Dawkins scrie despre știinţă cu un talent impresionant.

THE SUNDAY TIMES

Puse cap la cap, ideile de aici formează

Richard
un întreg armonios, care oferă
o vedere panoramică asupra vieţii

Cărțile întregesc viața

intelectuale a lui Dawkins.

Dawkins
THE S PECTATOR

Mai mult decât alte cărți ale lui Dawkins, volumul de față îi scoate în
evidență stilul seducător, pasional și, acolo unde e cazul, incisiv și, pe
de altă parte, rigurozitatea logică a celui mai cunoscut popularizator
al științei. Pentru prima dată sunt reunite într-o singură carte
prefețe și postfețe la operele unor intelectuali de marcă precum
Carl Sagan, Jacob Bronowski sau Lewis Wolpert, dar și articole în
care autorul critică lucrările unor așa-ziși savanți, care trunchiază
grosolan adevărul științific.

Cărțile
Cartea debutează cu savuroasa conversație dintre Dawkins și
astrofizicianul Neil deGrasse Tyson despre cum le putem schimba
oamenilor modul de gândire, o binevenită introducere la temele
majore abordate în continuare: evoluția omului, religia, ateismul,

întregesc
expansiunea universului, importanța studierii biologiei, intoleranța
intelectuală și altele. Implicit, autorul ne îndeamnă să punem la
îndoială totul, să ne eliberăm de prejudecăți, să ne formăm o gândire
critică și creativă. Sarcasmul său bine-cunoscut se îndreaptă spre

viața
cei care se încăpățânează să dovedească faptul că evoluționismul

Dawkins
greșește. Demonstrează, totodată, cât de periculoase sunt anumite
teorii pentru societate. Entuziasmul său este neobosit și contagios,
Richard
iar opiniile lui ne rămân întipărite în minte multă vreme după ce
am închis cartea.
Cum scriem și cum citim
despre știinţă
curteaveche.ro
ISBN 978-606-44-1508-0
Cuprins7

Cuprins

Introducerea editorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Introducerea autorului: Literatura științei . . . . . . . . 14

I.
Uneltele a două meșteșuguri:
cum să scrii despre știință

Dialog cu Neil deGrasse Tyson: Despre știință

și oamenii de știință, în public și în intimitate . . . . 35
Știința contrazice simțul comun . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
Suntem toți înrudiți? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
Atemporalul și actualul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
O luptă pe două fronturi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
Pornofilozofie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
Determinism și dialectică: o poveste plină
de zgomot și furie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
Învățarea axată pe mentorat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
Viață după lumină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
Educația științifică și Problemele Profunde . . . . . . . 99
Raționalist, iconoclast, spirit renascentist . . . . . . . . 106
Gena egoistă, reanalizată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
 II.
Lumile aflate dincolo de cuvinte:
sărbătorirea naturii

Dialog cu Adam Hart-Davis: Evoluția și stilul clar

de exprimare în scrierile științifice . . . . . . . . . . . . . . . 129
Întâlniri de gradul al treilea cu adevărul . . . . . . . . . 143
Conservarea comunităților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
Darwin pe masa de disecție . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
Viața din viață . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
Încântare pură într-un univers fără Dumnezeu . . 169
La drum cu Darwin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175
Imagini din paradis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193

III.
În interiorul unei mașinării
de supraviețuire:
studiul omenirii

Dialog cu Steven Pinker: Limbajul, învățarea

și corijarea creierului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 199
Creier vechi, creier nou . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 215
Depășirea barierelor speciei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223
Ramificarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227
Darwinismul și scopul uman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
Lumi în microcosmos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
Gene reale și lumi virtuale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267
Tipul amabil ajunge (în continuare)
primul la final . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 276
Artă, reclamă și atracție. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 282
De la Eva africană la locuitorii litoralului Banda . . 289
Suntem praf de stele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 304
Descendența lui Edward Wilson . . . . . . . . . . . . . . . . . 306

IV.
Canarul minerului:
încurajarea scepticismului

Dialog cu Christopher Hitchens: Se îndreaptă

America spre teocrație? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 323
Martor al amăgirii de sine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334
Abandonarea năravului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 339
Insuportabila ușurătate a descătușării . . . . . . . . . . 343
Un exemplu de ateism public și politic . . . . . . . . . . . 346
Marea evadare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 354
Cu propriile Lui cuvinte: un portret
al lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 356
Eliberarea de teologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 361
Dumnezeu: o ispită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 369
Curajul moral și intelectual al ateismului . . . . . . . . 373

V.
Consilier al acuzării:
credința la interogatoriu

Dialog cu Lawrence Krauss: Ar trebui știința

să comunice cu credința? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 391
În apărarea zidului de demarcație . . . . . . . . . . . . . . 402
O urgență intelectuală și morală . . . . . . . . . . . . . . . . 410
Demascarea iluziei proiectului inteligent . . . . . . . . 414
„Nimic nu iese din nimic.“ De ce s-a înșelat
regele Lear? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 420
Ipoteza fast-food: religia ca produs evolutiv
secundar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 425
Ambiția de a călca în groapa pe care
ți-ai săpat-o singur . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 430
Gemeni cerești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 435
O poveste de groază despre eroism . . . . . . . . . . . . . 438

