți pentru o
astfel de situație.
Foto Luci-Luci și Raza luminau cu putere maximă, dar tot nu era
destulă lumină ca să vadă departe în apă. Gregor a scos cea mai mare
lanternă pe care o avea, una cu o rază largă, și a pornit-o. Ce a văzut i-a
tăiat răsuflarea.
Bărcile erau pe marginea exterioară a unui turbion imens. Vârtejul era
probabil lat de aproape o sută de metri. Apa curgea cu o viteză
amețitoare, agățându-se de orice întâlnea în cale și trăgând obiectele cu
ea până când era absorbită într-o gaură neagră din centru.
Howard și Mareth strigau unul la altul pe deasupra frânghiei cu care
erau legate cele două bărci.
– O desprind! a răcnit Howard în timp ce a început să taie frânghia
dintre ele.
– Nu! a țipat Mareth. Zburătoarele ne vor lua pe sus!
– Nu pot să ia decât o barcă! Du-te, Mareth! După mine poate să se
întoarcă Pandora! a strigat Howard și frânghia s-a despicat sub sabia lui.
A fost chiar la limită. Barca din față, în care se aflau Howard, Pandora,
Coadă Smucită și Rază, a fost prinsă de marginea exterioară a vârtejului
și atrasă cu putere în centrul acestuia.
Era doar o chestiune de secunde până când și a doua barcă avea să se
confrunte cu aceeași soartă. Gregor s-a năpustit spre pupă, unde se afla
Boots, pe jumătate adormită, ca să îi pună veste de salvare la loc. I-o
dăduse jos ca să poată să doarmă confortabil. Evident, aceasta fusese o
decizie proastă. Curelele erau încurcate și Gregor s-a tot chinuit să i le
prindă.
Brusc, barca s-a smucit într-o parte.
– Ne-a prins! a strigat Gregor.
Numai că apoi a urmat o smucitură în sus. Gregor și-a întins mâinile în
față, evitând în ultima secundă să se lovească de Boots, și și-a dat seama
că se ridicau din apă. Liliecii! Liliecii îi ridicau folosind buclele din
frânghie de pe marginile bărcii. Aurora și Andromeda erau în față, Ares
și Pandora în spate.
– Du-te, Pandora! Ares se descurcă singur! Du-te! l-a auzit Gregor pe
Mareth poruncind.
Ares și-a întins picioarele, ținând bucla lui cu o gheară și prinzând-o pe
a Pandorei cu cealaltă. Barca s-a înclinat puțin, dar liliacul cel mare și
negru a reușit să o controleze în scurt timp. Băi, ce puternic e! s-a gândit
Gregor.
Pandora a rămas pe loc o clipă, să se asigure că Ares avea totul sub
control, după care a coborât în picaj. Gregor s-a aplecat peste marginea
bărcii ca să vadă ce se întâmplă.
Acum erau la cincisprezece metri deasupra apei, feriți de vârtejul
furios, însă altfel stăteau lucrurile dedesubt. Banca principală, cu
Howard și Coadă Smucită agățați de catarg, se învârtea neajutorată în
vârtej, lovindu-se puternic de obiectele purtate de curent și curbându-se
sub presiunea acestuia. Cu excepția luminii răspândite de lanterna lui
Gregor, barca se afla în beznă totală.
– Ăsta este un mare deranj, bineînțeles, s-a auzit o voce plângăcioasă
lângă urechea lui.
Gregor s-a întors și a văzut-o pe Rază stând pe un colac de frânghii.
– Era rândul meu să dorm. Sper că Foto Luci-Luci nu se așteaptă să fac
eu tura următoare.
– Rază! Ce faci aici? Du-te jos ca să vadă și ei! a spus Gregor.
– O, nu! Niciodată nu suntem de acord să intrăm în situații periculoase.
Nu suntem hrăniți suficient pentru asta, a zis Foto Luci-Luci.
Și chiar a căscat pe urmă.
Gregor s-a răsucit la loc spre vârtej la timp să-l vadă pe Howard
aruncându-se pe deasupra apei, cu brațele întinse în lateral. Pandora l-a
prins de brațe și l-a dus în siguranță sus. L-a așezat ud leoarcă pe fundul
bărcii și și-a luat înapoi bucla din frânghie de la Ares.
Jos, în apă, Coadă Smucită încă se agăța disperată de catarg. Barca se
apropia rapid de vârtej și de gaura neagră din centru.
– Stai puțin! a strigat Gregor. Nu te întorci și după Coadă Smucită?
Niciun răspuns. S-a uitat la Mareth, la Luxa, apoi la Howard, care
răsufla greu, ud până la piele, așezat pe jos. Ceva din expresia de pe
chipurile lor l-a făcut să se înfioare.
– O să se înece, vă dați seama? Trebuie să ne ducem la ea!
– Nu se poate, Pământeanule! a zis Mareth. Nu avem cum să ajungem
la ea cu barca. O singură zburătoare nu poate să o apuce. Nu este posibil.
– Luxa? a întrebat Gregor.
Ea era regină. Probabil că putea să-i oblige, dacă voia.
– Cred că Mareth are dreptate. Efortul ne-ar costa și mai mult, iar
șansele să reușim sunt aproape inexistente, a zis Luxa.
– Dar avem nevoie de ea! Avem nevoie de ea ca să navigăm prin
Dedal! s-a răstit Gregor.
De ce stăteau cu toții acolo și nu făceau nimic să o ajute?
– Liliecii vor fi suficienți, a zis Mareth. Și ei sunt de încredere.
Deci asta era. Acum înțelegea și el.
– E din cauză că e șobolăniță, a spus el. O să stați așa și o să vă uitați la
ea cum moare doar pentru că e șobolăniță, nu-i așa? Dacă era vorba
despre Howard sau Andromeda sau chiar Temp, ați fi coborât imediat,
dar pentru un șobolan, nu! Probabil că, dacă ați fi putut, ați fi omorât-o
deja!
 Dedesubt, barca în care se afla Coadă Smucită s-a rupt în două. Ea s-a
mai ținut de epavă câteva secunde, după care aceasta i-a fost smulsă din
strânsoare. A început să dea din picioare în apă, luptându-se să rămână
la suprafață, dar nu avea să reziste mult.
Vesta de salvare era pe fundul bărcii, lângă Boots. Gregor și-a strecurat
brațele printre chingi și și-a închis-o cu mâini tremurânde. Lanterna cea
mică, pe care i-o dăduse doamna Cormaci, era în buzunarul lui. A aprins-
o. Poate reușea să o țină în dinți.
În timp ce se cocoța pe marginea bărcii, s-a simțit prins de niște mâini.
– Nu fi nebun, Pământeanule! a zis Howard. Nu poți s-o ajuți!
– De tine mi-e cel mai scârbă! a zis Gregor. Acum un minut erai tu
acolo jos. Tu ai fost salvat! Cum rămâne cu ce ai jurat? Să salvezi pe
oricine are probleme în apă? Pe oricine se află în pericol? Așa ai spus!
Cum rămâne cu asta?
Howard s-a înroșit. Gregor atinsese un punct sensibil.
– Gregor! l-a apucat Luxa de mână. Îți interzic să te duci, Gregor! Nu o
să supraviețuiești!
– Nu dacă aștept să mă ajutați voi! le-a tăiat-o Gregor.
Era așa de furios, că-i venea să o arunce peste bord. Să vadă și ea cum e
acolo!
– Ripred a adus-o pentru mine. A adus-o să mă ajute, ca eu să vă ajut
pe voi și tot regatul vostru idiot! a zis el. Ăsta era scopul, nu?
S-a ridicat în picioare pe unul dintre locuri și a îndreptat lanterna în
jos, spre apă. O, Doamne! Chiar avea de gând să sară acolo? Aveau
dreptate, era o nebunie! Chiar dacă ar fi fost cel mai bun înotător olimpic
din lume, tot n-ar fi putut să iasă înot de acolo, mai ales dacă trebuia să
care după el ditamai șobolănița bătrână. Dar mai știa ceva. Știa că
subpământenii aveau nevoie ca el să rămână în viață cu orice preț. Dacă
el se arunca în apă, ei erau obligați să se ducă după el. Iar dacă reușea să
ajungă la Coadă Smucită, atunci erau nevoiți să-i salveze pe amândoi.
Howard a început să-i lege ceva în jurul corpului.
– Dezleagă-mă! i-a strigat Gregor, repezindu-se să-l lovească.
– E o coardă de salvare! i-a explicat Howard ferindu-se. O să te ținem
de capătul ăsta.
– Da? a întrebat Gregor.
– Nu încerca să înoți împotriva curentului! Nu va avea niciun efect.
Folosește-te de el cât poți! l-a sfătuit Howard.
Gregor s-a balansat pe marginea bărcii o secundă, și-a îndesat lanterna
între dinți, și-a făcut curaj, a încercat să uite cât de mult ura săriturile de
la înălțime și a sărit.
Șocul apei reci i-a amorțit simțurile cam o milisecundă, după care și-a
îndreptat atenția spre curent. Gregor era un nimic – o crenguță, un
ambalaj de gumă, o furnică purtată de forța imensă a vârtejului. Se
simțea tras înapoi de funie. Cei de sus îl țineau bine.
Era ridicat și balansat deasupra găurii întunecate din centrul vârtejului
care absorbea tot. Preț de o clipă, în minte i-a venit ideea ridicolă că
aveau să-l arunce în ea, dar apoi a înțeles. Coadă Smucită era în cercul
interior al vortexului. Avea să mai fie purtată poate o dată sau de două
ori în jurul găurii, după care urma să dispară.
În timp ce îl balansau din ce în ce mai jos ca să ajungă la ea, Gregor
încerca să-și dea seama cum era mai bine să o prindă. Nu avea timp să-și
facă o strategie. Când a ajuns lângă șobolăniță, a făcut singurul lucru care
i s-a părut natural: a deschis brațele. S-au lovit unul de altul, piept în
piept. Brațele lui i-au cuprins gâtul, iar picioarele i s-au încolăcit în jurul
corpului. Coadă Smucită și-a înfipt ghearele în partea din față a vestei de
salvare. S-au rotit încă o dată în jurul vârtejului. Curentul îi prinsese bine
și îi trăgea în jos, nevrând să le dea drumul.
Nu reușesc să ne ridice! s-a gândit Gregor. Ne scufundăm! A strâns tare
din ochi, așteptând să fie înghițit de ape. În loc de asta, a simțit o
smucitură care aproape că i-a zdrobit coastele și, deodată, atârnau liber.
Coadă Smucită s-a lovit de el cu toată greutatea. Dacă n-ar fi avut o
gheară înfiptă în sfoară, șobolănița ar fi căzut.
– Nu-mi – da – drumul! i-a zis ea cu vocea gâtuită.
Gregor mușcase așa de tare din lanternă, că nu-și mai putea scoate
dinții din ea. A reușit să-și deschidă gura suficient cât să spună „Nu“.
O vreme, au fost transportați pe deasupra apei, până când au lăsat în
urmă vârtejul. Apoi, s-au trezit în valuri, pe jumătate călcând apa și pe
jumătate folosindu-se de vesta de salvare ca să plutească, în timp ce
subpământenii îi trăgeau în sus. Câteva mâini i-au tras în barcă. Când a
simțit suprafața solidă a bărcii sub el, Gregor i-a dat drumul șobolăniței.
Au zăcut întinși unul lângă altul, gâfâind și scuipând apă. Asta era mai
greu pentru Gregor, pentru că dinții îi rămăseseră înfipți în lanternă.
Coastele îl dureau de la ultima smucitură, cea care îi eliberase. Spera că
erau doar învinețite, nu rupte. Însă durerea din coaste era
nesemnificativă față de durerea din braț. Bandajul fusese rupt de curent,
iar Gregor putea acum să-și vadă brațul în toată gloria. Acesta era tot
umflat rău. Din rănile făcute de ventuze, devenite acum de o nuanță
revoltătoare de violet, se scurgea un puroi verde fluorescent. Îl ardeau de
parcă luaseră foc.
Howard a venit lângă el. L-a ajutat pe Gregor să-și scoată dinții din
lanternă și a așezat-o pe jos. Gregor și-a amintit ceva ciudat. Când
doamna Cormaci îi dăduse lanterna, îi atrăsese atenția că era
impermeabilă. Avea lipită pe ea și o etichetă pe care scria asta. În clipa
aceea, i se păruse ridicol, ce nevoie să aibă el de o lanternă impermeabilă?
Acum știa.
Gregor a strâns din dinți când Howard i-a spălat rănile de pe braț, a
turnat o soluție răcoroasă pe piele și i-a pus un bandaj uscat.
– Știu că e cam târziu acum, a început Howard, dar încearcă să nu-l
mai uzi.
Ceva din ochii lui i-a amintit lui Gregor de bunicul lui Howard, Vikus.
Îi făcuse un fel de semn ciudat din ochi, chiar dacă, în rest, fața îi
rămăsese serioasă.
Gregor a izbucnit în râs.
– Mda, așa o să fac.
Howard a șters-o pe Coadă Smucită cu un prosop, apoi a învelit-o cu
pături. Aceasta era prea obosită ca să mai protesteze când el i-a turnat o
sticlă cu leacuri pe gât. A adormit aproape imediat.
– Se simte bine? l-a întrebat Gregor.
– Da. Trebuie s-o ținem la căldură. Apa rece a fost un șoc pentru ea, dar
e o luptătoare, a zis Howard cu respect.
Boots s-a apropiat și a înfipt un biscuite în gura lui Gregor.
– Tu ud.
– Mda, a îngăimat el făcând firimituri.
– Boots înoată? Melgem înotăm? a întrebat ea plină de speranță.
Gregor s-a bucurat că sora lui nu putuse să vadă peste marginea bărcii.
– Nu, e prea rece apa, i-a explicat Gregor. Am încercat eu și e prea rece,
Boots.
Boots a mușcat dintr-un al doilea biscuit și a îndesat restul în gura lui
Gregor.
– Ieli? Melgem ieli?
Încurca mereu timpul. Pentru ea, ieri, azi, mâine, mai târziu sau înainte
însemnau toate cam orice moment care nu era în clipa prezentă.
– Poate când ajungem acasă. Și se încălzește iar. Te duc la piscină, bine?
a liniștit-o Gregor.
– Daaa! s-a bucurat Boots.
L-a bătut pe piept.
– Tu ud!
Gregor s-a îmbrăcat cu haine uscate și s-a înfășurat într-o pătură.
Trebuia să-și dea bocancii jos o vreme. Erau ei impermeabili, dar nu și
într-un vârtej.
Barca era plină ochi acum, cu toți cei treisprezece tovarăși de călătorie
în ea. Cumva, fiecare își găsise un loc, dar era înghesuială.
Luxa s-a așezat lângă Gregor și i-a întins ceva.
– Ia! Ți-am făcut un sendviș.
Gregor s-a uitat la versiunea grosolană a unui sendviș cu friptură de
vită. El o învățase pe Luxa cum să facă un sendviș în prima lor călătorie.
– Mersi.
Nu l-a mâncat.
– Nu fi supărat pe noi, Gregor! Eu și Mareth am pierdut mai mult decât
îți poți închipui din cauza șobolanilor. Pentru noi este greu să ne asumăm
un risc ca să-l salvăm pe unul dintre ei. Chiar dacă este un obiect
folositor, a zis Luxa.
– O ființă! Coadă Smucită este o ființă! Și nici ei nu i-a fost ușor.
Șobolanii au alungat-o pentru că citește în mirosuri și a trăit complet
singură până acum în Tărâmul Morții, s-a răstit Gregor.
– Da? s-a mirat Luxa. Nu știam asta despre ea.
– Păi, nu, pentru că nimeni nu vorbește cu ea! a izbucnit Gregor și apoi
s-a simțit vinovat.
Nici el nu vorbise cu ea. Evitase să meargă în aceeași barcă cu ea.
Măcar se dusese s-o salveze.
– Dar e incredibilă! Ar trebui s-o vezi în acțiune. Adică, poate că n-a
știut ce e ăla vârtej, dar și-a dat seama ce culoare avea bluza lui Boots,
chiar dacă distanța de la arenă la palat era așa de mare. Și odată ce o să
ajungem în Dedalul ăla, cred că numai ea ne poate ajuta să-l găsim pe
Năpastă!
Acum turuia. Nu-și putea opri cuvintele, dar nici nu și le putea
organiza prea bine.
– Și… și… Ripred a adus-o. Vikus mi-a spus odată că Ripred are o
înțelepciune… o înțelepciune unică… adică, mai multă înțelepciune
decât … oricine, bine? Deci, dacă el a adus-o, înseamnă că avem nevoie
de ea. Și oricum, în afară de asta… în afară de asta… nu e bine, Luxa!
S-a oprit ca s-o spună cum trebuie.
– Nu e bine să stai în barcă și să te uiți la ea cum se îneacă.
Gregor a mușcat din sendviș, mai mult ca să se oprească din vorbit, nu
de altceva. Toată povestea asta cu oamenii și cu șobolanii era atât de
derutantă! Șobolanii îi omorâseră pe părinții Luxei și cine știe câte alte
persoane dragi ei. I-a mai venit un gând.
– Dacă ajuți un șobolan nu înseamnă că ești ca Henry, să știi.
– Așa vezi tu lucrurile. Alții pot să le vadă altfel, a zis ea.
Au stat în liniște cât timp el și-a mâncat sendvișul. În privința asta, nu
putea s-o contrazică.
 CAPITOLUL 15

