JIM HOLT
CAND EINSTEIN
SE PLIMBA CU GÖ DEL
Incursiuni la granit,ele gandirii
Jim Holt, jurnalist și eseist american cunoscut pentru scrierile sale despre
știință, filozofie și cultură, a publicat articole în reviste prestigioase precum
The New York Times, The New Yorker, The New York Review of Books, The American
Scholar și Slate. Cartea sa Why Does the World Exist? (2012) explorează natura
fundamentală a existenței și a fost un bestseller The New York Times în 2013.
Holt este apreciat pentru stilul său clar și accesibil, reușind să abordeze
subiecte filozofice și științifice complexe într-un mod captivant pentru
publicul larg.
JIM HOLT
CANDJIMEHINSTEIN OLT
SE CPLIMBA
AND EINSTEIN CU GÖ DEL
SE Incursiuni
PLIMBA CU GÖ DEL
la granitele gandirii
,
Incursiuni la granit,ele gandirii
Traducere din engleză
de Andreea Eșanu și Larisa Gogianu
Redactor: Alexandru Anghel
Coperta: Ioana Nedelcu
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cristina Jelescu
DTP: Manuela Manița, Veronica Dinu
Tipărit la Artprint
Jim Holt
When Einstein Walked with Gödel.
Excursions to the Edge of Thought
Copyright © 2018 by Jim Holt
All rights reserved
© HUMANITAS, 2025, pentru prezenta versiune în limba română
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Holt, Jim
Când Einstein se plimba cu Gödel: incursiuni la graniţele gândirii /
Jim Holt; trad. din engleză de Andreea Eşanu şi Larisa Gogianu. –
Bucureşti: Humanitas, 2025
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-50-8778-4
I. Eşanu, Andreea (trad.)
II. Gogianu, Larisa (trad.)
53
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e‑mail:
[email protected]Comenzi telefonice: 0723 684 194
În amintirea lui Bob Silvers
CUPRINS
Prefață . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Partea întâi – Imaginea schimbătoare a eternității
1. Când Einstein se plimba cu Gödel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
2. Timpul – marea iluzie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Partea a doua – Numere în creier, în lumea ideilor și în societate
3. Băiatul cu numerele. Neuroștiința matematicii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
4. Ipoteza Riemann și râsetele numerelor prime . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
5. Sir Francis Galton, părintele statisticii… și al eugeniei . . . . . . . . . . . . . 70
Partea a treia – Matematica pură și impură
6. O poveste de dragoste matematică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
7. Avatarurile matematicii superioare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
8. Benoît Mandelbrot și descoperirea fractalilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
Partea a patra – Dimensiuni superioare, hărți abstracte
9. Creaturi geometrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
10. Comedia culorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145
Partea a cincea – De la infinitul mare la cel mic
11. Viziuni infinite. Georg Cantor vs David Foster Wallace . . . . . . . . . . . 161
12. Infinitul. De ce rușii îl adoră, iar francezii îl resping . . . . . . . . . . . . . . . 169
13. Ideea periculoasă a infinitezimalului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182
Partea a șasea – Eroism, tragedie și era computerelor
14. Dilema Ada. A fost fiica lui Byron primul programator? . . . . . . . . . . . 205
15. Viața, logica și moartea lui Alan Turing . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218
16. Dr. Strangelove inventează o mașină gânditoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
17. Mai inteligent, mai fericit, mai productiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243
CUPRINS 7
Partea a șaptea – Cosmosul văzut cu alți ochi
18. Războiul teoriei corzilor. Este frumusețea adevăr? . . . . . . . . . . . . . . . . 261
19. Einstein, „acțiunea fantomatică“ și realitatea spațiului . . . . . . . . . . . 274
20. Cum se va sfârși universul? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287
Partea a opta – Scurte eseuri
Minusculul om mare • Neîntârziatul sfârșit al lumii • Este moartea
ceva rău? • Războiul oglinzilor • Astrologia și problema demarcației
• Gödel se luptă cu Constituția Americii • Principiul minimei acțiuni
• Frumoasa teoremă a lui Emmy Noether • Este logica coercitivă?
• Problema lui Newcomb și paradoxul alegerii • Dreptul de a nu exista
• Nu poate nimeni să-l înțeleagă pe Heisenberg? • Excesul de încredere
și problema Monty Hall • Necruțătoarea lege a eponimiei • Mintea
unei pietre
Partea a noua – Dumnezeu, sfințenie, adevăr, aiureli
21. Dawkins și divinitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 355
22. Despre sfințenia morală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 363
23. Adevăr și referință. O dușmănie filozofică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 372
24. Spune orice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 393
Mulțumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 407
Lecturi suplimentare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 409
PREFAȚĂ
Am scris aceste eseuri de-a lungul ultimelor două decenii și le-am
selectat având în minte trei considerente.