VI.
Întreținerea flăcării:
propovăduirea evoluției

Dialog cu Matt Ridley: De la Darwin la ADN –

și mai departe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 445
Relansarea „micului pinguin“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 458
Vulpi în zăpadă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 466
A spune adevărul în vremuri sumbre . . . . . . . . . . . . 475
O editură iresponsabilă? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 482
Proiect inferior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 490
Singurul tip de adevăr care contează . . . . . . . . . . . 495

Epilog: A se citi la înmormântarea mea . . . . . . . . . . 507

Surse și mulțumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 509

Opere citate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 515

Indice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 519
Introducerea editorului11

Introducerea
editorului

Niciodată nu a fost mai important să vorbim despre știință

decât este în zilele noastre. Dacă, așa cum credea Francis
Bacon – un spirit renascentist și la propriu, și la figurat –,
cunoașterea înseamnă putere, atunci oamenii chiar au forța
fără precedent de a acționa pentru binele planetei, al meca-
nismelor și miliardelor sale de locuitori, în pofida faptului
că, aparent, nu a existat niciodată mai puțină voință politică
de a face schimbările care se impun.
Trăim într-o epocă în care cunoștințele științifice și
progresul tehnologic par să depășească enorm dorința de
a le folosi cu înțelepciune. Prin urmare, o mare povară stă
pe umerii oamenilor informați, care pot influența deci-
ziile politice, sociale, educaționale și comerciale dintr-o
sumedenie de domenii, dar și pe umerii celor înzestrați cu
talentul lingvistic necesar pentru a capta atenția, a seduce,
a surprinde, dar mai ales pentru a convinge lumea. Cei care
dispun de aceste două puteri pot și trebuie să spună răspi-
cat adevărul acum, pentru ca omenirea să nu-și irosească
potențialul distrugând planeta.
În clipa în care scriu aceste rânduri, pe măsură ce pan-
demia COVID-19 cuprinde tot globul, omenirea se con-
fruntă cu cea mai mare amenințare din ultimii ani. În
decurs de doar câteva luni, oamenii au făcut eforturi uri-
așe, au dovedit multă voință politică și implicare la nivelul
12 CĂRȚILE ÎNTREGESC VIAȚA

maselor și s-au luat numeroase măsuri rapide pentru a

combate această boală, cauzele și efectele ei. Să-mi fie iertat
cinismul, dar nu pot să nu remarc contrastul dintre această
reacție și răspunsul mocăit, tărăgănat, întins pe decenii față
de schimbările climatice: un proces care continuă, deși ne
preocupă salvarea propriilor vieți și menținerea stilului
de trai. Pe ambele fronturi, ne bazăm pe știință, de la care
pretindem să ne ofere soluții de adaptare, supraviețuire și
îmbunătățire a situației; de asemenea, ne bazăm pe oamenii
de știință, de la care ne așteptăm nu numai să-și continue
activitatea complexă, minuțioasă și solicitantă, dar și să ne
spună ce fac exact, cum și care sunt efectele estimate ale
descoperirilor lor.
Așadar, niciodată nu a fost mai important să vorbim
despre știință; și niciodată nu a existat o presiune mai mare
pe umerii celor care vorbesc despre ea. Trăim într-o lume
plină de instituții media, suntem asaltați de valuri de argu-
mente, dezvăluiri și proteste, transmise pe diverse căi, un
exces de publicații academice tipărite sau online și asistăm
la schimburi rapide de replici pe rețelele de socializare (și,
adesea, antisociale). Cum să găsim cu răbdare, în mijlo-
cul acestei dizarmonii, argumentele necesare, dublate de
nevoia de implicare, entuziasmul descoperirii, secondat de
o curiozitate disciplinată, în sprijinul cauzei rațiunii și ști-
inței, a respectului și a responsabilității față de Pământul pe
care locuim?
Pentru început, îl putem citi pe Richard Dawkins. Din
fericire pentru noi, în lume există un număr mare de oameni
hotărâți – gânditori, cercetători, oratori, scriitori – care se
dedică trup și suflet activității științifice și comunicării ei.
Fie că lucrează singuri sau în echipe, că se ridică pe umerii
uriașilor dinaintea lor sau colaborează cu contemporanii
lor, sunt dispuși să-i informeze și să-i atragă pe oamenii care
Introducerea editorului13