Gregor și-a găsit un loc la proră și și-a improvizat un pat din pături.
Ares a aterizat în apropiere.
– Salut, Ares! Ce s-a întâmplat?
– Sunt neliniștit din cauză că ai salvat șobolănița, a zis Ares.
A, minunat! s-a gândit Gregor. O luăm de la capăt.
Dar înțelesese greșit.
– Nu puteam să dau drumul bărcii. Aș fi venit după tine, dar nu
puteam să dau drumul bărcii, fiindcă ar fi căzut cu toții în apă, a spus
Ares dând din aripi supărat.
– Păi, știu asta, l-a liniștit Gregor. Sigur că nu puteai. Nici nu mă
așteptam s-o salvezi tu.
– Nu voiam să crezi că, deși avem legământ, nu am vrut să vin după
tine, s-a scuzat Ares. La fel cum nu m-am dus după Henry.
– N-am crezut asta. Adică, nu cred asta. Deja m-ai salvat de mai multe
ori decât te-am salvat eu pe tine, a răspuns Gregor. Ai făcut singurul
lucru pe care puteai să-l faci.
Gregor s-a așezat pe patul lui improvizat. Boots s-a cocoțat în brațele
lui și a căscat tare.
– Somn.
– Mda, și mie mi-e somn. Hai să închidem ochii, da?
S-a întins, îmbrățișând-o pe Boots cu brațul sănătos și a tras o pătură
deasupra lor.
– Închidem ochii, a fost de acord Boots și s-a cuibărit ca să doarmă.
Gregor uitase să-i pună la loc vesta de salvare. Oricum, nu credea că
Boots ar putea să doarmă îmbrăcată cu ea. Dar dacă nimereau iar peste
vreo caracatiță sau vreun vârtej sau altceva?
– Auzi, Ares? l-a strigat el. Dacă se întâmplă iar ceva rău, vreau să-mi
promiți un lucru.
– Ce să promit? A întrebat liliacul.
– Că o salvezi pe Boots. Adică, vreau să o salvezi pe ea prima, înainte
să vii după mine. Știu că noi doi avem un legământ, dar du-te după ea
mai întâi.
Ares s-a gândit la asta o clipă.
– O să vă salvez pe amândoi.
– Dar dacă trebuie să alegi pe unul din noi, alege-o pe Boots, da? i-a
cerut Gregor.
Nu a primit niciun răspuns.
– Te rog, Ares!
Liliacul a oftat.
– O să o salvez pe ea prima, în caz că trebuie să aleg, dacă asta vrei.
– Asta vreau, a spus Gregor, încheind discuția și relaxându-se ca să
adoarmă.
Se simțea mai bine știind că Ares era acolo, veghind și asupra lui
Boots. Poate că împreună, adică el, Ares și, bineînțeles, Temp, reușeau s-o
protejeze.
După câteva ore, când s-a trezit, Gregor a simțit un corp cald lipit de
piciorul lui. Și-a scos brațul, care îi amorțise, de sub capul lui Boots și s-a
ridicat în fund. La lumina răspândită de Foto Luci-Luci, a zărit-o pe
Coadă Smucită sprijinită de el. A tresărit ușor de surprindere, iar ea a
deschis ochii.
Coadă Smucită a părut jenată și s-a mutat vreo cincisprezece centimetri
mai departe, atât cât îi permitea spațiul îngust din barcă. Reacția aceasta
l-a făcut pe Gregor să creadă că, de fapt, ea nu se rostogolise până la el în
timpul somnului, ci se lipise intenționat de piciorul lui. Atunci a mers cu
gândurile și mai departe: câtă nevoie de recunoștință trebuie să fi simțit
Coadă Smucită ca să se sprijine de el? Un om? Un om al cărui miros îi
făcea rău? Probabil că nevoia aceea era extrem de puternică. După atâția
ani în care a trăit singură în Tărâmul Morții, era disperată să atingă orice
ființă caldă. Chiar și pe el.
Imediat a luat vina asupra lui.
– Scuză-mă, cred că m-am băgat în tine fără să vreau, în timp ce
dormeam.
– Nici nu era greu, a zis Coadă Smucită. E așa de puțin loc în barcă!
– Mda, a făcut Gregor.
S-a uitat în jur. Mareth era în spate, la cârmă. Andromeda stătea de
pază lângă el. Foto Luci-Luci era cocoțat la proră și, din când în când, își
schimba culoarea șezutului. În rest, toată lumea dormea.
Gregor s-a gândit să se culce și el la loc, dar se simțea prea vioi. În plus,
aceasta putea fi o ocazie bună să stea de vorbă cu șobolănița. A tot căutat
o modalitate de a deschide conversația, dar Coadă Smucită i-a luat-o
înainte.
– Știu că tu i-ai obligat să mă salveze, a început ea.
– Ei, doar am grăbit puțin lucrurile, a răspuns Gregor, fiindcă nu voia
ca ea să știe cât de repede fuseseră dispuși ceilalți să o lase să moară.
Dar ea știa, oricum.
– Ripred a avut dreptate în privința ta. A spus că nu pot să te judec la
fel ca pe ceilalți oameni.
– Asta e interesant. Cred că și Vikus mi-a spus ceva asemănător despre
Ripred, a zis Gregor.
Nu se simțea prea în largul lui cu subiectul ăsta.
– Și cât timp ai trăit singură?
– Trei sau patru ani, i-a mărturisit Coadă Smucită.
– De ce te-au alungat? Ceilalți șobolani. Adică, îi interesează mult
mirosul, n-ar fi trebuit să fii celebră? a întrebat Gregor.
– Am fost, într-un fel, o vreme. Pe urmă și-au dat seama că puteam să
le miros secretele și nimeni nu m-a mai vrut prin preajmă, i-a explicat
Coadă Smucită. Pot să le miros și pe ale tale.
– Secretele mele? Cum ar fi? s-a mirat Gregor.
A încercat să-și dea seama ce secrete ar putea el să aibă. Dispariția
tatălui său fusese un fel de secret sau, cel puțin, un subiect despre care nu
prea vorbise. Dar asta se terminase. Sigur, acum, Subpământul era un
secret. Dar numai pe Pământ. Și atunci, despre ce vorbea ea?
 Coadă Smucită a vorbit atât de încet încât Gregor abia dacă a auzit-o.
– Știu ce se întâmplă când te lupți.
Gregor a fost uimit. Însă șobolănița avea dreptate, ăsta era un secret.
Nu spusese nimănui că nu își aducea aminte ce se întâmpla odată ce
începea să mânuiască sabia. Dar n-a lăsat să se vadă asta.
– Ce se întâmplă când mă lupt? a întrebat el detașat.
– Nu te poți opri. Emani un miros. L-am mai simțit numai o dată sau
de două ori până acum. Noi, șobolanii, avem un nume pentru cei ca tine.
Ești un nestăvilit.
– Nestăvilit? Ce e un nestăvilit? a întrebat Gregor.
Suna ca cineva care își pierde repede calmul.
– E un luptător special, care se naște cu o pricepere extraordinară. În
timp ce alții se antrenează ani la rând ca să stăpânească arta luptei, un
nestăvilit este un ucigaș înnăscut, a zis Coadă Smucită.
Acesta era cel mai rău lucru pe care Gregor își închipuia că-l poate
spune cineva despre el.
– Nu sunt un ucigaș înnăscut! a șoptit el speriat.
S-a gândit la profețiile lui Sendviș, la faptul că era numit războinic și că
ceilalți se așteptau ca el să-l omoare pe Năpastă.
– Asta crede toată lumea? Că sunt un fel de mașină de ucis?
– Nimeni nu știe asta încă, altfel ar fi fost primul lucru pe care l-aș fi
auzit despre tine. Să fii nestăvilit… nu este ceva rău sau bun. Pur și
simplu nu poți să alegi, la fel cum nici eu nu pot să aleg dacă să fiu
cititoare de mirosuri sau nu. Nu înseamnă că vrei să omori, ci că poți.
Mai bine decât oricine altcineva. Numai că odată ce începi să te lupți, îți
este foarte greu să te stăpânești, a explicat Coadă Smucită.
Inima lui Gregor bătea cu putere. Dacă avea dreptate? Nu, nu era
posibil așa ceva. Lui nici măcar nu-i plăcea să se lupte! Nici măcar nu-i
plăceau certurile! Dar ce se întâmplase atunci cu mingile de sânge și cu
tentaculele? Nu putuse să se controleze. Nici nu putea să-și aducă
aminte…
– Cred că mă confunzi cu altcineva, atât a reușit să zică.
– Nu te confund. Ignoră-mă, dacă vrei, dar în sinea ta știi că am
dreptate. Dacă prinzi ocazia totuși, vorbește cu Ripred despre asta, l-a
sfătuit Coadă Smucită.
– Cu Ripred? De ce cu Ripred? a întrebat Gregor, gândindu-se că, de
fapt, ar trebui să vorbească cu un psihiatru.
– Pentru că și el este un nestăvilit, a răspuns Coadă Smucită. Numai că,
spre deosebire de tine, el a învățat să se tempereze.
Ripred. Ei, da, fără îndoială, dacă era cineva o mașină de ucis, acela era
șobolanul. Gregor și-a amintit cum Ripred plesnise din coadă spre el ca
să-i testeze reflexele și spusese „Ei bine, așa ceva nu se învață“. Oare deja
bănuia că Gregor era un nestăvilit? Dar Solovet?
– Eu o să mă culc la loc, a anunțat Gregor și s-a întins.
A tras-o pe Boots mai aproape de el, ca să stea mai confortabil, și a
rămas cu privirea ațintită în întuneric. Și-a dat seama că își mușca buza
ca să nu plângă. Mda. Dacă scăpa viu din asta, trebuia să vorbească cu
Ripred.
Au trecut orele și încet, unul câte unul, s-au trezit cu toții și a început
ceea ce în Subpământ însemna o „zi“. Gregor chiar pierduse socoteala de
cât timp se afla acolo, jos. S-a gândit să o întrebe pe Luxa, dar chiar voia
să știe? Fiecare zi petrecută în Subpământ era o zi în care familia lui
suferea acasă. Mintea i s-a umplut de imagini ale suferinței: boala tatălui
său, care se înrăutățea, nopțile nedormite ale mamei lui, confuzia dragii
lui bunici și frica lui Lizzie. Ce se întâmpla? Mama lui se mai ducea la
serviciu în fiecare zi? Lizzie încerca să aibă grijă de tata și de bunica și să
se ducă la școală și să se prefacă în fața doamnei Cormaci că el și Boots
aveau gripă? Era aproape Crăciunul? Tot ce era rău se înrăutățea și mai
tare de sărbători, știa asta din anii în care tatăl lor lipsise. Peste tot în jur
erau oameni super-fericiți, iar asta nu făcea decât să-ți sporească durerea.
Acum, că tatăl lor se întorsese, Gregor crezuse că familia lui ar putea să
aibă din nou un Crăciun fericit, chiar dacă nu aveau prea mulți bani
pentru cadouri. În schimb, el era la kilometri distanță sub pământ, în
căutarea unui șobolan alb, uriaș, pe care să-l omoare, încercând să-și
protejeze surioara, în timp ce familia lui aștepta cu ochii pe acele
ceasului. Ho ho ho!
În afară de asta, toți cei de la bord se enervau unii pe alții. Fusese un
efort pentru diferitele specii – oameni, lilieci, șobolani, gândaci și licurici
– să coabiteze în două bărci. Dar acum, într-una singură, situația devenea
tensionată. Certurile izbucneau din toate părțile, mai ales pentru
mâncare. Multe provizii fuseseră stocate în a doua barcă, așa că se
pierduseră în vârtej. Mareth a făcut inventarul celor rămase și a stabilit
porții stricte pentru toată lumea. Numai că lacomii de Foto Luci-Luci și
Raza au insistat să primească aceleași cantități ca înainte. Când li s-a spus
că nu era posibil, s-au plâns întruna până când Coadă Smucită a spus că
ea poate oricând să mănânce licurici. Apoi, cei doi doar au stat
bosumflați și au luminat numai când au avut chef.
– De ce primesc mâncarea noastră fata și zburătoarea ei? a auzit-o el pe
Raza murmurându-i lui Foto Luci-Luci. Doar sunt călătoare clandestine!
Bineînțeles, Gregor nu putea să nu-i dea lui Boots să mănânce. Când se
împărțea prânzul, ea își înfuleca pâinea cu brânză în timp record și apoi
arăta spre mâncarea lui Gregor.
– Foame!
N-avea ce să facă, trebuia să-i dea jumătate din porția lui. Dar nici
după ce o mânca pe a lui și jumătate din porția lui Temp nu se sătura.
– Uite, dă-i asta! a spus Coadă Smucită aruncându-i o bucată de brânză
lui Boots, care a început s-o ronțăie fericită.
Toată lumea s-a uitat mirată la Coadă Smucită, care a mârâit.
– Pute a oameni, oricum, abia puteam s-o înghit!
Atunci toți și-au întors privirea. Gregor însă era sigur că fusese martor
la o premieră: un șobolan care îi ceda unui om mâncarea lui.
Howard era cel mai puțin îngrijorat de problema mâncării.
– Suntem înconjurați de mâncare, nu e nevoie decât să întindem mâna
și să o luăm, a zis el.
A aruncat plasele în apă și i-a trimis pe lilieci să plonjeze după pește. A
avut dreptate. Nu a durat mult și au adunat un morman bunicel de fructe
de mare. Din păcate, nu aveau cum să le gătească, însă aceasta era o
problemă numai pentru oameni. Ceilalți oricum își preferau hrana așa.
Totuși, pește crud! Gregor s-a holbat cu dezgust la carnea albă, rece. Știa
că ceilalți nu aveau să consume combustibil ca să o gătească. I-a trecut
prin minte că ar putea încerca să o încălzească pe fundul lui Foto Luci-
Luci, dar nu-l plăcea destul pe gândac cât să întrebe.
– Ar trebui să încerci. Nu e așa rău cum crezi, a spus Howard,
aruncându-și o bucată mare în gură și mestecând-o. Uneori, servim
peștele așa la Izvor, deși în Regalia nu se obișnuiește.
Gregor a ciugulit marginea unei bucăți și a hotărât că era comestibilă.
Apoi și-a amintit că o mulțime de oameni mănâncă sushi, care este pește
crud. Trecuse pe lângă restaurante japoneze unde erau asamblate frumos
pachețele din pește, orez și alge, de mărimea unei îmbucături. Erau și
scumpe. El nu încercase niciodată, dar prietenul său Larry mâncase și îi
povestise că, dacă puneai mult sos de soia pe el, era bun. Gregor a închis
ochii, și-a închipuit că era la un restaurant japonez elegant și și-a băgat o
bucată întreagă în gură. Și-a dorit să aibă niște sos de soia.
Și Luxa se străduia să mănânce. Gregor și-a dat seama că nici ei nu
prea îi plăcea, dar cum prezența ei acolo nu făcuse parte din plan, nu
avea dreptul să se plângă. În plus, nu voia să dea impresia că nu se
descurcă să mănânce ceva ce verii ei puteau să mănânce.
Boots a luat o mușcătură și, fără să se sinchisească de etichetă, a
scuipat-o imediat, apoi s-a șters de mai multe ori cu mâna pe limbă.
– Nu place! Nu place!
Acasă încă încercau să o facă să mănânce batoane de pește pane cu
ketchup, așa că asta nu era de mirare.
Coadă Smucită, care înfulecase vreo șase pești într-o clipită, și-a ridicat
brusc capul și a început să adulmece aerul.
– Pământ. Ajungem la pământ.
Mareth a scos o hartă și a analizat-o.
– Nu ar trebui. Nu acum, ci abia peste câteva zile. Sper că vârtejul nu
ne-a abătut de la traseu.
Howard a verificat busola.
– Nu, mergem în direcția cea bună. Poți să-ți dai seama ce fel de
pământ e?
– Are poate puțin peste un kilometru de jur împrejur, a zis Coadă
Smucită.
– De jur împrejur? A, deci e o insulă? a întrebat Howard.
A pus un deget pe hartă.
– Eu zic că suntem aici, dar nu pare să fie nicio insulă în zona asta.
Totuși, hărțile astea au fost făcute acum mulți ani.
– Cred că s-a format recent, și-a dat cu părerea Coadă Smucită. Miroase
a lavă proaspătă.
– Există viață pe ea? a întrebat Mareth.
Coadă Smucită a închis ochii și s-a concentrat.
– Da, foarte multă. Dar nu sunt ființe cu sânge cald. Numai insecte. Nu
știu cum să le descriu mirosul.
 Gregor a început să îi lege vesta de salvare lui Boots. Ultima dată când
șobolănița nu a știut să descrie ceva, aproape că s-au înecat. O insulă de
insecte necunoscute. Asta pur și simplu nu suna bine.
După încă vreo jumătate de oră de navigat, liliecii au început să-și
ridice capetele. Acum și ei detectau insula pe radarele lor.
– Cât de mari sunt gângăniile? Îți dai seama? a întrebat Gregor.
Totul era așa de supradimensionat aici.
– Nu sunt mari, a zis Ares. De fapt, sunt mici.
Asta l-a făcut pe Gregor să se simtă puțin mai bine.
Până când a adăugat Aurora:
– Dar sunt câteva milioane.
– Poți să le recunoști, Pandora? a întrebat Howard.
Aceasta a clătinat din cap.
– Nu, seamănă mult cu căpușele pe care le-am întâlnit pe Insula Scoicii,
numai că au o voce diferită.
– Cum erau căpușele? s-a interesat Gregor.
– A, inofensive. Mici cât capătul unui bold și, chiar dacă mușcau, nu
simțeai prea mult timp, a răspuns Howard.
– Și erau foarte gustoase, a adăugat Pandora. Cam ca albăstreii.
Comentariul acesta a stârnit interesul tuturor liliecilor. Indiferent ce ar
fi fost albăstreii, Gregor avea impresia că, pentru lilieci, erau mult mai
apetisanți decât carnea crudă de pește.
– Poate ar trebui să zbor până acolo în recunoaștere. Am putea să
mâncăm pe săturate, dacă ar semăna cu albăstreii, a zis Pandora.
Mareth nu prea voia să o lase să plece, dar lui Howard i s-a părut o
idee bună.
– Dacă sunt căpușe, ce rău pot să facă?
– N-aș merge eu, n-aș merge, a zis Temp, dar pe el nu prea-l asculta
nimeni de obicei.
– De ce nu, Temp? a întrebat Gregor. Tu știi ce fel de gândaci sunt?
Temp nu știa. Sau, chiar dacă știa, nu putea să articuleze.
– Rău gândac, atât a putut să zică.
– Uite-o! a strigat Luxa și insula s-a ivit din întuneric.
Se zărea la lumina unui vulcan mic din care lava se scurgea încet,
bolborosind, în centrul insulei. În câteva locuri, lava se revărsa și curgea
în apă, producând un sâsâit. Zonele pe care nu ajungea lava erau
acoperite cu plante strâmbe și dese ca într-o junglă. Gregor s-a gândit că
depindeau probabil de lumina răspândită de lavă, din moment ce alta nu
exista. Sau poate aveau nevoie numai de căldura ei. Tatăl lui îi povestise
ceva despre asta, cum se descoperise că unele plante puteau să crească
fără lumină, dacă aveau căldură. Ei, indiferent ce foloseau, plantele astea
o duceau bine.
Apoi, s-a auzit bâzâitul acela. Întreaga insulă a vibrat de viață, chiar
dacă ei nu o vedeau. Lui Gregor nu-i plăcea. Știa că nici lui Temp. Însă
ceilalți subpământeni păreau curioși să vadă insula nouă.
– Ar fi păcat să trecem pe lângă ea fără să o cercetăm, a zis Howard.
Am putea dobândi informații care să-i ajute în viitor pe călători.
Iar Pandora nu putea fi oprită.
– Da, este datoria noastră să evaluăm măcar dacă ar fi un loc ospitalier
pentru odihnă. Unele zburătoare mai puternice ar putea să traverseze
Canalul dacă ar ști că pot să aterizeze aici.
S-a hotărât ca Pandora să facă un zbor scurt de recunoaștere ca să vadă
locul mai de aproape. Aceasta și-a luat zborul ușor și în curând se afla
deasupra insulei. Nu i-a luat mult timp să-i dea ocol și să le raporteze
celorlalți lilieci prin intermediul unor sunete atât de înalte încât ceilalți
nici nu le puteau auzi.
– Zice că pare o insulă sigură, a anunțat Ares. Iar căpușele sunt chiar
mai delicioase decât albăstreii.
– Păi, ați putea să vă umpleți burțile, a zis Mareth. Dar numai câte doi.
Nu vreau să fiți plecați de pe barcă toți odată. Poți să te duci după ea,
Ares. Apoi pot să plece Aurora și Andromeda.
Gregor a luat-o în brațe pe Boots ca să se uite și ea. Nu se întâmpla în
fiecare zi să vezi o insulă vulcanică într-un ocean subterestru. Am putea să
mergem și noi s-o vedem, dacă nu este niciun pericol, s-a gândit Gregor.
Dar era.
Ares aproape ajunsese la insulă când s-a întâmplat. Un nor negru a
explodat din junglă și a înghițit-o pe Pandora. Aceasta nici nu a avut
timp să reacționeze. Acum zbura de colo până colo după căpușe, iar în
clipa următoare o mâncau ele pe ea. În mai puțin de zece secunde, din
liliacul care se zvârcolea nu au mai rămas decât oasele. Scheletul său alb
a mai atârnat în aer o clipă, după care s-a prăbușit în jungla de dedesubt.
 Apoi, o voce subțire, nedumerită, de lângă urechea lui Gregor a
întrebat:
– Unde-i liliacul?
 CAPITOLUL 16

– Pandora! a strigat Howard îngrozit. Pan!

A alergat la marginea bărcii și tocmai se pregătea să sară în apă, când
Mareth l-a tras brusc înapoi.
– Dă-mi drumul, Mareth! Am un legământ cu ea! a spus Howard,
zbătându-se puternic în strânsoarea lui Mareth.
– S-a dus, Howard! Nu poți s-o ajuți! i-a răspuns Mareth.
Dar Howard nu putea să accepte. S-a răsucit până a scăpat din brațele
lui Mareth, apoi s-a dus iar la marginea bărcii. Mareth l-a prins de braț, l-
a întors spre el și, cu un singur pumn, l-a lăsat inconștient. Luxa l-a prins
pe Howard în timp ce cădea pe spate. S-a clătinat un pic sub greutatea
lui, dar a reușit să-i amortizeze aterizarea.
Între timp, Ares, al cărui prim impuls fusese să îi sară în ajutor
Pandorei, a făcut o întoarcere bruscă de 180 de grade și a început să
zboare cu toată viteza în larg. Norul de căpușe, care era la mai puțin de
un metru de el, s-a ridicat în aer și a pornit în urmărirea lui. Oricât de
repede zbura Ares, norul tot pe urmele lui era.
Gregor s-a simțit lovit de aceeași panică pe care o trăise și Howard
doar cu câteva clipe mai înainte.
– Ares! a strigat el. Repede! Sunt chiar în spatele tău!
Se simțea așa de neputincios! Nu putea să sară în apă să-și salveze
liliacul. Nu ar fi avut niciun rost și, oricum, Mareth l-ar fi lovit și pe el. Și
chiar dacă putea să ajungă la Ares, cum să oprească un nor de căpușe
carnivore? Gândește, Gregor! și-a spus el. Ce poți tu să faci? Norul se
apropia de Ares. Marginea neagră aproape că îi atingea coada. Aveau să-
l mănânce! Avea să fie devorat de insecte, iar scheletul lui să cadă în apă
și… și… ia stai puțin! Asta era!
– Plonjează, Ares! i-a strigat Gregor. Aruncă-te în apă!
La început, Gregor nu a fost sigur că liliacul îl auzise.
– Plonjează! a țipat el.
Și în timp ce căpușele începeau să se unească la marginea cozii lui
Ares, liliacul s-a aruncat în apă. Gregor nu era sigur de ce urma exact să
se întâmple, dar uneori oamenii se aruncau în apă ca să scape de insecte.
Albine și alte chestii, oricum. Dacă Ares era în apă, nu puteau să ajungă
la el. Aici se oprea planul lui. Cumva, eficiența lui era limitată, pentru că,
bineînțeles, și Ares trebuia să iasă în curând la aer. Însă, până la urmă, s-a
dovedit că Gregor gândise bine, pentru că exact atunci peștii – toți peștii
aceia minunați! – au ieșit la suprafață și au început să se hrănească cu
căpușe. Norul s-a oprit și a contraatacat peștii. Când Ares a ieșit din apă
să respire, căpușele uitaseră de el și erau ocupate să se lupte cu un nou
dușman și o posibilă masă.
– Zburătoare! Frânghiile! a ordonat Mareth, iar Aurora și Andromeda
au apucat buclele din față și au început să tragă barca prin apă.
I-a ajuns și Ares și a preluat partea din spate, așa că, în curând, au lăsat
insula mult în urmă. Mareth i-a pus să zboare câțiva kilometri înainte să
le dea voie să lasă barca iar pe apă și să aterizeze ca să se odihnească.
Ares a lăsat capătul lui de barcă să plutească, dar nu a aterizat imediat.
S-a aruncat în valuri de mai multe ori până când, după vreo douăzeci de
minute, a ieșit ud leoarcă, epuizat și tremurând.
– Căpușele, a explicat el. Câteva se prinseseră de mine și mă mușcau.
Cred totuși că acum le-am înecat pe toate.
– Ești OK? l-a întrebat Gregor, bătându-l stângaci pe o aripă.
– Da, a răspuns Ares, am numai câteva răni ușoare. Nu ca… și liliacul
s-a oprit.
Știau cu toții ce voise să spună.
Gregor l-a uscat pe Ares cu un prosop. Luxa l-a ajutat să controleze
blana neagră centimetru cu centimetru și să aplice leacuri peste tot pe
unde căpușele mușcaseră bucăți din carne. Deși au găsit multe răni, Ares
avea dreptate. Lăsase toți gândacii în apă.
– A fost bună ideea ta să plonjez, Pământeanule, a spus Ares.
– Da, ai fost foarte isteț că ți-ai dat seama că peștii vor ataca insectele, a
continuat Luxa.
– De fapt, nu mă gândisem chiar până la partea cu peștii, a recunoscut
Gregor, dar mă bucur că au fost acolo.
După ce Ares a fost îngrijit, Aurora și Andromeda s-au cuibărit lângă
el și toți trei liliecii au adormit. Gregor s-a bucurat că Andromeda nu îi
mai respingea liliacul. Poate își dăduse și ea seama că Aurora avea să-l
prefere pe Ares, iar ea avea să rămână singură. Indiferent de motiv,
Gregor s-a gândit că Ares chiar avea nevoie de companie acum.
Mareth era ocupat să cârmească, așa că Gregor și Luxa s-au străduit să
aibă grijă și de Howard. Acesta era încă leșinat. I-au aranjat un pat, l-au
acoperit și au făcut cu rândul să-i pună comprese reci pe falca umflată.
– Crezi că ar trebui să încercăm să-l trezim? a întrebat Gregor.
Luxa a clătinat din cap.
– Are tot timpul la dispoziție să o jelească.
Au fost cu toții foarte tăcuți în ziua aceea. Liliecii au avut somnul
agitat, Coadă Smucită s-a uitat fix la apă, Mareth a cârmit, Boots și Temp
au jucat diverse joculețe, iar licuricii au șoptit între ei la proră, fără să se
plângă.
Gregor și Luxa au stat unul lângă altul și i-au privit pe Boots și Temp.
Vreme îndelungată, nu au spus nimic. Gregor tot revedea în minte
moartea îngrozitoare a Pandorei și bănuia că și Luxa făcea la fel.
În cele din urmă, când nu a mai suportat, Luxa a vorbit.
– Povestește-mi despre Pământ, Gregor, l-a rugat ea.
– Bine, a fost el de acord, dornic să-i fie distrasă atenția. Ce vrei să știi?
– A, orice. Spune-mi… cum este o zi acolo, de la trezire până la culcare,
i-a cerut ea.
– Păi, e foarte diferită pentru fiecare persoană în parte, a răspuns
Gregor.
– Atunci povestește-mi despre una dintre zilele tale, l-a rugat ea.
Și așa a făcut. I-a povestit despre ultima zi în care fusese acolo sus,
fiindcă îi era cea mai proaspătă în minte. I-a spus că era o zi de sâmbătă,
așa că nu trebuia să se ducă la școală, și o ajutase pe doamna Cormaci să
gătească niște cartofi gratinați, cumpărase o carte cu puzzle-uri pentru
Lizzie și apoi o dusese pe Boots să se dea cu planșa. Nu a insistat asupra
faptului că nu aveau de mâncare, nici asupra bolii tatălui său, pentru că
subiectele acestea îl îngrijorau și erau deja destule lucruri care să îi
neliniștească. S-a concentrat asupra părților mai plăcute din ziua aceea.
Luxa mai punea câte o întrebare din când în când, de obicei, dacă
folosea el un cuvânt pe care ea nu-l cunoștea, dar, în general, doar
asculta. La sfârșit, a rămas pe gânduri câteva minute. Apoi a spus:
– Mi-ar plăcea să văd zăpada.
– Ar trebui să urci o dată, a zis Gregor, iar ea a râs. Nu, serios, ar trebui
să urci pentru o zi. Sau măcar câteva ore. E destul de frumos unde
locuiesc eu. Adică, nu e vreun palat sau ceva de genul ăsta. Dar orașul
New York e nemaipomenit.
– Nu crezi că pământenii m-ar considera ciudată? a întrebat Luxa.
Era o problemă. Pielea aceea translucidă, ochii aceia violet…
– Îți dăm haine cu mâneci lungi, o pălărie și ochelari de soare, a zis
Gregor. O să arăți la fel de ciudată ca aproximativ jumătate din locuitorii
de acolo.
Deodată, s-a simțit aproape entuziasmat de idee.
– Și am putea să ieșim afară când e oarecum întuneric, ca să nu te
orbească soarele. Adică, chiar dacă am merge numai până la colț să luăm
o felie de pizza, tot ar fi ceva cum n-ai mai văzut vreodată!
Pentru un minut amândoi au fost fericiți. Gândindu-se că sunt în New
York. Gândindu-se că sunt altundeva.
Apoi, Luxa a oftat și a făcut gestul acela al ei, când parcă își împingea
coroana.
– Bineînțeles, consiliul nu mi-ar da voie niciodată să plec.
– A, sigur, și asta chiar te-ar opri pe tine, a tachinat-o Gregor.
Luxa i-a zâmbit și tocmai voia să-i răspundă, când Howard a scos un
geamăt.
– Pandora? a zis el.
Howard s-a ridicat în fund așa de repede încât a trebuit să se prindă de
Temp ca să nu-și piardă echilibrul. S-a uitat rapid în jurul lui și privirea i-
a căzut pe cei trei lilieci ghemuiți unul într-altul. Apoi și-a ridicat privirea
spre cer, de parcă poate ar fi visat totul și Pandora zbura, de fapt, chiar
deasupra capului. Însă, bineînțeles, nu era așa.
 – Pandora? a întrebat el.
Și-a atins cu mâna falca învinețită și s-a întors spre Mareth.
– Nu puteai s-o salvezi, Howard. Niciunul dintre noi nu putea, a zis
Mareth blând.
Gregor aproape că a văzut cum moartea Pandorei a căzut cu toată
greutatea asupra lui Howard, strivindu-l. Subpământeanul și-a cuprins
capul cu mâinile și a început să plângă în hohote. Ți se sfâșia inima să-l
vezi.
Boots s-a dus la el și l-a bătut ușor cu palma pe gât.
– Gata, gata, nu mai plânge, pui, i-a zis ea ca să-l aline.
Așa i se spunea ei când era supărată. Blândețea ei l-a făcut pe Howard
să plângă și mai tare. Boots s-a uitat la fratele ei.
– Ghego, plânge.
Gregor știa că Boots îi cerea ajutorul ca să-l facă pe Howard să se simtă
mai bine. Dar habar nu avea ce putea el să facă. Atunci s-a întâmplat ceva
neașteptat.
Luxa și-a ridicat privirea, cu chipul mai palid decât de obicei. S-a
apropiat de vărul ei, s-a așezat lângă el și l-a luat în brațe. Lipindu-și
fruntea de umărul lui, i-a spus:
– O să zboare cu tine mereu. Știi doar. O să zboare cu tine mereu.
Howard și-a îngropat fața în poala ei. Ea și-a apropiat obrazul de
creștetul lui. Și a trecut mult timp până când vreunul din ei doi s-a oprit
din plâns.
 CAPITOLUL 17