Întâi de toate, profunzimea, forţa și frumusețea pură a ideilor
discutate. Teoria relativității a lui Einstein (cea restrânsă și cea
generală deopotrivă), mecanica cuantică, teoria grupurilor, infi
nitul și infinitezimalul, teoria calculabilității a lui Turing și „pro-
blema deciziei“, teoremele de incompletitudine ale lui Gödel,
numerele prime și ipoteza Riemann, teoria categoriilor, topologia,
dimensiunile superioare, fractalii, regresia statistică și „curba în
formă de clopot“, teoria adevărului – acestea se numără printre
cele mai captivante (și mai copleșitoare) realizări intelectuale pe
care le-am cunoscut în viața mea. Toate sunt explicate în aceste
eseuri. Idealul meu este conversația lejeră: să transmit unui prie-
ten curios o idee profundă, într-un mod spumos și distractiv, des-
făcând-o până la esență (poate până la câteva notițe grăbite pe un
șervețel). Scopul meu este să lămuresc un neinițiat și să ofer tot
odată o întorsătură inedită pe placul unui specialist. Fără a plictisi
însă vreodată pe cineva.
Cel de-al doilea considerent a fost factorul uman. Părinții tutu-
ror acestor idei sunt ființe în carne și oase, care au dus vieți deo-
sebit de impresionante. Aceste vieți conțin adesea câte o fărâmă
de absurd. Creatorul statisticii moderne (și autorul expresiei
„natură versus cultură“), sir Francis Galton, a fost un victorian
încrezut, care a trăit întâmplări comice neașteptate în savana
africană. O figură centrală a istoriei „teoremei celor patru culori“
PREFAȚĂ 9
a fost un matematician și clasicist excentric şi bombastic pe nume
Percy Heawood – poreclit „Pussy“ Heawood de prieteni, din cauza
mustăților sale ca de felină.
Nu rareori, viața ia o turnură tragică. Creatorul teoriei gru-
purilor, Évariste Galois, a fost ucis într-un duel înainte să împli-
nească 21 de ani. Cel mai revoluționar matematician al ultimei
jumătăți de deceniu, Alexander Grothendieck, și-a sfârșit zilele
zbuciumate ca un pustnic, delirând în Pirinei. Creatorul teoriei
infinitului, Georg Cantor, a fost un mistic cabalist, care a murit
într-un azil de nebuni. Ada Lovelace, zeița feminismului ciber-
netic (omonima limbajului de programare folosit de Depar
tamentul Apărării al Statelor Unite), a fost chinuită de crize
nervoase provocate de nevoia de ispășire pentru excesele de
natură incestuoasă ale tatălui său, Lordul Byron. Marii maeștri
ruși ai infinitului, Dimitri Egorov și Pavel Florenski, au fost
denunțați ca spiritualiști antimaterialiști și au fost omorâți în
Gulagul lui Stalin. Kurt Gödel, cel mai mare logician modern,
a murit înfometându-se dintr-o convingere paranoică potrivit
căreia o conspirație universală urmăreşte să-l otrăvească. David
Foster Wallace (a cărui încercare de a înțelege infinitul o voi
examina) s-a spânzurat. Iar Alan Turing – care a conceput com-
puterul, a rezolvat cea mai mare problemă de logică a timpului
său și a salvat nenumărate vieți spărgând codul nazist „Enigma“ –
și-a luat viața din motive încă nedeslușite, mușcând dintr-un
măr injectat cu cianură.
Cel de-al treilea considerent în reunirea acestor eseuri a fost
de ordin filozofic. Ideile prezentate aici cântăresc greu în termenii
celor mai generale concepții pe care la avem despre lume (meta-
fizică), despre cum obținem și justificăm cunoașterea (epistemo-
logie) și despre cum ne trăim viața (etică).
Să începem cu metafizica. Ideea unui lucru infinit de mic –
infinitezimalul – ridică întrebarea dacă realitatea este mai degrabă
ca un butoi cu melasă (continuă) sau ca o movilă de nisip (dis-
cretă). Teoria relativității formulată de Einstein fie contestă noți-
unea noastră despre timp, fie – dacă acceptăm raționamentul
10 CÂND EINSTEIN SE PLIMBA CU GÖDEL
ingenios a lui Gödel – o desființează în totalitate. Corelarea cuan-
tică pune sub semnul îndoielii realitatea spațiului, deschizând
posibilitatea ca noi să trăim într-un univers „holistic“. Teoria
calculabilității a lui Turing ne obligă să regândim felul în care
mintea și conștiința apar din materie.
