Dorothée Koechlin de Bizemont

Universul lui Edgar Cayce

I

CUVÂNT DE MULŢUMIRE

Debarcând la New-York, habar n-aveam unde erau Virginia

Beach şi Fundaţia Edgar Cayce. Prietenii care m-au întâmpinat,
familia Louet, credeau că era vorba de țărmul unei mări, căci
Beach înseamnă plajă. O mare, da, dar care anume?
Cu toate acestea, nu mi-am pierdut speranța: într-o
comunicare mediumnică tata îmi spusese că, acolo, totul era
pregătit dinainte pentru mine. Astfel, într-o bună zi, când mi-am
pus valizele pe nisipul plajei, am avut senzația foarte pregnantă că
mă aștepta CINEVA. Şi totuși, nu cunoșteam absolut pe nimeni
acolo. „CINEVA” m-a călăuzit spre o familie deosebită care m-a
găzduit şi m-a ajutat mult în muncă: Will şi Lila Selover. Le
mulțumesc!
Apoi, au apărut numeroşi prieteni: Lawrence Steinhart şi
Gina Cerminara, ambii scriitori. Gina, autoarea cărților De
nombreuses demeures [Numeroase sălașuri] şi De nombreuses
vies, de nombreuses amours (Nenumărate vieți, nenumărate iubiri]
(pe care am tradus-o ulterior în franțuzește), era o femeie gingașă,
delicată. Şi alți prieteni s-au oferit să mă ajute: Frieda Gibbons,
Sharon Norton, Wendy Lukas, Marya Tryone, familia Freyss,
cărora le păstrez o recunoștință profundă.
Charles Thomas, nepotul lui Edgar Cayce şi președintele
Fundației, mi-a rezervat o primire dintre cele mai călduroase
împreună cu soția sa, gingașa Leslie. Aș vrea să mai mulțumesc
întregului personal al Fundației şi îndeosebi acelora care, la
bibliotecă, mi-au fost alături în fiecare zi, cu devotament: Adelaide
Crockett, John Schuster, Alma Crovatt, Burley şi Charlotte
Schoen...
Şi totuși, uneori îmi era dor de-acasă... În acele clipe am
întâlnit compatrioți exilați în acest colț pierdut de pe Coasta de
Est. A fost reconfortant să o cunosc pe Genevieve Galliford, consul
al Franţei la Norfolk, o femeie de mare cultură, care dă strălucire
prezenţei franceze în acele locuri, cu un inimitabil amestec de
umor şi dinamism. Mulțumesc tuturor celor de la Alliance
Française din Virginia: Claudia Gerblick, amiralul Berthon şi soția
sa, comandantul Kerros şi soția Anne, cărora le-am fost oaspete
de atâtea ori! Lui Françoise Thompson, excelenta mea interpretă.
Lui Colette şi Avery Drake, care au fost atât de amabili să mă
invite la Washington.
Îi mulțumesc, de asemenea, fiicei mele Eleonore, care a
fotocopiat pentru mine mii de pagini cu textele originale ale lui
Edgar Cayce; fiului meu, Gil de Bizemont, lui Nadine Kobilko şi
lui Odile Rullier, care m-au ajutat apoi să corectez textul pe care-l
veți citi. Mulțumiri deosebite pentru dr. Jeanine Fontaine care a
binevoit să facă o lectură critică a manuscrisului meu şi mi-a dat
încurajări călduroase. Fie ca Edgar Cayce -din cealaltă lume - s-o
răsplătească însutit!
În fine, țin să mulțumesc mult echipei calde şi competente
care animă „Radio 3” şi Centrul Cultural al A.M.O.R.C. (199 bis,
rue Saint Martin 75003 Paris). Învățătura spirituală dată de
A.M.O.R.C. este foarte apropiată de aceea a lui Edgar Cayce,
ambele fiind marcate de înțelepciunea Egiptului antic.

Atenție, cititori!

Să nu vă mire tonul sfătos al acestei cărți: așa a fost Cayce

însuşi. când vorbea în stare trează, era un om plin de umor. Şi
umorul făcea parte din filosofia sa.
Păstrați întotdeauna o atitudine binevoitoare, jovială, plină de
speranță. În fiecare zi faceți măcar trei persoane să râdă din toată
inima, povestindu-le ceva nostim. Astfel vă veți ajuta pe voi şi-i veți
ajuta deopotrivă pe ceilalți! (lectura 789-1).
Cultivați-vă capacitatea de a sesiza ridicolul, de a râde. Căci,
să știți, numai cei copleșiți de Dumnezeu cu darurile sale au puterea
să râdă chiar în mijlocul norilor îndoielii şi ai tuturor încercărilor.
Căci, amintiți-vă, Învățătorul Iisus surâdea şi chiar a râs adeseori...
(lectura 2984-1).
Şi nu cumva să credeți că un morocănos poate cultiva varză
sau roșii la fel de bune şi arătoase ca omul care știe să râdă şi să
glumească! (Lectura 460-35).
Cayce se exprimă într-un mod foarte familiar, ca un om
simplu fără studii superioare, dar captiva oamenii prin jovialitate
şi duh. Bineînțeles că limba vorbită de el nu avea prețiozitate,
fiind mai mult un soi de dialect american care, din trei în trei
secunde, sucea gâtul sintaxei engleze clasice!
Iar când vorbea în transă, „adormit”, stilul său nu era mai
bun mereu foarte neîngrijit ca în stare de veghe. Şi-atât de încâlcit
încât trebuie să citești şi să recitești de mai multe ori fiecare frază
ca să poți înțelege ce a vrut să spună... Comentatorii americani ai
lui Cayce trebuie să-l traducă mai întâi în americana normală ca
să-l înțeleagă. Bibliotecarii Fundației Cayce au văzut perindându-
se specialiști din toată lumea, de limbă engleză sau nu, care s-au
lovit toți de aceleași dificultăți.
Parcurgând aceste pagini, veți remarca expresii ciudate,
folosite de „profetul adormit”. De exemplu, diagnosticele puse
bolnavilor încep aproape întotdeauna cu „Da, iată corpul...”. În loc
să spună Dumnezeu, ca toată lumea, Cayce folosește locuțiuni
bizare ca Forțele Creatoare sau Forțele Universale... Niciodată nu
spune Domnul sau Doamna Cutare, ci entitatea. Niciodată nu
folosește cuvintele soț şi soție: întotdeauna spune companion
(același sens ca în limba franceză). Frazele sale sunt redundante,
stufoase, atât de întortocheate încât este foarte greu să le
descâlcești!
Cu toate acestea, nu este nimic neobișnuit. Majoritatea
mediilor, atunci când trebuie să transcrie ceea ce văd sau aud, se
confruntă cu mari dificultăți. Limbajul nostru redă cu greutate
perspectivele lor pluridimensionale. A se vedea Swedenborg,
Rudolf Steiner, Blavatsky... Facultățile mediumnice sunt
guvernate în astrologie de semnul inspirat al Peștilor care-l marca
pe Cayce. Or, scrierea este guvernată de Fecioară, opusă Peștilor.
Exprimarea verbală este guvernată de semnul Gemenilor care nu
este în armonie cu Peștii: cele două semne sunt în „cvadratură”,
arătând prin aceasta că vibrațiile lor se vor coordona foarte greu.
Dacă nu ești un bilingv francez-englez (şi chiar american)
perfect, îți va fi foarte greu să-l descifrezi pe Cayce textual (şi chiar
pe Cayce cel treaz care scria prietenilor).
Uneori, găseam că nu era nici cinstit, nici frumos din partea
lui Cayce că a lăsat asemenea secrete minunate într-un limbaj
abia inteligibil! Aveam impresia că mă aflu în fata unei traduceri
nereușite dintr-o limbă arhaică! Or Cayce a răspuns el însuşi
acestei nedumeriri:
Luați aminte, în treacăt, că interpretarea acestor informații,
sigur nu este tradusă din engleză, nici din limba vorbită acum în
Egipt. Ci din limba adusă în această tara de tribul căruia îi
aparținea entitatea. Nu sanscrita, nici persana veche. Este mai
degrabă limba popoarelor originare din tara care este acum
Iranul. (Lectura 1100-26).
De ce această referință la Egipt? Pentru că toată învățătura
lui Cayce, spune el, vine din Egiptul antic, unde el însuşi s-ar fi
încarnat odinioară, într-un mare preot. Cayce oferă date pentru
acest personaj: în jurul lui 10.500 înainte de Christos. Marele
preot respectiv ar fi venit din regiunile aflate între Iran şi Caucaz.
Deci, luați aceste „lecturi” drept ceea ce sunt ele: o traducere
din caucaziana veche adaptată la americana dialectală vorbită în
Kentucky, la începutul secolului nostru!... Pe scurt, „caucaziană”!

CAPITOLUL I - EDGAR CAYCE ÎNAINTEA LUI EDGAR CAYCE

DOMNULE CAYCE, ÎNTREBĂ PROCURORUL, SUNTEŢI

ACUZAT DE ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 899 DIN CODUL PENAL
CARE INTERZICE GHICITUL. când VĂ AFLAŢI ÎN ACESTE
PRETINSE „TRANSE MEDIUMNICE”, ŞTIŢI CE FACEŢI ŞI CE
SPUNEŢI?
Nu, domnule procuror, răspunse Edgar. NU ŞTIŢI CHIAR
NIMIC? Nu, domnule procuror.
E CAM PREA DE TOT! VĂ BATEŢI JOC DE OAMENI! ACUM
VOM AUDIA MARTORII. DOMNUL DAVID KAHN!
Acesta se prezentă la bară. Era un om de afaceri cunoscut în
New York, a cărui ținută impecabilă a impresionat auditoriul în
mod favorabil.
Kahn a explicat că este președintele Asociației prietenilor lui
Edgar Cayce sau A.R.E., al cărei scop era cercetarea științifică şi
spirituală. Că era vorba de o asociație fără scop lucrativ, perfect
legală şi că Edgar Cayce nu „ghicea”. Kahn începu să explice
onoratei adunări că acuzatul Cayce poseda un dar extraordinar:
odată adormit prin hipnoză, putea să vadă interiorul corpului
omenesc, cu fiecare organ bolnav, explicând cauzele bolii; apoi,
dacă i se cerea un tratament, îl recomanda, în general, cu remedii
naturale neprimejdioase. Kahn a arătat că Cayce vindecase deja
mii de oameni în acest mod.
DAR, DOMNULE KAHN, DUMNEAVOASTRĂ ÎNCEPEŢI SĂ NE
VORBIŢI DE PRACTICA ILEGALĂ A MEDICINEI!
 - Nu, domnule procuror. Acuzatul Edgar Cayce nu-şi vinde
darul, el este absolut dezinteresat!
Apoi, David Kahn i-a explicat procurorului că, pentru
studierea acestui fenomen uluitor, adunase laolaltă juriști, medici,
universitari, oameni de știință - pe scurt, persoane foarte
respectabile (şi asistenta reținu că o parte dintre cei amintiți erau
foarte cunoscuți la New York!).
A reușit să dovedească faptul că Cayce nu încerca nicidecum
să înșele medicii, că nu dădea „consultații”, ci doar „lecturi”, ceea
ce suna altfel. Şi aceste ședințe speciale, numite lecturi, erau
rezervate în exclusivitate membrilor Asociației. Aceștia acceptau,
asumându-şi toate riscurile, să participe la un experiment
științific.
Rapoartele lecturilor, adică stenogramele cuprinzând ceea ce
spusese Cayce în somnul hipnotic, alcătuiau documentația pe
care puteau să lucreze cercetătorii. De altfel, statutul Asociației,
spuse Kahn, stabilea exact obiectivele: studierea științifică a
dosarelor şi informațiilor furnizate de dl. Cayce. Kahn a explicat
că Asociația era orientată nu numai spre cercetarea științifică, ci
şi spre cea spirituală - într-o perspectivă biblică -ceea ce păru
extrem de convingător pentru procuror, în atmosfera puritană a
Americii de atunci...
Pe de altă parte, adăugă Kahn, Asociația era perfect legală, își
publica rezultatele, ținea adunări generale cu regularitate, avea
corespondenți în toată lumea şi nu avea nimic de ascuns...
Toate acestea erau adevărate... Numai că Cayce, sub
paravanul legal al unei asociații de cercetare științifică, practica
medicina de-a dreptul ilegal (în americană: „practicing medicine
without a licence”). Dar cine se plângea de asta? Vindecase deja
mii de oameni şi spunea mereu că dacă o singură lectură a sa ar
dăuna cuiva, s-ar opri imediat.
De data aceasta, era acuzat împreună cu soția sa Gertrude şi
secretara Gladys Davis că ghicește, în americană: „Fortune
telling”. Altfel spus, că este un şarlatan!
Era în 11 noiembrie 1931 , în fata tribunalului din New York.
Iar judecătorul era înmărmurit... Cu patru zile mai devreme, două
femei se prezentaseră la hotelul unde era găzduită familia Cayce.
După spusele lor, femeile erau bolnave şi solicitau o consultație -
pardon, o lectură! Edgar, mereu amabil, nu s-a gândit să le
refuze.
 Ca de obicei, s-a pregătit pentru a da lectura: întins pe patul
camerei de hotel, şi-a descheiat gulerul, şi-a desfăcut cravata, şi-a
descheiat cureaua, s-a descălțat. Apoi, a respirat adânc. Soția sa,
Gertrude, așezată lângă pat, ca de obicei, aștepta momentul când
el avea să închidă ochii - adică ultimele secunde dinaintea
somnului - ca să înceapă sugestia hipnotică. Era un moment
delicat, căci dacă instrucțiunile erau date prea târziu, Cayce
cădea într-un somn adevărat - un somn normal - şi atunci, nu
mai putea răspunde întrebărilor. Gertrude Cayce rostise deci
încetișor sugestia rituală:
DOMNULE CAYCE, AVEŢI ÎN FAŢA DVS. CORPUL ŞI
SPIRITUL SOLICITANT AL DOAMNEI BERTHA GORMAN,
PREZENTĂ ÎN ACEASTA CAMERĂ, VENITĂ SĂ CEARĂ SFATURI
ŞI INSTRUCŢIUNI PENTRU CE ARE DE FĂCUT ÎN PLANURILE
MENTAL, FIZIC ŞI SPIRITUAL; VEŢI DA TOATE INFORMAŢIILE
CARE-I VOR FI UTILE ACESTEI ENTITĂŢI ASTĂZI ŞI VEŢI
RĂSPUNDE LA ÎNTREBĂRILE PE CARE VI LE VA PUNE APOI.
Formula folosită de Gertrude este ciudată, chiar şi în
americană, unde, ca şi în franceză, oamenii sunt numiți
„persoane” şi nu „entități”. Şi mai ciudat încă era răspunsul lui
Cayce:
Da, avem corpul şi spiritul solicitant al D-nei Bertha
Gorman, prezentă în această încăpere...
Uneori spunea doar: da, avem corpul - ceea ce pare şi mai
straniu! Oricum ar fi, în această lectură, clasată astăzi sub
numărul 3871-1, a început ca de obicei să descrie caracterul,
tendințele psihologice ale consultantei, punctele ei slabe. În
privința sănătății, el i-a recomandat băi de abur şi diverse
tratamente naturale. Consultanta, deloc jenată, i-a pus întrebări
de interes personal. După care, atunci când Cayce a terminat,
Gertrude l-a scos din somnul hipnotic:
ŞI ACUM, DOMNULE CAYCE, DUPĂ CE AŢI FĂCUT O
EXCELENTĂ DESCRIERE A DOAMNEI BERTHA GORMAN, VĂ
VEŢI TREZI, COMPLET RELAXAT ŞI DESTINS, ÎN
URMĂTOARELE TREI MINUTE. NU VEŢI RESIMŢI NICI O
INFLUENŢĂ NEFASTĂ DINSPRE BOALA PACIENTULUI SAU A
CONSULTAŢIEI ACORDATE ŞI VEŢI FI, LA TREZIRE, ÎN CEA MAI
BUNA FORMĂ.
Secretara stenografiase totul. Cayce se trezise, după cum i s-
a sugerat. Ca de obicei, întrebase: -Ei, cum a fost lectura asta?
 ...Atunci, pretinsa doamnă Gorman se ridicase spunând: -Vă
arestez pe toți. Vă duc la post. Sunt de la poliție şi colegii mei vă
așteaptă pe hol. Nu mă numesc Bertha Gorman...
Şi cuplul Cayce a fost băgat în închisoare: De acolo, Cayce şi-
a anunțat toți prietenii din New York care au alergat să-l apere. În
închisoare, şi-a acordat o consultație: culcat în celulă, adormit la
sugestia Gertrudei, spusese cu glas tare că „totul se va sfârși cu
bine!”
Ziarele din oraș comentau aprins întâmplarea. Tânărul Hugh
Lynn, fiul lui Cayce, i-a scris: „Este interesant să ai un tată
despre care vorbesc ziarele, mai ales când se află în închisoare!...
„Evident, în neamul Cayce, unde erau oameni onorabili, nu se
întâmplase niciodată așa ceva!
Cu toate acestea, tribunalul era cât se poate de încurcat.
Judecătorul credea că are de-a face cu un fel de biserică de tip
nou şi că, în virtutea libertății religioase acordate fiecărui cetățean
prin Constituție, era mai bine să treacă cu vederea, iată sentința
dată:
„După audierea martorilor acuzării... a acuzaților.., şi a
apărătorilor lor, după examinarea învinuirilor care li s-au adus şi
după ascultarea relatărilor referitoare la acuzat, întrucât domnul
Cayce şi colaboratorii săi nu pretind că se ocupă cu ghicitul;
consider că a-i declara vinovați de încălcarea articolului 899 din
Codul penal, paragraful 3, ar fi o regretabilă încălcare a
libertăților şi uzanțelor recunoscute asociațiilor ecleziastice care,
ca şi aceasta, folosesc persoane diplomate, conform legii... Îi
declar deci nevinovați”.
Astfel, aflăm de la Tribunalul din New York: Cayce nu era
şarlatan!
Ulterior, David Kahn, povestind această întâmplare în
Memoriile sale, şi-a pus întrebarea: Cayce, care a făcut atâtea şi
atâtea profeții foarte juste, care a prezis cele două războaie
mondiale, acest om care a anunțat dinainte tuturor prietenilor
bancheri prăbușirea bursei newyorkeze din 1929, cum de n-a
înțeles că dădea o lectură pentru o polițistă deghizată în bolnavă?
Am reluat „lectura”: îi face morală falsei doamne Gorman, îi
dă sfaturi înțelepte... Dar îi lasă șansa de a renunța la intenția sa
ascunsă. Poate că întâmplarea era necesară şi pentru a-l face pe
Cayce mai cunoscut marelui public? Căci, în final, asta s-a
întâmplat!
 On simplu țăran din Kentucky

Edgar Cayce era deci american din sud - acel sud călduros şi
primitor, atât de diferit de nordul puritan. Familia era de origine
franceză cum o arată numele Cayce- care se pronunță „KAY-SSI”.
Strămoșul francez venise cu mult timp în urmă, probabil în
vremea revocării edictului din Nantes, cu hughenoții.
Astfel, fusese uitată ortografia originală. În Lumea Nouă, se
schimba cu ușurință scrierea numelui. Când conferențiez la Paris
despre Cayce, se găsesc întotdeauna ascultători care să-mi atragă
atenţia că ar trebui să pronunţ „CAISSE”! Da, în pariziană! Dar
dacă numele era din sud, pronunţarea era mult mai apropiată de
KAYSSI... Dacă Dictionnaire des noms de famille en France de
Dauzat nu dă nici un Cayce, dimpotrivă, diversele dicţionare ale
nobilimii franceze vorbesc de o familie Cays, originară din Arles şi
a cărei urmă se pierde în sec. al XVII-lea.
Ultimul vlăstar a emigrat oare spre Lumea Nouă? Oricum ar
fi, este un nume rar şi pentru America şi pentru Franţa.
Părinţii tânărului Edgar n-au remarcat nimic extravagant la
fiul lor care făcea tot atâtea pozne ca alţii! Biografii lui Edgar
povestesc că el stătea mult de vorbă cu zânele şi cu bunicul
decedat. Bunica lui, puţin vrăjitoare, îl înţelegea foarte bine: la
ţară, comunicarea cu morţii făcea parte din tradiţie. De altfel, era
epoca teribilă a modei adunărilor spiritiste (sub influenţa lui Allan
Kardec), când oamenii se adunau să stea de vorbă cu morţii.
Era la ţară: familia lui Cayce locuia la o fermă de lângă
orăşelul Hopskinville. Duceau o viaţă patriarhală şi agricolă:
cultivau tutun, călăreau, pescuiau, vânau. Majoritatea fermelor
din împrejurimi erau exploatate de. verii Cayce. Tatăl lui Edgar
fusese ales judecător de pace în canton, ceea ce-l atrăgea mai
mult decât munca agricolă, căci nu avea stofă de fermier. Aşadar
i-ar fi plăcut să aibă un fiu cu studii strălucite... Vai, nu era
cazul! Pe micul Edgar nu-l interesa şcoala.
Totuşi, învăţase să citească - dar numai ca să buchisească
Biblia. La cei zece ani, tatăl i-a dăruit una şi Edgar a jurat s-o
citească toată în fiecare an. Ceea ce a făcut... Şi iată de ce veţi
găsi textele lui Cayce presărate cu versete biblice!
 Două episoade din copilăria sa au reţinut în mod special
atenţia biografilor, pentru că anunţau viitoarele tendinţe ale
„profetului adormit”. Iată-le:

Ştiinţa vine dormind

Într-o zi când Cayce tatăl se supărase foarte tare pentru că

fiul său era leneşul clasei, s-a hotărât să-l pună să repete lecţia.
Edgar se împotmolea, între altele, la cuvântul „cabin” (cabană).
Imposibil să-i intre în cap... Disperat, după trei ore de încercări
zadarnice, judecătorul de pace şi-a pălmuit fiul - apoi, s-a dus la
bucătărie să bea un pahar ca să-şi revină.
La întoarcere, tânărul Edgar adormise pe fotoliu.
- Trezeşte-te, afurisitule, i-a spus tatăl furios. Du-te la
culcare, îmi pierd timpul cu un prost ca tine...
- Stai, tată, acum ştiu lecţia! Trebuia să dorm puţin. Pune-mi
întrebări, ai să vezi, e adevărat!...
...Şi era adevărat: de data asta, Edgar ştia lecţia pe dinafară,
inclusiv ilustraţiile şi chiar numerele paginilor, fără să uite,
bineînţeles, groaznicul cuvânt cabană. Judecătorul de pace a
reacţionat rău: â crezut că fiul îşi bătuse joc de el. L-a trimis la
culcare cu o altă palmă...
Însă din ziua aceea, Edgar a devenit minunea şcolii:
înţelesese că ajungea să doarmă pe cărţi ca să le ştie pe de rost!

Vindecarea prin somn

Într-o zi, Edgar a avut un accident: jucându-se cu copiii în

curtea şcolii, a fost lovit în plin de o minge. Toată după-amiaza a
avut în clasă un comportament bizar. S-a întors acasă, s-a
culcat... şi a căzut în comă.
Şi iată că, deodată, în somnul său comatos Edgar a început
să vorbească cu o voce puternică şi clară:
Am suferit un şoc din cauza mingii care m-a lovit în spate!
Apoi, i-a ordonat mamei sale: Ca să mă vindec, puneţi-mi pe ceafă
o cataplasmă cu ceapă şi porumb zdrobit. Ştiind că cele două
legume au virtuţi medicinale, mama a executat „reţeta” şi i-a făcut
cataplasma cerută.
A doua zi, Edgar s-a trezit refăcut...
 Mai târziu, mult mai târziu, se va mai vindeca - spre marea
sa surprindere - de pierderea vocii. Nimeni nu ne îngrijește
vreodată mai bine decât noi înşine!...
În 1900, Edgar era reprezentant al papetăriei Morton în
Louisville, dar cum câștiga exact cât să aibă din ce trăi, s-a
hotărât să se ocupe şi de asigurări. În vremea aceea era logodit cu
Gertrude de trei ani... Dar nu reuşise niciodată să pună un ban
deoparte ca să se căsătorească!
Ba mai mult încă, datorită muncilor prost plătite, se
surmena şi oboseala i-a provocat migrenă. A sunat la uşa unui
doctor, într-o zi, ca să-i ceară un calmant, pe care l-a luat în
deplină nevinovăţie... S-a trezit la spital! Tatăl său povestea stând
la căpătâiul fiului că îl adunaseră dintr-o gară din împrejurimi
într-o stare de zăpăceală totală. Edgar a vrut să pună întrebări:
nici un sunet nu-i ieşea din gură. Îşi pierduse vocea! Toţi doctorii
din ţinut s-au perindat pe la el: nu era nimic de făcut! Corpul
medical a hotărât atunci că era incurabil.
Pentru Cayce era o catastrofă: cum să fii reprezentant dacă
n-ai glas să atragi clienţii?
Fotograful local i-a venit în ajutor: dorea să-l ia ca asistent în
laboratorul său. Pentru asta nu trebuia să vorbească.
Într-o zi, a venit la Hopskinville celebrul profesor Hart: a
ţinut o conferinţă despre hipnoză. Pe vremea aceea marele public
era pasionat de această tehnică. În Franţa, l-am avut pe Mesmer,
apoi, în secolul următor, pe Charcot. Se aşteptau minuni de la
hipnoză - fără să se întrevadă pericolele acesteia. Hart i-a propus
lui Edgar să-l îngrijească. Edgar a acceptat şi s-a prezentat la
şedinţă, la un medic din oraș.
Hart l-a aşezat pe Edgar într-un fotoliu şi a luat de pe masa
medicului un obiect metalic strălucitor: PRIVEŞTE BINE ACEST
SCALPEL, îi spune el lui Edgar, ACUM O SĂ ADORMI... DORMI...
DORMI...
La trezire, Edgar a aflat că vorbise în somn... Dar odată
trezit, vocea îi dispăruse din nou. Hart a reluat experienţa de mai
multe ori. Dar fără succes.
Apoi, a venit un anumit Dr. Quackenboss, mare specialist
din New York. Şi de dată aceasta fără succes. Edgar adormea,
într-adevăr, dar undeva rezista sugestiei. Quackenboss s-a întors
la New York şi Cayce la fotografiile sale. Dar era la Hopskinville un
bărbat inteligent, pasionat de medicină şi hipnoză: AI Layne. Nu
era medic, ci ţinea împreună cu soţia un mic magazin de modă. Îi
spune lui Cayce: „Am o idee. Dacă rezişti la sugestia tuturor
acestor profesori, asta se întâmplă pentru că eşti capabil să
adormi singur când vrei, altfel spus, să te autohipnotizezi... Ar
trebui să încercăm din nou”.
Într-adevăr Cayce s-a întins pe canapeaua cea veche şi a
adormit singur. Atunci Layne i-a vorbit încet, rar, sugerând:
PRIVEŞTE ÎN INTERIORUL CORPULUI TĂU. DESCRIE CEEA CE
NU ESTE ÎN REGULĂ LA NIVELUL GÎTULUI... VORBEŞTE CU
VOCEA TA NORMALĂ.
Câteva minute mai târziu, l-a auzit pe Edgar hârâind din gât
probabil ca să alunge orice răguşeală! Şi cu voce tare şi
inteligibilă:
Da, vedem corpul. Constatăm o paralizie parţială a coardelor
vocale, provocate de o tensiune nervoasă prea mare. Ar trebui să
sugerăm corpului amplificarea circulaţiei sângelui din zona
bolnavă, timp de câteva minute.
Layne se supune indicaţiei date de Edgar adormit şi spune:
CIRCULAŢIA SANGUINĂ VIZEAZĂ GÎTUL, EA VA IRIGA ORGANUL
BOLNAV ŞI VA VINDECA ASTFEL BOALA.
Cei prezenţi au putut observa în acel moment o roşeaţă
subită împurpurând gâtul lui Cayce. Aceasta a durat două-trei
minute. Apoi, l-au auzit pe cel adormit spunând:
Boala s-a vindecat. Acum sugeraţi circulaţiei sanguine să
revină în stare normală, apoi corpului să se trezească.
Ceea ce a făcut Al Layne.
Când Edgar a deschis ochii, a deschis şi gura şi şi-a auzit
glasul! În bucuria sa, cânta, urla, striga ca un nebun. Şi apoi
Layne îi spune: „Vorbeai ca un doctor... Ai putea să mă vindeci şi
pe mine?... Aș avea multă nevoie! De ani de zile am dureri de
stomac. Am fost la o mulţime de doctori şi nimic nu s-a
schimbat”.
Cayce a acceptat; în euforia vocii regăsite nu putea să-i
refuze nimic lui Layne. A doua zi au început o nouă şedinţă.
Layne îi pregătise o listă de întrebări. Edgar a refuzat să o
citească: „N-ar servi la nimic, bătrâne, nu înţeleg nimic din aceste
cuvinte tehnice. Nu cunosc absolut nimic din medicină!”
- Lasă, spune Layne. Voi folosi aceeaşi formulă ca ieri.
 Şi a început tranşant, imediat ce Cayce a început să coboare
pleoapele: AI ÎN FAŢĂ CORPUL LUI LAYNE, PREZENT ÎN
ÎNCĂPERE.
(El relua expresia bizară „corpul” folosită de Cayce. cu o zi
înainte). ÎL VEI EXAMINA... VEI SPUNE CAUZA BOLILOR SALE ŞI
VEI SUGERA REMEDIILE:
Folosind prima persoană la plural, ca în ajun, Cayce i-a
răspuns: Da, „noi” avem aici corpul lui Al Layne. Iată ce are, așa
cum putem să-l descriem...
Vocea lui Edgar a enumerat toate simptomele, toate durerile
bolnavului aşezat în faţa lui şi o serie întreagă de remedii.
La trezire, Layne zăpăcit îi spune: „Ai descris exact toate
simptomele mele... de care nu ţi-am vorbit niciodată! Este
fantastic! Alerg să cumpăr medicamentele pe care mi le-ai
recomandat!
- Opreşte-te, așteaptă! Eşti sigur că n-o să, te otrăveşti? Dacă
am vorbit prostii în somn? Nu ştiu ce-am spus! Şi nu cunosc
nimic din farmacie!
-Dar eu cunosc, zise Layne. Nici eu nu sunt medic, dar ştiu
destul ca să identific medicamentele de care mi-ai vorbit. Nu sunt
periculoase şi cele mai multe se pot cumpăra fără reţetă!”
Şi Layne a zburat cu aripile speranţei.
A trecut o săptămână. Cayce se frământa. Simţindu-se cam
vinovat, nu îndrăznea să se ducă la Layne. Acesta a intrat val-
vârtej în laborator: „M-am vindecat! Priveşte ce faţă am! Toată
lumea şi-a dat seama, sunt felicitat, sunt întrebat ce am făcut...
Şi toată lumea vrea să te consulte! O să deschidem un cabinet, o
să primim bolnavii, dumneata şi cu mine!”
Dar dacă Cayce era uşurat să-l vadă pe Layne supraviețuind,
nu avea nici un chef să înceapă din nou! Layne l-a asigurat: „De
ce te temi? Ştiu destul de multe despre medicină ca să-mi dau
seama dacă un medicament este periculos sau nu. Iată ce vom
face: eu voi închiria cele două camere care sunt deasupra
magazinului soţiei mele şi acolo vom putea primi pacienţii. Nu
prescrii decât remedii naturale, neprimejdioase, remedii de
moaşă... dacă vorbeşti de un medicament pe care nu-l pot
procura, îţi voi cere să-l înlocuieşti cu altul pe care-l pot găsi. Ce
zici de asta?”
 Cayce a sfârșit prin a accepta cu o singură condiţie, să nu
vadă niciodată pacientul şi să nu-i ştie numele înainte de a
adormi.

Vindecător fără voie

Bolnavii au venit cu duiumul. Mulţi erau bucuroşi, reveneau

să-i mulţumească lui Layne că i-a vindecat; îşi trimiteau prietenii.
Tatăl lui Cayce asista uneori la şedinţe şi aproba. Mătuşa lui
Gertrude, Carrie Salter, îl încuraja pe Edgar cu toată puterea.
Mult mai târziu, într-o zi, el avea să-i salveze viaţa,
diagnosticându-i o ocluzie intestinală, complicată cu o sarcină
tardivă, pe care nici un medic n-a putut-o descoperi!
Layne programa consultaţiile, pregătea el însuşi remediile
indicate; studiase osteopatia şi putea s-o practice. Dar tot nu avea
o diplomă oficială. Lui Edgar îi era frică, temându-se că va fi
acuzat de practică ilegală a medicinii. Şi dacă provoca o singură
moarte, ar fi fost dus în faţa tribunalului şi acuzat de asasinat...
Totuşi, de fiecare dată când Edgar hotăra să nu mai dea
consultaţii, îşi pierdea vocea. Atunci trebuia să dea din nou o
consultație pentru el însuşi, sugestionat de Al Layne. De fiecare
dată îşi recăpăta vocea... dacă accepta să primească din nou
bolnavi.
Al Layne se perfecţionase mult în arta de a conduce ceea ce
vom numi mai târziu lecturile, adică acele consultaţii date de
Edgar în stare de somn aparent.
Acesta tot nu voia bani. Gertrude, logodnica sa, aștepta ca el
să poată asigura situaţia financiară, ca să se căsătorească (pentru
că așa era obiceiul pe atunci).
El a refuzat mult timp orice remunerare, obligându-i pe ai săi
să trăiască în jenă financiară - considerând că acesta era preţul
cinstei absolute. Totuşi era scris în Biblie: „Lucrătorul îşi merită
salariul”. Or, fiecare lectură reprezenta o muncă. Contrar a ceea
ce s-ar putea crede, el nu „adormea” ca să se odihnească.
Gertrude se neliniştea căci auzise că nu se poate face transă
hipnotică prea des fără să apară oboseală sau leziuni. De fapt,
informatorii misterioşi care se exprimau prin vocea lui Cayce îl
avertizaseră de mai multe ori: nu mai mult de două lecturi pe zi,
altfel îi va fi primejduită sănătatea si chiar viaţa.
 Este tocmai ce s-a întâmplat atunci când Cayce, hărţuit de
mii de solicitanţi şi nevrând să le refuze îngrijirea, ajunsese să dea
şase sau şapte lecturi pe zi...
Pentru moment, nu se ajunsese acolo şi Edgar încă mai
spera să scape de vocaţia sa de vindecător. Venea la Layne cu
reţinere, aproape fără voia lui şi nu visa altceva decât să fie
fotograf.
Dar era antrenat de reuşite. Într-o zi, când o pacientă a
întârziat, crezând că va sosi dintr-o clipă în alta, Layne a început
totuşi şedinţa fără să-i spună lui Edgar că bolnava nu era acolo.
Edgar a dat un diagnostic superb, deşi „corpul”, așa cum spunea
el, se afla încă pe stradă, alergând!
Abia sfârșise el, când ea suna la uşă.
Layne a început să se gândească la această întâmplare. El îşi
spuse că poate Cayce n-avea nevoie de prezenţa fizică a
bolnavului. Fără a îndrăzni să i-o spună, a făcut experienţa. De
exemplu, i-a cerut lui Cayce adormit să-i descrie ce făceau doi
prieteni de-ai lui care erau plecaţi la Paris ca să viziteze Expoziţia
universală. Edgar a descris orarul şi chiar a dat numele locurilor
în franceză. când s-au întors prietenii în America, Layne a putut
verifica prin ei că Cayce spusese adevărul, că descrisese ceas cu
ceas activităţile acestora.
A îndrăznit atunci să-i mărturisească lui Edgar care s-a
înfuriat cumplit. Totuşi, Layne nu putea să facă altfel din cauza
atitudinii lui Cayce: acesta consimţea să dea consultaţii, dar din
vârful buzelor: nu voia să ştie nimic, să cunoască nimic, nici
înainte, nici după. Hotărâse că nu-l interesează! Nu se poate
spune că Layne a avut un colaborator entuziast. Cayce nu
„exersa” decât împotriva voinţei sale şi pentru că familia îi făcea
morală, repetându-i că trebuia să-şi îngrijească aproapele
deoarece avea acest har!
Puţin câte puţin, cei doi asociaţi au luat obiceiul să dea
consultaţii pentru absenţi: funcţiona la fel de bine. Bolnavii erau
uneori foarte departe, în alte oraşe.
Era întrebat bolnavul în ce loc se va găsi în momentul lecturii
şi dacă putea să rămână acolo în timpul acelei ore, rugându-se
sau meditând. Într-o zi, Cayce era plecat la plimbare, în pădure.
L-a auzit pe Layne alergând în urma sa:
- Edgar, am primit o telegramă! O femeie din Chicago
agonizează în spital; soţul său cere o lectură. Este urgent!
 - Ei, bine! spune Cayce; dacă este urgent, o s-o facem
imediat. Şi s-a întins pe jos, în zăpadă (era iarnă)! A adormit
imediat şi a spus că bolnava era pe moarte, că fusese operată cu
câteva zile înainte. Dar că sutura se deschisese după operaţie
provocând o hemoragie internă. Trebuia oprită aceasta cât mai
repede, dacă nu, murea. Layne uitând aproape sugestia rituală ca
să-l trezească pe Edgar, a alergat la birou să telefoneze la spital.
Iar când Cayce l-a ajuns din urmă, i-a spus: „Prea târziu! A
murit... de o hemoragie internă, așa cum ai spus”.

Cazul Dietrich

Fostul director al liceului din Hopskinville, C. H. Dietrich,

avea o fetiţă de cinci ani, debilă mintală. Nu se născuse așa, dar
primele simptome apăruseră în urma unei gripe, spre vârsta de
doi ani. Copilul avea convulsii frecvente şi nici un medic nu
putuse să o îngrijească. Dezvoltarea sa mintală părea întârziată.
Cayce a acceptat să dea o lectură pentru această fetiţă, dar a
refuzat s-o examineze înainte.
Da, spune el odată adormit, este coloana vertebrală.. : A fost
o cădere, corpul a căzut dintr-o căruţă cu câteva zile înainte de
declanşarea gripei. Virusul s-a localizat în măduva spinării din
coloana vertebrală afectată de cădere. Asta a provocat crizele...
Şi el a recomandat manevre osteopate. Layne trebuia să le
facă apoi, pentru că el era cunoscător în materie. După o
încercare, foarte prudent, a cerut o nouă lectură lui Cayce.
Nu, a spus acesta, Layne nu procedase cum trebuia. Să
înceapă din nou, urmând instrucțiunile! Ceea ce a şi făcut.
O a treia lectură de data aceasta spune că tratamentul fusese
corect.
La puţin timp după aceea, părinţii Dietrich, nebuni de
bucurie, au venit să anunţe că fetiţa îşi amintise numele păpuşii.
A doua zi, ea a fost în stare să zică tată şi mamă părinţilor
săi. Apoi, şi-a regăsit treptat cuvintele şi reflexele copiilor de
vârsta sa. Cu trei luni mai târziu, copilul era iarăşi complet
normal.
 Vindecări de acest gen se găsesc cu miile în dosarele de la
Fundaţia Cayce.

CAPITOLUL II - EDGAR CAYCE VINDECĂTOR MEDIUMNIC

Un vindecător mediumnic prodigios

Începând cu anul 1924, Edgar Cayce s-a resemnat să fie ceea

ce era: un vindecător mediumnic... Şi cât de eficace! Renunțând la
fotografie, şi-a consacrat tot timpul clientelei. Soția sa, Gertrude,
familia, prietenii, toată lumea îi spunea că trebuie să accepte
onorarii. Nu era nimic necinstit în aceasta pentru că făcea servicii
imense pacienţilor săi. A sfârșit prin a se hotărî.
Cu toate acestea, în 1917, prietenul său, David Kahn, îşi
pierduse fratele mai tânăr, Leon. Cayce îi dăduse o lectură, dar
nici un medic local nu voise să aplice tratamentul, nici să-i
elibereze o reţetă pentru remediu. Leon Kahn a murit şi Cayce a
fost profund afectat de aceasta.
„Edgar, i-a spus David, atâta timp cât nu vei avea un spital
al tău, cu medici care să-ţi înţeleagă tratamentele, aceasta riscă
să se repete. Trebuie să construim spitalul Cayce.”
-De unde să luăm bani? Ştii bine că în stare trează nu am
nici un simţ bănesc!
-Dar dacă ne vom propune serviciile căutătorilor de petrol?
sugeră David.
Şi iată-i pe cei doi prieteni plecaţi spre Texas! Au plecat
bogaţi în speranţe şi s-au întors cu buzunarele goale, căci mediile
petroliere, fără credinţă sau lege, nu erau făcute pentru aceşti doi
idealişti. Edgar a reuşit perfect să localizeze petrolul, dar alţii au
profitat de el. Astfel, cu câteva luni mai târziu, s-au întors acasă
foarte dezamăgiţi. Edgar era foarte hotărât ca, pe viitor, să-şi
folosească darul numai pentru vindecare. Cât despre spitalul
Cayce, va fi construit în curând, cu ajutorul financiar al unui
tânăr agent de schimb din New York - Morton Blumenthal - la
Virginia Beach, unde Edgar şi familia se vor instala in 1924. Şi
astăzi se află acolo A.R.E. - Asociaţia pentru Cercetare şi
Iluminare, adică Fundaţia Cayce.

Memoria Universului
 Tehnicile de diagnostic ale lui Cayce au apărut, în epoca
aceea, foarte stranii în America. Bolnavii vindecaţi, prietenii,
familia lui Cayce le-au acceptat ca pe nişte miracole. Cu toate
acestea, lecturile însele ofereau întotdeauna explicaţii raţionale.
Astăzi, când parapsihologia a devenit un ansamblu de discipline
ştiinţific studiate, înţelegem mai bine tehnicile lui Cayce.
Mai întâi, de ce acest termen „lecturi” (în engleză readings)
Oare Cayce nu le-ar fi putut numi consultaţii ca toată lumea?
La această întrebare el a răspuns că mergea să-şi caute
informaţiile într-o bibliotecă misterioasă, unde se păstra tot ce a
existat de la începutul lumii. El spunea, de asemenea, că răsfoia o
carte, unde totul era scris, povestea fiecărei vieți, a fiecărei fiinţe
vii, a fiecărui eveniment. Pentru a numi această carte folosea
cuvântul indian Akasha, care exprima acest concept. Sau
expresia occidentalizată „dosare akashice”. A povestit de mai
multe ori ceea ce se petrecea când era adormit.
Ajung într-o clădire mare, în sala Arhivelor, unde o mână îmi
întinde o carte, o deschide la pagina care priveşte cutare entitate
sau cutare eveniment şi nu-mi rămâne decât să citesc ceea ce o
priveşte...
Tradiţia ezoterică occidentală nu ignoră Akasha, care nu este
alta decât Cartea Vieţii de care vorbeşte Apocalipsul. Dacă nu este
încă dovedită ştiinţific, ipoteza că ar exista o colecţie de
înregistrări vibratorii ale evenimentelor care privesc planeta
noastră începe să intereseze lumea ştiinţifică.
Lumina se deplasează în Timp şi Spaţiu şi, pe acest ecran
situat între cele două, fiecare suflet îşi scrie raportul activităţilor
sale în eternitate. Aceste „memorii” sunt scrise datorită conştiinţei
sufletului; nu numai prin cunoaşterea conştientă, nu numai în
materie, ci şi în gând...(lectura 815-2).
Pe Timp şi pe Spaţiu sunt scrise gândurile, faptele şi gesturile
fiecărei entități. Este ceea ce s-a numit uneori Cartea Memoriei lui
Dumnezeu... (lectura 1650-1).
Aceste înregistrări, deci, nu sunt întocmai ca nişte imagini pe
ecran, nici ca nişte cuvinte scrise, ci sunt energii care rămân active
în viaţa unei entități şi care sunt, așa cum ne putem imagina,
indescriptibile în cuvinte. (Lectura 288-27).
Din ce sursă vin şi cum pot fi citite aceste memorii ale
activității trecutului? Şi cum putem ști dacă ne branșăm pe o
veritabilă amintire, pe o amintire adevărată dintr-o perioadă despre
care Istoria n-a păstrat nici o urmă scrisă? Entitatea însăși studiază
memoria Naturii în pietre, coline, arbori, în tot ceea ce se numeşte
genealogia Naturii înseşi.
La fel de adevărată este şi înregistrarea pe care spiritul o
imprimă pe filmul timpului şi spaţiului în activităţile fizice şi
spirituale. (Lectura 487-17).

Ce este un vindecător mediumnic?

Cayce nu a îndrăznit niciodată să se numească vindecător. În

anii 1911 -1912 îşi pusese cu modestie la uşa cabinetului o mică
firmă: „Edgar Cayce - psychic diagnostician „Ceea ce nu este în
mod evident o meserie nici în englezeşte, nici în franţuzeşte.
Este sigur că el stabilea diagnostice! Cât despre adjectivul
englez „psychic”, el ar putea fi tradus în franceză prin
„mediumnique”, pe care noi îl folosim într-un sens mult mai larg
decât anglo-saxonii: cineva care are facultăţi „psi” foarte
dezvoltate încât este clarvăzător, claraudient, senzitiv. Este un
intuitiv care „vede” în timp şi la distantă, în trecut şi în viitor. În
acest sens Cayce a fost într-adevăr un medium, adică în anglo-
americană psychic.
Dar pentru anglo-saxoni cuvântul medium are un sens mult
mai restrâns: el îl descrie pe cel care se branşează pe un spirit
descarnat, care îl controlează şi vorbeşte sau acţionează prin el.
Personalitatea mediumului se şterge complet în faţa personalităţii
descarnate care l-a ocupat: Acest tip de medium este într-adevăr
conform etimologiei latine a cuvântului, un „mijloc” de exprimare
folosit de o entitate. Pe scurt, un „obiect” manipulat de forţe
invizibile atât de bine încât în general mediumul, luat în acest
sens, trebuie „să intre în transă” - stare paranormală nedefinită
încă bine - pentru a lăsa o anumită entitate descarnată să se
exprime prin graiul şi corpul său. Anglo-saxonii numesc această
entitate „the control”, spiritul-control. Neajunsul este că lumea de
dincolo este un amestec vast în care mai răul coexistă cu mai
binele, ca şi aici, jos, în lumea noastră. În fine, când spun
„coexistă” este probabil inexact, căci fiecare entitate rămâne pe
planul vibratoriu care corespunde nivelului său de evoluţie.
Aşadar, o fiinţă omenească poate foarte bine să fie ocupată
de un descarnat rău şi prost: şi aceasta poate să meargă până la
posedare. Ceea ce se manifestă destructiv pentru fiinţa astfel
posedată. Anumiţi oameni dezechilibraţi emoţional întredeschid
uşa acestor entități. Aceste entități - așa cum spune Cayce - trec
prin glandele endocrine care sunt punctele de contact între corpul
fizic şi cel spiritual. Astfel, aceşti oameni, deposedaţi de ei înşişi,
nu mai sunt decât nişte marionete manipulate de entități
frustrate, care folosesc corpul celui viu pentru a-şi satisface
pulsiunile. Fenomenul pare încă de actualitate, așa cum arată
Cayce.
Majoritatea cazurilor de nebunie, de drog sau alcoolism ar
demonstra posesiunea şi iată de ce medicina materialistă
occidentală nu le poate vindeca.
CUM VĂ EXPLICAŢI CĂ SOŢUL MEU NU REUŞEŞTE SĂ SE
STĂPÎNEASCĂ?
Posedare!
CE VREŢI SĂ SPUNEŢI PRIN „POSEDARE”?
Vrem să spunem „posedare”!
VREŢI SA SPUNEŢI CĂ ARE CRIZE DE NEBUNIE SAU
MINTEA RĂTĂCITĂ?
Dacă posesiunea nu este nebunie, atunci ce este?
VREŢI SĂ SPUNEŢI CĂ ESTE VORBA DE UN FENOMEN DE
POSEDARE DE CĂTRE ALTE ENTITĂŢI când SUBIECTUL ESTE
ÎN STARE DE BEŢIE?
El este locuit de aceste entități atunci când este beat. Dacă el
ar consimţi să se abţină de la băutură o perioadă suficient de
lungă şi dacă ar vrea să urmeze un tratament cu curent electric,
corpul lui ar putea fi eliberat de aceste entități străine care îl
locuiesc. (Lectura 1183-3). (Citiţi pe această temă excelenta carte a
lui Jean-Louis Le Moigne Jusqu'à la lie, Ed. Robert Laffont)
Trebuie să spunem, de asemenea, că în contextul anglo-
saxon noţiunea de „purgatoriu” nu era învăţată de bisericile
protestante; dimpotrivă, la noi, în Franţa, a fost îndelung folosită.
De unde noţiunea, în bagajul nostru cultural, de „suflete în
suferinţă”, defuncţi care nu şi-au găsit echilibrul după moarte.
Aceştia, bineînţeles, nu sunt apţi să dea sfaturi celor vii. Spunem
aceasta pentru a explica neîncrederea mult răspândită în Franţa
în materie de mediumnitate, pentru că în ţările catolice se crede
că există în lumea de dincolo indivizi răufăcători.
Dimpotrivă., în ţările anglo-saxone din secolul al 19-lea a
avut loc o fobie a şedinţelor mediumnice unde oricine povestea
orice. Dacă mişcarea „spiritistă” sau „spiritualistă” a adus
deschideri interesante, excesele sale au fost criticate în Anglia şi
în Statele Unite. De unde neîncrederea cercurilor spiritualiste
superioare în privința mediilor care lucrează cu un control.
Cu toate acestea, nu ar trebui să respingem tot în bloc.
Foarte mari medii, ca reverendul Arthur Ford de exemplu, au avut
o activitate remarcabilă cu ajutorul controalelor sau partenerilor
lor descarnaţi. Secretul lor era că aveau de-a face cu personalităţi
pe care ei le cunoşteau bine. Arthur Ford se adresează lui
Fletcher, un prieten din copilărie, dispărut prematur.
În Franţa, în meseria de medium (pe care unii se
încăpăținează să o descrie ca fiind şarlatanie curată... ) nu se
pune problema de a fi jucăria unui spirit-control. Libertatea
mediumului rămâne teoretic neatinsă cu atât mai mult cu cât
foarte adesea acesta rămâne treaz.
Edgar Cayce adormea. Şi întotdeauna mai angoasat că nu
avea nici un control asupra a ceea ce spunea, uneori cu un accent
straniu! Dar întotdeauna a negat existenţa spiritului-control.
Un medium foarte renumit, englezoaica Eileen Garrett, l-a
întâlnit la New York şi i-a propus să schimbe consultaţii între
confraţi.
Ea pretindea că are drept control o entitate persană numită
Uvani. când a căzut într-un somn de transă profundă. ea a fost
întrebată:
PUTERILE MEDIUMNICE ALE LUI EDGAR CAYCE ÎI VIN DIN
ÎNCARNĂRI TRECUTE?
În cazul său, nu. El foloseşte resursele propriului spirit pentru
a vedea, a auzi şi a înţelege. Dar o poate face pentru că a dobândit
în vieţile anterioare înţelegerea multor lucruri...(Lectura 507-1).
Dar Uvani, în aceeaşi consultație prin Eileen Garrett, l-a
sfătuit pe Cayce să procedeze altfel şi să se lase ajutat de spirite.
Cayce nu a urmat sfatul şi în lectura pe care şi-a dat-o lui
însuşi asupra acestui punct, căci se îndoia întotdeauna de
puterile lui, a fost auzit spunând: Oare Uvani pretinde că ştie mai
mult decât învăţătorul care l-a creat? (Lectura 254-71).
„Învățătorul” era termenul folosit de Cayce pentru a vorbi de
Christos. Această lectură sugerează că lecturile celelalte, cel puțin
în parte, au fost dictate de însuşi Christos. Este ceea ce cred
acum cei de la A.R.E., la Virginia Beach. Termenul „Christos” nu
este deloc luat în sensul strict de Iisus istoric. Ar fi vorba mai
mult de „spiritul etern al lui Christos”, Christ consciousness, a
doua persoană a Trinităţii prezentă în toate epocile.
Este mai bine, spune proverbul, să te adresezi bunului
Dumnezeu decât sfinţilor săi... Şi dacă lecturile au fost inspirate
de Christul Cosmic, cu siguranţă că-şi sporesc universalitatea!
De altfel, ceea ce ne frapează în filozofia cayciană este
această absenţă a sectarismului. Este o viziune mult mai
universală decât cele ale majorităţii bisericilor actuale.
Totuşi, informaţiile date de alte spirite (îngeri? oameni
descarnaţi?) nu sunt excluse.
AVEŢI ÎN FATA DUMNEAVOASTRĂ CORPUL ŞI SPIRITUL
SOLICITANT AL LUI EDGAR CAYCE. VREŢI SĂ NE SPUNEŢI CUM
ARE LOC ACTIVITATEA SA MEDIUMNICĂ ÎN CORP?
Avem corpul aici (mereu aceste formule bizare...). L-am avut şi
înainte (este vorba într-adevăr de o serie de lecturi pe care Edgar
le-a cerut pentru el însuşi).
În această stare, inteligenţa conştientă este supusă
inconştientului sau spiritului sufletului. Informaţiile date de acest
corp fizic sunt obţinute prin puterea spiritului asupra spiritului
(mind over mind) - adică puterile spiritului asupra materiei fizice,
datorită sugestiei (hipnotice) care este dată părţii active a
subconștientului. Acesta îşi ia informaţiile din ceea ce a acumulat
altădată sau din ceea ce-i dau alte spirite, trecute Dincolo, care îşi
lasă impresiile fiind aduse în contact prin forţa sugestiei.
Căci ceea ce ştie inconştientul sau sufletul cuiva este cunoscut
şi altora, fie că ei sunt conştienţi sau nu de aceasta. Estomparea
spiritului conştient, lăsând să acţioneze subconştientul în maniera
descrisă mai sus, permite acestui corp să obţină informaţiile când
se află în stare inconştientă. (Lectura 294, 19 martie 1919).
Aţi înțeles? Stilul foarte special nu aparţine traducătoarei,
este pur şi simplu al lui Cayce...