Cina lui Gregor a constat în întregime din pește crud, fiindcă i-a dat
lui Boots mica lui porție de pâine și carne. Temp, Howard și Ares au
făcut la fel, iar ea a părut mulțumită. Căscând tare, a întrebat:
– Închidem ochii?
– Mda, închidem ochii, Boots, a zis Gregor, iar ea s-a cuibărit lângă el
pe jos.
Howard, alb ca o fantomă, cu excepția vânătăii violacee care îi păta
obrazul, a insistat să stea la cârmă, ca să poată și Mareth să se
odihnească. Temp a stat de pază, ajutat de Raza cu lumină.
Înainte ca ceilalți să se culce, Coadă Smucită a vorbit:
– Ne apropiem acum. Simt miros de șobolani înaintea noastră.
– Dar șerpii? a întrebat Mareth. Încă dorm?
– Da, dar nu mai durează mult până să iasă la suprafață. Și sunt
mortali, a zis Coadă Smucită.
Asta chiar nu era ultima conversație pe care își dorea Gregor s-o audă
înainte să adoarmă. Șobolani… șerpi… mortali… mai ales când era deja
îngrijorat de cuvinte precum nestăvilit… omorât… Năpastă. Nu putea
să-și liniștească gândurile. A căzut într-un somn zbuciumat, în care ba
adormea, ba se trezea, fără să-și piardă cu adevărat conștiința, așa că a
fost primul care s-a trezit când Temp a dat alarma.
– Se duc, luminătorii s-au dus! a cârâit el.
 Gregor s-a ridicat în fund, a deschis ochii și a văzut… nimic. Era beznă
totală. Îl auzea pe Howard bâjbâind în spatele lui și mormăind:
– Creaturi viclene și mârșave!
A aprins lanterna pe care o ținea mereu lângă pat. Toată lumea se agita
acum.
– Ce este? Ce s-a întâmplat? a întrebat Mareth sărind în picioare.
– Luminătorii au dezertat! a spus Howard aprinzându-și o făclie.
– Au dezertat? Se legaseră să ne însoțească toată călătoria! s-a enervat
Mareth.
– Pe ce? Pe onoarea lor? Nu au așa ceva! Își dăduseră cuvântul? La fel
de inutil! Luminătorii nu țin cont decât de stomacul lor și, dacă nu putem
să-l săturăm, au rupt-o cu noi! a zis Howard.
– Dar unde puteau să se ducă? s-a mirat Gregor.
Locul în care li se alăturaseră licuricii era la o distanță de câteva zile
bune în urmă.
– Se duc la șobolani, a zis sec Coadă Smucită. Acolo o să primească
mâncare și garanția că se pot întoarce în siguranță acasă, în schimbul
informațiilor despre noi.
S-a uitat în jurul ei la chipurile lor uimite.
– Vestea bună e că nu mai suntem nevoiți să-i auzim plângându-se tot
timpul.
O clipă, toți au fost prea surprinși ca să vorbească. Coadă Smucită
făcuse o glumă! Apoi, toți – oamenii, liliecii, gândacul, șobolanul – au râs.
Dacă exista un singur lucru cu care să fie cu toții de acord, acela era că
licuricii fuseseră tare enervanți.
– Da, a confirmat Luxa, asta o să fie o binecuvântare.
Ea și Coadă Smucită s-au privit una pe alta.
– E păcat totuși că n-ai apucat să-i mănânci.
– O, luminătorii nu au gust bun, a zis Coadă Smucită. I-am amenințat
numai ca să le închid gura.
– Ei bine, nu o să le ducă nimeni dorul, dar ne-au lăsat în necaz, a
intervenit Mareth. Cum stăm cu combustibilul, Howard?
Howard a clătinat din cap.
– Nu stăm bine. O mare parte din el era în barca cealaltă. O să ajungem
la Dedal, dar nu vom avea multe ore de lumină după aceea.
 Lumină… viață… cuvintele acestea însemnau același lucru pentru
oamenii de acolo, jos.
– Am eu viață… adică, lumină! Am și eu lumină! a sărit Gregor.
– Tu ai cea mai mare sarcină de îndeplinit, Pământeanule, a zis
Howard. Trebuie să-ți păstrezi lumina.
– Păi, o să păstrez, o parte. Dar aș putea s-o dau și altora. Stați așa!
Gregor și-a deșertat geanta. Avea patru lanterne, inclusiv cea cu care
dormea el, plus cea minusculă de la doamna Cormaci, și o mulțime de
baterii bune. Folosise lanternele foarte cumpătat pe durata călătoriei,
fiindcă luminaseră licuricii. Mai avea și rola de bandă adezivă.
– Hei, Luxa, întinde brațul! Nu cel cu sabia! i-a cerut el.
Luxa a întins brațul curioasă. Gregor a așezat o lanternă pe antebraț,
astfel încât să lumineze deasupra mâinii ei. După aceea, a prins lanterna
de braț înfășurându-le de mai multe ori cu bandă adezivă, dar lăsând
liber butonul de pornire și oprire.
– Gata! Așa nu mai trebuie s-o ții în mână și nici nu o s-o pierzi.
Luxa a aprins lanterna, care a difuzat lumină în jurul ei.
– O, da, Gregor! O să meargă bine așa.
Gregor i-a echipat și pe Howard și Mareth cu lanterne, apoi și-a prins
și el una pe braț. A fost însă nevoit să-și folosească brațul cu care ținea
sabia, pentru că celălalt era încă foarte rănit de caracatiță.
Apoi s-a auzit un foșnet și o mână mică s-a întins spre el și l-a bătut
ușor pe burtă.
– Și eu, Ghego. Și Boots ale lumină.
– Îmi pare rău, Boots, nu mai am lanterne. A, stai puțin! a zis el și a lipit
mini-lanterna de mâneca ei.
Foarte mulțumită, Boots s-a dus repede la gândac.
– Și Boots ale lumină, Temp!
– Bine, dar trebuie s-o stingi. Să economisești lumina, da? a rugat-o
Gregor apăsând butonul.
A vorbit cu Boots, dar și ceilalți, care se tot jucaseră cu razele de
lumină, le-au închis cu un aer vinovat. Gregor a zâmbit. Și-a dat seama că
tuturor lanternele li se păreau foarte tari.
Avea numai vreo șase baterii de rezervă. Subpământenii au insistat să
le păstreze el, iar el nu s-a opus prea mult. Howard avea dreptate că
Gregor era cel care trebuia să-l învingă pe Năpastă, iar asta cu siguranță
nu avea să se întâmple pe întuneric, cu el bazându-se pe ecolocație.
Chiar când voia și Gregor să-și stingă lanterna, ceva i-a atras atenția.
Zile la rând fuseseră înconjurați de ape, fără urmă de pământ în afara
insulei aceleia fatale. Acum, de o parte și de alta, erau niște ziduri înalte
de piatră. Probabil se aflau într-un fel de tunel.
Nasul lui Coadă Smucită se agita frenetic.
– Ajungem în câteva minute. Iar Foto Luci-Luci și Raza și-au făcut
treaba. Șobolanii ne așteaptă.
– Îți dai seama câți sunt? a întrebat Luxa.
– Patruzeci și șapte, a zis Coadă Smucită fără ezitare. Așteaptă în
tunelurile de deasupra Pocalului.
– Ce e Pocalul? a întrebat Gregor.
– E un puț rotund, mare, foarte adânc, pe jumătate plin cu apă. Pe
fundul lui dorm șerpi, a zis Coadă Smucită.
– Deci șerpii sunt un fel de pești? s-a mirat Gregor.
– Nu, ei respiră aer. Dar pot să doarmă sub apă mult timp, a răspuns
Howard.
Gregor s-a gândit la aligatori. Și ei puteau să doarmă sub apă. A sperat
că aceștia nu erau niște aligatori uriași. Și cei de mărime normală erau
destul de înfricoșători.
– Îi simt mirosul! s-a agitat Coadă Smucită.
S-a ridicat pe picioarele din spate, sprijinindu-se cu cele din față de
proră.
– Simt mirosul lui Năpastă!
Până în momentul acela, Gregor sperase în sinea lui că subpământenii
înțeleseseră totul greșit. Că poate Năpastă era un fel de basm sau un mit
sau ceva de genul ăsta și că șobolanii doar profitaseră de zvonurile care
circulau. Dar dacă Coadă Smucită putea să-l miroasă…
– Ești sigură? a întrebat Gregor. Adică, de unde știi că e Năpastă și nu
vreun alt șobolan?
– Simt miros de albeață, a zis Coadă Smucită. Numai fugitiv, din când
în când. Se află adânc în Dedal și sunt multe straturi de piatră între noi.
Dar e acolo, asta e sigur.
Gregor a simțit nevoia să se miște. A început să se plimbe de colo până
colo în puținul spațiu de peste un metru care îi era disponibil.
– Bun, deci care-i planul? Adică, ce facem când ajungem la paharul
ăsta?
– Pocalul, a zis Howard. Sunt mai multe intrări în Dedal în tunelurile
de deasupra Pocalului. Planul nostru inițial era să ne trecurăm nevăzuți
printr-o astfel de intrare și să pornim pe jos în căutarea lui Năpastă. Dar
asta era înainte ca luminătorii să se întoarcă împotriva noastră.
– Deci planul A s-a dus. Care e planul B? a întrebat Gregor.
A urmat o pauză lungă.
– Haideți, toată lumea își face și un plan B!
– Ca să fim cinstiți față de consiliu, Pământeanule, a fost dificil să se
găsească un plan care să ne aducă așa de departe, a răspuns Mareth. În
Subpământ, în cazul în care un plan dă greș, avem două opțiuni de
rezervă: să luptăm sau să fugim.
– Să fugim?
În fața lor, erau tuneluri pline de șobolani. În spate, era Canalul fără
urmă de pământ, numai cu insula aceea care forfotea de insecte
carnivore.
– Nu avem unde să fugim! a zis Gregor.
– Atunci, decizia noastră e ușoară, a zis Howard și a început să împartă
săbii.
– Coadă Smucită, care intrare ne sporește șansele de supraviețuire? a
întrebat Mareth.
– Este una la capătul îndepărtat al Pocalului. Chiar la marginea apei.
Niciun șobolan nu a mai fost pe acolo de ani buni. Poate a fost uitată sau
în ea se află vreun pericol care îi ține pe șobolani la distanță, deși nu-mi
dau seama care ar fi, a explicat șobolănița.
– Poți să ne îndrumi într-acolo după ce intrăm în Pocal? a întrebat
Mareth.
– Am intrat deja, a spus Coadă Smucită.
Gregor și-a aprins lanterna și ceilalți i-au urmat exemplul. Pluteau pe
ceea ce părea a fi o piscină rotundă imensă. Suprafața ei era la fel de
netedă și de lină ca o oglindă. Nu existau plaje; apa urca direct pe
zidurile din piatră care o înconjurau. Acestea erau presărate cu intrări în
tuneluri, unele aproape ascunse de marginea apei, altele aflate la câteva
sute de metri mai sus. În multe dintre ele, Gregor a văzut câte un șobolan
mare.
Nimeni n-a mișcat. Nici șobolanii. Nici vizitatorii. O tăcere stranie îi
înconjura. Apoi, s-a auzit un hârșâit ușor de deasupra.
Bâldâbâc! Ceva a aterizat în dreapta lor și au sărit o grămadă de stropi,
ca într-o fântână arteziană. Bâldâbâc! Bâldâbâc! Șobolanii împingeau
bolovani din tuneluri, aruncându-i cu zgomot în apa de sub ei.
– Ei, nu prea le iese. Nici măcar un bolovan nu se apropie de noi, a zis
Gregor.
Era adevărat: bolovanii aterizau la mare distanță de ei. S-a simțit un
pic mai bine, știind că șobolanii dădeau un atac așa de jalnic.
Bâldâbâc! Bâldâbâc! Bâldâbâc! Bâldâbâc! Bâldâbâc!
Luxa s-a încruntat.
– Ceva nu e în regulă.
Mareth a încuviințat.
– Da, nu le stă în fire rozătoarelor să-și irosească energia în atacuri
inutile.
Howard a făcut ochii mari și a început să dea din brațe ca un nebun.
– Ridicați barca! Zburătoarelor! Ridicați barca acum!
Coadă Smucită a sărit aproape în același timp.
– Se trezesc! Se trezesc! Zburați!
Și atunci a înțeles și Gregor. Șobolanii nu încercau să le scufunde barca
cu pietrele pe care le aruncau, ci să-i trezească pe șerpi! Aurora și
Andromeda au preluat frânghiile din față, iar Ares a prins în gheare cele
două bucle din spate. Au ridicat barca din apă, rotind-o într-un cerc în
timpul acesta.
– Unde zburăm? au întrebat toți cei trei lilieci.
– Coadă Smucită, unde este tunelul? a întrebat Mareth.
– Nu mai învârtiți barca așa de repede și o să vă spun, a zis șobolănița.
Liliecii au încetinit, iar Coadă Smucită le-a arătat o intrare de tunel în
direcția opusă față de canalul prin care intraseră.
– Acolo! Cel în formă de arc!
Gregor a îndreptat lumina lanternei spre el. Avea mai puțin de doi
metri înălțime și puteai să intri direct înot.
– Dar e pe jumătate sub apă! Are măcar un fund?
– Mai departe, înăuntru. Uite ce-i, acum nu-i momentul pentru nazuri,
l-a repezit Coadă Smucită. Șerpii sunt…!
Pac! Ceva a lovit barca într-o parte, smulgând o bucată din ea. Au fost
împinși în lateral, iar liliecii abia au reușit să nu o scape.
Gregor a crezut că îi atinsese una dintre pietrele șobolanilor, apoi l-a
văzut.
– O! a exclamat el. O, Doamne!
Primul lui gând a fost: Deci până la urmă nu au dispărut. Se referea la
dinozauri, dar nu era chiar corect. Dinozaurii puteau să meargă pe uscat.
Creatura asta se sprijinea pe înotătoare. Așadar, era un fel de reptilă
acvatică, dar la fel de veche ca dinozaurii. Și la fel de mare ca scheletele
pe care le văzuse el la muzeu în New York. Corpul era oval și plat. Coada
ca un bici bătea apa, făcând valuri pe suprafața netedă. Gâtul sinuos,
lung de cel puțin nouă metri și acoperit cu solzi roz, se termina cu un cap
ascuțit. Avea niște scobituri acolo unde ar fi putut să se afle ochii la un
moment dat în evoluția sa, dar aceștia îi dispăruseră de mult. Ce nevoie
avea de ochi acolo jos? Gura i s-a deschis într-un urlet grav, care l-a
înfiorat pe Gregor până în adâncul ființei lui. Apoi, raza lanternei i-a
căzut pe dinții creaturii. Sute și sute de dinți, dispuși pe trei rânduri, se
îndreptau spre ei. Zdrang! Încă o bucată de barcă s-a dus!
– Abandonați nava! a zis Mareth gâtuit.
Gregor a fost impresionat că acesta reușise să rostească o propoziție
coerentă. A înșfăcat-o pe Boots și rucsacul dintr-o singură mișcare și s-a
poticnit, căutându-l pe Ares.
– La trei, toată lumea sare! a strigat Mareth.
Gregor și-a dat seama că asta însemna „toată lumea sare de pe
marginea bărcii“. Numai așa puteau liliecii să-i prindă. S-a cățărat repede
pe margine.
– Unu… doi… trei!
Gregor și-a simțit picioarele luându-și avânt de pe barcă, după care
aceasta a dispărut, dar Ares a venit imediat sub ei. Liliacul a coborât și a
cotit brusc și Temp a aterizat în spatele lui Gregor și al lui Boots. Bietul
gândac tremura ca o frunză. Dar cine nu tremura? Temp a început să-l
împungă cu capul în spate. Gregor s-a întors și a văzut că gândacul avea
o sabie în gură.
– O, Doamne, mersi, Temp! a zis Gregor, înșfăcând mânerul sabiei cu
mâna cea sănătoasă.
 Nici nu se gândise să-și ia și sabia. Halal războinic!
Toate lanternele erau aprinse acum cu faza lungă, ceea ce era bine,
pentru că singura torță care fusese aprinsă tocmai lovise apa cu un
sfârâit. În fața lor, se desfășura un coșmar preistoric. Vreo șase șerpi
străpunseseră suprafața apei, iar Gregor avea o presimțire că mai urmau
și alții. Își mișcau capetele și cozile prin aer, încercând să doboare orice
întâlneau în cale. Cum nu aveau ochi, Gregor a bănuit că se bazau pe un
alt sistem de direcție. Poate chiar ecolocație.
Nu avea nicio șansă să se lupte cu ei. Gregor nu putea decât să se agațe
de spinarea lui Ares în timp ce liliacul se ferea frenetic de capetele și
cozile lor. I-a zărit pe Mareth și Howard călare pe Andromeda, pe Luxa
călare pe Aurora… dar stai puțin! Unde era Coadă Smucită? Gregor a
auzit un țipăt și a văzut-o pe biata Coadă Smucită atârnând de coadă din
gura unui șarpe.
– Du-te, Ares! a strigat el, iar liliacul a zburat direct la șobolăniță.
Gregor a ridicat sabia să atace când o coadă l-a lovit pe Ares dintr-o
parte și i-a trimis pe toți răsucindu-se în aer. Boots i-a zburat din brațe.
– Boots! Nu! a țipat el. Ares! Prinde-o, Ares!
Dar liliacul l-a prins pe el primul.
– A prins-o Luxa! i-a strigat liliacul înainte ca Gregor să intre în panică.
Luxa i-a prins și pe ea, și pe Temp.
– Intrați în tuneluri! le-a strigat Howard în timp ce Andromeda a trecut
în viteză pe lângă ei. Tunelurile!
Howard stătea drept pe liliac, încercând să-l țină pe Mareth,
inconștient și însângerat.
În apă se formaseră acum valuri înalte de șase metri, care se loveau cu
putere de zidurile de stâncă. Șobolanii care nu intraseră suficient de
repede în tuneluri țipau în gurile șerpilor. Aerul era plin de stropii mari
cu care împroșcau cozile reptilelor la impactul cu apa.
Gregor l-a simțit pe Ares plonjând. Au intrat direct în valuri și, preț de
o clipă, s-au aflat dedesubt. Când au reieșit la suprafață, Gregor tușea și
era dezorientat. A simțit uimit că liliacul lui se agita să scape de ceva. S-a
ridicat în aer, smucindu-se în toate părțile, ca să evite numeroasele guri
ce se repezeau să-i înhațe. Apoi liliacul a țâșnit spre un zid de piatră, s-a
scufundat și s-au trezit într-un tunel.
Ares a lăsat povara jos și s-a prăbușit. Gregor s-a rostogolit pe spate și
a lovit podeaua cu o bufnitură. În spatele lor, tunelul era luminat.
Howard îi dădea rapid îngrijiri lui Mareth pe jos, cu Andromeda planând
deasupra lor. Unul dintre cracii pantalonilor lui Mareth era plin de
sânge. În fața sa, Gregor a văzut un ghemotoc de blană tremurând. Era
Coadă Smucită, căreia îi sângera nasul, ce părea să fi fost zdrobit, iar
ciotul care îi mai rămăsese din coadă îi supura.
Din partea din față a tunelului s-a auzit un sunet și Gregor a îndreptat
lanterna într-acolo, sperând să o vadă pe Aurora aterizând cu Luxa,
Boots și Temp.
În schimb, dinspre gura tunelului se îndreptau spre ei trei rânduri de
dinți dezveliți.
 CAPITOLUL 18

Încă avea în mână sabia pe care o salvase Temp. Chiar când fălcile se
pregăteau să o înhațe pe Coadă Smucită, Gregor a sărit pe deasupra ei și
a înfipt lama sabiei direct prin limba șarpelui. Fața i-a fost împroșcată cu
lichid. S-a poticnit și a alunecat într-o băltoacă formată de sângele lui
Coadă Smucită. Pământul i-a fugit de sub picioare și a aterizat peste
șobolăniță.
Creatura a dat înapoi, lovindu-se cu capul de plafonul tunelului.
Deasupra lor a început să cadă o ploaie de pietre. Gregor simțea cum tot
corpul îi este străbătut de răgetul primordial al șarpelui. Acesta a
continuat să lovească cu capul în sus și în jos, de durere și furie, în timp
ce se retrăgea din tunel, cu sabia încă înfiptă în limbă.
Oare aveau să mai intre și alții?
– Am nevoie de altă sabie! a strigat Gregor și Howard i-a aruncat una.
S-a ghemuit în fața lui Coadă Smucită, cu simțurile alerte. Își dădea
seama că era pe punctul de a intra în starea aceea de nestăvilit. S-a opus,
încercând să nu-și piardă controlul în timp ce stătea acolo și aștepta
următorul atac. Acesta nu a mai venit. Poate că se dusese vorba printre
șerpi că, dacă îți băgai capul în tunelul acela, rămâneai fără limbă. Sau
poate că șerpii găsiseră o mâncare mai interesantă. Oricare ar fi fost
motivul, lucrurile începeau să se liniștească acolo. Urletele s-au rărit,
împroșcările cu apă s-au potolit.
Gregor și-a descleștat mâna de pe mânerul sabiei și s-a întors cu
spatele la intrarea în tunel. Ares era chiar lângă el, gata să-l sprijine.
Coadă Smucită își ținea ambele lăbuțe pe nas, ca să oprească sângerarea.
Howard bătea în pieptul lui Mareth, încercând să-i repornească inima.
– Mareth! a strigat Gregor alergând spre soldatul care zăcea acum pe
jos. Hai, Mareth!
Howard a mai bătut de câteva ori în pieptul lui și apoi și-a lipit
urechea de el.
– I-a revenit pulsul! Ce ai în bagaj, Pământeanule?
Gregor și-a deșertat iar bagajul pe jos. În el avea ultimele baterii, banda
adezivă, două batoane de ciocolată și câteva cârpe pe care le luase ca să le
aibă la îndemnă în caz că Boots trebuia schimbată.
Howard a rupt restul cracului îmbibat de sânge al lui Mareth,
descoperind carnea crestată din jurul unei răni adânci.
– L-a mușcat un șarpe când ne-am dus s-o ajutăm pe Coadă Smucită.
A așezat trei bucăți de cârpă pe rană.
– Ține apăsat! i-a ordonat el lui Gregor.
Apoi a înfășurat banda adezivă în jurul piciorului, ca să le fixeze. S-a
lăsat pe călcâie și a clătinat din cap.
– Trebuie să-l ducem acasă dacă vrem să supraviețuiască. Încălzește-l,
Andromeda, în timp ce eu mă ocup de șobolăniță.
Andromeda s-a întins lângă Mareth și l-a cuprins cu aripile.
– Trebuie să-l duc acasă. Trebuie să-l duc acasă.
Howard a luat ultimele două cârpe și s-a dus la Coadă Smucită. A
folosit una ca să bandajeze ciotul de coadă.
– Îmi pare rău că a trebuit să o tai, i-a zis el. Nu aveam cum să te
eliberez altfel.
– Aș fi mușcat-o singură, dacă aș fi putut, a răspuns Coadă Smucită.
Howard i-a pus cealaltă cârpă pe nas și l-a lipit cu bandă adezivă.
– Va trebui să respiri pe gură până când se vindecă.
Șobolănița a încuviințat din cap.
– Ce s-a întâmplat cu nasul tău? a întrebat Gregor.
– Chiar înainte ca Howard să mă elibereze, un șarpe mi l-a strivit cu
coada, a zis Coadă Smucită. Nu mai pot să miros nimic.
– Nu poți să miroși? a întrebat Gregor.
Asta însemna că șobolănița nu va mai putea să-l miroasă pe Năpastă,
însă acum avea altă problemă, mai urgentă.
– Deci nu-ți dai seama unde e sora mea?
– Nu-ți face griji, Pământeanule! Vara mea și Aurora fac o echipă
excelentă. Sunt sigur că s-au refugiat toate într-unul dintre tuneluri, a zis
Howard, însă și el părea îngrijorat.
– Cred că așa voiau, a spus Coadă Smucită evitând privirea lui Gregor.
Acesta a simțit că timpul se oprește în loc.
– Crezi că așa voiau?
Coadă Smucită a ezitat.
– A fost așa confuz totul! Șarpele mă învârtea și toate se mișcau, mi-era
greu să îmi dau seama de unde vin mirosurile.
– Luxa și Aurora au prins-o pe Boots. L-au prins și pe Temp. Aurora
mi-a zis asta, a intervenit Ares.
– Da, așa e. Știu că mirosurile lor erau împreună. Dar apoi… apoi… a
fost apă între noi, a spus Coadă Smucită.
– Ce înseamnă asta? Că a fost apă între noi? a întrebat Gregor.
– Înseamnă… că tot le miroseam, dar era apă între noi. Mulți centimetri
de apă. Mirosul lor devenea din ce în ce mai slab. Și atunci m-a lovit
șarpele la nas și totul s-a înnegrit, le-a explicat Coadă Smucită.
– Atunci… crezi că au fost trase dedesubt? a întrebat Howard.
– Nu sunt sigură, dar eu așa aș zice, dacă aș fi obligată să fac o
presupunere, a răspuns Coadă Smucită.
S-a uitat la Gregor.
– Îmi pare rău, Pământeanule!
– Asta nu s-a întâmplat. O s-o chem pe Aurora. O chem acum! a zis
Ares și a ieșit glonț din tunel.
Cât timp a fost el plecat, nimeni nu s-a mișcat. Corpul lui Gregor se
transforma încet în gheață. Amorțeala a început de la tălpi și i s-a
răspândit în picioare. În coapse. Sus, prin stomac. Când s-a întors Ares și
a aterizat lângă el, îi ajunsese la coaste.
– Nu am primit niciun răspuns, a anunțat liliacul.
Și gheața i-a încercuit atunci inima.

DACĂ MOARE BEBELUȘUL, ȘI INIMA LUI MOARE,

MOARE PARTEA CARE CONTEAZĂ CEL MAI TARE.
 O omorâseră pe Boots. Nimic nu putea fi mai rău de atât.
Și-a închipuit cum avea să se întoarcă în New York și să ajungă la ușa
apartamentului său… singur.
– Ce vrei să faci, Gregor? a întrebat Howard după ce trecuse ceva timp.

DACĂ MOARE BEBELUȘUL, ȘI INIMA LUI MOARE,

MOARE PARTEA CARE CONTEAZĂ CEL MAI TARE .
MOARE PACEA, VIN VREMURI GRELE,
ROZĂTOARELE IAU CHEIA SPRE PUTERE.

Rozătoarele erau pe undeva, sărbătorindu-și succesul. Scrâșnindu-și

dinții de șobolani și râzând și felicitându-se reciproc pentru cât de bine
funcționase planul lor. Pentru cum o omorâseră pe sora lui mai mică și îl
frânseseră în două. Partea ironică era că, pentru prima oară, Gregor știa
ce are de făcut.
– Gregor? a repetat Howard.
Gheața i se urcase până la gât, iar vocea lui era calmă și rece.
– Vreau să vă duceți acasă. Duceți-l pe Mareth înapoi. Și tu, Coadă
Smucită, dacă poți, a zis Gregor.
– Și tu ce o să faci, Pământeanule? a întrebat Coadă Smucită.
Gregor a simțit cum ultima fărâmă de căldură îi dispărea în timp ce
gheața îi urca mai sus de frunte, peste creștet. Acum nu îi mai putea face
nimeni nimic. Nu mai avea de ce să se teamă.
– Eu? a zis el. Eu o să-l omor pe Năpastă.
PARTEA A TREIA

DEDALUL
 CAPITOLUL 19

– Nu poți. Nu poți singur, a zis Howard clătinând din cap.

– Ba da, pot, l-a contrazis Gregor. Zi-le de ce, Coadă Smucită.
Coadă Smucită a ridicat o sprânceană de șobolan la Gregor, ca să vadă
dacă era sigur. El a încuviințat.
– Bine, atunci, a spus ea. S-ar putea să aibă o șansă. E un nestăvilit.
Cuvântul a avut efect asupra tuturor. Ares și Andromeda au fâlfâit din
aripi. Howard a rămas cu gura căscată.
– Nestăvilit? a repetat el. De unde știi asta?
– Nestăviliții emană un miros foarte specific când luptă, a explicat
Coadă Smucită. Este slab, chiar și pentru mine, dar pot să-l detectez. L-
am simțit prima dată când l-am văzut pe Pământean, dar mai târziu m-
am întrebat dacă nu cumva îl confundasem cu mirosul lui Ripred.
Luptase și el atunci.
– Era ziua în care loveam mingile de sânge, a spus Gregor. Atunci a
fost prima dată când m-am simțit așa.
– Da, iar pe urmă, când a atacat caracatița, am fost sigură, a completat
Coadă Smucită. I-am spus că e nestăvilit după câteva zile, dar el a negat.
A urmat o pauză și Gregor a simțit privirile celorlalți ațintite asupra
lui.
– Pentru că nu voiam să fie adevărat. Dar nu contează ce vreau eu. Nu
știu ce e. Se întâmplă ceva când lupt. Ceva ciudat. Iar dacă Coadă
Smucită crede că miroase chestia asta de nestăvilit în mine, probabil are
dreptate.
– Păi, să zicem că este adevărat, Gregor, și chiar ești nestăvilit. Asta nu
te face nemuritor. Nu înseamnă că poți să intri singur într-un labirint plin
cu șobolani, a zis Howard.
– Nu o să fie singur, a intervenit Ares. O să fiu și eu cu el.
– Iar eu o să-l conduc cât de departe pot prin labirint, i s-a alăturat
Coadă Smucită. Am simțit bine mirosul de blană albă înainte să fiu lovită
la nas. Dacă nu pot să-l duc la Năpastă, pot măcar să-l duc aproape.
– Atunci venim și eu, și Andromeda, a insistat Howard.
– Voi nu sunteți invitați, l-a contrazis Gregor.
– Poftim? s-a mirat Howard.
– Nu vreau să vii în labirint, Howard. Vreau să-l duci pe Mareth înapoi
și să le povestești oamenilor ce s-a întâmplat. Cineva trebuie să facă asta.
Iar dacă nu mă întorc, am nevoie de tine să trimiți cumva vorbă familiei
mele, a explicat Gregor.
– Nu tu ești șeful misiunii, s-a opus Howard. Eu am primit ordine de la
Regalia.
– Bine, dar dacă încerci să mă urmărești, o să mă lupt cu tine, l-a
amenințat Gregor.
– Nu ai avea nicio șansă dacă te-ai lupta cu un nestăvilit călare pe o
zburătoare, iar tu ai fi pe jos, a spus Ares.
– Mai ales cu un șobolan de partea lor, a zis și Coadă Smucită.
Howard începea să se enerveze.
– Poate că o să-mi asum riscul ăsta! Poate că și Andromeda!
– Te rog, nu, Howard! Te rog, du-te înapoi! Nu vreau ca mama și tata
să ne aștepte pe mine și pe Boots să ne întoarcem acasă, când asta nu o să
se întâmple. Iar mai devreme sau mai târziu, dacă nu apărem, știu că vor
veni să ne caute, a spus Gregor. Și cei din Regalia trebuie să știe. Despre
Luxa. Acum trebuie să găsească un rege sau o regină, nu? Pentru că,
indiferent ce a spus Luxa, Nerissa probabil nu poate să se descurce. Așa
că va fi Vikus, apoi mama ta, apoi tu. Dar dacă tu mori, va fi…
– Stellovet. Of, nu m-am gândit la asta, s-a întristat Howard.
– O s-o lași pe ea stăpână peste Regalia?
– Nu, nu o să, eu…
 Howard și-a cuprins fruntea cu palmele. Era clar că pierderea Pandorei
și a Luxei, pe care abia o regăsise, de fapt, și responsabilitatea iminentă
de a prelua un regat îl copleșeau.
– Nu știu ce să fac. Andromeda, tu ce zici?
– Nu o să mă lupt cu Pământeanul ca să nu risc să-l rănesc. Îl duc pe
Mareth acasă, a spus Andromeda. Iar tu ar trebui să vii cu mine.
– Oh…
Howard părea să nu mai aibă forță să se opună.
– Nu pot să mă lupt cu voi toți, a încuviințat el.
A rămas așa câteva clipe, cu capul plecat. Apoi s-a scuturat și a încercat
să-și vadă din nou de treabă.
– Ei, atunci, fiecare secundă contează, dacă sperăm să-l ducem pe
Mareth în viață acasă. Dar Andromeda nu poate să zboare atât de mult
fără să se odihnească și nu are unde să aterizeze în siguranță.
Asta era adevărat. Cu toții s-au gândit la asta, apoi Ares a vorbit.
– Sunt câteva bucăți din barcă în Pocal. Nu sunt mari, dar încă plutesc.
– Poate reușești să faci o barcă de salvare din ele, l-a îndemnat Gregor.
– Cum adică barcă de salvare? a întrebat Howard.
– Pe Pământ, vasele mari, ca vapoarele de exemplu, au bărci de salvare
atașate de ele. Adică niște bărci mici în care poți să te urci dacă se
scufundă vaporul sau ceva de genul ăsta, i-a explicat Gregor.
– Dacă barca ar fi suficient de ușoară ca s-o car și m-aș putea odihni
câteva ore pe ea, din când în când, aș reuși, a zis Andromeda.
Ares s-a oferit voluntar să caute bucăți din barca distrusă.
– Vin cu tine, a zis Gregor.
Trebuia să vorbească cu liliacul lui. A așteptat până când au ajuns
deasupra Pocalului ca să-i spună:
– Nu e nevoie să faci asta, Ares. Să vii cu mine după Năpastă. O să mă
duc singur.
– Nu. O să mergem împreună, s-a opus Ares. În plus, rozătoarele au
năruit singurele motive pe care le aveam ca să mă întorc în Regalia. Dacă,
prin cine știe ce șansă ciudată, supraviețuim și tu te întorci la tine acasă,
pentru mine începe liniștea.
Ceea ce spunea liliacul era adevărat. Fără Luxa și Aurora, Ares nu ar
mai fi avut contact cu nimeni. Probabil că ar fi rămas în ascunzătoarea lui
ani la rând fără ca cineva să se deranjeze să vadă dacă mai trăiește.
Gregor ar fi plecat acasă, cu inima moartă, iar Ares ar fi fost ca și izgonit.
– Bine, a fost de acord Gregor. O să mergem împreună.
Avea senzația că niciodată nu vor mai purta o astfel de discuție: dacă
era cazul ca unul să se aventureze în pericol fără celălalt. Nu s-a deranjat
să-i mulțumească lui Ares. Cumva, trecuseră de faza de mulțumiri
reciproce. Cumva, ar fi fost ca și cum și-ar fi mulțumit lui însuși. Gregor
și-a dat seama că această călătorie plină de caracatițe, vârtejuri, căpușe,
șerpi și cu o pierdere așa de mare îi schimbase pe amândoi. Făcuse ca
jurământul depus în fața mulțimii furioase din Regalia să fie real. Și-a
amintit senzația pe care a avut-o când gheara lui Ares s-a prins de mâna
lui și cuvintele pe care le rostise, ajutat de Luxa:

ZBURĂTORULE ARES, FAC LEGĂMÂNT CU TINE,

VIAȚA ȘI MOARTEA NOASTRĂ SUNT UNA, NOI SUNTEM DOI.
ÎN ÎNTUNERIC, ÎN FOC, ÎN STRĂDANIE, ÎN RĂZBOI,
TE SALVEZ PE TINE, LA FEL CUM VIAȚA ÎMI SALVEZ MIE.