nu aparțin sferelor lor de specialitate. Richard Dawkins este

unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai acestei cate-
gorii. Totodată, grație energiei lui caracteristice și genero-
zității spiritului, este unul dintre cei mai activi promotori ai
eforturilor celorlalți specialiști implicați în același demers.
Este motivul pentru care am întocmit această colecție
ce aparține unui maestru al artei comunicării științifice.
Toate textele sunt, într-un fel sau altul, legate de cărți – mai
ales științifice – care au întregit viața și cariera lui Richard.
Prefețele, postfețele, introducerile, recenziile, eseurile pu-
bli­cate în cartea de față au fost scrise pentru a susține, cri-
tica sau comenta activitatea altor specialiști; contribuie,
­astfel, la sarcina vitală a popularizării adevărului dovedit
prin metode științifice și la aceea de a-l apăra de cei care îl
neagă, îl ignoră sau îl denaturează.
Într-un volum despre comunicare, putea exista oare un
mod mai bun de a introduce fiecare secțiune decât printr-un
dialog? Toate cele șase părți ale cărții încep cu transcrierea
unor conversații între Richard și un alt autor, care reflec-
tează asupra temelor dezbătute și le raportează la proble-
mele presante din vremea noastră. Iar colecția propriu-zisă
este introdusă printr-un eseu inedit, scris special pen-
tru acest volum, în care Richard reflectează la „Literatura
științei“.
Activitatea de comunicare în domeniul științei nu are
limite. Ar trebui să le fim recunoscători celor care și-au
dedicat viața acestui demers: nu doar pentru activitatea lor
științifică, ci și pentru cuvintele scrise de ei, fie în propriile
cărți, fie despre cărțile care ne pot întregi existența.

G. S.
14 CĂRȚILE ÎNTREGESC VIAȚA

Introducerea
autorului
Literatura științei

Literatură:
a. […] Compoziție scrisă apreciată pentru calitățile sale formale
sau pentru efectul emoțional.
b. Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu.
(Dicționarul Oxford prescurtat al limbii engleze)

Unul dintre profesorii mei de la Oxford s-a întâlnit odată

cu un coleg mai tânăr, care era cufundat în lectură la fili-
ala de știință a Bodleian Library. S-a aplecat și i-a mur-
murat la ureche: „Ah, dragul meu, consulți literatura, din
câte văd. Te rog, nu. Nu va face altceva decât să te încurce.“
„Consulți“ și modul în care a articulat cuvântul „literatură“
i-au dat în vileag gândurile. A folosit „literatura“ cu înțele-
sul special dat de oamenii de știință: o versiune a definiției
„b“ din Dicționarul Oxford, menționată mai sus. Pentru un
om de știință, „literatura“ reprezintă totalitatea scrierilor,
adesea stufoase și greu de înțeles, care se referă la un subiect
de cercetare specific. John Maynard Smith a spus odată:
„Există oameni care citesc literatură. Eu prefer s-o scriu.“
Vorba lui de duh nu era pe deplin sinceră, fiindcă Smith
a fost un savant generos, care a citit cu scrupulozitate și a
respectat munca altor oameni de știință. Dar gluma lui este
un alt exemplu ilustrativ pentru cele două semnificații ale
„literaturii“.
Introducerea autorului15

În eseul de față, voi folosi termenul de „literatura ști-

inței“ într-un sens mai apropiat de prima definiție din
Dicționarul Oxford. Vorbesc despre știință ca literatură,
despre scrierile de calitate pe teme științifice. De obicei,
acest lucru înseamnă că este vorba despre cărți, și mai puțin
despre reviste de specialitate. În paranteză fie spus, păcat
că este așa. Nu există niciun motiv evident pentru care un
articol științific să nu poată fi captivant și distractiv. Nu
există niciun motiv ca oamenii de știință să nu se poată
bucura de articolele pe care datoria profesională îi obligă să
le citească. În perioada în care am fost redactor al revistei
Animal Behaviour, m-am străduit să-i încurajez pe autori
să renunțe la anosta diateză pasivă („Se va face o abordare
diferită de către autorul acestor rânduri“), la tradiționala
structură „Introducere. Metode. Rezultate. Discuții“ și să
se concentreze mai degrabă pe o poveste. Dar să revenim
acum la cărți.
Am spus „scrieri de calitate pe teme științifice“ și s-ar
putea să creez o impresie greșită. Nu m-am referit la un stil
„rafinat“ de a scrie, și cu atât mai puțin la stilul pretențios,
beletristic, folosit uneori. În partea a doua a acestui eseu, voi
vorbi despre Peter Medawar, căruia i-am dedicat această
carte și care este, după părerea mea, un maestru al litera-
turii științifice în sensul vizat de mine. Medawar spunea
că „degetele unui om de știință, spre deosebire de ale unui
istoric, nu trebuie să se îndrepte niciodată spre diapazon“.
Ei bine, poate că există și excepții. Romantismul științei
justifică folosirea ocazională a unor pasaje pline de adjec-
tive și metafore: imensitatea inimaginabilă a universului
în expansiune, întinderea intimidantă a timpului geologic,
complexitatea celulelor vii, a recifelor de corali sau a pădu-
rilor tropicale. Poezia scrierilor în proză ale unor istorici în
domeniul științelor naturii precum Loren Eiseley sau Lewis
16 CĂRȚILE ÎNTREGESC VIAȚA