Principiile medicinii holistice cayciene

Pentru Cayce, baza tuturor este: Mind is the builder (Mintea

este constructorul). Altfel spus, spiritul vostru construieşte fiecare
celulă a corpului vostru.
Prin urmare, nu există nici măcar o singură boală pe care să
no fi construit mai întâi voi înşivă în mentalul vostru (în această
viaţă sau întruna din vieţile precedente, așa cum vom vedea în
capitolul următor).
Pentru că noi am avut puterea să ne creăm în noi boala,
avem şi puterea să o distrugem în acelaşi mod: mai întâi, în
mentalul nostru, care se repercutează inevitabil asupra fizicului
nostru. De unde importanţa de a vizualiza organele în plină forţă
şi sănătate şi de a ne orienta spre gândirea pozitivă în privința
corpului nostru. Este esenţial să credem în puterea spiritului
omenesc!

Vindecarea este întotdeauna posibilă

Această viziune optimistă aparţine noilor terapii numite

„holistice”. De la Balint şi alţii ştim că orice problemă mentală sau
afectivă se somatizează la nivelul organelor fizice. Ar trebui, deci,
mai întâi să ne rezolvăm problemele la nivelul minţii şi sufletului,
apoi vindecarea se face singură!
Medicina reparatorie care este acum predată în universităţile
occidentale îngrijește un organ local şi reuşeşte uneori să-l
vindece. Dar, cum ea ignoră problema afectivă şi mentală care a
făcut să apară acea boală, o vedem reapărând sub o altă formă,
într-o altă boală... Medicina holistică pentru care Cayce este unul
din părinţii spirituali, dimpotrivă, consideră Omul ca pe un
ÎNTREG indisolubil: corp fizic, corp mental, corp spiritual,
acționând continuu unul asupra celuilalt-trebuie, deci, să le
îngrijim pe toate trei deodată!
Fiecare suflet, adică individ sau entitate, va constata din
faptele însele că există:
- corpul fizic, cu toate atributele sale care permit funcţionarea
persoanei în cele trei dimensiuni ale planului terestru;
- că există, de asemenea, corpul mental care este această
energie directoare aplicată fizicului, emoţiilor şi manifestărilor
mentale şi spirituale ale persoanei [...];
- şi că există, de asemenea, corpul spiritual, adică sufletul [...],
această conştiinţă de a exista care este eternă şi în care entitatea
individuală învaţă puţin câte puţin să-şi cunoască relaţiile cu fiinţa
mentală şi cu fiinţa fizică.
Toate aceste corpuri nu fac decât UNU într-o entitate.
 Ele corespund exact trupului, spiritului şi sufletului şi nu fac
decât UNA, așa cum Dumnezeu, Fiul şi Spiritul Sfânt nu sunt decât
UNA (Lectura 2475-1).
Şcolarilor încă li se mai spune că omul este alcătuit din
suflet şi corp: ar fi timpul să corectăm această versiune
simplificată, care nu corespunde realităţii (nici tradiţiei greco-
latine).
Atât de rar se consideră că spiritualitatea, activitatea mentală
şi corpul fizic sunt UNA - deşi ele se pot separa şi funcţiona una
fără cealaltă şi chiar una în detrimentul celeilalte. Faceţi-le să
coopereze, reuniţi-le în programul lor şi astfel veţi avea o energie
mai mare în activităţile voastre.(Lectura 307-10).
Consultaţia dată de Cayce este, în general, un frumos model
de medicină holistică: el începe prin a da o analiză astrologică
globală a clientului său, în relaţie cu diversele vieţi anterioare ale
acestuia. Apoi, o analiză spirituală, mentală, emoţională; şi în
fine, o analiză a corpului fizic. Şi el arată cum acest corp fizic este
afectat în sănătatea şi emoţiile sale de corpul mental şi de corpul
spiritual.
Cayce nu separă niciodată acest TOT, acest WHOLE, care
este entitatea. Orice lectură are drept scop să ajute această
entitate să-şi coordoneze cele trei corpuri, sincronizându-le, astfel
încât să fie doar UNA.
În ultimă instanţă, orice boală, spune Cayce, vine din păcat.
Este un termen prea clerical, de care s-a abuzat, într-adevăr. Dar
Cayce foloseşte cuvintele epocii sale. Şi ce înseamnă păcatul? Este
- spune el încălcarea unei legi cosmice, a Legii. Orice Lege
cosmică încălcată se va traduce imediat în corpul nostru fizic care
este un ecou al Cosmosului. Cum spune Tabla de smarald: „Tot
ce există Jos este aidoma cu tot ce este Sus şi reciproc ... „ Iată
câteva extrase din lecturile pe această temă:
Orice boală este păcat - nu neapărat momentan în maniera în
care omul socoteşte timpul - ci ca un fragment al unei experienţe
globale (ținând de mai multe vieți precedente).
Suntem în mod fizic ceea ce am digerat în corpul nostru fizic,
suntem mental ceea ce gândim [...]. Şi suntem spiritual ceea ce am
digerat în fiinţa noastră mentală. (Lectura 2970-1).
Orice boală vine din păcat. Astfel se întâmplă, fie că vă place
sau nu. Boala este păcat (fie că acest păcat a fost comis pe plan
fizic, mental, spiritual), este rezultatul erorilor manifestate pe
Pământ. [...] Căci păcatul nu este decât întoarcerea împotriva
Adevărului şi a luminii şi astfel afectează corpul fizic. Căci corpul
este Templul lui Dumnezeu Viu. (Lectura 3174-1). încălcarea Legii
aduce necazul, tristeţea, boala pe Pământ. (Lectura 28124).
Cu toate acestea, nu trebuie- să ne grăbim în a judeca, căci
există fiinţe de excepţie care în actuala lor reîncarnare, acceptă să
ducă bolile altora în propriul lor corp fizic pentru a-i ajuta să se
elibereze spiritual cum este cazul acelei stigmatizate Marthe
Robin, pe care mulţi dintre cititorii mei au cunoscut-o.
Nu se poate atinge perfecţiunea cerută de Christos (fiţi
perfecţi așa cum Tatăl meu este perfect) dacă nu ne asumăm
corpul, căci: Există tot atât din Dumnezeu în corpul fizic pe cât
există în cel mental şi spiritual. Şi aceste trei corpuri ar trebui să fie
UNU! (Lectura 6921).
Pentru Cayce, starea de perfecţiune pe care trebuie să o
atingem se defineşte prin unitatea absolută, corespondenţa
perfectă a celor trei corpuri, în fine armonizate şi sincronizate.
Este ceea ce el numeşte Oneness, ceea ce am putea traduce prin
integrarea armonioasă a corpurilor noastre într-un singur TOT,
impecabil coordonate...
Atunci vom fi zei! Dar, pentru aceasta, Cunoaşterea este
indispensabilă. Căci ignoranţa, spune budismul, este izvorul
nefericirilor noastre! Iată de ce voi avea deseori, în această carte,
ocazia să revin asupra acestei noţiuni prost cunoscute, Unitatea
Omului în el însuşi, Unitatea Omului cu Cosmosul şi cu
Pământul şi Unitatea Omului cu Dumnezeu -care este UNUL.
Toate acestea înseamnă „Legea lui Unul” şi este toată filosofia lui
Cayce!
Dacă am vrea să rezumăm gândirea cayciană, am putea
spune că:
- toate bolile noastre au drept origine o atitudine mentală
improprie, un Sine care s-a dezacordat faţă de legile cosmice.
Pentru că spiritul nostru este acela care construieşte tot; rădăcina
tuturor relelor noastre fizice, afective, psihologice se află deci într-
o atitudine improprie spiritului nostru.
- rearmonizându-ne spiritul cu aceste legi cosmice, corpul
nostru se rearmonizează şi el. Aceste legi cosmice sunt legile
divine care fac să meargă atât de bine stelele, dar şi glandele şi
muşchii corpului nostru. Dar toate aceste energii care sunt în noi
sunt, de asemenea, în puterea noastră.
 Vindecarea este deci întotdeauna posibilă - dacă o dorim din
toate puterile noastre.
Căci originea tuturor bolilor este „în cap”.
Nimeni nu-şi poate urî vecinul fără să sufere de stomac sau
ficat! (Lectura 4021-1).
Nimeni nu poate fi gelos şi nervos fără să aibă tulburări
digestive sau cardiace. (4021).
Dar ura şi gelozia sunt fiicele fricii:
Din frică izvorăsc aproape toate relele omenirii: frica de sine,
frica de ceea ce gândesc alţii despre noi, frica de imaginea pe care
ceilalţi şi-au făcut-o despre noi etc. A depăşi frica înseamnă a ne
umple fiinţa mentală şi spirituală cu ceea ce alungă frica, adică
iubirea manifestată în lume prin Acela care s-a dăruit
răscumpărării noastre. Iubirea, credinţa, înţelegerea acestor legi
alungă frica. (Lectura 1439-31).
Un avertisment pentru orice fiinţă omenească: mânia este o
otravă pentru tot organismul. (Lectura 2-14).
Păstrează o atitudine constructivă. Nu te lăsa dominat de
resentiment, că acesta în mod foarte firesc produce în organism
acele secreţii care împiedică buna funcţionare a diverselor sisteme
(circulator, digestiv, respirator etc.). Şi este cazul mai ales al
tulburărilor provocate de gândurile negre, care dereglează
pancreasul şi unele funcţiuni hepatice. (Lectura 470-19).
Dacă vrem să ne vindecăm trebuie să jucăm jocul până la
capăt şi să consimţim să plătim preţul:
Este inutil să îngrijim un corp bolnav când spiritul, obiectivele.
idealurile entităţii nu se raportează la El, care este pacea, viaţa,
speranţa, înţelegerea... (Lectura 3078-1).
Când Cayce vorbeşte de El, cu majusculă, cum vom avea
adeseori ocazia să vedem, este vorba de Christul cosmic - nu doar
de Iisus al creştinilor - ci entitatea Christ, prezentă în toate
epocile, spune Cayce, care a inspirat toate marile religii ale lumii
şi care supraveghează destinul planetei Pământ. După Cayce,
această entitate este pentru om modelul de urmat prin aplicarea
legilor cosmice în planul terestru. (Vom reveni la aceasta mai
târziu).
Neaplicarea Adevărului în spiritul tău, la Eul tău poate - şi este
chiar ceea ce se întâmplă în viaţa ta - provoca o insuficienţă în
eliminarea deşeurilor din organism. (Lectura 3070-1).
 Eliminarea otrăvurilor pentru a învinge boala şi
bătrânețea

Există un cuvânt care revine fără încetare în lecturile sale:

cleansing, care înseamnă „curăţare”, „purificare”.
Aşa cum tocmai am văzut în lectura de mai sus, gândurile
rele, actele distructive creează otrăvuri în mental, care se
somatizează apoi în corpul fizic, provocând bolile. Toată munca
noastră va consta deci în eliminarea otrăvurilor pentru fiecare din
cele trei corpuri ale noastre (fizic, mental şi spiritual). Emoţiile,
spune Cayce, ţin de corpul spiritual, dar şi de corpul fizic. Este
absolut necesar să ne purificăm pentru a nu mai secreta aceste
otrăvuri care dezechilibrează organismul.
Iată, de exemplu, cazul unui consultant care suferea de
inimă. Cayce arată cauza suferinţei: refuzul său de a-şi dărui
tandreţea şi compasiunea, altfel spus... duritatea inimii sale.
Căci Legea Domnului este perfectă şi schimbă Omul [...]. Dar
ea nu schimbă întotdeauna un om fără inimă, o persoană având
ancorate în ea obiceiuri afective care şi-au lăsat marca asupra unor
părţi ale corpului, asupra unor organe care sunt acţionate de suflet
şi spirit. Şi de ce părţi ale corpului este vorba aici? De energiile
nervoase şi sanguine. Altfel spus, de inimă care este motorul
corpului. (Lectura 3559-1).
Şi cum se produce această intoxicaţie permanentă a corpului
prin gândurile noastre rele? Prin influenţa spiritului asupra
structurii atomice a celulelor corpului:
Fiecare atom este un univers, un element în sine. El acţionează
în sensul coordonării energiilor - sau creează energii de ruptură prin
toxinele pe care le produce. Acestea trebuie să fie eliminate din
organism prin diversele sisteme (respirator, circulator, digestiv...).
(Lectura 759-9).
Această eliminare, această curăţenie generală trebuie făcută
în cele trei corpuri: - spiritual respectând legile cosmice arătate de
entitatea Christ (în fiecare din religiile pe care le-a inspirat):
Căci dacă tu recunoşti în tine însuţi ce este Adevărul, adică
ceea ce a fost revelat de Conştiinţa Hristică, îţi vei schimba
atitudinile mentale faţă de tine însuţi, faţă de ceilalţi, faţă de lumea
care te înconjoară. Abia atunci vei vedea schimbările care se vor
produce în corpul tău fizic, în organismul tău, căci şi ţie ţi-a spus EI
demult: „Du-te şi spală-te şi fă-te curat peste tot!” (Lectura 3078-1).
 Nimeni nu scapă acestei nevoi de purificare:
Toţi trebuie să treacă prin legea purificării care este
indispensabilă dacă vrem să facem loc influenţei Conştiinţei
Christice în acelaşi mod în care EI însuşi s-a supus acestei
purificări. (Lectura 281-5).
- Trebuie, de asemeni, să veghem la purificarea corpului
mental, eliminând gândurile negre, deci distrugătoare. Menținând
gândirea pozitivă, Cayce recomandă să vizualizăm propria noastră
vindecare:
Dacă persoana vrea să se ajute ea însăşi, ajutând la
tratamentele prescrise, se va strădui să se vizualizeze vindecată şi
ajutată de tratamentele respective. Trebuie să ştii la ce serveşte
fiecare prescripţie medicală şi să vizualizezi cum acţionează în
interiorul tău. Menţine-ţi spiritul la această înălţime de vizualizare
care încurajează şi susţine energiile aflate în acţiune continuă în
corpul tău, energii care sunt ca un val continuu, înţelegi? (Lectura
326-1 ).
- În sfârșit, asupra corpului fizic propriu-zis, dezintoxicarea
se face prin remedii şi igienă de viaţă, care vor fi descrise
amănunţit în capitolul care urmează (terapiile blânde cayciene).
Dacă vom reuşi să menţinem această dezintoxicare la un
nivel satisfăcător, vom putea trăi cât dorim:
Aminteşte-ţi că trupul se reînnoieşte el însuşi progresiv şi
constant. Nu crede că boala care a existat în tine este definitivă, ea
poate să fie alungată din organismul tău. (Lectura 1548-3).
DOMNULE CAYCE, SE POATE MENŢINE TINEREŢEA?
Da, este posibil să rămâi mereu tânăr, cu condiţia să plăteşti
preţul necesar! (Lectura 900-465).
Faptul că anumite persoane au ignorat îmbătrânirea este
demonstrat istoric: cazul contelui de Saint-Germain, de exemplu,
în secolul XVIII şi secolul XIX.
Sau cazul „Iniţiatului”, relatat de Cyril Scott, la începutul
secolului nostru. Cazurile de non-îmbătrânire sunt la fel de
numeroase în analele tibetane. Cayce spune că se poate şi explică
şi cum. El spune că mai ales asimilarea alimentelor creează
deşeuri. când aceste deşeuri nu sunt eliminate, ne supraîncărcăm
cu toxine. şi această supraîncărcare, această intoxicare
permanentă produce îmbătrânirea.
DOMNULE CAYCE, ESTE POSIBIL SĂ REÎNTINERIM ÎN
ACEASTĂ VIAŢĂ?
 Da, este posibil. Căci, aşa cum corpul este o structură
compusă din atomi care sunt unităţi de energie, mişcările acestor
energii atomice reproduc în schema lor structura Universului. Şi
cum aceste energii structurale ale fiecărui atom din corp sunt
programate ca să fie conectate şi unite cu energiile spirituale (ale
Universului), ele lucrează neîncetat la resuscitarea, la reconstituirea
bilanţului energetic. Şi cum sufletul (care este de natură spirituală),
nu poate să moară, căci este divin, trupul poate fi resuscitat,
reîntinerit Şi în final - aceasta este devenirea sa - va putea
transcende Pământul şi ceea ce ţine de materia terestră. (Lectura
262-85).
Căci corpul fizic este capabil, la început, încă de la crearea sa,
să se reînnoiască el însuşi. Astfel, fiecare organ, fiecare parte a
organismului secretă, conform vieţii sale fizice, mentale şi
spirituale, tot ceea ce este necesar creşterii sale în condiţii optime.
(Lectura 3337-1). Prelungirea duratei de viaţă nu este absolut
imposibilă:
Ar trebui să spunem fiecăruia că dacă ar veghea la menţinerea
unui echilibru între asimilare şi eliminare - echilibrul cel mai
apropiat de normal -, ei bine, viaţa sa ar putea să se prelungească
nedefinit, atât timp cât el ar dori! Căci organismul este construit din
ceea ce asimilează şi el este capabil să se resuscite atâta timp cât
nu este împiedicat de o insuficienţă a eliminărilor. (Lectura 311-4).

Importanţa capitală a glandelor endocrine

Ele sunt, spune Cayce, punctul de contact între cele trei

corpuri, focul unde se încarnează spiritul şi sufletul şi prin care
acestea acţionează asupra corpului fizic. Dacă vrem să vindecăm,
orice vindecare trece prin sistemul glandelor.
DOMNULE CAYCE, ÎNVĂŢAŢI-NE DESPRE GLANDELE
ENDOCRINE ŞI FUNCŢIONAREA Lor ÎN CORPUL OMENESC,
RELAŢIA LOR CU CORPUL FIZIC ŞI CU ENERGIILE MENTALE ŞI
SPIRITUALE.
O învăţătură, ca să fie utilă, ar necesita cincisprezece sau
douăzeci de serii de lecturi! Căci sistemul glandelor este sursa
tuturor activităţilor omeneşti, a tuturor dispoziţiilor, a tuturor stărilor
sufleteşti; a tuturor temperamentelor şi a diversităţii firilor şi
raselor.
 Nu se cunoaşte încă decât foarte puţin despre activităţile
acestor glande (scris în 1937). Căci suntem pe cale de a le
descoperi sau, mai degrabă, de a le redescoperi. Şi sunt încă multe
alte informaţii de aflat în această privinţă [...].
Căci frica, mânia, bucuria, toate aceste energii afective sunt
legate de o activitate din glandele endocrine producând acolo
secreţii (hormonale) care se vor răspândi în tot organismul. Aceste
funcţiuni ale sistemului glandular au fost studiate fragmentar. Abia
recent au atras atenţia specialiştilor, care le-au luat în considerare
pentru că ele joacă un rol în toate activităţile corpului, indiferent
care ar fi aceste activităţi. Şi care sunt funcţiunile acestor glande
endocrine? [...] Ochiul, nasul, creierul însuşi, traheea, bronhiile,
plămânul, inima, ficatul, splina, pancreasul nu-şi pot îndeplini rolul
decât datorită sistemului care le permite să se reînnoiască, adică
ansamblul funcţiilor glandelor [...].
De aici decurge faptul că acest sistem endocrin este influenţat
de activităţile sufletului. lată, acesta este darul Creatorului către
Om. Putem vedea uşor cum glandele endocrine sunt asociate
reînnoirii celule lor, degenerescenţei sau reîntineririi. Şi iată,
aceasta se face nu numai prin energiile fizice, dar şi prin energiile
corpului mental şi ale corpului spiritual. Căci energiile glandulare
sunt, am putea spune, originea locuirii sufletului în interiorul unui
corp. (Lectura 281-38).
Deci, prin aceste mini-centrale de energie corpul nostru
mental şi corpul nostru spiritual pot acţiona asupra corpului
nostru fizic. Plecând de la aceste glande, se creează boala sau
vindecarea!
Amintiţi-vă că atitudinile mentale nu sunt străine de existenţa
unei unghii la picior care creşte drept sau de ochii care privesc
drept sau facultatea de a ne păstra vocea nealterată de emoţii. Căci
toate aceste manifestări fizice se corelează cu funcţionarea
glandelor endocrine (care acţionează asupra sistemului senzorial
(lectura 3376-1)
Altfel spus, aceste glande orchestrează toate activităţile
corpului fizic, forma sa, manifestările sale, percepţia etc. când
Cayce vorbeşte de „centrii glandulari majori”, desemnează astfel
principalele glande endocrine (adică cele care secretă hormoni):
pineală, pituitară, timus, tiroidă, suprarenale, celulele Lyden sau
Leydig (puţin cunoscute, dar importante), gonadele masculine şi
feminine. Există şi alte glande în organism, dar acestea corespund
cu ceea ce tradiţia indiană numeşte „chakras”. Toate energiile
mentale şi spirituale trec prin aceste chakras, care sunt aşadar
cheile fiinţei umane.
Fiecare din aceste glande corespunde nu numai unei funcţii
precise, dar şi unei vibraţii colorate şi sonore, unui element al
Pământului, unui semn astrologic şi influenţei unei planete.
Pituitara este, spune Cayce, cea mai înaltă glandă a corpului
care este legată de lumină şi se dezvoltă în tăcere. Glanda pineală
este punctul de plecare pentru construirea embrionului în
pântecul mamei. Tiroida intră în acţiune când trebuie să luăm o
decizie şi să acţionăm. Timusul corespunde inimii. Suprarenalele
sunt centrul nostru emoţional şi acţionează asupra plexului solar.
Celulele lui Leydig (Lyden) sunt centrul echilibrului masculin-
feminin şi, în fine, gonadele sunt motorul corpului fizic.
DOMNULE CAYCE, ESTE ADEVĂRAT CĂ MÎNIA PROVOACĂ
SECRETAREA DE OTRĂVURI DE CĂTRE GLANDE? CĂ BUCURIA
AR AVEA EFECT OPUS? CĂ ÎN AMBELE CAZURI AR FI
IMPLICATE SUPRARENALELE? CĂ ELE DECLANŞEAZĂ REACŢII
ÎN PLEXUL SOLAR, REACŢII CARE SE PROPAGĂ ÎN TOT
CORPUL?
Da, într-adevăr, suprarenalele sunt în principal implicate - dar
toate celelalte glande sunt implicate în acest proces. De exemplu, o
doică va constata că mânia afectează glandele mamare şi că
sugarului îi vor fi perturbate glandele digestive. Ficatul, rinichii şi
toate celelalte glande (endocrine sau nu) sunt afectate. Cu toate
acestea, este adevărat că reacţia se produce în suprarenale.
(Lectura 281-54).
PLANETELE DIN TEMA NOASTRĂ ASTROLOGICĂ AU O
LEGĂTURĂ ŞI O INFLUENŢĂ ASUPRA GLANDELOR, ÎN MODUL
URMĂTOR: PITUITARA AR FI LEGATĂ DE JUPITER, TIROIDA DE
URANUS, TIMUSUL DE VENUS, PLEXUL SOLAR DE MARTE,
CELULELE LYDEN DE NEPTUN, GONADELE DE SATURN, AŞA
ESTE?
Da, aşa este. Dar aceste legături între planete şi glande
variază la fiecare persoană în funcţie de experienţele sale de viaţă.
Este vorba de energii variabile în natura Omului însuşi, căci el este
legat de toate energiile care există şi reacţionează la ele. Dar
amintiţi-vă că nu planetele îl guvernează pe Om, ci mai degrabă
Omul ca Om al lui Dumnezeu a guvernat planetele! Căci el este o
parte din acest univers planetar. Astfel, aşa cum am spus, această
corespondenţă între planete şi glandele endocrine este doar
relativă. Ea este relativ exactă. Şi aici, asupra acestor glande se
aplică concret aceste forţe planetare în viaţa indivizilor. Aşa trebuie
privite glandele şi nu ca un soi de înveliş al fiecărui individ. (Lectura
281-29).
În această serie de lecturi (281), Cayce dă o explicaţie
surprinzătoare a Cărţii Apocalipsului, care ar fi, spune el, o
descriere simbolică a corpului omenesc (şi mai ales a funcţionării
glandelor endocrine din organism).
În 1930, Cayce a dat o lectură pentru o tânără care suferea
de tulburări nervoase. În cursul acestei lecturi, Cayce a făcut
următoarea remarcă:
Ar fi bine ca medicul care tratează această bolnavă să
citească Apocalipsul şi să-l studieze în legătură cu acest caz.
(lectura 2501-6).
De aici activitatea grupului de studii constituit la Norfolk de
Cayce pentru a studia această chestiune de interpretare medicală
a Apocalipsului. Rezultatele activităţii acestui grup au fost
publicate şi aruncă o lumină uimitoare asupra activităţii
faimoaselor glande endocrine (din aceste lecturi am citat mai sus).
Cayce consideră deci că boala ajunge în corp prin otrăvurile
secretate în centrii glandulari de către atitudinile negative. Invers,
am putea provoca vindecarea - orice vindecare - acționând într-un
sens pozitiv asupra acestor centri glandulari. Trebuie să acţionăm
asupra lor, să-i reanimăm, să le repunem energiile în mişcare, să-
i trezim.
Cayce ne recomandă pentru aceasta un mijloc fundamental:
meditaţia - după modelul a ceea ce se face în Tibet, de exemplu.
El explică corespondenţa dintre fiecare verset din „Tatăl Nostru” şi
aceşti centri glandulari. Şi că recitarea meditativă a acestei
rugăciuni poate avea un efect dinamizator asupra glandelor
bolnave. („Tatăl Nostru” este de altfel mult mai vechi decât
iudaismul, pentru că îl regăsim în rugăciunile lui Akhenaton la
Tell-El-Amarna).
DOMNULE CAYCE, „TATĂL NOSTRU” PROVOACĂ
„DESCHIDEREA” ACESTOR CENTRI GLANDULARI?
Da, este precum vi s-a spus. Nu este singura cale posibilă, dar
este o cale care va răspunde dorinţei acelora care îşi caută un
mijloc, un drum, pentru a înţelege cum acţionează Forţa Creatoare a
lui Dumnezeu (asupra corpului). (Lectura 281-29).
 ATUNCI, PITUITARA CORESPUNDE CUVÂNTULUI
„CERURI”?
Corect. Căci în toate activităţile sale, ea joacă un rol de
declanşator.
PINEALA CORESPUNDE CUVÂNTULUI „NUME”?
Da. Relativ.
TIROIDA, CUVÂNTULUI „VOIE”?
Corect.
TIMUSUL, CUVÂNTULUI „RĂU”?
Corect.
PLEXUL SOLAR, CUVÂNTULUI „GREŞELI” (Ne amintim că
plexul solar este legat de suprarenale, centrul emoţiilor)?
Da.
IAR CELULELE LUI LYDEN, CUVÂNTULUI „ISPITĂ”?
Corect.
ŞI GONADELE, CUVÂNTULUI „PÂINE”?
Întocmai. (Lectura 281-29).
ATUNCI, CUM SĂ FOLOSIM PRACTIC „TATĂL NOSTRU”
ŢINÎND CONT DE ACEASTĂ CONEXIUNE DE CARE NE VORBIŢI
CU GLANDELE ENDOCRINE?
Încercând să resimţiţi valul de semnificaţii ale fiecărui verset
curgând prin corpul vostru fizic. Căci se produce în corpul fizic un
răspuns la reprezentările corpului mental: se construieşte o reacţie
fizică. (Aceeaşi lectură).
Ajungem la o altă posibilitate de vindecare: vindecarea prin
meditaţie şi rugăciune, vindecare practicată în diverse forme
acum în Statele Unite, Canada şi Elveţia. Şi în această privinţă,
Cayce a fost un precursor.
Să mai remarcăm că acest mod de a recita „Tatăl Nostru”
ţinea de tradiţia catarilor care acordau acestor versete (pe care noi
le recităm fără să ne gândim la ele) o putere de vindecare extrem
de puternică.
Este o analiză excelentă a versetelor rugăciunii „Tatăl Nostru”
făcută de Jean Carmignac în cartea sa, Ascultând Tatăl Nostru
(Office general du Livre, Paris.).
CORESPONDENŢA DINTRE VERSETELE RUGĂCIUNII
„TATĂL NOSTRU” ŞI PRINCIPALELE GLANDE ENDOCRINE
ARĂTATĂ DE CAYCE

Tatăl nostru, Care eşti în deschide pituitara (glanda

 ceruri, suverană a corpului)
sfinţească-se numele Tău, deschide glanda pineală
vie împărăţia Ta, deschide tiroida
facă-se voia Ta, (...) şi pe deschide timusul
pământ
precum în cer. deschide tiroida
Pâinea noastră cea spre deschide gonadele (glande
fiinţă dă-ne-o astăzi. sexuale masculine şi
feminine)
Şi ne iartă nouă greșelile deschide suprarenalele
noastre, precum şi noi
iertăm greșiților noștri.
Şi nu ne duce pe noi în deschide celulele lui Lyden (sau
ispită, Leydig, care nu sunt
chiar o glandă, ci un
ansamblu de celule
secretoare de hormoni
localizate sub ombilic
şi deasupra gonadelor
ci ne izbăveşte de cel rău deschide timusul
căci a Ta este împărăţia, deschide tiroida
şi puterea, deschide glanda pineală
şi mărirea deschide pituitara
Amin.

Vindecarea „psi”

S-a vorbit mult de vindecătorii filipinezi şi de metodele lor

„psi”, adică vindecări obţinute de ei fără a apela la chirurgia
modernă, nici la chimioterapia modernă, nici măcar la asepsie. (A
se vedea La Medecine du corps energetique, Medecin des trois
corps şi Nos trois corps et les trois mondes de Dr. Janine
FONTAINE (care a fost eleva faimosului vindecător filipinez Tony
Agapaoal, Editions Robert Laffont) Acolo, mijloacele se reduc... la
mână! Dar intervenţiile se practică într-o ambianţă de rugăciune
intensă. Occidentalul pretinde că aceasta este fraudă, pentru că el
refuză să admită puterile vindecătoare ale rugăciunii. Totuşi,
Christos nu a vindecat prin atingere cu mâinile? De ce preoţii
actuali care pretind că-l imită nu vindecă şi ei?
 În septembrie 1931 , Edgar Cayce a avut un vis pe care l-a
interpretat ca pe o încurajare de a crea un grup de vindecare prin
rugăciune. Un grup există încă la Fundaţia Cayce şi funcţionează
în fiecare miercuri dimineaţa. Oamenii se adună pentru a medita,
a se ruga şi apoi îi ating cu mâinile pe cei care doresc să fie
vindecaţi.
Fiind pusă eu însămi la grea încercare de către execrabila
mâncare americană şi de angoasa desnaţionalizării, a trebuit să
recurg de mai multe ori la serviciile acestui grup. După părerea
mea, acolo se regăseşte cel mai bine entuziasmul Fundaţiei de la
începuturile sale, atunci când Cayce trăia încă. În alte sectoare ne
putem întreba dacă spiritul caycian nu a fost trădat uneori. Dar
dimpotrivă, acest grup pare să fi rămas fidel gândirii fondatorului
său şi este de o calitate rară. Am fost vindecată acolo - pe loc! - de
diverse suferinţe: angină, febră mare, intoxicaţie alimentară,
reumatism, gripă etc. Aşezată pe unul din scaunele rezervate celor
care doreau să fie vindecaţi, m-am simţit înconjurată de vibraţii
calde - în timp ce persoana care mă atingea cu mâinile se ruga cu
voce tare pentru a cere vindecarea mea. Spre surpriza mea, febra
a încetat odată cu simptomele dureroase care o însoţeau.
Fenomenul s-a repetat de mai multe ori. Şi şedinţa de vindecare
de miercuri dimineaţa m-a ajutat să rezist luni de zile! Miercuri la
prânz toate durerile mele dispăreau... (Din nefericire opt zile în
bistrouri nenorocite mă aduceau miercurea următoare într-o stare
deplorabilă! Poluarea alimentară generalizată, poluarea chimică şi
poluarea electrică nu convin nimănui!).
Dacă am înţeles bine, nu era acolo nici o minune, nici un
miracol, ci numai aplicarea anumitor legi naturale pe care
occidentul le-a uitat. Cayce a dat explicaţii detaliate în această
privinţă.
Orice vindecare vine din aceeaşi sursă. Fie că ea se face prin
dietă sau prin medicamente, sau chiar prin chirurgie, este la fel:
este vorba de aducerea la conştiinţă a acelor forţe care se află în
interiorul corpului şi care sunt reflexul Forţei creatoare a lui
Dumnezeu. (Lectura 2696-1).
Altfel spus, Natura Vindecătoare scumpă vechilor greci: ea ne
vindecă, trebuie doar să-i uşurăm munca.
Mai întâi, nici o vindecare nu se poate face fără efortul
vindecătorului de a se branşa pe Forţele Creatoare Cosmice - altfel
spus, Dumnezeu, cum spune Cayce. La bolnav, dorinţa de a fi
vindecat deschide calea unei schimbări spirituale, mentale şi
fizice.

Meditaţia înainte de toate

Primul pas către vindecare este meditaţia,

Ce înseamnă meditaţia? Înseamnă să-ţi rebranşezi corpul
mental şi corpul fizic pe sursa lor spirituală. Înseamnă să-ţi aduci
fizicul şi. mentalul la rezonanţă cu Creatorul, căutând să-ţi
cunoşti legăturile cu El. Aceasta este adevărata meditaţie.
(Lectura 281 -41 ).
Meditaţia este deci rugăciune. Dar este o rugăciune care-ţi
vine din eul profund şi nu implică numai omul fizic, omul interior,
ci şi sufletul care este astfel trezit prin spiritul omului care
meditează adânc în el însuşi. (Lectura 281 -1 3).
Meditaţia constă în a-ţi goli eul de tot ce împiedică Forţele
Creatoare (Dumnezeu) să țâșnească din profunzimile eului tău şi să
se propage prin vibraţii de-a lungul meridianelor corpului tău fizic
pentru a se diversifica prin centrii glandulari care creează
activităţile fizice, mentale şi spirituale ale omului. Şi dacă această
meditaţie este făcută corect, trebuie să fii la sfârșitul ei mai puternic
mental şi spiritual. (Lectura 281-13).
Am tradus „căile naturale ale corpului tău fizic” printr-un
termen de acupunctură chineză, „meridiane” (termen necunoscut
în Statele Unite pe vremea lui Cayce, chiar şi acum necunoscut
marelui public american), care descrie căile de-a lungul cărora se
propagă energia prin corp. Energia vitală urcă din profunzimile
fiinţei şi urmează să revitalizeze glandele endocrine plecând de la
care, într-adevăr, orice activitate fizică şi mentală ne este posibilă.
Mai presus de orice, roagă-te! Pentru tot ceea ce priveşte
corpul, ai încredere în forţele spirituale. Căci rugăciunea celor drepţi
îi va vindeca pe bolnavi. Află că orice forţă, orice vindecare de orice
natură ar fi constă în modificarea vibraţiilor Eului interior.
Vindecarea constă în a pune ţesuturile vii ale corpului în rezonanţă
cu Energiile Creatoare (Dumnezeu).
Asta este vindecarea, fie că se face printr-un medicament,
printr-un scalpel chirurgical sau prin orice altceva. Este vorba de a
pune structura atomică a celulei vii, această energie celulară, în
rezonanţă cu linia sa de vibraţie spirituală.
 Astfel, prin rugăciune, şi dacă trăiţi în fiecare zi în linia
rugăciunii voastre, veţi putea ajuta acest corp. (Lectura 1967-1).
Căci rugăciunea îl transformă mental dar şi fizic pe cel care
se roagă.
Rugăciunea constă în branşarea Eului său conştient pe
forţele spirituale care se manifestă în lumea materiei. Rugăciunea
este un efort concertat al conştiinţei fizice pentru a se pune pe
aceeaşi lungime de undă cu Creatorul. Indiferent că se face
colectiv sau individual. (Lectura 28115).
Altfel spus, în rugăciune regrupăm diferitele expresii ale
corpului nostru fizic: gesturile, glasul, respiraţia etc., pentru a le
branşa, „concertate”, pe Forţele Creatoare divine.
AŞ PUTEA DEVENI VINDECĂTOR? DACĂ DA, CE METODĂ
AR TREBUI SĂ FOLOSESC?
Aceea care îţi va apărea drept calea prin care o altă fiinţă va
putea beneficia de ceea ce ţi s-a dat.
Nenumărate sunt căile prin care poate trece vindecarea: ea se
poate face prin contact individual, prin credinţă, prin atingerea cu
mâinile, prin ceea ce voinţa creează în spirit (pentru că el este
constructorul fiinţei umane), printr-o stare de conştiinţă care duce la
un contact mai strâns cu Forţele Creatoare ale Universului
(Dumnezeu). Foloseşte ceea ce ai la îndemână. (Lectura 281-6).
Când o fiinţă omenească cu corpul său {nu este vorba de cel al
bolnavului) şi-a ridicat suficient vibrațiile, poate cu ajutorul
cuvântului să trezească dinamismul emoţional al celuilalt care este
bolnav, astfel încât să reînvie, să resuscite, să modifice energiile
turbionare ale structurii atomice din corpul fizic, adică forţa vitală a
acestuia. Astfel, aceste energii sunt puse din nou în mişcare.
Astfel acţionează forţa spirituală sau psi a unui corp asupra
altui corp, când se produce vindecarea unui individ. în acel moment
persoana care acţionează ca vindecător poate face să apară
această forţă în sistemul hormonal al bolnavului, sistem care
comandă energiile circulatorii, astfel încât ele vor putea să
găsească în ele însele cu ce să reînvie, să resuscite corpul bolnav,
pradă dezordinii şi suferinţei. (Lectura 281-24).
Dacă perseverăm în efortul de branşare pe energia divină,
ajungem la experienţe surprinzătoare:
VĂ ROG, DOMNULE CAYCE, EXPLICAŢI ACESTE SENZAŢII
PE CARE LE PERCEPEM ÎN TIMPUL MEDITAŢIEI, ACESTE
VIBRAŢII CARE NE PARCURG CORPUL ŞI CARE SE TERMINĂ
PRIN SENZAŢIA DE PLENITUDINE DIN MINTEA MEA.
Aceste manifestări trebuie interpretate atât dintr-un punct de
vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere metafizic ca fiind ale
unei forţe ce emană în interiorul fiinţei din Viaţa însăşi [...]
Când cineva poate face să apară în el însuşi astfel de vibraţii
şi astfel să-şi treacă Eul fizic prin toate etapele acestei rezonanţe
până în centrul care emană energie, adică al treilea ochi, atunci
corpul acestui individ devine ca un magnet care, folosit corect,
aduce vindecarea celorlalţi prin mâinile sale. Astfel poate atingerea
cu mâinile să îngrijească în mod eficace. (Lectura.281-14).
Nici un tratament medical, oricare ar fi el - prin medicamente
sau manipulări mecanice - nu este curativ prin el însuşi.
Tratamentele medicale doar rebranşează, adaptează activităţile
organelar din corp la Natură, adică la Sursele de viaţă din Natură!
Şi orice vindecare vine de la Viaţă. Or Viaţa înseamnă Dumnezeu.
Vindecarea înseamnă adaptarea acestor forţe care se manifestă în
corpul individului Corpul, schema corporală este un receptor al
tuturor Forţelor Universului [...].
Cooperarea, răspunsul individului trebuie să le căutăm. Aflaţi
că sufletul-entitate trebuie să găsească în ce mod concret trebuie să
răspundă, pentru a se menţine el însuşi cu facultăţile, dorinţele,
speranţele sale pe lungimea de undă a acestei conştiinţe
universale. Astfel se produce vindecarea... indiferent de natura sa
[...]. Astfel, branşaţi-vă corpul pe lungimea de undă care îi trebuie.
(Lectura 2153-6).
VĂ ROG, DOMNULE CAYCE, DAŢI-NE MAI MULTE
INFORMAŢII DESPRE ACEASTĂ LEGE NATURALĂ CARE ADUCE
VIBRAŢII ÎN TIMPUL MEDITAŢIEI. CUM PUTEM SĂ ÎNŢELEGEM
ŞI Să FOLOSIM ACEST FENOMEN?
Aşa cum am spus deja aici şi cum mulţi dintre voi au
constatat, se întâmplă astfel: când ne deschidem Eul către forţele
invizibile care ne înconjoară - şi nu fără luptă între diversele
influenţe, exceptând cazul când suntem în prezenţa influenţei Lui -
atunci energiile care urcă în noi ştiu cu certitudine că ele provin din
influenţa Sa protectoare, care poate ajuta la dirijarea acestor
vibraţii în direcţia cea bună. Aceste forţe apar pentru a se dirija prin
individ către indivizii pe care vrem să-i îngrijim şi acţionează chiar
prin cuvânt. Căci, cum mulţi au înţeles, forţele active, principiile
active sunt tocmai puterile invizibile [...].
 Aceste vibraţii care urcă sunt declanşate de corpul care pune
întreaga sa fiinţă, Eul său profund, Eul său total pe aceste lungimi
de undă şi ajunge astfel la un stadiu de conştiinţă unde este
branşat pe Forţa divină. Aceasta este Viaţa însăşi şi ea este aceea
care însufleţeşte materia.
Emițând aceste energii, această radiaţie, amintiţi-vă că ele
aduc bolnavului ceea ce îi trebuie şi cum îi trebuie [...]. (Spuneţi): Nu
voinţa mea, Tată, ci a ta. (Lectura 281-7).
Majusculele, ca pretutindeni în această carte, desemnează
Entitatea Hristică, adică Christul Cosmic - pe care alţii decât
Cayce îl numesc şi Christul Vărsătorului.
VĂ ROG, DOMNULE CAYCE, DAŢI DEFINIŢIA VIBRAŢIEI ÎN
LEGĂTURĂ CU EFECTUL DE VINDECARE.
Ar trebui mai multe volume pentru a epuiza subiectul. Vibraţia
este în esenţă conştiinţa lui Christ, care apare, care urcă din
străfundurile sinelui pentru a putea să se scurgă într-un moment
spre exterior, spre persoana asupra căreia dorim să o dirijăm, să
îndreptăm acest val de energie. (Lectura 281-7).
ŞI DE CE UNEORI AM ACEASTĂ SENZAŢIE ÎN OCHI,
ATUNCI când MEDITEZ?
Aşa cum vedem la cei care-i vindecă pe alţii, vindecarea,
indiferent cum ar fi ea, trebuie mai întâi să vină în voi înainte de a
fi provocată la altcineva. Această senzaţie arată vindecarea Eului
vostru, care se înalţă pe măsură ce urcă în voi viziunea care-i poate
vindeca pe ceilalţi. (Lectura 5749-4).
Exteriorul şi interiorul nu fac decât una, când dorinţa inimii
face să vibreze fiecare atom din corpul fizic în rezonanţă cu
conştiinţa, credinţa, încrederea în prezenţa Christului - Viaţă, a
Conştiinţei Christice Universale. (Lectura 5749-4).

Cine poate vindeca?

...Păi, toată lumea!

VINDECAREA PRIN CREDINŢĂ AR TREBUI SĂ FIE PREDATĂ
LA FACULTĂŢILE DE TEOLOGIE, LA SEMINARE? ŞI DACĂ DA,
CINE AR FI MAI INDICAT PENTRU A O PREDA?
V-am arătat modul cel bun de a proceda pentru cei care ar
trebui prin credinţa lor să atingă cu mâinile, să ungă cu mirul să se
roage asupra celor bolnav; în sens larg, aceste facultăţi de
vindecare sunt înnăscute în toţi indivizii şi pot fi trezite în toţi.
 Cu condiţia să dorim branşarea Eului profund pe legile legate
de aceste forţe de vindecare şi să ne păstrăm nepătaţi. (Lectura
262-17).

Vindecarea prin voce

Aşa cum am văzut în lectura 281 -24, vindecarea se poate

face chiar fără atingerea cu mâinile, numai prin voce. Găsim
multe astfel de exemple în Evanghelie, unde Christos vindeca
aparent numai prin privire sau cuvânt.
Prima dată când am asistat la o adunare a acelor Glad
Helpers, (cei care ajută bucuroşi), am fost surprinsă să văd cinci
membri din grup aşezaţi pe scaune în şir indian, enumerând cu
voce tare nume, nume şi iar nume, şi asta timp de o oră! Toţi
ceilalţi, aşezaţi în cerc, se rugau în tăcere. Era plictisitor! Dar într-
o zi am înţeles ceea ce se făcea acolo: erau numele celor absenţi
care ceruseră să fie vindecaţi. Nu li se cunoştea boala, dar exista
semnătura lor, atestând dorinţa de vindecare - şi numele lor şi
prenumele.
Or ele nu sunt indiferente:
John se numeşte aşa din întâmplare? sau Joe, sau Llewelyn?
Nu. Aceste prenume sunt legate de ceva. Din punct de vedere
material, ele au fost date poate datorită faptului că un unchi sau o
mătuşă se numeau aşa. Dar aceste persoane ele însele poartă cu
ele vibrațiile acestor prenume. Şi în final, în prenume este suma
totală a ceea ce a construit sufletul entitate, forţele sale vibratorii, în
faţa Forţelor Creatoare (Dumnezeu) (Lectura 281-30).
În jurul fiecărui nume s-a construit ceva care conţine o
semnificaţie. Acest sens simbolic provoacă întâlnirea cu ceea ce
sugerează numele. (Lectura 452-4).
CARE ESTE SEMNIFICAŢIA NUMELOR? MI S-A SPUS CĂ
MARTHE AR TREBUI SĂ FIE ADEVĂRATUL MEU NUME. DE CE?
Este un lucru care vine în mintea părinţilor atunci când trebuie
să dea un nume copiilor lor. Numele au în mod sigur semnificaţia
lor. Dar, aşa cum spune poetul, trandafirul ar fi mai puţin frumos,
mai puţin parfumat dacă ar purta alt nume? Ceea ce spune poetul
despre trandafir poate fi spus şi despre nume (omeneşti). Totuşi,
când numele au fost date de El, numele are o semnificaţie care
arată scopurile individului atunci când el decide să intre în planul
Pământului.
 NUMELE AU O INFLUENŢĂ SPIRITUALĂ ASUPRA
OAMENILOR? (Citiţi pe această temă Un prenom pour la vie ( Un
prenume pentru o viaţă) de Pierre LeRouzic, Ed. France-Loisirs,
Paris)
Da, aşa cum am spus-o. (lectura 457-10).
Pe unii consultanţi lecturile îi sfătuiesc să-şi schimbe numele
pentru a ajuta progresul spiritual. Astfel, se poate deduce de aici
că numele unei persoane arată stadiul său de dezvoltare karmică,
ca suflet. Şi dacă cineva rosteşte un nume în timp ce ceilalţi îşi
îndreaptă gândurile şi iubirea lor spre acest nume, valul de
energie astfel dirijat îl poate vindeca efectiv pe purtătorul acelui
nume.
Am, de altfel, o mărturie personală de adus aici:
transmisesem acestui grup cererile scrise a două mame care
solicitau rugăciuni pentru copiii lor (unul cardiac, celălalt
epileptic). Timp de o lună, cât aceste nume au figurat pe listă, au
fost citite cu voce tare, în timp ce grupul se ruga pentru aceşti
copii necunoscuţi. Reîntoarsă în Franţa, m-am interesat de copii:
unul dintre ei se bucurase de o ameliorare spectaculoasă - şi
neexplicată de medici!

Vindecarea morţilor...

Cineva este mort - dar asta nu înseamnă că se simte bine în

trupul său ... eteric! Experienţa milenară a tuturor civilizaţiilor,
inclusiv a noastră, arată că morţii nu sunt cu adevărat morţi. Şi
că ei suferă adesea pe cealaltă lume ceea ce-i face să vină să
solicite ajutorul viilor Bisericile creştine, catolică şi ortodoxă, au
ca tradiţie rugăciunea pentru aceste „suflete chinuite”, ca să le
ajute. Este uimitor că Cayce, educat în religia protestantă, unde
nu se obişnuieşte rugăciunea pentru morţi, a recomandat-o:
DOMNULE CAYCE, ENTITATEA A TRĂIT EXPERIENŢA
URMĂTOARE: ÎNTR-O NOAPTE S-A TREZIT ŞI A SIMŢIT
PREZENŢA FRATELUI SĂU. EA AR DORI SĂ EXPLICAŢI CE S-A
ÎNTÎMPLAT?
Era o realitate.
PE 2 IUNIE 1942, ŞI-A AUZIT FRATELE CHEMÎND-O. ERA
ORA EXACTĂ A MORŢII LUI?
Nu ora exactă, ci ora când această entitate a reuşit să
găsească lungimea de undă care i-a permis să-ţi vorbească.
 DOREA SĂ O ANUNŢE CEVA PE SORA SA?
Mai ales că are nevoie de ea. Să nu uite să se roage pentru el
şi cu el, fără a căuta să-l reţină şi străduindu-se să-l ajute să
călătorească spre lumină. Aşa este bine. Căci cei morţi au nevoie de
rugăciunea celor vii şi au dreptul la aceasta. (Lectura 3416-1).
Şi iată de ce lista numelor citite la Virginia Beach se termină
cu nume de defuncţi. .
Iată-l pe Cayce aruncând o lumină asupra stărilor post-
mortem:
DOMNULE CAYCE, MOARTEA OPREŞTE IMEDIAT
SENZAŢIILE CORPULUI FIZIC? ŞI DACĂ NU, CÂT DUREAZĂ
ASTA?
Aceasta poate, într-adevăr, să fie o problemă. Depinde de
modul în care a survenit pierderea conştiinţei fizice - sau de modul
în care persoana a fost obişnuită să considere moartea. Moartea
este doar o trecere printr-o altă uşă divină. Că există continuitatea
conştiinţei este evident, aşa cum o arată aptitudinea entităţilor de a
se proiecta sau de a crea impresii prin senzitivitatea mediilor şi a
altor persoane receptive.
Cât despre durata morţii, mai mulţi indivizi au rămas în
această stare ani de zile, fără să realizeze că muriseră.
Sentimentele, dorinţele, poftele sunt modificate sau defunctul nu-şi
dă seama de nimic. În mod obişnuit, aptitudinea lui de a comunica
îi tulbură sau îi supără pe ceilalţi (viii). Cât durează? Asta depinde
de entitate. Căci, aşa cum am spus-o, forţele psi ale unei entităţi
sunt în mod constant active, fie că acest suflet-entitate este
conştient de asta sau nu [...].
ŞI DACĂ SE ARDE CORPUL PRIN INCINERARE, EL SIMTE?
Care corp? Corpul fizic nu este conştiinţa care gândește.
Conştiinţa corpului fizic este un lucru diferit. Există corpul mental,
corpul fizic, corpul spiritual. Cum am spus-o deseori, spiritul este
constructorul. Puteţi să ardeţi sau să incineraţi un spirit? O
inteligenţă? Puteţi să distrugeţi uşor corpul fizic. Şi a fi absent [...]
din corpul fizic înseamnă a te afla cu Domnul, El care este
Conştiinţa Universală, Idealul. Absent de unde? Care absenţă?
Absenţa conştiinţei fizice, da. Şi cât timp este necesar pentru a
pierde conştiinţa fizică? Ei bine, aceasta depinde de puterea
poftelor şi dorinţelor corpului fizic! (Lectura 1472-2).

Grupurile = avantaje şi dezavantaje...

 Există în America o reţea de „study groups”, unde oamenii se
întâlnesc pentru a citi opera lui Cayce şi a o discuta, În concepţia
fondatorului său, grupul de vindecare prin rugăciune nu era decât
un complement al acestor grupuri de studiu. În cadrul acestora se
studiază textele lui Cayce regrupate sub titlul de „Search for God”
(„În căutarea lui Dumnezeu”) - şi care sunt sublime.
Dar trebuie neapărat să fii în grup pentru a le aprecia? Dacă
sunteţi american, probabil că da. Dacă sunteţi european de
expresie franceză, este discutabil... În aceste grupuri nu veţi afla
mai mult decât aţi face-o citind „The Search for God”, singur, în
pat... Din punctul nostru de vedere european, aceste grupuri sunt
de un plictis mortal, oamenii petrec acolo majoritatea timpului lor
discutând fără noimă problemele lor intime, pe care ceilalţi le
ascultă politicos, ca şi cum ar fi la teatru (cu diferenţa că replicile
sunt rareori bune...).
Nu discut necesitatea grupurilor în contextul american. Dacă
Cayce a creat aceste study groups, avea motive întemeiate. Căci în
America, spre deosebire de Europa de vest, oamenii au o viaţă
socio-culturală extrem de săracă. Iată de ce: în America de nord,
nu se ştie ce înseamnă „oraş” („cită” in original, n.tr.) în sensul
grec şi latin al termenului. Oraşul este un spaţiu privilegiat, unde
oamenii merg pe jos, beneficiind astfel de contactele culturale,
sociale, artistice, religioase multiple oferite de stradă. Oraşul se
ordonează la noi în jurul unui spaţiu liber, „forumul”, care
permite schimburi intense... În latină, acest lucru minunat se
numea „civis”, cetatea, de unde cuvântul „civilizaţie”. Şi în greacă,
„polis”, de unde politeţea şi politica...
Or nu mai există cetăţi, în acest sens, în Statele Unite, cu
excepţia lui New York City! Automobilul a ucis cetatea: oraşele nu
mai sunt decât alinieri de blocuri aşezate unele lingă altele, pe
spaţii atât de vaste; încât nici nu mai poate fi vorba de a merge pe
jos. Frica, violenţa, rasismul au făcut restul... Constatând această
sărăcire a schimburilor culturale în cetate; trebuia inventat
altceva: şi acest altceva a fost „dinamica de grup”, care este de
mare ajutor în Statele Unite.
Eu însămi plictisită, seara, în periferia unde locuiam, eram
încântată să particip la un study group, pentru că asta mă făcea
să văd lume! Îmi ţinea loc de cina cu prietenii la bistrou de care aş
fi beneficiat la Paris -unde viaţa culturală intensă (prin tradiţie şi
de cel puţin douăzeci de secole) abundă în ocazii de schimburi
libere, spontane şi pasionante. Acolo, nu aveam nevoie de grupuri
artificiale pentru a ne informa...
Iată două opinii ale lui Cayce despre utilitatea - dar şi limitele
- grupului:
Imprimaţi întotdeauna mai puternic în mintea oamenilor faptul
că această forţă care trebuie să aducă purificarea, credinţa şi
speranţa în spirite, inimi şi suflete vine de la El. Şi că toată
încrederea trebuie să fie pusă în El, NU în grup. Grupul permite
fiecărui individ doar să-şi dezvolte forţa, capacitatea de a vindeca
şi de a fi mai conştient de nevoile fiecăruia în această căutare.
(Lectura 281-9).
Grupul poate să fie un alibi comod pentru a fugi de adevărul
său interior:
Unde a promis El să te întâlnească? În propriul tău
tabernacol!
Căci propriul tău corp este Templul lui Dumnezeu Viu. (Lectura
1861-12).
Biserica este acolo, în interiorul tău şi nu într-un papă sau în
vreun predicator. Nici într-o clădire, ci în tine însuţi. Pentru că trupul
tău este Templul lui Dumnezeu Viu... (Lectura 5125-1).
Baza a ceea ce ne-a învăţat El este că drumul, adevărul,
lumina trebuie să fie accesibile tuturor. Şi că alegerile - astăzi ca şi
ieri - trebuie să fie făcute de fiecare individ în forul său interior şi nu
la indicaţiile unui grup. (Lectura 1767-2).
DAR SPUNEŢI-NE, DOMNULE CAYCE, ACŢIUNEA DE
VINDECARE ÎN GRUP ESTE MAI EFICACE DECÂT VINDECAREA
OPERATĂ DE UN INDIVID IZOLAT? ŞI DACĂ DA, DE CE?
Când doi sau trei se adună în numele meu, Eu sunt în mijlocul
lor. Aceste cuvinte au fost pronunţate de Viaţa, Lumina, Nemurirea
şi se bazează pe o lege. Căci unirea nu face ea forţa? Şi de ce?
Pentru că unitatea de scopuri, de dorinţe dinamizează energiile
care sălăşluiesc în corp şi le pune în mişcare. Diversitatea de idei
poate aduce confuzia, dar liniile de forţă adunate asupra unei
persoane sunt de natură să crească eficacitatea şi influenţa acestei
legi universale care produce vindecarea. (Lectura 281-24).
Există în Franţa un sindicat al vindecătorilor cunoscut
pentru competenţa şi onestitatea membrilor săi. Este vorba de
G.N.O.M.A., 12, rue Grange-Bateliere, 75009 Paris, Tel.
(1)47.70.86.70. Am recurs-foarte des la G.N.O.M.A. pentru a primi
îngrijiri şi n-am regretat niciodată. Această grupare editează o
revistă interesantă, „Therapeutiques naturelles” („Terapeutici
naturale”).