Apoi avem epistemologia. Cei mai mulți dintre marii matema-
ticieni pretind că au acces la o lume eternă a formelor abstracte ce
transcend lumea obișnuită în care trăim. Cum interacționează ei
cu această presupusă lume „platonică“ pentru a obține cunoaște-
rea matematică? Ar putea ei greși în mod radical, iar matematica
să se reducă, în ciuda autorității și utilității ei, la o simplă tautolo-
gie, asemenea propoziției „O vacă brună este o vacă“? Pentru a
discuta această chestiune într-un mod edificator, propun o abor-
dare originală, care ia în considerare ceea ce este recunoscut în
mod universal drept cea mai importantă problemă nerezolvată
din matematică: ipoteza Riemann.
Fizicienii sunt la rândul lor înclinați să îmbrățișeze o viziune
romantică despre felul în care ajung la cunoaștere. Atunci când
nu se pot sprijini pe dovezi experimentale/observaționale, ei se
bazează pe intuiție estetică – pe ceea ce laureatul Premiului Nobel
Steven Weinberg numește fără sfială „simțul frumosului“. Ecuația
„adevăr = frumos“ le-a servit foarte bine fizicienilor ultimului secol.
Însă – așa cum mă întreb în eseul „Războiul teoriei corzilor“ – nu
cumva ea îi conduce pe un drum greșit?
În fine, etica. Aceste eseuri se referă într-un fel sau altul la
atitudini și comportamente. Programele eugeniei din Europa și
Statele Unite, inspirate de speculațiile teoretice ale lui sir Francis
Galton, ilustrează brutal felul în care știința poate perverti etica.
Transformarea continuă a obiceiurilor noastre datorată utilizării
computerului ar trebui să ne facă să ne gândim cu conștiinciozitate
la natura fericirii și la împlinirea creativă (așa cum propun în „Mai
inteligent, mai fericit, mai productiv“). Iar omniprezența suferinței
în lume ar trebui să ne facă să ne întrebăm care sunt limitele – dacă
ele există – ale datoriilor noastre morale (așa cum fac în „Despre
sfințenia morală“).
PREFAȚĂ 11
Ultimul eseu al acestui volum, „Spune orice“, începe cu exa-
minarea faimoasei descrieri date de Harry Frankfurt celui care
emite aiureli (bullshitter), ca unul care nu este ostil adevărului, ci
căruia adevărul îi este indiferent. Apoi lărgesc contextul prin
includerea în discuție a felului în care filozofii au vorbit – în mod
eronat, oare? – despre adevăr ca o „corespondență“ între limbaj
și lume. Într-un mod ușor ludic, eseul apropie domeniile metafi-
zicii, fizicii, epistemologiei și eticii, conferind volumului o uni-
tate care sper eu să nu fie complet iluzorie.
Ca nu cumva să fiu acuzat de incoerență, lăsați-mă să îmi
exprim (cu mult prea multă încredere, oare?) convingerea că
„principiul copernican“, „teoremele de incompletitudine ale lui
Gödel“, „principiul incertitudinii al lui Heisenberg“, „problema
lui Newcomb“ și „problema lui Monty Hall“ sunt toate excepții
de la legea eponimiei a lui Stigler.
J.H.
New York, 2017
Partea întâi
IMAGINEA SCHIMBĂTOARE
A ETERNITĂȚII
1. CÂND EINSTEIN SE PLIMBA CU GÖDEL
În 1933, după importantele sale descoperiri științifice, Albert
Einstein a ajuns în America. Și-a petrecut ultimii douăzeci și doi
de ani la Princeton, New Jersey, în calitate de membru distins
al Institutului de Studii Avansate. Einstein era destul de mul
țumit de noul său anturaj și se ridica cu ușurință la nivelul
așteptărilor celorlalți. „Princeton este o bucățică minunată de
lume, dar și o văgăună protocolară extraordinar de nostimă a
unor semizei mici și subțirei“, remarca el. Rutina zilnică înce-
pea cu o plimbare liniștită, de la locuința sa din strada Mercer,
nr. 112, până la biroul de la institut. Era deja unul dintre cei mai
renumiți și mai ușor de recunoscut oameni din lume datorită
aparenței sale distinctive – cu vârtejul de păr nepieptănat și
pantalonii largi, susținuți de bretele.