Thomas? Reveriile cosmice ale lui Carl Sagan? Înțelepciunea

profetică a lui Jacob Bronowski? Medawar nu i-ar fi cenzu-
rat și, cu siguranță, nu s-ar fi cuvenit s-o facă.
Știința nu are nevoie de înflorituri ale limbajului ca să fie
poetică. Poezia îi este oferită chiar de subiectul propriu-zis:
realitatea. Are nevoie doar de limpezime și sinceritate ca
să îi transmită mesajul cititorului și, cu puțin efort supli-
mentar, să-i creeze o reală furnicătură pe șira spinării, care
este considerată, uneori, apanajul artei, muzicii, poeziei sau
„marii“ literaturi, în sens convențional. În sensul folosit de
laureații Premiului Nobel pentru Literatură. Se explică ast-
fel de ce acest premiu se acordă aproape de fiecare dată unui
romancier, poet sau dramaturg, și rareori unui filozof, dar
niciodată unui om de știință adevărat. Singura excepție dis-
cutabilă este Henri Bergson, care, dacă îl considerăm om de
știință, a creat un precedent regretabil. Mă întreb dacă nu
le-a trecut niciodată prin cap membrilor juriului Nobel că
știința – poezia realității – este o cale potrivită pentru marea
literatură. Sir James Jeans scria în 1930, în The Mysterious
Universe:

Stând pe fragmentul microscopic al grăuntelui nostru de

nisip, încercăm să descoperim natura și scopul univer-
sului care ne înconjoară, în spațiu și timp, căminul. La
început, suntem cumva îngroziți. Universul ni se pare
înspăimântător din cauza distanțelor sale imense fără
sens, înspăimântător din cauza întinderii inimaginabile a
timpului care reduce istoria omenirii la o clipită, înspăi-
mântător din cauza singurătății noastre extreme și a lip-
sei de însemnătate materială a căminului nostru raportat
la vastitatea spațiului: o milionime dintr-un grăunte de
nisip, pierdut printre celelalte fire de nisip de pe pla-
jele lumii. Dar, mai presus de toate, universul ni se pare
Introducerea autorului17

înspăimântător pentru că este, din câte se pare, indiferent

față de existența noastră; emoțiile, ambițiile și realizările
noastre, arta și religia sunt străine de planul său.

Ulterior, Carl Sagan a spus ceva asemănător în celebrul său

monolog Un palid punct albastru:

Priviți din nou acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa
noastră. Suntem noi. Pe acesta și-au trăit și își trăiesc
viața toți cei pe care-i iubești, toți cei pe care-i știi, toți cei
despre care ai auzit și, până la urmă, toate ființele umane
care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor și sufe-
rințelor noastre, mii de religii, ideologii și doctrine eco-
nomice încrezătoare, fiecare vânător și culegător, fiecare
erou și laș, fiecare creator și distrugător de civilizație,
fiecare rege și țăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită,
fiecare mamă și tată, copil plin de speranță, inventator și
explorator, fiecare etician, fiecare politician corupt, fie-
care „superstar“, fiecare „lider suprem“, fiecare sfânt și
păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo – pe un
fir de praf suspendat într-o rază de soare.
Pământul este doar o mică scenă într-o uriașă arenă
cosmică. Să ne gândim la râurile de sânge vărsate de toți
acei generali și împărați doar pentru a se transforma,
prin triumf și glorie, în stăpânii efemeri ai unei fracți-
uni a acestui punct. Să ne gândim la nesfârșitele cruzimi
coborâte de locuitorii unui colț al acestui pixel asupra
locuitorilor abia vizibili ai unui alt colț, cât de multe
sunt neînțelegerile, cât de nerăbdători sunt să se ucidă
între ei, cât de aprinsă le este ura.
Poziționările noastre, importanța pe care ne-o atri-
buim, impresia că ocupăm o poziție privilegiată în
Univers sunt puse la îndoială de acest punct palid de
18 CĂRȚILE ÎNTREGESC VIAȚA

lumină. Planeta noastră nu este decât o fărâmă izolată

în marele întuneric cosmic. În obscuritatea noastră, în
toată această imensitate, nu există niciun indiciu că vom
primi vreun ajutor din altă parte care să ne poată salva
de noi înșine.
Pământul este singura lume cunoscută până acum
care găzduiește viață. Nu există un alt loc spre care spe-
cia noastră să poată emigra, cel puțin în viitorul apro-
piat. Putem vizita alte locuri, însă nu ne putem încă
stabili acolo. Fie că ne place sau nu, Pământul este pen-
tru moment singurul nostru cămin.
S-a spus uneori că astronomia este o experiență care
te umple de umilință și îți întărește caracterul. Poate
că nu există vreo dovadă mai bună a nebuniei vanită-
ții umane decât această imagine îndepărtată a măruntei
noastre lumi. În opinia mea, subliniază responsabilita-
tea pe care o avem de a ne trata cu mai mare blândețe
unul pe celălalt și de a păstra și iubi palidul punct albas-
tru, singurul cămin pe care îl cunoaștem.1