Terapiile blânde cayciene

Este reconfortant; de asemenea, să aflăm că Cayce a

încurajat această reînnoire a terapiilor blânde pentru care ne
batem de atâta vreme... Eram caycieni fără să ştim! (Vezi
Medecines douces pour nos enfants, la Ed. du Rocher; unde sunt
rezumate caracteristicile fiecăreia din aceste terapii blânde ca şi
folosirea lor practică). Să începem cu fitoterapia.

Plantele de totdeauna

Ricinul
Uleiul de ricin se numeşte în engleză „Castor Oil”. La început
am crezut că este vorba de un gen de ulei de vizon şi am fost
foarte şocată în sentimentele mele ecologice... Apoi, am înţeles că
era vorba de uleiul extras din arbustul binecunoscut, numit în
latină „Palma christi”! Marea originalitate a lui Cayce este că l-a
recomandat pe cale externă- şi foarte puţin pe cale internă
(coşmar pentru atâția copii de altădată!). Modul de folosire pe care
îl recomandă Cayce constă în cataplasme calde aplicate pe piele.
Cayce a prescris acest Castor Oil de aproape 570 de ori! Să ne mai
întrebăm dacă l-a considerat important! L-am încercat eu
însămi... Este genial!
Nu este un remediu cu adevărat nou: se ştie dintotdeauna că
uleiul de ricin este un laxativ puternic, adică o substanţă care
provoacă purgaţia sau reacţia rapidă a corpului pentru a se
debarasa de toxine. Iată o lectură tipică:
Încălziţi uleiul. Muiaţi în el o bucată de flanelă pusă în două, în
trei sau patru. Stoarceţi-o şi aplicaţi-o direct pe corp. Aveţi grijă să
puneţi o sursă de căldură uscată care să menţină această
cataplasmă caldă măcar o oră, atât cât rămâne în contact cu pielea.
După care spălaţi corpul cu o soluţie de apă şi săpun pentru a
înlătura aciditatea şi secreţiile naturale care ar fi putut fi provocate
de cataplasmă. (Lectura 1034-1).
Pentru a simplifica, se poate aplica pe piele acest ulei de ricin
care este destul de vâscos, apoi se pune deasupra o ţesătură de
lână (Cayce spune că flanela de lână este de preferat bumbacului)
şi apoi, deasupra, o buiotă foarte caldă. Trebuie să cereţi ulei de
ricin Codex - nu prea „purificat”, cel mai natura1 posibil. Cel care
se vinde la Virginia Beach (la magazinul Weritage store, specialist
în remedii cayciene) este excelent, nu prea rafinat, de nuanţă
galbenă şi un miros suportabil.
Ce se tratează cu uleiul de ricin pe cale externă?
Ei bine... totul sau aproape totul! Bătături, negi, dermatoze,
chisturi, tumori benigne... dar şi tumori maligne: de exemplu,
cancere de piele şi sân (unde Cayce a obținut succese definitive).
Şi nu numai în bolile care se manifestă la nivelul pielii, dar şi în
tulburări interne foarte grave care nu apar întotdeauna la nivel
cutanat: cistite şi colecistite, colici hepatice şi renale, toate
problemele hepatice şi digestive de ordin general, colite, colici,
constipaţie, apendicită; reumatismele, durerile de cap, anumite
tulburări ale sistemului nervos ca epilepsia; nefritele şi chiar
toxemia gravidică. Toate genurile de febră...
Apoi, pentru că toate aceste suferinţe provin dintr-o otrăvire
internă, uleiul de ricin joacă atunci un rol de catalizator în
eliminarea otrăvurilor. Cataplasma se aplică mai multe zile la
rând, timp de mai multe ore în cazurile acute - până la obţinerea
unei ameliorări a durerii şi o ameliorare a simptomelor - şi pe
zona care corespunde organului (de exemplu, pe ficat în caz de
colică hepatică, pe rinichi în caz de colică renală şi calcul, etc.).
O singură contraindicaţie: nu folosiţi cataplasmele cu ulei de
ricin în timpul menstruaţiei. Numeroşi medici care au făcut
cercetări asupra remediilor cayciene au confirmat eficacitatea
puternică a uleiului de ricin, pe care Cayce o explică astfel:
Efectul acestor cataplasme de ulei este dinamizarea (prin
sistemul transpirator) activităţilor fizico-chimice care produc o
cantitate mai mare de limfă mărind activitatea schimburilor de la
suprafaţă. Aceasta provoacă un drenaj care va permite eliminarea
otrăvurilor. (Lectura 631-4).

Nostalgicul ulei de măsline produs în gospodărie

Acesta este un prieten vechi şi care nu ne-a dezgustat prin

folosire abuzivă. Considerat dintotdeauna ca laxativ uşor, este
foarte des recomandat de Cayce. De exemplu, recomandă o „dietă
de mere”, când nu se mănâncă timp de trei zile decât mere crude
(netratate, bineînţeles!) terminând această mini cură cu o ceaşcă
de ulei de măsline. Aceasta cură are un scop depurativ: slăbeşte,
corijează constipaţia, drenează organismul la intrarea în iarnă.
„Salade nicoise” l-ar fi încântat pe Cayce, dacă ar fi cunoscut-o!
...Se ştie că uleiul de măsline este prietenul ficatului (cu
condiţia să se consume crud şi să fie obținut din prima presă la
rece). Cayce îl recomandă atât pe cele externă cât şi internă:
Uleiul de măsline pregătit cum trebuie - ulei curat, scurs
înainte de teasc - ar trebui să fie folosit mereu. Este unul dintre cele
mai bune stimulente ale activităţii musculare şi secreţiei
mucoaselor, atunci când se aplică pe corp. (Lectura 440-3).
În cazurile de cicatrizare dificilă, arsuri, Cayce recomandă
uleiul de măsline camforat (camfor natural, bineînţeles, produs de
arborele de camfor din Japonia). Amestecul celor două:
aplicat pe epidermă are nu numai efect calmant, ameliorant,
dar stimulează şi circulaţia, astfel încât puţin câte puţin, în doi ani
sau doi ani şi jumătate, se produce o reînnoire completă a pielii.
(Lectura 440-3).
Aviz celor care au suferit arsuri mari şi celor care suferă de
cicatrici cheloide, adică vicioase. Cayce dă proporţiile: ulei de
măsline şi camfor în părţi egale, dar se poate doza amestecul încât
să nu fie prea puternic şi să nu ardă (deci cu mai puţin camfor).
Alte recomandări, de asemenea, ale acestui ulei de măsline
camforat: răceli, angine, pneumonii, congestii. Sau la masaj,
pentru restabilirea circulaţiei. Cereţi farmacistului dumneavoastră
să vă prepare amestecul - dar daţi-i ulei de măsline „bio”!
Şamponul cu ulei de măsline ca şi săpunurile, beneficiază de
toate favorurile lui Cayce. Se fabrică astfel de produse în Franţa,
în sud şi sunt excelente! (O şansă pentru noi!).
De o manieră mai generală, pentru o eliminare mai bună a
deşeurilor:
Luaţi dimineaţa şi seara mici cantităţi de ulei de măsline pur.
O jumătate de ceaşcă va stimula secreţia gastrică care este
activată de uleiul de măsline. (Lectura 1481-1).

Lumânărica
 O cunoaşteţi bine, are flori galbene şi creşte înaltă. Frunzele
sunt mari, catifelate, de un verde migdal. Iar numele său latin
este Verbascum thapsus. Cayce recomandă să se bea infuzii din
această plantă în caz de varice şi hemoroizi:
Folosiţi ceai de lumânărică preparat din frunze verzi,
proaspete şi moi. Turnaţi un litru de apă clocotită peste 30 gr. de
frunze. Lăsaţi-le 20-30 de minute. Apoi strecuraţi şi folosiţi câte o
ceaşcă în fiecare zi. Reface ţi un ceai proaspăt la 2-3 zile. Asta vă
va ajuta mult circulaţia şi va elimina excesul de aciditate ajutând
circulaţia venoasă. (Lectura 243-38).
Cayce îl recomandă unei tinere femei însărcinate, ale cărei
picioare erau umflate. (Lectura 457-13). Reţetă utilă pentru multe
femei din epoca noastră care suferă de tulburări circulatorii
datorate nu neapărat unei sarcini, ci cel mai adesea ciorapilor de
nylon purtaţi zilnic şi folosirii pilulei: Nu dau alte reţete, ele pot fi
găsite în toate cărţile despre plante medicinale, inclusiv în La
Phytotherapie de dr: Valnet (Editura Maloine). Cayce, ca şi Valnet,
recomandă cataplasme din frunze de lumânărică (lectura 5037-1 )
pentru calmarea colicilor renale şi, în general, pentru a ajuta la
dizolvarea mâlului şi pietrelor care blochează căile urinare. Cu
atâtea remedii la îndemână, ne întrebăm cum de mai există
bolnavi... Dar cei care folosesc plantele ştiu bine că suferinţele lor
nu durează niciodată prea mult!

Migdalele contra cancerului

S-a făcut mult zgomot în jurul unei prescripţii repetate de

mai multe ori de Cayce:
Cei care vor binevoi să mănânce migdale în flecare zi nu vor
mai avea niciodată a se teme de cancer. (Lectura 1158-31).
În perspectiva cayciană, cancerul nu este acea psihoză
colectivă care a cuprins astăzi marele public. Medicina oficială a
eșuat iar oamenii puţin informaţi sunt panicaţi. Dar în dosarele
lui Cayce, am văzut multe cancere vindecate...
Prescripţia făcută de Cayce nu are, de altfel, nimic uimitor
atunci când ştim că migdala este bogată în clorură de magneziu şi
că aceasta este unul dintre marii prevenitori ai cancerului (aşa
cum s-a arătat în lucrările profesorului Delbet - vezi dosarele
Fipiad) (Secretara Fipiad: d-na Simone Vieil, 7 allee Guy-de-
Maupassant, Cedex no 67, 77420 Champs-sur-Marne)
 Acestea odată spuse, nu începeţi să înghiţiţi orice. Mai întâi,
Cayce a vorbit mult despre migdalele naturale şi nu de acele biete
migdale spălate, uscate, deshidratate, sărate, colorate,
condiţionate... pe care le găsim preambalate „pentru cocktail”. De
fiecare dată când poate, el repetă că trebuie să folosim produsele
pure, netratate chimic... Atunci, faceţi-vă provizii de migdale din
Provence!
Pe de altă parte, medicina cayciană nu este în nici un caz un
ansamblu „de mici trucuri magice”. Cayce repetă iar şi iar că orice
boală se construieşte mai întâi mental - cancerul ca şi celelalte! El
insistă neîncetat asupra a ceea ce avem de făcut în mentalul
nostru, în spiritul nostru şi pe planul igienei de viaţă. Boala este
mai întâi o consecinţă a unei atitudini mentale şi emoţionale
nejuste! Şi nici un medicament nu va fi eficace, dacă nu ne
corectăm mai întâi atitudinea interioară. Dar voi reveni asupra
acestui punct mai departe. Numai acceptând să lucrăm asupra
mentalului şi asupra emoţiilor noastre, avem o şansă să vedem
reţetele funcționând. Şi mai ales migdala cotidiană, căci ea
conţine:
fosfor şi fier combinate într-o manieră mai uşor asimilabilă
pentru corp decât orice alt tip de nucă. (Lectura 1131-2).
Cayce recomandă şi plantele medicinale cunoscute de indieni
despre care nu voi vorbi cititorilor mei căci se găsesc echivalentele
lor în Europa. Inutil, deci, să alergaţi la Virginia Beach (în timp ce
avem aici tot ce ne trebuie!).

Oligoelementele

Pentru cei care au redescoperit - cu ce entuziasm! - terapiile

noastre vechi, Cayce este cu adevărat încurajator. Răsfoindu-i
lecturile, regăsesc mereu nostalgicele noastre reţete vechi pe care
le recomandasem odinioară cititorilor mei, după ce le-am încercat
de altfel pe mine însămi. De exemplu, virtuţile cepei, strugurilor,
mierii, sării de mare, nisipului, argilei, aurului, aerului, apei...
Cayce foloseşte mai ales cataplasmele -pe care, mulţumim lui
Dumnezeu, le cunoaştem încă în Europa (atât cât vor mai fi
bunicile). În America, sunt atât de uitate încât Fundaţia Cayce
este obligată să ţină cursuri pentru a arăta cum se face o
cataplasmă! Oamenii sunt angoasaţi la ideea de a face ceva
despre care televiziunea nu le-a vorbit! Şi apoi, cataplasmele nu
sunt dureroase, nici violente... Este o terapie foarte blindă:
tratamentele cayciene nu violentează bolnavul, nu impun
niciodată o creştere a durerilor, cum face medicina noastră
modernă, care este nemiloasă...
Pentru a reveni la cataplasme, am văzut că Cayce le prescria
pe cele preparate cu ulei de ricin şi foi de lumânărică. Dar el
prescrie şi cataplasme cu struguri, patlagină, coji de cartofi... cele
mai originale sunt, desigur, cataplasmele cu nisip cald:
Staţi mult la soare, asta ajută corpului vostru. De asemenea
faceţi masaje cu nisip, cataplasme cu nisip. Vă va face bine.
Acestea vor mări circulaţia capilară. (Lectura 357-1).
Când avem nisip şi posibilitatea să facem baie în mare, este
bine ca după această baie să ne acoperim corpul cu nisip, dar nisip
uscat! Cufundaţi-vă corpul în apa de mare - în costum de baie - şi
apoi, acoperiţi-vă imediat cu nisip uscat - nu cu nisip ud. Acoperiţi
tot corpul, bineînţeles cu excepţia capului şi feţei, pe care le veţi feri
de soare, în timp ce restul corpului acoperit de nisip trebuie să fie în
plin soare. Nu lăsaţi nisipul să vă apese prea tare corpul, încât să
nu se creeze o angoasă, o stare de jenă, dar lăsaţi corpul astfel
acoperit timp de 20-30 de minute dacă puteţi suporta. Nisipul din
această localitate nu este destul de eficace ca acela din alte locuri
unde conţine mai mult radiu şi aur şi elemente asemănătoare. Dar,
în fine, folosiţi ceea ce aveţi la îndemână. O dată pe zi această
procedură va stimula circulaţia capilară. (Lectura 849-33).
Altora care sufereau de tulburări cardiace, Cayce,
dimpotrivă, le-a recomandat să nu practice aceste cataplasme
generale cu nisip. În general, aceasta nu se poate practica decât
într-o climă caldă - cum este cazul la Virginia Beach, unde clima
seamănă iarna cu clima de la Nice, iar vara cu cea de la Miami!
Este evident că în Bretagne ne va fi greu să găsim destul nisip
uscat. În acest caz, ar fi mai bine să facem cataplasme parţiale cu
nisip cald. Ar trebui, pentru a rămâne fideli spiritului caycian, să
ne întindem direct pe nisip atunci când ieşim din apă, în loc să
interpunem un prosop de baie sau şezlong. Şi apoi, nu toate
nisipurile au aceeaşi valoare, este ceea ce spune şi Cayce.
Nisipurile mereu reînnoite de maree, ca acelea pe care le avem noi
în Bretagne, au în mod sigur o foarte mare putere curativă. Cât
despre băile de nămol, care se practică în staţiunile termale şi
băile de mare, ele se înscriu perfect în linia cayciană!
 Am încercat o baie de nisip completă pe plaja din Virginia
Beach: este adevărat că nisipul apasă foarte greu şi că-ţi dă o
impresie ciudată. Iată de ce blândul Cayce spunea că nu trebuie
făcută baia de nisip decât dacă persoana o poate suporta fără
angoasă. Căci te „îngropi” (lăsând numai nasul liber!).
Această terapie, într-adevăr, nu are cu adevărat nimic de
temut în ea şi am constatat personal că o baie bună de nisip îmi
reda forma pentru tot restul zilei. Aceasta pentru că nisipurile
conţin, aşa cum a arătat de mai multe ori Cayce, ceea ce numim
azi oligoelemente: acestea sunt corpuri simple de bază, regăsite în
clasificarea lui Mendeleev, dintre care unele sunt prezente în
cantitate foarte mică. Oligo înseamnă „puţin” în limba greacă. Au
fost numite astfel, căci în medicina oligoelementelor a doctorului
Menetrier, se crede că aceste minerale, metale metaloide, sunt
esenţiale chiar în cantităţi infime: prezenţa lor sub formă de urme
imponderabile este indispensabilă, ele joacă rol de catalizator în
formarea ţesuturilor. O carenţă a unuia sau altuia din aceste
oligo-elemente din corpul nostru duce la îmbolnăviri. Ar trebui,
deci, să le asimilăm pentru a elimina carenţa. Medicina oligo-
elementelor le dă sub formă de fiole buvabile într-o soluţie apoasă.
De exemplu, cuiva care suferă de anumite infecţii, i se va prescrie
„aur” şi „argint” Argentum sau combinaţiile simple ale acestor
elemente: Argentum nitricum, de exemplu. În reţetele moaşelor de
altădată se cunoştea macerarea aurului: ţăranii lăsau o bijuterie
din acest material toată noaptea într-un pahar cu apă. Iar
dimineaţa, se bea această apă care conţinea urme de aur... În
absenţa homeopatiei sau oligo-elementelor, terapii necunoscute în
Statele Unite, Cayce a dat echivalentele prin diverse tratamente,
atât interne cât şi externe. N-am să le dau aici pentru că avem tot
ce ne trebuie în Europa (a se vedea mai departe hidroterapia cu
apele termale: cu sulf, feruginoase, carbonate, radioactive, de
izvor sau marine. Aceste ape minerale ne aduc, prin băi sau
ingerare, aceste faimoase oligoelemente recomandate de Cayce).
Tradiţiile noastre medicale folosesc, de asemenea, argila -
silicat de aluminiu hidratat, care are mari proprietăţi revitalizante,
cicatrizante, dezinfectante... De câte ori nu mi-am îngrijit eu
însămi copiii şi animalele noastre domestice cu cataplasme de
argilă verde pe arsuri, erupţii şi diverse bubiţe! Sau cu puţină
argilă în apa de băut, în caz de diaree. Se găseşte argilă în toate
farmaciile din Franţa şi Navarra!).
 Cayce vorbeşte mult de acest tratament din urmă:
Nu vă fie frică să consumaţi puţină argilă din când în când.
Trebuie să ştiţi că trebuie să mâncați argilă, o anumită cantitate,
dacă vreţi să vă echilibraţi sănătatea. Datorită faptului că nu
mâncăm argilă se produc tot felul de boli. Căci Omul este țărână şi
trebuie să se întoarcă în ea. (Lectura 3352-1).
CARE ESTE CEL MAI BUN MOD DE A LUA ACEASTĂ
ARGILĂ, DOMNULE CAYCE?
Cum simţiţi: în gură cu ea şi înghiţiţi-o! Nu este deloc rea,
corpul are nevoie de ea, strigă după ea! După trei-patru zile veţi
prinde gustul ei! (Lectura 470-1).
Am făcut adeseori această experienţă de a pune puţină argilă
în apa de băut a animalelor bolnave: jur că se înghesuiau să o
bea! Cât despre noi, oamenii, dacă avem nevoie de ea, este
adevărat că o să ni se pară bună! Cayce a recomandat, de
asemenea, să căutăm aceste oligoelemente în alimentaţie, lucru
pe care-l ignorăm de obicei.
CE RECOMANDAŢI PENTRU A ÎNGRIJI ACEASTĂ ANEMIE?
Nu este nimic mai bun, în caz de anemie, decât fosforul! O
supă de scoici va fi foarte eficace şi, de asemenea, nimic nu este
mai util pentru a mări numărul de globule roşii din sânge decât
ceea ce găsim în fructele de mare: stridii, scoici de râu... (Lectura
698-1).
Versiunea noastră franceză a supei de moluşte cunoscută în
Statele Unite este, bineînţeles, supa de peşte provensală sau
surorile sale din alte regiuni (ca „la pauchouse”). Cât despre
platoul cu fructe de mare, mi se pare că răspunde perfect
sfaturilor lui Cayce.
La Virginia Beach - Norfolk, care este pe malul mării, au
peşte foarte bun cu care m-am delectat... Dar atenţie, dacă vă
duceţi acolo: nul mâncați prăjit, nici fiert prea mult, nici asortat
cu acele sosuri infame care îşi spun „french dressing” sau „italian
dressing”. Cereţi numai un sfert de lămâie... Va fi mai sănătos.
Stridiile lor sunt surprinzătoare: nu sunt sărate căci sunt
cultivate în ape sălcii. De asemenea, sunt foarte bine preparate!
Scoicile de râu de acolo sunt extraordinare - cât despre scoicile
Saint-Jacques, ele sunt întotdeauna servite fără partea roşie: ceea
ce este păcat, căci tocmai acest roşu conţine oligoelementele şi
iodul în special.
 Cayce adora renumita tocană de moluşte: Clams showder.
Dar nu v-o recomand în restaurantele de acolo, căci i se adaugă
brandy şi o mulţime de alte ingrediente mai mult sau mai puţin
chimice, care au ca rezultat pedepsirea ficatului sensibil. Să n-o
consumaţi decât la o gospodină care o va prepara ea însăşi din
scoici adevărate.
În apa de mare se găsesc urme din toate corpurile simple
cunoscute. lată de ce peştele şi fructele de mare sunt o sursă de
oligoelemente de neînlocuit. Cayce le-a recomandat de multe ori:
STRIDIILE OFERĂ SUFICIENT IOD PENTRU ACEST CORP?
Stridiile oferă o cantitate considerabilă de iod. (Lectura 275-
17). El poate fi furnizat de aceste alimente bogate în iod, care sunt
fructele de mare şi peştii [...]. Să preferaţi iodul din aceste alimente,
căci sub această formă va fi mai asimilabil. (Lectura 257-243).
Ce fericiţi sunt pescarii bretoni! Şi, după părerea mea, supa
de peşte mediteraneană, care cuprinde şi „parura” peştilor, adică
cartilajele, pielea, părţile care de obicei nu se mănâncă, mi se pare
un festival al oligo-elementelor!
Cât despre fier:
Acest corp [...] are nevoie de mai mult sânge roşu [...] regimul
său ar trebui să-i aducă mai mult fier, aşa cum găsim în pere...
(Lectura 4834-1).
NE PRECIZAŢI ALIMENTELE CARE CONŢIN FIER?
Spanacul, varza, napii, ridichile [...]. În ce priveşte fructele:
mâncați pere [...], anumite specii de mere, lămâi, portocale... CE
MINERALE ÎMI LIPSESC MAI MULT? Sunt nouăsprezece! Aur,
argint, platină, siliciu, fier etc. DE CE AM AŞA O FOAME DE LUP?
Păi, pentru că organismul dumneavoastră dorește să-şi
acopere carenţele de minerale! (Lectura 924-1).
Aceste extrase de lecturi arată câtă importanţă a acordat
Cayce carenţelor minerale.

Virtuţile apei

Băile şi apele termale

În privinţa lor, a preţioaselor noastre „ape minerale”, avem
într-adevăr o ţară dăruită de zei! Şi mai mult, faptul că nu am
uitat tradiţiile galice ale terapiei cu apă! Staţiunile termale şi
marine din Franţa, Belgia, Elveţia corespund perfect
recomandărilor lui Cayce.
 Am beneficiat, de asemenea, mai ales în Elveţia şi Alsacia, de
învăţăturile abatelui Kneipp, care vindeca totul cu apă, caldă sau
rece, şi succesele lui au fost răsunătoare. În Statele Unite,
dimpotrivă, termalismul este abandonat. Oamenii nu mai cred în
el (era o terapie indiană... deci considerată înapoiată!). Lui Cayce
îi era imposibil să-şi trimită pacienţii în staţiuni termale care nu
mai existau! Trebuia deci să găsească ceva care să le înlocuiască,
căci lecturile - cu sutele! - insistau asupra vindecării cu apă sub
toate formele sale şi pe toate căile organismului.
Pentru început, Cayce a recomandat băile cu „săruri Epsom”,
care se vindeau în Statele Unite şi a căror compoziţie chimică se
apropia de aceea a unui mare număr din apele noastre termale.
Acestea au fost recomandate în caz de reumatism, proastă
funcţionare a glandelor, sechele de la accidente... De exemplu:
Vă sfătuim să faceţi zilnic măcar o baie de apă cu săruri
Epsom. (Lectura 5169-1).
Nu insist deoarece recomandările şi indicaţiile care urmează
sunt exact acelea ale unora dintre curele noastre termale...
Urmaţi o cură la Vichy sau la La Bourboule şi veţi fi exact în
spiritul gândirii cayciene!
Hidroterapia, în sens larg, cuprinde toate formele de terapie
cu apă, externă şi internă, şi astfel o înţelegea şi Cayce.
Nu numai băile cu ape minerale (naturale sau reconstituite
în bazin), dar şi băile de aburi:
Vă recomandăm în primul rând folosirea băilor pentru a vă
provoca transpiraţia... Nu aceea care încălzeşte corpul direct în
contact cu apa, ci mai degrabă, în acest caz, băile de abur.
(Lectura 1302-1 ).
Cayce va recomanda şi băile de picioare, acele băi cunoscute,
cu făină de muştar. Va recomanda băile cu uleiuri esenţiale
(acelea care se puteau găsi atunci, pinul de exemplu), băile de
soare, băile de mare şi tot ce poate înlocui băile turceşti sau băile
maure sau băile finlandeze pe care noi le avem în Europa (al căror
principiu este să provoci transpiraţia pentru a spăla apoi corpul
într-o apă foarte rece).
Ar fi bine să spălaţi picioarele în apă foarte caldă, adăugând
muştar pentru a activa circulaţia în aceste părţi ale corpului [...] . Şi
în cazuri de gripă, de răceli, ţineţi picioarele în această apă la care
se adaugă muştar. Ţineţi picioarele în apă până la genunchi şi
chiar până ta şold şi veţi putea face chiar băi de şezut în această
apă cu muştar, dar în acest caz, puneţi mai puţin. (Lectura 1005-
15).
Puteţi găsi făină de muştar la orice farmacie şi magazin de
plante medicinale. Cayce mai recomandă şi băile cu amidon,
tărâțe, bicarbonat de sodiu şi chiar cataplasme cu apă îngheţată
pe abdomen, în caz de insomnie.
Să bem multă apă
Cayce insistă mult asupra necesităţii de a bea apă curată
(aqua pura, spune el), complement indispensabil al oricărei
hidroterapii:
Căci aşa cum am spus adeseori, când un aliment pătrunde în
stomac, stomacul devine imediat un depozit, un laborator medical,
unde se creează toate elementele necesare unei bune digestii în
organism. Dacă acest proces este dinamizat de la început prin
ingerare de aqua pura, reacţiile vor fi cu mult mai normale. (Lectura
311-4).
CÂTĂ APĂ TREBUIE SĂ BEAU INTR-O ZI?
De la cinci la şase pahare pline. (Lectura 574-1).
Şi într-o altă lectură repetă că a recomandat mult apa
curată, care este de preferat oricărei alte băuturi. Nu ar trebui
deci să petrecem nici o zi fără să bem apă...
Beţi multă apă! [...] îngrijirea generală a corpului cere să-i
asigurăm multă apă, în acelaşi timp pe cale internă şi pe cale
externă [...]. Apa va construi mecanismele de apărare normală a
corpului. (Lectura 583-4).
În fiecare dimineaţă este bine, încă de la sculare, să bem un
pahar de apă caldă plin pe jumătate sau trei sferturi; nu atât de
caldă încât să n-o putem bea, nici apă călduţă încât să fie greţoasă!
Dar aceasta va ajuta la eliminarea toxinelor [...]. Puteţi uneori să
adăugaţi acolo şi un vârf de sare. (Lectura 311-4).
Să-i fie ruşine cui se gândește la ceva rău: clismele...
Cayce insistă mereu asupra clismelor - în acord cu medicina
ayurvedică, care insistă asupra curăţeniei intestinelor şi în perfect
acord cu terapiile noastre blânde europene. Căci boala este
întotdeauna creată de o intoxicase şi cel mai adesea de o
autointoxicare. când tranzitul intestinal prin încetineala sa nu
elimină toxinele, ele sunt repuse în circulaţie prin sânge, ceea ce
se poate agrava. Aceste toxine provoacă o otrăvire generală, cel
mai adesea ascunsă, cu o slăbire progresivă a persoanei, care nu-
şi dă întotdeauna seama de acest lucru.
 Abia venisem în Statele Unite când am cunoscut-o pe
Adelaide Crockett la Fundaţia Cayce. O doamnă din America
prehipistă, o adevărată doamnă, elegantă, fină, cultivată,
politicoasă, de un dinamism care sfidează vârsta. Un model
american foarte reuşit al generaţiilor precedente. Îmi plăcea mult
datorită entuziasmului său, veseliei, pasiunii pentru oricare sport
disponibil.
...Deci trebuia să mă întâlnesc cu Adelaide în biblioteca
Fundaţiei Cayce (unde ea este un om de bază) ca să luăm dejunul.
- O, nu! îmi spuse ea, nu se poate. Îmi pare rău! Sunt tare
răcită, nu mă simt deloc bine. Aşa că am stabilit o vizită la
Therapy Department ca să fac un „clonic”.
- Un ce, Adelaide?
- Un „clonicenema”.
- Ce este asta?
- Enema. Vino cu mine dacă vrei şi ai să vezi!
Nu-mi puteam crede urechilor. Enema în limba engleză
înseamnă clismă iar dicţionarul îmi repeta acelaşi lucru: Colonic
enema se traducea prin clisma colonului. Şi asta în gura unei
doamne aproape la fel de distinsă ca propria mea bunică...
Incredibil! Eram atât de jenată în locul ei. Deloc jenată, ea râdea!
Apoi mi-a explicat că la Fundaţia Cayce aveau o instalaţie de
făcut clisma - de care erau foarte mândri! Pentru că Cayce insistă
atât de mult asupra acestei forme de igienă... (În realitate, am
găsit această maşină destul de arhaică şi Cayce nu spune că
tratamentul trebuie făcut cu maşina! ... Dar în America au o
asemenea pasiune pentru maşini încât trebuiau să facă şi pentru
asta una!).
Adelaide a ieşit foarte veselă de la Therapy Department.
- Ei, Adelaide, te-ai vindecat de răceală?
- Desigur, darling. Acum este bine, răceala mi-a trecut, pot în
fine să respir. Isn't marvellous? (Nu e grozav?)
...Întorcându-mă la Paris, unde acest subiect este tabu
pentru intelectuali, am recitit „Memoriile” lui Saint-Simon. El
descrie viaţa de la Curtea Regelui Soare şi vorbeşte fără nici o
inhibiţie de purgaţii şi clisme diverse, care se efectuau... în public.
În mod hotărât, secolul al XIX-lea puritan este cauza tuturor
nefericirilor noastre... Tabuuri care se plătesc scump în planul
sănătăţii! Cayce:
 Există căi naturale pentru a elimina otrăvurile, adică energiile
uzate din organism. După prelucrarea elementelor nutritive venite
din exterior, aceste forţe uzate sunt triate datorită circulaţiei de
către diferite sisteme şi separate. Deşeurile astfel produse trebuie
să fie eliminate. Noi le eliminăm în principal datorită respiraţiei,
adică activităţii plămânilor, datorită transpiraţiei, datorită tubului
digestiv, datorită rinichilor [...]. Durerile de cap, de exemplu, sunt un
semnal care arată că eliminările nu se fac cum trebuie. Mai mult, în
acest corp tubul digestiv suferă de o stare patologică la nivelul
colonului unde se produce o supraîncărcare. [...] De aici necesitatea
de a proceda la irigaţii ale colonului, din când în când şi de a
practica, în general, diverse forme de hidroterapie. (Lectura 2602-
2).
Hidroterapia - ca masajele - este deopotrivă preventivă şi
curativă, ea permite curăţarea generală a organismului, restabileşte
funcţionarea generală a acestuia, eliminând otrăvurile, eliberând
zonele congestionate. Fără această eliminare bolile riscă să devină
acute. (Lectura 257254).
Şi dacă nu ar trebui să treacă nici o zi fără să ne spălăm
corpul din cap până în picioare de transpiraţia secretată, n-ar
trebui nici:
Să lăsăm să treacă douăzeci şi patru de ore fără o evacuare a
sărurilor. Căci ele acumulează otrăvurile şi deşeurile toxice care
tensionează sistemul nervos, simpatic şi parasimpatic, ca şi
sistemul cardiac, producând o ştrangulare, o surmenare a activităţii
inimii. De unde clismele şi necesitatea de a ameliora regimul
alimentar. În lipsa acestora, acumulările deşeurilor aduc boala. Tot
de aici necesitatea de a adopta mental o atitudine pozitivă şi
constructivă în privinţa lor. (Lectura 294184).
Şi Cayce recomandă, mai mult decât laxativele; o schimbare
de regim alimentar (de care vom vorbi mai departe) şi clisme!
Pentru aceia dintre cititorii mei care vor fi şocaţi, ţin să spun aici
că aş trăda gândirea cayciană dacă aş trece sub tăcere un lucru
asupra căruia el a insistat atât de mult. Acest mare principiu de
purificare fizică este esenţial în psihologia cayciană. În lecturile
sale revine fără încetare cuvântul cleansing, care înseamnă
curăţare, purificare...
Căci oricine - toată lumea - ar trebui să-şi facă o spălătură
internă din când în când, aşa cum facem băi exterioare. Oamenii ar
fi mai sănătoşi dacă ar vrea să facă acest lucru. (Lectura 440-2).
 Curăţiţi-vă corpul întocmai ca şi spiritul, de tot ceea ce-l
deranjează. Eliminările insuficiente deranjează organismul.
Ajutaţi-vă organismul să elimine mai bine toxinele. (Lectura 2524-
5).

Despre importanţa exercițiului fizic zilnic

Un efort fizic cotidian pare indispensabil pentru oricine.

Aşa cum constată mulţi oameni, menţinerea formei este o
activitate care merită să fie făcută [...]. Pentru început, faceţi ceea
ce trebuie: faceţi-vă timp pentru odihnă; pentru exerciţiu, pentru
a vă păstra fizicul în condiţii bune. (Lectura 849=18).
Căci, spune Cayce, este tot atât de spirituală îngrijirea
corpului ca şi activităţile considerate - greşit - ca fiind mai nobile.
De aceea nu este loc de dispreţ pentru igiena cea mai
pământeană.
Atunci când anticii spuneau „mens sana in corpore sano”,
asta însemna că înţeleptul trebuie să ajungă să-şi stăpânească
trupul. Iar cel care îşi dispreţuieşte vehiculul terestru nu a atins
încă înţelepciunea! În privinţa efortului cotidian de purificare şi
curăţare a corpului nostru, avem mari lecţii spirituale de învăţat.
Pentru început, Cayce spune că fiecare trebuie să practice un
exerciţiu fizic, neapărat:
Este bine pentru oricine să facă mişcare ca să compenseze
rutina activităţilor cotidiene, astfel încât să se poată odihni de
acestea. (Lectura 416-1).
Faceţi mai multă mişcare - în aer liber! - astfel încât să
antrenaţi în mişcare energiile musculare ale corpului. Asta nu
înseamnă că activitatea mentală trebuie anchilozată sau eliminată
din ceea ce se face cu muşchii, ci toate acestea trebuie să
contribuie la echilibrarea mai bună a unei persoane. (Lectura
341-31).
Cayce propune exerciţii pentru a vindeca toate varietăţile de
boli: constipaţie, hemoroizi, digestie proastă, insuficienţa
glandelor, boli hepatice şi renale, de oase, de dinţi, ale degetelor
de la picioare etc.
TOTUL, TOTUL, TOTUL!
Dar oricare profesor de yoga, de tai-chi-chuan, de gimnastică
aerobică sau de luptă bretonă vă spune astăzi acelaşi lucru...
 Numai că Cayce a spus-o în urmă cu cincizeci de ani! Cu
toate acestea, nu trebuie să exagerăm niciodată:
Nu faceţi niciodată să lucreze în exces o parte din corp în
detrimentul altora, ceea ce ar face exerciţiul mai mult nefast decât
folositor. Exerciţiul este ceva minunat şi necesar şi se poate exersa
mult sau puţin, în funcţie de nevoi şi într-un mod sistematic. Dar
trebuie întotdeauna să faceţi uz de bun simţ şi de moderaţie.
(Lectura 283-1).
Aşa cum spune prietenul meu Olivier Merlin, mare cronicar
sportiv la Le Monde, privindu-i pe drogaţii joggingului cum
aleargă în Bois de Boulogne: „Sunt convins că o parte din tipii
ăştia îşi scurtează viaţa cu un număr de ani!”
Pe de altă parte, Cayce insistă asupra perseverenţei: în
gândire, este absolut inutil să faci exerciţii supraomeneşti...
Trebuie să le faci încetişor, în fiecare zi. Secretul succesului este
constanţa.
Când faceţi sistematic un exerciţiu, trebuie să perseveraţi.
(Lectura 40008-1).
Această frază revine ori de câte ori se vorbeşte de exerciţiu.
Cayce mai recomandă foarte des ceea ce el numeşte „head
and neck exercises”, adică o serie de mişcări pentru supleţea
cefei. După el, practicarea zilnică a acestor mişcări îngrijeşte sau
previne un număr incalculabil de boli: de ochi, ale sistemului
simpatic, de dinţi, ale circulaţiei generale etc. La Fundaţia Cayce
aceste exerciţii se fac frecvent, toată lumea odată, la prânz, în
timpul meditaţiei zilnice. când te duci prima dată acolo; este
teribil să vezi această adunare de persoane foarte demne începând
să se clatine în frunte cu şeful, toţi cu ochii la cer!
Dimineaţa la sculare, faceţi exerciţiile pentru cap şi gât
Întoarceţi mai întâi capul foarte încet de 3 - 5 ori spre dreapta şi
apoi tot de atâtea ori spre stânga. Aşezaţi sau în picioare, înclinaţi
lent capul în spate, cât de mult puteţi, de trei ori. Apoi, acelaşi lucru
în faţă de trei ori; apoi de trei ori la stingă, de trei ori la dreapta.
Faceţi-vă timp pentru aceste exerciţii ca să le executaţi lent, dar
corect; nu ca pe o rutină, ci ca pe un act îndeplinit în vederea unui
obiectiv precis. (Lectura 1131-3).
În alte lecturi, el subliniază importanţa respiraţiei. A se vedea
mai departe.
Exerciţiile pentru cap şi gât par foarte importante datorită
numărului de funcţiuni vitale reunite în această parte a corpului.
„Oameni cu ceafa ţeapănă”, putem citi în Biblie, sugerându-se
prin aceasta că orgoliul, adică teama de a trebui să se schimbe pe
sine, se somatizează la nivelul gândirii. Eu însămi am practicat
aceste exerciţii şi mai ales aşa cum se fac ele la Fundaţia Cayce,
înainte de fiecare şedinţă de meditaţie, şi trebuie să spun că li se
resimte efectul binefăcător imediat. Masajele: o terapie veche de
când lumea
Cayce a insistat mult şi asupra importanţei masajelor.
Lectura citată mai sus (257-254) afirmă că masajul nu este numai
curativ, dar şi preventiv. Nu voi insista la rându-mi asupra acestei
chestiuni, căci Cayce nu ne aduce nimic original: în Franţa
masajele sunt plătite de Asigurările Sociale, pe bază de reţetă
medicală - deci iată cât de importante le considerăm! Oricine
poate obţine o prescripţie in acest sens şi i se plătesc masajele!
Cayce recomanda masajele blânde. El foloseşte adesea
cuvântul „gentle” care înseamnă blând - şi se pare că niciodată nu
a recomandat tratarea pacientului ca un balon de fotbal, ceea ce
se practică în anumite metode ca rolfingul! Aceste masaje foarte
plăcute şi relaxante se fac la Therapy Department de la Fundaţie.
Acolo nimeni nu vă brutalizează, dimpotrivă totul este uns cu ulei.
Căci într-adevăr, Cayce lega eficacitatea masajelor de folosirea
uleiurilor vegetale: ulei de arahide, ulei de măsline, mai ales.
Uleiul de arahide este un produs local din Virginia şi este foarte
bun, cu mult mai bun decât cel din Franţa care este prea mult
tratat şi întotdeauna de import (cu condiţia ca în Virginia să
cumpăraţi ulei biologic netratat din magazinele „health food
store”). Principiul lui Cayce era să folosim ceea ce produce
pământul pe care trăim (Lectura 4047-1); el face excepţie în
privinţa uleiului de măsline pentru că-l consideră de neînlocuit
(vezi paginile precedente).
Deci, pentru a vă conforma acestor principii, folosiţi mai mult
uleiul de arahide dacă vă aflaţi în Virginia şi mai mult uleiul de
măsline dacă sunteţi în Europa, mai ales în Sud unde avem şansa
de a produce uleiuri de măsline minunate şi puţin tratate.
Dar să revenim la masaje, cu lectura dată pentru un băiat de
optsprezece ani atins de leucemie:
Masajul este foarte bun, dar îl vom face mult mai des,
înţelegeţi? De fiecare dată când există posibilitatea de a stimula în
toate părţile corpului o mai bună activitate a organelor. Motivul
pentru care recomandăm aceste masaje merită atenţia
dumneavoastră: inactivitatea provoacă o şubrezire, o slăbire a
anumitor zone de-a lungul coloanei vertebrale - zone de unde
pleacă impulsurile nervoase care merg spre diverse organe. Unele
primesc o mai mare stimulare nervoasă decât altele: astfel, masajul
restabileşte echilibrul ajutând ganglionii să primească influx nervos
aşa cum ar trebui, ceea ce ajută circulaţia în diversele părţi ale
organismului. (Lectura 2456-4).
În toate bolile unde este slăbit sistemul nervos - şi sunt
multe -, Cayce recomandă masaje. Consideră, de asemenea, că
acest tratament previne reumatismul:
Cei cărora li se face un masaj cu ulei de arahide în fiecare
săptămână nu se vor teme de artrită. (Lectura 1158-31).
În lectura 1206-1 3 el chiar adaugă:
nici de bolile de ficat şi rinichi.
Printre lecturile date spre gloria măslinului, iată una dată
pentru o biată femeie şchioapă, care suferea de astenie şi toxemie:
De două ori pe zi, masaţi-vă corpul în special de-a lungul
coloanei vertebrale. Seara, folosiţi pentru masaj ulei de măsline -
ulei de măsline scurs înainte de teasc; fiecare segment al coloanei,
fiecare vertebră va fi masată. Frecaţi bine pentru a face să
pătrundă uleiul în corp. Masaţi membrele, în special de-a lungul
nervului sciatic, nervilor care merg de la plex până la braţe şi
antebraţe; şi masaţi de-a lungul antebraţelor, interior şi exterior.
Faceţi baie după masajul complet. Acest masaj trebuie să dureze
20-25 de minute, înţelegeţi? Dimineaţa masaţi-vă corpul cu tinctură
de smirnă. (Cayce explică undeva că trebuie să amestecăm această
tinctură cu ulei de măsline, în părţi egale, pentru a o face mai
uşoară şi se încălzeşte puţin uleiul. Smirna despre care este vorba
este extrasă dintr-o răşină al unui arbust de pe malurile Mării Roşii
şi o veţi găsi de vânzare în farmaciile homeopate).
Aceasta are drept scop să întărească şi să relaxeze sistemul
muscular, să îmbunătăţească locomoţia, să ajute corpul să se
elibereze de otrăvuri şi să fortifice tot organismul, în general. De
urmat timp de cel puţin cincisprezece zile, la rând, înţelegeţi?
(Lectura 5421-6).
În încheiere, întrebarea pusă de Dr. Reilly, autorul unei cărţi
bune despre terapiile cayciene: ŞI CINE TREBUIE SA FACĂ
ACESTE MASAJE?
Cel care se simte pe aceeaşi lungime de undă cu tratamentul
de intreprins.
 Altfel spus, dacă profesioniştii masajului sunt adesea cei mai
buni -pentru că ei şi-au ales această meserie! - orice persoană
care se simte dotată, căreia îi place această practică poate să-i
ajute pe ceilalţi. În această perspectivă cayciană, masajele uşoare
care nu bruschează nu sunt periculoase. Dacă vă interesează, vă
puteţi inspira din tehnici ca do-in şi shiatsu, reflexologie, care
sunt foarte apropiate de masajele descrise de Cayce. Trebuie doar
să respectaţi câteva principii:
- masajele merg în sus şi în direcţia inimii, cu excepţia
masajelor capului şi gâtului;
- cereţi pacientului să vă semnaleze ceea ce îl calmează sau
dimpotrivă, ceea ce nu-i place şi vrea să evite;
- respectaţi legea simetriei: masaţi întotdeauna un braţ după
celălalt, un picior după celălalt, o parte după alta etc. Orice
mişcare din partea stângă trebuie să fie repetată pe partea
dreaptă şi tot ceea ce se face în faţă trebuie contrabalansat
lucrând în spate etc.
Culcaţi pacientul pe o masă sau în pat, într-o poziţie comodă
şi acolo, începând cu extremităţile membrelor, luaţi fiecare mână,
fiecare deget, fiecare articulaţie şi mişcaţi-le uşor în toate
sensurile în care pot funcţiona. Apoi, de-a lungul coloanei
vertebrale, masaţi cu ambele mâini în paralel fiecare vertebră şi
mai ales zona din jurul acesteia.
Cayce a recomandat şi masajele pe care ni le putem face
singuri. De exemplu, pentru a lupta contra insomniei, masaţi
fiecare centimetru pătrat al tălpii piciorului înainte de culcare...
Iar pentru locurile mai greu accesibile, ca spatele, folosiţi un
prosop. Cu toate acestea, contactul cu altă persoană este
binefăcător, căci energia sa o stimulează pe a voastră!

Terapia osteopată

A fost atât de des recomandată de Cayce, încât merită să ne

oprim asupra ei.
Andrew Taylor Still (1828-1889), fondator al terapiei
osteopatice, el însuşi un pionier, avea multe puncte comune cu
Cayce. Şi mai întâi, punctul său de vedere holist: organismul este
un tot („whole”) şi trebuie tratat ca atare. Fiecare parte este legată
de întreg, care nu trebuie niciodată să fie pierdut din vedere.
Andrew Taylor Still, ca şi Cayce, are încredere în Natura
Vindecătoare: corpul este capabil să se apere, trebuie doar să-l
încurajăm în loc să-l privăm de mecanismele sale de apărare
naturală. Pe de altă parte, viaţa este mişcare: totul trebuie să
circule. Sângele, apa, aerul, alimentele, influxul electric, limfa pe
care adesea o uităm etc., toate aceste fluide sunt energii în
mişcare. când se opresc din circulaţie intervine un blocaj care
declanşează boala - căci acest blocaj aduce imediat o acumulare
de deşeuri care otrăveşte organismul. De unde necesitatea prin
masaje şi manevre (osteopatice) de deblocare a acestor zone
pentru a restabili diversele circulaţii. Pentru osteopaţi contribuţia
sistemului osteo-muscular la sănătatea generală este mai mare
decât se poate crede. Muşchii şi articulaţiile blocate împiedică
funcţionarea tuturor sistemelor. Iată de ce această terapie s-a
numit osteopatică, pentru că lucrează pentru restabilirea mişcării
naturale a articulaţiilor, chiar a articulaţiilor fixe, semi-fixe ca
acelea ale craniului şi coccisului. În fine, în virtutea principiului
holist, când boala se manifestă într-o parte a corpului o putem
controla lucrând pe alte părţi ale acestuia. De exemplu, o migrenă
provine adeseori de la o vertebră lombară blocată: o putem
debloca şi migrena încetează. În fine, terapia osteopatică foloseşte
palparea - metodă de diagnostic (ceea ce este mai puţin periculos
decât razele X!). Andrew Taylor Still consideră că manevrele bine
executate contribuie la vindecarea aproape a tot. Şi Cayce repetă
ce a spus el. Este foarte adevărat că fiecare vertebră este în
legătură cu un organ din corp -aşa cum explică Cayce într-o
lectură pe care am citat-o mai sus. Acesta este şi principiul
reflexologiei, al gândirii chinezeşti despre circulaţia energiilor.
Nu voi insista mai mult asupra osteopatiei, care este foarte
cunoscută la noi...
Totuşi, ea nu este eficace decât cu o condiţie: să fie
practicată de un adevărat specialist care îşi cunoaşte meseria.
Spre deosebire de masaje, nu oricine poate executa o manevră
vertebrală! Este periculos. Şi chiar medicii competenţi pot uneori
să se înşele... Am consultat în Statele Unite o doctoriţă
considerată extraordinară: avea diploma oficială de „D.C.”: „Doctor
of osteopathy”. Ea mi-a manevrat atât de brutal vertebrele
gâtului... N-am avut nici o ameliorare prin tratamentul său!
Această doctoriţă era o persoană ursuză care nu avea nici o
simpatie pentru celelalte femei (nici a priori pentru o franţuzoaică
a cărei naţionalitate evoca pentru ea lucruri dezgustătoare... ca
„sexul” sau „Moulin-Rouge”). În toate terapiile există specialişti
care se înşală în diagnostic - dar asta nu pune sub semnul
întrebării validitatea terapiei pe care ei o folosesc. Atunci, un sfat
bun: folosiţi pendulul deasupra numelui medicului pe care vreţi
să-l consultaţi dacă nu-l cunoaşteţi. Întrebaţi dacă este bun
pentru voi... Nu fixaţi consultaţia decât dacă răspunsul este
pozitiv. Radiestezia vă va scuti de câteva neplăceri (a se vedea: Le
Pendule, premieres legons de radiesthesie, la Editions Solar,
Presses de la Cite, 1983). Dar mai ales:
Amintiţi-vă că aceste manevre mecanice, ca orice tratament
medical, sunt doar corective. Vindecarea este făcută de Natură,
adică Forţa divină. (Lectura 1467-2).