Ares era liliacul lui. Gregor era omul lui Ares. Acum erau cu adevărat
legați unul de altul.
Exista și o veste bună, aceea că aveau suficient material pentru barca
de salvare. Ares a găsit trei bucăți din barcă, iar Howard a reușit să
construiască din ele un fel de plută, folosind ultimele bucăți de bandă
adezivă. Nu părea suficient de rezistentă ca să se încumete careva să
traverseze Canalul pe ea, dar, când au coborât și au testat-o, i-a susținut
pe toți trei: Gregor, Ares și Howard.
– Ar trebui să reziste dacă o folosim doar câteva ore odată, a zis
Howard. E de ajuns ca Andromeda să doarmă puțin.
Aproape la fel de importante ca epava bărcii erau cele două pachete pe
care le-au recuperat. Acestea eșuaseră într-unul dintre tuneluri când
crescuseră valurile. Primul conținea mâncare. Al doilea, spre marea
ușurare a lui Howard, era trusa lui de prim ajutor.
– Ah, ce bine! Chestia asta e la fel de importantă ca lumina! a zis el.
A deschis imediat pachetul și a început să se ocupe de fiecare. A
schimbat bandajele lui Mareth și ale lui Coadă Smucită, aplicând leacuri
pe răni. A pansat din nou brațul lui Gregor, care chiar arăta mai bine, și a
tamponat cu alifie mușcăturile de căpușă ale lui Ares.
Howard a insistat ca Gregor să ia restul de mâncare, fiindcă oricum
Mareth nu putea să mănânce, iar el și Andromeda puteau să
supraviețuiască cu pește crud.
– Și cine știe ce o să găsești în Dedal?
Gregor a luat sabia lui Mareth. Howard încă o avea pe a lui.
În cele din urmă, au împărțit și sursele de lumină. Aveau două
lanterne care funcționau. A lui Howard se descărcase când i-au atacat
șerpii, iar două dispăruseră în adâncuri odată cu Luxa și Boots. Așa că
mai rămăsese câte o lanternă pentru fiecare parte, dar Howard i-a cedat
lui Gregor toate bateriile de rezervă.
– Andromeda ne va duce acasă și fără lumină. Tu ai mai multe greutăți
de depășit.
Gregor a încuviințat. Și-a pus batoanele de ciocolată, mâncare și
bateriile de rezervă într-un rucsac. Și-a fixat sabia lui Mareth cu două
chingi. Lanterna era încă prinsă de brațul sănătos.
Andromeda și-a întins spinarea pentru ca Mareth să poată fi întins pe
ea. Howard l-a învelit bine cu pătura de rezervă din trusa lui de prim
ajutor. Apoi și-a trecut un picior peste gâtul liliacului.
– Zboară sus, Gregor Pământeanul!
– Zboară sus! a zis Gregor, deși „Mi-a părut bine de cunoștință“ ar fi
fost mai potrivit.
Nu se aștepta să-l mai vadă vreodată pe Howard.
Andromeda și-a luat zborul, înșfăcând și pluta cu ghearele când a ieșit
din tunel. Aproape imediat s-au făcut nevăzuți.
Gregor, Ares și Coadă Smucită s-au întors și au intrat în tunel fără să
schimbe vreo vorbă.
 CAPITOLUL 20

Ghidându-se după ce își amintea despre Dedal dinainte să fie rănită

la nas, Coadă Smucită i-a condus pe Gregor și pe Ares prin labirint.
Aproape imediat, tunelul a început să se divizeze. Unele drumuri duceau
spre intersecții care se ramificau în patru sau cinci direcții. Altele se
răsuceau ca o spirală, astfel încât dura zece minute să parcurgi distanța
pe care ai fi putut s-o străbați pe jos într-unul singur, dacă drumul ar fi
fost drept. Pe măsură ce pătrundeau mai adânc în labirint, tunelurile
deveneau tot mai imprevizibile. Un pasaj îngust prin care abia dacă se
strecurau se deschidea brusc într-o grotă imensă, care, la rândul ei, dădea
într-o cursă cu obstacole din bolovani.
Cel mai greu era pentru Ares, fiindcă cea mai mare parte a călătoriei
trebuia făcută pe jos. Sărea mereu, dând din aripi, făcând pași mici,
rapizi, de liliac, în pasajele mai înguste, și deschizându-și ușurat aripile
când ajungeau într-un spațiu mai larg.
Nu erau deloc șobolani pe acolo.
– Probabil au fost martori la soarta surorii tale, a zis Coadă Smucită.
Rozătoarele cred că te-au învins și că Năpastă este în siguranță. Dar,
până la urmă, unul dintre ei îți va simți mirosul și atunci va începe lupta.
Au înaintat cam o oră, apoi s-au oprit să se odihnească.
– Îți aduci aminte tot traseul ăsta doar după cât ai mirosit când eram în
Pocal? a întrebat-o Gregor.
 – Păi, da, dar și cunosc Dedalul mai bine ca majoritatea. Am trăit aici
cam un an după ce am fost izgonită, a gâfâit Coadă Smucită.
Nu se simțea prea bine. Bandajele de pe nas și ce-i mai rămăsese din
coadă erau îmbibate cu sânge, iar ochii îi păreau fierbinți de la febră.
– Credeam că ai trăit în Tărâmul Morții, a zis Gregor.
– Nu de la început. M-am ascuns într-o peșteră de jos, de lângă Pocal.
Șobolanii nu veneau niciodată acolo din cauza șerpilor. Nu era locul
ideal, dar acolo eram mai în siguranță decât în Tărâmul Morții. Într-o zi,
am ațipit în timp ce adunam ciuperci și m-a văzut o patrulă. A trebuit să
fug și singurul loc care mai rămăsese era Tărâmul Morții, i-a mărturisit
ea. Nu am vorbit cu niciun suflet ani buni. Apoi mi-am dat seama că mai
era un șobolan pe acolo.
– Ripred, a zis Ares.
– Uneori mă lăsa să stau în culcușul lui, dacă el era plecat. Ați fost
aproape de el. Acolo unde ați vorbit cu Ripred prima dată, a povestit
Coadă Smucită. Acum are o întreagă bandă de șobolani. Dar zice că pot
să rămân cu ei numai dacă te ajut pe tine să-l găsești pe Năpastă. Altfel,
rămân iar singură.
Teama aceasta a părut să o impulsioneze.
– Trebuie să pornim iar la drum.
Și-au reluat drumul și Gregor s-a trezit gândindu-se la Ripred. La cum
o lăsase pe Coadă Smucită să stea pe lângă el în Tărâmul Morții, să-i
folosească culcușul și să se alăture grupului său. Toate acestea aproape că
păreau gesturi de bunătate. Dar oare asta erau? Totul depindea de ce
primea Ripred în schimb de la Coadă Smucită. Ripred știa că poate să o
folosească pe ea și nasul ei incredibil. Coadă Smucită era disperată să
aibă iar un loc de care să aparțină. Aveau nevoie unul de altul. La fel ca
Ripred și Gregor. Pentru Coadă Smucită, la fel ca pentru Gregor,
întrebarea era ce avea să se întâmple când nevoia dispărea.
Sau poate era el prea dur cu Ripred? Părea prieten cu Vikus și Solovet.
Fuseseră momente când Gregor crezuse că șobolanul, dincolo de sarcasm
și de mârâituri, simțea o compasiune sinceră.
Poate că lucrurile erau mai complicate pentru nestăviliți. În cazul lui
Gregor, cu siguranță erau complicate.
Coadă Smucită a început să se poticnească și Gregor a observat că era
aproape să cedeze. S-a împiedicat o ultimă dată, a căzut pe burtă și nu s-a
mai ridicat. El s-a ghemuit lângă ea. Șobolănița gâfâia.
– Nu mai pot să merg, a zis ea. Nu contează, oricum până aici
mirosisem. În față, drumul se împarte în trei direcții. De acolo, și eu, și tu
n-am face decât să ghicim.
– Și acum ce facem, pur și simplu te lăsăm aici? a întrebat Gregor.
– O să mă odihnesc puțin. Dacă nu mă găsesc șobolanii, poate reușesc
să mă întorc la vechea mea peșteră. Dar tu… tu trebuie să te duci mai
departe acum. Ești aproape de Năpastă. Știu asta. Șobolanii o să te
miroasă în curând. Du-te… du-te… l-a îndemnat ea cu răsuflarea
întretăiată.
Gregor a scos o bucată de carne și niște pâine veche pentru ea. Ce mai
era de zis?
– Zboară sus, Coadă Smucită!
Ea a râs și din bandajul de pe nas i-a picurat sânge.
– Șobolanii nu zic așa.
– Dar ce zic șobolanii într-o situație ca asta? a întrebat Gregor.
– Ca asta? Aleargă ca râul! a spus Coadă Smucită.
– Aleargă ca râul, Coadă Smucită! i-a urat Gregor.
– Și tu la fel! i-a răspuns ea.
Atunci, Gregor și Ares au lăsat-o pe jos, în tunel. Când au ajuns în
locul în care tunelul se împărțea în trei, s-au oprit. Gregor o avea în minte
pe Coadă Smucită, zăcând pe întuneric și murind din cauza sângerării.
Ares i-a citit gândurile.
– E puternică și descurcăreață, dacă a supraviețuit în Tărâmul Morții
de una singură. Și are un loc apropiat în care să se ascundă.
– Știu, a zis Gregor.
– Urăște să trăiască în singurătate. Unica ei șansă este să-l omori pe
Năpastă. Dacă aș fi Coadă Smucită, nu aș vrea să te întorci după mine, a
zis Ares.
Gregor a încuviințat și a examinat tunelurile.
– Care ți se pare bun?
– Cel din stânga, a răspuns Ares.
Au mers prin acesta o vreme, au ajuns la altă spirală și, cumva, s-au
întors în aceeași intersecție.
– Dacă mă gândesc mai bine, cel din dreapta mi se pare mai bun, s-a
răzgândit Ares.
Au urmat tunelul din dreapta și, după cinci minute, au ajuns la o
fundătură, așa că au fost nevoiți să revină în punctul de plecare.
– Cred că ar trebui să alegi tu, a spus Ares.
Au intrat în tunelul din mijloc și, după aproximativ douăzeci de
minute, au ajuns la o peșteră mare, circulară. Avea o formă aproape
perfectă de con, cu pereții înclinați la înălțimea de cincisprezece metri,
pentru a se întâlni într-un singur punct în vârf. În partea de jos, cel puțin
zece tuneluri porneau din ea la fel ca spițele de la roata unei biciclete.
– O, minunat! a făcut Gregor! Acum încotro?
Ares nu știa.
– Pământeanule, au trecut multe ore de când ne-am hrănit ultima dată.
Dacă e să continuăm, trebuie să mâncăm.
Când mâncaseră ultima dată? Gregor a încercat să-și amintească –
înainte de timpul petrecut cu Coadă Smucită, de atacul șarpelui, de
intrarea în Pocal, de vocea lui Temp, care îl trezea, de noaptea înainte de
care fuseseră cu toții împreună. Mâncase o bucată de pește crud și îi
dăduse lui Boots toată carnea și pâinea lui.
– Închidem ochii? a auzit o voce subțire și durerea i-a înțepat inima.
A inspirat adânc, a gonit imaginea lui Boots din minte și și-a închipuit
șobolanii râzând. Gheața i s-a închis la loc deasupra pieptului.
– Ai dreptate. Trebuie să mâncăm, a încuviințat Gregor și a deschis
pachetul.
S-au așezat pe podeaua de piatră și au mâncat cu greutate bucatele
uscate, apoi au băut apă dintr-o ploscă din piele.
– Nu e bine. Că eu sunt încă în viață, a zis Ares în beznă.
– Ce vrei să spui? a întrebat Gregor.
– Că Henry, Luxa și Aurora nu mai sunt. Acum câte zile ai căzut
ultima dată? a întrebat liliacul.
– Nu știu. Poate acum cinci sau șase luni, și-a amintit Gregor.
– Era un meci. Eu și Henry înscriseserăm de șapte ori. În seara aceea,
era planificată o petrecere pentru ziua de naștere a Nerissei. Șobolanii
păreau departe. Atunci ați intrat pe arenă tu și sora ta, cu târâtoarele, și
nimic nu a mai fost la fel. Ce s-a întâmplat cu lumea? Cum de s-a
schimbat așa de repede? s-a întrebat Ares.
 Gregor îl înțelegea bine. Și lumea lui se schimbase total în noaptea în
care dispăruse tatăl lui. Și nu își mai revenise de atunci.
– Nu știu, dar pot să-ți spun un lucru: lumea aia nu se mai întoarce
niciodată.
– L-am lăsat să moară pe omul de care eram legat. Sunt un proscris.
Luxa și Aurora s-au dus. Pare o crimă ca eu să trăiesc, a zis Ares.
– Nu a fost vina ta, Ares. Nimic din toate astea, l-a contrazis Gregor.
Avea dreptate Vikus când mi-a zis odată că am fost prinși cu toții într-
una din profețiile lui Sendviș.
Asta nu a părut să-l liniștească pe Ares. O vreme, a rămas tăcut, apoi
ochii lui negri i-au surprins privirea lui Gregor.
– Crezi că, dacă-l omorâm pe Năpastă, o să ne simțim mai bine?
– Nu știu, i-a mărturisit Gregor. Dar nu văd cum ar putea să ne facă să
ne simțim mai rău de atât.
Ares și-a ridicat capul brusc, cu o mișcare pe care Gregor începuse să o
recunoască.
– Șobolani? a întrebat el.
– Doi. Aleargă spre noi, l-a avertizat Ares.
În câteva secunde, Gregor a încălecat pe Ares. Liliacul s-a ridicat în aer
și dădea ture prin con când au intrat șobolanii. Erau doi, așa cum simțise
Ares, acoperiți de noroi și scrâșnind din dinți.
– Uite-l! a strigat unul dintre ei.
– Am fost proști să-l lăsăm în seama lui Fărâmă Aurie, a spus celălalt.
– Asta o să se rezolve de îndată ce ăștia doi sunt morți! a mârâit
primul.
Deși Gregor era departe de ei, șobolanii au început imediat să sară la
el. Chiar dacă nu puteau să-l atingă, măcar îl împiedicau pe Ares să
zboare suficient de jos ca să scape printr-unul dintre tuneluri. În cele din
urmă, Gregor avea să fie nevoit să se lupte cu ei și era mai bine să o facă
acum, înainte să obosească Ares sau să vină și alți șobolani.
De cum și-a scos sabia din chingi, a început să intre în starea de
nestăvilit. De data aceasta nu i s-a opus. Șobolanii se spărgeau în bucăți
în viziunea lui, de parcă se uita la reflexia lor dintr-o oglindă spartă, dar
numai unele părți erau luminate. Zărea părți dintr-un ochi, o pată sub o
labă ridicată, un gât… și, undeva în creierul lui, a înțeles că acestea erau
țintele lui.
– Acum! a zis el calm, iar Ares și-a început coborârea.
 CAPITOLUL 21

Gregor era aproape la distanța potrivită ca să lovească unul din

șobolani, când ceva l-a făcut pe Ares să cotească brusc, direct în sus. Un
al treilea șobolan, care avea blana aurie, neobișnuită, apăruse deodată în
con chiar sub ei.
Asta înseamnă că trebuie să mă lupt cu trei, s-a gândit Gregor în timp ce
Ares se avânta în sus și apoi într-o parte a conului, dar, când baza
peșterii i-a apărut iar în vizor, l-a zărit pe șobolanul auriu sfâșiind gâtul
unuia dintre atacatori. După aceea, cu botul însângerat, s-a întors rapid
spre celălalt șobolan cenușiu.
Gregor a scuturat ușor din cap, ca să-și limpezească vederea. Ce se
întâmpla?
– Nu fi proastă, Fărâmă Aurie! A venit să-l omoare pe Năpastă! a
mârâit șobolanul cenușiu.
– Mai degrabă îl văd mort decât să aibă încredere în tine! i-a șuierat
șobolanul auriu.
Vocea sa era puțin mai subțire, ca a lui Coadă Smucită, și Gregor a fost
sigur că era femelă.
– Un singur lucru e sigur: că o să mori!
Șobolanul cenușiu s-a ghemuit, pregătindu-se să se năpustească asupra
ei.
– Cineva o să moară, Capcană, întrebarea e cine? a zis Fărâmă Aurie și
s-a lansat în acțiune în timp ce Capcană sărea spre ea.
Gregor nu mai văzuse niciodată o luptă serioasă între șobolani. Ripred
omorâse doi șobolani într-un tunel când se duceau să-l salveze pe tatăl
lui, dar aceștia nici nu avuseseră timp să riposteze. Apoi șobolanul mare,
cu cicatrice, doborâse câțiva dintre soldații Regelui Gorger. Dar Gregor
nu fusese martor la scenă, pentru că era ocupat să sară în gol spre ceea ce
credea el că avea să fie moartea sa. Acum avea o imagine de ansamblu
asupra câmpului de bătaie.
Când Fărâmă Aurie ucisese prima dată, avusese avantaj pentru că i-a
luat prin surprindere. De data aceasta, oponentul ei era în defensivă. Iar
Capcană – Gregor era sigur că era mascul – o depășea cu mult ca mărime.
Lupta a fost aprigă. Șobolanii se atacau în reprize violente. Își dădeau
târcoale un minut, căutând un punct vulnerabil, apoi unul sărea și urma
o încăierare de gheare și colți. Când se retrăgeau ca să-și dea din nou
târcoale, amândoi aveau răni noi. Capcană și-a pierdut un ochi. Fărâmă
Aurie avea o ureche ruptă, care îi atârna de blana sfâșiată. Lui Capcană i
se vedea osul unui umăr. Fărâmă Aurie avea laba stângă din față frântă
în două.
În cele din urmă, șobolanul auriu s-a apropiat de oponentul său pe
partea în care nu vedea și și-a înfipt dinții în gâtul acestuia. Cu ultimele
suflări, Capcană și-a strecurat picioarele din spate între el și Fărâmă
Aurie și i-a despicat abdomenul pe toată lungimea. Aceasta și-a slăbit
strânsoarea, s-a poticnit câțiva pași și a căzut la pământ. Intestinele i s-au
revărsat pe jos. Șobolanii zăceau la un metru distanță, cu privirile
încărcate de ură ațintite unul asupra altuia, cu trupurile neputincioase.
Scoțând un gâlgâit îngrozitor, Capcană s-a înecat în propriul sânge.
Fărâmă Aurie și-a întors privirea rugătoare spre Gregor. Era sigur că
aceasta încerca să-i spună ceva.
– Nu… a șoptit ea, dar înainte să termine, ochii i s-au încețoșat și
șobolanul nu a mai mișcat.
– Ce s-a întâmplat adineauri? a izbucnit Gregor.
– Nu știu, a răspuns Ares.
– Au murit? s-a mirat Gregor.
– Asta e sigur. Toți trei, a răspuns liliacul.
Apoi a aterizat, evitând bălțile de sânge care se scurseseră din
corpurile șobolanilor.
 – Știi cine sunt? a întrebat Gregor. Le-ai recunoscut numele? Fărâmă
Aurie? Capcană?
– Pe Fărâmă Aurie nu o știu, a zis Ares. De Capcană am auzit. Era unul
dintre generalii lui Gorger. Era plecat la război când a căzut Gorger.
Probabil i s-a alăturat lui Năpastă atunci. Așa ar fi logic. Cine e apropiat
de Năpastă ar avea multă putere când acesta ar deveni rege.
Gregor nu se gândise prea mult până atunci la luptele politice ale
șobolanilor, dar ceva i se părea ciudat.
– Atunci de ce Năpastă nu a devenit încă rege? Ai crede că un șobolan
așa de mare și de puternic ca el ar fi putut să preia deja puterea. Ce mai
așteaptă? s-a mirat Gregor.
– Până și Năpastă trebuie să adune o armată în jurul lui, a spus Ares.
Are și el dușmani printre șobolani. De exemplu, Ripred, care îl vrea mort.
Asta era adevărat. Planul lui Ripred de a prelua puterea includea
uciderea lui Năpastă. Capcană voia să-l țină pe Năpastă în viață, dar
Fărâmă Aurie era dispusă să-l lase pe Gregor să-l omoare mai degrabă
decât să-l lase să se încreadă în Capcană.
Mai era ceva cu Fărâmă Aurie. Privirea aceea pe care i-o aruncase.
Aproape ca și cum l-ar fi implorat. Oare ce încercase să-i spună
șobolanul? „Nu…“ Nu ce? Să n-o rănească? Era cam târziu pentru asta.
Capul lui Ares s-a întors brusc spre o intrare de tunel.
– Câți sunt? a întrebat Gregor.
– Doar unul, cred, a zis Ares. E greu să-mi dau seama. Drumul este
spiralat.
A urmat o nouă mișcare a capului, însă de data aceasta nu a mai fost
nevoie ca Gregor să întrebe: auzise și el hârșâitul. Sunetul s-a oprit. Din
tunel nu a ieșit nimic. Brusc, Gregor și-a dat seama de ce.
– Este Năpastă, i-a șoptit el lui Ares.
Liliacul a încuviințat. Trebuia să fie el. Ceilalți șobolani ar fi atacat pur
și simplu, dar Năpastă știa că era vânat. De un om. De Pământean. De
războinic.
Gregor și-a amintit cuvintele Profeției despre Năpastă.

AUZIȚI-L CUM RÂCÂIE ACOLO, DEDESUBT,

ȘOBOLANUL CA ZĂPADA DE DEMULT,
 TICĂLOS CU VEȘMÂNTUL ALB CA ZIUA,
ÎȚI VA LUA RĂZBOINICUL LUMINA?

Da, asta avea să facă. Pentru asta venise războinicul.