Carolyn Porco, care este, împreună cu Neil deGrasse

Tyson, cea mai apropiată variantă de nos jours a lui Carl
Sagan, a organizat în 2013 o frumoasă ceremonie comemo-
rativă invitând oamenii de pretutindeni să ridice privirea
spre cer și să zâmbească, în timp ce echipa de imagistică de
pe Cassini a fotografiat Pământul din dreptul lui Saturn, de
la distanța de aproximativ 1 445 de milioane de kilometri,
amintind de imaginea Palidului punct albastru.2

1. Carl Sagan, Un palid punct albastru: viziune asupra viitorului omenirii în

spațiu, traducere de Walter Fotescu, Herald, București, 2016, p. 23. (N. trad.)
2. Un palid punct albastru este numele dat de Carl Sagan unei fotografii a
Pământului, realizată în anul 1990 de sonda Voyager 1. (N. trad.)
Introducerea autorului19

Ridicați privirea spre cer, gândiți-vă la locul nostru în

univers, la planeta noastră, cât de atipică, cât de luxuri-
antă și de propice vieții este, gândiți-vă la propria exis-
tență, la amploarea efortului presupus de această ședință
fotografică. Am trimis o navă spațială pe Saturn. Suntem
adevărați exploratori interplanetari. Gândiți-vă la toate
acestea și zâmbiți.

În opinia mea, Carolyn își câștigase deja locul în galeria

savanților poeți când, după o cursă contracronometru, a
reușit să trimită pe Lună cenușa mult iubitului ei mentor
Eugene Shoemaker, căruia i-a fost refuzat privilegiul de a
deveni primul geolog membru al unei expediții selenare.
Rămășițele lui, incluse în sarcina utilă a unei rachete care
urma să aselenizeze, au fost însoțite de următoarele versuri
din Shakespeare, alese personal de Carolyn:

De va muri, să-l iei pe seama ta.

Cred că pe boltă-l vei împrăștia,
În mii de stele-atât de strălucite
Că lumile vor fi îndrăgostite
De noaptea-atunci atât de luminată,
Cu bolta ei feeric înstelată.
Și soarele, atât de îngâmfat
Nu va mai fi de nimeni lăudat.1

Peter Atkins, un maestru al stilului, printre cei mai buni

dintre savanții englezi în viață, a îmblânzit groaza de spa-
țiul vid cu o nonșalanță pe care unii o critică, punând-o pe

1. William Shakespeare, Romeo și Julieta, traducere de Șt.O. Iosif, ediția a II-a,

Pandora M, București, 2009, p. 181. (N. trad.)
20 CĂRȚILE ÎNTREGESC VIAȚA

seama unei încrederi exagerate în metodele științifice, dar

care mie mi se pare magnifică:

La început, nu a fost nimic. Un pustiu absolut și gol.

Spațiul nu exista; nu exista încă nici timpul. Universul
era fără formă și vid.
Întâmplător, s-a produs o fluctuație și o serie de
puncte, apărute din nimic și căpătându-și existența din
tiparul pe care l-au format, au definit un timp. Formarea
întâmplătoare a unui tipar a dus la apariția timpului din
unificarea contrariilor, la apariția timpului din nimic.
Din nimicul absolut, fără nicio intervenție, a luat naș-
tere existența rudimentară. Apariția prafului de puncte
și organizarea lor întâmplătoare în timp a fost acțiunea
aleatorie, nemotivată, care le-a creat. Contrariile, sim-
plitățile extreme, au apărut din nimic.

Lawrence Krauss dezvoltă o temă similară în Universul din

nimic, pentru care am scris postfața (vezi paginile 420–424).
Cartea din care am luat citatul lui Atkins, The Creation, face
paradă în încheiere de încrederea sa în puterea științei:

În clipa în care vom înțelege iminența valorilor constan-

telor fundamentale și acest lucru ni se va părea irelevant,
vom ajunge să înțelegem pe deplin. Atunci, știința fun-
damentală se va putea odihni. Mai avem puțin până
acolo. Cunoașterea completă este la îndemâna noastră.
Înțelegerea se mișcă pe deasupra Pământului ca răsări-
tul Soarelui.