Alimentul să-ţi fie medicament

Hipocrate a spus-o... sub jurământ! şi Cayce este de acord:

Ceea ce gândim şi ceea ce mâncăm luate laolaltă realizează ceea ce
suntem atât fizic cât şi mental. (Lectura 288-38). Cayce ne dă
câteva reguli simple:
Nu mâncați niciodată atunci când staţi culcat, când sunteţi
foarte obosit, iritat sau chiar furios. Niciodată nu trebuie să vă
alimentaţi în acele momente, înţelegeţi? Si de asemenea, niciodată
nu mâncați ceea ce nu vă place. (Lectura 137-30). Gata cu
dulciurile!
Aviz, deci, părinţilor temători care-şi forţează progenitura să
mănânce fasolea atât de detestată...
Cayce ne aminteşte ferm că anumite alimente sunt foarte
nefaste: prăjelile, patiseria, dulciurile, amidonul, grăsimile
animale prăjite, pâinea albă, zahărul alb etc. Or toate astea noi le
ştim. Şi mă mai întreb cum după nenumăratele campanii de
informare realizate de diverse organe de presă medicală, mai sunt
încă oameni care cred că fac bine hrănindu-şi copiii cu pâine
albă: cu tăiţei albi, cu zahăr alb, cu orez alb.
Şi asta, deşi s-a dovedit de la Cayce încoace că aceste
produse „moarte” (datorită prea marii lor rafinări) sunt nocive.
Cayce repetă mereu:
Fără prăjeli. Fără pâine albă. Fără prea multă patiserie.
(Lectura 2415-2)
CE ESTE MAI RĂU ÎN ALIMENTAŢIA MEA?
 Tendinţa de a consuma prea mult amidon. Patiseria, pâinea
albă ar trebui să fie scoase total din alimentaţie sub orice formă.
Niciodată nu sunt bune pentru organism. (Lectura 416-18).
Atenţie la prăjeli. Fără cartofi prăjiţi, fără carne prăjită, fără
fripturi, fără peşte prăjit, nimic din toate acestea. (Lectura 926-1).
Vai! Aceste recomandări cayciene repetate de atâtea şi atâtea
ori în cursul lecturilor sunt ignorate în Statele Unite, unde se face
abuz zilnic de dulciuri şi de prăjeli. Cât despre „fripturile” din
bistrourile noastre, e dezastru... Cayce recomandă mai mult
legume, salate, fructe de mare, peşte, lactate şi zaharuri
nerafinate:
CARE SUNT CELE MAI BUNE ZAHARURI PENTRU
ORGANISM?
Cele mai bune pentru toţi sunt zaharurile de trestie nerafinate.
(Lectura 1131-2).
CE FEL DE ZAHĂR AR TREBUI SĂ CONSUMĂM?
Miere [...]. Conserve de fructe făcute cu zahăr din sfeclă în loc
de zahăr de trestie şi nu în cantitate prea mare. (Lectura 808-3).
În spirit caycian, recitind tot ce a spus el despre zaharuri,
este vorba mai întâi de consumarea zahărului care să nu fie
rafinat - fie de trestie, fie de sfeclă. Nu una sau alta din aceste
plante constituie diferenţa, ci gradul de tratament suferit de
produsul final. El adaugă:
Zaharurile sunt necesare pentru construirea corpului, ele
favorizează fermentaţia normală în sistemul digestiv. Deci, de
două-trei ori pe săptămână consumaţi miere pe pâine - căci va
furniza combustibilul necesar corpului. (Lectura 808-3).
Pe de altă parte, Cayce apreciază constant „verdeţurile”! l-ar
fi plăcut felurile noastre variate, salatele noastre, deserturile cu
fructe:
Legumele reconstruiesc materia cenuşie cu mult mai repede
decât carnea şi zaharurile!
ATUNCI POT SĂ MĂNÎNC VEGETALE CA PORUMB ŞI ROŞII?
Păi roşiile sunt excelente. Sunt mai multe vitamine în roşiile
coapte în grădină decât în oricare altă legumă! (Lectura 900-384).
În fiecare zi, serviţi măcar o masă care să conţină o anumită
cantitate de legume crude, ca varza, salata, ţelina, morcovii şi
ceapa etc. şi roşii când este sezonul lor. (Lectura 2502-1).
 Un regim normal trebuie să conţină măcar trei legume care
cresc deasupra solului şi o legumă rădăcinoasă. (Lectura 3373-1).
Puţină carne, mult peşte şi multe legume
Ne-am fi putut aștepta de la Cayce să recomande
vegetarismul absolut. El nu merge până acolo, dar nu ne
sfătuieşte totuşi să mâncăm carne roşie.
Cât despre carne, ar fi de preferat să consumaţi mai mult
peşte, carne de pasăre şi de miel. Slănină la micul dejun, numai
arareori. (Lectura 1710-4).
Atenţie la cartofii albi, la grăsimi şi grăsimi prăjite de tot felul.
Fără carne, cu excepţia peştelui, cărnii de pasăre sau miel. (Lectura
2415-2). Fără carne crudă; foarte puţină de porc. Puţină slănină
uneori. (Lectura 303-11).
AR TREBUI SĂ URMEZ UN REGIM COMPUS DIN FRUCTE,
LEGUME, OUĂ, LACTATE? NU ESTE CEL MAI BUN PENTRU
MINE?
Aşa cum vi s-a indicat, consumaţi cât mai mult cu putinţă
produse locale din pământul pe care trăiţi. Este mai bine pentru
organism, în loc de un anumit regim din fructe sau legume. (Lectura
4047-1).
Nu consumaţi în cantităţi mari fructele, legumele, carnea etc.,
care nu provin din regiunea unde trăiţi [...]. Este regula generală de
urmat pentru toată lumea.
Aceasta va învăţa organismul să se adapteze oriunde. (Lectura
3542-1).
Iată înţelepciunea! Atunci nu cereţi hot-dogs când sunteţi la
Karachi... Carnea consumată pe vremea lui Cayce nu era tratată
ca astăzi. Occidentalii nu erau încă atât de vicioşi: în Virginia din
acea vreme, oamenii îşi cultivau încă grădina; Cayce însuşi făcea
lucrul acesta cu mare plăcere. Nu se cunoşteau încă aceste
sinistre crescătorii în serie care sunt veritabile lagăre de
concentrare pentru animale, a căror carne lipsită de gust şi de
valoare nutritivă contribuie acum la „bolile civilizaţiei”!
(„barbariei”, ar fi mai bine spus).
Pe de altă parte, învăţătura lui Cayce, având o valoare
universală, nu a fost mai puţin adaptată la o epocă şi la un
anumit public. Iată de ce el insistă asupra unor anumite principii,
lăsând de o parte pe altele care ar fi mai puţin urgente pentru
acea epocă. Lecturile nu vorbesc de vegetarism pentru că
solicitanţii lui Cayce nu aveau încă maturitatea necesară.
 Cayce însuşi ar fi acceptat să renunţe la carne? Probabil că
nu. Era mare gurmand, foarte ataşat de bucătăria tradiţională a
Sudului. Cayce -treaz nu şi-a schimbat niciodată stilul de viaţă
pentru a se adapta la remediile indicate de Cayce-adormit (în ceea
ce-l privea personal). Şi apoi acestui om, care deja era nefericit de
faptul că se singulariza prin aceste lecturi bizare, i se mai putea
cere oare să se opună uzanţelor locale printr-un regim alimentar?
Cayce, în ansamblul lecturilor sale despre dietetică, înclină
spre un vegetarism moderat. De exemplu, lasă să se înţeleagă că
carnea favorizează constipaţia. Este vorba de un băieţel de
unsprezece ani atins de epilepsie, căruia Cayce îi spune că starea
sa se poate ameliora dacă se activează eliminările. Ar trebui să se
încurajeze:
tot ce contribuie la eliminarea mai bună a toxinelor,
împiedicând acumularea deşeurilor care perturbă organismul atunci
când nu sunt evacuate: menţineţi tranzitul intestinal în plină
activitate, prin calm, un regim potrivit cu multe legume, cu multe
sucuri de fructe, puţine nuci sau deloc, supe, ciorbe, câteva legume.
Fără carne. (Lectura 4798-1).
Cu orice ocazie, el recomandă înlocuirea cărnii cu peşte şi
fructe de mare:
Cel puţin odată sau de două ori pe săptămână mâncați fructe
de mare: scoici, stridii, homari. (Lectura 257-24).
Cayce critică mult grăsimile, mai ales prăjite.
Nu folosiţi şunca sau grăsimile ca să gătiţi legumele. (Lectura
303-11).
Evitaţi excesul de grăsimi sau de alimente prăjite în grăsime,
fie de porc, oaie, vită sau pasăre. Folosiţi mai mult partea slabă.
(Lectura 303-11).
Alimentele fierte, fripte sau făcute grătar sunt cu mult mai
bune pentru sănătate decât orice prăjeală. (Lectura 416-6).
Cayce a recomandat mult lactatele, laptele, iaurturile, laptele
bătut (numit şi „buttermilk” în engleză). Iată, de exemplu, o reţetă
pe bază de lapte pentru a dormi mai bine, care se face seara:
Pentru a elimina otrăvurile şi tensiunile datorate unei activităţi
zbuciumate, care oboseşte sistemul nervos, iată ce vă va aduce un
somn bun: [...] puneţi o linguriţă de miere curată într-un pahar de
lapte cald şi beţi. (Lectura 2050-1).
Brânzeturile, totuşi, sunt marile absente din dietetica
cayciană: datorită faptului că erau puţin răspândite în America
timpului său. Şi astăzi, în afară de oraşele foarte mari, nu găsim
în magazinele obişnuite decât paste gătite cu gust de săpun, tip
Cheddar şi groaznica „cream cheese” (care nu se poate mânca!)
recomandată pe drept de Cayce a se consuma cu moderaţie.
(Lecturile 459-11). În anumite magazine găsim şi şvaiţer, importat
din Europa sub numele de „Swiss cheese” şi cel mai des copia sa
industrială lipsită de orice savoare, de orice gust, ca şi „fetta”,
acolo unde sunt comunităţi greceşti. Doar foarte recent moda
bucătăriei franţuzeşti a permis importarea de brânzeturi din
Hexagon în Statele Unite (între care un camembert botezat „La
Fayette”!). Brânzeturile de casă, care ocupă un loc atât de
important în alimentaţia noastră, sunt necunoscute peste Atlantic
şi de aceea Cayce nu a vorbit de ele.
Cât despre ouă, Cayce le recomandă, dar precizează că
anumite persoane nu suportă albuşul care creează aciditate.
Recomandă să le fierbem moi şi dă recomandări foarte diverse în
funcţie de caz. Lectura 1560-1 recomandă, de exemplu, ouăle
crude (albuş şi gălbenuş înghiţite sau puse în bere sau whisky)
unei femei care suferea de tuberculoză, şi asta în fiecare zi. Altor
consultanţi li se spune că:
Ouăle [...] sunt indicate mai ales pentru a păstra dinţii.
(Lectura 1523-3).
În Statele Unite de acum, ouăle nu sunt bine văzute de
presă: ziarele le-au acuzat că ne cresc colesterolul. Evident că
ouăle recomandate de Cayce nu erau ouăle de serie de astăzi!
Cum să pregătim alimentele?
Cayce recomandă aburul, care distruge cel mai puţin
vitaminele (Lectura 462-1 4), dar nu vorbeşte de vasele sub
presiune pe care le cunoaştem astăzi. Acestea nu sunt nici pe
departe sănătoase, în parte datorită metalelor folosite la fabricarea
recipientului:
ESTE MÎNCAREA PREGĂTITA ÎN VASE DE ALUMINIU
NESĂNĂTOASĂ PENTRU ORGANISM?
Anumite feluri de alimente gătite în aluminiu devin nocive
pentru orice organism, mai ales pentru cei care suferă de boli
cronice, de exemplu hepatită. (Lectura 1196-2a).
SUFĂR DE O INTOXICAŢIE CU ARSENIAT DE PLUMB SAU
CU ALUMINIU?
Nici una, nici alta. Totuşi efectul aluminiului asupra
organismului prin alimentele gătite în acest metal contribuie la
deteriorarea funcţionării generale a corpului dumneavoastră. Aşa
cum am arătat celor care suferă de tulburări digestive legate de
probleme nervoase, de o suprasolicitare a nervilor în timpul
digestiei, am putea spune să evitaţi consumarea alimentelor
pregătite în vase de aluminiu. Căci ele produc tulburări la nivelul
rinichilor şi circulaţiei hepatice interioare, perturbând eliminarea
acidului uric prin rinichi. (Lectura 843-7).
În mai multe lecturi Cayce recomandă pregătirea în
recipiente emailate sau de sticlă. Aşa ne învaţă, bineînţeles,
bucătăria franceză tradiţională care folosea mult ceramica, feluri
de mâncare gătite în vase de pământ şi mai ales toate genurile de
mâncare pregătite la cuptor. Intoxicarea cu aluminiu este îngrijită
prin homeopatie. Cel mai bun mod de a găti, după Cayce, ar fi
înăbuşirea, adică:
Pregătiţi legumele învelite în hârtie Patapar. Nu le puneţi în
apă ca să le fierbeţi ci coaceţi-le în această hârtie sau la abur,
astfel încât legumele sa lase sucul propriu fără să se adauge apă.
(Lectura 133-4).
„Hârtia Patapar” este cunoscută în Franţa sub numele de
„hârtie sulfurată”. La celebrul curs de bucătărie „Le Pot-au-Feu”,
eram învăţaţi cum să pregătim alimentele „pe uscat”, la cuptor,
folosind capace care închid bine vasele şi aburul condensat se
scurge din nou pe alimentul care se coace astfel în suc propriu.
Acesta este principiul acelor „touajen” marocane şi este ceea ce ne
recomandă şi Cayce. Se pot coace astfel cartofii şi alte legume în
vase de pământ în care hârtia Patapar este înlocuită de coaja
naturală a legumei, ceea ce este încă şi mai bine. Evident, obiceiul
modern de a ambala alimentele în hârtie de aluminiu este foarte
nesănătos!
Cât mai puţine conserve cu putinţă!...
În privinţa procedeelor de conservare, Cayce nu este foarte
entuziast:
DAR ALIMENTELE CONGELATE, FRUCTELE ŞI LEGUMELE?
CONGELAREA DISTRUGE VITAMINELE? ŞI CE ÎNSEAMNĂ
ACEASTA ÎN COMPARAŢIE CU FRUCTELE ŞI LEGUMELE
PROASPETE?
Ar trebui să facem o listă amănunţită. Unele fructe şi legume
sunt distruse mai mult decât altele. Fructele îşi pierd mai ales
vitaminele. Totuşi, unele sunt denaturate prin congelare. Cât despre
legume, multe dintre vitaminele lor dispar. (Lectura 462-14).
 Valoarea alimentelor depinde de factori diverşi, de timpul de
conservare, de data pregătirii în bucătărie. Astfel; trebuie să ştim că
valoarea nutritivă a cafelei se păstrează 20-25 de zile după ce a
fost prăjită. La fel se întâmplă şi cu celelalte alimente, mai ales cu
legumele, care îşi pierd valoarea nutritivă după ce au fost recoltate,
în tot atâtea ore în câte zile o pierde cafeaua... (Lectura 340-31).
Aviz gospodinelor neglijente care lasă diverse resturi în
congelator zile şi săptămâni întregi. După două zile de la
congelare nici un aliment nu ar mai trebui consumat. Cât despre
substanţele conservante, acestea nu se foloseau prea mult pe
vremea lui Cayce, cel puţin nu atât de mult ca astăzi, Cayce nu
este de acord cu ele:
Consumaţi cât mai multe legume crude. Faceţi din ele salate
cu sosuri care să aibă ulei de măsline, ceea ce va favoriza
asimilarea diverselor alimente, lăptuci, napi. verze [...], roşii coapte
în grădină - sau cele care sunt păstrate fără conservant - mai ales
fără a se adăuga benzoat de sodiu. Nu folosiţi astfel de conservant.
(Lectura 135-1).
După cum se vede, Cayce insistă pentru coacerea plantelor
în grădină, deci să nu se coacă artificial:
Roşiile sunt bune pentru organism, dar numai dacă s-au copt
în grădină. Nu atunci când au fost culese verzi şi coapte forţat.
(Lectura 894-4).
Câteva vedete ale alimentaţiei cayciene
Am vorbit deja de uleiul de măsline, de migdale, de salate
care sunt foarte importante şi pentru Cayce şi în bucătăria
noastră. Nu voi insista mai mult - cu excepţia a trei sau patru
alimente care pot uimi pe cititorul francez (la fel cum l-au uimit şi
pe cel american!).
- Topinamburul galben, numit în engleză „Jerusalem
artichoke” - să rămânem biblici - a fost mult recomandat de
Cayce. Este o rădăcinoasă foarte fină cu un gust de ciuperci-
pariziene.
DE CE ÎMI VINE SĂ MĂ ÎNDOP CU DULCIURI?
Este firesc, din cauza tulburărilor digestive datorate
pancreasului. Mâncați un topinambur galben în fiecare săptămână,
cam de mărimea unui ou. Coaceţi-l în hârtie Patapar, ca să nu i se
piardă sucul. Asortaţi-l. Şi el vă va ameliora tulburările de care
suferiţi la ficat, rinichi, pancreas şi vă va micşora pofta de dulciuri.
Şi mai ales fără ciocolată! (Lectura 3386-2).
 - Gelatina: poate părea bizar că Cayce a recomandat-o. Şi
totuși, el ne-a sfătuit adeseori s-o consumăm cu legume crude
(iată un lucru care îi va încânta pe artiştii noii bucătării):
Nu conţinutul în vitamine contează la gelatină. Ci faptul că
favorizează activitatea glandelor şi le ajută să extragă vitaminele
din alimentele ingerate. (Lectura 849-75).
S-ar zice că inventatorul oului în gelatină, atât de popular la
noi, l-a citit pe Cayce! El a recomandat gelatina şi pentru
îmbunătăţirea vederii (Lectura 5148-1, 5401-1, 3051-6 etc.) şi mai
ales morcovii în gelatină. dacă-i mâncăm cruzi, fără să aruncăm
partea superioară a morcovului (aceea care iese din pământ).
- Cojile de cartofi: Cayce le-a recomandat de mai multe ori. El
le acordă virtuţi remarcabile în anumite afecţiuni: reumatisme,
probleme dentare... Se spune că aceste coji previn albirea părului.
Adăugaţi regimului dumneavoastră alimentar coji de cartofi -
dar fără prea multă pulpă. Ar fi mai bine să spălaţi cartofi mari, să-
i curăţaţi şi să nu consumaţi decât cojile, coapte. Aruncaţi restul.
Daţi-l la găini! (Lectura 1904-1).
Cu alte cuvinte, cartofii copţi în coajă, care se consumă cu
coaja coaptă la cuptor. sunt foarte caycieni (cu condiţia să nu fie
trataţi chimic).
Alimentele care ne aduc fosfor sunt mai ales morcovul,
lăptucile, fructele de mare, salsifi şi cojile de cartof dacă nu sunt
prea groase. (Lectura 560-2).
Coaja cartofului [...] este excelentă. Căci conţine săruri
minerale care sunt bune pentru organism. Chiar dacă aceste coji de
cartofi sunt fierte îndelung, ar fi excelent să consumăm apa în care
au fiert. (Lectura 2179-1).
Nu mâncați prea mulţi cartofi, decât coaja, care poate fi
consumată oricând şi oricât. Căci aceste coji de cartofi sunt
tonifiante, ele ne aduc forţă şi elemente care favorizează activităţile
glandulare din organism. (Lectura 820-2).
Cojile de cartofi aplicate sub formă de cataplasme pe ochi
înlătură oboseala oculară (cu condiţia să fie ţinute pe ochi timp de
două ore, în întuneric)... Pe scurt, înţeleg de ce găinile mele se
reped la cojile de cartofi!
Echilibrul bază-acid din organism şi vaccinarea Cayce insistă
mult asupra incompatibilităţii dintre anumite alimente, din cauza
necesităţii de a menţine echilibrul acid-bază (alcalinitatea) în corp.
Pe vremea sa; era ceva cu totul nou. El spune că obezitatea,
angineia, tulburările intestinale şi gastrice sunt provocate de un
dezechilibru al pH-ului în tot corpul.
CE MĂ FACE SĂ RĂCESC? PUTEŢI SĂ-MI DAŢI O METODĂ
SAU O REŢETĂ PENTRU A PREVENI RĂCEALA?
Păstraţi alcalinitatea corpului. Microbii care joacă un rol în
răceală (guturai. angină, gripă...) nu pot să trăiască în mediu
alcalin (bazic). Deci, nu încurajaţi excesele de acid în organismul
dumneavoastră. (Lectura 1947-4).
CE ALIMENTE CREEAZĂ UN MEDIU ACID ÎN CORP?
Toate acelea care combină grăsimile cu zaharurile. Cele care
conţin feculă produc de obicei reacţii acide. Dar un regim normal
trebuie să fie 20% acid şi 80% alcalin. (Lectura 1523-3).
ŞI CE ALIMENTE RESTABILESC ECHILIBRUL CREÂND UN
MEDIU ALCALIN (BAZIC)?
Fructele, proaspete şi uscate, legumele, cu excepţia
leguminoaselor ca mazărea, lintea, mazărea uscată, fasolea...,
lactatele.
CUM AŞ PUTEA SĂ FIU IMUNIZAT ÎMPOTRIVA BOLILOR
CONTAGIOASE ALTFEL DECÂT PRIN VACCINARE?
Se poate, dacă vă menţineţi alcalinitatea corpului, mai ales
consumând salate, morcovi, ţelină; astfel se vor crea condiţii care
vor imuniza organismul. (Lectura 480-19).
VACCINURILE CONTRA BOLILOR CONTAGIOASE ÎMI SUNT
NECESARE ÎNAINTE DE PLECAREA DIN SEPTEMBRIE?
Numai dacă dispoziţiile legale vă obligă. [...] Dar dacă veţi
folosi zilnic o masă de morcovi sau o masă în care morcovul
constituie un fel de mâncare, nu veţi contracta boala contagioasă,
nu veţi fi atinsă de infecţiile cu care corpul ar putea să intre în
contact.
IMUNIZAREA ÎMPOTRIVA BOLILOR CONTAGIOASE POATE
FI DOBÎNDITĂ PE ALTĂ CALE DECÂT VACCINAREA?
Aşa cum am spus, dacă se menţine alcalinitatea în corp, în
special datorită morcovilor, ea va construi în sânge un sistem de
apărare care va imuniza persoana respectivă. (Lectura 480-19).
ŞI CARE SUNT ALIMENTELE CARE CREEAZĂ ACIDITATE?
Grăsimile animale, uleiurile vegetale, cerealele, pâinea, fulgii
de porumb, prăjiturile, orezul alb, - orezul negru este mai puţin acid
- toate zaharurile, nucile, leguminoasele, cărnurile, carnea de
pasăre, măruntaiele de vită, gălbenuşul... (Aceeaşi lectură).
 Cayce a denunţat mai ales anumite combinaţii nefaste: sunt
alimente pe care n-ar trebui să le combinăm niciodată la aceeaşi
masă, nici în aceeaşi zi:
Nu combinaţi fructele acide cu alte feculente decât pâinea
integrală. Adică lămâi, portocale, mere, grape-fruit; nici măcar suc
de roşii. Nu consumaţi cereale - care conţin un maximum de feculă -
la aceeaşi masă cu citricele. (Lectura 416-9).
Iată condamnarea principiului micului dejun englezesc
(totuși atât de bun!), unde se începe printr-un suc de portocale şi
se continuă cu pâine prăjită... Ar trebui, după Cayce, să
consumăm sucul de portocale, de lămâi sau grepfrut între mese la
ora zece dimineaţa, de exemplu. Dar, spune Cayce, aceste sucuri
de fructe pot să se combine cu un ou.
Cayce nu recomandă cafeaua şi nici ceaiul. (Lectura 302-2),
mai ales împreună cu laptele (lectura 5097-1 ). Dar acest lucru
este bine cunoscut de dieteticieni.
El insistă asupra faptului că este dezastruos pentru
organism Nu ar trebui să amestecăm nici sucul de portocale cu
laptele (Lectura 5097-1 ):
ci să le consumăm separat - cu distanţă în timp între ele -
niciodată împreună!
Altă combinaţie nefastă: carnea şi feculentele (ceea ce
condamnă „biftecul” nostru cu cartofii prăjiţi!). Cayce spune chiar:
Zaharurile şi cărnurile consumate la aceeaşi masă sunt de
preferat feculentelor consumate împreună cu carnea. (Lectura 416-
9).
Înseamnă că au dreptate chinezii, care consumă carne de
porc îndulcită... (A se vedea în această privinţă cartea lui Robert
Masson despre vindecarea bolilor infantile prin regim alimentar:
Plus jamais d'enfants malades, Albin Michel, 1984, şi
recomandările Institutului Alain-Rousseaux, 39 rue de
Chateaudun 75009, Paris). Trebuie să postim?
Cayce nu a încurajat posturile foarte lungi care pot dăuna
unor persoane (de exemplu, patruzeci de zile). Dimpotrivă, el a
încurajat mult posturile scurte, de trei-cinci zile în general.
Dar se pare că prefera posturile parţiale, pe bază de sucuri
de fructe: portocale sau struguri, de exemplu.
A nu se consuma nimic timp de cinci zile decât sucuri de
citrice. Numai portocale sau portocale cu lămâi, nimic altceva în
cinci zile. Şi în ce cantitate? Cât doriţi! (Lectura 1713-21).
 Curele de sucuri de fructe cayciene se termină întotdeauna
cu o priză de ulei de măsline:
În seara ultimei zile a curei (de portocale, de care vorbeam mai
sus) luaţi o jumătate de ceaşcă de ulei de măsline. Acesta vă va
curăţa organismul de impurităţi, împiedicând formarea gazelor şi
regurgitarea (toxinelor) care se produc în partea inferioară a
duodenului. (Lectura 1713-21).
Cayce recomandă această cură de portocale contra
constipaţiei (lectura 1713-17). Una din curele sale preferate este şi
aceea pe bază de lapte prins cu banane. Laptele prins,
binecunoscut în Bretagne (unde se însoţeşte de clătite şi galete),
se bucură de favorurile lui Cayce (lectura 538-60). Această cură
are tot efecte de dezintoxicare generală şi combate constipaţia.
Totuşi, o rezervă: bananele de pe piaţa franceză sunt extrem de
tratate şi importate verzi, coapte forţat prin metode industriale,
astfel încât valoarea lor nutritivă este discutabilă. Ele nu erau
tratate astfel pe vremea lui Cayce.
Cura de struguri va fi mai uşor de făcut şi mult mai fidelă
principiului caycian de a consuma ceea ce creşte pe locul unde
trăim. Timp de trei zile se consumă struguri la discreţie, pentru a
îngriji diversele tulburări ale sistemului digestiv. Putem combina
cu o cataplasmă de struguri zdrobiţi aplicată pe burtă. (Lectura
757-6).
În sfârșit, cel mai mare succes la cititorii americani ai lui
Cayce îl are cura de mere („apple diet”): Trei zile de mere crude în
cantitatea dorită, apoi o ceaşcă de ulei de măsline în ultima seară,
în încheierea curei. (Lecturile 1409-9, 1206-8, 567-7 etc.). Şi de
data aceasta, să preferaţi merele netratate chimic.

Vindecarea cu ajutorul pietrelor

Reluând o tradiţie foarte veche, Cayce vorbeşte mult de

efectul terapeutic al pietrelor preţioase, dure şi semi-dure, purtate
direct pe piele. Pietrele, spune el, (lectura 531 -3) concentrează în
ele energiile cosmice şi astfel se explică puterea lor. Ele stimulează
sau blochează funcţiile corpului fizic şi ale corpului mental. Dar
nu toate pietrele, nici pentru toată lumea. Fiecare persoană este
sensibilă la o piatră pe care ar trebui să o poarte, în timp ce pe
altele ar trebui să le evite.
În lecturile sale, Cayce vorbeşte mult de diferitele feluri de
lapis uneori lazuli, de rubin, opal, ametist, diamant, de cristalul
de stâncă, topaz, agat etc. Dar şi de perlă şi coral. Acest lucru ar
trebui să ne trezească atenţia vizavi de natura bijuteriilor pe care
le purtăm. N-ar trebui să se poarte orice bijuterie şi de către
oricine, şi în orice împrejurare. Cayce recomandă unora să poarte
o anumită piatră la talie, altora la gât etc. Ceea ce vine în contact
cu pielea pare să influenţeze mult sănătatea. În urmă cu câțiva
ani, cumpărasem un colier care la prima vedere îmi plăcuse mult.
Ori de câte ori îl purtam, aveam seara gâtul umflat: răguşeală sau
chiar început de angină! Cu ajutorul pendulului mi-am pus
întrebarea: îmi este bun acest colier? Răspunsul a fost negativ şi
chiar foarte negativ. Este în el un metal sau o piatră care îmi este
nefastă? Răspuns afirmativ...
Atunci, înainte de a cumpăra o bijuterie, gândiți-vă la ea...
Dacă este vorba de o perlă veritabilă, se pare că nu poate fi
nefastă.
Perla ar trebui purtată direct pe corp, adică în contact cu
pielea. Căci vibraţiile sale vindecă... (Lectura 951-2).
Perla a fost produsă de iritaţii (provocate de pătrunderea unui
corp străin în moluscă). De aici puterea sa de a construi
mecanismele de apărare ale organismului. (Lectura 1189-1).
Cât despre coral, Cayce îl recomandă uneori roşu, alteori alb
sau roz în funcţie de persoană.
Această entitate să poarte întotdeauna asupra sa coral roz.
Vibraţiile lui o vor ajuta în plan mental - şi să se apere contra
anumitor influenţe perturbatoare, care astfel vor fi mai puţin nocive.
(Lectura 2154-1).
Aceste recomandări au adeseori legături cu încarnările
precedente ale fiecărui consultant, cu sensibilitatea sa faţă de
anumite culori, anumite oligoelemente, anumite influxuri
planetare ce acţionează asupra glandelor endocrine (a se vedea
mai departe).
Iată câteva lecturi despre rubin.
Dacă rubinul este ţinut în contact cu corpul, el va aduce
acestuia putere, forţă, vigoare pentru asumarea obiectivelor alese
de entitate. (Lectura 2571-1).
 Aceste forţe vibratorii ale culorii care sunt cristalizate în energii
materiale sub forma de mineral, trebuie să le folosiţi păstrându-le
în contact cu corpul dumneavoastră. Această piatră roşie trebuie să
fie purtată direct pe piele, astfel că forţele ei vibratorii să vă confere
- împreună cu gândirea dumneavoastră pozitivă - o ambianţă de
creativitate. (Lectura 1770-2).
Astfel, nu e vorba de magie., de amuletă, cum precizează
Cayce într-o altă lectură, ci de jocul subtil al energiilor cosmice
materializate în regnul mineral. De exemplu, lapis lazuli.
DAŢI-MI MAI MULTE DETALII DESPRE LAPISUL PE CARE
MI-AŢI RECOMANDAT SĂ-L PORT DIRECT PE CORP.
Este o piatră bleu-vert care conţine depozite de aramă şi ale
cărei vibraţii sunt aceleaşi cu ale corpului dumneavoastră. Astfel,
această piatră poate să exercite o influenţă bună nu numai ca
talisman, amuletă aducătoare de noroc, ci şi ca energie vibratoare,
favorabilă sănătăţii dv. (Lectura 1651-2).
VĂ ROG, DOMNULE CAYCE, SPUNEŢI-MI PIATRA MEA.
Lapis lazuli, purtată direct pe piele, care va fi bună pentru
sănătatea dv. generală. (Lectura 3416- 1).
Lapis lazuli şi jad, pietre verzi, sunt - după Cayce -
purtătoare de vibraţii de vindecare datorită acestei culori căci, mai
spune el, culoarea pietrelor este în legătură cu culorile aurei unei
persoane: şi trebuie să existe armonie între ele.

Terapia prin culoare

Cum spunea lectura 1334-1 , culoarea joacă un rol esenţial

în sănătate.
Şi în această privinţă Cayce a fost un pionier.
VĂ ROG, DOMNULE CAYCE, DETALIAŢI MAI MULT RELAŢIA
CARE EXISTĂ ÎNTRE CULORI ŞI CEI ŞAPTE CENTRI
GLANDULARI DIN CORP. CULORILE LEGATE DE FIECARE
CENTRU DIFERĂ DE LA UN INDIVID LA ALTUL SAU SE POT
ASOCIA NIŞTE CULORI FIECĂRUI CENTRU GLANDULAR ÎNTR-O
MANIERĂ EXACTĂ?
Ambele. [...] Căci, în lumea materială, aşa cum ştim, vibraţia
este însăşi esenţa culorii. În calitate de culoare, în calitate de
vibraţie, ea ajunge la conştiinţă, datorită acestor diverşi centri
glandulari, aşa cum poate simţi prin propria experienţă individul
aflat în meditaţie şi chiar prin percepţii foarte exacte. Aşa cum furia
este roşie sau tristeţea e albastră... Totuşi, în tonurile lor, în
nuanţele lor, influenţele lor, fiecare este folosită în mod diferit, după
gradele de experienţă a unui individ. (Lectura 2.81-30).
În continuarea lecturii se dau culorile care corespund
fiecărui centru glandular: roşu corespunde gonadelor, oranj
corespunde celulelor Lyden (sau Leydig), galben plexului solar,
deci suprarenalelor, verde timusului, albastru tiroidei, indigo
glandei pineale, violet pituitarei. Fiecare din aceste culori poate, în
funcţie de individ, să pară „cenuşie”, nuanţele închise
corespunzând vibraţiilor celor mai joase, sau strălucitoare şi
clară, corespunzând în partea de sus a gamei unei evoluţii
armonioase apropiate de perfecţiune. Şi cum se folosesc culorile
pentru a vindeca? Iată câteva cazuri.
Culorile au o mare influenţă asupra entităţii în special cele
care nu sunt prea puternice, violetul, ultravioletul, unele tonuri de
verde, movul, rozul, [...] Tonurile pastel, cele pe care le considerăm
spirituale, vor influenţa mai mult entitatea. Şi când ea va fi pe
punctul de a se îmbolnăvi; aceste nuanţe dulci îi vor calma durerile,
acolo unde medicina va eşua. (Lectura 773- 1).
Purtaţi direct pe corp mov, albastru lavandă şi obiecte
strălucitoare; adăugaţi o anumită muzică armonioasă [...]. Aceste
vibraţii vor restabili puţin câte puţin starea normală, mentală şi
fizică, dacă se perseverează totuşi în tratament. (Lectura 2712-1)
Şi Cayce sugerează un tratament electric cu diverse culori,
raze ultraviolete mai ales.
Lumina verde, spune el, are un puternic efect de vindecare
asupra cancerului:
În multe cazuri, când este nevoie să modificăm vibraţiile (unui
corp bolnav), proiectarea de lumină verde este de preferat, căci
verdele este o culoare cu putere vindecătoare. Şi deci, când există
formaţiuni maligne, lumina verde va fi mai eficientă decât celelalte
culori sau decât razele X, care distrug ţesuturile, dar nefiind
capabile să elimine ceea ce a fost distrus, provoacă revenirea (bolii)
la anumite radiaţii. (Lectura 3370-1).
Ar trebui să fim foarte atenţi la culorile pe care le alegem spre
a fi purtate:
Fiecare corp, fiecare activitate, fiecare suflet-entitate vibrează
mai mult sau mai puţin la anumite culori. Ca urmare, există tonuri
de verde şi albastru la care această persoană reacţionează foarte
bine. (Lectura 288-38)
 Chiar negrul poate avea un efect terapeutic:
În ceea ce priveşte culorile, entitatea ar trebui să poarte mult
negru şi aur. (Lectura 1849-2).
Deşi: Negrul este legat de tot ce se referă la moarte (lectura
180020), moartea este negativă doar într-o perspectivă
occidentală materialistă. Ea simbolizează renunţarea, purificarea
dorită, moartea simbolică a relelor pasiuni ale egoului. Şi tocmai
pentru a ajuta această purificare necesară, Cayce recomandă
persoanei de mai sus (lectura 1849-2) să poarte negru, datorită:
acestei nevoi de purificare resimţită interior, pentru a progresa
spre obiectivele alese şi dorite.
Pe de altă parte, culoarea pereţilor din clădirile spitaliceşti
are importanţa sa în vindecarea bolnavilor:
DOMNULE CAYCE, CARE AR FI CEA MAI BUNĂ CULOARE
PENTRU PEREŢII UNUI SALON?
Între verde şi albastru. (Lectura 165-17). De asemenea, pentru
un magazin:
AŞ VREA SĂ CREEZ UN LOC RAFINAT, UN LOC ÎN AFARA
ORICĂREI TULBURĂRI, A ORICĂREI BUSCULADE. UN MAGAZIN
UNDE SĂ POŢI VENI SĂ TE SIMŢI COMPLET DESTINS ŞI
BUCUROS. CE CULORI, CE MOBILIER AR CREA CELE MAI
BUNE VIBRAŢII PENTRU MINE ŞI PENTRU CEILALŢI?
Albastru pastel şi auriu. (Lectura 2448-3).
După Cayce, nu numai persoanele, dar şi colectivităţile
vibrează pe anumite nuanţe:
Căci fiecare oraş îşi are culoarea sa (lectura 1456-1), care
contribuie puternic la bunăstarea (sau lipsa bunăstării) locuitorilor
săi. În lecturile sale, roşul este considerat tonic, dar nu lipsit de
pericol. El trebuie folosit cu prudenţă:
Vasele capilare, limfa absorb anumite vibraţii. Ca urmare,
pentru această persoană, nuanţele de roşu sunt otrăvuri ca şi
anumite nuanţe de galben. Exact ca anumite plante care otrăvesc
corpul prin atingere. (Lectura 45-3).
Era vorba de o persoană cu număr scăzut de globule roşii în
sânge! Cayce insistă:
Persoana va descoperi că chiar anumite culori, anumite
alimente devin imediat otrăvuri pentru corpul său, încă de la
absorbire. (Aceeaşi lectură).
 Căci culorile sunt absorbite ca lumina soarelui, prin ochi,
piele, mucoase interne atunci când mâncăm. Lectura următoare
evocă o reacţie alergică:
În mod mai specific, anumite culori afectează această
persoană în acelaşi mod cum pot face polenurile cu alţii. (Lectura
5511-1).
Mai multor pacienţi Cayce le-a recomandat o expunere la
razele ultraviolete, infraroşii şi diverse culori. Pe atunci acestea
erau obţinute proiectând o lumină electrică prin sticlă colorată.
Unui anemic:
Razele ultraviolete, infraroşiile şi lumina verde absorbite (prin
piele) vor avea ca efect o revenire a forţelor, o drenare naturală a
organismului. (Lectura 5524-1).
Cayce îi recomandă acelui bolnav, o expunere zilnică de două
minute pentru fiecare culoare.
Razele ultraviolete, infraroşiile şi lumina verde absorbite (prin
piele) vor avea ca efect o revenire a forţelor, o drenare naturală a
organismului. (Lectura 5524-1).
Cayce îi recomandă acelui bolnav o expunere zilnică de două
minute pentru fiecare culoare.
Dar tratamentul se poate face şi la razele naturale ale luminii
solare. Aceste expuneri la diverse raze luminoase nefiind lipsite de
pericol trebuie să fie de scurtă durată şi alternate. Şi chiar:
Dacă folosiţi lumina soarelui sau lumina albă, intercalaţi (între
timpii de expunere) lumină albastră. (Lectura 1758-1).
În altă parte, Cayce recomandă intercalarea luminii verzi.
Iată de ce, după o plajă, ar fi bine să ne odihnim într-o cameră
albastră sau verde.
Ce lecţii de viaţă ne dau acele ţări musulmane din jurul
Mediteranei, unde pereţii interiori sunt vopsiţi în albastru şi
verde, unde curţile interioare ale caselor şi moscheilor sunt
decorate cu minunate armonii de faianţă în aceste nuanţe! Acesta
este şi principiul acelor „azulejos” din Portugalia, al căror efect
decorativ - şi terapeutic! - se bazează pe folosirea camaieurilor
albastre.
Cromoterapia nu este necunoscută la noi. În urmă cu câțiva
ani, povestisem în Le Guide de l'anticonsommateur (Editions
Robert Laffont) cum am vindecat-o pe fiica mea Eleonore de o
rujeolă prin vibraţii roşii! Adică, îmbrăcând-o în roşu din cap
până în picioare, dându-i să bea sucuri de fructe roşii şi
punându-i lingă pat o lumină cu abajur roşu: această rujeolă
(totuşi foarte puternică la început) n-a durat decât patru zile! Şi
fiica mea n-a suferit de nici o altă complicaţie după aceea.
(A se vedea şi cartea lui Gilbert Shakra, „Yoga Nidra”,
Editions le Souffle d'Or, B.P. 05300 Barret-Le-Bas, care dă
indicaţii foarte folositoare despre folosirea culorii ca terapie).

Să vindecăm prin muzică totul, chiar şi bătrânețea

Muzica este o terapie puternică. S-a ştiut de mult în jurul

Mediteranei, mai ales la Neapole, unde când izbucnea câte o
epidemie de febră datorată (se credea) înţepăturii de tarantula,
oamenii dansau ca să se vindece. Se aduceau orchestrele în
stradă şi se cânta o muzică foarte ritmată - tarantela - astfel ca
oamenii să poată dansa ca să se vindece. Oricum, dansul
provoacă transpiraţie transpiraţia elimină. toxinele şi eliminarea
toxinelor înseamnă vindecare... Dar există în muzică mai mult.
Cayce povesteşte pe îndelete (a se vedea capitolul III) cum erau
îngrijiţi bolnavii prin muzică şi cânt în Templele Frumuseţii din
Egipt.
Sunetele muzica şi culorile pot contribui mult la crearea
vibraţiilor adecvate ce convin indivizilor perturbaţi, fie mental sau
fizic, adică bolnavi în corp sau spirit. (Lectura 1334-1).
O fetiţă de cinci ani surdă în urma unei naşteri dificile, a
primit această lectură:
Daţi-i să asculte un gen de muzică de coarde, aceea care îi va
face plăcere şi care-i va provoca o reacţie emoţională. Aceasta
trebuie să facă parte din reeducarea sa. (Lectura 2527-1).
Pentru o femeie oarbă de un ochi:
Studiaţi muzica, aceasta vă va ajuta, căci este multă muzică în
construcţia corpului. Şi aceste vibraţii muzicale vor ajuta
organismul dv. să recupereze vederea şi să folosească energiile
sunetului, care sunt legate de cele ale vederii. (Lectura 4531-1).
Unui profesor de muzică, Cayce i-a recomandat să-şi
folosească arta pentru a vindeca oamenii. Căci:
Fiecare entitate individuală vibrează ne anumite lungimi de
undă exacte. Orice boală sau perturbare creează în corp vibraţii
opuse, adică necoordonate, în dezacord cu corpul /inteligenţa/
spiritul acelui individ. Şi [...] dacă se folosesc anumite vibraţii, se
observă o reacţie. Anumite vibraţii sunt necesare în calitate de
contrapunct; ele sunt necesare ca să provoace o modificare fa bolii).
(Lectura 1861-2).
Cayce a recomandat mult cântecul:
Cântați când munciţi, fredonaţi, cântați pentru
dumneavoastră, nu pentru a fi auziţi de ceilalţi, ci pentru
dumneavoastră! (Lectura 3386-1). Căci el spune că orice fiinţă are
nevoie de muzică şi că ne putem îmbolnăvi din lipsă de muzică. El
mai spune că anumite genuri de muzică, dimpotrivă, ne pot
„îmbolnăvi:
Muzica este fie o forţă distructivă, fie o forţă constructivă în
interiorul entităţii. Aceasta depinde de ceea ce caută entitatea.
(Lectura 3509- 1).
Se recomandă incantaţia „A-R-E-I-O-OUM”, căci ea ridică
vibraţiile celui care o intonează. Ea are o putere vindecătoare
foarte mare, folosită şi astăzi în grupul de „vindecare prin
meditaţie” fondat de Edgar Cayce la Virginia Beach. Unele din
aceste incantaţii (A-R-E-I-OOUM, ca şi AUM indian, ca şi AMEN)
sunt atât de puternice încât în Egiptul antic făceau parte dintr-un
arsenal terapeutic destinat reîntineririi oamenilor -aţi citit bine
„reîntinerire”! Iată un text care face aluzie la ea:
Entitatea a trăit până la o vârstă înaintată, căci se afla cu
Marele Preot când a fost reîntinerită. Aceste întineriri se făceau în
principal după metode conform cărora entitatea însăşi trebuia să
pronunţe anumite incantaţii. Aceste incantaţii ridicau influenţa
energiilor spirituale deasupra forţelor materiei terestre. Aşa se face
că entitatea a putut trăi până la o vârstă pe care am aprecia-o
astăzi la 254 ani! (Lectura 949-12).
Silaba sacră AUM are un impact asupra glandelor endocrine
(a se vedea mai departe). Pronunţată pe ton adecvat:
Ea deschide aceşti centri glandulari; astfel încât forţele lui
kundalini să se trezească în aceste locuri ale corpului. Pronunţaţi-o
şi veţi vedea ce se petrece în voi. (Lectura 2072-10).
Corpul este un instrument muzical la care trebuie să
învăţăm a cânta. Pasionaţii meloterapiei vor fi fericiţi să afle că
Cayce a vorbit mult de meloterapie: el a devansat interesul
modern din acest domeniu de cercetare. Cayce spune că toată
lumea ar trebui să exerseze la un instrument muzical, lucru care i
se pare esenţial pentru echilibrul atât fiziologic, cât şi fizic al
tuturor.
 Aromoterapia şi importanta parfumurilor

Cei care trăiesc în contact cu Natura cunosc importanţa

mirosurilor în viaţa animală şi vegetală. Numeroase lecturi
vorbesc despre asta, subliniind că ar trebui să folosim mai mult
esenţele odorante ca mijloc terapeutic:
Căci omul are posibilitatea să creeze mirosuri care vor
influenţa anumiţi indivizi sau anumite grupuri. Nenumărate
persoane reacţionează la parfumuri şi acestea produc efecte în
interiorul organismului lor. Efecte pe care psihanaliştii şi psihologii
le-au subestimat mult timp, aşa cum au ignorat în mare parte
modul în care Forţele Creatoare, adică Dumnezeu, se manifestă
într-un individ! (Lectura 274-10).
Una din cele mai mari forţe ce pot influenţa corpul fizic al
omului sau animalului este acţiunea parfumurilor asupra nervilor
olfactivi din corp. (Lectura 274- 7).
Tocmai pe această puternică acţiune a parfumurilor se
bazează aromoterapia - foarte veche terapie egipteană reluată şi
modernizată de Dr. Valnet. Uleiurile esenţiale şi parfumurile
făceau parte din tratamentele folosite în Egiptul vechi pentru a
vindeca bolnavii:
Căci pentru această persoană - dar nu pentru toată lumea -
mirosurile înlesnesc meditaţia. Căci entitatea, în experienţa sa de
viaţă anterioară în templul Sacrificiului, a învăţat să se branşeze
mult pe miros. Într-adevăr, terapiile folosite acţionau asupra
nervilor olfactivi şi, prin aceasta, asupra muşchilor corpului însuşi.
(Lectura 2823-3).
Templul Sacrificiului era acel spital faimos de care vorbeşte
Cayce adeseori în lecturile sale despre Egiptul antic (a se vedea
capitolul următor). Această cunoaştere a puternicii acţiuni a
parfumurilor nu s-a pierdut complet în Franţa. Cum dovedeşte
această lectură de viaţă anterioară pentru o persoană care:
a trăit în această ţară cunoscută ca Franţa [...] în perioada
când Richelieu era la apogeul puterii. Entitatea era o persoană pe
care Richelieu o consulta adesea şi dădea sfaturi urmând o tehnică
de interpretare a tămâii, care era arsă în acea epocă.[...] Şi
entitatea a câștigat şi a pierdut moral în această experienţă de
viaţă. A câștigat în cunoaşterea influenţei parfumurilor, mirosurilor
[...]. A pierdut în folosirea practică a acestei cunoaşteri asupra
oamenilor. Astăzi ea trebuie să facă faţă acestei karme, lucrând
asupra bunei folosiri a acestor influenţe şi folosindu-le pentru a
ajuta oamenii în dezvoltarea lor (Lectura 1714-1).
Printre esenţele odorante cele mai des menţionate de Cayce -
şi produse natural de solul nostru - se află levănţica:
Şi levănţica [...] are o influenţă deosebită asupra acestui
organism la ora actuală, căci îi aminteşte capacităţile sale de a se
reface şi de a se întineri el însuşi, suflet, corp şi spirit. (Lectura 578-
2).
După Cayce, levănţica este o esenţă extrem de importantă,
căci ea ridică vibraţiile, provocând o dezintoxicare a organismului
(lectura 3793). După el, egiptenii antici o foloseau pe scară largă
pentru a stimula activitatea glandelor endocrine şi a ajuta
eliminarea toxinelor.
Dar atenţie: folosiţi levănţica naturală. Cayce respinge
folosirea esenţelor de sinteză:
S-a trecut la folosirea parfumurilor sintetice... Este ca şi cum
am folosi umbra unui lucru real! (Lectura 274-10).
Personal, am constatat binefacerile uleiului esenţial de
levănţică (în deodorant, pastă de dinţi, ceai etc. - şi dorm mai bine
de când mi-am umplut perna cu levănţică! Cel mai bun ulei
esenţial vi-l puteţi procura adresându-vă familiei FRA,
lavandicultori biologici, 84400 Lagarde d'Apt, care nu fabrică
decât produse naturale).

CAPITOLUL III - EDGAR CAYCE ŞI REÎNCARNAREA

Edgar Cayce descoperă reîncarnarea... pe un divan!