S-a mai auzit un alt hârșâit slab. Deci era acolo. La doar câțiva metri
distanță. Așteptând.
Gura tunelului era mică, înaltă de doar un metru jumătate și lată de un
metru și douăzeci. Ares nu putea să zboare înăuntru. Probabil Năpastă
știa asta. Voia să-l ademenească pe Gregor singur. Bine atunci. Avea să-l
înfrunte singur.
Gregor și-a lăsat rucsacul jos. Nu voia să-l stânjenească. A verificat
butonul lanternei. Era deja pe faza lungă. Strângând tare mânerul sabiei,
a început să meargă spre tunel.
Ares l-a oprit cu o aripă.
– Nu poți să te lupți cu el acolo, Pământeanule!
– Păi, el nu are de gând să iasă, a zis Gregor.
– Atunci așteaptă! l-a îndemnat Ares.
– Ce să mai aștept? Să apară și alți șobolani? a întrebat Gregor.
Ares și-a coborât aripa fără tragere de inimă.
– Uite, am impresia că oricum așa trebuia să fie. Să fac asta singur, și-a
dat seama Gregor. Dar tu să fii pregătit, pentru că, după ce-l ucid, va
trebui să ieșim rapid de aici. Bine?
– O să fiu pregătit, l-a asigurat Ares.
A întins o gheară și Gregor a cuprins-o cu mâna.
După aceea, a intrat în tunel. În cei câțiva pași până la gura tunelului a
simțit cum intră în starea de nestăvilit, cu simțurile ascuțite, valul de
adrenalină, vederea selectivă. Fiecare moleculă din corpul lui era
pregătită să ucidă.
A intrat încet și aproape imediat a văzut spirala pe care o menționase
Ares. Încă un drum încolăcit. Urmărind cu mâna bolnavă linia zidului și
ținând sabia cu cea sănătoasă, a făcut una, două, trei ture complete și a
ieșit brusc într-o margine de sală.
Năpastă încerca să se ascundă de el. Gregor a zărit în fugă o bucată de
blană albă și o coadă roz într-o peșteră care se deschidea într-un perete al
sălii.
 Gregor s-a gândit la Luxa, care nu avea să mai fie niciodată regină, la
Coadă Smucită, care rămăsese pe jos, sângerând, la tatăl lui, care
plânsese la telefon, și la Boots… Boots cea dulce și naivă.
Cu inima bătându-i să-i sară din piept, fără să vadă altceva în afară de
bucata de blană, s-a năpustit spre peșteră. A ridicat mânerul sabiei în aer,
răsucind-o astfel încât să cadă cu vârful în jos, înclinată. Și-a împreunat
mâna bolnavă cu cea sănătoasă și, folosindu-și ultima fărâmă de putere, a
împins sabia spre Năpastă.
Dar chiar înainte ca vârful sabiei să-l atingă, creatura a scos un sunet
care l-a lovit pe Gregor ca o lovitură de tun.
– Ma-maaa!
 CAPITOLUL 22

Gregor a întors sabia în ultima secundă, împingând-o în peretele de

stâncă al peșterii cu așa o forță încât lama s-a spart lângă mâner și a căzut
răsunând pe jos. Dinții i-au clănțănit în momentul impactului.
Apoi s-a dat mai în spate.
– Boots? a strigat el cu voce răgușită.
Știa că nu era vocea lui Boots, dar ceva din vocea aceea îi adusese
aminte de Boots când era supărată: tonul ridicat, nefericirea, felul în care
despărțea cuvântul acela în două silabe lungi: „Ma-maa!“
Camera se învârtea în jurul lui. Unde era Năpastă? Ce era chestia aia
albă, blănoasă, la doar câțiva metri distanță? Cu siguranță nu era un
șobolan de trei metri care încerca să-l omoare!
Gregor s-a forțat să înainteze și a îndreptat raza lanternei spre peșteră.
Cuibărit lângă perete, tremurând de frică, era un șobolan mic, alb. Brusc,
totul a căpătat sens: de ce nu se știa aproape nimic despre Năpastă, de ce
nu preluase regatul șobolanilor, de ce nu îl atacase. Era numai un pui!
Cu toate acestea, era Năpastă. Gregor trebuia să-i ia lumina. Sabia i se
spărsese, lăsându-l în mână cu o armă care semăna mai mult a pumnal.
Ar fi fost așa de ușor să omoare creatura din fața lui. Dar… dar…
– Ma-maa!
Dar suna exact ca Boots!
– O, Doamne! o, Doamne! a zis Gregor și a aruncat cât colo ceea ce mai
rămăsese din sabie.
A îngenuncheat și a întins o mână să mângâie animalul.
– Nu-i nimic. N-ai pățit nimic, puiule!
Șobolanul s-a cutremurat de spaimă și s-a lipit de perete, urlând cât îl
ținea gura.
– Ma-maa! Ma-maa!
– Șșș! Șșș! E ok. Nu-ți fac nimic, a zis Gregor ca să-l liniștească. Ares!
N-ar fi trebuit să strige. Puiul de șobolan s-a speriat din nou și a
început iar să plângă.
Ares a ieșit în grabă din ultima curbă și a pătruns în sală clătinându-se.
– Ce e? Unde e Năpastă?
– Aici, a zis Gregor arătând spre peșteră. Și avem o problemă.
– Ce? Ce?
Ares venise pregătit să lupte pe viață și pe moarte, iar acum era
complet dezorientat.
– Ce problemă?
– Asta e problema, a zis Gregor.
S-a aplecat și a ridicat puiul de șobolan în brațe. Era la fel de greu ca un
cocker spaniel matur. Într-o zi, probabil avea să ajungă înalt de trei metri.
Dar în momentul acela, Gregor putea să-l ridice în brațe și să îl legene. S-
a întors să-i arate lui Ares.
– Ce e ăla? Ăla nu e Năpastă! l-a contrazis Ares.
– Ba cred că e. Sau, cel puțin, e Năpastă bebeluș, a zis Gregor.
– Nu pot să cred! Trebuie să fie o momeală, o păcăleală de-a
rozătoarelor ca să ne atragă în cursă și să ne distrugă! s-a agitat Ares.
– Nu cred. Adică, uită-te la blana lui. Câți șobolani albi ai văzut? l-a
întrebat Gregor.
– Niciunul. Cu excepția lui, a răspuns Ares. Dar poate că nu este
șobolan. Poate este un șoarece pe care l-au capturat și l-au folosit ca să ne
înșele! Am văzut șoareci albi!
Gregor a examinat puiul, dar nu era expert în rozătoare. L-a ridicat ca
să-l inspecteze Ares.
– Uită-te tu! Este șoarece?
– Nu. E șobolan, fără îndoială, a confirmat Ares.
– Deci, crezi că există doi șobolani albi? a întrebat Gregor.
 – Da. Nu. Nu știu. Doi șobolani albi în același timp… nu prea pare
posibil. Trebuie să fie Năpastă. O-o! Pământeanule, ce o să faci cu el? a
întrebat Ares.
– Păi, nu pot să-l omor, nu? Adică, e doar un pui! s-a revoltat Gregor.
– Aha! Mă îndoiesc că argumentul ăsta o să țină în Regalia! a zis Ares.
Gregor nu îl mai văzuse niciodată derutat. Liliacul zburătăcea prin sală
așa de agitat încât a intrat într-un perete.
– Hei, te-ai lovit de ceva! a strigat Gregor.
Liliecii nu se loveau niciodată de nimic.
– Poți să mă învinovățești? Sunt… tu ești… ai idee ce ții în brațe? a
strigat Ares.
– Pe Năpastă, bănuiesc, a răspuns Gregor.
– Da! Da! Pe Năpastă! Nenorocirea din Subpământ! Creatura care
poate duce la dispariția zburătoarelor, a oamenilor și a nenumărate alte
specii. Ce facem noi acum hotărăște soarta tuturor celor care trăiesc în
Subpământ!
– Ce să fac, Ares? Să-i străpung capul cu sabia? Uită-te la ființa asta!
Năpastă a scăpat din brațele lui și a alergat spre tunel.
– Hei! Stai puțin! Așteaptă!
Gregor a urmărit puiul de șobolan pe drumul spiralat și afară din
tunel. Ce a văzut acolo i-a frânt inima.
Micul șobolan alb se dusese lângă Fărâmă Aurie și încerca să se
ghemuiască la gâtul ei.
– Ma-maa! a scâncit el. Ma-maa!
Cum nu a primit niciun răspuns, a început să lovească furios cu
lăbuțele fața șobolăniței moarte.
– Ma-maa!
Gregor a auzit foșnetul aripilor lui Ares în spatele lui.
– Deci asta era. Fărâmă Aurie era mama lui. Iar când mi-a zis
„Nu…“…
Gregor a trebuit să se oprească o clipă.
– Încerca să-mi spună „Nu-mi omorî copilul!“
– Probabil era disperată să-l apere de Capcană. I-ar fi luat puiul și l-ar
fi crescut după cum voia el, a spus Ares încet.
Blana albă a puiului era pătată de sânge. Plânsetele lui erau
înduioșătoare. De parcă asta nu era destul, Ares a devenit brusc atent la
ceva.
– Câți sunt de data asta? a întrebat Gregor.
– Cel puțin doisprezece, a răspuns Ares. Trebuie să hotărăști ce o să
faci, Pământeanule.
Gregor și-a mușcat buza. Nu putea să se hotărască. Se întâmplau toate
prea repede. Avea nevoie de mai mult timp.
– Bine, bine! a făcut el.
S-a aplecat și a ridicat puiul în brațe.
– Îl luăm cu noi.
– Da? a întrebat Ares, de parcă gândul acesta nu-i trecuse niciodată
prin minte.
– Mda. Pentru că n-am de gând să-l omor și nici nu-l las aici să-l
folosească ceilalți șobolani, a explicat Gregor.
Ares a clătinat din cap într-un amestec de exasperare și negare, dar s-a
pregătit să fie încălecat.
Gregor și-a înșfăcat rucsacul cu o mână, și-a petrecut un picior pe după
gâtul lui Ares și l-a așezat pe Năpastă în fața lui.
– Gata! a zis el. Să alergăm ca râul!
În timp ce Ares se ridica în aer, doisprezece șobolani au năvălit în con.
Aceștia au văzut cadavrele, liliacul și puiul de șobolan din brațele lui
Gregor.
– Pământeanul l-a luat pe Năpastă! a strigat unul dintre ei și tot grupul
a luat-o razna: urlau, săreau în aer, se repezeau să-și sfâșie dușmanii cu
ghearele.
– Ține-te bine! l-a avertizat Ares.
Din cele douăsprezece tuneluri care ieșeau din con, cam patru erau
suficient de mari pentru ca Ares să zboare prin ele. Liliacul a coborât în
picaj spre unul și duși au fost.
Gregor nu putea să sufere parcurile de distracții, dar nici cea mai
înspăimântătoare cursă dintr-un astfel de parc nu se putea compara cu
învârtirile, smucirile și răsturnările lui Ares. Mai ales că întunericul din
jur era străbătut numai de raza lanternei, iar șobolanii nebuni săreau la el
din toate direcțiile. Gregor se agăța de liliac cu picioarele și o mână, iar cu
celălalt braț ținea strâns puiul de șobolan.
 La un moment dat, când ocoleau în viteză o peșteră, ferindu-se la
limită de câteva boturi care se repezeau să-i muște, Ares i-a strigat:
– Folosește-ți sabia!
– N-o mai am! S-a rupt și am lăsat-o în peșteră! a zis Gregor.
Nu-i plăcea deloc că trebuia să lase toată evadarea în sarcina lui Ares,
dar ce putea să facă?
Ares s-a răsucit în lateral și a reușit să intre într-un tunel, urmărit
îndeaproape de șobolani.
Puiul renunțase să mai plângă „Ma-maa!“ și acum scotea o serie de
țipete ascuțite de alarmă:
– Iiii! Iiii! Iiii!
– Fă-l să tacă, Pământeanule! Vocea lui se aude la distanțe mari. Toți
șobolanii din labirint pot să audă că puiul este amenințat! a strigat Ares.
Gregor și-a amintit cât de departe se auzeau și țipetele lui Boots: prin
uși, de-a lungul holurilor, puteai s-o auzi chiar și din lift, când urcai.
Parcă natura făcuse ca plânsetul ei de bebeluș să circule. Probabil era la
fel și în cazul șobolanilor.
La început, a încercat să-l calmeze pe Năpastă vorbindu-i. Nu a fost de
ajuns. Poate că ar fi ajutat dacă ar fi stat undeva în liniște, pe jos, dar
acolo, în iureșul acela de mișcări, era inutil. A încercat să-l mângâie pe
spinare și pe cap, dar nici asta nu a funcționat. Vocea, atingerea și
mirosul de om ale lui Gregor era doar alte lucruri necunoscute și
înspăimântătoare pentru șobolan. În cele din urmă, a reușit să-și
strecoare o mână în rucsac și a scos un baton de ciocolată. L-a desfăcut, a
rupt o bucată și a îndesat-o în gura larg deschisă a puiului.
Acesta a scos un „Iiii“ de surpriză, apoi un plescăit și Năpastă s-a lăsat
în voia primei lui experiențe minunate cu ciocolata.
– Mai vreau!
Era așa de ciudat să audă puiul de șobolan vorbind! Și totuși vorbea.
– Mai vreau! a zis el iar, exact cum ar fi făcut și Boots.
Gregor a aruncat o nouă bucată de ciocolată în gura micului șobolan,
care a înfulecat-o imediat. Năpastă părea să aibă o părere mai bună
despre el, acum că îi dăduse ciocolată. S-a relaxat puțin, sprijinit de
Gregor, căruia i-a fost mai ușor să-l țină așa.
– Crezi că aproape am ieșit? a întrebat Gregor în timp ce tocmai
părăseau în goană un tunel.
 – Vezi și singur! a zis Ares.
Gregor a luminat cu lanterna locul în care tocmai intraseră. Pe podea
erau Fărâmă Aurie, Capcană și al treilea șobolan.
– Nu! Ce căutăm iar aici? a exclamat el.
– Poate ar trebui să încerci să mă ghidezi tu! l-a înțepat Ares.
Cum el era cel care insistase să-l ia pe Năpastă, rămăsese fără sabie și,
în general, nu ajuta cu nimic în momentul acela, Gregor și-a dat seama că
liliacul își pierduse răbdarea cu el.
– Bine, bine, îmi pare rău! s-a tânguit Gregor.
– E din cauza mirosului nostru, Pământeanule! a zis Ares. Ne urmăresc
așa de ușor! Nu pot să scap de ei.
– Hei, știu ce trebuie să facem! i-a venit o idee lui Gregor. Poate reușim
să-i păcălim.
Văzuse odată un film cu un tip care fugea de ogari și care îi păcălise.
– Trebuie să le înșelăm simțurile.
Dar cu ce?
Gregor și-a smuls bandajul de pe braț. Era plin de sânge, puroi și
unguent.
– Zboară în jurul conului, Ares! Trebuie să ating tavanul fiecărui tunel.
Ares i-a urmat instrucțiunile, fără să-i înțeleagă planul.
– De ce facem asta?
Gregor a întins brațul cu bandajul și l-a atins de intrarea în fiecare
tunel, în timp ce trecea pe lângă fiecare.
– Pur și simplu încerc să răspândesc mirosul nostru peste tot.
Au trecut pe la fiecare intrare de tunel și au revenit în punctul din care
plecaseră. Gregor a aruncat bandajul în ultimul tunel.
– Vin șobolanii! l-a avertizat Ares.
– Ieși! Ieși acum! a strigat Gregor.
Ares s-a avântat printr-un tunel pe care încă nu îl încercaseră. După
vreo treizeci de secunde, i-au auzit pe șobolanii care ajungeau în con. Și
chiar erau dezorientați. Din toate tunelurile, alți șobolani îi chemau să
continue urmărirea pe acolo. S-a iscat o mare ceartă și apoi s-a auzit
zgomot de luptă.
Pe măsură ce se îndepărtau, sunetele se auzeau tot mai înfundate, până
când Gregor nu le-a mai auzit deloc.
 Ares a zburat în zigzag printr-un tunel, care a ieșit deasupra unui izvor
bogat, nu foarte adânc.
– Trebuie să mă opresc o clipă… Trebuie să beau…
Ares a aterizat pe marginea izvorului, cu răsuflarea întretăiată. Și-a
scufundat capul în apă și a băut însetat.
Gregor a coborât și a luat în căușul palmei apă pentru el și pentru
Năpastă. Izvorul nu era prea adânc, dar Gregor nu voia ca puiul să fie
luat de curentul puternic.
Ares și-a ridicat fața udă.
– Tocmai mi-a venit o idee, a zis el. Izvorul ăsta… unde crezi că
ajunge?
– Nu știu. La un izvor mai mare. Poate la un râu, în cele din urmă,
sau…
Gregor a înțeles la ce făcea aluzie Ares. În prima lui noapte în Regalia,
când încercase să evadeze, a urmat cursul apei de la palat. Aceasta îl
dusese la un râu care se vărsa în Canal.
– Merită să încercăm!
Gregor l-a ridicat pe pui în spinarea lui Ares și și-au luat zborul din
nou.
O vreme, lucrurile nu au părut promițătoare. Izvorul era lung și avea
la fel de multe curbe și cotituri ca tunelurile din labirint. Gregor simțea că
aripile lui Ares se mișcau tot mai greoi. În curând, trebuia să se
odihnească așa cum se cuvine. Dar să se oprească în labirint însemna
moarte sigură. Șobolanii i-ar fi prins din urmă. Gregor nu avea sabie.
Puiul ar fi început să plângă din nou și atunci ei ar…
– Un râu! a pufnit Ares. Ne apropiem de un râu!
Peste un minut, au ieșit din tunel pe firul apei și au nimerit într-o
peșteră imensă. Aceasta era străbătută de un râu. Ieșiseră din labirint!
Ares a zburat sus pe deasupra apei, care era mărginită de stânci.
– Sunt șobolani pe aici? a întrebat Gregor.
– Doar cel pe care-l duc în spate, a zis Ares.
– Vrei să te oprești să te odihnești? a întrebat Gregor.
– În scurt timp. Vreau să măresc distanța dintre noi și rozătoare. Vor
veni, Pământeanule. Îl avem pe Năpastă! l-a avertizat Ares.
– Mda, bănuiesc că nu le place deloc asta, a fost de acord Gregor.
 L-a mângâiat pe Năpastă pe cap. Acesta deja începea să se obișnuiască
cu el. S-a ghemuit la pieptul lui Gregor și a căscat de i-au trosnit fălcile.
– Ai avut o zi grea, nu-i așa, micuțule?
Nu i-a luat mult timp să adoarmă.
Au zburat o vreme în liniște. Apoi, Ares a vorbit pe un ton ciudat.
– Pământeanule, cred că știu locul ăsta. Cred că amândoi îl știm.
– Ce? a întrebat Gregor.
Cum de știa Ares unde se aflau?
– Luminează în jos! l-a îndemnat Ares.
Gregor l-a ascultat. Dedesubtul lor era un râu foarte lat și foarte
puternic. De la înălțimea ambelor maluri, atârnau rămășițele unui pod
rupt.
– O! a făcut Gregor.
În fața ochilor i s-a desfășurat iar ziua aceea: cum a alergat pe pod,
cum a încercat să se întoarcă după Boots, cum Ripred l-a tras de rucsac în
timp ce podul se legăna amețitor sub ei, cum a fost doborât la pământ de
coada lui Ripred, în vreme ce șobolanul, Luxa, Henry și Gox tăiau
frânghiile care țineau podul, iar haita de șobolani se apropia din ce în ce
mai mult de gândaci și de surioara lui și… și…
Era locul în care murise Tick.
– Ai dreptate, a spus Gregor. Cum crezi că am ajuns aici?
– Pocalul, Dedalul și ce a mai rămas din pod sunt pe domeniul
șobolanilor, a răspuns Ares. Măcar acum avem idee pe unde suntem.
Liliacul a aterizat pe malul râului, pe partea opusă față de locul în care
fusese stricat podul.
– O să fim mai în siguranță pe partea asta. Șobolanilor le-ar fi foarte
greu să traverseze înot râul, care, așa cum știm, e plin de pești carnivori.
Gregor a coborât din spinarea lui Ares, ținându-l în brațe pe Năpastă,
care sforăia ușor. Erau la gura unui tunel. Gregor a îndreptat raza
lanternei spre pietrele din jur, amintindu-și că, la prima lor vizită, acestea
fuseseră pline de șobolani care îi așteptau pe ei. Acum, stâncile erau
goale.
– E ceva în tunel? l-a întrebat pe Ares.
Liliacul a clătinat din cap.
– Din câte îmi dau eu seama, nu. Cred că deocamdată suntem în
siguranță. Pământeanule, trebuie să mă odihnesc.
Ochii obosiți ai lui Ares începeau să se închidă.
– Culcă-te! Stau eu de pază, i-a zis Gregor. Și… Ares? Ai fost
extraordinar acolo!
– N-am fost prea rău, a fost de acord Ares și a adormit imediat, cu
spatele la zidul tunelului.
Gregor și-a orientat lanterna spre tunel. Dacă aveau să apară intruși,
era pregătit. S-a așezat cu picioarele încrucișate pe jos, cu Năpastă în
poală. Puiul se agita în somn, probabil retrăind drama din ultimele
câteva ore. Gregor l-a bătut ușor pe spate ca să-l liniștească. Blana
acestuia era întărită de la sângele uscat al mamei lui.
Puiul s-a ghemuit mai aproape de el. Parcă o ținea pe Boots în brațe.
Boots. De ce nu plângea pentru ea? Plânsese pentru un gândac, într-o
peșteră chiar dincolo de râu, dar pentru sora lui nu vărsase nicio lacrimă.
Și-a adus aminte ce-i spusese Luxa, în aceeași peșteră: că nici ea nu
plânsese de când îi muriseră părinții. Așa de rău fusese. Poate că și lui
Gregor i se întâmpla ceva asemănător.
A mângâiat cu degetele conturul uneia dintre urechile moi ale puiului.
Se părea că Sendviș avusese dreptate și de data aceasta. Șobolanii o
omorâseră pe Boots, iar el nu putea să-l omoare pe Năpastă. Cu toate
acestea, Gregor nu credea că ar fi putut să-l omoare nici dacă Boots ar fi
rămas în viață. Sau ar fi putut oare? Dacă ar fi fost convins că numai unul
din ei doi putea să trăiască? Nu știa. Oricum, nu mai conta.
Și acum? s-a gândit el. Acum ce urmează? Trebuia să gândească limpede.
Trebuia să se hotărască ce să facă cu Năpastă.
Nu putea să-l ducă înapoi pe tărâmul șobolanilor. Fărâmă Aurie își
dăduse viața încercând să-l protejeze de ceilalți șobolani. Dacă apărea cu
el în Regalia, precis oamenii ar fi hotărât să-l ucidă. Dacă îl lăsau să
trăiască, ceea ce nu prea părea posibil, cu siguranță șobolanii aveau să
invadeze orașul ca să încerce să-l ia înapoi. Pentru o clipă, Gregor s-a
întrebat dacă n-ar putea să-l ducă acasă la el, dar știa că mama lui nici n-
ar fi vrut să audă de așa ceva. Să crească un șobolan de trei metri, mai
ales după ce Boots…
Bun, ce mai rămânea atunci? Mai nimic.
S-a uitat pe deasupra apei.
Era un loc așa de trist! Nu numai din cauza lui Tick, ci și pentru că,
atunci când ajunsese acolo prima dată, fusese într-un grup de zece, iar
din cei zece, câți mai erau în viață acum? A calculat în gând. Trei. Numai
trei. Tick murise acolo. Henry și Gox pieriseră în timp ce îl salvaseră pe
tatăl lui. Luxa, Aurora, Temp și draga de Boots se înecaseră în Pocal.
Singurii rămași în viață erau el, Ares și Ripred.
Ripred! Avea s-o ia razna la vestea că Gregor nu îl omorâse pe
Năpastă. Îl voia mort. De asta o adusese pe Coadă Smucită și încercase
să-l învețe pe Gregor ecolocația. Dar Ripred nu știa că Năpastă era un
pui. Oare asta avea să conteze pentru șobolan? Poate că da.
Lui Gregor a început să i se contureze un plan în minte.
Ares s-a trezit după vreo trei ore înfometat. S-a dus la râu și s-a întors
cu un pește mare, nu din acela carnivor. Năpastă s-a trezit și a înfulecat
pește împreună cu liliacul, în timp ce Gregor a curățat mucegaiul de pe o
bucată de brânză și a terminat ultima bucată de pâine.
În timp ce mâncau, i-a vorbit lui Ares despre planul lui.
– Bun, am o idee despre ce am putea să facem cu Năpastă.
– Ascult, a încuviințat Ares.
– Tunelul ăsta duce la cuibul lui Ripred, a zis Gregor.
– Da? s-a mirat Ares.
– Mda, nu mai știi? Coadă Smucită a zis că Ripred își are cuibul acolo
unde ne-am întâlnit cu el prima dată. Adică în capătul celălalt al acestui
tunel, a explicat Gregor.
– A, da, după ce ne-am luptat cu țesătoarele, și-a amintit Ares.
– Exact. Așa că eu zic să-l căutăm pe Ripred, să i-l dăm pe Năpastă și
să-l lăsăm pe el să-și bată capul pe urmă, a hotărât Gregor.
Ares a deschis gura să obiecteze, dar Gregor a ridicat o mână.
– Stai așa! Zi-mi de ce nu putem să facem asta numai dacă ai un plan
mai bun!
A urmat o pauză foarte, foarte lungă.
– Nu am un plan mai bun, dar ăsta nu poate să se termine bine, a spus
Ares.
– Probabil că nu, a zis Gregor. Deci încercăm?
 CAPITOLUL 23