Chimistul Peter Atkins poate fi considerat un poet în proză,

deși nu acordă niciodată mai multă importanță stilului decât
clarității textului. Iată acum exemplul lui Loren Eiseley, de
Introducerea autorului21

profesie biolog, care vede lumea prin prisma poeziei, fără să

renunțe însă la rigoarea științifică:

Din clipa în care au zărit prima frunză în stratul devo-

nian de gresie și au întins spre ea un deget șovăielnic,
inima oamenilor a fost învăluită de tristețe. Acest fir
subțire de protoplasmă vie, datând din altă epocă, ne
leagă pe vecie de plajele dispărute care s-au transformat
demult în piatră. Stelele care au atras privirea oarbă a
strămoșilor noștri amfibieni s-au îndepărtat sau au pierit
în drumul lor, pe când această frunză despuiată, strălu-
citoare continuă să existe. Nimeni nu cunoaște secretul
începutului sau sfârșitului său. Formele sale sunt niște
năluci. Doar frunza este reală; frunza este viața.1

Omul de știință și medicul Lewis Thomas scrie despre

aspectele realității și aprinde scânteia imaginației care pre-
schimbă proza în poezie:

Trăim într-o matrice dansantă de virusuri; ca niște

albine, ele sunt într-un du-te-vino de la un organism la
altul, trec de la plante la insecte sau mamifere și invers,
remorcând fragmente de genom, lanțuri de gene, trans­
plantând grefe de ADN, transmițând caracteristicile
ereditare ca la o petrecere de pomină.2

Nu trebuie să-ți imaginezi astfel virusurile. Realitatea seacă

permite, dar nu dictează această imagine literară. Însă,
odată asimilată, cititorii vor înțelege mai bine lucrurile.

1. The Firmament of Time. (N. a.)

2. The Lives of a Cell. (N. a.)
22 CĂRȚILE ÎNTREGESC VIAȚA

Iată-l pe Lewis Thomas vorbind despre mitocondrii (din

nou din The Lives of a Cell):

Nu suntem formați, așa cum am presupus întotdeauna,

din pachete îmbogățite succesiv, compuse din părțile
care ne alcătuiesc. Suntem împărțiți, închiriați, ocu-
pați. În interiorul celulelor noastre, mitocondriile, care,
într-un sens strict, nu sunt ale noastre, pun în mișcare
și furnizează energia oxidativă care ne ajută să luăm în
piept fiecare zi.

Fostul meu coleg de la Oxford, Sir David Smith, a folosit

o aluzie literară foarte potrivită pentru a reda un aspect
înrudit. Mitocondriile s-au integrat atât de bine în celulele
gazdă, încât originea lor ca bacterii invadatoare a fost înțe-
leasă abia de curând.

În habitatul celulei, un organism invadator poate pierde

progresiv bucăți din el și ajunge încet-încet să se con-
funde cu fundalul, existența sa anterioară fiind trădată
doar ca relicvă. De fapt, acest lucru ne amintește de întâl-
nirea lui Alice cu Pisica de Cheshire din Țara Minunilor.1
Sub ochii ei, „a dispărut foarte lent, lăsând în urmă întâi
vârful cozii și terminând cu rânjetul, care a continuat să
stăruie o bucată de timp după ce restul dispăruse“.2

Zoologul și imunologul Peter Medawar, laureat al

Premiului Nobel, căruia i-am dedicat această carte, a fost,

1. Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor, traducere de Antoaneta Ralian,

Univers, București, 2007, p. 72. (N. trad.)
2. Din capitolul 1 al cărții The Cell as a Habitat, scrisă în colaborare cu M.H.
Richmond. (N. a.)
Introducerea autorului23

după părerea mea, cel mai mare stilist literar dintre oame-
nii de știință ai secolului al XX-lea și îl voi folosi ca exem-
plu în partea următoare a eseului meu. A fost, fără doar și
poate, cel mai spiritual savant pe care l-am întâlnit vreo-
dată. De fapt, dacă mi s-ar cere o definiție a „spiritului“, nu
aș vorbi despre umor, ci aș susține demonstrativ că acesta
înseamnă „aproape tot ce a scris Peter Medawar pentru
publicul larg“. Iată cuvintele cu care și-a început seria de
Prelegeri Romanes1 despre „Știință și literatură“, pe care a
susținut-o în 1968 la Oxford:

Sper că nu voi fi acuzat de ingratitudine dacă spun de la

bun început că nimic pe lumea asta nu m-ar fi împins
vreodată să asist la genul de prelegere pe care urmează
să-l susțin.

Această minunată replică amuzantă, tipică pentru Medawar,

a determinat următoarea reacție critică din partea unui spe-
cialist în domeniul literar: „Acest lector nu a fost considerat
niciodată ingrat.“
Medawar știa să fie sarcastic, zeflemitor și nu tolera scli-
foseala. Dar nu se preta cu niciun chip la abuzuri vulgare.
Satira lui răutăcioasă față de ceea ce am putea numi „fran-
cofalsnie“ (cred că lui Peter i-ar fi plăcut acest cuvânt) era
nemiloasă: avea un umor inteligent, o nonșalanță nobilă și
un mod de a scrie care te determina să ieși valvârtej pe stradă
după îi citeai rândurile, să le arăți cuiva – oricui. Fiind un
stilist desăvârșit, folosea mijloacele artistice în scopul cla-
rității și era aspru cu „intelectualii“ care puneau stilul mai
presus de conținut:

1. Serie de prelegeri anuale ale University of Oxford, creată în 1891 de biologul

și fiziologul George John Romanes. (N. red.)
24 CĂRȚILE ÎNTREGESC VIAȚA

Stilul a căpătat o importanță capitală – și ce stil, măicu-

liță! După gusturile mele, este prea zburdalnic, săltat,
vanitos; elevat, într-adevăr, dar într-o manieră specifică
baletului, oprindu-se din când în când în postúri studi-
ate, ca și cum ar aștepta un ropot de aplauze. A avut o
influență deplorabilă asupra calității gândirii moderne.