Edgar Cayce s-ar fi putut mulţumi cu o splendidă carieră de

practică medicală ilegală... Dar avea să lanseze, fără voia sa, o
bombă cu efect întârziat, care nu şi-a încheiat încă explozia:
reîncarnarea! O descoperire stânjenitoare.
În 1923, Cayce a fost vizitat de un bărbat numit Arthur
Lammers. Acesta nu venea pentru o consultaţie medicală: era
zdravăn ca Pont-Neuf! Problemele lui erau de alt ordin: Lammers,
tipograf de meserie şi spirit curios, îşi punea întrebări la care -
credea el - un medium iar putea răspunde, mai ales un medium
reputat cum era Cayce...
ASTROLOGIE, CABALĂ, ALCHIMIE, CE TREBUIE SĂ
CREDEM DESPRE TOATE ACESTEA, DOMNULE CAYCE?
 ...Domnul Cayce nu credea nimic. A făcut ochii mari cât
farfuriile zburătoare. Preocupările ezoterice îi erau complet
străine. Acasă la el nu auzise niciodată despre toate acestea.
Perfect reprezentant al mediului său, el credea că Biblia ajunge
pentru a răspunde la tot. O astfel de cercetare, în afara cărărilor
biblice, mirosea a sulf ... Totuşi, pe măsură ce Lammers îi vorbea,
simţea că acest om nu venise întâmplător. Ştia că îl cunoaşte deja
de multă vreme ... Lammers era noua faţă a destinului său.
- Nu pot rămâne aici mai mult de câteva zile, a spus omul de
afaceri. Dar vă invit la Dayton, în Ohio, unde locuiesc. Voi închiria
pentru dumneavoastră un apartament la hotelul Philipps şi acolo
vom putea lucra.
Lammers, nebun de generos, oferise lui Cayce covorul de aur.
Acesta, mereu în lipsă de bani, fusese prea fericit să accepte. La
11 octombrie 1923, instalat deci în hotelul său de lux, Cayce îl
primeşte pe Lammers cel nerăbdător, urmat de secretarele sale.
Detaliu ce pare neînsemnat, dar care este totuşi capital: datorită
acestor stenografii, Cayce va putea într-o zi să fie cunoscut. Câte
medii mari n-au făcut revelaţii fundamentale, care au fost uitate
pentru că n-au fost niciodată înregistrate!
- Să începem cu astrologia! propuse Lammers.
- Păi, nu ştiu nimic despre asta! protestă Cayce.
- Nu contează, răspunse Lammers. Nu ştiţi nimic despre
medicină. Asta vă împiedică să daţi excelente consultaţii
medicale? Ei?
Iată-l pe Cayce, fără un entuziasm excesiv, întinzându-se pe
divanul din camera de hotel, sub sugestia asistentului lui
Lammers. Acesta îi dă data de naştere...
Şi Cayce - adormit analizează cu glas tare tema tipografului.
Apoi se trezeşte:
- Ce-am spus?
- Ei bine, se pare că este ceva inexact în astrologia noastră,
răspunde Lammers. Ea nu ţine cont de reîncarnare.
- De... ce? întrebă bietul Cayce.
- Reîncarnare: aţi spus că am trăit alte vieţi înaintea acesteia.
- Am spus eu asta?
- Ei da, nu numai că aţi confirmat ceea ce presimţeam, adică
valoarea astrologiei, dar mi-aţi vorbit şi de reîncarnare...
- Adică chestia aia indiană?
 - Oh! Se crede că este indiană, dar de fapt este universală.
Grecii, egiptenii, celţii o cunoşteau. De altfel, secretara mea o să
vă citească ea însăşi notiţele pe care le-a luat. Iată ce aţi spus în
timpul somnului:
Acest individ este foarte zdravăn din punct de vedere fizic.
Totuşi, este încă grosier, cu vigoarea unei naturi încă foarte
angajată în acest secol. Acest individ poate să aducă cu el anumite
forţe distructive, prin poftele personale, numai dacă nu face apel la
forţa sa de voinţă, la energiile sale spirituale pentru a se conduce
[...]. El se află sub influenţa lui Jupiter cu Venus în Casa a XII-a [...].
Afacerile sale financiare sunt influenţate de poziţia Berbecului şi a
lui Septimus (Pluton) care-i dau forţa în plan financiar (...). El are
puterea să controleze oamenii... Pentru el, nici o ocazie nu este
vreodată pierdută! Este un om a cărui putere constă în dezvoltarea
fiinţei sale spre mediumnitate, facultăţi psi. Trebuie să negocieze în
acelaşi timp cu forţele Vieţii, cele ale voinţei şi poziţia astrelor, de
unde dificultatea de a descrie un astfel de individ, dorinţele sale,
dispoziţiile sale... Pe scurt, un om cu voinţă puternică, care nu
contează decât pe el însuşi, un individualist.. Se află la a treia
apariţie pe acest plan. Altădată, a fost călugăr. (Lectura 5717-1).
Cayce asculta înmărmurit cele două fraze din urmă... De
necrezut!
Ulterior, vor reveni curent în lecturile sale aceste expresii
bizare: „plan terestru” sau „planul material” sau „acest plan”,
pentru a desemna planeta Pământ.
Dar asta nu e tot: în cazul lui Lammers, va merge şi mai
departe... Într-o lectură dată ceva mai târziu pentru tipograful cel
bogat, va spune că Lammers şi el se întâlniseră şi altădată, cu
foarte multă vreme în urmă, în nişte împrejurări când se uniseră
în scop distructiv.
Când i s-a cerut să precizeze unde, când şi sub ce formă, iată
ce a răspuns:
Singura împrejurare, din punct de vedere al planului terestru,
când aceste persoane (Lammers, Cayce şi doi alţi prieteni) s-au unit
a fost -contrar prezentului, când sunt asociaţi într-un scop
constructiv - războiul Troiei. Lammers nu era altul decât Hector, iar
Cayce un soldat [...]. Ştiţi, de acolo vin aceste forţe distructive
manifestate de ei în diverse epoci. (Lectura 5717-5).
...Scopul constructiv era, evident, să-l ajute pe Cayce să
îngrijească bolnavii... Dar violenţa temperamentelor a stricat
tovărăşia. Au apărut neînțelegeri, Lammers s-a ruinat; el şi Cayce
s-au despărţit.
Cât despre acea revelaţie privind războiul Troiei, Cayce nu
ştia pe atunci despre ce e vorba (...pentru că Biblia nu vorbea de
asta!). Că acest război a avut sau nu loc, cu sau fără Lammers,
nu-l interesa deloc... Lucrul care-l tulbura era de altă natură: „Eu,
spunea el, nu cunosc decât Predica de pe munte. Pentru mine,
restul nu există... Oare Christos a vorbit de reîncarnare? Este
singurul lucru care mă interesează”. Şi Cayce, care cunoştea
Biblia pe de rost, ştia că nu figura niciunde cuvântul
REÎNCARNARE.
Dacă nu exista cuvântul, poate că exista ideea?
Trebuia să caute... (La drept vorbind, celebra lectură a lui
Lammers nu este prima în care Cayce a vorbit de reîncarnare. La
22 mai 1911, el spusese: Acest corp vine dintr-un alt corp mai
vechi, căci sufletul său a transmigrat. (Lectura 48411. Dar nimeni
nu i-a acordat atenţie: la vremea aceea Cayce nu-şi recitea
niciodată lecturile!)
SE AFLĂ REÎNCARNAREA ÎN BIBLIE?
Începând din ziua aceea, timp de zece ani, Cayce, familia sa
şi prietenii vor discuta aprins, în fiecare zi, despre reîncarnare. Se
află ea în Biblie? Era ceea ce aveau de aflat. Vor reciti fiecare carte
a Scripturilor, cuvânt cu cuvânt; verset cu verset...
Cayce, profund tulburat în conştiinţa sa de creştin, va
traversa o criză dramatică. Imposibil să eviţi problema: vieţile
anterioare ale pacienţilor devin din ce în ce mai des în lecturi. De
fiecare dată când bietul Cayce se trezeşte, ia cunoştinţă de
lucrurile incredibile proferate în somn: rămâne consternat!
Trăieşte într-un inconfort intelectual total, neînțelegând de ce
această „fantezie indiană” revine neîncetat pe buzele sale...
Devorat de nesiguranţă, va lucra enorm asupra acestui subiect,
pentru a-l aprofunda împreună cu Gertrude; ea va pune întrebări
misterioasei surse de informaţii la care Cayce recurge odată
adormit. De exemplu:
UNDE SE VORBEŞTE DE REÎNCARNARE ÎN BIBLIE?
În Evanghelia lui Ioan şi în tot restul, în general! (Lectura 452-
6).
Într-adevăr, în al treilea capitol din Evanghelia lui Ioan,
Christos îi spune lui Nicodim: „Adevărat, adevărat, zic ţie: De nu
se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui
Dumnezeu”. Nicodim se miră: „Cum poate omul să se nască, fiind
bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale
şi să se nască?” Urmează o explicaţie a lui Christos căreia
traducătorii Bibliei noastre au încercat să-i dea un sens
„rezonabil”. Unii au tradus „prin a se naşte de Sus”, a se naşte
pur şi simplu, explicând că era vorba de o „naştere spirituală”...
Christos insistă şi-i răspunde lui Nicodim: „Adevărat, zic ţie: De
nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în
Împărăţia lui Dumnezeu”. „Cum pot să fie acestea?” întrebă din
nou Nicodim ... care este dojenit: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi
nu cunoşti acestea?”
Înainte de a relua în detaliu câteva pasaje din Noul
Testament, să ne oprim o clipă pentru a ne întreba de ce cuvântul
REÎNCARNARE nu figurează în el.
Ei bine! Nu poate să figureze acolo pentru simplul motiv că
este recent: el a fost inventat în secolul al XIX-lea, de Allan
Kardec. Pentru teologii catolici care au pregătit traducerile
moderne ale Bibliei, era de neconceput să folosească vocabularul
spiritiştilor, aceşti eretici abominabili!
Da, dar... Există un alt cuvânt, cel al filosofilor greci,
METEMPSIHOZĂ. El a fost tradus în general prin „transmigrarea
sufletelor”; sensul său este: „reîncarnare” în general, umană sau
eventual animală. (Vom reveni asupra acestui subiect). Acest
cuvânt poate că a figurat în bibliile noastre din primele secole.
Dar se ştie că ele au fost cenzurate ulterior, cu destulă
vehemenţă. Textele de care dispunem au fost, fără îndoială,
rescrise...
Cu toate acestea, anumite pasaje au scăpat cenzorilor!
De exemplu, capitolul IX din Ioan, episodul cu orbul din
naştere. Discipolii îl întreabă pe Iisus: „Învăţătorule, cine a
păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”
Întrebarea discipolilor arată că ei credeau că te poţi renaşte
infirm pentru păcatele comise anterior. Copilul s-a născut astfel,
nu pentru că ar fi păcătuit în viaţa aceasta.
Răspunsul lui Iisus, în textul original, era în mod sigur
comprehensibil. Acum nu mai este în textul care ne-a parvenit:
„Nici el, n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el
lucrările lui Dumnezeu.” -ceea ce nu răspunde întrebării puse de
discipolii săi.
 Alt pasaj, extras din Apocalips, capitolul XIII: „Cine duce în
robie de robie are parte; cine cu sabia va ucide trebuie să fie ucis
de sabie”. La ce se referă Matei (capitolul XXVI, 51, 52): „Şi iată,
unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mina, a tras sabia şi,
lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis:
„Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor
pieri”.
Or noi cunoaştem sute de asasini care au murit în patul lor
foarte liniştiţi. Vor fi scăpat ei Legii?
Christos va fi vorbit el aiurea? Dar, dacă se admite principiul
reîncarnării, acest pasaj obscur se luminează: efectul de
bumerang revine asupra asasinului în viaţa următoare!
Mai este şi povestea cu întoarcerea lui Ilie, care apare în mai
multe pasaje din Evanghelie. În Matei (capitolul XVII), discipolii
pun această întrebare lui Iisus: „Pentru ce dar zic cărturarii că
trebuie să vină mai întâi Ilie?” Iar Christos răspunde: „Ilie într-
adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că
Ilie a şi venit dar ei nu l-au cunoscut!”.
Textul de aici implică absolut faptul că discipolii crezuseră în
întoarcerea fizică a unor personaje, deci în reîncarnare. Mai multe
lecturi ale lui Cayce afirmă identitatea dintre Ioan Botezătorul şi
Ilie, de exemplu:
Entitatea numită Ioan Botezătorul, adică Ilie, cel care trebuia
să se întoarcă. (Lectura 1000-4).
...Şi Cayce va explica chiar şi moartea lui Ioan Botezătorul -
datorată unei femei - ca o karmă creată de Ilie, care fiind profet al
lui Yahve, se lăsase totuşi dominat de frica şi ura unei femei:
regina Izabela...
Pentru epoca lui Christos, avem şi mărturia lui Flavius Iosif:
„Nu ştiţi că cei care părăsesc viaţa [...] eliberaţi de datoria lor faţă
de Dumnezeu câștigă viaţa veşnică [...] şi că sufletul lor rămâne în
curăţenie şi supunere după ce au obținut un loc în cer, de unde
roata timpului îi face să coboare iarăşi să locuiască în trupuri fără
pată?” (Războiul evreilor”, Cartea a III-a, capitolul 8).
Cum a uitat Occidentul reîncarnarea?
Interesantă întrebare... Lui Cayce i-a fost pusă de Gertrude
în cursul unei serii de lecturi. Răspunsul, în rezumat, a fost
următorul: patimile erau atât de violente (aşa cum vedem, de
exemplu, în istoria Merovingienilor!) încât Biserica nu putea să ne
înveţe decât adevăruri foarte elementare. Căci sufletele care sunt
lipsite de maturitate folosesc reîncarnarea ca pretext pentru a
evita să muncească pentru ele însele... Pentru că au tot timpul!
Câte vieţi vor!
Nivelul moral scăzuse foarte mult faţă de galii admiraţi de
Cezar pentru curajul lor „datorat, spunea el, faptului că ei
credeau că sufletul nu moare, ci trece după moarte într-un alt
corp” („De Bello Gallico”, Cartea a VI-a).
Gândirea gnostică
Or Evangheliile recunoscute oficial astăzi nu sunt decât o
selecţie din toate cele care fuseseră scrise, reflectând diversele
faţete ale învăţăturii lui Iisus. Au fost regăsite în Egipt, la Nag
Hammadi, manuscrisele creştinilor gnostici. Aceştia reprezentau,
mai ales în jurul Alexandriei, un curent de gândire destul de
diferit de tradiţia romană moştenită de noi în Franţa. Doctrina
gnosticilor (care va reapărea sub forma catarismului în sudul
languedocian) susţinea reîncarnarea. Gnosticii râdeau de
naivitatea creştinilor romani care credeau că prin câteva ore de
martiriu îşi vor asigura un loc veşnic de-a dreapta
Atotputernicului! Ei, în schimb, ştiau că perfecţiunea se obţine
abia după mai multe vieţi de purificare... Şi după mai multe
martirii!
Acestui curent mistic, pentru care relaţia interioară cu
Dumnezeu era mai importantă decât formele exterioare, i se va
opune curentul „roman”: un creştinism simplificat, redus la
câteva principii, câteva reguli, după o „linie de gândire corectă”.
Aceasta va fi impusă într-un mod autoritar: ereticii vor fi arşi,
exterminaţi iar cărţile lor distruse... Vânătoarea de vrăjitoare
începe foarte devreme. Încă de la proclamarea oficială a
creştinismului de către Constantin, vechii martiri devin imediat
persecutori... Cayce a fost întrebat:
CREŞTINISMUL GNOSTIC SE APROPIE CEL MAI MULT DE
DOCTRINA CREŞTINĂ AŞA CUM ESTE EA DATĂ DE ACEASTĂ
SURSĂ DE INFORMAŢIE (LECTURI)?
Există un paralelism. Creştinismul gnostic era cel mai frecvent
acceptat - până când unii încep să stabilească reguli pentru a
permite compromisuri... Dar în doctrina lui Christos nu existau
compromisuri... (Lectura 5749-14).
Teodora nu vrea să se reîncarneze
 Placa turnantă fatală pentru reîncarnare este secolul al VI-
lea după Christos; în vremea aceea, Biserica, aliata statului, a
pierdut în sanctitate ceea ce a câștigat în putere politică.
Împărăteasa Teodora a vrut să fie divinizată după moarte, ca
vechii împăraţi romani. Un lucru o neliniştea: învăţăturile lui
Origene, marele specialist creştin al reîncarnării. După el, cei care
şi-au asasinat aproapele vor trebui să se reîncarneze pentru a-şi
plăti crimele. Or Teodora are mâinile pătate de sânge... Origene
este oaia sa neagră! (Din fericire pentru el, a murit de mult timp,
în anul 254). Împăratul Iustinian, soţul Teodorei, convoacă deci în
anul 553 al doilea consiliu al Constantinopolului - pentru a
condamna o serie de idei provenite de la Origene. Papa şi
episcopii, morţi de frică, semnează şi votează tot ce li se cere:
teribilul cuplu imperial asasinase deja cel puţin doi papi şi câțiva
episcopi... Fără a mai pune la socoteală ecleziaştii mărunţi!
Dar aceste decrete, promulgate sub presiune, sunt nule din
punct de vedere canonic. În plus, trebuie să remarcăm că acest
consiliu - nu mai mult decât oricare altul - n-a condamnat
reîncarnarea în sine. Au fost condamnate în anul 553 numai
„referirile” la reîncarnare.
Acest succes politic imperial a avut drept consecinţă o
revizuire „la sânge” a Evangheliilor din care a fost ştearsă orice
menţiune a reîncarnării. Şi iată de ce a dispărut ea din
catehismele noastre după secolul al VI-lea!

Redescoperirea reîncarnării de către occidentali

...Catari şi rozacrucieni, care o redescoperiseră, au fost arşi.