Ares a insistat ca Gregor să doarmă câteva ore. Când s-a trezit, au

început drumul prin tunel. La început, acesta era îngust, dar în curând s-
a lărgit într-un spațiu suficient de lat ca Ares să zboare, ceea ce era o
ușurare, pentru că pe Gregor îl dureau brațele de cât îl cărase pe
Năpastă.
S-au oprit să bea dintr-un izvor găsit într-o peșteră.
– Mai ții minte locul ăsta? a întrebat Ares.
– Nu, a zis Gregor. Stai, poate…
Acolo se opriseră să se odihnească atunci când îi ghida Ripred.
– Aici a încercat Henry să îl omoare pe Ripred în somn?
– Da, iar tu te-ai băgat între ei ca să-i desparți, i-a amintit Ares.
– Nu-mi dădeam seama dacă tu știai că Henry plănuia să-l omoare, a
spus Gregor.
– Nu știam. A fost unul dintre multele lucruri pe care Henry a neglijat
să mi le menționeze și mie, a răspuns Ares.
Gregor a înțeles că liliacul nu mai voia să vorbească despre asta.
În timp ce zburau mai departe, Năpastă a început să scâncească din
nou după mama lui. Cât de ciudat i se părea totul, probabil: să zboare
călare pe un liliac, să fie ținut în brațe de un om, știind că mamei lui i se
întâmplase ceva foarte rău. Gregor i-a dat să mănânce restul batonului de
ciocolată din Dedal. Mai avea unul singur, dar a hotărât ca pe acela să-l
păstreze pentru o urgență reală.
În tunel a început să se simtă miros de ouă stricate și Gregor a știut că
se apropiau rapid de grota în care se întâlniseră prima oară cu păienjenii
Treflex și Gox. Ares a aterizat la intrare și au intrat pe jos. Apa cu miros
de sulf încă se scurgea pe pereți. Acolo, pe jos, era carcasa lui Treflex, tot
ce mai rămăsese din păianjen după ce tovarășa sa, Gox, îi golise
măruntaiele.
– Vrei să te odihnești? a întrebat Gregor.
– Nu aici, a răspuns Ares.
– Bine, a încuviințat Gregor, chiar dacă ceea ce îi aștepta era neplăcut.
Apa urât mirositoare se scurgea de pe pereții tunelului pe ei. Ripred îi
dusese pe acolo ca șobolanii să nu le mai simtă mirosul, iar la ieșire chiar
mirosiseră a ouă stricate. Drumul de acum era și mai incomod, dacă așa
ceva era posibil. În prima lor călătorie, Gregor purtase o cască, așa că
avusese o oarecare protecție. Nu fusese rănit. Așteptase cu nerăbdare să-
și găsească tatăl, nu se temuse de momentul reîntâlnirii. Și o dusese pe
Boots în spate, nu un pui de șobolan în brațe.
Bietul Ares călărise pe spinarea lui Temp atunci, pentru că tunelul era
așa de îngust și de lung. Acum, șchiopăta pe acolo, zgâriindu-și aripile
de rocile ieșite în afară, ferindu-și capul de picăturile care îi înțepau ochii.
În câteva minute, au fost uzi fleașcă. Șobolanul a început să se vaiete
nefericit. Gregor abia se mișca, străduindu-se să pună un picior înaintea
celuilalt. El și Ares nu și-au spus nimic tot drumul prin tunel, chiar dacă
a durat multe ore.
Când, în cele din urmă, au ieșit poticnindu-se în gura tunelului, care
dădea spre un spațiu deschis, lui Gregor i-au cedat genunchii și s-a
așezat pe terenul dur. Se aștepta ca Năpastă, care se foise cea mai mare
parte a drumului, să încerce să fugă. În schimb, puiul s-a cuibărit sub
tricoul lui și i s-a lipit de piept.
Ares s-a prăbușit pe o stâncă lângă el.
– Sunt șobolani pe aici? a întrebat Gregor.
– Vin vreo zece chiar acum. Dar asta și vrem, nu? a zis Ares.
– Asta vrem, a confirmat Gregor.
Niciunul nu a încercat să se miște când i-au înconjurat șobolanii. Apoi,
Gregor a zărit cicatricea diagonală care îi împărțea fața în două lui
Ripred.
 – Dacă știam că vii, făceam puțină ordine prin casă, a început Ripred.
– Nu te deranja. Nu stăm mult. Am venit doar să-ți aduc un cadou, l-a
amenințat Gregor.
– Pentru mine? Nu trebuia, s-a mirat Ripred.
– Tu mi-ai adus-o pe Coadă Smucită, i-a amintit Gregor.
– Dar nu pentru că așteptam ceva în schimb, a zis Ripred.
Nasul a început să i se miște, iar ochii i s-au oprit asupra umflăturii din
tricoul lui Gregor.
– Ei, o să primești ceva, oricum, a insistat Gregor și și-a ridicat tricoul.
Năpastă a alunecat pe jos în fața lui. Fiecare șobolan prezent, mai puțin
Ripred, a exclamat de uimire. Văzând alt șobolan, puiul a început să
alerge spre Ripred, dar, când acesta a șuierat violent spre el, a sărit înapoi
și a fugit spre Ares.
– Nu-ți plac copiii mici, nu-i așa? a întrebat Gregor.
Ripred șuierase și la Boots.
– Ăsta, mai ales, s-a răstit Ripred. Ce caută aici?
– N-am știut unde să-l duc, i-a mărturisit Gregor.
– Trebuia să-l omori! i-a strigat Ripred.
– Dar nu l-am omorât. Ți l-am adus ție, a zis Gregor.
– Și de ce crezi că nu o să-l omor eu? a întrebat Ripred.
– Nu cred că o să omori un pui, l-a contrazis Gregor.
– Ha! a exclamat Ripred, învârtindu-se furios în cerc.
Gregor nu era sigur dacă asta însemna da sau nu.
– Bun, ce zici de asta atunci? Nu cred că o să-l omori pe Năpastă
pentru că, în cazul ăsta, ceilalți șobolani nu o să te mai urmeze niciodată,
a reluat Gregor.
A avut noroc că era așezat, fiindcă a fost lovit de stâncă așa de repede,
încât, dacă ar fi stat în picioare, și-ar fi spart capul. În cazul acesta, doar îl
durea. Tare.
Ripred l-a pus la pământ cu o labă și și-a dezgolit dinții aproape de
fața lui Gregor.
– Și te-ai gândit și că, în condițiile date, este foarte posibil să te omor pe
tine?
Gregor a înghițit tare în sec. Răspunsul era da. Dar, în loc să
recunoască, l-a privit pe Ripred fix în ochi și a răspuns:
 – Bine, dar cred că ar trebui să te avertizez că, dacă ne luptăm, ai numai
cincizeci la sută șanse de câștig.
– Serios? s-a mirat Ripred.
Replica lui Gregor fusese suficientă ca să-i distragă atenția o secundă.
– Și de ce, mă rog?
– Pentru că și eu sunt nestăvilit, a explicat Gregor.
Ripred a început să râdă așa de tare că a căzut într-o parte. Și ceilalți
șobolani râdeau. Lui Gregor nici măcar nu-i venea să se ridice.
– E adevărat, a zis el către tavan. Coadă Smucită a mirosit asta.
Întreabă-l pe Ares.
Nimeni nu l-a întrebat pe Ares. Hohoteau cu toții prea tare. Trebuia să
recunoască, șobolanii știau să aprecieze o glumă bună. În cele din urmă,
Ripred și-a revenit și a dat din coadă, gonindu-i pe ceilalți șobolani de
acolo.
– Duceți-vă! le-a zis el. Lăsați-i cu mine.
– Bine, nestăvilitule! a zis el după ce au plecat. Povestește-mi ce s-a
întâmplat și nu uita niciun detaliu. Am plecat după lecția aia jalnică de
ecolocație și…
– Și apoi am dat peste Nerissa, a început Gregor.
I-a povestit tot lui Ripred: despre licurici și tentaculele de caracatiță,
despre cum au salvat-o pe Coadă Smucită din vârtej și cum au pierdut-o
pe Pandora pe insulă, despre șerpii din Pocal și refugiul din peșteră.
Apoi, și-a dat seama că nu mai poate să continue.
– Deci erați șase în peșteră, dar ceilalți? a întrebat Ripred.
– S-au pierdut, a zis Ares când a fost clar că Gregor nu avea să
răspundă.
Și liliacul a continuat povestea și a spus cum cei rămași s-au împărțit,
cum Coadă Smucită i-a condus până când s-a prăbușit, cum s-au luptat
Fărâmă Aurie și Capcană și cum îl luase Gregor pe Năpastă.
– Și acum suntem aici.
Ripred s-a uitat gânditor la ei.
– Da, acum sunteți aici. Ce a mai rămas din voi, a zis el. Condoleanțele
mele.
Așa era Ripred: acum se pregătea să te omoare și în clipa următoare
părea să înțeleagă cât de mult suferi.
 – De curiozitate, Gregor, ce te aștepți să fac cu puiul ăla dacă nu-l
omor? a întrebat Ripred.
– M-am gândit că ai putea să-l crești, cumva, știi? Toată lumea e așa
speriată de ce ar putea să devină! Și dacă ajungea în ghearele lui
Capcană, probabil că ajungea un monstru. Dar poate că, dacă ai tu grijă
de el și așa mai departe, poate că ajunge un șobolan de treabă, a zis
Gregor.
– Te-ai gândit să fiu eu tăticul lui? a întrebat Ripred de parcă nu auzise
bine.
– Sau măcar profesorul lui. Unul dintre ceilalți șobolani ar putea să-i fie
părinte, i-a sugerat Gregor. Doar, știi tu, optsprezece ani sau cât durează.
– A, evident nu știi un lucru despre șobolani, l-a contrazis Ripred.
Ghemotocul ăla de blană de acolo o să fie complet adult până în iarna
următoare.
– Dar… e abia un pui, s-a mirat Gregor.
– Numai oamenii cresc așa de încet, a intervenit Ares. Este una dintre
marile lor slăbiciuni. Noi, ceilalți din Subpământ, ne maturizăm ca
șobolanii. Unii chiar mai repede.
– Dar cum îl înveți tot ce trebuie să știe? a întrebat Gregor.
– Șobolanii învață mai repede decât oamenii. Și ce mare lucru trebuie
să știe? Să mănânce, să se lupte, să-și găsească o pereche și să urască pe
oricine nu e șobolan. Nu durează mult să înveți lucrurile astea, i-a
explicat Ripred.
– Tu știi și alte lucruri, a continuat Gregor. Chiar și ce se întâmplă pe
Pământ.
– Păi, eu am petrecut multe nopți în bibliotecile voastre, a mărturisit
Ripred.
– Vii sus și citești cărți? s-a mirat Gregor.
– Le citesc, le mănânc, în funcție de ce chef am, a zis el. Bine,
Pământeanule, poți să lași puiul la mine. Nu o să-l omor, dar nu pot să
promit că o să-l învăț prea multe. Și să știi că o să se dezlănțuie tot iadul
în Regalia.
– Nu-mi pasă, a spus Gregor. Dacă ei cred că o să le fac eu treburile
murdare, să se mai gândească.
– Asta e, băiete! Ești un nestăvilit. Nu-i lăsa să te joace cum vor ei, l-a
îndemnat Ripred.
 – Dar chiar sunt nestăvilit, a repetat Gregor sfios.
– Știu. Numai că există nestăviliți nou-nouți și nestăviliți bătrâni,
veterani, care au luptat în nenumărate războaie. Iar tu de care ești? a
întrebat Ripred.
– De primul fel, a zis Gregor. Și nici măcar nu am sabie.
– Cum merge cu ecolocația? a întrebat Ripred.
– Nu merge, a recunoscut Gregor. Nu mă pricep deloc.
– Dar o să mai exersezi, pentru că ai așa o încredere nețărmurită în
judecata mea, a spus Ripred.
– Bine, Ripred, a încuviințat Gregor, prea obosit să se certe din cauza
poveștii ăleia inutile cu ecolocația.
S-a ridicat în picioare.
– O să te descurci cu el? Cu Năpastă, adică?
– Dacă seamănă măcar puțin cu mama lui, o să mă țină ocupat, l-a
asigurat Ripred. Dar o să mă descurc.
Gregor s-a dus lângă pui și l-a bătut ușor pe cap.
– Să ai grijă, bine?
Năpastă și-a frecat boticul de mâna lui.
– Dă-i asta după ce plecăm, a zis Gregor întinzându-i lui Ripred
ultimul baton de ciocolată. O să ajute. Ești gata, Ares?
Ares a dat din aripi și Gregor s-a urcat în spinarea lui.
– A, și încă ceva, în legătură cu Coadă Smucită. O lași să stea aici dacă
reușește să se întoarcă, da?
– O, Doamne! Nu te-ai atașat de ea, nu-i așa? s-a mirat Ripred.
– Dintre șobolani, ea e printre favoriți, a spus Ares.
Ripred a rânjit.
– Poată să rămână dacă e în stare să-și târască fundul amărât până aici.
Zburați sus!
– Aleargă ca râul, Ripred! i-a urat și Gregor.
După ce și-au luat zborul, Gregor s-a uitat în urma lui. Năpastă stătea
lângă Ripred, mâncând batonul de ciocolată cu tot cu ambalaj.
Poate că avea să fie bine până la urmă.
 CAPITOLUL 24

După ce au zburat o vreme, Gregor și-a amintit că Ares nu se

odihnise după lungul drum prin tunel.
– Vrei să găsim un loc ca să tragi un pui de somn? a întrebat el. Pot să
stau eu de pază.
Dar, chiar în timp ce vorbea, a căscat. Nici el nu dormise prea mult.
– Sunt ciudat de odihnit, a zis Ares. Ce-ar fi să dormi tu în timp ce eu
zbor? Te trezesc când o să am nevoie să mă odihnesc.
– Bine, mersi!
Gregor s-a lungit pe spinarea lui Ares. Blana lui era umedă și mirosea a
ouă stricate, dar nici hainele lui Gregor nu erau într-o stare mai bună.
Sub blană, era căldura emanată de corpul lui Ares. Gregor a închis ochii
și s-a lăsat cuprins de uitare.
Ares l-a lăsat să doarmă vreo șase ore, apoi l-a trezit. Au pus tabăra
într-o nișă, sus în stâncile dintr-o grotă. Liliacul a picat lat imediat după
ce i-a adus lui Gregor niște pești cruzi. Gregor a ridicat unul dintre pești
și a rupt o bucată de piele cu dinții. După aceea, a mușcat din carnea
rece. Howard curăța mereu peștii cu un cuțit și desprindea bucăți
frumoase de pe oase. Gregor nu avea cuțit acum. Nici măcar o sabie.
Oricum, ce mai conta? Cu toate astea, cum stătea așa aplecat deasupra
peștelui, pe lespedea de piatră, s-a simțit ca într-o buclă temporală.
Devenise un om de Neanderthal sau ceva de genul ăsta: mușca din carne
crudă, încercând să facă rost de calorii ca să supraviețuiască. Probabil
viața în vremurile acelea fusese grea. Sigur, nici a lui nu era tocmai
parfum.
S-a gândit cu poftă la mâncăruri bogate și grase. La lasagna făcută de
doamna Cormaci, plină de brânză și sos și tăiței. La tort de ciocolată cu
glazură groasă. La piure cu sos de friptură. A smuls icnind o bucată
încăpățânată de pește. Nu era nevoie de prea mult, s-a gândit el, să ștergi
sute de mii de ani de evoluție, dacă ți-era foame.
S-a șters pe mâini de pantaloni și s-a sprijinit de peretele de piatră. S-a
trezit uitându-se în raza lanternei, atras de singura sursă de lumină din
locul imens și întunecat. Acela era deja ultimul set de baterii. Dacă se
terminau, rămânea în totalitate dependent de Ares ca să-l scoată de acolo.
Pe cine păcălea? Deja era în totalitate dependent de liliac. De fapt, nu
prea părea corect. Ares era cel care, în nouăzeci la sută din cazuri, se
asigura că sunt amândoi în viață. Gregor simțea că nu prea își îndeplinise
partea lui de legământ.
Așa că nu te mai holba la lanternă și fii atent să nu dați de necazuri! și-a
spus el în sinea lui. Dezgustat de sine, a îndreptat raza spre stâncile din
jur. Nimic nou. Cu toate astea, trebuia să devină un paznic mai bun.
Howard îi spusese că există trucuri ca să-ți păstrezi mintea trează. Gregor
a zis în gând tabla înmulțirii o vreme. Asta a părut să-l ajute. Apoi, a
încercat să-și aducă aminte capitalele celor cincizeci de state americane.
În cele din urmă, s-a obligat să calculeze ceva ce ignorase în mod
intenționat: zilele de când era în Subpământ.
Era aproape imposibil să-și dea seama. Era în Regalia de mai puțin de
două zile când a plecat cu ceilalți pe Canal, de asta era sigur. Parcă cineva
îi spusese că drumul până la Dedal dura cam cinci zile. Apoi încă o zi sau
două până când s-a întâlnit cu Ripred? Nouă zile? Zece?
Probabil familia lui era devastată. Avea să se întoarcă în preajma
Crăciunului. Fără Boots. Pentru totdeauna.
Gregor s-a întors la tabla înmulțirii.
Când s-a trezit Ares, au mâncat iar niște pește crud și apoi și-au reluat
drumul. O zi sau două, au urmat aceeași rutină. Gregor dormea în timp
ce Ares zbura, iar Ares dormea în timp ce Gregor stătea de pază. La un
moment dat, Gregor a fost trezit din somn cu cuvintele:
– Pământeanule, am ajuns.
 Nu se mișcau. Gregor s-a ridicat și s-a frecat la ochi. Lumina era mai
puternică decât în ultimele zile. A coborât din spinarea lui Ares pe o
podea din piatră șlefuită și s-a uitat în jurul lui. Erau în Sala Înaltă. Nu
mai era nimeni acolo. De undeva, nu prea departe, se auzea muzică.
– Unde or fi ceilalți? a întrebat Gregor.
– Nu știu. Dar dacă e muzică, trebuie să fie un fel de adunare, a
răspuns Ares. Cred că se aude din Sala Tronului.
Au traversat câteva holuri și au ajuns la pragul unei săli imense, pe
care Gregor nu o mai văzuse până atunci. Podeaua se înclina ușor, ca
într-un cinematograf, și era plină de rânduri de bănci din piatră. Locul
era înțesat cu lilieci și oameni, care se îmbrăcaseră mult mai elegant decât
de obicei. Mulți oameni țineau în mâini obiecte învelite în pânză și legate
cu panglici. Cadouri, poate? Cu toții erau atenți la un tron mare din
piatră, aflat în capătul celălalt al sălii. Pe tron stătea Nerissa.
O făcuseră să arate mai îngrijit pentru ocazia aceasta. Părul ei
dezordonat fusese împletit în cozi complicate și ridicat deasupra capului.
De pe umerii osoși, îi atârna o rochie largă, ornată cu bijuterii. În spatele
ei, în picioare, stătea Vikus, care tocmai rostea un fel de discurs, în timp
ce cobora o coroană mare de aur spre capul ei. Era greu să ți-i imaginezi
pe Nerissa sau pe Vikus mai triști decât arătau în clipele acelea.
– Ce se întâmplă? a întrebat Gregor în șoaptă.
– E o încoronare. O încoronează pe Nerissa regină, i-a răspuns Ares
încet.
Luxa avusese dreptate. Dacă murea ea, Nerissa avea să fie încoronată,
nu Vikus și familia lui. Cel puțin deocamdată.
– Deci Howard și ceilalți s-au întors, și-a dat seama Gregor. Altfel, de
unde ar ști că Luxa a murit?
– Așa se pare, a răspuns Ares.
Dacă Mareth supraviețuise, era probabil la spital, dar Howard și
Andromeda ar fi trebuit să fie în sală. Gregor s-a uitat în jur, dar nu i-a
zărit nicăieri.
Vikus a terminat de vorbit chiar când a așezat coroana pe capul
Nerissei, apoi i-a dat drumul. Gâtul ei subțire s-a îndoit în față sub
greutatea acesteia și Gregor s-a gândit cât de nepotrivită era ea să fie
regină a locului acela violent, plin de conflicte. Nu conta dacă era
instabilă psihic sau chiar putea vedea viitorul. Fata era prea slabă ca să
susțină o coroană pe cap. Gregor a revăzut în minte imaginea Luxei
împingându-și pe spate banda aurie de pe creștet. Indiferent dacă voia
sau nu să fie regină, ea ar fi fost potrivită pentru așa ceva, Gregor nu
avea nicio îndoială. Numai că Luxa nu mai era.
Howard avusese dreptate: ar fi trebuit să-l pună rege pe Vikus. El ar fi
fost un lider bun. Era deștept și diplomat. Și nu părea genul care să lase
să i se urce puterea la cap.
În timp ce Nerissa, sprijinindu-se de brațele tronului, reușea să-și
ridice capul, privirea ei a surprins-o pe a lui Gregor. Pe chip i-a apărut o
expresie de recunoaștere și apoi s-a prăbușit, leșinată. Coroana s-a lovit
de podea cu un zăngănit, apoi s-a rostogolit.
A urmat o mare agitație. Aproape imediat a apărut o targă și Nerissa a
fost dusă de acolo. În mulțimea adunată, mulți dintre cei care probabil se
opuseseră încoronării Nerissei acum clătinau din cap și murmurau.
Atunci, cineva i-a zărit pe Gregor și pe Ares. Aceștia stătuseră în prag,
neobservați, din moment ce toată lumea urmărea ceremonia. Acum, sute
de fețe s-au întors spre ei și au început să strige la ei, întrebându-i diverse
lucruri. Gregor l-a văzut pe Vikus făcându-i semn să se apropie. Nu așa
ar fi ales el să aducă vestea despre Năpastă. Intenționase să-i spună
numai lui Vikus și apoi să plece acasă. Dar opțiunea aceea nu mai exista.
În vreme ce Gregor și Ares se îndreptau spre Vikus, mulțimea se
împărțea în două, să le facă loc, și în sală se lăsa liniștea. Când cei doi au
ajuns în fața tronului, parcă își țineau cu toții respirația.
– Salutări, Gregor Pământeanul, Ares! Ne bucurăm să vă vedem în
viață. Ce vești ne aduceți? a întrebat Vikus. L-ați găsit pe Năpastă?
– L-am găsit, a zis Gregor.
Subpământenii au început să murmure. Vikus le-a făcut semn să
păstreze liniștea.
– Și i-ai luat lumina? a întrebat el.
– Nu, l-am dus la Ripred, i-a informat Gregor.
În clipa următoare, nimănui nu i-a venit să creadă, apoi toată mulțimea
a luat-o razna. Gregor vedea chipurile oamenilor și ale liliecilor
strâmbate de furie. Ceva l-a lovit în cap. Și-a ridicat mâna și a coborât-o
plină de sânge. La picioarele lui era un vas mic, din cristal, ornat.
Probabil ar fi trebuit să fie un cadou pentru noua regină. În jurul lui a
început să plouă cu mai multe obiecte: o călimară, un medalion, o cupă.
Singurul lucru pe care le aveau toate în comun era că erau făcute din
piatră. Gregor și-a dat seama că nu conta cât de frumos erau sculptate
cadourile. Arătau ele ca niște opere de artă, dar asta nu schimba cu nimic
faptul că erau folosite ca arme împotriva lor de mulțimea care le voia
moartea.
Ares a încercat să se strecoare între Gregor și gloată, dar fără folos.
Aceasta se apropia tot mai mult, forțându-i pe cei doi să se lipească de
peretele din spate. Mai multe voci cereau pedeapsa cu moartea.
Gregor și-a amintit vorbele lui Ripred: „Și să știi că o să se dezlănțuie
tot iadul în Regalia.“ Ar fi putut să fie și el mai explicit!
Prin haosul acela, a auzit un sunet de corn, după care mulțimea s-a
retras. Gregor și Ares au fost încercuiți de paznici, care i-au escortat afară
din sală.
– Voi veniți cu mine! a zis o femeie care părea șefă, iar Gregor s-a
conformat, bucuros să scape de gloată.
Au coborât mai multe scări și, în cele din urmă, au ajuns pe un coridor
liniștit, aflat adânc sub palat. Femeia le-a deschis o ușă din piatră, ceea ce
lui Gregor i s-a părut ciudat. În palat, nu prea erau multe uși, de niciun
fel.
El și Ares au intrat în camera luminată de torțe și ușa s-a trântit în
spatele lor. Apoi s-a auzit zgomot de zăvor coborât.
– Unde suntem? l-a întrebat pe Ares. E vreo cameră specială, în care ne
țin în siguranță?
– E ca să-i protejeze pe ceilalți de noi, a explicat Ares. Asta este o
temniță. Am fost arestați pentru înaltă trădare.
– Ce? a exclamat Gregor. Din ce cauză?
– Pentru că am comis crime împotriva statului Regalia, i-a explicat
Ares. Nu ai auzit acuzația?
Gregor nu auzise nimic în afară de o grămadă de oameni care strigau.
– Aoleu!
A început să bată cu pumnul în ușă.
– Lăsați-mă să ies! Vreau să vorbesc cu Vikus!
Niciun răspuns. A renunțat curând, fiindcă era dureros să bată cu
pumnii în ușa de piatră.
S-a întors spre Ares.
 – Deci trădare, zici? Minunat! Ce se întâmplă dacă ne declară vinovați?
Ne alungă sau ceva?
– Nu, Pământeanule, i-a explicat Ares. Pedeapsa pentru trădare este
moartea.
 CAPITOLUL 25