Atacând aceleași ținte, dar dintr-un alt unghi, Medawar scria:

Aș putea oferi citate care să dovedească începuturile unei

campanii de defăimare a virtuților clarității de exprimare.
Cineva sugera într-un articol din The Times Literary
Supplement că ideile confuze și chinuitor de profunde
sunt exprimate cel mai bine într-o manieră deliberat
neclară. Ce idee caraghios de absurdă! Îmi amintește de
un gardian din Oxford în timpul războiului, care, de fie-
care dată când lumina strălucitoare a lunii încălca spiri-
tul camuflajului, ne îndemna să purtăm ochelari fumurii.
Numai că el era caraghios dinadins.

Medawar și-a încheiat prelegerea despre știință și literatură

cu o afirmație răsunătoare:

În domeniile de gândire cu pretenții științifice sau filozo-

fice, inclusiv în cele revendicate de literatură, niciun autor
care are ceva original sau important de spus nu va risca de
bunăvoie să fie înțeles greșit; oamenii care scriu neinteligibil
sunt fie netalentați, fie puși pe năzbâtii. Însă scriitorii despre
care vorbesc eu sunt, în sens pur literar, extrem de talentați.

Lipsa de claritate în cauză merită să fie satirizată, iar fizicia-

nul Alan Sokal a profitat de ocazie. Lucrarea „Transgressing
the Boundaries: Towards a Transformative Hermeneutics
Introducerea autorului25

of Quantum Gravity“ [„Depășirea granițelor. Spre o her-

meneutică transformatoare a gravitației cuantice“] este
o capodoperă sublimă: o adunătură de aberații de la un
capăt la celălalt, care, cu toate acestea, a fost acceptată de o
revistă literară cu pretenții, fără îndoială pentru că scopul
existenței publicației era dat tocmai de astfel de baliverne
fără sens. Și mai recent, Peter Boghossian, James Lindsay
și Helen Pluckrose i-au păcălit pe redactorii unor reviste să
publice o serie de satire asemănătoare, în care au ridiculizat
ceea ce ei numeau „Studiile nemulțumirii“: genul de arti-
cole bazate pe autocompătimire, cu mare influență politică,
de tipul „Sunt mai victimă decât tine“. Lui Peter Medawar
i-ar fi plăcut la nebunie aceste farse. Și i-ar mai fi plăcut
și programul de calculator „Postmodernism Generator“,
conceput să creeze un număr nelimitat de articole clonate,
imposibil de deosebit de aberațiile „postmoderniste“ reale.
Dacă ai identificat cumva o jovială tendință francofobă în
citatele date de mine din Medawar, ei bine, suspiciunile tale
vor fi întărite de următorul fragment preluat din recenzia sa la
cartea lui Pierre Teilhard de Chardin, Fenomenul uman1, pro-
babil cea mai izbutită recenzie negativă din toate timpurile.2
Totuși, intelectualii francezi și tovarășii lor de drum nu au fost
singura lui țintă. Comparația pe care o face cu școala, cândva
dominantă, a gândirii germane – „aceste note de tubă din stră-
fundurile Rinului“ (ce imagine, de un rafinament tipic pentru
Medawar!) – dovedește că înțepa fără discriminare îngâmfații:

Fenomenul uman se încadrează în tradiția Natur­philo­

sophie, un amuzament filozofic de origine germană, care

1. Pierre Teilhard de Chardin, Fenomenul uman, traducere de Maria Ivănescu,

Aion, Oradea, 1997. (N. trad.)
2. Publicată în Mind (1961) și republicată în Pluto’s Republic. (N. a.)
26 CĂRȚILE ÎNTREGESC VIAȚA

nu a avut nici măcar din greșeală (deși numărul greșeli-

lor este copleșitor) vreo contribuție valoroasă la visteria
gândirii umane. Franceza nu este o limbă care să se pre-
teze în mod firesc dialectului opac și greoi al filozofiei
naturii și, în consecință, Teilhard a recurs la utilizarea
prozei poetice euforice, care este una dintre cele mai
nesuferite manifestări ale spiritului francez.