Cu mult mai târziu, în 1911 , au fost publicate Vieţile succesive
ale colonelului de Rochas (1837-1914), administratorul Şcolii
politehnice. Cercetările sale sistematice asupra reîncarnării, sub
formă de anchete şi experienţe, pot fi considerate ca primele
lucrări ştiinţifice occidentale din domeniu.
Lucrările lui Rochas au avut un anumit ecou - dar este sigur
că Cayce nu auzise niciodată de ele înainte de renumita lectură
dată pentru Lammers.
Sursele de informaţie despre reîncarnare sunt în mare parte,
în acea epocă, de origine parapsihologică. Ele sunt datorate în
principal scrierilor a trei mari mistici, care au avut, fiecare în sfera
sa, un imens ecou.
 - Mai întâi Allan Kardec (1804-1869). El răspândise în
Franţa, apoi în toată lumea, doctrina „spiritismului”. Era vorba de
o învăţătură religioasă ezoterică, complementară Bibliei (dar deloc
opusă acesteia în spiritul autorului său). Această învăţătură era
obţinută printr-un dialog cu misterioase „spirite” informatoare,
entităţi-ghizi descarnaţi: Bietul Kardec a declanşat, într-o fiară
atât de sălbatic raţionalistă şi materialistă cum era Franţa
secolului al XIX-lea, o ploaie de condamnări. Biserica catolică l-ar
fi ars bucuroasă pe rug!
Scandal şi în intelligentsia franceză, al cărei triumfalism
ştiinţific era denunţat de Kardec. Şi unii şi alţii au făcut totul
pentru a-l ridiculiza: au reuşit atât de bine, încât astăzi în Franţa
nimeni nu mai încearcă să folosească cuvântul spirit. Or Kardec
vorbeşte enorm de reîncarnare, pe care el o integrase perfect în
credinţa sa creştină. El era convins că a fost druid în epoca celtă,
cu numele Allan Kardec, pe care şi l-a reluat ca să-şi semneze
cărţile.
- Ceva mai târziu, Helena Petrovna Blavatsky (1 831 -1 891 )
va vorbi cu strălucire despre reîncarnare. Doctrina sa, teozofia, va
avea un viu impact asupra mediilor intelectuale englez şi
american. Totuşi, doamna Blavatsky se referă la cărţile sacre ale
Indiei. Astfel, reîncarnarea, văzută din unghi teofizic, va păstra
întotdeauna un „ambalaj de origine” oriental.
Şi tot astfel o văd mulţi alţi oameni, asociind-o cu vacile
sacre, „curry” din carne de oaie şi îmblânzitorii de şerpi: un întreg
exotism ieftin!
- În fine, Rudolf Steiner (1 861 -1 925), mai întâi discipolul
doamnei Blavatsky, s-a desprins apoi de familia teozofi că pentru
a-şi fonda grupul propriu: antropozofii. Contemporan al lui Cayce,
el are aceeaşi deschidere, acelaşi suflu profetic, aceeaşi viziune
universală. Ca şi Cayce, el a vorbit foarte mult despre reîncarnare.
Dar Steiner este un intelectual din Europa renană. Şi ca atare, ei
s-a făcut auzit mai ales în Elveţia şi Germania.
Cayce nu-i cunoştea nici pe Kardec, nici pe Steiner, nici pe
Blavatsky: Lammers îi va explica ce este teozofia! Dar el n-o ia în
seamă. Este un american perfect, un urmaş al acelor „Fathers
Pilgrims” care au debarcat cu Biblia în mână şi nu vor să ştie de
altceva.
Cayce nu vorbeşte nici o limbă străină, nici soţia lui, iar
secretara nici atât. Sunt ignoranţi care n-au plecat niciodată de
acasă: abia dacă ştiu că lumea exterioară există! Pentru noi
ceilalţi, europenii, asta este greu de conceput.
Şi tocmai această incultură crasă, pahidermică va constitui
şansa lui Cayce: lipsa sa de instrucţie îi va favoriza îndrăzneala
gândirii şi îi va permite să meargă foarte departe, reintegrând
reîncarnarea în gândirea sa creştină. Din fericire, la început, nu
cunoaşte nimic: nu va putea fi acuzat de plagiat! Va trebui să se
recunoască faptul că lecturile sale nu „copiază” pe nimeni.
Geniul particular al lui Cayce îl constituie reîncarnarea
debarasată de podoabele indiene.
Dacă mai târziu Cayce adoptă două sau trei cuvinte indiene,
dintre care karma, o face din simţ practic: cuvântul karma descrie
o realitate pentru care limba engleză nu are cuvânt specific. când
Cayce foloseşte cuvintele karma şi akasha, nu este vorba în
concepţia sa de budism, ci de o lege cosmică universală situată
mult deasupra tuturor religiilor.
Pe scurt, reîncarnarea în versiune Cayce nu obligă pe nimeni
să se înfăşoare într-un sari, psalmodiind „Hare Krishna” pe la
colţurile străzilor!
Marea inovaţie a fui Cayce este deci reîncarnarea, încadrată
în viaţa noastră culturală, în tradiţiile noastre, debarasată de
exotismul indian. Sub această formă pot beneficia de ea toate
ştiinţele umane occidentale: psihologia, istoria, medicina...
Reîncarnarea made by Cayce
Cayce va ieşi aşadar din această teribilă criză de conştiinţă în
care se zbătuse ani de zile. Se va face lumină totală în mintea sa
din stare de veghe: da, reîncarnarea este creştină! Nu numai că
este compatibilă cu învăţătura lui Christos, ci mai mult: a făcut
parte din aceasta la început.
Scoasă din ambalajul său indian, reîncarnarea devine
universală, accesibilă oricărui om de bună credinţă. Ea dă un
răspuns întrebărilor tulburătoare pe care ni le punem - întrebări
la care bisericile oficiale nu pot răspunde.
De exemplu, problema Răului: De ce Jules s-a născut infirm,
în timp ce Jim beneficiază de o sănătate de fier? De ce Dumnezeu,
în bunătatea Sa, permite o astfel de inegalitate? De ce unii se
nasc bogaţi şi alţii săraci?
Clerurile diferitelor biserici răspund: „Acestea sunt tainele
Voinţei divine; trebuie să ne înclinăm fără să le înţelegem”. Un
astfel de răspuns nu se mai poate accepta în secolul XX:
înseamnă să-i consideri pe fideli
debili!
Dimpotrivă, filosofia cayciană a reîncarnării nu se teme să
răspundă acestor întrebări. Ea oferă o explicaţie clară, coerentă,
logică, acceptabilă pentru spiritele ştiinţifice occidentale.
Reîncarnarea ar putea fi înţeleasă ca o variantă a „teoriei
Evoluţiei”. Dar trebuie să explicăm puţin acest cuvânt bizar:
karma, care este sanscrit şi înseamnă „acţiune şi reacţiune”.
Aş fi tentată să-l traduc prin „bilanţul” care rezultă într-
adevăr din diferitele acte precedente. Karma este principiul activ
al Legii Evoluţiei; ea este în sine un program de transformare
continuă. Cayce a explicat foarte des şi îndelung acest subiect.
După el, ceea ce a făcut rău sau bine revine în mod necesar într-o
viaţă următoare. Este „Legea Bumerangului”, formulată de
Vechiul Testament: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. (Nu
pentru a-i îndemna pe oameni la răzbunare, ci pentru a-i face să
reflecteze puţin la consecinţele actelor lor).
Această „Lege a cauzei şi efectului” este, după Cayce,
automată, absolut ca legile fizicii:
Fiecare suflet plăteşte pentru propriile lui greşeli, NU pentru
ale altuia. (Lectura 1056-2).
Unul din marile principii de bază - pe cale să devină
principiul întregii psihologii holistice - este că: Mind is the builder,
frază pe care Cayce o repetă neîncetat. Adică: „Spiritul (omenesc)
este constructorul”. Corpul nostru fizic este doar rezultatul
activităţii mentalului nostru... Şi, de asemenea, al tuturor
împrejurărilor exterioare ale vieţii pe care le întâlnim.
Reîncarnarea, după Cayce, pune accent pe responsabilitatea
noastră globală.
Fiecare gând rău antrenează un act rău şi fiecare gând bun,
un act bun. De altfel, gândirea în sine este un act. Fiecare act rău
are în noi înşine urmări pe care le proiectăm în exterior. Nu
suntem niciodată victime ale cuiva, ci numai propriile noastre
victime şi ale actelor noastre trecute. Omul bun care nu are „decât
necazuri” a fost poate un monstru în urmă cu zece mii de ani: el
se confruntă astăzi cu consecinţele trecutului său karmic.
Am spune că suntem mai întâi fiii operelor noastre. Evident,
este o filosofie care obligă la rectitudine. Ceea ce nu place tuturor!
 Filosofia indiană nu admite nici o abatere de la rigoarea legii
karmice a cauzei şi efectului. Astfel, în gândirea religioasă a
Indiei, „roata” reîncarnărilor succesive se învârte la nesfârșit de-a
lungul secolelor, până când ultima fărâmă de karmă este plătită.
Greu, greu, greu... Este ca un examen pe care ar trebui să-l treci
în fiecare an şi la cea mai mică bâlbâială ai picat: trebuie atunci
să repeţi clasa şi chiar să o repeţi de trei-patru ori!... Unii se
descurajează... Şi iau de la capăt, interminabil, aceleaşi erori!
Legea Graţiei
Dimpotrivă, gândirea cayciană introduce o nouă dimensiune:
„Legea Graţiei”. Graţia este iubirea gratuită, bunătatea lui
Dumnezeu pentru fiecare suflet. Încrederea şi iubirea pot să ne
scape de această nemiloasă lege a karmei. Cayce rezumă
principiul Legii Graţiei în câteva cuvinte:
Ceea ce semeni aceea culegi, numai dacă nu ai trecut de la
legea karmei la Legea Graţiei. (Lectura 5075-1).
Cuiva care îl întreabă: CE DATORII AM CĂTRE JOHN? Cayce
îi răspunde:
Numai aceea pe care o construieşti în propria conştiinţă.
(Lectura 1298-1).
Într-adevăr există oameni care folosesc noţiunea de „karmă”
sau de „datorie karmică” ca scuză facilă pentru pasivitatea lor:
„Ce pot să fac? Este o datorie karmică”, spun ei, atunci când nu
au curajul să ia deciziile care se impun. Astfel, iată răspunsul lui
Cayce dat unei persoane care îi punea întrebarea:
EXISTĂ ÎNTRE MINE ŞI PĂRINŢII MEI SAU CU UNUL
DINTRE EI O DATORIE CARE TREBUIE SĂ FIE LICHIDATĂ? AR
TREBUI SĂ RĂMÎN CU EI până REUŞESC SĂ-I ÎMBUNEZ?
Ce este datoria karmică? Amesteci totul! Această idee este
neclară în mintea ta! Ce înseamnă Viaţa, dacă nu un dar al
Creatorului tău, pentru ca tu să poţi fi întrutotul Una cu El? Relaţiile
cu aproapele tău de-a lungul diverselor experienţe ale încarnărilor
terestre se lămuresc în lumina Forţelor Creatoare, în relaţia ta cu
actul în sine. Şi, mai precis, pentru relaţiile personale cu tatăl tău,
cu mama ta, cu fratele sau oricine altcineva, ceea ce contează ESTE
SA TE PRIVEŞTI IN FAŢA, în cadrul relaţiilor antrenate cu semenii
tăi. Nu este vorba de o datorie karmică între părinţii tăi şi tine, ci de
o DATORIE KARMICA CU TINE INSUŢI. Acea datorie la care trebuie
să lucrezi cu ajutorul relaţiilor familiale de astăzi! E valabil pentru
orice suflet. (Lectura 1436-3).
 Conform acestui text, prima datorie karmică este faţă de
sine: să ne debarasăm de toate sentimentele de egoism, gelozie,
agresivitate, de toate inhibiţiile care ne parazitează şi ne slăbesc
Eul. Iată ce antrenează din viaţă în viaţă o memorie negativă.
Cayce spune adesea: Selfisbeing met, ceea ce înseamnă că va
trebui într-o zi „să stai faţă în faţă cu tine însuţi” adică să
conştientizezi această memorie negativă. Deci nu va fi vorba
propriu zis de o datorie karmică între doi indivizi, ci mai întâi o
datorie faţă de sine, asupra căreia trebuie să lucrăm în situaţia de
viaţă în care ne aflăm şi în relaţia cu celălalt. Actele negative au
distrus în alte vieţi o parte din Eul nostru, care astfel s-a separat
de Forţele Creatoare, adică Dumnezeu. Relaţiile umane din viaţa
noastră actuală au drept scop să vindece Eul nostru, să-l ajute să
se rearmonizeze cu legile divine. Expresia „datorie karmică” ar
trebui înlocuită prin „memorie karmică”, care trebuie să fie
purificată dacă este negativă. Într-o altă lectură, Cayce mai
spune:
Doar Iisus este modelul structural al fiecărui suflet. El este
karma ta, dacă vrei cu adevărat să te încrezi în El. (Lectura 2067-
2).
Ne putem înfrunta karma fie în noi înşine, fie în El. (Lectura
2990-2).
Altfel spus, înfruntarea propriei memorii negative, a
propriilor reflexe inconştiente este mai puţin dură dacă o facem în
lumina lui Christos decât mărginindu-ne la vechea Lege a Cauzei
şi Efectului:
Să înfruntăm aceste lucruri care au fost numite karmice...
Totuşi, să ne amintim că odată cu Legea Graţiei, ele se pot
reduce la un simplu impuls interior. Şi dacă ne acordăm voinţa cu
Calea lui Christos, putem împiedica astfel apariţia necazurilor
putem depăşi dificultăţile şi putem face alegerile cele bune, acelea
care aduc bucurie, iubire şi fericire pentru toată viaţa. Ceea ce este
de preferat Legii Cauzei şi Efectului, care obligă la o confruntare a
noastră înşine cu tot, la modul cel mai dur. (Lectura 1771-2).
... În fond, aceasta era „Buna Vestire” din Evanghelie!
Când ne reîncarnăm?
Ei bine, nu la întâmplare! În această privinţă nu există nici
întâmplare, nici loterie, ci doar cicluri precise, pe care încă nu le
cunoşteam suficient, dar despre care vorbeşte Cayce.
 Timpul nostru terestru este hotărât de mersul stelelor:
Soarele, Luna, planetele şi stelele fixe din constelaţii.
„Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria Cerului [...], să
despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească
anotimpurile, zilele şi anii...” (Geneza, 1)
Pentru noi, aceste corpuri celeste măsoară Timpul. Revenirea
periodică în aceleaşi poziţie a unei stele sau a mai multor
conjuncţii constituie un ciclu: aşa sunt revenirile periodice ale
Lunii, Soarelui, ale lui Sirius, ale lui Saturn etc. Aceste corpuri
celeste marchează ciclurile zilelor, anilor şi secolelor.
Sejurul terestru, repetat de câte ori este necesar, ar avea deci
drept scop o aplicare practică a lecţiilor învăţate... în celelalte
planuri planetare.
Căci nu se intră la întâmplare în sejurul material al
Pământului. Ci naşterea vizează un obiectiv precis. Fiecare suflet
este atras aici de influenţele pe care le-a putut vizualiza de Acolo de
Sus. (Lectura 312&1).
Sau:
Căci fiecare ciclu este un grad în plus în experienţa entităţii
sau sufletului. Şi atunci când sufletul trebuie să lucreze, îi vine
dorinţa imperioasă de a se încarna în materie în acel moment.
(Lectura 1703-3).
Este limpede aşadar, înţelegem că sufletele se încarnează
după nişte cicluri, care sunt comparabile cu ciclurile solare!
Încarnarea pe Pământ este un atelier de lucrări practice
pentru lecţiile cosmice. Încarnarea se face urmând datele care
corespund unor cicluri astronomice/astrologice, în funcţie de
nevoile spirituale ale fiecărei entităţi. Entitatea îşi alege ea însăşi
momentul.
ÎN CEEA CE PRIVEŞTE VIAŢA PE ALTE PLANETE ŞI
SEJURUL PE ACESTEA ÎNTRE DOUĂ VIEŢI TERESTRE, NE-AŢI
SPUS CĂ ENTITATEA EDGAR CAYCE [..] A FOST ÎN SISTEMUL
LUI ARCTURUS, APOI A REVENIT PE PĂMÎNT. ACEASTA ESTE O
ETAPĂ DE EVOLUŢIE NORMALĂ SAU ANORMALĂ PENTRU UN
SUFLET?
Aşa cum am spus - şi au spus-o şi alţii - Arcturus este ceea ce
am putea numi centrul Universului, prin care indivizii trec la
perioada alegerii lor; şi acolo ei trebuie să aleagă, de asemenea,
unde trebuie să se întoarcă pentru a-şi completa stagiul - adică în
sistemul nostru planetar, Soarele nostru, cu Pământul nostru şi
sistemul său de planete... Sau dacă vor trece în alte sisteme.
(Lectura 5749-14).
ESTE NECESAR SĂ ÎNCHEIEM PARCURSUL SISTEMULUI
SOLAR ÎNAINTE DE A MERGE ÎN ALTE SISTEME?
Este necesar să încheiem parcursul sistemului solar.
TREBUIE SĂ ÎNCHEIEM CICLUL SISTEMULUI SOLAR PE
PĂMÎNT SAU TREBUIE SĂ-L COMPLETĂM PRINTR-UN SEJUR PE
ALTĂ PLANETĂ; SAU FIECARE PLANETĂ ARE UN CICLU
PROPRIU CARE TREBUIE PARCURS COMPLET?
ceea ce s-a început pe Pământ trebuie să se încheie pe
Pământ. Sistemul solar căruia îi aparţine Pământul nu este decât o
parte din întreg. Căci în ceea ce priveşte numărul planetelor care
gravitează în acelaşi sistem cu Pământul, aceste planete formează
un tot şi sunt legate unele de altele. Acesta este ciclul sistem
complet care trebuie să fie încheiat, înţelegeţi? (Lectura 5749-14).
Nu suntem siguri că înţelegem foarte bine, dar vom reveni
asupra acestei chestiuni, mai în detaliu, la capitolul de astrologie.
De câte ori ne reîncarnă m?
Platon credea că sufletele se reîncarnează la fiecare o mie de
ani. În Republica, el povesteşte istoria lui Er pamphylul,
extraordinar reportaj din Lumea Cealaltă, realizat de cineva care
se întoarce de acolo. Er pamphylul spune cum, considerat mort
pe un câmp de bătălie, a fost în Câmpiile Elizee (sejurul morţilor
pentru greci). Acolo a putut asista la împărţirea viitoarelor
încarnări, unde fiecare suflet trăgea la sorţi, alegând noua viaţă
terestră...
Cayce dă secvenţe de vieţi mult mai apropiate în timp... sau
dimpotrivă, mult mai depărtate.
DOMNULE CAYCE, ÎN LECTURILE VIEŢILOR ANTERIOARE
PE CARE LE-AŢI DAT, SUNT MARI DIFERENŢE PRIVIND
INTERVALELE De TIMP CARE SEPARĂ DOUĂ ÎNCARNĂRI.
EXPLICAŢI-NE DE CE. PENTRU CĂ TOATE ÎNCARNĂRILE NU
SUNT DATE ÎN LECTURI SAU PENTRU CĂ UNII DINTRE NOI
PROGRESEAZĂ SUFICIENT ÎNTR-O VIAŢĂ ŞI NU MAI ESTE
NEVOIE SĂ SE REÎNCARNEZE O PERIOADĂ ÎNDELUNGATĂ? DE
EXEMPLU, PRIMA APARIŢIE PE PĂMÎNT PE CARE AŢI
MENŢIONAT-O PENTRU DOMNUL X ERA ACUM ZECE MILIOANE
CINCI SUTE DE MII DE ANI. URMĂTOAREA, ACUM
DOUĂSPREZECE MII DE ANI. ENTITATEA RESPECTIVĂ NU A
MAI REVENIT PE PĂMÎNT ÎNTRE ACESTE DOUĂ ÎNCARNĂRI?
 Apariţiile sale în planul terestru au fost menţionate toate. În
intervale, el s-a dezvoltat în afara planului terestru, căci adeseori
această entitate s-a aflat în alte sisteme planetare: acestea au avut
o influenţă asupra vieţii sale. Astfel, putem spune că în dezvoltarea
sufletelor pot exista intervale mai mult sau mai puţin lungi! - sau
scurte! - de la a viaţă la alta. (Lectura 139-1, 2).
Deci, iată un nativ care se află abia la a treia sa viaţă... Ca
Lammers. Ne amintim că acesta era la a treia apariţie pe această
planetă. Ceea ce presupune un bogat turism planetar! La cealaltă
extremă, sunt cele 547 de reîncarnări ale lui Buddha Gautama...
Cayce şi-a dezvăluit lui însuşi o secvenţă din vieţile anterioare.
El s-a referit amănunţit la anumite vieţi pe care le vom vedea
îndeaproape ceva mai departe, El mai spune:
Perfecţiunea nu este posibilă într-un corp material, înainte de a
fi revenit de cel puţin treizeci de ori! (Lectura 2982-1).
Grupuri karmice: ne reîncarnăm împreună, este mai vesel!
Majoritatea americanilor din secolul XX care au venit să-l
consulte pe Cayce îl cunoscuseră deja în una din vieţile lor
precedente iar unii dintre ei îi fuseseră foarte apropiaţi. Soţia,
secretara, copiii, cei mai buni prieteni se pare că au fost toţi
amestecaţi mai mult sau mai puţin în aventurile din alte vieţi. La
început, mi s-a părut o coincidenţă bizară. Şi apoi am reflectat:
dacă ne reîncarnăm pe cicluri, după „afinităţile elective”, ar fi deci
logic ca în aceleaşi epoci şi în aceleaşi împrejurări să se
regăsească periodic oameni care trebuie să înfăptuiască ceva
împreună. Ei sunt sensibili la aceleaşi vibraţii. Regăsim aceleaşi
vechi cunoştinţe care făceau parte din aceleaşi promoţii...
Ca multe suflete care au intrat în acest ciclu din 1910, 1911
sau în timpul acestui ciclu, entitatea a fost atlantă... (Lectura 2428-
1).
Vom regăsi în capitolul următor aceste cicluri istorice sau
preistorice de reîncarnări colective.
Indivizii de pe Pământ evoluează din ciclu în ciclu, în linia
proprie de dezvoltare, în relaţiile lor cu ceilalţi şi în activităţile pe
care trebuie să le întreprindă într-o asemenea viaţă terestră.
Fiecare apucă pe drumul său în împrejurări foarte exacte. (Lectura
993-4).
Fiecare ciclu aduce sufletul-entitate la o nouă întretăiere de
drumuri unde se simte atras spre una sau mai multe activităţi pe
Pământ. Dar aceste activităţi au fost alese special ca entitatea să
se înţeleagă cauza: ele sunt o parte necesară din experienţa sa
totală. (Lectura 31281).
Personalitate şi individualitate
Secvenţele de vieţi anterioare date de Cayce nu sunt
întotdeauna complete:
Vieţile dumneavoastră anterioare nu vă sunt date complet, ci
numai acelea care au o legătură cu activităţile şi problemele
actualei experienţe de viaţă. (Lectura 2460-1).
Trebuie să înţelegem că nu ne punem în joc toate resursele la
fiecare reîncarnare ci doar o parte a acestora. De aceea,
PERSONALITATEA noastră prezentă poate fi foarte diferită de cele
precedente: ea nu exteriorizează decât o parte din
INDIVIDUALITATEA noastră, din Eul nostru complet (care este un
univers în sine!).
Astfel, Cayce, în încarnarea sa precedentă, nu şi-a arătat în
nici un fel facultăţile mediumnice. În acea viaţă, spune el, darurile
sale rămăseseră latente, nemanifestate.
Iată o lectură care arată de ce personalitatea exprimată într-o
viaţă nu este decât un fragment din individualitatea totală:
DOMNULE CAYCE, VREŢI SĂ ENUMERAŢI ÎNCARNĂRILE
MELE PE PĂMÎNT, ÎNCEPÂND DIN TIMPUL CRUCIADELOR? UNA
DIN ELE ÎMI INFLUENŢEAZĂ VIAŢA ACTUALĂ?
Nu toate au influenţă acum. Dar asta depinde şi de ceea ce
veţi decide să faceţi [...]. Lucrurile se petrec astfel: ne putem afla
într-o stare, încarnaţi într-o experienţă de viaţă precisă, şi totuşi să
nu lucrăm în direcţiile explorate anterior. Şi asta pentru că nu
simţim nevoia. Sau nu suntem conştienţi de aceste activităţi
anterioare ori nu suntem influenţaţi de ele. Acele vieţi care au un
impact direct asupra vieţii dumneavoastră actuale v-au fost
prezentate.(Lectura 1602-4).
Nici o iubire nu se pierde vreodată
Bineînţeles că ne reîncarnăm şi în familie! Împreună la bine
şi la rău. Dar toţi cei care au pierdut o fiinţă iubită să se
consoleze: o vor putea regăsi!
EXISTĂ UN MOTIV PENTRU CARE FRATELE MEU ŞI CU
MINE AM ALES ACEEAŞI MAMĂ? Răspunsul lui Cayce:
Aceste experienţe de viaţă din Palestina antică v-au legat
strâns şi v-au creat astfel de relaţii încât aţi ales să vă reîncarnați
împreună. (Lectura 2454-3).
 Este vorba de două persoane asociate ulterior în aceeaşi
activitate, în America secolului XVIII, înainte de a se reîncarna
încă o dată împreună în secolul XX!
Iată şi cazul unei fetiţe de 5 ani, ai cărei părinţi ceruseră o
lectură:
Înainte, entitatea aparţinea familiei Audubon. Acolo ea era tot
fiica mamei sale actuale - dar n-a trăit foarte mult: căci în acea
viaţă a murit de mică, în accident de maşină. (Lectura 1635-3).
Deci iată o mamă dezolată de pierderea copilului şi care în
viaţa următoare îl regăseşte în aceleaşi condiţii: este tot fetiţa sa şi
în aceeaşi ţară (Audubon era o familie americană cunoscută în
epoca colonială).
Dar încă nu e tot... Căci de la o încarnare la alta ne putem
schimba sexul! Pentru că, aşa cum zice Pavel, „în Ierusalimul
ceresc nu există nici evreu, nici grec, nici sclav, nici om liber, NICI
BĂRBAT, NICI FEMEIE”. Aceste condiţii nu sunt decât temporare.
Numeroase cazuri de schimbare de sex apar de altfel de-a lungul
lecturilor:
Înainte, entitatea se afla în Imperiul Roman, într-o perioadă de
expansiune maritimă spre alte ţări. Acolo, entitatea era bărbat,
marinar, un căpitan care comanda flota romană în ţinuturile
Irlandei şi Angliei. (Lectura 2454-3).
Or, astăzi este femeie. De ce s-a reîncarnat ea de data
aceasta de sex feminin? Pentru că:
Dacă dobândise mari talente de învăţător, de şef, instructor,
director - talente pe care le păstrează astăzi - ea cunoscuse puţin
viaţa de familie.
Mai curios încă, ea nu se afla la prima schimbare de sex:
Înainte, entitatea se afla în Persia, în mediile conducătoare. Ea
trăia la curtea Semiramidei, a cărei confidentă era - s-ar spune
astăzi secretară. În realitate un post de decizie. (Aceeaşi lectură).
Astfel, ne putem alege alt sex, după programul dorit. Cineva
care a iubit pătimaş o femeie pe care n-a luat-o de nevastă va
putea, fără îndoială, s-o regăsească în viaţa următoare ca soţie,
dar şi ca soră sau mamă... sau chiar soţ dacă el însuşi s-a
reîncarnat în femeie! Cum toţi suntem chemaţi să devenim zei, iar
Dumnezeu, aşa cum spuneau gnosticii, este Tată şi Mamă,
masculin şi feminin, trebuie aşadar să trecem prin experienţa
celor două polarităţi.
 În unele vieţi, ne încarnăm în bărbat şi învăţăm să stăpânim
vibraţiile masculine, ca soldat, marinar, tăietor de lemne, vâslaș...
După un anumit timp, după ce am stăpânit situaţiile masculine,
aspirăm firesc să cunoaştem viaţa la feminin. De exemplu, ce
efect are aducerea pe lume a unui copil, alăptarea lui, activitatea
casnică etc. Şi asta pentru ca nimic din ceea ce este omenesc să
nu ne fie străin. Deci nu suntem bărbat sau femeie pe vecie. Este
doar o stare temporară de încarnare.
Astfel, homosexualii nu ar fi decât entităţi în tranziţie între
două corpuri de sex diferit şi nu anormali sau perverşi sau mai
simplu, entităţi care şi-au schimbat recent sexul şi încă nu s-au
obişnuit complet cu noul lor corp!
Iată o lectură foarte frumoasă a lui Cayce despre necesitatea
de a traversa experienţe multiple, în toate stările, în ambele sexe,
în toate ţările:
Sufletul - expresie a dorinţei lui Dumnezeu de a avea un
însoţitor -trebuie să-şi găsească el însuşi expresia şi în acest scop,
sufletele bărbaţilor şi femeilor au fost chemate la fiinţă, pentru ca
fiecare suflet să poată deveni tovarăşa / tovarăşul lui Dumnezeu,
perfect adaptat(ă) la această împărăţie divină.
Este deci necesar ca sufletul omenesc să se perfecţioneze de-a
lungul multor experienţe; el trebuie să parcurgă toate împărăţiile
existente. Aceasta pentru ca sufletul, după atingerea perfecţiunii,
să nu fie în dezacord cu împărăţia frumuseţii, a armoniei şi forţei
divine unde este chemat să devină însoţitoarea/însoţitorul acestei
Forţe creatoare (Dumnezeu, în cayciană)!
De aici necesitatea acestor experienţe de viaţă care nu sunt
decât ocazii de a evolua; într-adevăr, indiferent de nivelul de
conştiinţă la care fiecare dintre noi crede că a ajuns, Tatăl dorește
ca fiecare suflet să continue să-şi desfăşoare firul de aur al forţei
sale conştiente pentru a urca până la el. (Lectura 805-4).
Această lectură ne face să înţelegem de ce ne schimbăm
adeseori sexul de la o viaţă la alta.
Dar mai există entităţi care se încarnează numai în corpuri
masculine - sau numai în corpuri feminine. Aceasta depinde de
programul lor.
De exemplu, Cayce a dat pentru el însuşi o serie de încarnări
numai masculine - dar în care a trecut prin experienţa vieţii de
familie. După Cayce, însuşi Christos n-ar fi avut decât încarnări
masculine: ca Adam, Melhisedec, Iosua, Iosif etc.(dar vom reveni
la acest subiect). Motivul este că avea un program de iniţiator. Cel
care trebuie să arate calea, care este Primul, Mielul Întâi-Născut
al lui Dumnezeu corespunde valorilor masculine ale Berbecului.
Pe când Maria, Mama sa, reîncarnare a Evei, n-ar fi avut decât
încarnări feminine pentru că ea trebuie să arate cealaltă parte a
iubirii creatoare, polaritatea feminină care este Pământ, fruct,
receptivitate, tăcere, alchimie secretă necesară naşterii sufletelor.
Cu toate acestea, încarnările repetate într-un singur sex au
şi inconveniente:
Entitatea este una din cele care nu şi-au schimbat niciodată
sexul, astfel ea este femeie până în vârful unghiilor - dependentă şi
totuşi, nici mai mult nici mai puţin decât alţii scutită de nevoia unui
tovarăş... Dar entitatea nu ajunge să înţeleagă aceste emoţii la
ceilalţi (de alt sex); nu mai mult decât îi înţeleg aceştia emoţiile şi
felul de a fi... (Lectura 23901).
Alegerea sexului se face în mod liber după dorinţa fiecărui
suflet:
Depinde de dorinţele care au fost formate de entitate de la
începutul încarnării sale precedente [..]. Dorinţa, atunci când este
hrănită şi întreţinută, poate schimba un univers! Căci din dorinţele
inimii se nasc activităţile creierului şi cele ale fiinţei fizice, ca şi
forma acesteia. (Lectura 276-3). Gemenii
Există un caz special, acela al gemenilor. Identici sau diferiţi,
tradiţia ezoterică ne spune despre ei că sunt fiinţe care s-au iubit
nebuneşte într-o viaţă precedentă şi n-au vrut să se despartă în
viaţa aceasta. Pot, de asemenea, să se fi urât şi să fi ales această
şansă de a se reconcilia în iubirea fraternă. Aşa se pare că este
cazul gemenilor din Biblie, Isav şi Iacov (Geneza, XXV, 19), de care
vorbeşte Cayce:
Deşi concepuţi în acelaşi timp, născuţi în aceeaşi zi, erau
foarte diferiţi în programul lor de viaţă; unul, Iacov, îşi armoniza
sufletul şi spiritul prin corpul fizic care este expresia acestora.
Celălalt, Isav, n-avea decât un scop: să-şi satisfacă
poftele...(Lectura 281-48).
Şi Cayce explică că aceste fiinţe atât de diferite fuseseră
atrase împreună de dezbinarea părinţilor lor. Şi aceşti gemeni „se
băteau încă din pântecele mamei lor”, adică erau deja duşmani
dintr-o viaţă anterioară. În toate rasele, în toate naţiunile, în toate
religiile...
 După Cayce, avem nevoie să trecem prin toate faţetele vieţii
terestre: nu numai prin sexe diferite, dar şi prin ţări, rase, religii
diverse...
Asta ca să învăţăm totul prin intermediul celor trei
dimensiuni care sunt:
- Timpul;
- Spaţiul;
- Răbdarea.
Aşa spune Cayce. Primii doi termeni ne sunt bine cunoscuţi,
pentru că folosim din ce în ce mai mult noţiunea de spaţiu-timp.
Al treilea termen surprinde:
Timpul, Spaţiul, Răbdarea sunt mijloacele care permit Omului,
în calitate de spirit limitat, să devină conştient de infinit. (Lectura
3161-1).
Răbdarea nu vrea să însemne pur şi simplu aşteptare, ci ea
este atitudinea acelora care îşi acordă firea cu legile Naturii. Astfel,
cu răbdare îndeplineşte-ţi munca, după legile Răbdării, care sunt
iubire, scop precis, credinţă, speranţă, milă, exprimând aceste legi
în legăturile cu cei pe care-i vei întâlni zilnic pe drumul tău. (Lectura
1968-5).
Astfel, răbdarea ne permite să folosim cel mai bine Timpul şi
Spaţiul. Ea ne permite să lucrăm asupra noastră înşine,
traversând secolele...
În acest scop, este util să trecem prin experienţa religiilor
diferite pentru a înţelege că fiecare dezvoltă o faţetă a adevărului
global.
Iată de exemplu, cazul unei fetiţe care vine dintr-o viaţă
indiană:
Entitatea a trăit în Extremul Orient şi a aparţinut, la Poona,
grupului lui Brahma Samaj (în India între 1800 şi 1878?).
De aici faptul că ea este absorbită de viziunile sale [...]. N-o
tulburaţi cu întrebări şi notaţi ceea ce vă spune; încurajaţi-i visele şi
viziunile, dar nu luaţi o atitudine de inchizitor.
Când entitatea va avea 13-14 ani, vă vom da indicaţii mai
complete asupra a ceea ce poate ea îndeplini - dacă vrea să se
călăuzească după steaua Betleemului şi nu după aceea de la
Poona! (Lectura 5043-1).
Astfel, pentru fiecare din noi, are loc aceeaşi căutare
spirituală, dar sub forme religioase diverse; dintr-o viaţă în alta.
A mai fost Mozart muzician şi în altă viaţă?
 Aceasta este întrebarea care se poate pune în privinţa lui
Mozart şi în privinţa tuturor copiilor minune care par veniţi în
lume deja stăpâni ai unei arte sau ştiinţe... Se pare că există o
progresie logică în activităţile terestre ale sufletelor omeneşti. De-a
lungul „secvenţelor” de încarnări date de Cayce, găsim frecvent o
aceeaşi meserie exercitată din viaţă în viaţă, în civilizaţii diferite.
Cayce de exemplu, destul de uimit totuşi de a avea acest dar de
medium, întrebase (într-o lectură acordată lui însuşi) de unde îi
venea acest dar. I s-a răspuns prin propriul glas în stare de somn,
că dispunea acum de aceste facultăţi mediumnice excepţionale
pentru că altădată atinsese o înaltă dezvoltare spirituală.
După care, trăise o serie de vieţi nu prea strălucite... şi
aceste puteri nu se manifestaseră.
Totuşi, era un fapt precis: într-una din încarnările sale
fusese rănit pe un câmp de luptă. Agonizând singur timp de mai
multe zile, incapabil să facă vreo mişcare, nu-i mai rămânea decât
spiritul ca armă împotriva durerii. Şi, cu puţin timp înainte de a
muri, reuşise în fine să iasă din corp, în proiecţie astrală.
Acest efort enorm îi eliberase puteri psi, o aptitudine de a se
desprinde de materie, eliberându-şi spiritul. (Numeroasei medii au
devenit ceea ce sunt în urma unei experienţe asemănătoare).
Aceste puteri psi, folosite în serviciul aproapelui, îi puteau
permite regăsirea vechiului nivel spiritual. Dar dacă aceste
facultăţi ar fi utilizate în scopuri egoiste sau distructive, el ar
putea să cadă în cele mai înspăimântătoare abisuri.
Cayce, de altfel. avea o temă marcată de semnul ambiguu al
Peştilor: capabili de ce-i mai bun şi de ce-i mai rău, ei dau misticii
care strălucesc de iubire şi de bunătate sau trădătorii care fug de
răspundere... (Acest semn al Peştilor explică şi dificultatea lui
Cayce de a se exprima clar prin cuvinte: Peştii se opun Fecioarei,
semn al scriitorilor!).
Exemplul lui Cayce ne arată că ne trebuie mai mult de o
viaţă pentru a deveni un medium bun; că în mod asemănător
trebuie mai mult de o viaţă pentru a stăpâni o artă sau o
profesiune. Lecturile cayciene lasă să se înţeleagă că ne
perfecţionăm de-a lungul existenţelor, într-una sau mai multe
meserii.
Un agent de asigurări de treizeci şi cinci de ani, american îi
ceruse lui Cayce o consultaţie:
 O entitate nu intră în sejurul material la întâmplare, ci pentru
ca entitatea, ca parte a întregului; să ocupe locul pe care nici un alt
suflet nu l-ar ocupa atât de bine [...]. În planul conştiinţei
mercuriene, se poate vedea activitatea mentală a entităţii, nevoia
sa de a analiza tot ce o înconjoară, oamenii, evenimentele, mediul
înconjurător; şi nevoia sa de a conduce toate acestea.
De aici gustul său pentru statistici; analiza datelor,
clasificarea şi interpretarea faptelor şi persoanelor. Înainte
entitatea trăia în ţara unde s-a născut acum (Statele Unite). Dar
într-un loc diferit şi în timpul războiului de Independenţă. Acolo,
entitatea era o personalitate cunoscută, a cărei influenţă şi putere
n-au fost studiate îndeajuns. La început era filosof; apoi instructor,
fermier, general de armată, părăsindu-şi carul şi boii pentru a
merge să apere un ideal; a trebuit să se bată, să se apere de
atacurile celor care aveau un ideal diferit...
În acea experienţă, entitatea a câștigat nu numai în plan
material, în ceea ce a întreprins şi în realizarea idealurilor sale, dar
şi în plan spiritual, devenind din ce în ce mai puţin egoist, din ce în
ce mai atent la interesul general. Marea sa preocupare era să ajute
oamenii să devină liberi.
Din acea experienţă, iată ce-i rămâne: iubeşte istoria, are
gustul cercetării faptelor istorice mai puţin cunoscute; interesul
pentru cărţile care vorbesc despre pionieri, fondatori de noi mişcări,
de noi curente de gândire, de noi idei... Aceste gusturi sunt o
expresie actuală a entităţii; în acea viaţă precedentă numele său
era Israel Putnam. (Lectura 2533-1).
Deci această grijă pentru binele general dobândită ca Israel
Putnam l-a dus pe nativul de astăzi către asigurări: şi de
asemenea, gustul mercurian de analizare a faptelor, de a lucra la
statistici... Dar încă nu este gata:
Înainte de asta, entitatea era în ţinutul iranian [...], într-o lume
totodată greacă şi romană. În vremea aceea, entitatea făcea parte
dintre romanii care se ocupau de analizarea activităţilor locuitorilor,
a aşezărilor lor etc. Entitatea nu era soldat, ci mai degrabă un
consilier politic. [... ] Lucra ca inspector şi consilier social pe lingă
autorităţile regionale
[...].
Această activitate i-a dezvoltat entităţii gustul analizelor
sociale, gustul studiului raporturilor de la cauză la efect în
activităţile grupurilor sau indivizilor am spune, gustul sondajelor de
opinie şi al studiilor de motivaţie!
De unde astăzi, competenţa entităţii pentru tot ce are legătură
cu anchetele efectuate pe grupuri, familii, indivizi; pentru tot ce este
analiză economică şi socială sau uneori politică. Prin astfel de
analize, entitatea stabileşte cel mai bine raporturi cu ceilalţi.
(Aceeaşi lectură).
Căci meseria actuală a acestui om implică analize economice,
studii de viaţă şi de statistică, destul de ample, căci bineînţeles,
asigurarea nu se face pentru oricine şi oricum... Şi nici la orice
preţ!
Dar să ne întoarcem într-o existenţă şi mai veche:
Înainte, entitatea trăia în Persia, într-o perioadă de conflicte
între beduini - sau triburi arabe - şi perşi! [...] Entitatea era interpret
şi avea ca funcţie să păzească averea regelui Cresus. Căci
entitatea făcuse o analiză economică a diverselor populaţii din
regat, pentru a şti când, cum şi sub ce formă li se puteau pune taxe
(ceea ce am numi astăzi stabilirea impozitelor!)
Dar iată încă o viaţă care urcă în Timp:
Înainte de asta, entitatea se afla în Egipt. Acolo, într-o
perioadă de reconstrucţie, rolul său constase în... ASIGURAREA
familiilor şi grupurilor de lucrători din domeniul diverselor servicii.
Asta pentru ca statul să preia grija copiilor şi familiilor muncitorilor
în caz de moarte, accident sau diverse riscuri care pot apărea în
timpul lucrului sau din cauza acestuia. Astfel a apărut ceea ce
numim astăzi asigurări, pentru a proteja pe cei care erau angajaţi
într-o activitate foarte riscantă, pusă în serviciul colectivităţii. (...).
De unde ramurile în care entitatea este astăzi competentă:
statistica, analiza socială şi politică, asigurări. De aici vine
aptitudinea sa de a redacta raporturi scrise pentru cei care
lucrează în aceste sectoare, capacităţi pe care entitatea ar putea să
le dezvolte, dacă ar vrea. Căci ea are o mare îndemânare naturală
pentru statistici şi pentru a le prezenta într-un mod care să fie util
celorlalţi... Aşa cum a făcut-o în Egiptul antic pentru a-i apăra
energic pe lucrătorii săraci din acel timp.(Aceeaşi lectură).
N-am dat aici decât o parte din această uimitoare serie de
biografii unde descoperim că asigurările existau încă din timpul
faraonilor, statisticile din timpul grecilor şi sondajele de opinie din
timpul romanilor! (A se vedea capitolele următoare despre aceste
civilizaţii).
 Cunoaşterea vieţilor anterioare ar putea să-i ajute pe oameni
în alegerea profesiei lor? În acest sens a lucrat Cayce. I se cereau
foarte des lecturi pentru copii de vârstă foarte fragedă. După ce
ridica un colţ din voalul care le acoperea trecutul recent, el
preciza: „Susţineţi acest copil în cutare sau cutare meserie!; va fi
competent pentru asta, pentru că o cunoaşte deja; a mai făcut-o!”
Iată cazul unei fetiţe despre care am vorbit deja mai sus. (Lectura
1635-3), încarnată odinioară în familia americană Audubon:
Este un temperament de artist, care are nevoie să se exprime
prin artă, nu tocmai în desenul comercial, ci mai degrabă în
decoraţii, arhitectură interioară sau arta hârtiei pictate... Activităţile
acestei entităţi, aşa cum o să vedem, au fost legate de stofe,
ţesături pentru mobile... Aceste activităţi vechi pot să-i fie utile în
decoraţii interioare, mobilier... Dar, înainte de a fi murit această
micuţă Audubon în floarea tinereţii sale:
Entitatea trăia în Franţa, când regii Ludovic aveau ca
emblemă simbolică floarea de crin (în franceză în text (Este vorba
de textul original al lecturii lui Cayce (n.tr.) )). Acolo entitatea lucra
pentru Curte; ea a devenit nu numai creatoare şi desenatoare de
ţesături, dar mai ales decoratoare de interior: domeniul său îl
constituiau pereţii, vopsirea lor, voalurile, tapiseriile şi tapisarea
scaunelor, pasmanteria literia, draperiile... Astăzi, entităţii îi place
mult să se ocupe de mobilier. Şi dacă o să-i daţi ocazia, o să vedeţi
cum începe să se ocupe de tapisarea mobilelor şi pereţilor... Ar
trebui să o încurajaţi pe această cale, care ar trebui să-i devină
meserie în această viaţă. Căci entitatea ar trebui în mod absolut să
aibă o profesie. Chiar dacă se căsătoreşte devreme, ea tot îşi va
face o profesie... Atunci pregătiţi-o pentru meseria viitoare! Daţi-i
ocazia să-şi dezvolte darurile înnăscute [...]. Entitatea a fost
cunoscută în acea epocă sub numele de domnişoara Rheulicheu
(ortografia lecturii aşa cum a fost transcrisă, cu toată neştiinţa, de
secretara lui Cayce!... Numele franceze, din păcate, sunt toate
deformate: nimeni din anturajul lui Cayce nu vorbea franceza...)
Dar Cayce, în somnul său, adaugă: Nu, nici o legătură cu
Cardinalul (Richelieu), dar aproape acelaşi nume, cu o variantă în
maniera de a-l scrie.
...Iată o activitate de perspectivă pentru un arhivist care ar
vrea s-o regăsească pe această doamnă căreia îi datorăm poate o
parte din splendorile de la Versaille sau de la Muzeul Imprimeriei
de la Mulhouse (căci se pot vedea în acest muzeu opere ale
marilor decoratori şi desenatori de hârtie pictată şi ţesături din
secolul al XVIII-lea).
Şi cum se pare că francezii au legături speciale cu Egiptul -
aşa cum o să vedem mai departe - decoratoarea noastră este o
reîncarnare egipteană:
Înainte de asta, entitatea se afla în Egipt, în perioada când fiii
Făgăduinţei (făcute lui Abraham) au părăsit acele oraşe egiptene.
Entitatea aparţinea ea însăşi acestei naţiuni, şi nu aceleia a
evreilor [...]. Numele său era Shalmahr şi ocupa un post important.
Soţul şi asociaţii săi erau conducătorii acestei ţări. Din nou regăsim
entitatea ocupându-se de decorare: dar acolo era vorba de vapoare,
de ceea ce ţinea de navigaţia de agrement; ea desena pânzele,
sculpturile, decoraţia şi aranjamentul interior al acestor
ambarcaţiuni. Astăzi veţi vedea că entitatea o să prefere vaporul ca
mijloc de transport! Asta face parte din experienţele sale trecute. [...]
înainte, într-o viaţă mai veche, entitatea se afla tot în Egipt. Acolo,
împreună cu Marele Preot, ea se ocupa de fabricarea hârtiilor şi
ţesăturilor, nu numai de bumbac, dar şi de diferite materiale
provenite din plantele cultivate în Egipt. De aici interesul său actual
pentru desenul ţesăturii şi mai ales pentru ţesăturile manuale.
Ceea ce-i va plăcea să facă ea însăşi. (Lectura 1635-3).
Şi iată de ce Franţa este ţara croitoriei de lux! Geniul
veşmintelor frumoase ne vine, se pare, din Egiptul antic...
Această lectură este interesantă pentru că dă „o secvenţă de
încarnări” tipică pentru dosarele cayciene. Seriile de reîncarnări.
S-a remarcat că natura iubeşte tranziţiile: se vede acest lucru
în zoologie şi în botanică unde se trece de la o specie la alta prin
caracteristici intermediare. La fel se întâmplă şi cu vieţile
anterioare: se pare că au avut loc tranziţii profesionale, geografice,
sociale. Foarte des, remarcăm în dosarele Cayce că oamenii nu
trec brusc de la o civilizaţie la alta, ci progresiv. Micuţa Audubon
citată mai sus nu a trecut brusc de la o viaţă franceză din secolul
al XVIII-lea la viaţa complet americană de astăzi: între cele două,
s-a încarnat într-o familie cultivată din sudul Statelor Unite, de
tradiţie franceză. Este ca o evoluţie din aproape în aproape,
sufletul încarnându-se în civilizaţii derivate unele din altele:
America este grefată pe bătrâna Europă, moştenitoare a Egiptului
antic datorită grecilor şi evreilor. De aceea, în această serie tipică
apar aceste civilizaţii. Şi de asemenea, pentru că Cayce însuşi,
aşa cum vom vedea mai departe, este un astfel de exemplu:
Egiptul antic, Persia antică, Grecia, Israel, Roma, Anglia, Franţa
secolului al 18-lea, America de Nord. Încă nu cunoaştem legile
generale care par să guverneze aceste serii de încarnări. Cayce
vorbeşte mai ales de această serie mediteraneană-atlantică: el a
spus că oamenii care au venit să-l consulte trăiseră aproape toţi
(şi adeseori împreună cu el) într-una sau alta din aceste civilizaţii.
Lectura dată micuţei americane care a fost Macie Audubon
pune şi problema mobilităţii sociale de-a lungul suitei de vieţi.
Tradiţia ezoterică vrea să ne încarnăm o dată bogaţi, o dată
săraci... Dar în lecturile cayciene există o mare varietate de
condiţii, fiecare fiind aleasă de cel interesat pentru a-i permite un
progres precis. Lectura de mai sus dă o înşiruire de vieţi
excepţionale din punct de vedere social: entitatea a fost
întotdeauna printre potentaţii epocii sale, regii şi faraonii! Şi chiar
în America, remarcaţi, alesese o familie de notabilităţi! Pare să fi
avut calităţi de decizie care o propulsau întotdeauna pe primul
loc:
Este foarte hotărâtă şi are posibilităţi intelectuale foarte înalte,
[... ] căci este vorba aici de o entitate de excepţie care ajunge
departe dacă se va hotărî să facă carieră.(Lectura 1635-3).
Această femeie, care după Cayce ar fi impus de mai multe ori
moda epocii sale, n-a avut niciodată o viaţă obscură, ca de
exemplu... ucenică sau cusătoreasă în atelierele de croitorie
conduse de alţii? N-a fost niciodată croitoreasă la domiciliu, ca
acele femei sărace care veneau să lucreze la burghezele bogate din
secolul al XIX-lea?
Oamenii au această tendinţă să creadă că au fost persoane
importante, Tutankhamon sau Cleopatra, de exemplu, ceea ce
este ridicol. Cayce nu dă niciodată TOATE vieţile anterioare ale
unei persoane, ci numai pe acelea care au influenţat viaţa
actuală. O parte întreagă din entitate poate astfel să rămână în
umbră, în latenţă, fără să se exprime, în timpul unei încarnări
sau în timpul unei serii de vieţi obscure.
Când intră sufletul în corp?
Chestiune foarte discutată. Sufletul intră în corp în
momentul concepţiei sau în cursul sarcinii sau chiar în momentul
naşterii. Alegerea părinţilor de către copil se face în momentul
concepţiei sau înainte? Cei care s-au iubit cândva se pot pune de
acord cu mult înainte pentru ca unul să vină să se încarneze într-
o zi la celălalt?
 După Cayce, se alege corpul fizic în funcţie de un program
karmic. Dacă aveţi ochii negri sau albaştri, dacă sunteţi înalt sau
scund, reumatic sau cardiac, este pentru că dv. aţi ales-o. Aceasta
este, bineînţeles, ereditatea părinţilor dumneavoastră; dar aceşti
părinţi, acest „teren” fizic ereditar, au fost alese de dumneavoastră
încă înainte de naştere, pentru că ele convin programului
dumneavoastră. Rămâne la latitudinea dumneavoastră, de altfel,
să le modificaţi apoi prin toate mijloacele posibile. Dar nu acuzaţi
pe nimeni pentru aceasta: alegerea vă aparţine.
În multe cazuri părinţii sunt deci folosiţi ca un canal sau un
mijloc adecvat folosit de copil ca să-şi atingă scopul.
În alte cazuri, copilul nu se întoarce decât pentru a-şi regăsi
părinţii, pentru a-i iubi din nou, pentru a-şi rezolva vechile
probleme cu ei, ca să plătească datorii reciproce, să-i ajute în
problemele lor actuale. În acest caz, copilul rămâne adeseori cu ei
până la moartea sa. Iată întrebarea care i-a fost pusă lui Cayce:
SE POATE SPUNE CĂ ATITUDINEA (PĂRINŢILOR) LA
CONCEPŢIE ATRAGE MAI ALES UN SUFLET SĂU ALTUL PENTRU
CĂ ACESTUI SUFLET I SE OFERĂ APROXIMATIV CONDIŢIILE DE
EXISTENŢĂ ÎN CARE DOREŞTE SĂ LUCREZE?
Aproximativ. Dar nu în totalitate. Căci entitatea individuală
sau sufletul, dacă i se oferă ocazia, îşi va manifesta propria voinţă
pentru a lucra în modul său asupra problemelor iscate de acest
cuplu de părinţi aleşi. Astfel, unirea fizică a părinţilor atrage
entitatea individuală, oferindu-i o şansă de a se exprima. (Lectura
5749-14).
S-au pus multe întrebări despre copiii care se nasc morţi şi
despre copiii care mor la vârste foarte fragede: de ce dispar atât de
repede? Adeseori este o dramă pentru mama care nu înţelege
motivul acelei morţi. După regresiile care au fost făcute de unii
psihologi (mai ales de dr. Helene Wambach), regresii unde se cere
pacientului să-şi povestească naşterea, se pare că unele suflete
sunt descurajate de greutăţile terestre încă din primele minute.
Primirea este, în general, puţin plăcută: lumină violentă, zgomot,
indiferenţă la durerile nou-născutului aflat în stare de şoc,
personal medical indiferent faţă de mamă şi copil (împotriva
acestui lucru au luat atitudine dr. Leboyer şi Odent). Copilul nou-
născut este tratat ca un lucru insensibil, în timp ce, dimpotrivă,
se pare că în acel moment este hipersensibil şi fragil. El îi observă
pe cei care îl înconjură... Sufletele care nu prea vor să se
încarneze şi ajung în această atmosferă rece, de lipsă de iubire
sau refuz, uneori pleacă înapoi imediat.
Dar există şi fetuşi prost construiţi din punct de vedere
tehnic, care nefiind viabili nu pot servi de vehicul.
Cayce dă explicaţii asupra acestui punct:
Atunci soseşte în carne un suflet atras, chemat de toate aceste
influenţe şi activităţi care au demarat procesul sarcinii [...].
Multe suflete caută să intre din nou (în planul terestru), dar nu
toate sunt atrase. Unele pot fi respinse. Unele sunt atrase şi apoi
respinse brusc şi în acest caz viaţa lor pe Pământ durează doar
câteva zile; adeseori, moartea nou-născutului este atribuită bolii,
neglijenţei în îngrijirea sa sau oricărui alt motiv. Dar există, totuşi,
la început această atracţie, nu-i aşa?
De aici până la a spune că trupul este construit în întregime de
entitatea din cealaltă lume, nu, este fals. Dar tocmai aceste forţe
fizice şi mentale care au fost construite sunt necesare pentru a
permite sufletului să intre pe Pământ. (Lectura 281-53).
Înţelegem, parcurgând aceste două lecturi ale lui Cayce, că
însuşi actul unirii fizice dintre două persoane de sex diferit are o
putere de atracţie asupra sufletelor. „Cartea tibetană a morţilor”,
faimosul „Bardo-Thodol”, vorbeşte de „matricele deschise”, care
caută să atragă candidatul la reîncarnare prin sunete plăcute,
culori şi forme atrăgătoare... Bardo-Thodol, care consideră că
reîncarnarea este o ultimă soluţie, explică „nou-mortului” cum
trebuie să nu se lase atras oriunde...
Cât despre contracepţia mecano-chimică. ea implică o
contradicţie fundamentală între unirea fizică, menită să atragă
sufletele, şi refuzarea acestora.
Cum am pierdut memoria?
„Dacă aş fi avut vieţi anterioare, mi-aş aminti de ele!” spun
oamenii (care nu-şi amintesc mai departe de primul biberon!).
Cum neam uitat existentele anterioare?
Răspunsul lui Cayce:
Când omul devine conştient de existenţa sa în lumea
materială, materialitatea îi invadează spiritul şi şterge adesea
conştiinţa de a fi un suflet. (Lectura 262-89).
Iată o lectură care rezumă scopurile acestui mecanism numit
reîncarnare:
Fiecare entitate era, este chemată să devină
tovarăşa/tovarăşul acestei Forţe Creatoare numite Dumnezeu.
Astfel, fiecare entitate este un copil al acestui Dumnezeu şi o parte
a întregului. Astfel dorinţele latente şi realizate sunt mijloace de
expresie pentru entitate în diversele etape ale devenirii sale întru
conştienţă. în sejurul material pe Pământ, aceste dorinţe îşi găsesc
expresia şi realizarea prin cele trei dimensiuni: corp, spirit şi suflet,
pentru fiecare entitate. Aceste dimensiuni sau etape reprezintă cele
trei atribute spirituale, care sunt accesibile înţelegerii celor încarnaţi
în plan terestru. Totuşi, pe măsură ce mentalul şi spiritualul câștigă
în expresie şi în forţă, controlând din ce în ce mai bine experienţele
terestre, entitatea se trezeşte către alte dimensiuni în timpul
sejurului pe Pământ. Ca urmare, sufletul ajunge să se exprime din
ce în ce mai bine prin şi cu ajutorul materiei, el manifestă din ce în
ce mai bine spiritul şi sufletul său. Deşi corpul este dependent de
toate influenţele materiale, el poate fi controlat, şi emoţiile de
asemenea, prin mental. Iar mentalul trebuie să fie condus de spirit.
Spiritul este această părticică din cauza primară, care îşi găseşte
expresia în tot ceea ce este durabil, în mentalul nostru şi, de
asemenea, în materie. (Lectura 25331).
Astfel, fiecare entitate trebuie să-şi exprime dorinţele, adică
personalitatea, individualitatea sa, căutarea personală, printr-un
corp pe care îl controlează din ce în ce mai bine pe măsura
reîncarnărilor; în fiecare viaţă, ea învaţă ceva mai bine să
stăpânească vibraţiile materiei... Apoi, se desprinde de aceasta
puţin câte puţin. În final, ea se întoarce la Obârșia Divină.
Karma şi boala
Pentru Cayce, aşa cum am văzut, nici o boală nu vine la
întâmplare: noi am declanşat-o în această viaţă sau într-una
precedentă, încâlcind o lege cosmică. Efectul de bumerang ne
ajunge mai devreme sau mai târziu... În această viaţă sau în
următoarea. În mod foarte evident, nu toate bolile sunt karmice:
dacă aveţi o indigestie după un chef când v-aţi îndopat cu ficat
gras, stropit cu şampanie, karma nu are nici un amestec aici...
Totuşi, atenţie: a ceda foarte des lăcomiei, astăzi, va aduce
tulburări digestive într-o viaţă viitoare. Riscaţi să renaşteţi cu un
corp fizic balnăvicios, al cărui „teren” deficitar corespunde unei
rele atitudini mentale de altădată. Veţi fi aşadar obligat să lucraţi
la această atitudine mentală incorectă, adică aflată în dizarmonie
cu anumite legi cosmice şi somatizată în corpul dumneavoastră.
Un mare număr din cazurile analizate de Cayce par să
demonstreze că fiecare boală fizică corespunde unei anumite
karme. De exemplu, sterilitatea feminină sau masculină
corespunde unei karme create într-o viaţă când s-a părăsit un
copil. Cei care suferă de hemoragii grave sau cronice sunt cei care
odinioară au vărsat sângele aproapelui lor. Cei care sunt atinşi
acum de orbire sunt cei care într-o viaţă anterioară au închis
ochii la suferinţele celorlalţi etc.
Iată cazul unei persoane atinse de surditate, pentru că
altădată îşi astupase urechile la rugăminţile celor care sufereau:
Reacţiile profunde ale acestui temperament sunt de natură
karmică. în mod concret, ea se poate ameliora, făcând faţă acestor
condiţii karmice în relaţia cu ceilalţi [...].
[... ] Aşadar, nu vă mai închideţi urechile, spiritul şi inima
pentru cei care vin să vă ceară ajutor! (Lectura 3526-1).
În dosarele Cayce, se pare că sunt maladii mai mult sau mai
puţin karmice. De exemplu, găsim douăzeci şi trei de cazuri de
epilepsie ale căror lecturi afirmă că există o cauză anterioară
acestei vieţi.
În toate aceste cazuri epilepsia era pusă în legătură cu o
karmă de abuz sexual dintr-o viaţă anterioară. când era vorba de
o vârstă fragedă, karma în cauză nu-l privea numai pe copilul
bolnav, ci şi pe părinţi. Aşa este cazul acestui băieţel:
Astfel, adeseori, ca în cazul de faţă, indivizii se adună din nou,
iar şi iar... Asta pentru că fiecare dintre ei, în experienţa de viaţă
actuală, să poată conştientiza greşelile pe care le-a comis ca
individ, în experienţele trecute din vieţile încarnate în materie; şi să
poată face faţă acestora.
Această entitate (băieţelul) a venit pe lume într-o ambianţă
materialistă. Ceea ce are drept consecinţă ca nu numai el, dar şi cei
care au fost şi sunt responsabili de naşterea acestui suflet să fie
confruntaţi cu un ansamblu de condiţii rele atât în plan fizic, cât şi
în plan mental. De-ar veni odată ziua când oamenii vor înţelege
necesitatea de a se pregăti înainte de a da unui suflet posibilitatea
să se nască! Căci acest suflet, acest trup mititel, n-a fost dorit de
către părinţi.
Şi totuşi a venit în aceste împrejurări, aceste atitudini
mentale şi dorinţe fizice care i-au provocat naşterea. Şi cu toate
acestea trebuie să se confrunte (părinţii săi). Dar dacă ei acceptă
conştient ceea ce i-am sfătuit, boala va putea fi în mare parte
eliminată - mai ales în adolescenţă, când se vor produce acele
modificări interne din organism [...].
 Înaintea acestei vieţi, entitatea era în regiunea Salemului, în
oraşul Providence Town, atunci când erau tulburări, agitaţie şi când
se încerca suprimarea anumitor persoane care trăiau experienţe
(mistice) însoţite de manifestări spirituale. Entitatea s-a numărat
printre cei care nu numai că au făcut totul pentru a discredita
aceste persoane (renumitele vrăjitoare din Salem), dar a încercat şi
să le suprime şi să pună capăt manifestărilor lor. Şi nu numai că i-a
exploatat pe cei şi cele persecutate, dar şi a abuzat de aceste
persoane ca să-şi satisfacă pulsiunile sexuale. (Lectura 693-3).
Micuţului bolnav din această lectură, Cayce i-a recomandat
un tratament medical şi o atitudine de rugăciune. Totuşi, copilul,
după o ameliorare, a căzut într-o stare mai rea. Tratamentul era
simplu, dar fastidios: părinţii s-au descurajat. Cu toate acestea,
am văzut alte dosare de epileptici de la A.R.E., demonstrând
vindecări definitive, atestate de medicii ai căror bolnavi au urmat
prescripţiile lui Cayce. În aceste boli karmice, indiferent care ar fi
ele, spunea Cayce, nici o ameliorare nu poate fi sperată fără o
schimbare de atitudine interioară a bolnavului (a celor din jurul
său).
Iată o lectură oferită unei femei de treizeci şi şapte de ani
care suferea de un cancer al femurului; ea descria durerea ca o
impresie continuă de sfâșiere a cărnii:
Sub domnia lui Nero, la Roma, în ultima parte a domniei sale,
entitatea aparţinea casei Parthesias. Ea a avut atunci ocazia să
întâlnească numeroşi adepţi ai creştinismului, în momentul când
erau persecutaţi şi constrânși să coboare în arene ca să lupte.
Entitatea a asistat la aceste lupte pentru că se afla sub influenţa
celor care le încurajau. Entitatea simţea în străfundul său că aceşti
nefericiţi expuşi la Circ însemnau ceva mult mai profund decât un
spectacol şi totuşi a început să ridă de una din tinerele aduse în
arenă, crezând că era indispensabil să ridă ca să placă însoţitorilor
săi. Apoi a devenit conştientă de suferinţa fizică a acelei tinere. [...].
De unde rezultă faptul că acum trebuie să se confrunte cu aceeaşi
suferinţă, astăzi. (Lectura 275-19).
O altă lectură mai spune despre aceeaşi persoană:
Entitatea aparţinea casei unui potentat, o înaltă personalitate
cu influenţă asupra oamenilor acelor vremi. De aici vine faptul că
entitatea a văzut mai multe persoane pierind în arenă şi asta îi
aduce astăzi această suferinţă, simţindu-şi membrele sfâșiate...
Prin aceasta, entitatea a pierdut moral. (Lectura 275-11).
 CARE ESTE NUMELE ACESTEI TINERE DE CARE AM RÎS
CU CRUZIME? a întrebat bolnava.
Această persoană care a suferit tortura sub colţii
sălbăticiunilor este astăzi o fiinţă scumpă ţie şi foarte apropiată.
(Lectura 275-22). într-adevăr, tânăra respectivă era acum cumnata
sa, care o îngrijea cu un mare devotament.
ŞI DE CE A TREBUIT SĂ AŞTEPT ÎNCARNAREA ACEASTA
CA SĂ LICHIDEZ ACEASTĂ KARMĂ ROMANĂ?
Pentru că nu se putea face înainte! (Lectura 275-25).
ŞI CE IDEE - SAU CE IDEAL - DIN EPOCA ROMANĂ NE-A
FĂCUT SĂ NE REÎNCARNĂM ASTĂZI ÎN ACEASTĂ LEGĂTURĂ
FAMILIALĂ?
...Fiecare suflet îşi caută mijloacele, ocazia de a exprima ceea
ce era necesar propriei lui dezvoltări spirituale în această viaţă şi în
legăturile cu celălalt suflet. (Lectura 275-38)
În prima lectură, bolnava a întrebat dacă există o speranţă
de vindecare. Cayce a răspuns:
Asta depinde în întregime de răspunsul acestui corp. Trezirea
sa, conştientizarea forţelor acumulate în ea pot determina forţele
mentalului să se aplice cu succes forţelor materiei. (Lectura 275-1).
Altfel spus, vindecarea depinde de gândire, de atitudinea
mentală a bolnavei, de puterea sa de a-şi controla reacţiile
corpului. Mai departe, Cayce a adăugat:
Răspunsul pozitiv al corpului la această atitudine mentală nu
va fi rapid la început, dar odată început procesul, ameliorarea este
sigură şi de netăgăduit.
Tânăra femeie conştientizase că înfruntând această boală,
înfrunta de fapt o atitudine interioară rea, creată de ea altădată. A
luat foarte în serios sfaturile lui Cayce, a meditat, s-a rugat, s-a
străduit să uite şi să progreseze spiritual şi, în final, cancerul s-a
vindecat complet!
În iulie 1926, un tânăr fost miner de adâncime în minele de
cărbuni din Virginia cere ajutorul lui Cayce:
AM FOST RĂNIT ÎNTR-UN ACCIDENT DE MAŞINĂ ÎN URMĂ
CU PATRU ANI [...]. ŞI IATĂ-MĂ PARALIZAT DIN CAP PÂNĂ ÎN
PICIOARE. AM FOST OPERAT DE TREI ORI, DAR FĂRĂ
REZULTAT. MEDICII NU ÎNŢELEG NIMIC ÎN CAZUL MEU.
În luna care a urmat, Cayce a dat pentru el următoarea
lectură:
 Această viaţă a entităţii, prin starea fizică, este urmarea
normală a experienţelor sale terestre. Şi această viaţă este mai
interesantă decât boala însăşi. [...]. Căci multe din suferinţele sale
actuale au fost meritate de el, sunt o urmare a gândurilor şi
acţiunilor sale...
Şi, la sfârșitul lecturii, cei prezenţi l-au putut auzi pe Cayce
spunând foarte încet, încât abia putea fi înţeles:
Vedeţi, acest om este Nero. (Lectura 33-1).
Cayce nu promisese nici o ameliorare, dar l-a încurajat pe
infirm să progreseze spiritual şi moral. Într-o altă lectură pentru
cineva care îl cunoştea pe acel om, Cayce a declarat:
N-am putut să-i facem nici un bine în plan fizic. Totuşi,
informaţiile care i-au fost date (prin lectură), au putut trezi
întrucâtva spiritul acestui om considerat analfabet. Această
entitate, în subconştientul său, de vine treptat conştientă de faptul
că înfruntă ea însăşi aceste forţe distructive pe care le-a folosit
altădată, răsfrângându-le asupra omenirii, într-o altă perioadă din
experienţa sa terestră. (Lectura 900-295).
În 1940; acel om a murit. Trăise timp de optsprezece ani
complet neputincios, aflat în întregime în grija organizaţiilor
caritabile... creştine! Viaţa sa dureroasă, ratată complet şi inutilă
în aparenţă, l-a ajutat probabil să lichideze o parte din karma
acumulată ca Nero.
Şi cum reîncarnarea se face în grup, regăsim şi o metresă a
lui Nero în dosarele Cayce! Este vorba de o consultantă care
suferea dintotdeauna de o malformaţie a spatelui şi de diverse
mutilări prin accidente:
Fiind una din însoţitoarele acelui om care a persecutat biserica
atât de mult şi punea să i se cânte la vioară în timp ce Roma ardea,
iată motivul pentru care entităţii i s-a desfigurat corpul încă de la
naştere. (Lectura 5366-1).
Astfel, nu suntem niciodată victima cuiva, ci numai a noastră
înşine. Ş i dacă aparenţele imediate par a ne face să credem că
suntem victime, nu e niciodată aşa în ce priveşte legile karmei:
recoltăm numai ceea ce am semănat în această viaţă sau într-o
viaţă anterioară. Afirmaţiile lui Cayce privind originea karmică a
bolilor a suscitat un mare număr de lucrări de cercetare. Şi, dacă
este greu de verificat o viaţă anterioară din epoca romană când
lipseşte documentaţia, este posibil să verificăm vieţile anterioare
mai recente. Este ceea ce a făcut doctorul Ian Stevenson, la
Universitatea din Charlotteville, în Virginia (U.S.A.). Lucrările sale
au putut confirma această ipoteză a originii karmice a unor boli.
Dr. Stevenson încearcă de ani de zile să întreprindă anchete în
diverse ţări ale lumii: el studiază mai ales semnele şi infirmităţile
cu care se nasc copiii. Le analizează în lumina a ceea ce spune
copilul însuşi când este încă foarte mic, imediat cum începe să
vorbească. Nu poţi citi aceste anchete fără să fii uluit. De
exemplu, cazul micului Witjeratne Hami, din Ceylon, născut cu o
mână paralizată, care spunea: „Cu această mână mi-am ucis soţia
înainte de a mă naşte aici”.
Reîncarnarea poate fi dovedită ştiinţific?
Bazându-se pe mai multe sute de cazuri studiate în lumea
întreagă, dr. Stevenson a ales douăzeci, cele mai frapante, pe care
le-a regrupat sub titlul Douăzeci de cazuri care sugerează
reîncarnarea (Editions Sand/Tchou, Paris, 1985). Aceste anchete
minuţioase, de o rigoare ştiinţifică indiscutabilă, poate că nu
dovedesc absolut reîncarnarea... dar nu li s-a putut găsi nici o
altă explicaţie logică. Echipa doctorului Stevenson a încercat
sistematic să sugereze că aceste cazuri se pot explica prin
telepatie, sugestie, manipulare, fraudă etc., dar n-a găsit nimic
din toate acestea.
Dar dacă este relativ uşor să obţinem aceste povestiri de
viaţă anterioară recentă şi să le verificăm, foarte rar dispunem de
mijloace de verificare a vieţilor anterioare vechi: cine va putea să
vă aducă dovada că aţi fost sclav atlant sau bocitoare egipteană?
Dimpotrivă, dacă este vorba de un personaj cunoscut, dispunem
de dovezi ale existenţei sale... Dar se poate, de asemenea,
presupune că subiectul care pretinde să fi fost acest personaj să fi
citit o biografie a lui! Şi că aceste pretinse „amintiri” dintr-o viaţă
anterioară să nu fie decât amintirea unei lecturi, a unui film etc.
În concluzie, oamenii cunoscuţi sunt prea cunoscuţi iar
necunoscuţii imposibil de verificat! O mare parte din vieţile
anterioare descrise de Cayce se înscriu în această ultimă
categorie.
Totuşi, pentru ultimele zece secole există arhive.
În Franţa, putem să mergem mai departe: mă gândesc, de
exemplu, la dosarele Inchiziţiei care au păstrat mărturiile
Catarilor din Languedoc. Aceste dosare exacte, atât de detaliate
încât putem citi acolo numele, vârsta, sexul, meseria, domiciliul
fiecărui suspect interogat (în secolele al 12-lea şi al 13-lea!) încă
mai există (vezi Jean Duvernoy, Histoire des Cathares, Editions
Privat, Toulons, 1979). Astfel, un medic englez, Dr. Arthur
Guirdham a putut verifica „amintirile” catare ale uneia din
pacientele sale care îşi amintea că a fost arsă pe la 1250 (Cathares
et Reincarnation, Editions Payot, Paris, 1971).
În privinţa vieţilor anterioare americane, avem mai puţine
arhive decât pentru Europa. Totuşi, s-au putut efectua unele
verificări ale dosarelor Cayce. De exemplu, în cazul acelui
muzician orb (care de altfel şi-a recăpătat vederea urmând
sfaturile lui Cayce!) care avea o pasiune pentru căile ferate şi
arăta, de asemenea, un viu interes istoric pentru războiul de
secesiune. Cayce i-a spus că fusese soldat sudist din armata
generalului Lee; că, în civil, fusese lucrător la căile ferate. Lectura
îi dădea numele: Barnett Seay. Şi adăuga că în arhivele din
Virginia i se putea da de urmă. Acest om s-a dus să verifice. Într-
adevăr, a găsit menţiunea unui anumit Barnett Seay, port-drapel
al armatei lui Lee, care avea semnalmentele date.
„Pare dificil să te încăpăținezi să afirmi că toate acestea nu
sunt decât pură imaginaţie din partea lui Edgar Cayce: suntem
aici confruntaţi cu un document palpabil, care confirmă relatarea.
Dacă am vrea să explicăm totul prin viclenia unei clarvăzătoare
care ar sesiza interesele vitale ale consultantului şi
temperamentul său, adăugind şi multă imaginaţie, nu ar ajunge.
Ar trebui o clarvăzătoare specială care să caute în registrele
statului Virginia un dosar necunoscut...”.
Am luat aceste rânduri din excelenta carte de Dr. Cerminara
despre reîncarnare: De nombreuses vies, de nombreuses amours,
(Nenumărate vieţi, nenumărate iubiri) (Editions Adyar, Paris,
1984).
Este sigur că nu se poate nega totul, nici reîncarnarea în
general, pentru care se acumulează acum documente, nici nu se
poate desfiinţa cu un gest dispreţuitor dosarele Cayce, sub
pretextul că suntem încă departe de a putea toţi să le verificăm.
Poate că Cayce n-a avut dreptate sută la sută. Sigur că mai există
în aceste dosare erori şi incoerenţe. Se datorează ele greşelilor de
transcriere? Totuşi, i-am putea acorda lui Cayce favoarea îndoielii:
pentru că lecturile medicale au fost atât de des juste încât rezistă
atât de bine la ancheta ştiinţifică întreprinsă azi, de ce să nu ne
gândim că lecturile vieţilor anterioare pot fi exacte în aceeaşi
proporţie?
 De altfel, dacă luăm în consideraţie faptul că au fost date:
- de un om care mult timp nu a crezut în reîncarnare,
- care era total lipsit de cultură literară sau istorică,
- care mult timp a refuzat chiar să fie remunerat, atunci cum
se explică aceste fantastice revelaţii ştiinţifice şi arheologice, în
care Cayce a vorbit de laser înainte de a fi descoperit, de esenieni,
înainte de a se traduce „Manuscrisele” de la Marea Moartă şi
despre planeta Pluton înainte de descoperirea ei?
Karma şi accidentele
Aşa cum am văzut în lectura dată pentru acest infirm care ar
fi fost Nero, accidentele ele însele ar putea avea o cauză karmică.
Este ceea ce afirmă Cayce, adăugind că şi aici legea naturală a
Karmei „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” lasă locul Legii lui
Christos...dacă entitatea este de acord. Şi accidentele pot fi astfel
evitate!
Să ne întoarcem la cazul acelei fetiţe despre care am vorbit
mai înainte, care fusese decoratoare la Curtea Franţei, apoi o
fetiţă americană moartă într-un accident de maşină în secolul
trecut. Iată ce mai spunea lectura:
În viaţa actuală, ea are tendinţe latente spre accidente.
Trebuie să avertizăm entitatea şi să o ferim, nu împiedicând-o să
călătorească, ci ştiind cu cine pleacă în călătorie, în ce condiţii.
Dacă nu, poate avea accident de maşină sau cu orice alt mijloc de
transport cu un risc de a rămâne parţial invalidă. Este o parte din
karma sa, NUMAI dacă nu observă Legea Graţiei, care permite
karmei să nu se concretizeze în experienţe trăite. De aici,
importanţa extremă, necesitatea de a ajuta entitatea să-şi dezvolte
încrederea sa în Originile Divine, să se întoarcă la ele; să-şi
încredinţeze ţelurile, toate speranţele acestor forţe ale naturii
divine. (Lectura 1635-3)
Ceva mai departe, Cayce spune că:
Acestei entităţi i-a plăcut întotdeauna să călătorească şi totuşi,
aşa cum am spus, va trebui să fie prudentă, mai ales cu
transporturile mecanice, fie că e vorba de automobil sau de tren. Ar
fi mai sigur pentru ea să călătorească cu avionul. (Idem).
Cayce nu precizează exact de ce accidentele fac parte din
karma ei, în schimb descrie această fetiţă ca fiind colerică şi
impulsivă... Astăzi, dacă este lăsată să plece fără să se ia măsuri
de siguranţă, riscă să se întâmple accidentul. Dar dacă mai
târziu, spune Cayce, ea se va strădui de bună voie să intre în
Legea Graţiei, nu va mai trebui să se supună durei Legi a Karmei.
Lucrând la sine însăşi după învăţătura lui Christos, consecinţele
nemiloase ale Legii Cauzei şi Efectul vor fi anulate. Învățând să-şi
stăpânească impulsivitatea şi egoismul, ea va evita accidentul:
karma va rămâne în stare latentă.
Multe accidente se întâmplă din impulsivitate: putem învăţa
să ne controlăm, să ne canalizăm focul interior, să ne ameliorăm
egoismul primar. Mă gândesc la şoferii care vor cu orice preţ să-i
depăşească pe ceilalţi...
Ei îşi atrag accidentul, în această viaţă, prin simpla Lege a
Cauzei şi Efectului, sau în viaţa următoare, prin Legea Karmei.
Dacă înţeleg cât de egoistă este atitudinea lor, dacă îşi dau seama
la timp că ceilalţi există şi ei, atunci accidentul nu mai este
indispensabil. Devine inutil imediat ce lecţia a fost înţeleasă.
Accidentul karmic nu se produce decât ca şoc care permite
conştientizarea. Deci el poate fi evitat... Ş i când nu ne mai
reîncarnăm?
Multor suflete vechi le este lehamite de viaţă. când încep să
se trezească pe plan spiritual, ele regăsesc impresii „dintre două
vieţi” şi îşi amintesc că au cunoscut lumi mai bune. Bărbaţi şi
femei de mare calitate ne-au spus: „Reîncarnarea? Oroare! Nu
vreau să mă întorc pe această planetă!” „Lehamitea” celor care au
trăit deja un mare număr de vieţi pământene. Da, dar atâta vreme
cât le rămâne o lecţie de învăţat aici:
Tot ce s-a început pe Pământ trebuie terminat pe Pământ.
(Lectura 5747-14).
Unii reuşesc.
În exemplul citat mai sus- banda lui Nero! - era vorba de un
grup de suflete căzute foarte jos. Totuşi, unul dintre ele:
poate fi pus deoparte. Căci, prin experienţele sale pe pământ,
a evoluat. Plecând foarte de jos, a evoluat până a nu mai fi nevoit
să se reîncarneze pe Pământ. Asta nu pentru că ar fi atins
perfecţiunea, ci există lumi în care această entitate îşi va putea
continua instrucţia, dacă aderă la idealul celor pe care altădată i-a
dispreţuit (este vorba de martirii creştini din timpul lui Nero)... Căci
această entitate a hotărât: „Ceilalţi să facă ce vor, căci eu îl voi sluji
pe Dumnezeu cel viu” (Lectura 5366-1).
A ne reîncarna sau nu depinde deci de voinţa noastră. După
gradul de desăvârșire la care am ajuns, mai avem sau nu nevoie
de încă o viaţă:
 ÎN MEDIE, MAI MULT SAU MAI PUŢIN DE JUMĂTATE DIN
SUFLETE ÎNDEPLINESC CEEA CE PREVĂZUSERĂ?
Mai mult de jumătate, căci este vorba de o înaintare continuă.
EREDITATEA, MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ŞI VOINŢA JOACĂ
ROLURI EGALE PENTRU A AJUTA SAU ÎNTÂRZIA DEZVOLTAREA
FIECĂREI ENTITĂŢI?
Voinţa este factorul cel mai important, căci ea poate domina
oricare alt factor, cu condiţia să fie pusă în acord cu programul de
viaţă, înţelegeţi? Căci nici o influenţă ereditară, nici o presiune a
mediului înconjurător sau altceva nu este mai puternic decât voinţa.
(Lectura 5749-14).
Evoluăm automat de la o viaţă la alta?
Recitind unele lecturi ale lui Cayce, am notat o frază care
revine foarte des: Entitatea a câștigat şi a pierdut în această
experienţă de viaţă (sau doar a câștigat sau doar a pierdut...).
Este evident, după nenumărate lecturi inclusiv cele pe care
Cayce şi le-a oferit lui însuşi, că se poate regresa din punct de
vedere moral:
În acea viaţă, entitatea a câștigat, apoi a pierdut. Căci, când
era criticată, putea foarte uşor, datorită funcţiilor importante pe
care le deţinea, să semene teroarea în jurul său. Era temută şi cei
care nu i se supuneau îndeajuns au plătit (Lectura 1700-1).
... Căci, dacă programele noastre terestre sunt astfel făcute
încât să ne ajute în evoluţie, unele fiinţe nu progresează şi chiar
trag chiulul destul de mult! Aşa se face că întâlnim suflete vechi
peregrinând încă, după zeci şi zeci de vieţi în care s-u împotmolit
mereu în aceleaşi noroaie, Aceste suflete sunt mult încurajate
astăzi, de către ghizii lor spirituali, să se încarneze pentru a
progresa acum mai repede. Pentru că, aşa cum spune Cayce, ne
îndreptăm spre un nou tip de omenire, întârziații sunt încurajaţi
să evolueze:
Căci, cum s-a arătat, în următorii ani vor intra pe Pământ mulţi
din cei care trebuie să pregătească calea unei noi rase de oameni,
unor noi experienţe ale Omului. Şi o parte din activităţi, din
prefaceri vor pregăti Ziua Domnului. (Lectura 3514-1).
Dacă generaţia noastră nu înţelege foarte bine despre ce este
vorba, cititorii din viitor ai lui Cayce o vor înţelege.
În perspectiva sa optimistă, sfârșim întotdeauna prin a reuşi.
El repetă adeseori:
 El vrea să nu piară nici un suflet, înțelegând prin aceasta că
Dumnezeu, în iubirea sa, nu va renunța niciodată să „întindă
mâna” rătăciţilor.
Rezultă deci că Infernul etern al catolicilor nu există în
perspectiva cayciană. Este de altfel unul din motivele care explică
dispariţia reîncarnării din învăţătura bisericilor creştine: Iadul
veşnic a părut mai convingător. (A se vedea pe această temă J. F.
Crolard, Renaître apres la mort (Renaşterea după moarte),
Editions Robert Laffont, 1979.
După aceste lecturi, mulţi bărbaţi şi femei par să fi trăit
altădată vieţi remarcabil de înalte pe plan moral. Dar aceasta era
numai graţia copilăriei, inocenţa începătorilor... Aceste suflete,
încă foarte tinere, erau foarte aproape, explică Cayce, de originea
lor divină. Ele păstrau amintirea creaţiei lor. Mai târziu, s-au lăsat
antrenate... câți copii delicioşi nu se transformă în fructe uscate,
rataţi, la vârsta adultă!... Şi asta pentru că sub farmecul copilăriei
ascundeau tendinţe negative. Sau pentru că fiind prea copleşiţi de
cei din jur, şi-au căpătat obiceiul indulgenţei faţă de ei înşişi. Nu
trebuie să cultivi o automulţumire pentru că ai fi fost „cineva bun”
în urmă cu o mie de ani! Se poate să fi fost un „sfânt”, după
Cayce, şi apoi să cazi foarte jos... Imaginaţi-vă surpriza mea,
citind cele două lecturi care urmează:
DOMNULE CAYCE, AŢI VREA SĂ RĂSPUNDEŢI [...]
ÎNTREBĂRILOR CARE VĂ VOR FI PUSE ÎN PRIVINŢA ĂCESTEI
ENTITĂŢI? (Este vorba de un băieţel de şapte ani, născut pe 11
noiembrie 1935 la Chicago):
Da, avem aici dosarele care privesc această entitate. Sunt
destul de insolite. Este vorba de un personaj cu totul neobişnuit în
individualitatea sa şi personalitatea acestei entităţi se află într-un
context foarte diferit de cel de altădată. Dacă luăm în considerare
activităţile acestei entităţi de-a lungul sejururilor precedente pe
Pământ, riscăm să-i şocăm pe unii [...]. Căci, înaintea acestei vieţi,
entitatea a fost un sfânt patron din Franţa. Şi totuşi, cineva destul
de leneş după normele de astăzi...
Experienţă care ar părea în contradicţie cu viaţa actuală, dacă
n-am regăsi influenţa ei asupra prezentului. Entităţii i se vor
prezenta unele şanse - daţi-i aceste şanse şi aceste atuuri - care-i
permit să joace un rol important în relaţiile diplomatice dintre
poporul Franţei, Biserici, popoarele Americii... Căci entitatea va
trebui să facă studii pentru a ajunge diplomat. Ea va avea un rol de
jucat în relaţiile ce se vor crea într-o zi în vederea dezvoltării
spirituale şi materiale a popoarelor... Şi aceasta se va întâmpla
atunci când ea va fi atins vârsta de cincizeci şi patru de ani. Multe
schimbări se vor fi produs atunci. Dar corpul numit azi M.X. este
pregătit pentru asta. El poate să le înfrunte aşa cum a făcut-o în
Galia când se numea Martin - acea viaţă când a fost făcut sfânt
patron! [...). El va fi în mod special interesat de limbi, mai ales de
franceză, latină, spaniolă, care vor trebui să facă parte din
programul său şcolar. Nu într-o perspectivă clericală, ci în vederea
relaţiilor diplomatice dintre naţiuni, relaţii care trebuie să fie
inspirate de principiile lui Christos.
Mercur şi Jupiter, ca şi Saturn, sunt forţele cele mai influente
aici. Entitatea, dacă nu este învăţată să-şi canalizeze aceste forţe,
să le conducă, va risca să devină o persoană indolentă, leneşă. De
aici necesitatea de a începe studierea acestor tendinţe, pentru a
motiva entitatea; datorită acestui fapt, ea se va interesa de ceea ce
a fost şi poate va ajunge până la capăt cu ceea ce o va interesa. [...
]
Înainte, entitatea trăia pe vremea când Învăţătorul mergea pe
Pământ, în casa lui Cornelius, care a fost condus şi învăţat mai ales
de Petru. De unde interesul acestei entităţi pentru tot ce este insolit
şi misterios [...] şi pentru principiile creştinismului. [...]
Înainte de asta, entitatea era în Egipt, într-o epocă în care se
formau diplomaţi în vederea misiunilor din străinătate.
[... ] Entitatea a fost pregătită să fie trimisă ca emisar în ţările
Templului de Aur (Mongolia, aşa cum vom vedea în continuare). [...]
Astfel, acest copil se interesează de ceea ce este oriental, în special
de ceea ce vine din China şi Indochina, căci în aceste ţări şi în acele
epoci a atins el o mare putere. Fără să uite totuşi vreodată
idealurile religioase pe care le adusese din Egipt [...].
Aşadar, educaţi această entitate în direcţia în care trebuie să
muncească... Gata pentru întrebări. (Lectura 3202-1).
Şi iată! Lectura este aşa cum v-am tradus-o. Bunica
copilului, care ceruse consultaţia, a pus întrebarea:
CÎND ŞI UNDE ŞI-A CUNOSCUT ACEST COPIL ACTUALA
BUNICĂ?
Pe Pământul sfânt: ea era profesoara lui, îl învăţa. Şi în Egipt,
unde era copilul ei.
ŞI DE CE A ALES ENTITATEA ACEST TRUP?
 Pentru a găsi condiţiile, împrejurările care-i vor permite să
desfăşoare o serie de activităţi ce vor constitui experienţa sa de-a
lungul diverselor vieţi pe Pământ.
ŞI ACEASTĂ ENTITATE A FOST ÎMPREUNĂ CU BUNICUL
DINSPRE TATĂ?
Chiar în viaţa dinainte (deci, ca Sfântul Martin de Tours). Era
adjunctul său, ajutorul său şi se instruiau reciproc. Pregătiţi acest
copil (Cayce spune: „acest corp”!) pentru munca pe care va trebui
să o facă. Am terminat lectura. (Dată pe 9 septembrie 1943).
...Foarte, nostim, pentru cititorul francez, este că bunica
acelui copil nu s-a sinchisit nici cât negru sub unghie să afle cine
este Sfântul Martin: n-a întrebat nimic în acest sens! E clar că
numele acestui personaj îi era complet necunoscut. Pentru Cayce
şi consultanţii săi, Europa era „terra incognita”! Cât despre
Franţa, cei pe care i-am întâlnit la Fundaţia Cayce, în marea lor
majoritate, habar n-aveau că această ţară a continuat să existe şi
după La Fayette ...
Iată o altă apariţie - provenind din Egipt, ca multe din
încarnările franceze - şi nu mai puţin uimitoare:
În viaţa dinainte, găsim entitatea trăind într-o perioadă a
regatului Franţei când o femeie a condus această ţară. Ea,
entitatea, a devenit pentru mulţi un model de forţă şi frumuseţe.
Totuşi, a fost persecutată -şi în acea viaţă a câștigat tot şi a pierdut
tot - câștigând şi pierzând pe plan spiritual; numele ei era Jeanne
d'Arc. Astfel, în viaţa prezentă ea caută mereu să conducă, să
dirijeze, să călăuzească. Totuşi forţa talentelor sale nu pare să se
aplice întotdeauna în direcţia cea bună.
În viaţa precedentă [... ] entitatea a fost mama lui Ahile [...]. A
pierdut pe plan moral prin gustul puterii. [...].
Cu o viaţă mai înainte, regăsim entitatea în ceea ce numim
Egipt, atunci când dezbinările sfâșiau ţara şi entitatea era
conducătorul acelei ţări, când regele din Nord, aflat la putere, l-a
dat jos pe suveran; entitatea l-a orientat pe acesta spre o cale
greşită, spre o rea folosire a puterii populare. Numele său era Isdio.
Entitatea a pierdut moral în prima parte a vieţii, câștigând apoi
când poporul său a fost atacat [...]. Şi în acele ultime zile, şi-a ajutat
mult poporul pe calea înţelegerii între cuceritori şi cuceriţi, între poeţi
şi ţărani, între stăpâni şi sclavi. [...]. Întotdeauna cu această
devorantă nevoie de acţiune... Mereu activă, activă, activă...
(Lectura 302-1).
 La 29 octombrie 1927, însuşi Edgar Cayce scria:
„Ei bine! Această lectură pentru domnişoara cutare ne-a
picat ca un con de brad din pomul de Crăciun...”.
Dar persoana despre care era vorba nu se emoţionase de loc
de această extraordinară revelaţie: „Mulţumesc pentru această
lectură pe care am citit-o şi recitit-o, este cu adevărat interesantă
şi mă face să doresc să înţeleg mai bine activitatea
dumneavoastră, pe care sper că o voi putea aprofunda într-o zi.
Trebuie să vă mărturisesc totuşi că un lucru m-a dezamăgit
puţin: nu spuneţi dacă mi-am găsit meseria ideală pentru viitor.
Totuşi, mă interesează mult şi sunt sigură că voi face din această
meserie succesul vieţii mele. Era „saleswoman”, adică vânzătoare!
Poate că Cayce nu ştia cine a fost Sfântul Martin de Tours,
dar anglo-saxonii, în general, au auzit cu toţii vorbindu-se de
Joan of Arc. Ceea ce uimeşte o dată în plus este reacţia
vânzătoarei sau, mai degrabă, absenţa interesului în ceea ce o
priveşte pe Jeanne d'Arc: a realizat ea că este vorba de una din
marile figuri ale istoriei? Cu siguranţă că nu, căci altfel ar fi pus
întrebări despre datoria sa karmică, ca Jeanne d'Arc...
Este evident, cum spune Cayce, că ne şochează. când
biserica catolică canonizează un sfânt, poate ea să-l judece cu
adevărat? Se ştie că Calvin şi Luther au contestat această
competenţă a bisericii. Canonizările din Evul Mediu au fost
adesea acte politice - erau deja în vremea Sfântului Martin de
Tours.
Cât despre Jeanne d'Arc, canonizarea sa este tardivă: mult
timp au fost „îndoieli”. În plan teologic, atribuirea oficială a unui
brevet de sanctitate este extrem de discutabilă şi discutată. Iisus
Christos a vorbit El vreodată de canonizarea cuiva?
În fine, fie că ai fost Fecioara sau apostolul galilor:
Nu-i niciodată prea târziu să-ţi repari drumul, căci viaţa este
veşnică şi dacă tu eşti azi ceea ce eşti, eşti datorită a ceea ce ai fost
în decursul anilor, eşti co-creator cu Creatorul Tău, astfel încât să
poţi într-o zi să-L întimpini împreună cu toţi cei care-L iubesc.
(Lectura 5284-1).
Suflete vechi, suflete tinere şi încarnări viitoare
Pe măsură ce sufletele progresează către lumină, ele se
încarnează în personalităţi mai complexe şi mai luminoase.
Talentele, aptitudinile lor dezvoltate din viaţă în viaţă exprimă din
ce în ce mai mult din entitatea globală şi într-un mod mai
armonios. Astfel s-a spus despre unii: „Este uimitor, are talent la
toate!” Este vorba în mod tipic de „suflete vechi”, adică oameni
care au experimentat atâtea situaţii, au trăit atâtea aventuri,
încât nici o situaţie nu li se mai pare nouă. În fiecare situaţie, în
fiecare persoană, ei şi ele regăsesc ceva cunoscut. Dimpotrivă,
„sufletele tinere”, cele care au puţină experienţă în plan terestru
trebuie să înveţe să folosească vibraţiile acestui plan.
Când un individ se împotmoleşte în mecanismele materiei,
aptitudinile sale intelectuale, artistice, fizice, parapsihologice etc.
se atrofiază şi individul apare ca o personalitate foarte frustă.
Ce face sufletul între două încarnări? Vom vedea în capitolul
despre astrologie: Cayce spune că fiecare entitate trebuie să
parcurgă toate planurile planetare, locurile planetare dacă
preferaţi, din sistemul nostru solar, pentru a învăţa, pentru a
experimenta toate vibraţiile acestora. Sufletul trebuie să devină el
însuşi un soare în finalul drumului său!
Cunoaşterea vieţilor anterioare nu este întotdeauna lipsită de
pericol pentru sufletele imature. După ce a dat nenumărate
lecturi de vieţi anterioare, Cayce a înţeles mai bine că
reîncarnarea nu poate fi dezvăluită oricui. Ajungi la această
concluzie practicând anumite terapii: există oameni cărora nu le
faci nici un bine dezgropând-le cadavrele... Mai bine lasă-i să
doarmă în dulap! Tot din acest motiv, Cayce nu vorbea despre
toate vieţile anterioare ale consultanţilor săi: inutil să te încarci cu
amintiri care nu-ţi folosesc la nimic!
Unele persoane se interesează deja de încarnările lor viitoare.
Or găsim foarte puţine răspunsuri în această privinţă, în dosarele
Cayce. Şi este normal, pentru că aceasta depinde, în ultimă
instanţă, de modul în care îţi vei fi dus viaţa de aici.
UNDE ŞI CÂND MĂ VOI REÎNCARNA URMĂTOAREA DATĂ?
ŞI VOI FI ÎMPREUNĂ CU ACEIAŞI OAMENI DE ASTĂZI? ŞI CARE
ANUME?
Aţi face mai bine pregătindu-vă să vă reîncarnaţi în formă
bună. Totul depinde mult de modul în care se folosesc ocaziile
oferite de viaţa prezentă. Ceea ce veţi fi de la o viaţă la alta nu a
fost hotărât dintr-un timp imemorial...
Creatorul crease Omul în intenţia de a face din el însoţitorul
Său, în cer sau pe pământ sau în orice alt plan al conştiinţei...
Pentru a deveni însoţitorul Forţelor Creatoare, oriunde te-ai afla, de
câtă voinţă vei avea nevoie? Şi asta este o Lege. Ceea ce semeni,
aceea culegi [...]. Şi trebuie să începi de unde te afli acum. Ce ni s-a
spus? Să începem cu ce avem la îndemână! Deci, încă de astăzi,
dacă auzi vocea Sa, nu-ţi închide inima.
(Lectura 416-18), dată pentru un bărbat care avea probleme
cu auzul - pentru că, sugerează lectura, „nu-şi auzea” vocea
interioară... Iată un alt caz excepţional, căci Cayce a prezis aici
foarte clar o încarnare viitoare:
În ceea ce priveşte vieţile anterioare ale acestei entităţi, ea a
trăit la curtea lui Alfred cel Mare, în Anglia. Şi în viaţa sa actuală
poate moşteni o influenţă de atunci prin această aptitudine de a
înţelege tot ceea ce are legătură cu Dreptul scris. Şi în viitoarea sa
viaţă, vom regăsi această entitate ca avocat. (Lectura 304-5).
Karme distincte şi karme colective
Cititorul îşi va aminti de consultanta care avea de lichidat o
karmă din perioada Romei antice (lectura 275-25, citată mai sus).
Este ceea ce numim o „karmă distinctă:” entitatea aşteaptă
mai multe secole pentru a se găsi într-o situaţie adecvată; adică
aceea în care condiţiile îi vor permite să lucreze în sensul pe care-l
doreşte şi cu persoanele alese de ea însăşi.
Cayce spune că multe suflete atlante se reîncarnează acum,
deoarece găsesc în epoca noastră un nivel tehnologic care le pune
din nou în aceleaşi condiţii din Atlantida: condiţiile când aveau de
ales între progresul ştiinţific cu scopuri egoiste sau slujirea
celorlalţi, implicând un control spiritual al ştiinţei. Dar vom relua
subiectul ceva mai târziu.
Există şi „karme colective”, privind o întreagă colectivitate, în
planul sănătăţii cât şi al accidentelor sau războaielor...
Un exemplu: când sufletele care au participat la război şi au
creat o karmă de violenţă revin în aceeaşi naţiune, putem fi siguri
că va exista un război declarat acestei naţiuni. Aşa spune tradiţia
ezoterică... Dar şi Cayce! Ziariştii vor spune că o ţară a agresat
altă ţară. În realitate, agresaţii de astăzi sunt agresorii de ieri.
Nefericiţii care s-au aflat împreună în lagărele de concentrare
erau în mod sigur, la o primă apreciere, victime. Dar dacă le
examinăm încarnările precedente, nu cumva regăsim aceste
victime în situaţie de agresori? După principiile filosofiei cayciene,
este probabil că da. Şi cei care s-au încarnat într-o naţiune sau
într-un grup social menit a fi victima o ştiau dinainte şi-au ales
destinul pentru a lichida o karmă veche...
 Pe 24 iunie 1938, Cayce a dat o lectură generală despre
situaţia internaţională. când a fost întrebat despre Spania, unde
războiul civil făcea ravagii, a declarat:
Este aici o consecinţă a ceea ce a fost semănat cu mult timp
înainte... (Lectura 3976-19).
Şi după el, dacă acest război din Spania a fost deosebit de
violent, este pentru că el corespundea unei perioade de
reîncarnare a conchistadorilor şi sufletelor atlante... când a fost
întrebat despre Franţa, a spus:
În Franţa, vedeţi dumneavoastră, există o datorie veche cu
care va trebui să se confrunte francezii într-o zi... (Aceeaşi lectură).
Această datorie avea să ia forma invaziei germane!
La 5 iunie 1943, Cayce a mai spus:
Aşa cum s-a spus adesea, în unele perioade sosesc pe pământ
indivizi aparținând anumitor grupuri de suflete. Astfel, între 1909,
1912, 1910 şi 1911(1909-1912), a sosit un mare val de atlanţi,
care a avut şi are acum o mare influenţă asupra lumii de astăzi. Se
poate spune că nu există un singur om celebru din acest război care
să nu fi fost atlant -viu sau mort! (Lectura 3029-1).
Dacă-i dăm crezare lui Cayce, Hitler era aşadar atlant?
Problema răului şi reîncarnarea
Iată, în încheiere, răspunsurile lui Cayce la câteva mari
întrebări eterne... Thomas Sugrue, biograful său, l-a întrebat:
RĂUL, TENEBRELE, NEGAŢIA, PĂCATUL, CUM SE SPUNE...
SE POATE AFIRMA CĂ TOĂTE ACESTEA SUNT UN ELEMENT
NECESAR AL CREAŢIEI? ŞI CĂ SUFLETELE ODATĂ DOTATE CU
LIBER ARBITRU POT ABUZA DE EL, ADICĂ SĂ-L FOLOSEASCĂ
SPRE PROPRIA LOR PIERZANIE?
Liberul arbitru a fost menit să ne piardă (în timp ce sufletul
trăieşte) în legătura cu Dumnezeu.
ŞI CĂDEREA OMULUI? ERA CEVA INEVITABIL ÎN DESTINUL
SUFLETELOR OMENEŞTI? SAU ERA UN LUCRU PE CARE
DUMNEZEU NU-L DOREA, DAR PE CARE NU L-A ÎMPIEDECAT
DUPĂ CE I-A DĂRUIT OMULUI LIBERUL ARBITRU? PROBLEMA
ESTE DE A RECONCILIA OMNISCIENŢA LUI DUMNEZEU,
FAPTUL CĂ EL ŞTIE TOT, CU LIBERA ALEGERE A SUFLETULUI
ŞI CĂDEREA SA ÎN DIZGRAŢIE?
Dumnezeu nu a împiedicat nimic după ce a dăruit sufletelor
liberul arbitru. Căci, încă de la început, el a creat entităţi
individuale sau suflete. Şi începuturile „păcatului”; pentru acestea,
a fost căutarea expresiei lor în afara planului prevăzut de
Dumnezeu pentru ele. Aşa că a fost o greşeală a indivizilor,
înţelegeţi? Li s-a dat deci, liberul arbitru, deşi El ştia dinainte ce
aveau să facă şi tot ce avea să se întâmple pentru că El este
Omniprezent şi Atotputernic. Numai atunci când sufletul - care este
o parte din Dumnezeu - operează alegerea, . Dumnezeu ştie cum se
va termina!
ŞI PREZENŢA OMULUI PE PĂMÎNT? ERA PREVĂZUT LA
ÎNCEPUT CA SUFLETELE SĂ RĂMÎNĂ ÎN AFARA FORMELOR
TERESTRE? RASELE UMANE AU DEVENIT NECESARE PENTRUA
REPARA GREŞEALA?
Pământul şi formele sale de viaţă erau pentru Dumnezeu doar
un mijloc de a se exprima - dar nu neapărat un loc de locuit pentru
sufletele umane - până când a fost creat Omul ca să răspundă
nevoilor de atunci.
CÂND STUDIEM LECTURILE DE VIEŢI ANTERIOARE PE
CARE LE-AŢI DAT, AVEM IMPRESIA CĂ EXISTĂ O TENDINŢĂ LA
DECĂDERE; DE LA REÎNCARNĂRILE CELE MAI VECHL, ESTE O
ALUNECARE SPRE MAI MULT MATERIALISM ŞI MAI PUŢINĂ
MORALITATE... APOI O URCARE ÎNSOŢITĂ DE SUFERINŢE,
RĂBDARE. EFORTURI DE ÎNŢELEGERE ŞI CUPRINDERE... ESTE
ACEASTA CALEA NORMALĂ, PE CARE SE ÎNAINTEAZĂ
FOLOSIND LIBERUL ARBITRU ŞI GÎNDIREA LA REGĂSIREA
UNITĂŢII CU DUMNEZEU?
Corect. Este schema stabilită de El.
CONDIŢIILE CREATE DE PĂRINŢI ÎN MOMENTUL
CONCEPŢIEI ATRAG UN ANUMIT SUFLET PENTRU CĂ-I OFERĂ
ÎMPREJURĂRILE APROXIMATIVE ÎN CARE ACEL SUFLET
DOREŞTE SĂ LUCREZE?
Aproximativ. Dar nu exact. Căci entitatea individuală, individul
sau sufletul; odată ce i s-a dat această şansă, dispune de propria
voinţă pentru a lucra - sau nu - asupra problemelor aduse de unirea
cu acest cuplu de părinţi. Totuşi, această uniune deschide o cale,
adică îi oferă unei entităţi individuale şansa de exprimare.
SUFLETUL SE ÎNCARCĂ ATUNCI CÂND SOSEŞTE CU O
PARTE DIN KARMA PĂRINŢILOR SĂI ÎN MOD OBLIGATORIU?
În măsura legăturii cu ei, da. Altfel, nu.
EXISTĂ MAI MULTE PROGRAME DE DEZVOLTARE PENTRU
UN SUFLET, DUPĂ GRADUL EVOLUŢIEI SALE, DUPĂ CARE AR
DORI SĂ LUCREZE ŞI ÎN ACEST CAZ UN SUFLET POATE SĂ-ŞI
ALEAGĂ UNA SAU ALTA DIN DIVERSELE PERSONALITĂŢI CARE
AR CONVENI PROPRIEI SALE INDIVIDUALITĂŢI?
Exact.
ALTĂ PROBLEMĂ: ÎN PRIVINŢA FACTORILOR EVOLUŢIEI
SUFLETULUI, SPIRITUL CONSTRUCTOR („MIND, THE BUILDER”)
TREBUIE SĂ SE DEZVOLTE ULTIMUL, PENTRU CĂ EL NU SE
POATE DEZVOLTA DACĂ NU ARE O BAZĂ SOLIDĂ DE
ECHILIBRU EMOŢIONAL?
Da şi nu, ambele. Dacă se întâmplă ca sufletul să-şi pună
toată voinţa în dorinţa unirii cu Dumnezeu, atunci este necesar ca
înainte de a atinge acest scop, el, sufletul, să-şi dea seama că
spiritul este mijlocul necesar.
SUFLETELE SUNT PRINSE ÎN ANGRENAJUL ALTOR
SISTEME AŞA CUM SUNT ÎN SISTEMUL NOSTRU SOLAR?
În alte sisteme similare, unde există ceva comparabil cu ceea
ce reprezintă Pământul pentru noi.
TREBUIE NEAPĂRAT SĂ NE ÎNCHEIEM EVOLUŢIA ÎN
SISTEMUL SOLAR ÎNAINTE DE A MERGE ÎN ALTE SISTEME?
Trebuie să terminăm ciclul sistemului solar.
SE POATE ATINGE UNITATEA CU DUMNEZEU, ADICĂ
SCOPUL EVOLUŢIEI NOASTRE -ÎN ORICARE SISTEM SOLAR -
SAU ACEASTA TREBUIE FĂCUTĂ ÎNTR-UN ANUMIT SISTEM?
Fiţi sigur că asta depinde de sistemul în care a intrat entitatea.
Evoluţia poate fi desăvârșită în oricare din numeroasele sisteme
stelare. (Lectura 5749-14).
Ceea ce ne aduce la teoria cayciană a „sejururilor planetare”:
ce fac sufletele între două reîncarnări pe Pământ? Ei bine, merg
să exploreze alte planete! Vom vorbi din nou despre acest lucru în
capitolul despre astrologie.
În tot cazul, filosofia cayciană a reîncarnării are acest lucru
minunat, că ea reconciliază destinul şi voinţa. Cu alte cuvinte
predestinarea şi liberul arbitru: ceea ce ni se întâmplă în această
viaţă nu este rezultatul unei predestinări oarbe: noi am ales,
hotărât şi adus în alte vieţi şi în aceasta (chiar dacă adeseori, am
uitat-o!).
Cayce insistă mult asupra puterii liberului arbitru, acesta
este şi sensul frazei pe care o repetă neîncetat: Mind is the builder,
adică „spiritul nostru” - care este liber - „construieşte TOT”.
Reîncarnarea animală
 Chestiune foarte discutată, asupra căreia marile medii nu
sunt de acord. Poate că există adevăruri pe care nu suntem încă
pregătiţi să le acceptăm...
Oamenii se reîncarnează în corpuri animale?
În India, mulţi gândesc că da.
Este şi punctul de vedere admis în unele şcoli ale iniţiaţilor
din epoca greacă şi romană. Martor este episodul unde Apollonius
din Thyana se adresează sufletului faraonului Amasis, închis în
corpul unui leu ca pedeapsă pentru greşelile sale. Şi leul începe
să plângă în faţa mulţimii... Sfântul Iustin (+165) ne învaţă că:
„Sufletele care s-au dovedit nedemne să-l vadă pe Dumnezeu, în
urma actelor lor din cursul încarnărilor terestre, ajung din nou în
corpurile animalelor inferioare” (În Dr. Berthollet, La
Reincamation, Ed. Rosicruciennes).
Pentru că puterea spiritului nostru este atât de mare, de ce
ne-ar fi imposibil să ne reîncarnăm într-un corp animal dacă este
nevoie de asta?
Cayce nu s-a pronunţat ferm asupra acestei chestiuni.
Dumnezeu este martor că există totuşi lucruri clare în filosofia sa,
lucruri pe care le-a repetat de atâtea ori încât nu există nici o
îndoială. Dar în privinţa acestui subiect, trebuie să mărturisim că
lecturile rămân obscure:
SUFLETUL-ENTITATE CARE ÎMI APARŢINE A FĂCUT
EXPERIENŢA TRANSMIGRĂRlI PRIN REGNURI MINORE, ANIMAL
ŞI VEGETAL?
Aceste regnuri aparţin Sufletului-Conştiinţă Universală.
Fiecare suflet-entitate a fost creat, adică a purces la început din
Tatăl. (Lectura 1641-1).
Acest răspuns pune degetul pe complexul de superioritate al
consultanţilor vizavi de aceste regnuri pe care le consideră
„minore” (în acest text: Minor plant and animal kingdom).
De unde răspunsul: nu sunt minore, pentru că ele aparţin
Sufletului-Conştiinţă Universală, cu alte cuvinte lui Dumnezeu,
comportând şi ele suflete-entităţi create de Tatăl. Acestui
consultant prea puţin evoluat, Cayce nu-i dă decât un răspuns
foarte general pentru a evita să-l şocheze. Există în civilizaţia
americană această jenă, acest sentiment de insecuritate faţă de
animale. Ceea ce îl miră întotdeauna pe vizitatorul european. În
Statele Unite animalele sunt obiectul unui rasism violent, la fel cu
acela faţă de negri sau indieni. Ba mai mult încă, albul american
îl percepe pe negru şi indian „ca un animal!”. O atitudine
asemănătoare este mult mai rară în Europa unde, de mii de ani,
animalul este mai bine integrat în viaţa cotidiană. Se poate explica
această mentalitate prin faptul că natura americană este mai
agresivă, mai şocantă decât a noastră: la noi natura este
amenajată de mult timp şi am creat o simbioză cu ea... O
asemenea simbioză nu există deloc în Statele Unite, unde nu
există încredere în Natură atât în cea animală cât şi în cea
vegetală. Se trăieşte acolo o frică obsesivă de microbi şi de sex,
considerat „animal”, adică „murdar”. (Citiţi în această privinţă De
nombreuses vies, de nombreuses amours, op. cit., terifiantul
capitol consacrat vieţii animale în Statele Unite).
Cayce a vorbit despre acest subiect de mai multe ori: aşa
cum vom vedea în capitolele următoare, el explică mentalitatea
americană actuală prin reîncarnarea atlanţilor şi prin dificultăţile
lor în lupta cu animalele mari care invadau planeta. Mai există şi
renumita poveste a roboţilor jumătate animale, jumătate oameni...
pe care o vom vedea mai departe. Deci, ținând cont de
mentalitatea consultanţilor săi, Cayce nu avea nici un motiv să-şi
folosească timpul vorbind despre animale unui public care le
dispreţuia.
Pentru noi, cititorii europeni, care trăim deci într-o prietenie
şi o cunoaştere mai strânsă a lumii animale, voi da lecturile în
care Cayce a tratat acest subiect (aproape cu regret, se pare!).
Animalele se reîncarnează?
O doamnă i-a cerut o lectură de viaţă pentru ea şi soţul ei. I
s-a răspuns că fusese o nobilă romană iar soţul actual, în aceeaşi
epocă, un gladiator cu o forţă herculeană. Se luptase în arenă
apărând creştinii şi acolo se cunoscuseră... (Nostim loc pentru a-
şi întâlni viitorul soţ!). Ea a întrebat:
UNDE ŞI când MI-AM CUNOSCUT CĂŢELUŞA MONA?
Tot în acea viaţă. VIATA ROMANĂ? Viaţa romană.
MONA ERA CÎINE ÎN VREMEA ACEEA? Leul (Lectura 268-3).
Şi iată lectura dată pentru soţul doamnei, ex-gladiatorul:
CE LEGĂTURĂ AVEA SOŢUL MEU CU CĂŢELUŞA MONA?
Au luptat corp la corp în acea experienţă din Roma. CE ERA
MONA ATUNCI?
Leoaica aceea care a luptat cu această entitate (soţul de
astăzi) şi cu cei care au ucis un mare număr de oameni (creştinii) pe
care entitatea încerca să-i apere. (Lectura 280-1).
 Tot în această familie excepţional de interesată de animale, o
fetiţă de unsprezece ani, nepoata doamnei ex-romană, a întrebat:
ÎN CE VIAŢĂ ANTERIOARĂ AM CUNOSCUT-O PE MONA,
CĂŢELUŞA MĂTUŞII MELE?
La Roma.
MONA VA FI TOT CÂINE?
Depinde de conjunctură şi de condiţii. Nu.
S-AR PUTEA OBŢINE O LECTURĂ A VIEŢII ANTERIOARE
PENTRU ACEASTĂ CĂŢELUŞĂ A MĂTUŞII MELE?
Poate. Dar ar putea fi foarte diferit de ceea ce credeţi. Aţi risca
să nu înţelegeţi; doar dacă vorbiţi „câineşte”! (Lectura 406-1).
Extraordinar, nu vi se pare? Dar încă nu este tot. O prietenă
a familiei a venit şi ea să-i ceară lui Cayce o lectură a vieţilor
anterioare. Or această prietenă avea o simpatie deosebită - şi
reciprocă - pentru căţeluşa de care este vorba.
CE GEN DE LEGĂTURĂ A PUTUT EXISTA ÎNTR-O VIAŢĂ
ANTERIOARĂ ÎNTRE MINE ŞI MONA, CĂŢELUŞA PRIETENEI
MELE?
Nu găsim nici una.
ATUNCI DE CE PARE ACEASTĂ CĂTELUŞĂ ATÂT DE
ATRASĂ SPRE MINE?
Datorită înaltelor frecvenţe vibratorii ale fiecăreia dintre voi
două. (Lectura 1318-1).
Există, de asemenea, datorii karmice între animale şi oameni:
DE CE ÎI ESTE FRICĂ ACESTEI COPILE ÎN PREAJMA CÎINELUI
CASEI? CE TREBUIE SĂ FACEM? SĂ ALUNGĂM CÎINELE SAU SĂ
AJUTĂM COPILUL SĂ-ŞI ÎNVINGĂ FRICA?
Această stare a lucrurilor este în parte karmică. Ar fi mai bine
să vă dispensaţi de câine, căci prezenţa sa creează o ambianţă
foarte nesănătoasă nu numai fizic pentru copil, dar şi pentru câine.
EL nu vă mai poate fi de folos. (Lectura 2963-4).
O altă întâmplare este extrem de interesantă. Nu voi da decât
câteva extrase. Este vorba de cineva care a trăit cu 10.500 de ani
înainte de Christos, ca prinţesă arabă.
Ea se numea Valtui şi făcea parte din casa regală, fiind foarte
apropiată regelui.
În acest sejur terestru, activităţile sale au constat din
îmblânzirea şi folosirea vieţii animalelor care mai târziu au devenit
animale domestice, auxiliare omului, şi animale sălbatice. Ea se
ocupa de tot felul de animale, de cai, de la speciile pitice până la
caii mari de tracţiune şi de curse; ea îmblânzea lupii... Entitatea
avea douăzeci şi doi de ani când a început să domnească [...].
S-a străduit atunci să-şi încurajeze supuşii să se dezvolte din
punct de vedere social şi comercial, folosind mai mult regnul
animal.
Ceea ce se poate şti despre acest suflet este că prin folosirea
vieţii animale, aşa cum a făcut-o el inconştient, a adus Omului
tovarăşii domestici care aveau să-l ajute în epocile următoare. Dar,
în folosirea conştientă a influenţei sale, inspirată fiind de relaţia
dintre Forţa Creatoare (Dumnezeu) creatura umana şi fraţii săi
animali, dintre Creatură şi Creator, ea s-a străduit să aducă
armonie în relaţiile cu lumea animală. Căuta să se facă ascultată
de animale nu prin fiică, ci prin iubire: ea le fermeca folosind flautul
şi fluierul - cu care se mai cântă şi astăzi şi care creează o
ambianţă veselă. Şi ea cânta din aceste instrumente, nu ca să
incite instinctele carnale cele mai joase, ci ca să trezească în fiecare
muzica spiritului. [...]. (Lectura 276-6).
Mai târziu, Valtui s-a reîncarnat:
Într-un alt ţinut pe care-l numim astăzi Roma; apoi entitatea a
acceptat învăţăturile care veneau din Iudeea.
Era capabilă să domine animalele sălbatice prin forţa gândirii
sale [...], fie pe câmpuri, fie în vizuinele lor sau în arene... Şi ea şi-a
câștigat adeseori libertatea fizică datorită acestor puteri ale sale -
ceea ce i-a permis să supravieţuiască pentru a continua să-i înveţe
pe oameni (creştinismul). (Lectura 276-2).
Ea se numea atunci Phoebia şi aceste puteri stranii:
Îi permiteau să meargă cu animalele din pădure fără să se
teamă; şi, la fel, să meargă în mijlocul sălbăticiunilor libere şi din
arene fără nici o frică . Şi nici un rău nu i-a fost făcut vreodată de
animale ci numai prin acţiunea oamenilor care căzuseră mai jos
decât animalele sălbatice... căci acestea pot fi domesticite, dar omul
nu şi-a îmblânzit încă limba. Aceasta se petrecea în secolul I.
(Lectura 276-3).
În încarnarea actuală, entitatea are o karmă deosebită de
îndeplinit pe lângă oameni: să le trezească iubirea faţă de
animale. Ea are datoria:
să atragă atenţia oamenilor asupra animalelor, arătându-le
cât de dependente sunt animalele, în diversele lor habitaturi, de
omul care le posedă sau se învecinează cu ele. Să arate oamenilor
fi ce mod activităţile animale le pot fi benefice. Deci, aşa cum s-a
spus la început „înmulţiţi-vă şi stăpâniți Pământul”, faceţi tot ce
este posibil pentru a realiza şi împlini această promisiune în sensul
Iubirii. Ea trebuie înţeleasă în sensul următor. Omul trebuie să fie
unit cu Forţele Creatoare ale Universului în modul de folosire a
tuturor posibilităţilor lumii materiale. Şi cum toată creaţia de pe
Pământ este din iubire materializată, expresia iubirii divine - care
se manifestă la toate aceste fiinţe care trebuie să fie „una” cu
Creatorul - astfel, iubirea pe care o vedem exprimată în regnurile
inferioare din punctul de vedere al expresiei şi dezvoltării lor în plan
material, această iubire va trebui să fie manifestată de către Om
faţă de animale. Şi entitatea aceasta va trebui să pledeze în
favoarea animalelor, să le pledeze cauza, făcând cunoscut tot ceea
ce a primit de la ele. (Lectura 276-3).
În fine, ca să încheiem, această persoană a întrebat:
DACĂ SUFLETUL - CONŞTIINŢĂ AL UNEIA DINTRE
ANIMALELE SALE DE ALTĂDATĂ (CA VALTUI) - NU SE
REÎNCARNEAZĂ ÎN CÎINELE SĂU DE ACUM, PEGGY. Cayce a
răspuns că da.
CARE?
Era unul din animalele de casă. (Lectura 276-6).
Lectură cu totul excepţională, căci transmigrarea este foarte
puţin evocată la Cayce şi niciodată în mod clar. Nu i s-au mai pus
multe întrebări asupra acestei chestiuni...
În fapt, problemele animalelor sunt cele pe care noi le
provocăm prin egoismul nostru. Lucrând pentru perfecţionarea
Omului, Cayce contribuia indirect la îmbunătăţirea soartei
animalelor.
Din nefericire, în civilizaţia noastră animalele sunt ca şi
moarte: sunt eliminate progresiv din marile oraşe, apoi de la ţară
(a se vedea informaţiile stupefiante date de curajoasele asociaţii ca
O.A.B.A., Oeuvre d'Assistance aux Betes d'Abattoir, maison des
veterinaires, 10 place Leon Blum, 75011, Paris; sau l'Action
Zoophile, 4 rue Lecomte du Nouy, 75016 Paris; R.O.C.,
Rassemblement des non-chasseurs, Maison de la Nature, 23 rue
Gosselet 59000 Lille; sau S.N.D.A., BP105, 94304 Vincennes).
Cayce vorbea creştinilor şi evreilor. Or iudeo-creştinismul este, în
evoluţia sa actuală, lamentabil de deficient în teologia animalului.
Zoroastrismul, budismul, religia druizilor au fost mult mai
evoluate.
 Din fericire, centrul spiritual de la Findhom în Scoţia a mai
acoperit întrucâtva această lacună. Dar suntem încă destul de
departe de conştientizarea la care va trebui să ajungem într-o zi...
Înainte de a fi transformat planeta în deşert!