La zece ani după sosirea la Princeton, Einstein și-a câștigat un
tovarăș de plimbare, un bărbat cu mult mai tânăr decât el care, pe
lângă zbârlitul Einstein, părea o figură spilcuită, îmbrăcat într-un
costum de in alb și cu pălărie asortată. Cei doi purtau dialoguri
aprinse în germană atât în timpul plimbării de dimineață până la
institut, cât și mai târziu, la întoarcerea spre casă. Poate că bărbatul
în costum nu era cunoscut de mulți localnici, însă Einstein îi vor-
bea ca de la egal la egal, ca unui om care, la fel ca el, începuse de
unul singur o revoluție conceptuală. Dacă prin teoria relativității,
Einstein a răsturnat noțiunile noastre obișnuite privitoare la lumea
fizică, bărbatul mai tânăr, Kurt Gödel, a avut un efect aproape la
fel de subversiv asupra înțelegerii lumii abstracte a matematicii.
CÂND EINSTEIN SE PLIMBA CU GÖDEL 15
Gödel, numit în repetate rânduri cel mai mare logician de după
Aristotel, era un om ciudat și, în esență, tragic. Dacă Einstein era
sociabil și vioi, Gödel era solemn, solitar și pesimist. Einstein,
violonist amator pasionat, îi iubea pe Beethoven și Mozart. Prefe-
rințele lui Gödel mergeau în altă direcție: filmul lui preferat era
Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici al lui Walt Disney, iar când soția sa
a instalat în curtea din față a casei un flamingo roz, el l-a declarat
fürchtbar herzig – „teribil de fermecător“. Einstein se răsfăța nestân-
jenit cu mâncăruri grele din bucătăria germană; Gödel trăia cu o
dietă bolnăvicioasă bazată pe unt, mâncare pentru copii și laxa-
tive. Deși viața privată a lui Einstein nu era lipsită de complicații,
în exterior era vesel și relaxat cu toată lumea. Gödel, pe de altă
parte, avea înclinații paranoice. Credea în fantome; avea o frică
morbidă să nu fie otrăvit cu gaze frigorifice; refuza să iasă din
casă când anumiți matematicieni distinși soseau în oraș pentru
că îi era teamă că vor încerca să-l omoare. „Orice haos este o
apariție nepotrivită“, sublinia el – iar aceasta este prima axiomă
a paranoicului.
Deși ceilalți membri ai institutului îl găseau derutant și ina
bordabil pe logicianul posomorât, Einstein le spunea că merge la
birou „doar ca să aibă privilegiul să se întoarcă acasă alături de Kurt
Gödel“. Se pare că o parte din motiv îl reprezenta faptul că pe Gödel
nu îl intimida reputația lui Einstein și nu ezita să îi conteste
ideile. Așa cum remarca un alt membru al institutului, fizicianul
Freeman Dyson, „Gödel era […] singurul dintre colegii noștri care
vorbea și mergea ca un egal al lui Einstein“. Și dacă părea că Ein-
stein și Gödel există într-un plan superior față de restul lumii, era
de asemenea adevărat că ei deveniseră, în termenii lui Einstein,
niște „piese de muzeu“. Einstein nu a acceptat niciodată teoria
cuantică a lui Niels Bohr și Werner Heisenberg. Gödel credea că
noțiunile abstracte din matematică sunt la fel de reale precum
mesele și scaunele, o concepție pe care filozofii au ajuns să o con-
sidere ridicol de naivă. Atât Einstein, cât și Gödel pretindeau că
lumea este independentă de mintea noastră, deși are o organizare
rațională și e accesibilă înțelegerii umane. Uniți de sentimentul
16 CÂND EINSTEIN SE PLIMBA CU GÖDEL
izolării intelectuale, ei și-au găsit în această tovărășie consolarea.
„Nu voiau să vorbească cu nimeni altcineva“, spunea un alt mem-
bru al institutului. „Nu voiau să vorbească decât unul cu celălalt“.