Umorul afabil tocea ascuțimea ghimpilor, așa că puțină

lume se considera jignită. Repet: „Acest lector nu a fost con-
siderat niciodată ingrat.“ Totuși, tociți superficial, ghim-
pii rămâneau ascuțiți și penetranți. După cum splendid se
autocaracterizează, Peter era antiteza lui Samuel Johnson,
„mânuind, fără excepție, patul pistolului“.
În concluzia recenziei cărții, Medawar îl atacă nu doar
pe Teilhard, ci o întreagă lume subterană (a ales cu grijă
acest cuvânt, după cum vom vedea), încercând s-o facă să
iasă din adâncurile culturii literare:

Cum este posibil ca oamenii să fie seduși de Fenomenul

uman? Nu trebuie să subestimăm dimensiunea pieței pen-
tru lucrări de genul acesta, de filozofie-ficțiune. Așa cum
învățământul primar obligatoriu a inundat piața de cotidi-
ene și săptămânale ieftine, tot așa răspândirea învățămân-
tului secundar și, ulterior, a celui terțiar a creat un grup
numeros de oameni, adesea cu gusturi literare și acade-
mice bine dezvoltate, care au primit o educație care depă-
șește cu mult capacitatea lor de gândire analitică. Prin ochii
lor trebuie să încercăm să înțelegem farmecul lui Teilhard.

„O educație care depășește cu mult capacitatea lor de

gândire analitică.“ Ce expresie savuroasă, mai presus de
cuvinte, nu-i așa?
Introducerea autorului27

S-a întâmplat vreodată ca Peter să exagereze? Prietenele

mele s-au simțit jignite de explicația pe care a oferit-o pen-
tru titlul cărții sale, Pluto’s Republic:

Cu mulți ani în urmă, când a aflat despre pasiunea

mea pentru filozofie, o vecină, căreia din cavalerism nu
îi voi dezvălui numele, a exclamat: „Nu-i așa că adori
Republica lui Pluto?“

Fără doar și poate, lui Peter îi plăcea să fie răutăcios. Încă

relativ necunoscut, la o vârstă neobișnuit de fragedă, a
fost ales profesor la catedra Jodrell a University College
din Londra, determinându-l pe John Maynard Smith să-l
întrebe pe J.B.S. Haldane ce fel de om este acest flăcău
Medawar. Haldane l-a parafrazat laconic pe Shakespeare:
„Zâmbește și iar zâmbește, și este un mișel.“ Și noi trăim
în sinea noastră, cu vinovăție, un sentiment indirect de
satisfacție răutăcioasă când citim cu încântare cuvintele
lui Medawar din recenzia „Lucky Jim“ la cartea lui James
Watson, The Double Helix:

Întâmplător, în anii 1950, în prima mare epocă a biolo-

giei moleculare, universitățile engleze din Oxford, dar
mai ales Cambridge au produs peste douăzeci de absol-
venți cu abilități remarcabile – mult mai străluciți, mai
inventivi, mai elocvenți și mai abili în privința exprimă-
rii decât majoritatea savanților tineri; erau de talia lui
Jim Watson. Dar Watson avea un avantaj uriaș față de
ceilalți: pe lângă faptul că era extrem de deștept, avea și
motive întemeiate să facă pe deșteptul.1

1. Publicată în The New York Review of Books, 28 martie 1968. (N. a.)
 Dawkins scrie despre știinţă cu un talent impresionant.
THE SUNDAY TIMES
Puse cap la cap, ideile de aici formează

Richard
un întreg armonios, care oferă
o vedere panoramică asupra vieţii

Cărțile întregesc viața

intelectuale a lui Dawkins.

Dawkins
THE S PECTATOR

Mai mult decât alte cărți ale lui Dawkins, volumul de față îi scoate în
evidență stilul seducător, pasional și, acolo unde e cazul, incisiv și, pe
de altă parte, rigurozitatea logică a celui mai cunoscut popularizator
al științei. Pentru prima dată sunt reunite într-o singură carte
prefețe și postfețe la operele unor intelectuali de marcă precum
Carl Sagan, Jacob Bronowski sau Lewis Wolpert, dar și articole în
care autorul critică lucrările unor așa-ziși savanți, care trunchiază
grosolan adevărul științific.

Cărțile
Cartea debutează cu savuroasa conversație dintre Dawkins și
astrofizicianul Neil deGrasse Tyson despre cum le putem schimba
oamenilor modul de gândire, o binevenită introducere la temele
majore abordate în continuare: evoluția omului, religia, ateismul,

întregesc
expansiunea universului, importanța studierii biologiei, intoleranța
intelectuală și altele. Implicit, autorul ne îndeamnă să punem la
îndoială totul, să ne eliberăm de prejudecăți, să ne formăm o gândire
critică și creativă. Sarcasmul său bine-cunoscut se îndreaptă spre

viața
cei care se încăpățânează să dovedească faptul că evoluționismul

Dawkins
greșește. Demonstrează, totodată, cât de periculoase sunt anumite
teorii pentru societate. Entuziasmul său este neobosit și contagios,
Richard
iar opiniile lui ne rămân întipărite în minte multă vreme după ce
am închis cartea.
Cum scriem și cum citim
despre știinţă
curteaveche.ro
ISBN 978-606-44-1508-0