Reîncarnarea, cheie a istoriei

Un arheolog profesionist mi-a spus într-o zi: „Când sunt pe

teren, ştiu exact în ce loc trebuie să sap. Ghicesc adesea ceea ce
voi găsi: un ciob, monede etc. „Simt” obiectele vechi care se află în
pământ!” Nu se credea un medium... şi totuşi, practică ceea ce se
numeşte în America: „psychic archeology”, adică arheologia
mediumnică, în care informaţiile obţinute prin clarviziune
completează datele ştiinţifice.
Anumite persoane au puterea de a retrăi evenimentele
trecute, de a descrie civilizaţii dispărute. Este ceea ce a făcut, de
exemplu, Anne-Catherine Emmerich. Şi cercetările întreprinse
după celebrele sale viziuni s-au soldat cu aceleaşi rezultate.
Aceeaşi capacitate pare să se regăsească la Cayce: el va
descrie o reuniune internaţională din Atlantida, de acum 50722
de ani... Ca şi cum aţi fi acolo. Un singur neajuns: nu se poate
verifica! (pentru moment).
În fapt, când spunem reîncarnare spunem şi Istorie. Vreau
să mi se spună că am fost un cântăreț la flaut în Egipt, acum
10.000 ani... În cazul acesta, să mi se explice şi cum era viaţa în
acel timp! când băieţelul meu de şase ani îmi spunea că fusese
„muvian”, „din ţara lui Mu”, asta nu-mi spunea nimic. Căci nu
aveam nici cea mai mică noţiune despre aceste civilizaţii vechi ale
Pacificului.
Pentru a situa vieţile anterioare ale consultanţilor săi, Cayce
a dat cu multă logică o mulţime de detalii istorice şi preistorice.
Unele din aceste detalii au putut fi confirmate de
descoperirile arheologice: de exemplu, rolul important jucat de
esenieni, nebănuit înainte de descoperirea „Manuscriselor” de la
Marea Moartă în 1947 (după moartea lui Cayce).
Alte lecturi n-au putut primi încă nici o confirmare. Nu s-a
înşelat Cayce? Sau era complet mitoman? Timpul va hotărî.
Ansamblul lecturilor revelă câteva mari fresce istorice:
- continentul pierdut al Atlantidei şi cel al lui Mu;
- Egiptul mileniului al XI-lea înainte de Christos;
 - civilizaţiile dispărute din Gobi şi Indochina;
- Persia cu 8.000 de ani înainte de Alexandru;
- lumea greacă din timpul războiului Troiei, apoi din epoca
elenistică;
- Orientul Mijlociu, Roma şi Egiptul în timpul lui Christos;
- Franţa secolelor XVII şi XVIII;
- America primilor coloni:.. pentru a nu le aminti decât pe
cele mai importante.
Aceste fresce istorice, răspândite în lecturi, au apărut de-a
lungul anilor, în consultaţii date pentru indivizi care nu bănuiau
nici în ruptul capului că ar fi fost muvieni sau persani...
A trebuit să se regrupeze aceste lecturi, să fie clasificate pe
epoci şi ţări şi s-a încercat datarea lor. Sarcină dificilă, căci datele
oferite de Cayce sunt departe de a concorda cu Istoria oficială!
Cititorul va fi surprins să constate că Cayce duce într-un
timp foarte vechi anumite civilizaţii extraordinar de strălucitoare
ca Egiptul piramidelor sau Persia lui Zoroastru...
După Cayce, oamenii primitivi erau mai inteligenţi şi mai
civilizaţi decât noi... care am devenit foarte decăzuţi. Noi începem
numai să redescoperim fantasticele lor puteri.
Iată, prin urmare, aceste uimitoare lecturi istorice, a căror
cheie ne este dată de reîncarnare.

Atlantida revine la suprafaţă!

Când prietenul meu Louis Hermand mi-a vorbit despre

Atlantida, am fost sceptică: acum, când nu mai credem în Moş
Crăciun, trebuie să găsim altceva ca să visăm puţin... Atunci
Atlantida sau ţigările zburătoare, tot ce ne face să zburăm pe
deasupra florilor este bun!
Dar Louis Hermand, mare cititor al lui Rudolf Steiner,
pretindea că dimpotrivă, Atlantida era la ordinea zilei. Că acest
continent se afla sub Marea Sargaselor, de unde avea să se înalţe
neîncetat. Am răspuns cuvintelor sale... cu o mare de sarcasme!
 A insistat câteva luni mai târziu, cu o carte a lui Edgar
Cayce, prima pe care am văzut-o vreodată. Era acum zece ani.
Acum am remuşcări faţă de Louis Hermand: el era pe atunci unul
din rarisimii francezi care vizitaseră Fundaţia Cayce, la Virginia
Beach. Un pionier... Din acest punct de vedere, merita tot
respectul meu! Căci, acum îmi dau seama că mulţi oameni de
ştiinţă se interesează de Atlantida, fără să fie nişte iluminaţi. Nu
ştiu dacă acest continent va ieşi vreodată din apele Oceanului,
cum a afirmat Cayce. De la ferestrele Fundaţiei, unde lucrez, văd
marea. Pentru moment, este netedă ca un parking. Dar orice se
poate întâmpla: şi am văzut în 1901 în largul Siciliei o nouă
insulă ieşind de sub valuri! Este adevărat că a dispărut înainte ca
naţiunile interesate să-şi poată pune drapelul pe ea.
Despre Atlantida nu avem alte documente oficiale decât
scrierile lui Platon: cele două texte superbe „Critias” şi „Timeu”...
Dar o foarte vastă literatură atât ştiinţifică cât şi istorică şi
ezoterică. '
Viziunile lui Cayce nu se datorează unei activităţi ştiinţifice.
Este în întregime opera unui vizionar. El nu-l citise pe Platon, nici
pe comentatorii lui, atunci când a început să vorbească de
Atlantida, în 1924. Biblioteca de la Fundaţia Cayce păstrează
acum 2.500 de lecturi care se referă la Atlantida... una mai
surprinzătoare decât cealaltă! Ele au fost date pentru aproape
1600 de persoane diferite şi descriu câte o încarnare în Atlantida.
Mai există o amplă lectură generală „The lost continent of Atlantis”
(continentul pierdut al Atlantidei) care dă istoria şi descrierea
continentului mitic.
Dacă este uşor să-l acceptăm pe Cayce al terapiilor blânde
care a demonstrat prin succesele sale justeţea diagnosticelor, este
mai greu pentru unii să-l urmeze pe tărâmul reîncarnării.
Dar ce să spunem de Atlantida? Cayce, ca Jules Verne a
presimţit cu siguranţă descoperirile care aveau să urmeze după
moartea sa. Dar lui Jules Verne i se iartă tot, pentru că a avut
marea iscusinţă să facă din toate acestea romane. Astfel, a evitat
atacurile mediilor ştiinţifice.
Cayce, dimpotrivă, şi-a asumat riscul de a oferi intuiţiile sale
ca atare, situându-se dintru început în categoria extrem de
discutată a profeţilor! Iată câteva extrase semnificative din acele
lecturi arheologice şi totodată profetice.
 Împărăţia omului roşu

Pentru început, puţină geografie. Unde era situat continentul

dispărut? Cayce, ca şi Platon, abatele Moreux, Steiner, Paul le
Cour şi Ignatius Donnely, este pentru Atlantida atlantică:
Continentul Atlantidei era situat între golful Mexic pe de o
parte şi Mediterana, pe de altă parte.
Urme vizibile ale acestei civilizaţii pot fi regăsite în Pirinei,
Maroc, Hondurasul britanic, Yucatan, America. Anumite teritorii
care intrau în mare sau ieşeau din ea au făcut parte într-un
moment sau altul din acest mare continent. Antilele britanice,
Bahamas sunt o porţiune atlantă vizibilă şi astăzi. Ar trebui să se
facă sondaje geologice în unele din aceste locuri, mai ales la Bimini
şi pe unde trece Gulf Stream. (Lectura 364-3).
Totuşi, geografia mondială nu era cea de astăzi:
Multe teritorii au dispărut. Multe au apărut, apoi au dispărut
din nou... (Lectura 5748-3).
Oceanele erau aşezate altfel ele nu mai poartă numele lor de
origine. Ceea ce este acum partea centrală a acestei ţări, Statele
Unite, adică bazinul Mississippiului, era atunci în întregime sub
apă. Doar platoul ieşea din ocean, adică regiunile care sunt acum
în parte Nevada, Utah, Arizona [...]. Ceea ce este astăzi coasta
atlantică era marginea externă, adică câmpiile joase ale
continentului atlant. (Lectura 364-13).
Virginia Beach era deja o staţiune balneară atlantă? Iar
Soarele care răsare deasupra mării, în faţa mea, răsărea atunci
peste câmpiile Atlantidei? Poate...
Clima se deosebea de cea actuală?
Atlantida, în loc de zonă tropicală, era mai mult o zonă
temperată. (Lectura 5750-1).
Aşa stăteau lucrurile ... înainte de potop.
RAPORTAT LA ISTORIA ATLANTIDEI PE CARE NE-AŢI
PREZENTAT-O, DOMNULE CAYCE, UNDE SITUAŢI POTOPUL
RELATAT ÎN BIBLIE, CU NOE ŞI ARCA SA? ÎN CE EPOCĂ S-A
PRODUS?
În timpul celei de a doua perioade de erupţii vulcanice (în
Atlantida), adică două mii, două mii şase (22600 ani?) înainte de
venirea Prinţului Păcii, după cronologia actuală, în „ani uşori”...
(Lectura 364).
 Istoria Atlantidei se întinde pe o perioadă de vreo 200.000 ani
uşori, cum îi numărăm astăzi. (Lectura 364-4).
Aşa cum o să vedem în continuare, Cayce descrie trei serii de
distrugeri majore care, în trei perioade separate de mii de ani, au
distrus continentul atlant. Cât despre „anii uşori” despre care
vorbeşte el, nu se ştie cum se măsurau: durata revoluţiei
Pământului în jurul Soarelui nu era, probabil, aceeaşi de astăzi.
ŞI, SPUNEŢI-MI, DOMNULE CAYCE, CONTINENTUL ATLANT
ERA ÎNTINS?
Ca Europa, inclusiv Asia europeană - nu Asia, ci Asia
europeană. Era dimensiunea ei după primul cataclism, cum am
spune astăzi [...]. La extremitatea sudică a acestui continent s-au
format insule în urma primelor cutremure vulcanice care au adus
distrugerea ansamblului [...]. Era un continent mare, înainte de a fi
zguduit de primele erupţii. (Lectura 364-4).
ŞI CUM SE NUMEAU PRINCIPALELE INSULE ATLANTE ÎN
EPOCA DISTRUGERII FINALE?
Poseidia, Aryan şi Og. (Aceeaşi lectură).
Dar continentul atlant trebuie să iasă de sub ape într-o zi:
...Pământul atlant care s-a scufundat, care va ieşi din nou la
suprafaţă - şi care este pe cale să apară! (Lectura 2012-1).
Va apărea pământ solid în largul coastei estice a Americii!
(Lectura 3976-25).
Poseidia va fi printre primele pământuri ale Atlantidei care vor
ieşi din nou la suprafaţă, spre '68 sau '69, nu peste mult timp.
(Lectura 9583).
Se vor regăsi documente care sunt copii ale celor înghiţite
odată cu Atlantida - căci aceasta, odată cu schimbările care se vor
produce, trebuie să reapară. (Lectura 378-16).
Aviz promotorilor imobiliari!
Or Atlantida revine şi prin jocul reîncarnării: ar fi acum, aşa
cum am spus-o deja, o sosire masivă de suflete atlante:
Din ce în ce mai multe suflete atlante sunt pe cale să se
reîncarneze astăzi. Ele aduc o convergenţă de energii în activităţile
terestre. (Lectura 528-14).
Aşa cum am spus, atlanţii sunt toţi excepţionali. Ei
manipulează ce este mai rău şi ce este mai bun, distrugerea sau,
dimpotrivă, o mare dezvoltare. Influenţa lor se simte indiferent că
individul recunoaşte sau nu. (Lectura 1744-1).
 Influenţele mercuriene şi uraniene care afectează Pământul în
timpul acestor cicluri de încarnare de la 1909 la 1913 şi până la
sfârșitul vieţii acestor nativi se datorează faptului că ei au fost
atlanţi într-unul din sejururile lor terestre. Şi că au trăit tentaţiile
răului, profitarea de puterile mentale şi abuzul forţelor cărnii
exercitate asupra celorlalţi... Căci în aceste încarnări în Atlantida, în
multe dintre ele, satisfacerea excesivă a egoului a constituit
greşeala lor. Astfel, în viaţa lor de astăzi au ocazia să exercite o
influenţă capitală asupra grupurilor umane, pe Pământul de astăzi,
cu puterea de a conduce sau de a distruge. (Lectura 518-1).
Cayce spune undeva că:
Sufletele atlante sunt extremiste.
Vom vedea mai departe cum aceşti atlanţi au exagerat în
asemenea măsură încât şi-au distrus continentul:
Atlanţii au fost cei care au ajuns la un mare progres, căci li se
încredinţaseră pe Pământ activităţi divine. Şi - aşa cum a făcut
această entitate - au uitat de la Cine aveau toată viaţa şi toată
fiinţa lor; ceea ce a adus în ei înşişi distrugerea corpului, dar nu a
sufletului. (Lectura 2794-3).
După Cayce, Atlantida nu este numai o fascinantă istorie a
trecutului. Ea ne interesează, căci:
Influenţa atlanţilor a marcat viaţa popoarelor din ţările unde s-
au refugiat ei. Şi astăzi, fie prin influenţa directă a celor care s-au
reîncarnat pe Pământ, fie prin influenţa mentală asupra gândurilor
indivizilor, ei pot încă influenţa acum naţiunile, grupurile,
persoanele. (Lectura 364-3).
Dar cine erau aceşti teribili atlanţi? Să reluăm istoria
Atlantidei aşa cum a văzut-o Cayce. Pe acest pământ, o să apară
Omul Roşu: S-au scurs din acea epocă a existenţei lumii şi până
acum 10 milioane de ani şi jumătate. Când omul a venit in planul
terestru ca senior al acestei sfere, a apărut în cinci locuri diferite în
acelaşi timp. (Lectura 5748-1).
După ce a explicat că cele cinci rase (albă, brună, neagră, .
galbenă, roşie) corespundeau celor cinci simţuri ale corpului
nostru, Cayce a precizat:
Da, atlanţi şi americani, rasa roşie. (Lectura 364-13).
Culoarea pielii la fiecare din aceste rase se explică prin
influenţa mediului natural:
 Culoarea lor reflectă culoarea mediului cam în genul
cameleonului de astăzi. De aici, apariţia acestei forme umane [...]
cunoscută mai târziu ca rasa roşie. (Lectura 364-3).
Oameni precoci care se vor dezvolta foarte repede:
Aceste popoare (ale rasei roşii) capabile să folosească în
evoluţia lor toate forţele Naturii înconjurătoare [...], au găsit deci în
mediul înconjurător condiţii de dezvoltare. Şi dezvoltarea s-a
produs mult mai rapid în această parte a globului decât în altele.
(Lectura 364-3).
Astfel, încercând să interpretăm epoca poseidiană, adică
Atlantida, trebuie să înţelegem că era numai unul din aceste
grupuri umane reprezentate pe Pământ; şi, în acelaşi timp, era cel
care atinsese stadiul de dezvoltare cel mai înalt între sufletele sau
entităţile încarnate atunci pe Pământ. (Lectura 877-26).
Totuşi, acei atlanţi nu ne semănau întru totul:
Cât despre formele corpurilor în acel timp, ele erau mai mult
forme de gânduri, adică se puteau proiecta în direcţia în care
dezvoltarea lor lua formă în gând... Cam ca amoeba de astăzi care-
şi proiectează pseudopodele în apele stătătoare. (Lectura 364-3).
Entităţile încarnate au fost hermafrodite la început.
În Atlantida din acel timp, înainte de apariţia lui Adam pe
Pământ, entitatea se afla printre cei care se proiectau în forme de
gând şi fiinţa sa fizică comporta unirea celor două sexe într-un
singur corp. (Lectura 5056-1).
Precoci şi în acest domeniu:
În Atlantida a avut loc prima separare a sexelor. (Lectura
2753-2).

Era roboţilor

Printre cele mai uluitoare lecturi sunt acelea care descriu

roboţii semi-umani, semi-animali, pe care Cayce îi numeşte
„lucruri” (în americană: the things). Se pare că aceste creaturi
nefericite erau sclavi, roboţi care serveau poftele celor puternici:
În acel timp, nu se lucra pentru a avea din ce trăi ca azi. Dar
unii atlanţi erau serviţi de automate, adică de „lucruri”; care
aparţineau fie unor indivizi, fie unor grupuri. Şi aceste lucruri
munceau în casă, pe câmp sau ca artizani... (Lectura 1968-2).
Cum se ajunsese la situaţia acelor biete „lucruri” (care, după
Cayce, aveau totuşi suflete umane)?
 Acei indivizi, care în timpul sejurului lor pe Pământ, ca suflete,
se proiectaseră în materie pentru a deveni entităţi autonome, nu se
îngrijiseră să înveţe să se conducă ei înşişi... Ei puteau fi comparaţi
cu animalele domestice de astăzi, cum sunt calul, măgarul, câinele,
pisica, în etapa actuală de dezvoltare [...]. unde ele sunt
dependente de stăpânii în ce priveşte viaţa lor materială şi
mentală. (Lectura 2464-2).
În altă lectură, Cayce explică că acele „lucruri” erau entităţi
care se proiectaseră în corpuri animale pentru a-şi satisface
pulsiunile fizice... Şi care se încurcaseră (Cayce spune entangled)
în mecanismele reproducerii animale. Viaţa lor era deplorabilă şi
Cayce le compara cu paria societăţii indiene:
Entitatea era atunci în ţinutul atlant, în vremea când se punea
problema, cum am spune astăzi, a recunoaşterii castelor într-o ţară
în care acei paria nu erau trataţi, de către castele superioare, cu
mai multă consideraţie decât câinii. (Lectura 333-2).
Cei care aveau o formă complet umană se împărţiseră în
două grupuri. Copiii Legii lui Unul şi Fiii lui Belial. Bunii şi Răii!
Iată portretul celor din urmă, oameni fără lege sau credinţă, care
n-aveau decât o idee:
... satisfacerea egoului lor, folosirea lucrurilor materiale pentru
mulţumirea personală, fără nici o consideraţie pentru obârșia divină
(a acestor plăceri) sau pentru suferinţa celorlalţi. Sau, cu alte
cuvinte, ceea ce am numi astăzi oameni lipsiţi de scrupule morale.
Fiii lui Belial se conduceau după un singur principiu: mărirea Eului
lor. (Lectura 877-26).
Această rivalitate avea să aducă, aşa cum vom vedea,
sfârșitul Atlantidei:
Atlanţii decădeau slăbiţi de disputele dintre Fiii Legii lui Unul
şi Fiii lui Belial. (Lectura 470-22).
Eticheta Belial pare să cristalizeze în această istorie toate
forţele negative. Aparent, Fiii lui Belial foloseau abuziv bietele
„lucruri” pentru a-şi satisface viciile; în timp ce Fiii Legii lui Unul
se străduiau, dimpotrivă, să recunoască demnitatea acestor
creaturi mizere, care totuşi adăposteau un suflet omenesc. În
capitolul următor, cel despre Egipt, voi da lecturile care descriu în
detaliu aceşti hibrizi pe jumătate animale, pe jumătate oameni:
Entitatea se afla printre Fiii Legii lui Unul care erau preocupaţi
de fericirea acelor „lucruri”. (Lectura 3579-1).
 Entitatea era în Atlantida înainte de Adam şi era şeful acelora
care erau numiţi „lucruri”, adică sclavii, lucrătorii. El simţea
necesitatea unei reforme care ar fi dat fiecărui individ dreptul de a-
şi alege în deplină libertate condiţia. (Lectura 5249).
Acele entităţi erau atunci producători, cum am spune astăzi,
adică lucrătorii, ţăranii, artizanii, cei care se aflau în aceeaşi
situaţie cu ceea ce numim noi astăzi maşini [...]. Şi în relaţiile cu cei
care deţineau puterea au apărut nemulţumiri. (Lectura 877-26).
În Atlantida, între al doilea cataclism şi ultimul, pe când exista
un antagonism violent între Fiii lui Belial şi Fiii Legii lui Unul,
entitatea a fost o preoteasă care se ocupa de clasa muncitoare. Ea
se străduia să determine recunoaşterea demnităţii lucrătorilor şi să
le îmbunătăţească soarta acelora care erau consideraţi ca nişte
lucruri şi nu ca suflete omeneşti. (Lectura 1744-1).
În cursul unei lecturi unde s-a cerut înfăţişarea fizică a
atlanţilor din epoca arhaică, Cayce a explicat că ei îşi urmau
evoluţia spre forma umană de astăzi. Atât „lucrurile” cât şi atlanţii
cu formă umană:
erau de statură foarte variabilă, de la pitici până la giganţi.
Căci existau giganţi pe Pământ în acea vreme, oameni care
măsurau până la 10-12 picioare înălţime (Între trei metri şi trei
metri jumătate) fiind foarte bine proporţionaţi. Printre toate aceste
corpuri, unele aveau o formă mai bine adaptată decât altele, aveau
talia ideală atât masculină cât şi feminină, întrucât începuse deja
separarea sexelor. Şi modelul perfect, cum se spune astăzi, a fost
Adam, atunci când a apărut (Lectura 364-11).
Cei care erau construiţi după modelul adamic aveau un
dispreţ total pentru cei care intraseră în corpuri animale.
Rasismul are rădăcini preistorice... Întocmai ca frica nevrotică de
viaţa animală:
DE CE, DOMNULE CAYCE, SIMT ATÂT DEZGUST ÎN
CONTACTUL CU ANIMALELE, CÂND LE ATING BLANA ŞI
PENELE? DE CE AM IMPRESIA CĂ MĂ MURDĂRESC CÂND LE
ATING?
Originea acestei fobii se află într-o experienţă de viaţă din
Atlantida [...] când entitatea văzuse aceste „lucruri”; mai mult sau
mai puţin animale, luând o formă ameninţătoare. (Lectura 288-29).
Reîncarnarea masivă a atlanţilor în America de nord explică
oare această fobie a contaminării animale care domneşte acolo?
Fobie care se traduce prin omniprezenţa dezinfectantelor,
otrăvurilor chimice, bactericidelor; prin frica obsesivă de muşte (o
gospodină s-ar crede dezonorată dacă ar zbura o singură muscă
prin casa ei!); prin interzicerea oricărui animal domestic în foarte
multe contracte de locaţii de imobile şi bineînţeles, prin această
invenţie atroce care este creşterea în serie.
Animalul trebuie să fie întotdeauna under control şi, în
general, el este non wanted. Dar noi înşine, în Franţa, n-am avut
şi noi un Pasteur care vedea microbii drept izvorul tuturor bolilor
iar medicina ca un război declarat agenţilor infecţioşi de origine
animală?
Medicina pasteuriană nu reia oare sub o deghizare ştiinţifică
dezgustul atlant faţă de orice formă de viaţă animală? Căci a
existat în Atlantida o concurenţă dramatică între Om şi Animal:
Amintiţi-vă că Pământul era populat de animale înainte de a fi
populat de Om. (Lectura 364-6).
Fiii oamenilor nu creşteau şi nu se înmulţeau singuri;
existau şi animalele preistorice! După câteva mii de ani, ele au
devenit atât de periculoase şi atât de ameninţătoare pe tot
Pământul, încât s-a organizat în Atlantida o întâlnire de vârf... S-
au adunat toţi şefii de stat ca să stabilească modul în care să fie
curăţată planeta de această faună invadatoare:
... Entitatea a fost printre cei care s-au adunat să discute cum
să scape Pământul de animalele enorme care-l invadaseră. (Lectura
5249-1).
Şi la ce dată a avut loc această reuniune?
Era în 50.722 (înaintea erei noastre). (Lectura 262-39).
În timpul acestei adunări a naţiunilor pentru a combate forţele
regnului animal care făceau viaţa oamenilor din ce în ce mai grea,
entitatea a fost printre cei care au propus folosirea elementelor din
aer, ocean şi pământ, ca să se extragă din ele energiile necesare
pentru a combate energiile regnului animal. De aici faptul că, în
experienţa sa din viaţa actuală, entitatea a putut înţelege motivele
dispariţiei animalelor preistorice. (Lectura 2893-1).
S-au propus diverse mijloace, dar în final:
Gheaţa, Natura, Dumnezeu au schimbat axa polilor şi
animalele au fost distruse. (Lectura 5249-1).
Şi iată cum au fost congelaţi mamuţii din Siberia... Cayce
vorbeşte în diverse locuri despre schimbarea axei polilor:
 The turning of the axis (lectura 364-13), care s-ar fi produs de
mai multe ori în istoria Pământului... şi trebuie să se mai
producă.