– Moartea?
Gregor a avut nevoie de câteva clipe ca să înțeleagă.
– Vrei să zici… o să ne omoare pe noi pentru că nu l-am omorât pe
Năpastă?
– Dacă se stabilește că a fost un act de trădare, a zis Ares.
– Și cine hotărăște asta? a întrebat Gregor, sperând că Vikus era acela.
– Un tribunal de judecători. Sentința definitivă trebuie aprobată de
regină, a explicat Ares.
– Păi, Luxa nu o să-i lase – a început el, apoi și-a amintit că acum regină
era Nerissa.
Nu avea de unde să știe ce ar face aceasta.
– Oare Nerissa i-ar lăsa să ne omoare?
– Nu știu. Nu am mai văzut-o de când l-am lăsat pe fratele ei să cadă și
să moară, a spus Ares. Nu am putut să dau ochii cu ea.
Gregor s-a lăsat să alunece pe lângă perete și s-a așezat greoi pe jos,
copleșit. Riscase așa de mult, pierduse așa de mult pentru oamenii aceia,
iar acum ei voiau să-l omoare?
– Îmi pare rău, Pământeanule! Nu ar fi trebuit să te aduc înapoi în
Regalia. Ar fi trebuit să prevăd că era posibil să se întâmple așa ceva, s-a
învinovățit Ares. E numai vina mea.
– Nu e vina ta, l-a liniștit Gregor.
 – M-am gândit că era foarte posibil să fim izgoniți, dar atunci aș fi
putut să te duc acasă. Eu oricum sunt ca și izgonit, așa că, ce mai conta?
Dar trădare… Nu am crezut că vor duce lucrurile așa departe. Nu au mai
judecat niciodată un Pământean, cu atât mai puțin unul așa de tânăr.
Ares a început să se legene înainte și înapoi. Părea să vorbească mai
degrabă cu el însuși decât cu Gregor.
– Nu pot să permit așa ceva! Am pierdut deja un partener de legământ.
Indiferent care au fost intențiile lui Henry, asta nu schimbă cu nimic
faptul că eu l-am lăsat să moară. Nu o să-l pierd pe Pământean, nu o să-l
las să fie – stai! Am un plan!
Ares s-a întors spre Gregor, cu ochii mișcându-i-se în toate părțile pe
măsură ce planul i se contura în minte.
– O să le spun că a fost numai ideea mea. Că eu nu te-am lăsat să-l
omori pe Năpastă… Eu… Eu… Eu ți-am furat sabia… da! O să creadă,
pentru că ai venit fără sabie. Și apoi te-am obligat să-l duci pe Năpastă la
Ripred pentru că m-am înțeles cu șobolanii. O să creadă… Deja mă urăsc
mult aici și nu au încredere în mine!
Gregor se uita la Ares fără să-i vină să creadă. Liliacul chiar se gândea
că el o să accepte așa ceva?
– Nu te las să faci asta! Adică, s-a întâmplat exact pe dos. Eu sunt cel
care nu a vrut să-l omoare pe Năpastă și care a vrut să-l ducă la Ripred.
Ești nevinovat și ar trebui să ți se recunoască asta.
– Dar pe mine asta nu mă ajută, Pământeanule! Eu oricum o să mor.
Asta vor cu toții. Însă pe tine mai avem șanse să te salvăm. Gândește-te la
familia ta! l-a rugat Ares.
Gregor s-a gândit și a fost îngrozitor. Mai întâi Boots, acum el. Dar nu
putea să-l arunce așa pe Ares în arena leilor. Familia lui nu ar fi vrut ca el
să mintă și să-l lase pe Ares să fie omorât pentru ceva ce nu făcuse.
– Nu! a zis Gregor.
– Dar tu – a început Ares.
– Nu! a repetat Gregor. Nu fac asta, Ares!
– Atunci o să murim amândoi! a replicat Ares nervos.
– Atunci o să murim!
Pentru un minut au rămas așa, fierbând de nervi amândoi.
– Și cum o s-o facă? a întrebat Gregor.
– Nu o să-ți placă, l-a avertizat Ares.
 – Păi, probabil că nu, dar aș prefera să știu.
– O să mă lege pe mine de aripi și pe tine de mâini și o să ne arunce de
pe o stâncă foarte înaltă spre bolovanii de dedesubt, i-a explicat Ares.
Acesta era coșmarul repetat al lui Gregor. De când se știa, avusese vise
îngrozitoare legate de asta. Să cadă în gol… să se zdrobească de
pământ… așa murise Henry. Și șobolanii Regelui Gorger. Le auzise
țipetele în timpul căderii, le văzuse corpurile despicate pe stânci.
O clipă a fost tentat să accepte oferta lui Ares. Dar nu a putut.
În partea de jos a ușii temniței s-a deschis o fereastră mică, prin care au
fost împinse două castroane cu mâncare. După aceea, fereastra s-a trântit
la loc.
Lui Gregor i se părea imposibil să mănânce într-un astfel de moment,
dar stomacul a început să îi chiorăie la mirosul mâncării.
– Vrei să mănânci? l-a întrebat pe Ares.
– Bănuiesc că ar trebui, să ne menținem forțele, a fost de acord liliacul.
Se poate ivi o ocazie de evadare.
Castroanele conțineau un fel de terci și o bucată de pâine. Nu era cea
mai savuroasă mâncare din lume, dar după atâtea zile de pește crud avea
un gust grozav. Gregor și-a înfulecat porția și s-a simțit un pic mai bine.
Doar pentru că erau acuzați de ceva nu însemna că fuseseră găsiți
vinovați. Poate că, atunci când tribunalul va auzi și versiunea lui, va
înțelege. Și mai era și Nerissa…
– Deci, orice ar hotărî tribunalul, Nerissa poate să ne lase în viață, dacă
vrea? a întrebat Gregor.
– Da, poate să ne cruțe viețile. Dar, Pământeanule, eu l-am lăsat pe
Henry să moară, i-a amintit Ares.
– Mda, dar știi ce mi-a zis mie Nerissa? Mi-a zis că ea crede că e mai
bine că Henry a murit. Pentru că, dacă nu ar fi murit el, atunci ar fi murit
toți ceilalți, a spus Gregor.
– Așa a zis? s-a mirat Ares. Probabil i-a luat multe nopți sumbre să
ajungă la concluzia asta.
– Chiar vede chestii? Adică, viitorul? s-a interesat Gregor.
– Da. Am fost de față. Dar e tânără și darul ăsta este o tortură pentru
ea. Vede multe lucruri pe care nu le înțelege și multe lucruri care o
sperie. Uneori, și ea se îndoiește de sănătatea ei mintală, a explicat Ares.
Gregor nu a răspuns. Nici el nu era convins că Nerissa era în toate
mințile.
Ușa s-a deschis larg și paznicii au intrat în temniță.
– E momentul pentru audiere, i-a anunțat șeful lor.
Speranțele lui că ar putea evada au pălit când i-au legat mâinile la
spate. Aripile lui Ares au fost lipite de corp cu o frânghie. Parcă erau deja
pregătiți pentru execuție. Tot ce le mai trebuia era o stâncă.
Câțiva paznici l-au ridicat pe Ares pe umeri și au început să
mărșăluiască rapid. Gregor i-a urmat pe scările care urcau de la temniță
și apoi coteau spre o altă parte a palatului.
Au intrat într-o sală pregătită pentru judecată. Nu era sala în care
subpământenii amenințaseră să-l alunge pe Ares, ci una mai formală, mai
oficială. În partea din față, erau o masă lungă, din piatră, cu trei scaune.
Astea sunt pentru judecători, s-a gândit Gregor. Chiar în spatele scaunului
din mijloc, urcat pe o platformă, se afla un tron. În dreapta, cum stăteai
cu fața la masă, era un cub din piatră cu trei trepte care urcau până la el.
Era poziționat astfel încât nu numai judecătorii, ci oricine din cele șapte
rânduri de scaune care ajungeau până la tavanul înalt să îl poată vedea
bine. Boxa martorilor.
Toate locurile erau ocupate fie de lilieci, fie de oameni. Toți se uitau în
jos la Gregor și la Ares fără să-și ascundă ura, însă era ciudat de liniște.
Aproape că fusese mai bine când țipaseră și aruncaseră cu obiecte în ei.
Gregor a fost condus spre o zonă deschisă din fața mesei. Paznicii l-au
așezat pe Ares lângă el. Apoi s-au auzit alte zgomote de pași. Gregor a
întors capul și i-a văzut pe Howard și Andromeda în spatele lui.
Amândoi erau legați și păreau zdrențuiți.
– Voi ce căutați aici? a exclamat Gregor.
– Și noi suntem judecați pentru trădare, a zis Howard răgușit.
– De ce? s-a mirat Gregor. Nici măcar nu ați ajuns până la Năpastă.
– Exact ăsta e motivul, i-a replicat Howard.
Atunci a înțeles și Gregor. Howard și Andromeda erau judecați pentru
că nu își încheiaseră misiunea. Se întorseseră în Regalia cu Mareth.
– Dar eu v-am obligat să vă întoarceți! a protestat Gregor.
– Nimeni nu m-a obligat să fac nimic, a zis Howard. M-am întors din
proprie voință.
– Ei, eu nu sunt de aceeași părere! s-a revoltat Gregor.
Brusc, a fost copleșit de felul în care decizia lui pusese în pericol viețile
celor care luptaseră alături de el. Nu putea permite așa ceva.
S-a deschis o ușă laterală și în sală au intrat un bătrân și un liliac alb
rablagit. După o clipă, a venit și o bătrână cu câteva pergamente. Toți trei
s-au așezat la masă. Femeia, care părea să fie președinta juriului, a ocupat
locul din mijloc. S-a uitat în spatele ei, la tron, și apoi a întrebat un
paznic:
– Va participa și Regina Nerissa?
– Acum s-au dus să vadă dacă și-a recăpătat cunoștința, doamna
judecător, a răspuns paznicul.
Femeia a încuviințat, dar Gregor a auzit mulțimea murmurând,
probabil despre cât de fragilă era noua lor regină. O singură privire a
președintei juriului a fost de ajuns ca sala să amuțească. Gregor a avut
senzația că, oricine ar fi fost aceasta, viața lui era în mâinile ei.
Câteva minute, nu s-a întâmplat mare lucru. Judecătorii și-au făcut de
lucru cu pergamentele.
Gregor s-a mutat de pe un picior pe altul. Frânghia îl strângea tare de
încheieturi. S-a întrebat dacă ar putea să-i roage să îl dezlege sau asta ar fi
fost o încălcare gravă a conduitei în sala de judecată. Oricum, merita să
încerce.
– Scuzați-mă, onorată instanță! a început el.
Toți judecătorii s-au uitat mirați la el.
– Da, Pământeanule! a răspuns femeia.
– Credeți că acum ați putea să ne dezlegați? Deja nu-mi mai simt
degetele, s-a plâns Gregor. Și mi-au legat frânghiile chiar peste una dintre
rănile făcute de ventuzele caracatiței. Și, chiar dacă nu se vede, Ares are
toată spinarea plină de răni deschise de la căpușele alea carnivore care au
omorât-o pe Pandora. Și nici Howard și Andromeda nu se simt prea
bine.
Chiar dacă judecătoarea îl refuza, Gregor tot se bucura că vorbise. Voia
ca ei – toți proștii aceia care se înghesuiau pe scaune, așteptând să se
pronunțe pedeapsa lui cu moartea – să știe că el, Ares, Howard și
Andromeda erau cei care fuseseră acolo și-și riscaseră viețile. Brusc,
ardea de nerăbdare să depună mărturie.
– Dezlegați acuzații! a ordonat președinta juriului și s-a întors la
pergamentul ei.
Nimeni din mulțime nu a îndrăznit să protesteze. Un gardian a tăiat
toate sforile cu care erau legați. Gregor și-a frecat încheieturile și s-a uitat
în spate, la Howard, care făcea același lucru.
– Mareth a supraviețuit? a întrebat el.
Chipul chinuit al lui Howard s-a destins într-un zâmbet scurt.
– Da, o să-și revină.
– Nu pot să cred că ai reușit să-l ții în viață după atacul șarpelui! s-a
bucurat Gregor.
A pronunțat „atacul șarpelui“ mai tare, ca să se asigure că aude toată
lumea, apoi s-a întors iar cu fața la judecători, înainte să-l atenționeze
careva să tacă.
Un paznic a intrat în cameră și i-a șoptit ceva președintei.
– Foarte bine! a spus aceasta. Vom începe.
Și-a dres glasul și a citit seria de acuzații aduse celor patru. Limbajul
era destul de complicat, dar totul părea să se rezume la faptul că nici
Gregor, nici altcineva nu-l omorâse pe Năpastă.
Judecătoarea a terminat lista acuzațiilor și și-a ridicat privirea.
– Acum îi vom chestiona pe cei judecați.
– Pot să încep eu? s-a repezit Gregor fără să-și dea seama, dar deodată
a știut că trebuia să facă asta.
Simțea că Howard, Ares și probabil Andromeda erau deja convinși de
vinovăția lor. Dacă luau ei cuvântul primii, poate că nu erau în stare să se
apere singuri. El, în schimb, dădea pe dinafară de nedreptatea întregului
proces.
– Pământeanule, a spus judecătoarea ferm, nu ne stă în obicei să
strigăm întrebări în timpul unui proces, mai ales când este vorba despre
unul atât de serios.
– Scuze! a zis Gregor, dar nu și-a plecat capul, nici nu a privit în altă
parte. Ce să fac dacă am o întrebare? Ridic o mână? Adică, nu am avocat
sau ceva, nu?
– Ar fi de ajuns să ridici o mână, a explicat judecătoarea, ignorând
întrebarea lui referitoare la avocat.
Gregor s-a gândit dacă ar trebui să ridice o mână și să întrebe din nou
dacă poate să depună el mărturie primul, dar ăsta putea să pară un gest
obraznic. Fie pentru că întrebase el, fie pentru că deja fusese stabilit așa,
Gregor a fost chemat primul. A urcat treptele până la cubul de piatră.
Acesta era conceput astfel încât oamenii să poată observa fiecare
tresărire, fiecare schimbare din limbajul corpului acuzatului. S-a simțit
foarte expus.
Se aștepta să fie bombardat cu întrebări, așa cum văzuse el la televizor,
dar judecătorii doar s-au lăsat pe spate în scaune și s-au uitat la el.
– Spune-ne atunci! l-a invitat președinta juriului. Povestește-ne despre
călătorie.
Asta l-a derutat puțin.
– De unde… de unde vreți să încep?
– Începe cu ziua în care ați plecat cu barca din Regalia, i-a cerut
judecătoarea.
Și așa a făcut. Le-a povestit tot. Și de câte ori avea ocazia, scotea în
evidență curajul de care dăduseră dovadă ceilalți acuzați. Când a ajuns la
partea cu Pocalul, a zis:
– Eu l-am obligat pe Howard să plece. Nu a avut de ales. M-aș fi luptat
cu el dacă ar fi încercat să vină cu noi. M-aș fi luptat și cu Andromeda.
De asta au venit acasă. Cum să riște să mă rănească pe mine, când încă
trebuia să-l omor pe Năpastă?
– Și de ce nu ai vrut să te însoțească? a întrebat liliacul bătrân de la
masa juriului.
Gregor a avut un moment de nedumerire.
– Pentru că… nu știu… pentru că trebuia să-l aducă pe Mareth înapoi,
în primul rând. Și nu voiam să fie o grămadă de lume în labirintul ăla,
bănuiesc. Voiam ca familia mea să știe ce se întâmplase cu sora mea… și
cu mine, dacă nu mă întorceam. Și pentru că… pentru că…
S-a întors cu gândul la momentul acela din peșteră, la gheața care îl
cuprinsese.
– Pentru că Năpastă era al meu.
Din mulțime s-au auzit murmure de uimire la obrăznicia lui.
– Ce vrei să spui cu asta, că Năpastă era al tău? a întrebat liliacul.
– Că eu trebuia să-l omor. Asta spune profeția voastră, nu? Că mie îmi
revenea sarcina să-l omor. La urma urmei, era treaba mea, a răspuns
Gregor. Și eu trebuia să hotărăsc cu cine intram în labirint, nu voi.
A făcut o pauză.
– Oricum, dacă îi omorâți pe Howard și pe Andromeda pentru că s-au
întors, asta e crimă. Nimeni nu ar fi putut să se descurce mai bine decât
ei.
S-a uitat spre locurile unde stăteau ceilalți. Andromeda era greu de
citit, dar a dat puțin din aripi. Buzele lui Howard au format muțește un
cuvânt. Gregor era destul de sigur că spusese „Mulțumesc“. Poate că
fusese suficient de convingător cât să le salveze viața.
– Continuă povestirea. Ce s-a întâmplat după ce grupul s-a împărțit? a
întrebat judecătoarea.
Gregor a inspirat adânc. Partea aceea avea să fie mai grea. Le-a zis
despre intrarea în Dedal, despre cum fuseseră nevoiți să o lase pe Coadă
Smucită în urmă, despre cum au găsit conul și au fost martori la lupta
sângeroasă dintre Fărâmă Aurie și Capcană. Mulțimea a reacționat din
nou. Gregor a bănuit că aceasta se bucura de moartea lui Capcană.
Chiar atunci a apărut Nerissa în prag, sprijinindu-se mult de brațul lui
Vikus. Rochia de încoronare îi stătea strâmb, iar din coafură îi atârnau
șuvițe rătăcite. Nu exista nicio urmă de coroană – nu purta tiară sau
bandă pe cap. Își tot mijea ochii, de parcă era orbită de lumina puternică
a soarelui.
A fost nevoie și de Vikus, și de doi paznici ca să o urce pe tron. Nerissa
se legăna ușor, chiar și când stătea așezată, de parcă în orice clipă ar fi
putut să se prăbușească.
– Regină Nerissa, te simți destul de bine ca să participi la acest proces?
a întrebat-o președinta juriului pe un ton neutru.
– O, da! a confirmat Nerissa. M-am mai văzut aici și înainte, dar nu știu
cum o să se termine.
Chestiile de genul ăsta o făceau să pară nebună în ochii lumii. Poate ar
fi trebuit să-i spună cineva să-și țină pentru ea viziunile.
– Acuzația e de trădare? a întrebat Nerissa nesigură și Gregor și-a dat
seama că ea habar nu avea ce se întâmpla.
Judecătoarea doar a repetat, rar:
– Da, acuzații sunt judecați pentru trădare.
Nerissa s-a holbat la un punct fix de pe perete o vreme, apoi a clătinat
din cap.
– Iertați-mă! Abia m-am trezit.
– Dorești să reluăm procedurile de la început? a întrebat judecătoarea.
– O, nu, vă rog, continuați! a răspuns Nerissa.
Și-a împreunat mâinile în poală și le-a ridicat deasupra genunchilor. O
altă codiță i s-a desprins din agrafe și i-a căzut pe lângă față. Tremura din
tot corpul.
Judecătoarea i-a aruncat o privire lui Vikus, care a evitat-o și și-a făcut
de lucru, așezându-și pelerina pe umerii Nerissei.
Regina i-a zâmbit.
– Tare aș vrea niște supă.
Frateee! s-a gândit Gregor. Chiar nu îi ajuta deloc.
Judecătoarea s-a întors spre Gregor.
– Deci, după lupta dintre rozătoare, Fărâmă Aurie și Capcană, ce s-a
mai întâmplat?
Gregor a încercat să se concentreze la loc.
– Atunci am auzit un râcâit într-unul dintre tuneluri și am știut că era
Năpastă. Dar tunelul era mic, Ares nu încăpea. A trebuit să-l las în con.
M-am dus singur în tunel, pregătit să-l omor pe Năpastă. Apoi, când l-
am găsit, a început să plângă și să strige „mama“ și – adică, voi mi-ați
spus că e un șobolan de trei metri! Bănuiesc că nici voi nu știați, dar,
oricum, nu mă așteptam să fie un bebeluș.
Nerissa a sărit în picioare.
– Un bebeluș!
– Da, era un pui de șobolan, a confirmat Gregor, surprins că ea
urmărise discuția.
Nerissa a coborât scările împiedicându-se și a ocolit masa clătinându-
se, cu o mână ținându-și fusta răsucită și cu cealaltă gesticulând larg.
– O, Războinicule! O, Războinicule! striga ea înnebunită.
În timp ce ea se arunca spre Gregor, el ezita între a încerca să o prindă
și a se da la o parte din calea ei. Chiar înainte ca Nerissa să ajungă la
boxă, Gregor a sărit și a cuprins-o de umeri. Ea l-a înșfăcat cu degetele
înghețate de gulerul cămășii.
– O, nu l-ai omorât, nu-i așa? a întrebat ea.
– Nu, Nerissa, nu l-am omorât, a zis el, complet nedumerit. N-am
putut.
Ea a scos un oftat imens, cutremurându-se, și s-a prăbușit la picioarele
lui, râzând ușurată.
– O… o…
L-a bătut ușor pe genunchi, ca pentru a-l liniști.
– Atunci e posibil să fim salvați!
 CAPITOLUL 26

Nerissa stătea pe jos, legănându-se în față și în spate și râzând – o

adevărată imagine a nebuniei.
Serios, cineva trebuie să o ajute pe fata asta, s-a gândit Gregor.
Vikus a venit și s-a ghemuit lângă ea pe podea.
– Nerissa, poate ar trebui să te mai odihnești. Te simți rău?
– O, nu, mă simt bine. Cu toții suntem bine! a chicotit Nerissa.
Războinicul a împlinit profeția.
– Nu, Nerissa, nu a reușit să-l omoare pe Năpastă, a zis Vikus blând.
– Vikus, a început Nerissa. Bebelușul trăiește. La fel și inima
războinicului. Rozătoarele nu au cheia către putere.
Vikus arăta de parcă tocmai fusese lovit de trăsnet. S-a prăbușit pe jos
lângă ea.
– La asta se referea Sendviș? s-a mirat el. Nu ne-am gândit niciodată la
sensul ăsta.
– Ce? a făcut Gregor, nesigur de ce se întâmpla.
– Bebelușul din profeție nu era sora ta, Gregor. Era Năpastă, a explicat
Vikus.
– Năpastă? De ce să-mi moară inima dacă murea Năpastă? s-a mirat
Gregor.
– De ce nu i-ai luat lumina? l-a întrebat Vikus.
– Pentru că este un bebeluș. Pur și simplu e greșit, a îngăimat Gregor. E
lucrul cel mai rău… adică, dacă omori un bebeluș, pe urmă ce urmează?
– Asta îți spune inima. Asta îți spune partea din tine care contează cel
mai tare, i-a explicat Nerissa.
Gregor a făcut câțiva pași înapoi și s-a așezat pe cub. Începea să
priceapă sensul deslușit de Nerissa.

DACĂ MOARE BEBELUȘUL, ȘI INIMA LUI MOARE,

MOARE PARTEA CARE CONTEAZĂ CEL MAI TARE.

Partea din el care conta cel mai tare era partea care îl cruțase pe
Năpastă. Dacă l-ar fi omorât, nu ar mai fi fost niciodată același. S-ar fi
pierdut pe sine pentru totdeauna.
– Știi, i-a zis Vikus Nerissei, de parcă ei doi erau singurii din sală, sunt
în permanență uimit de cât de greșit putem să interpretăm profețiile lui
Sendviș. Apoi, în momentul în care sunt înțelese…
– Totul devine limpede ca ziua, a fost de acord Nerissa.
Vikus a citat o secțiune din profeție:

PE RĂZBOINIC CE AR PUTEA SĂ ÎL SLĂBEASCĂ?

CE VOR ROZĂTOARELE ÎNSUFLEȚITE SĂ GĂSEASCĂ?
UN PUI CARE SĂ VORBEASCĂ ABIA A ÎNVĂȚAT,
DAR CARE ȚINE SUBPĂMÂNTUL PROTEJAT.

– Rozătoarele l-au căutat mereu pe Năpastă… și-a dat seama Vikus.

– Care e un pui ce abia a învățat să vorbească. Sendviș chiar a mers
până acolo încât să folosească cuvântul „pui“. Cuvântul pe care îl
folosesc rozătoarele pentru bebeluș, a completat Nerissa.
– Și Năpastă ține Subpământul protejat, a încuviințat Vikus.
– Pentru că, dacă Gregor l-ar fi omorât… a continuat Nerissa.
– Ar fi urmat războiul, neîndoielnic, a zis Vikus. Moartea lui ar fi fost
suficientă ca să-i alieze. Ai fost foarte inspirat că i-ai dus puiul lui Ripred,
Gregor. Rozătoarele nu vor ști cum să reacționeze la asta.
– Regină Nerissa, mai continuăm procesul? a întrebat judecătoarea.
 Nerissa și-a ridicat privirea, de parcă atunci observa cu surprindere
unde se afla.
– Proces? Pentru războinic? Bineînțeles că nu va fi niciun proces! Doar
a salvat Subpământul!
S-a ridicat în picioare, sprijinindu-se pe Vikus, și a văzut că ceilalți
acuzați o fixau cu privirea. Le-a zâmbit discret, apoi i s-a adresat lui Ares:
– Și toți cei care l-au ajutat au respectul și recunoștința noastră.
Ares și-a coborât privirea. Poate era o plecăciune sau poate nu putea să
o privească în ochi.
– Vreți să cinați cu mine, voi patru? Păreți lihniți de foame, i-a invitat
Nerissa.
Era cam ironic ca tocmai ea să le spună asta, dar invitația era bine-
venită.
Oarecum uimiți de întorsura pe care tocmai o luaseră evenimentele,
Gregor, Ares, Howard și Andromeda s-au adunat de prin sala de
judecată și au urmat-o pe Nerissa. Aceasta i-a condus într-o sufragerie
mică, intimă. La masă nu încăpeau mai mult de șase persoane. Într-un
colț, picura apă într-o fântână. Pe pereți atârnau tapiserii vechi. Gregor s-
a gândit că fuseseră probabil aduse de sus de primii subpământeni,
pentru că reprezentau scene de pe Pământ, nu din lumea întunecată. Era
un loc liniștitor.
– E plăcut aici, a zis Gregor.
– Da, a răspuns Nerissa. Aici mănânc de obicei.
S-au așezat cu toții. Li s-au servit platouri cu mâncare elegantă: pești
mari umpluți cu semințe și ierburi, legume minuscule aranjate în modele
geometrice, pâine împletită fierbinte, presărată cu fructe, mormane de
fripturi de vită subțiri ca hârtia și, preferații lui Ripred, creveți în sos cu
smântână. În fața fiecăruia dintre ei erau așezate din ce în ce mai multe
platouri.
– Să nu credeți că mesele mele sunt mereu așa de bogate, a zis Nerissa.
Mâncarea aceasta a fost pregătită pentru încoronare. Vă rog, începeți!
Gregor a luat o bucată de pâine, a înmuiat-o în sosul cu smântână și a
mușcat zdravăn din ea.
O vreme, toți s-au concentrat asupra mâncării, cu excepția Nerissei,
care părea că mai mult și-o rearanja pe farfurie.
– Mă tem că nu prea mă pricep să fac conversație, a început ea. Chiar și
când sunt în cea mai bună formă. Iar acum, durerea pricinuită de soarta
verișoarei mele m-a lăsat și fără puținele cuvinte.
– E la fel pentru noi toți, a zis Howard trist.
– Da, niciunul nu a fost cruțat, a încuviințat Nerissa.
Era adevărat. Călătoria spre Dedal le dăduse tuturor motive de
suferință din plin. Gregor s-a bucurat că Nerissa a recunoscut asta și că
își puteau continua masa în liniște.
După atâtea zile în care nu s-au hrănit prea bine, Gregor și-a simțit în
curând stomacul plin de mâncărurile bogate din fața lui. Și ceilalți s-au
oprit din mâncat. Ai fi crezut că toți se vor ghiftui cu câte șapte-opt
porții, dar nu mergea așa.
Nerissa i-a trimis pe toți patru la spital. Andromeda și Howard nu
primiseră îngrijiri medicale și nici nu avuseseră voie să-și facă baie.
– Voi când v-ați întors? a întrebat Gregor.
– Cam cu douăsprezece ore înainte să ajungi tu. Andromeda a fost
extraordinară. Când am aterizat, Mareth a fost dus la spital, iar noi am
fost închiși. Însă îl știam pe unul dintre paznici și mi-a șoptit că Mareth se
însănătoșește, a povestit Howard.
La spital, au fost trimiși imediat să se spele. Gregor și-a dat seama că
probabil le muta nasul tuturor cu mirosul lui de ouă stricate. După
câteva zile, el nici măcar nu-l mai simțea. S-a scufundat într-o cadă și
toate rănile i s-au revoltat: urmele lăsate de ventuzele caracatiței pe braț,
coastele care îl dureau, cucuiul din cap, pe care i-l făcuse Ripred,
diferitele vânătăi și zgârieturi de la obiectele de piatră aruncate în el,
arsurile sforilor din jurul încheieturilor. Văicărindu-se, s-a săpunit bine
pe tot corpul. Din fericire, apa de baie era reîmprospătată mereu de
curent. Altfel, până când ar fi terminat el cu baia, apa ar fi căpătat
culoarea noroiului.
Doctorii i-au tratat rănile. Gregor a vorbit numai când l-au întrebat
direct despre câte una dintre ele. Ceilalți l-au așteptat să termine.
– Cred că ar trebui să ne odihnim cu toții, a zis Howard.
– Suntem în siguranță? a întrebat Gregor.
Nu a răspuns nimeni. Statutul lor în Regalia era neclar. Nerissa îi
disculpase, dar Gregor avea senzația că mai erau încă mulți care îi
considerau vinovați.
– Am o cameră mare, în care am încăpea toți. Este întotdeauna
rezervată familiei mele, a spus Howard. Măcar știm că suntem în
siguranță unii cu alții.
L-au urmat pe Howard în camera lui. Gregor s-a bucurat de ofertă. Nu
voia să se întoarcă în camera pe care o împărțise mereu cu Boots aici.
– Unde e familia ta? a întrebat Gregor.
– S-au întors la Izvor după câteva zile de la plecarea noastră. Cred că
acum încearcă să vină aici, știind că eu sunt… eram judecat pentru
trădare, i-a explicat Howard.
Familia lui Howard avea, de fapt, câteva camere rezervate. Era ca un
mic apartament format din încăperi care comunicau între ele. Dar ei s-au
adunat toți într-una pentru copii. Howard și Gregor au ocupat două
paturi alăturate. Ares și Andromeda s-au înghesuit în spațiul dintre ele.
– Să dormim, atunci! i-a îndemnat Howard.
Liliecii au adormit aproape imediat. Howard s-a foit și s-a răsucit o
vreme, dar apoi Gregor i-a auzit respirația liniștindu-se până la un ritm
uniform. El a stat întins în pat, dorindu-și să-l ia somnul, însă acesta nu
venea.
Ce urma să se întâmple acum? Bănuia că avea voie să plece acasă.
Probabil destul de curând. Apoi, trebuia să dea ochii cu familia lui. Și să
se resemneze să trăiască fără Boots. Tot nu i se părea real, dar avea să fie
real atunci când avea să se întoarcă în apartamentul lor din New York, să
se uite la patul ei, la jucăriile ei, la cutia ei plină de cărți.
Gregor s-a gândit la hainele lui Boots păstrate în muzeu. Nu voia să le
lase acolo, ca să-și bage oamenii nasul prin ele. A luat o torță de pe perete
și a ieșit din camera lui Howard.
Pe drum, s-a întâlnit cu câțiva paznici, dar nimeni nu a încercat să-l
oprească. Nici nu l-a salutat nimeni. Avea senzația că nu știau cum
trebuie să se poarte cu el, așa că îl lăsau în pace.
A găsit singur muzeul. Acolo, lângă ușă, era un morman mic cu
hainele lui Boots. Și-a afundat nasul în cămașa ei și a simțit combinația
aceea dulce de șampon, unt de arahide și bebeluș. Pentru prima dată,
ochii i s-au umplut de lacrimi.
– Gregor? a auzit o voce în spatele lui.
A îndesat cămașa în rucsac și s-a șters la ochi când Vikus a intrat în
muzeu.
– Bună, Vikus! l-a salutat el. Ce faci?
 – Consiliul tocmai a amânat ceea ce cred eu că este doar prima ședință
din multe care vor urma în legătură cu „Profeția despre Năpastă“. Eu
sunt convins că interpretarea Nerissei este corectă, dar nu toată lumea e
de acord. Era de așteptat, având în vedere că este o idee nouă. Dar până
când se ajunge la o decizie, cuvântul ei rămâne valabil. Cum situația
aceasta se poate schimba, cel mai bine cred că ar fi să pleci de aici cât mai
curând posibil.
– Mie-mi convine, a zis Gregor. Cum rămâne cu ceilalți?
– Nu cred că se vor relua acuzațiile împotriva lui Howard și a
Andromedei. Mărturia ta despre nevinovăția lor a fost foarte
convingătoare, l-a asigurat Vikus.
– Și Ares? a întrebat Gregor.
Vikus a oftat.
În cazul lui, riscul este mai mare. Dar, dacă va fi acuzat din nou, o să-i
dau de știre, ca să poată să fugă la timp. Măcar va putea să scape de
execuție.
Gregor a încuviințat. Ăsta era maximul la care putea să se aștepte.
– E ceva ce ai vrea să iei cu tine acasă? a întrebat Vikus arătând spre
rafturi.
– Nu vreau decât lucrurile noastre, a zis Gregor.
– Dacă nu pentru tine, poate pentru părinții voștri, a insistat Vikus.
Tatăl tău cum se mai… mai predă?
– Nu, încă e prea bolnav, i-a răspuns Gregor.
– Cum așa? a întrebat Vikus, încruntându-se.
Gregor i-a înșirat simptomele tatălui său. Sănătatea acestuia era încă
unul dintre lucrurile furate de Subpământ.
Vikus a încercat să-l descoasă mai amănunțit, dar Gregor nu avea chef
de așa ceva.
– Știi, cred că până la urmă o să iau ceasul ăla, s-a hotărât el, arătând
spre ceasul cu cuc pe care îl zărise când adunase bateriile.
Spusese asta ca să schimbe subiectul, dar știa pe cineva căreia era
posibil să-i placă.
– O să rog pe cineva să ți-l împacheteze, l-a asigurat Vikus.
– Super! Păi, mă duc să văd dacă Ares se simte în stare să zboare și,
cum ai zis și tu, să plec de aici.
 A luat hainele și a plecat din muzeu. Vikus putea să învețe câte ceva de
la Nerissa. Uneori, oamenii pur și simplu nu vor să vorbească.
Pe drum spre camera lui Howard, a încurcat direcția. Locurile nu i se
păreau cunoscute, iar lacrimile reținute mai devreme, în muzeu, îi
curgeau acum în voie pe obraji. Poate era mai bine să se descarce aici și
nu de față cu părinții lui. A luat-o la stânga, apoi la dreapta, apoi s-a
întors. Unde era? Unde era sora lui? Tocmai fusese aici, avea hainele ei, o
simțea încă în brațe… Boots!
A renunțat și și-a lipit fruntea de un perete de stâncă, hohotind și
lăsând durerea să-l cuprindă. Mintea i s-a umplut de imagini cu ea: Boots
pe planșă… Boots arătându-i cum sare într-un picior… ochii lui Boots
răsturnată, cu fruntea lipită de a lui…

DOUĂ LÂNDULI MICI

DE CINCI DEGEȚELE AICI
BOOTS ZECE… STLÂMBĂ DIN NĂSUC
FIUUUU!