Oamenii se întrebau despre ce vorbeau cei doi. Se presupu-
nea că politica era una din teme (Einstein, care îl susținea pe
Adlai Stevenson, a fost exasperat când Gödel a ales să voteze
pentru Dwight D. Eisenhower în 1952). Fizica era, fără îndoială,
o altă temă. Gödel era versat în aceste discuții; împărtășea îndo-
ielile lui Einstein cu privire la teoria cuantică, dar era sceptic cu
privire la ambiția mai bătrânului fizician de a o înlocui pe
aceea cu o „teorie unificată a câmpului“, care să cuprindă toate
forțele cunoscute într-un cadru determinist. Ambii erau atrași de
probleme pe care le considerau, în termenii lui Einstein, „de o impor-
tanță reală“, probleme care aveau legătură cu elementele funda-
mentale ale realității. Gödel era preocupat în mod special de
natura timpului și i-a spus unui prieten că aceasta reprezenta
adevărata întrebare filozofică. Cum se poate ca un lucru atât de
„misterios și aparent autocontradictoriu să stea la baza lumii și
a existențe noastre?“, se întreba el. În această privință, Einstein
își dovedise competenţa.
Cu câteva decenii mai înainte, în 1905, Einstein demonstrase
că timpul, așa cum era înțeles atât de omul de știință, cât și de
neinițiat, nu era decât o ficțiune. Dar aceasta nu a fost nici pe
departe singura lui realizare din acel an. La începutul anului 1905,
Einstein, în vârstă de 25 de ani, lucra ca inspector la un birou de
patente din Berna, în Elveția. Cum nu reușise să obțină titlul de
doctor în fizică, a renunțat pentru o vreme la ideea unei cariere
academice, povestindu-i unui prieten că „întreaga comedie deve
nise plictisitoare“. Citise cu ceva timp în urmă o carte a lui Henri
Poincaré – un matematician cu o reputație extraordinară – care
identifica trei probleme fundamentale nerezolvate în știință.
Prima privea „efectul fotoelectric“: cum reușește lumina ultra-
violetă să îndepărteze electronii de pe suprafața unei bucăți de
metal? A doua problemă era despre „mișcarea browniană“: de ce,
în apă, particulele de polen se mișcă în zigzaguri dezordonate? A
CÂND EINSTEIN SE PLIMBA CU GÖDEL 17
treia problemă privea „eterul luminifer“, despre care se presu
punea că ar umple întreg spațiul și ar servi ca mediu prin care se
deplasează undele de lumină, așa cum se deplasează undele sonore
prin aer sau valurile oceanice prin apă: De ce experimentele nu au
reușit să arate că Pământul se mișcă prin acest eter?
Fiecare dintre aceste probleme avea potențialul să eviden-
țieze ceea ce Einstein numea simplitatea fundamentală a naturii.
Lucrând singur, izolat de comunitatea științifică, tânărul func-
ționar anonim a reușit să le rezolve în scurt timp pe toate trei.
Soluțiile sale au fost prezentate în patru articole, pe care le-a
scris în martie, aprilie, mai și iunie 1905. În articolul din martie,
despre efectul fotoelectric, Einsten a dedus că lumina este for-
mată din particule discrete, numite ulterior fotoni. În articolele
din aprilie și mai, a dovedit o dată pentru totdeauna existența
atomilor oferind o estimare teoretică a mărimii lor și arătând că
felul în care se ciocnesc unii de alții provoacă mișcarea browniană.
În articolul din iunie, despre problema eterului, și-a prezentat
teoria relativității. Apoi, în septembrie, a publicat o notă de trei
pagini care conține cea mai faimoasă ecuație a tuturor timpuri-
lor: E=mc2.
Din toate aceste articole emana un aer ușor magic, pentru că
ele spulberau convingeri adânc înrădăcinate în comunitatea fizi
cienilor. Totuși, articolul din iunie al lui Einstein s-a remarcat
prin cuprindere și îndrăzneală. În treizeci de pagini scurte, Ein
stein a rescris în totalitate legile fizicii. A început cu două prin
cipii puternice. Primul, legile fizicii sunt absolute: aceleași legi
trebuie să fie valabile pentru toți observatorii. Al doilea, viteza
luminii este absolută: aceeaşi pentru toți observatorii. Al doilea
principiu, deși era mai puțin evident decât primul, era susținut
prin același tip de logică. Dat fiind că lumina este o undă electro
magnetică (ceea ce se știa încă din secolul al XIX-lea), viteza ei
este stabilită de legile electromagnetismului; aceste legi ar tre-
bui să fie aceleași pentru toți observatorii; prin urmare, oricine
ar trebui să vadă lumina mișcându-se cu aceeași viteză, indife-
rent de sistemul de referință. Și totuși din partea lui Einstein a
18 CÂND EINSTEIN SE PLIMBA CU GÖDEL