Ba chiar îi auzea vocea, încercând să repete poezioara aceea

caraghioasă cu care o păcălise Howard să nu mai plângă.

STLÂMBĂ DIN NĂSUC LA ELE,

NOUĂ, ZECE DEGEȚELE,

Nu-i ieșea, cuvintele erau prea complicate pentru ea…

APOI IUTE FĂ-LE BAIE,

CA SĂ STLĂLUCEASCĂ TALE.

Și apoi a strănutat.
Gregor și-a ridicat privirea. Nu avea nicio noimă. A auzit un al doilea
strănut. Nu în capul lui. În palat. A luat-o la fugă.
 DOUĂ LÂNDULI MICI
DE CINCI DEGEȚELE AICI

Ori o lua el razna…

BOOTS ZECE… STLÂMBĂ DIN NĂSUC

FIUUUU!

…ori sunetul acela era real! A zburat pe holuri, lovindu-se de pereți și

de vreo câțiva paznici, care au strigat după el să se oprească. Nu s-a
oprit.

STLÂMBĂ DIN NĂSUC LA ELE,

NOUĂ, ZECE DEGEȚELE,

Gregor a intrat alergând în cameră chiar la timp pentru ultimele

versuri.

APOI IUTE FĂ-LE BAIE,

CA SĂ STLĂLUCEASCĂ TALE.

Boots stătea pe jos, înconjurată de șase gândaci mari, frecându-și

degetele de la picioare cu amândouă mâinile ca să le arate cum le spăla
ea. Gregor a traversat camera împleticindu-se și a luat-o în brațe și a
strâns-o tare, în timp ce o voce fericită i-a chițăit la ureche:
– Bunăăă!
 CAPITOLUL 27

– Bunăăă! a zis Gregor, căruia nu-i venea să-i mai dea drumul din
brațe. Ooo, bunăăă! Unde ai fost tu, fetiță dragă?
– Eu înot. Călale. Flutule, a îngăimat Boots.
– Bun, bine! a râs Gregor. Asta sună minunat.
Trebuia să-i întrebe pe ceilalți ce se întâmplase.
– Hei, Temp! a salutat el, întorcându-se spre gândaci, apoi și-a dat
seama că ceva nu era în regulă.
În fața lui stăteau șase gândaci, fiecare cu câte două antene perfecte și
șase picioare întregi. Poate că, în sfârșit, învăța și el să-i deosebească,
pentru că știa că niciunul dintre ei nu era Temp.
– Unde e Temp? a întrebat el și cele șase perechi de antene s-au
pleoștit.
– Noi nu știm, noi nu, a început unul dintre gândaci. Eu fie Pend, eu
fie.
Gregor s-a uitat de jur împrejur, să fie sigur. Era sala din care puteai să
cobori cu platforma din turn. Temp nu era acolo. Nici Luxa și Aurora. A
strâns-o mai tare pe Boots.
În clipa aceea, în sală a intrat grăbit Vikus, urmat de câțiva paznici.
Chipul i s-a luminat când a văzut-o pe Boots.
– S-au întors! i-a zis el lui Gregor.
– Doar Boots, Vikus, îmi pare rău! a spus Gregor și a văzut cum chipul
bătrânului a pălit din nou.
Vikus s-a întors spre gândaci.
– Bun venit, Pend! Mulțumiri pentru înapoierea prințesei. Ne spui, te
rog, ne spui despre soarta celorlalți?
Pend a încercat să-i povestească, dar gândacii știau foarte puțin. O
molie – asta trebuie să fi fost „flutulele“ lui Boots – o adusese pe Boots în
tărâmul lor. Zbura prin Tărâmul Morții când i-a descoperit pe fetiță și pe
Temp ascunzându-se printre stânci. Temp era foarte slăbit și nu putea să-
și continue drumul. A implorat-o pe molie să o ducă pe Boots înapoi la
celelalte târâtoare. Cum moliile și gândacii erau aliați, molia a fost de
acord. Salvatorii trimiși de târâtoarele după Temp nu l-au mai găsit.
– Au spus ceva despre nepoata mea? a întrebat Vikus. Despre Regina
Luxa?
– Fugiți, a zis Regina Luxa, fugiți! a răspuns Pend. Multe rozătoare
erau. Temp nu a zis mai mult.
Vikus a întins o mână și s-a jucat cu părul lui Boots.
– Temp somnolos, a spus ea. Închis ochii. Eu călale pe flutule.
S-a uitat în jurul ei.
– Unde Temp?
– Încă doarme, Boots, a liniștit-o Gregor.
Probabil dormea și el la fel ca Tick.
– Șșș, a făcut Boots ducându-și un deget la buze.
Cineva o trezise pe Dulcet. Când a încercat să o ia pe Boots din brațele
lui Gregor, acesta nu voia să-i dea drumul.
– E în regulă, Gregor. Îi fac baie și o aduc înapoi imediat, l-a asigurat
Dulcet.
Pentru că era vorba despre Dulcet, și-a forțat mâinile să slăbească
strânsoarea.
L-a urmat pe Vikus în sufragerie, unde mâncaseră ultima dată cu
Ripred, și s-au așezat amândoi. Gregor a încercat să reconstituie totul în
minte.
– Se pare, a început Vikus în cele din urmă, că nu au pierit în Pocal.
– Nu, a confirmat Gregor, dar Coadă Smucită era sigură că era apă
între noi, iar când i-a chemat Ares, nu au răspuns.
După o vreme, Dulcet a adus-o pe Boots strălucind de curățenie. Vikus
a cerut să li se aducă mâncare. Gregor a ținut-o pe Boots în poală în timp
ce ea a înfulecat cât zece copii mici.
– Boots, a început Gregor, știi când am văzut…
Nu știa cum să le zică. Ea nu cunoștea cuvântul „șerpi“.
– Dinozaurii ăia mari.
– Mie nu plac. Mie nu plac dinozaulii.
– Nici mie, a zis Gregor. Dar mai ții minte când i-am văzut. Și ne-au dat
jos de pe liliac. Și Luxa v-a prins pe tine și pe Temp. Unde v-ați dus?
– A, eu înot. Plea lece. Buba la cap, a făcut Boots frecându-și creștetul
capului.
Gregor i-a dat la o parte buclele. Pe pielea delicată a scalpului a zărit
niște zgârieturi mici. Unde fusese Boots? Nu în Pocal.
– A fost o piscină mare, Boots?
– Mică, l-a contrazis Boots. Eu buba la cap.
Gregor și-a amintit brusc tunelul către care îi îndrumase Coadă
Smucită. Cel care se afla pe jumătate sub apă. Dacă Luxa coborâse spre
tunelul acela și reușise să intre în el, asta însemna că intrarea se acoperise
repede cu valurile stârnite de șerpi. Poate că asta fusese apa dintre ei. La
un moment dat, probabil că plutiseră cu toții pe apă, altfel Boots nu ar fi
zis că a înotat. Cum de nu se înecaseră? Atunci și-a adus aminte de
vestele de salvare. Boots nu avea vesta pe ea când a ajuns la palat, dar o
avusese în Pocal.
I-a spus și lui Vikus teoria lui.
– Da, așa ceva trebuie să se fi întâmplat. Dar atunci ar fi fost blocați în
Dedal, s-a gândit Vikus. Boots, ai văzut șobolani?
Boots și-a dus o mână la nas.
– Au! s-a văitat ea.
La început, Gregor a crezut că se lovise la nas, dar când Boots a spus
„Bandaj. Nu atinge. Eu nu ating. Au!“, a înțeles.
– I-a găsit Coadă Smucită. Sau ei au găsit-o pe ea, și-a dat seama
Gregor. Cu Coadă Smucită v-ați întâlnit, Boots? Ea avea bandaj?
– Eu nu ating. Au! a confirmat Boots apăsând pe nas.
– Și pe urmă ce s-a întâmplat, Boots? a întrebat Gregor. Ce ați făcut cu
Coadă Smucită? Ați văzut și alți șobolani?
– Temp duce Boots la plimbale. Lepede! a zis Boots, dar altceva n-au
mai putut scoate de la ea.
– Fără îndoială, au fost atacați de rozătoare. Luxa i-a zis lui Temp să
fugă cu Boots, apoi a rămas să se lupte, împreună cu Aurora și poate și
cu Coadă Smucită, și-a imaginat Vikus. Sunt sigur că șansele lor nu au
fost prea mari.
Gregor era sigur că șansele lor fuseseră aproape zero, dar a încercat să
îl încurajeze.
– Ei, dacă au avut-o pe Coadă Smucită cu ei, poate au ieșit din labirint,
Vikus. Sau poate șobolanii au vrut să-i păstreze în viață și i-au luat
prizonieri. Cum au făcut cu tata. Adică, dacă e regină, e importantă.
Poate că Gregor nu ar fi trebuit să spună asta, pentru că gândul la ce ar
fi putut șobolanii să-i facă Luxei dacă era prizoniera lor era aproape mai
înspăimântător decât gândul că era moartă. Și-a adus aminte de tatăl lui,
care se trezea țipând din coșmaruri…
Vikus a încuviințat din cap, dar în ochi îi sclipeau lacrimi.
– Ideea e… ideea e… că nu știm, s-a bâlbâit Gregor. Li se puteau
întâmpla multe lucruri. Și mai știi darul acela pe care voiai să mi-l faci
mie? Ultima dată când am fost aici?
– Speranța, a șoptit Vikus.
– Mda. Nu renunța încă la ea, bine? l-a încurajat Gregor.
– Gata! a făcut Boots, împingând farfuria jos de pe masă și privind-o cu
satisfacție cum se lovește de dușumea. Gata!
– Păi, dacă ai terminat, Boots, ce-ai zice să te duci acasă? a întrebat
Vikus.
– Daaaa! a exclamat Boots. Acasăăăă!
– Eu pot să rămân, Vikus. Sau o duc pe Boots acasă și mă întorc să te
ajut s-o cauți pe Luxa și – a început Gregor, dar Vikus l-a întrerupt.
– Nu, Gregor. Nu. Dacă au murit, nu putem face nimic. Dacă sunt
ținuți prizonieri, probabil vor trece luni până când îi vom găsi. În timpul
ăsta, cine știe? Pot să anuleze verdictul Nerissei și să te execute. Dacă am
nevoie de tine, crede-mă, o să găsesc o modalitate să-ți trimit vorbă, l-a
asigurat Vikus. Deocamdată trebuie să te duci acasă. Ai și tu grijile tale
acolo, nu-i așa?
Da. Gregor avea griji oriunde se afla.
Peste vreo jumătate de oră, erau jos, la doc, îmbrăcați în hainele lor, și
se urcau în spinarea lui Ares. Singurii care veniseră să îi conducă erau
Vikus, Andromeda, Howard și Nerissa.
– Transmite-i salutările mele lui Mareth, a rugat-o Gregor pe
Andromeda.
– Da, Pământeanule. Sunt convinsă că și el îți dorește numai bine, a
încuviințat liliacul.
Gregor s-a întors către Howard.
– Dacă auzi ceva de Luxa și ceilalți, anunță-mă! Spălătoria din blocul
meu se află chiar deasupra uneia dintre porțile către Subpământ. Ares
știe care. Lasă-mi un bilet sau ceva, da?
– O să-ți trimit vorbă, l-a asigurat Howard.
Spre surprinderea lui, Nerissa i-a îndesat un pergament în buzunarul
gecii.
– Profeția. Ca să reflectezi la ea uneori.
Gregor a clătinat din cap.
– Nu cred că pot să o uit, Nerissa. Dar mersi.
Ce credea că o să facă? Să o ia acasă și să o pună în ramă?
Vikus i-a întins o lanternă, un pachet mare în formă de ceas cu cuc și
un săculeț din mătase în care se afla un borcan greu din piatră.
– Leacuri, a zis el. Pentru tatăl tău. Instrucțiunile sunt scrise înăuntru.
– A, bun! s-a bucurat Gregor.
Poate că în Subpământ aveau un tratament care îl puteau vindeca pe
tatăl lui. L-a îmbrățișat pe Vikus.
– Ține-te tare, da, Vikus?
– Da. Zboară sus, Gregor Pământeanul! i-a urat el.
– Zboară sus! a răspuns Gregor.
– Pe culând! a zis Boots în timp ce își luau zborul, dar dinspre doc nu a
venit niciun răspuns.
Data trecută, fusese îngrozit la gândul că s-ar întoarce vreodată. Acum,
pentru Luxa și ceilalți, nu prea îi venea să plece.
– Să mă anunțați! le-a strigat el, dar nu a mai auzit dacă i-a răspuns
cineva.
Ares i-a dus pe deasupra râului, a traversat Canalul, a urcat prin
tuneluri și a ajuns înapoi la baza scării abrupte care ieșea în Central Park.
Gregor a coborât cu Boots de pe spinarea liliacului.
– O să te descurci? l-a întrebat el pe Ares.
 – La fel ca tine, a răspuns Ares. Zboară sus, Gregor Pământeanul!
Gregor a ridicat o mână să cuprindă gheara întinsă de Ares.
– Zboară sus, Ares Zburătorul!
Ares și-a luat zborul în bezna tunelului, iar Gregor și Boots au urcat
scările.
A durat ceva să mute piatra de deasupra, care înghețase și se
înțepenise, dar în cele din urmă Gregor a reușit să o desprindă. Era
noapte. Parcul era pustiu. Lumina felinarelor cădea pe cei treizeci de
centimetri de zăpadă care acopereau pământul. Era frumos.
– Deldeluș? Melgem la deldeluș? a întrebat Boots.
– Nu acum, Boots, a zis Gregor. Poate altădată.
Dacă găsea alt parc cu un deal. Acolo nu avea să o mai aducă
niciodată.
Au luat un taxi. Orașul New York strălucea de decorațiuni și luminițe
de Crăciun.
– Știți în ce dată suntem azi? l-a întrebat pe șofer, care a bătut cu
degetul într-un calendar ieftin de pe bord.
23 decembrie. Nu-l rataseră. Aveau să fie cu toții acasă de Crăciun. Și
gândul acesta, care fusese imposibil până în urmă cu câteva ore, l-a făcut
să se simtă cel mai norocos om din lume.
Boots s-a ghemuit sub brațul lui și a căscat tare. Boots… Năpastă…
semănau așa de mult acum încât tot Subpământul a interpretat greșit
profeția și i-a confundat pe unul cu celălalt. Dar ce avea să se întâmple
peste un an sau mai mult, când Năpastă avea să crească? Avea să devină
oare monstrul prevăzut în profeție sau o ființă complet diferită? Spera ca
Ripred să facă treabă bună cu el.
Totuși, chiar dacă Ripred îl creștea bine, lucrurile tot puteau să-i scape
de sub control. Părinții lui Gregor erau nemaipomeniți, iar el – poftim –
se dovedise a fi un nestăvilit. Trebuia să fie foarte, foarte atent să nu se ia
la bătaie cu nimeni, acum că se întorsese acasă. Ar fi vrut să vorbească
mai mult cu Ripred despre asta. Data viitoare când mă duc acolo – s-a
gândit Gregor și l-a trecut un fior. Pentru că, brusc, a înțeles că va exista o
dată viitoare. Era prea legat de Subpământ acum, erau prea multe acolo
de care îi păsa: să îi găsească pe Luxa, Aurora, Temp și Coadă Smucită,
dacă mai erau în viață, să-l protejeze pe Ares, să-i ajute pe prietenii care îl
ajutaseră pe el.
 Gregor a plătit taxiul cu ultimii bani de la doamna Cormaci.
Liftul nu funcționa, așa că a cărat-o pe Boots în brațe. Au deschis ușa
de la intrare și au făcut cam trei pași în cameră până când tatăl lor i-a luat
în brațe. Peste câteva minute, toată lumea din apartament era trează.
Mama lui îl pupa, Lizzie îl ținea de mână, legănându-se, bunica striga
din dormitor. L-au bombardat cu un milion de întrebări, dar probabil
arăta absolut terminat, pentru că mama lui i-a luat fața între mâini și l-a
întrebat:
– Gregor, trebuie să te duci la culcare, puiule?
Și exact asta avea nevoie să facă.
A doua zi dimineață, le-a povestit tot. A mai îndulcit părțile dure,
pentru că arătau cu toții atât de speriați.
– Dar e ok. Nu Boots era bebelușul, ci Năpastă. Așa că șobolanii nu mai
au de ce s-o caute acum, i-a asigurat Gregor.
– Eu nu bebeluș. Eu male, a făcut Boots, care stătea în poala tatălui ei,
aliniind animăluțe din plastic pe brațul canapelei. Eu călale pe liliac. Și
înot. Temp somnolos. Eu zic degețele la flutule.
– Dar pe tine, Gregor? l-a întrebat mama lui.
– Păi, eu am avut ocazia să-l omor pe Năpastă și n-am făcut-o, așa că
nu cred că șobolanii o să vină să mă caute.
Nu i-a spus că era posibil să vină cei din Regalia.
– A, ia uitați ce am adus pentru doamna Cormaci. E un ceas. A fost așa
drăguță și știți cât de mult îi plac ceasurile astea vechi…
Gregor a deschis pachetul și din el s-a revărsat un morman de bani.
Nedumerit, a golit pachetul pe canapea. Bine, ceasul era în el, numai că
Vikus ordonase să fie înfășurat în bani. Toate portofelele acelea din
muzeu erau probabil mult mai ușoare acum, pentru că pe canapea erau
câteva mii de dolari.
– O, Dumnezeule! a exclamat bunica lui. Ce o să facem cu atâția bani?
– O să plătim facturile, a spus grav mama lui, apoi chipul i s-a îmbunat.
Apoi, o să sărbătorim Crăciunul.
Și așa au făcut. Au fost nevoiți să alerge ca nebunii ca să reușească, dat
fiind că Crăciunul era chiar a doua zi, dar cui îi păsa? Gregor, Lizzie și
mama lor s-au dus la cumpărături. Bunica și Boots s-au uitat la
emisiunile speciale de Crăciun la televizor, în timp ce tatăl a curățat
ceasul cu cuc pentru doamna Cormaci.
 Chiar și după ce au pus deoparte banii de facturi, tot au mai rămas
destui pentru Crăciun. Mai întâi, au scos căruțul vechi de metal, pe care îl
foloseau pentru rufele de spălat, și l-au umplut cu alimente. Câteva
săptămâni, Gregor nu mai avea de ce să-și facă griji când deschidea
dulapurile din bucătărie. Apoi, tipul de la colțul străzii, care vindea brazi,
le-a dat unul la jumătate de preț, pentru că oricum era sfârșit de sezon.
Lizzie a rămas acasă, să ajute la împodobirea bradului, în timp ce Gregor
și mama au cumpărat cadouri. Nu putea deloc să cumpere unul surpriză
și pentru mama lui, fiindcă aceasta nu-l scăpa din ochi.
– Mamă, doar nu o să apară un șobolan uriaș în mijlocul străzii, i-a zis
el. Sunt un milion de oameni aici.
– Tu stai unde pot să te văd, i-a răspuns ea.
În cele din urmă, a reușit să-i ia o pereche de cercei, când ea era
ocupată să cumpere ciorapi pentru toată lumea.
În seara aceea, când doamna Cormaci a venit pe la ei cu brațele pline
de cadouri, Gregor a fost cel care a deschis ușa.
– Așa, deci, te-ai înzdrăvenit, domnule! a zis ea.
La început, Gregor nu știa despre ce vorbea, apoi și-a adus aminte că ar
fi trebuit să fie bolnav de gripă.
– Da, am fost aproape terminat.
– Ești slab ca o scândură, a spus doamna Cormaci și i-a întins o farfurie
cu prăjituri de Crăciun.
Gregor ar fi vrut să-i poată face o poză când a deschis pachetul cu
ceasul. Și-a dat seama că a fost impresionată.
– O, Doamne! De unde ai ăsta?
A urmat un moment de liniște.
– Dintr-un loc din ăla cu lucruri vechi, a intervenit Lizzie.
– Un magazin de vechituri? s-a mirat doamna Cormaci.
– Nu, doar un loc cu lucruri la mâna a doua, a zis tatăl.
Într-un fel, era adevărat.
Când doamna Cormaci a plecat, Gregor a însoțit-o până acasă, ajutând-
o să care ceasul. Ea tocmai turuia despre copiii ei care veneau a doua zi
cu avionul și despre biletele pe care le luase la un musical pe Broadway,
când s-a oprit brusc. Se uita la picioarele lui Gregor.
Gregor a privit în jos. Bocancii lui arătau groaznic. Erau zgâriați rău de
ghearele lui Ares, plini de sânge și de mâzgă de caracatiță și cu un deget
ieșit în afară. Înainte să apuce să inventeze o poveste, ea a vorbit:
– Ei, se pare că îi folosești mult, a zis ea.
Gregor nu a răspuns. Nu putea să o mintă din nou. Fusese prea bună
cu ei.
– Știi, într-o zi o să-ți dai seama că poți să ai încredere în mine, Gregor,
a zis ea.
– Am încredere în dumneavoastră, doamna Cormaci, a mormăit el.
– Serios? Gripă, auzi la el! a făcut ea. Ne vedem sâmbăta viitoare!
A clătinat din cap și a închis ușa.
Bradul era împodobit, frigiderul era plin, ciorapii atârnați, toată lumea
se băgase în pat, mai puțin Gregor și mama lui. Împachetau cadourile în
camera lui. Când au ajuns la ultimele, el a lăsat-o să termine și s-a
strecurat în sufragerie, să facă curat acolo. Tatăl lui sforăia liniștit pe
canapeaua întinsă. Poate că leacurile acelea aveau să-l ajute, până la
urmă. Gecile lor erau aruncate pe jos, unde le aruncase Lizzie ca să poată
agăța ciorapii în cuier. Când le-a adunat, din buzunarul gecii i-a căzut
telefonul mobil. L-a îndesat la loc și a simțit ceva.
Acolo, lipită de căptușeala buzunarului, era profeția pe care i-o dăduse
Nerissa. Fusese acolo toată ziua, dar el nu observase. Ce-i spusese ea? Că
trebuia să se mai gândească la profeție? Nu era sigur la ce se referise
Nerissa.
Gregor a desfășurat pergamentul și l-a apropiat de lumina instalației
din brad. Era ceva în neregulă cu profeția. I-a luat o clipă să-și dea seama
că era scrisă invers. A urmărit titlul de la dreapta la stânga cu degetele,
descifrând cuvintele. „Profeția despre Năpastă“. Nu, stai! Ultimul cuvânt
nu era „Năpastă“, ci „sânge“.
A dat drumul pergamentului, lăsându-l să se închidă, când în cameră a
intrat mama lui cu brațele pline de cadouri.
– Ești pregătit? a întrebat ea.
Gregor a strecurat pergamentul în buzunarul de la spate și a întins
brațele.
– Sigur, a zis el. Mai pregătit ca niciodată.
 MULȚUMIRI

Multe mulțumiri minunatei mele agente Rosemary Stimola,

extraordinarei mele editoare Kate Egan și uimitoarei directoare editoriale
de la Scholastic Press, Lis Szabla, care are așa mare grijă de Gregor și în
paginile cărții, și în lume. Toată aprecierea mea și pentru echipa
nemaipomenită de la Scholastic, în special Elizabeth Eulberg, pentru că
mi-a fost ghid și însoțitor în universul aparițiilor publice.
O mențiune specială, cu dragoste, pentru tatăl meu, care a dispărut
dintre noi anul trecut. A avut un rol esențial în crearea acestei serii și
continuă să-mi stea alături pe durata călătoriei lui Gregor. Va zbura
întotdeauna cu mine. Și pentru mama mea, Jane Collins, veșnica mea
recunoștință pentru contribuțiile atente și susținerea plină de entuziasm a
acestor cărți.
Le mulțumesc și prietenilor și familiei pentru încurajările, bucuria și
obiceiul de a intra în librăriile din țară și de a lăuda Gregor Pământeanul
pe un ton prea ridicat ca să poată fi ignorat.
Mai presus de toate, le mulțumesc cu multă dragoste lui Cap, Charlie
și Isabel, datorită cărora simt că toate astea merită efortul.
 NOTE

1 - În engleză, din amestecarea literelor, se obțin cuvinte care înseamnă:

stop, oale, pată, vârfuri (n. tr.).