Cum şi-au distrus atlanţii continentul

Reuniunea citată mai sus ar fi dus la:

apariţia explozivelor (în text: „explosives”) (este vorba de textul
original al lui Cayce), care au fost inventate în acea perioadă când
omul a încercat să controleze formele animale. (Lectura 364-4).
Lecturile descriu o societate foarte avansată din punct de
vedere tehnologic, dar de o cumplită nesăbuinţă:
Entitatea se numea atunci Deui şi activitatea sa consta în
înregistrarea mesajelor şi dirijarea anumitor forţe, nu numai a
razelor solare amplificate de cristale, ci o combinare a mai multor
forme de energie, căci erau aceste gaze pe care le folosim astăzi la
încălzit, iluminat, producerea energiei, adică fenomenele de
radiaţie, combinaţiile electrice, energia aburului etc. folosite pentru
confortul modern [...]. Folosirea acestor energii de către Fiii lui Belial
a provocat atunci primul dintre cataclisme căci captând razele
Soarelui, folosite de Fiii Legii lui Unul, într-un cristal pentru
producerea energiei, Fiii lui Belial au provocat ceea ce s-ar numi o
erupţie vulcanică şi pământul s-a dizlocat în mai multe insule - în
total cinci. Poseidia [... ] a devenit una din cele cinci insule. (Lectura
877-26).
Fiii lui Belial nu au reuşit de prima dată: au încercat încă de
trei ori pentru a nimici continentul! Lecturile vorbesc aşadar de o
primă distrugere spre anul 50.000 înaintea erei noastre, apoi de a
doua, spre anul 28.000 şi în fine, de a treia şi ultima - spre anul
10.000. Tehnologia atlantă se perfecţiona neîncetat, punând în
mâinile acelor inconştienţi arme din ce în ce mai puternice... :
În Atlantida, în acea perioadă care a marcat apogeul tehnicii,
adică a diverselor mijloace pentru obţinerea maximului de confort al
oamenilor - ca aeroplanul, cum am spune astăzi, şi de asemenea
navele aeriene - căci nu navigau doar prin aer, dar şi prin celelalte
elemente. (Lectura 2437-1).
 În Poseidia, entitatea locuia printre cei care erau responsabili
de stocarea energiilor motoare provenite de la marile cristale care
concentrau gazele luminoase. Aceasta pentru a alimenta cu energie
anumite forme de activitate, ca teleghidarea navelor pe mare şi în
aer, dar şi comodităţi practice ca televiziunea şi înregistrarea vocii.
(Lectura 813-1).
În lectura de mai sus, există în textul original cuvintele
television şi recording voice.
În altă parte se presupune că este vorba de energia atomică:
Misterele folosirii acestor forţe numite faţa întunecată a vieţii (în
americană:
„nightside of life”, adică folosirea energiilor Universului aşa
cum erau înţelese în acel timp. (Lectura 2896).
Această lectură datează din 1930 şi reia aceeaşi expresie
dintr-o altă lectură din 1928:
Aceste forţe care aparţin feţei întunecate a vieţii.
(Se ştie că, în astrologie, Pluton guvernează plutoniul şi
energia atomică). Or Pluton este în mitologia antică simbolul lumii
subpământene, al forţelor nopţii: Hades / Pluton domnea asupra
Infernului, lumea morţilor despre care se credea că locuiesc în
adâncimile întunecate ale Pământului... O altă lectură vorbeşte
explicit despre dezintegrarea atomului şi despre „raza morţii”.
...Capacitatea de a folosi [...] anumite surse de informaţii [...]
despre aceste elemente care sunt în interiorul energiilor Universului
a adus în acea perioadă forţe care au provocat distrugerea tarii [... ]
. Şi ei (atlanţii) au produs aceste forţe distructive, (pe care le
cunoaştem astăzi) în gaze, cu ceea ce numim raza morţii (în text.
„death ray”), ceea ce a provocat din chiar măruntaiele Pământului
[...] aceste distrugeri a unei părţi din continent [..]. Şi totuşi, puterea
unor astfel de energii este cea care face să se nască lumile...
(Lectura 364-11).
DESCRIEŢI-NE, EDGAR CAYCE, CU MAI MULTE DETALII,
EFECTELE DISTRUGERII ACELEI PĂRŢI DIN ATLANTIDA CARE
SE AFLĂ ACUM SCUFUNDATĂ ÎN MAREA SARGASELOR.
Anumiţi indivizi au introdus atunci folosirea gazelor [...] şi
înşişi „elementalii” (în text: „elementals”) împreună cu ceea ce
cunoaştem astăzi ca energie solară şi raza care provoacă
dezintegrarea atomului, în energiile gazoase astfel constituite -
toate acestea au dus la distrugerea unei părţi a tarii, aflată astăzi
sub Marea Sargaselor. (Lectura 364-11).
 Iată încă o lectură unde Cayce foloseşte cuvântul „atomic”:
Entitatea a ezitat în alegerile făcute (între Fiii Legii lui Unul și
Fiii lui Belial). Şi, cu foarte puţin timp înainte de distrugerea
provocată de folosirea acestor radiaţii, entitatea a dat o rea
întrebuinţare acestor tehnici. De aici influenţa energiilor atomice
sau a oricărui curent electric asupra acestei persoane, astăzi, în
bine şi în rău. (Lectura 179Z-2).
Energia atomică? Dar poate nu exact sub aceeaşi formă, nici
cu aceleaşi întrebuinţări ca astăzi. În orice caz, raza laser şi
energia solară apar aici:
...În Atlantida, în epoca dezvoltării energiilor electrice folosite
la deplasarea maşinilor dintr-un loc în altul, la fotografia la
distanţă, la lectura inscripţiilor prin pereţi, chiar la distanţă, la
tehnicile antigravitaţionale, la fabricarea cristalului - teribilul şi
puternicul cristal: toate aceste tehnici au fost în mare măsură
responsabile de distrugere. (Lectura 519-1).
Dată în 1934, această lectură a descris descoperirile care
tocmai începeau să fie folosite - şi pe care, evident, le cunoaştem
astăzi mai bine. Să mai precizăm că Cayce, care nu avea formaţie
tehnică nu le cunoştea în stare conştientă. Şi când vameşul de la
aeroport vede pe ecranul luminos ce conţine valiza mea închisă,
face un lucru pe care nici Cayce, nici anturajul său nu-l puteau
concepe în vremea aceea! Toată puterea atlantă sălăşluia în acest
cristal care producea raza laser. Iată descrierea unei centrale de
energie atlantă construită în jurul unei „roci de foc” (în textul
american: firestone)... (... Dacă găsiţi o traducere mai bună,
anunţaţi-mă!).
În centrul unei clădiri izolate, cum am zice astăzi, cu un
material neconductor, o rocă semănând cu magnetul [...], în această
clădire deci, care avea o formă ovală şi era construită deasupra
acelei stânci faimoase, acoperişul forma un dom, din care o parte
„decapotabilă” se deschidea astfel încât să permită trecerea
influenţelor stelare - concentrarea energiilor emise de corpurile
celeste, ele însele de foc - împreună cu elementele din atmosferă şi
din afara ei.
Concentrarea prin prisme sau sticlă, - cum s-ar spune astăzi -
se făcea astfel încât ea acţiona asupra instrumentelor care erau
conectate la diferitele mijloace de transport. Este cam ceea ce am
numi astăzi dirijarea teleghidată prin radio [...].
 Numai specialiştii erau iniţiaţi în folosirea acestei roci;
entitatea se afla printre cei care dirijau energia astfel produsă prin
radiaţie, sub formă de raze invizibile pentru ochi, dar acționând ca
agent propulsor asupra pietrelor. Şi aceasta, fie că era vorba de un
avion propulsat cu gaze sau vehicule de turism şi agrement
evoluând aproape de sol sau maşini înaintând pe şi sub apă. Toate
aceste maşini erau propulsate de un fascicol de raze concentrate,
plecând de la piatra de foc din mijlocul centralei [...]. Acolo,
entitatea a introdus forţe distructive, atunci când era însărcinată să
distribuie această energie în diversele regiuni ale tarii cu ajutorul
instalaţiilor care acopereau nevoile oamenilor din oraşe, sate,
ţinuturi din jur: fără să o facă special, a stabilit o tensiune prea
puternică şi aceasta a provocat a doua perioadă de distrugere a
tarii. Solul s-a rupt, s-a fragmentat în mai multe insule - cele care
au devenit mai târziu teatrul unui alt cataclism. (Lectura 440-5).
Descriere care evocă în mod neplăcut accidentele nucleare...
Şi iată construcţia acelei roci: era un cristal mare, cilindric,
cum am spune astăzi; era tăiat cu faţete astfel încât vârful
concentra toată energia care se aduna între cele două extremităţi
ale cilindrului. Cum am spus deja, detaliile tehnice ale construcţiei
sale sunt scrise undeva: le putem regăsi în trei ţări: în zona
scufundată a Atlantidei sau mai bine zis a Poseidiei unde pot fi
descoperite resturile unui templu sub sedimentele acumulate pe
fundul mării; e aproape de ceea ce este astăzi Bimini, în largul
Floridei; în al doilea rând, în arhivele unui templu din Egipt [...]. Şi,
în al treilea rând, în documentele atlante care au fost transportate
în Yucatan, în America, unde aceste pietre despre care ştim atât de
puţine lucruri sunt astăzi pe punctul de a fi descoperite în cursul
acestor ultime luni [...]. Ele vor fi aduse în America, aici, în Statele
Unite. (Lectura 440-5).
Astfel, acei atlanţi, ucenici vrăjitori ca şi noi, îşi forţaseră
centralele nucleare căci credeau că stăpâniseră complet:
folosirea generatoarelor electrice la fisiunea atomului, pentru a
elibera energia... (Lectura 364-4).
Şi de ce au comis ei, prin urmare, această imprudenţă fatală?
Pentru că Fiii lui Belial ar fi fost superconsumatori, angajaţi
profund în cursa confortului pe care îl iubeau mai presus de orice.
(Lectura 37-1).
Aceşti oameni atinseseră la nivelul vieţii cotidiene un stadiu
mai dezvoltat chiar decât cel pe care-l cunoaştem astăzi în viaţa
materială ceea ce numim „civilizaţie”! Dar la ei, materialul înăbuşea
spiritualul. (lectura 38-1).
Şi Cayce insistă asupra faptului că astăzi ne confruntăm cu
aceeaşi dilemă de odinioară, aviditatea de a consuma cu orice preţ
sau cu preţul progresului spiritual. Unui consultant atlant îi
spune:
Trebuie mai întâi să ştiţi în ce şi în cine să credeţi. Pe cine vreţi
să serviţi şi de ce. Şi ce cale vă alegeţi: spiritul Legii lui Unul sau
satisfacţia, emfaza bietului vostru ego. Căci, în acelaşi mod în care
le-aţi ales pe ambele într-o viaţă din Atlantida, în această viaţă
actuală vă veţi confrunta cu acelaşi gen de alegere. (Lectura 263-4).
Să arunci în aer un întreg continent!... Să trebuiască s-o faci!
Să provoci erupţii vulcanice (lectura 421 9-4), cutremure (lecturile
1849-2, 3479-2, 1626-1 etc.), este oare cu putinţă?
Căci Fiii lui Belial dispuneau de surse de energie de o putere
infinită, pe care le-au transformat în mijloc de distrugere. (Lectura
1792-2).
În această ţară pe care o numim acum atlantă [...], în haosul
care a urmat erupţiilor vulcanice provocate de reaua întrebuinţare a
energiilor distructive, care nu numai că au dizlocat continentul şi au
schimbat clima, care din temperată a devenit toridă, dar au şi
modificat echilibrul Pământului. (Lectura 884-1).
Ne amintim că în Critias, preotul egiptean îi spune lui Solon:
„Voi, ceilalţi, atenienii, vă amintiţi numai de un potop, dar au fost
mai multe”. Şi preotul evocă deviaţiile care s-au produs în mersul
aparent al corpurilor celeste şi deflagraţiile care au zguduit
Pământul... lecturile cayciene au multe puncte comune cu
descrierile din „Critias” şi „Timeu” de Platon.
Totuşi, spre deosebire de Platon, Cayce vorbeşte de cei care
au scăpat şi care presimţiseră iminenţa catastrofei:
Când Copiii Legii lui Unul au realizat că Poseidia lor atlantă
avea să se dezintegreze definitiv, au început să plece. Au emigrat
sub conducerea şefilor lor; în alte ţări. (Lectura 1007-3).
Emigrarea nu s-a făcut în panică, ci a fost organizată
metodic pentru că Cayce vorbeşte de un atlant care, înainte de
distrugerea finală, a coordonat programele de plecare. (Lectura
914-1).
Mulţi dintre ei au ajuns cu bine fie în America centrală fie în
Ţara bască... fie în Egipt, unde îi vom regăsi în capitolul următor.
Cât despre Fiii lui Belial, care nu se îndoiau de nimic şi
continuau:
să aibă drept religie doar pântecul lor, iar ca zei doar plăcerile
lumii materiale. (Lectura 3654-1). ...au dispărut odată cu Atlantida.

Un mit cu viaţă grea

Ne poate mira faptul că un mit atât de vechi ca al Atlantidei a

ajuns până la noi şi provoacă atâtea pasiuni!
Ne poate mira şi faptul că atâția erudiţi şi savanţi „distinşi”,
cum se spune, consideră acest mit o realitate istorică, fără să
deţinem vreo dovadă indiscutabilă, adică acceptată de oamenii de
ştiinţă în unanimitate.
Am putea face din toate acestea un teribil roman de science-
fiction... şi chiar un roman filosofic, căci problemele atlante
evocate de Cayce se aseamănă cu ale noastre: exploatarea Omului
de către Om, manipularea forţelor Naturii, rasismul, aviditatea
consumului...
Indiferent ce am crede despre aceste texte cayciene, încă o
dată coerenţa lor internă este remarcabilă. Gândiţi-vă că aceste
lecturi au fost date pe o perioadă de aproape douăzeci de ani... de
către un om adormit! Dacă este greu să nu te contrazici de la un
an la altul atunci când eşti treaz, cine dintre noi poate ţine un
curs de arheologie preistorică sub hipnoză, fără să se contrazică
vreodată? Ori, cvasitotalitatea lecturilor despre Atlantida şi despre
Egipt (a se vedea în continuare) prezintă o concordanţă internă în
privinţa direcţiilor mari. Mai nesigure sunt datele, în unele cazuri.
De exemplu, insula atlantă care va trebui să reapară în faţa
Floridei în ani; „68, 69”, se pare că a lipsit de la întâlnire! Doar
dacă nu este vorba de anii 2068 sau 2069! Ceea ce este o nimica
toată faţă de cetăţile milenare. În general, datările cayciene au de
ce să surprindă. Totuşi data pe care el o dă pentru ultima
catastrofă atlantă a fost deja menţionată de numeroşi atlantologi
de la Platon încoace, care au căzut de acord asupra celui de al III-
lea mileniu înaintea erei noastre.
Nu sunt competentă să discut realitatea sau irealitatea
continentului atlant. Îmi trimit, aşadar, cititorii la cărţile publicate
de Robert Laffont, în colecţia „Les Portes de L'Etrange”, mai ales
excelenta serie a lui Albert Slosman (Le Grand Cataclysme, Les
Survivants de l'Atlantide, etc.), ca şi colecţia „Les Enigmes de
l'Univers” (cărţi excelente despre America precolumbiană, despre
toate descoperirile arheologice recente, mai ales despre „zidul” din
Bimini, care ar putea face parte din ruinele atlante de care a
vorbit Cayce etc.) şi la excelenta carte a lui J.Y. Casgha, Les
Archives secretes de l'Atlantide, Edition du Rocher, 1980. Cât
despre Asociaţia Atlantis (30, rue de la Marseillaise, 94300
Vincennes), şi-a propus drept scop să încurajeze studiile serioase
din acest domeniu sub îndemnul dinamicului şi simpaticului său
preşedinte Jacques d'Ares.

Misterele Egiptului

Una din surprizele pe care le rezervă textele cayciene este un

ansamblu de lecturi despre Egiptul antic. Viziunea pe care o avea
Cayce despre Atlantida era într-un fel mai uşor de acceptat, căci
ea urma acelaşi sens ca Platon.
În privinţa Egiptului, este destul de diferit. Veţi fi poate
surprinşi de textele lui Cayce. Totuşi, egiptologia nu este nici ea la
adăpost de „revizuiri dramatice”: în lumea ştiinţifică, o teorie o
destituie pe cealaltă... Astfel, n-ar trebui să respingem nimic
aprioric. Bineînţeles, lecturile care vor urma au fost acordate de
un om care, în stare trează, nu ştia în ce colţ al lumii curge Nilul!
Înainte de a vă oferi o culegere din aceste lecturi, aş vrea să
vă amintesc că egiptologia modernă începe cu expediţia lui
Bonaparte în Egipt, în 1798-1799. Expediţie hazardată şi dificilă,
în care mii de soldaţi francezi au pierit de sete, oboseală sau
boală. Dar Bonaparte a adus cu el o sută de savanţi şi un foarte
mare artist, Vivant Denon. Acesta, înarmat cu caietul de desen,
urma armata schițând în grabă sfinxul, pilonii sau piramidele...
Întors în Franţa, a publicat faimoasa lucrare Description de
l'Egipte, în 24 de volume. Era prima dată când publicul elevat din
Europa avea un „reportaj” despre aceste fabuloase monumente
egiptene. Description de l'Egipte rămâne de un foarte mare interes
arheologic căci este totuşi singura mărturie a monumentelor care,
de atunci, au dispărut.
Bonaparte a adus din Egipt un mare număr de eşantioane şi
documente... între care celebra „Pierre de Rosette”. Aceasta i-a
permis mai târziu lui Champollion să descifreze, în fine,
hieroglifele pe care savanţii europeni căutau zadarnic să le
înţeleagă.
 În timpul Consulatului şi Imperiului, Egiptul a dat moda: pe
îmbrăcăminte, arhitectură, mobilier, hârtie pictată, au înflorit
sfincşi şi papirusuri... fermecătoare, dar aproximative! Erau
inspirate de desenele lui Denon - dar foarte puţini călători le
văzuseră în realitate. Se mai pot încă vedea aceste motive egiptene
de la sfârșitul secolului al XVIII-lea pe numeroase monumente
franceze ale epocii.
În tot secolul al XIX-lea, apoi al douăzecilea, în Franţa s-au
înmulţit egiptologii de vocaţie. Printre aceştia, unul dintre cei mai
renumiţi este Mariette, „Mariette Patcha” cum i se spunea, căci el
a devenit primul conservator-şef al monumentelor din Egipt, în
serviciul guvernului otoman (între 1858 şi 1881). El a protejat
patrimoniul naţional egiptean: datorită lui s-a pus capăt
căutărilor sălbatice ale profanatorilor de morminte şi ale
căutătorilor de comori. Mariette a degajat labele Marelui Sfinx,
ascunse în nisip. Nenumărate au fost statuile, templele,
mormintele pe care el le-a scos la lumină... Opera sa a fost
continuată de Gaston Maspero, care a redescoperit Valea Regilor
şi a ajutat mult la progresul egiptologiei.
Interesul viu al francezilor pentru Egipt culminează cu
inaugurarea canalului Suez, în 1869, care a fost realizat de
Francais Ferdinant de Lesseps. A fost inaugurat de Napoleon al
III-lea şi împărăteasa Eugenia, cu mare fast.
Mă întreb adesea dacă o seamă de cetăţeni francezi din
ultimele trei secole n-au fost reîncarnări de foşti egipteni. Dacă
nu, cum se explică această curiozitate naţională pentru o
civilizaţie atât de îndepărtată? Am studiat 280 de dosare de
reîncarnări franceze descrise de Cayce. Din acestea, 225
avuseseră înainte o încarnare egipteană - deci, ar fi mai mult de
trei sferturi! Cayce spune recent că interesul pentru arheologia
egipteană este legată de un fenomen de reîncarnare (în grup) de
entităţi de foşti egipteni:
DOMNULE CAYCE, CUM AR PUTEA FI AJUTATĂ
EGIPTOLOGIA SĂ PROGRESEZE?
Regăsind elementele necesare pentru a completa ceea ce se
cunoaşte deja. Şi ar mai trebui să se regăsească multe lucruri...
Mult mai multe decât se crede. Istoria egipteană va trebui să fie
prezentată în legătură cu epoca actuală, căci există o corelaţie între
influenţele egiptene şi civilizaţia modernă. Timpul nu este aici decât
simbolic. Căci, iată, revine un ciclu care aduce din nou entităţi [...]
ale căror experienţe din vieţi anterioare diverse au o legătură de tip
cauză - efect cu mediul lor actual [...]. Ne aflăm aşadar într-o
perioadă foarte interesantă pentru cei care ar dori să ajute cu
succes la progresul egiptologiei. (Lectura 254-47).
Cea mai mare parte din cele 1159 de lecturi cayciene despre
vechiul Egipt conţine această menţiune în mod indirect. Descriind
încarnarea consultantului său pe malurile Nilului, Cayce dă în
trecere detalii concrete despre civilizaţia egipteană (mai ales
predinastică).

Originile: emigranți caucazieni şi atlanţi

Egiptul antic pare să fi fost încă din cea mai veche

antichitate un refugiu pentru popoarele „sinistrate” din epocile
marilor transformări. De fapt, lecturile cayciene nu se interesează
de Egipt decât plecând de la emigrarea unui obscur trib
caucazian:
Oamenii din Ararat (ca muntele din Caucaz) întemeiaseră ceea
ce am putea numi astăzi o comunitate, în această ţară cunoscută
mai târziu sub numele de Ararat, unde Potopul a adus apoi acei
oameni care au repopulat Pământul. (Lectura 294-147).
Tribul caucazian avea un rege bătrân, Ararat sau Aarat, care
a lăsat, se pare, acest nume muntelui respectiv. Dar tribul era
condus de fapt de un fel de profet numit Ra-Ta. El a hotărât
migrarea în Egipt:
De ce Egipt? Această ţară fusese aleasă [...] nu de Rege, ci de
călăuza religioasă - ca fiind centrul activ al Forţelor Universale ale
Naturii, ca şi al forţelor spirituale. Şi de asemenea, ca fiind ţara cea
mai stabilă, cel mai puţin expusă la cataclisme geologice ca acelea
care provocaseră distrugerea Lemuriei, apoi a Atlantidei şi mai
târziu Potopul. (Lectura 281-42).
Totuşi, geografia acestei ţări nu era deloc cea de astăzi:
În epoca aceea [...], Nilul, în loc să curgă spre nord, se vărsa în
Atlantic. Apele din Tibet şi din Caucaz se vărsau în Marea Nordului.
(Lectura 57413-1).
Lecturile asociază Persia şi Caucazul, ceea ce este normal; şi
cu Carpaţii, ceea ce înţelegem mai puţin, căci Carpaţii sunt mult
mai spre vest:
 Schimbările [...] de poziţie a Pământului care provocaseră
potopul l-au adus pe Ra-Ta în munţii caspici şi caucazieni. (Lectura
294-151).
...Invadatorii care au venit din Persia, adică din ţara
Carpaţilor, conduşi de preotul Ra-Ta. (Lectura 3189-2)
Cayce a fost întrebat:
UNDE SE AFLĂ REGIUNEA CARPAŢILOR?
El a răspuns: Aarat
DAR AŢI PUTEA-O LOCALIZA PE O HARTĂ ACTUALĂ?
În partea de sud a Europei, Rusiei şi Persiei şi munţilor
caucazieni. (Lectura 364-13).
Marea Neagră este din punct de vedere geologic o prăbuşire
recentă. Înainte de această prăbuşire, lanţul Caucazului era în
prelungirea Carpaţilor? Astăzi, munţii aceştia sunt despărţiţi de
Marea Neagră. Deci, iată tribul nostru caucazian pornit pe drumul
războiului, sub conducerea acelui Ra-Ta la care ne-am referit,
care avea „puteri” speciale:
Spuneţi că o astfel de entitate era un zeu? Oh, nu! Spuneţi
aceasta numai pentru că astăzi nu înţelegem cum erau oamenii din
epoca aceea [...]. Omul modern nu mai are facultăţile care i-ar
permite să conceapă ceea ce depăşeşte limitele Eului său
individual... Individul de atunci nu era atât de stăpânit de materie
ca astăzi. (Lectura 281-4).
De aceea poate că pretutindeni folclorul vorbeşte de o epocă
în care trăiau pe Pământ zei, apoi semi-zei? Cât despre Egipt:
Era cu mult mai fertil decât astăzi, chiar după creşterea
Nilului. Căci nu exista decât o treime din Sahara actuală, care era
din argilă nisipoasă cu nămol, în parte utilizabilă pentru
agricultură. (Lectura 275-38).
Cât despre indigeni:
Nu era un popor războinic. Nu erau pregătiţi să se apere.
Singurele arme existente erau uneltele agricole şi uneltele folosite
pentru construirea caselor. Era tot ce aveau! Mijloacele de transport
constau din vehicule cu roţi trase de boi şi alte animale domestice
sau folosite în agricultură... (Lectura 900-277).
ŞI CE CULOARE AVEAU ACEI EGIPTENI?
Aproape aceeaşi culoare pe care o are un chinez autentic
astăzi!... Deşi fizionomia era total diferită... (Lectura 849-45).
ŞI INVADATORII CAUCAZIENI?
 Aşa cum arată numele Ra-Ta [?], el era printre primii oameni
de rasă albă pură din viaţa terestră de atunci... (Lectura 294-147).
Fiicele lui Ra-Ta, mai târziu, vor fi nişte frumuseţi blonde:
Iso era frumoasă la trup şi avea părul blond... (Lectura 275-
38).
Dar invadatorii caucazieni nu erau singurii interesaţi de
Egipt. Se revărsa un val continuu de emigranți atlanţi, de rasă
roşie:
Entitatea se afla printre acei atlanţi care s-au instalat în Egipt.
(Lectura 1574-1).
O lectură dă chiar descrierea fizică a unuia dintre ei, care
avea să joace un rol important mai târziu şi pe care îl vom
revedea:
Atlantul Hept-Supht avea aproape 1,73 m şi cântărea cam 72
kg. Culoarea pielii: ca aurul brun. Dar ochiul pătrunzător de culoare
cenuşie; alert, activ, cu privire ascuţită care-i magnetiza pe cei din
jur. (Lectura 275-38).
Atlanţii şi caucazienii nu erau singurii străini din Egipt.
Lecturile mai menţionează emigranți indieni, arabi, perşi, mongoli,
asirieni... Ra-Ta şi muntenii săi erau bine echipaţi:
Oameni veniţi din munţi foloseau arme, ca praştia, sau
antrenau animale sălbatice ca să le asmută asupra duşmanului să-
l distrugă, ceea ce a devenit mai târziu o practică obişnuită în Egipt:
tauri, urşi, leoparzi, vulturi... Cât despre mijloacele lor de transport,
era sfârșitul epocii maşinilor mai uşoare decât aerul. Pentru război,
dispuneau de plute de lemn, ambarcaţiuni, animale de povară. Cât
despre pedestrime, ea mergea pe jos! (Lectura 900 - 277).
Acest mozaic de triburi de toate culorile avea aceeaşi stranie
particularitate ca şi atlanţii, adică o anumită proporţie de hibrizi
jumătate animale, jumătate oameni. De altfel:
În acel timp, majoritatea oamenilor aveau o coadă de animal,
înţelegeţi? (Lectura 5748-6).
În vremea aceea, indigenii egipteni aveau pene pe membre.
(Lectura 585-12).
Aţi citit bine: pene! Alţii aveau păr pe corp, labe, gheare...
Pentru a complica situaţia, emigranţii atlanţi aduseseră cu ei
„lucrurile” lor, sclavi pe jumătate animale, pe jumătate oameni, a
căror soartă tristă am văzut-o deja:
În timpul acela, când solul Atlantidei începuse să se disloce,
sosise un val de oameni - sau mai degrabă „lucruri” - [...] de pe
continentul atlant. Era în vremea când Nilul numit atunci Nole se
revărsa în ceea ce este acum Oceanul Atlantic, de partea Congoului.
(Lectura 5748-6).
Asta o ştiu geologii... Cât despre egipteni, ei găsiseră un
mijloc de a remedia această stare a „lucrurilor” (dacă se poate
spune astfel!): selecţia genetică printr-o planificare severă a
procreării. Nu era permis să aibă copii oricine şi oriunde; naşterile
erau sub controlul statului:
Relaţiile maritale de atunci nu erau trăite ca acum, într-un
cămin individual, era vorba mai degrabă de o cuplare remunerată,
pusă în slujba statului. [...]. Aceasta se făcea mai mult prin
hotărârea administraţiei decât prin alegere personală.
Toate naşterile aveau loc într-o clădire specială, cu camere
special destinate concepţiei copiilor [...]. Toate femeile dintr-un clan
îşi petreceau noaptea împreună, în templu iar bărbaţii se culcau
afară [...]. Toţi erau supuşi aceleiaşi legi de stat [...]. Copiii care se
năşteau îi erau luaţi familiei încă de la trei luni şi crescuţi în grup,
în alte clădiri. (Lectura 294-149).
Totuşi, la sosirea invadatorilor caucazieni, Egiptul era fără
apărare militară. Avea un rege care se numea Raai, care a preferat
să nu se opună invaziei:
Entitatea cu numele de Raai a refuzat să asculte sfaturile celor
care îl obligau să se apere contra hoardelor de invadatori veniţi din
nord, oamenii din Arart. Entitatea a luptat puţin cu aceşti nou
sosiţi, supunându-se în loc să verse sângele poporului său. Acest
lucru l-a făcut să fie rău înţeles de toţi, inclusiv de ai săi. (Lectura
1734-3).

Dinastia faraonilor caucazieni

După plecarea de bună voie a regelui Raai, invadatorii au

luat frâiele puterii:
S-a instaurat o nouă ordine, s-au promulgat legi noi, un nou
sistem de impozite a intrat în vigoare... Totuşi, anumiţi indigeni s-au
opus. (Lectura 275-38). Această nouă stare de lucruri a iscat
nemulţumiri în rândul indigenilor din clasele conducătoare, la cei
care aveau ambiţii politice... Lectura 294-148).
În final, s-a stabilit un acord între cei mai influenţi dintre
egipteni şi regele Arart. S-a organizat o colaborare între diferitele
grupări etnice. Ca să calmeze spiritele, Arart a abdicat:
 Araaraart, fiul său, care a fost al doilea dintre regii din Nord, i-
a urmat tatălui său Arart şi a domnit de la vârsta de şaisprezece
ani. (Lectura 341-9).
Colaborarea între acest al doilea faraon caucazian şi înţelepţii
egipteni - tot sub conducerea lui Ra-Ta - a promovat o perioadă de
reforme. Ei au propus:
O bază de egalitate pentru toţi în faţa Legii.
...Un respect egal pentru orice fiinţă vie din planul material;
şanse egale de promovare pentru fiecare individ care să-i permită
să progreseze, pentru ca fiecare să se considere în slujba
celorlalţi. (Lectura 34144)
Datorită acestei griji pentru democraţie, au fost obţinute
pacea şi prosperitatea: .
Araaraart a deschis minele din Ophir, în ceea ce s-a numit mai
târziu Kadesh sau chiar Persia şi în ceea ce este acum Abisinia şi
în regiunile puţin explorate din susul Nilului. Acolo, erau mine de
pietre preţioase sau dure ca onix, beriliu, sardoniu, diamant,
ametist, opal. Perlele erau scoase din mare, în apropierea
Madagascarului de astăzi. În nordul [...] Egiptului, erau mine din
care se scoteau metale: aur, argint, aramă, plumb, zinc, cositor etc.
(Lectura 294-148).
Şi chiar acest fapt uimitor:
Erau exploatate gazele din coline. (Lectura 299-148). Echipa
Araaraart, Ra-Ta şi asociaţii lor egipteni:
au făcut magazine şi ceea ce am numi astăzi bănci. (Lectura
299148).
Nivelul tehnologic era foarte avansat dacă judecăm după ceea
ce urmează:
Entitatea era foarte competentă pentru a extrage din pietre,
nori, elemente naturale un fluid destinat accelerării fenomenelor
Naturii în scopuri practice pentru Om - ceea ce numim astăzi
electricitate. (Lectura 699-1). În epoca aceea se călătorea mult:
În timpul acela atlanţii veneau în Egipt, ei veneau şi plecau
între cele două ţări. (Lectura 275-38).
Comunicaţiile se făceau:
cu caravane, dotate în parte cu ceea ce supravieţuise din
tehnica pierdută a maşinilor mai uşoare decât aerul şi forţele,
despre care deja am vorbit, care permiteau propulsia în apă.
(Lectura 953-24).
 Căci chiar în acel timp şi în ciuda a tot ceea ce se pierduse,
chiar la acele popoare, existau curente de schimburi culturale între
diversele ţări ca Poseidia, Og, dar şi Pirinei, Sicilia şi, de asemenea,
ţări care se numesc astăzi Norvegia, China, India, Peru, America...
Nu acestea erau numele lor în acea vreme, căci nu exista decât o
singură limbă (pe tot Pământul), care permitea înţelegerea. Nu se
produsese încă diviziunea lingvistică în această ţară... Aceasta a
început numai în Atlantida (sau Poseidia). (Lectura 294-148).
Cu toate acestea, datorită amplificării emigrării atlante, a
reînceput instabilitatea politică.

Revoluţia de palat şi exilul lui Ra Ta

De ce ne vorbeşte Cayce atât de mult de acest Ra-Ta, care

este figura centrală a întregii povestiri? Pentru că... acest personaj
ar fi fost o încarnare anterioară a lui Cayce însuşi! El a repetat de
nenumărate ori că era reîncarnarea acestui preot caucazian care
avea să joace mai târziu un rol important în Egipt.
Pentru a ne întoarce la povestea acelei perioade egiptene, era
prea frumos ca să dureze: facţiunile au început să se agite din
nou. O grupare de invidioşi a încercat să-l discrediteze pe Ra-Ta:
Au căutat diverse moduri ca să-l prindă pe Marele Preot pe
picior greşit. (Lectura 294-148).
Or Ra-Ta promulgase legi care suprimau dictatura statului
asupra vieţii private a cetăţenilor. El îi încurajase să se
căsătorească după libera lor alegere:
şi să se stabilească în cămine individuale. (Lectura 294-147).
Marele Preot încercase să introducă această reformă astfel ca
alegerea unui soţ sau a unei soţii să nu se facă numai pe o bază
fizică, ci şi mentală şi spirituală. (Lectura 849-45).
Încurajând monogamia, îşi luase el însuşi o soţie pentru a da
exemplu. (Altfel spus, să nu se mai ţină cont de eugenismul
prenatal destinat producţiei de specimene perfecte ale rasei...
Metodă care ne împrospătează tristele amintiri hitleriste!).
Pe de altă parte, Ra-Ta întemeiase temple-spitale pentru a
trata nefericitele subproduse ale încrucişărilor cu animale. în
aceste instituţii:
...pierdeau treptat penele de pe picioare, blana de pe corp [...],
cozile, protuberanţele diverse; labele, ghearele, copitele erau treptat
schimbate în picioare şi mâini. (Lectura 294-149)
 Şederea indivizilor în Templul Sacrificiului seamănă cu ceea ce
am numi astăzi spitalizare. (Lectura 281-44).
Or duşmanii lui Ra-Ta i-au găsit punctul slab: i-au organizat
o întâlnire cu cel mai perfect specimen feminin al timpului, care
se numea Isris şi era fiica unui preot. Pretextul, bineînţeles, era
eugenic: un bărbat foarte frumos ca Ra-Ta şi o femeie foarte
frumoasă ca Isris ar putea produce specimene umane perfecte...
Se pare că Ra-Ta a căzut în capcană. A făcut-o pe Isris metresă -
în timp ce era deja căsătorit - şi a provocat, astfel, un scandal
enorm, pentru că:
nu era permis Marelui Preot să aibă mai multe femei şi faptul
că Marele Preot îşi luase drept concubină pe fiica celui de-al doilea
preot, responsabil de Sacrificii şi pe deasupra favorit al regelui, a
dat foc la butoiul cu pulbere. (Lectura 341-10).
În final:
Marele Preot şi concubina sa au fost alungaţi în sudul tarii, în
Nubia. Ei n-au plecat singuri, ci însoţiţi de un grup de 231 suflete.
(Lectura 294-149).
Adică fidelii nedezminţiţi ai lui Ra-Ta, printre care atlantul
Hept-Supht. Ra-Ta a trebuit să-şi lase în robie fiica provenită din
iubirea nelegitimă, Iso, care a murit la o vârstă fragedă, departe
de părinţi.
Or toţi cei care l-au însoţit pe Ra-Ta în exil s-au reîncarnat
astăzi, încrucişându-şi drumurile cu Edgar Cayce. Consultanţi,
familie, prieteni, colaboratori, pentru ei a dat Cayce lecturi despre
reîncarnări în Egiptul antic.
De exemplu, dansatoarea Isris, metresa lui Ra-Ta - şi pricina
alungării sale! -, era în secolul XX soţia legitimă a lui Cayce! (Ne-o
spune lectura dată pentru ea).
Fetiţa lor, Iso, s-a reîncarnat într-o anume Gladys Davis, pe
care împrejurările au făcut-o să devină secretara lui Cayce.
Faraonul Araaraart care cedând presiunii l-a exilat pe Ra-Ta s-a
reîncarnat în... fiul lui Cayce, Hugh Lynn, care a trebuit toată
viaţa să se zbată pentru a apăra opera tatălui său (el a lăsat
amintirea cuiva care se credea uneori faraon!). Atlantul Hept-
Supht şi toată familia sa au fost prietenii lui Cayce etc. (Deşi, din
discreţie, numele au fost înlocuite cu numere şi au fost şterse din
lecturi, lucrând la Fundaţia Cayce sfârșești totuşi prin a şti cine
era cine!).
 Sigur că toate acestea ne uimesc. Totuşi, aveam de a face cu
logica sistemului de reîncarnare în grup, care readuce împreună
aceleaşi entităţi, care să refacă aceeaşi muncă... când Cayce şi
prietenii au decis să fondeze o asociaţie - care va deveni A.R.E. - i
s-a cerut lui Cayce o lectură pe această temă. Cayce va repeta în
somn că toţi cei care au venit să colaboreze cu el în această
asociaţie. în această activitate sunt reîncarnarea colaboratorilor
săi egipteni de altădată, pe când era Marele Preot RaTa:
Pentru binele lor, ar trebui să evidenţiem legătura specială
între această istorie egipteană şi cei care sunt angajaţi în această
muncă (Asociaţia pentru Cercetare şi Iluminare adică Fundaţia
Cayce). Căci o mare parte din ceea ce se încearcă astăzi a mai fost
încercat în acea experienţă egipteană. Iată că revine un ciclu al
timpului; care readuce o dată în plus, astăzi, pe indivizi care au fost
odinioară împreună pe Pământ, pentru un lucru bine definit [...].
Şi nu este nimeni din cei atraşi în această activitate cu scop de
stabilire a unei relaţii mai strânse cu adevărul lui Dumnezeu pe
Pământ. -în domeniile spiritual, mental sau material - care să nu fi
participat deja, înainte, la aceeaşi activitate, în Egipt... (Lectura
254-42)
Principiul reîncarnării de grup se verifică mai întâi pentru
Cayce însuşi:
Şi când Preotul Ra-Ta a fost reabilitat, după întoarcerea sa din
exil, a întreprins această cercetare, acest ansamblu de studii care
este însuşi scopul operei fondate astăzi, într-o ţară îndepărtată (de
Egipt: Statele Unite!). (Lectura 254-42).
Este sigur că persoanele de la Fundaţia Cayce sunt fascinate
de Egiptul antic. Dar aceasta nu constituie în sine o dovadă
ştiinţifică. Eu însămi, care îl traduc pe Cayce, sunt perfect sigură
de o încarnare egipteană din care păstrez amintiri vizuale. Dar
nici aceasta nu este o „dovadă”!
Dar să revenim la Ra-Ta, exilat de rege- şi care se va
reîntoarce. Aşteptarea lui Araaraart a fost grea. Era contestat de
pretutindeni, inclusiv de fratele mai tânăr, care luase conducerea
unei rebeliuni. Şi pentru a agrava lucrurile, atlanţii nu simpatizau
deloc cu egiptenii:
Entitatea numită Ax-Tell era reprezentantul Legii lui Unul. La
sosirea sa în ţară, a găsit puţini adepţi, nefiind de acord cu regele,
nici cu Marele Preot. El considera că nivelul de viaţă din acea ţară
era cu mult inferior celui din ţara de origine, Atlantida. (Lectura
487-17).
Cum aceşti atlanţi aduseseră cu ei „lucruri” sau indivizi sau
entităţi care erau biete fiinţe lipsite de sens, fără nici un scop în
viaţă, funcționând ca automate [...], indigenii egipteni au avut
impresia că sunt consideraţi de teapa acestor „lucruri”! (Lectura
281-43).
Atlanţii, din ce în ce mai influenţi, reprezentau o putere
redutabilă: Au început să exercite o influenţă asupra vieţii morale şi
culturale a egiptenilor. (Lectura 281-43).
Dar nu erau doar atlanţi buni:
Sane-Naid era frumos şi frumuseţea sa îi tenta pe oamenii cu
care avea legături, în special pe Fiii lui Belial, care se infiltraseră
odată cu compatrioţii lor atlanţi în Egipt... (Lectura 989-2).
Pe scurt, o harababură de toată frumuseţea:
S-a stârnit o mare zarvă printre preoţii diverselor culte; mulţi
au tras foloase de pe urma acestei situaţii şi au învăţat să atace şi
să se apere [...]. Au început timpuri tulburi de-a lungul multor sori. A
trebuit să se aştepte cel puţin nouă anotimpuri pentru ca lucrurile
să se mai calmeze oarecum - şi nu s-au calmat cu adevărat până
când nu s-a propus un pact care implica readucerea Marelui Preot.
(Lectura 294-149).

Întoarcerea triumfală a lui Ra-Ta

Cât despre ex-Marele Preot însoţit de fidelii săi, el ştiuse să

se facă plăcut unei prinţese nubiene:
Entitatea era unul dintre conducători, un prinţ din ţara unde
fusese alungat Marele Preot. La început ostil ideilor acestuia, a
evoluat, a devenit mai târziu unul dintre admiratorii săi. Deşi în
acea epocă sexul opus conducea, entitatea era prinţ şi şi-a folosit
puterea [...] pentru a favoriza avansarea Marelui Preot printre
apropiaţii prinţesei. (Lectura 816-3).
Ra-Ta a reuşit atât de bine încât în câțiva ani a devenit
consilierul prinţesei domnitoare şi cea mai înaltă personalitate din
ţară.
Însoţitorii săi din exil, cele 231 de suflete, au devenit gărzile
sale de corp, asistenţii săi, interpreţi - nu interpreţi ai limbii, ci
activitatea lor consta în interpretarea instrucţiunilor Marelui Preot
pentru cei care nu puteau să ajungă personal până la el. (Lectura
294-150).
Devenise atât de important, încât nu te mai puteai apropia de
el fără a trece printr-un întreg aparat ierarhic care îţi stătea în
cale! El a fost la originea unei mari mişcări de refacere a tarii
nubiene, stimulând ştiinţele şi artele, cercetarea în toate
domeniile, mai ales:
În astronomie, astrologie, geografie şi agricultură. (Aceeaşi
lectură).
În Egipt, dimpotrivă, lucrurile mergeau rău. Circulau zvonuri
despre succesele lui Ra-Ta în Nubia, lansate mai ales de prietenul
său Hept-Supht:
Numeroşii atlanţi care locuiau acum în Egipt şi cei care
continuau încă să vină - căci profeţiile despre sfârșitul Atlantidei
începeau să devină evidente iar Egiptul fusese ales pentru a primi
arhivele atlante -, toate acestea au fost cauza întoarcerii atlantului
(Hept-Supht) după numai trei ani de exil. (Lectura 275-38).
Hept-Supht l-a sfătuit pe rege să-l cheme înapoi pe Ra-Ta,
singurul care ar fi putut să refacă unitatea tarii în faţa
ameninţării atlante şi dezordinii generale:
diferitele facţiuni, sătule de războiul civil, au sfârșit prin a se
pune de acord asupra chemării lui Ra-Ta. S-au aranjat lucrurile
astfel încât i s-a încredinţat autoritatea asupra întregii ţări: astfel, el
a devenit ceea ce am numi astăzi un dictator sau un monarh
absolut cu drepturi depline. (Lectura 294-149).
Totuşi, unii îl găseau pe Marele Preot destul de decrepit:
Trimişii diverselor grupări politice se perindau (între Egipt şi
Nubia) în cursul tratativelor vizând restaurarea puterii Marelui
Preot. Unora li s-a părut un om bătrân, uzat, incapabil fizic să
continue... Şi au început să se teamă că-i lipsesc forţele necesare
pentru preluarea puterii. (Lectura 294-150).
Dar în realitate, Ra-Ta era puternic, prin vigoarea spiritului şi
inteligenţei sale, prin aptitudinea sa de a coordona cunoştinţele şi
adevărurile necesare progresului şi dirijării popoarelor spre progres
în timpul acela. (Lectura 1925-1).
ŞI ÎN CE FEL DE VEHICUL S-AU ÎNTORS ÎN EGIPT RA-TA ŞI
SUITA SA?
În ceea ce am numi astăzi vehicule propulsate cu gaze. Atlanţii
le construiseră. (Lectura 275-38).
Înainte de preluarea noilor sale funcţii oficiale, Ra-Ta:
 s-a retras la început pentru regenerarea corpului, în scopul
debarasării acestuia de slăbiciunile fizice. Şi alimentându-se la
acele surse de regenerare, şi-a recreat propriul corp, în forţele sale
elementare, pentru a-şi putea asuma material sarcina politică.
(Lectura 28294-150).
Alte lecturi pe acelaşi subiect, nu mai puţin uimitoare:
Entitatea l-a ajutat pe Marele Preot atunci când a efectuat o
regenerare a corpului, debarasîndu-1 pe acesta de anii (de urma
anilor) de încercare şi de luptă pe care-i traversase; şi entitatea s-
a întinerit ea însăşi cu aceeaşi ocazie. (Lectura 696-1 ).
Marele Preot, aşa cum am spus, cu deplinele puteri odată
regăsite, adică la mai bine de 100 de ani de viaţă terestră, avea
aproximativ 1,83 m înălţime şi, aşa cum am spune astăzi, cântărea
181 de livre (aproape 82 kg). Un ten frumos şi luminos, părul rar pe
cap, fără păr pe faţă sau corp. Pielea aproape albă. (Lectura 275-
38).
Aceste trei texte afirmă că vechii egipteni găsiseră secretul
tehnicilor de reîntinerire - ceea ce gerontologii actuali încă mai
caută.
Dar:
în vremea aceea, speranţa de viaţă depăşea 100 de ani sau
mai multe sute de ani. (Lectura 2533-4).
În acea experienţă terestră, entitatea s-a menţinut activă mai
mult de 454 de ani (patru sute cincizeci şi patru de ani) aşa cum am
număra anii astăzi. (Lectura 1472-10).

Civilizaţia atlanto-caucaziană

Ra-Ta, odată „rejuvenated”, cum spune Cayce, şi-a asigurat

puterea absolută.
Ţara s-a supus directivelor sale. (Lectura 294-14). În domeniul
a ceea ce am putea numi politică, această întoarcere a adus multe
schimbări. (Lectura 294-11).
Isris sau Isis, concubina apoi soţia lui Ra-Ta, şi-a sporit
autoritatea: Ea a ocupat o astfel de poziţie încât cei care voiau să
aibă acces la Marele Preot, care îi solicitau sfaturile, trebuiau să
treacă pe la ea. Nu se putea ajunge la tron decât prin Isis. Nu
pentru că autoritatea sa ar fi fost superioară autorităţii regelui, ci
era o evoluţie necesară pentru promovarea femeii. (Lectura 294-
151)
 Ţara a fost curăţată de rebeli şi Ra-Ta a întreprins reforme:
Oamenii au început din ce în ce mai mult să aibă case
individuale. Şi acolo unde nu erau altădată decât fortăreţe sau
temple, împărţite pe diverse secţii, şi unde se desfăşura şi viaţa
comercială, s-au construit puţin câte puţin, case care adăposteau
familii, cămine, ca astăzi - cu diferenţa că nu exista decât un soţ.
(Lectura 294-151).
Poligamia şi poliandria se pare că au fost curente:
ERAM BĂRBAT ÎN ACEA REÎNCARNARE când ERAM CU CEI
CARE AU CONSTRUIT MAREA PIRAMIDĂ?
Mai degrabă o femeie, care avea autoritate şi conducea
bărbaţii; şi care a avut mulţi soţi! (Lectura 993-3).
Atlanţii, contrar egiptenilor, ştiau ce înseamnă o casă
personală:
Entitatea a fost primul atlant născut pe sol egiptean, mama sa
era însărcinată cu el când a intrat în ţara numită astăzi Egipt [...].
Pe numele său Atlanteus, entitatea a ajuns la un post foarte
important: controla un larg sector al construcţiilor, căci atlanţii
construiau case particulare din piatră şi lemn; şi deci, era
competent în acest sector. (Lectura 984-1).
Cayce dă chiar o descriere a caselor egiptene de atunci:
Invadatorii (caucazieni) erau mai obişnuiţi să trăiască în
corturi, pe când egiptenii trăiau în clădiri comune, „solide”: case
joase care protejau de frig şi ploaie dintotdeauna. Dar cea mai mare
parte a vieţii private se petrecea pe acoperiş, cum am putea să-l
numim. Activităţile aveau loc pe această terasă care forma
acoperişul. (Lectura 798-4).
Refugiaţii atlanţi au colaborat foarte activ la această nouă
civilizaţie:
Construcţia caselor personale reprezenta o evoluţie, era
urmarea acelor experienţe novatoare care provocaseră alungarea
Marelui Preot. Acest program de construcţie fusese propus şi de
şefii atlanţi Ax-Tell şi Ajax care spuneau că-1 experimentaseră deja
în Atlantida înainte de distrugerea continentului şi că un astfel de
program favoriza unitatea naţională. (Lectura 2533-4).
Cât despre viaţa economică, lecturile dau multe detalii: Cum
nu existau pe atunci negustori, era un singur magazin comunitar
pentru toţi. (Lectura 294-149).
Entitatea era atunci însărcinată cu girarea a ceea ce am numi
grânare colective, adică rezervele de cereale. Entitatea se ocupa şi
de negocierile cu străinătatea: aceste grâne erau schimbate contra
mirodeniilor din unele ţări, contra parfumurilor din altele sau contra
aurului. (Lectura 1587-1).
Existau creditul, asigurările, securitatea socială:
Scopul lor era să asigure indivizii, acoperind riscurile. Aceasta
era în parte meseria entităţii. (Lectura 2533-4). Ea lucra la
evaluarea nevoilor diverselor districte, deci mărimea creditului pe
care administraţia putea să-l acorde diverselor colectivităţi. (Lectura
2399-1).
Cayce foloseşte cuvântul insurance (asigurări) şi vorbeşte
chiar de sindicate:
Ceea ce am putea numi asigurări sau casă de asigurare
reciprocă, organizată de diversele grupuri: lucrătorii statului,
învăţătorii, funcţionarii, fermierii ca şi fabricanţii de hârtie sau
zidarii etc.. Fiecare din aceste grupuri sociale beneficia de o formă
de asigurare mutuală. Era [...] ceea ce numim astăzi sindicate.
(Lectura 2533-4).
Colectivismul egiptean este explicat astfel:
Oamenii lucrau împreună pentru dezvoltarea colectivităţii şi nu
pentru câțiva indivizi capitalişti şi exploatatori. Nu exista aşa ceva
în timpul acela. Căci exista în acea ţară obiceiul ca fiecare să
plătească pentru persoana sa - ca astăzi! Cei care nu lucrau nu
mâncau - cu excepţia bolnavilor sau a celor care nu aveau încă
vârsta pentru a-şi asigura nevoile proprii. Astfel s-au format
asociaţii pentru asigurarea acestei forme particulare de serviciu pe
care îl vom numi mai târziu cooperativă. Dar toţi erau liberi,
înţelegeţi? (Lectura 2533-4).

Tot ce există astăzi a mai existat cândva

Este ceea ce spune lectura următoare:

Amintiţi-vă că nu există astăzi nimic care să nu fi existat de la
început. Numai forma, modul de folosire se schimbă... S-au pierdut
multe secrete tehnice [...]. şi multe descoperiri de astăzi nu sunt
decât redescoperiri şi făceau atunci parte din cunoaşterea obişnuită
a majorităţii analfabeţilor, cum i-am numi astăzi! (Lectura 294-148).
Atlanţii, pe care lecturile îi califică adesea drept „ingineri”, şi-
au adus puternica tehnologie în Egipt:
Entitatea, un matematician, s-a stabilit în Egipt împreună cu
Ajax şi Ax-Tell; el se numea Pek-Al. A făcut calculele pentru
construcţia barajelor de pe Nil, destinate reglării debitului apelor.
(Lectura 2677-1).
Atlantul Ax-Tenuel a dezvoltat aplicaţiile chimiei şi electricităţii.
(Lectura 1135-1).
Ei au consacrat o mare parte a timpului lor studierii forţelor
electrice şi electricităţii statice [...], căutând să demonstreze că era
posibil să fie folosite practic - în loc să fie folosite în scop distructiv -
asupra Naturii şi indivizilor. Ei s-au orientat către electrometalurgie.
Astfel au putut să topească arama şi alama cu aliaj de aur şi
arsenic, folosind curentul electric. Puteau afâna aceste metale ca să
facă din ele instrumente tăioase [...], mai ales instrumente
chirurgicale: (Lectura 470-33).

Terapiile foarte sofisticate din Egiptul predinastic

Aceste cercetări au condus la folosirea curentului electric la

prelucrarea metalelor prin procedee de carburare şi tratându-le
astfel încât să producă curenţi magnetici aplicabili corpului
omenesc. Scopul era să se trateze corpul omenesc, provocând
modificări în energiile corpului. Pe scurt, posibilitatea de reionizare
şi de reîntinerire prin medicina energetică. (Lectura 470-22).
Lecturile spun că egiptenii găsiseră şi tehnici pentru
modificarea pigmentării, permițând albirea negrilor:
Din culoarea bronzului, atunci când a intrat în serviciu, ea a
devenit de un alb pur după ce a fost tratată. (Lectura 275-28).
Entitatea se număra printre cei care ştiau cum se schimbă culoarea
pielii, modificând reacţiile acesteia cu ajutorul anumitor minerale
ale căror vibraţii erau folosite. Acestea acţionau de asemenea
asupra mirosului corpului. (Lectura 1616-1).
Tehnicile descrise sunt atât de sofisticate încât nu suntem
întotdeauna siguri că înţelegem despre ce este vorba. Dar iată-ne
atât de departe de „oamenii primitivi”, în orice caz de „Cro-
Magnon îmbrăcat în piei de animale”... Dimpotrivă:
Entitatea era pricepută la folosirea echipamentului electric al
acelui timp în chirurgie. Cum scalpelul electric avea o formă
specială datorată naturii metalelor folosite, el permitea o chirurgie
fără pierdere de sânge: folosirea curentului coagula sângele în locul
unde erau incizate artere sau vene mari. (Lectura 470-33).
Chirurgia electrică era folosită şi pentru tratarea bieţilor
monştri:
 Entitatea (Asphar) şi-a folosit aptitudinile de inginer construind
maşini pentru tratarea corpului omenesc, atunci când trebuia să-l
debaraseze de excrescenţele animale; sau să-i schimbe sângele;
sau să folosească forţele vibratorii pentru a-l elibera când era
posedat de influenţe rele. (Lectura 470-22).
Căci se căuta de asemenea să se producă corpuri mai
simetrice cu proporţii mai armonioase, cu ajutorul regimurilor
alimentare. (Lectura 275-33).
Fitoterapia şi aromoterapia jucau un rol important: ci astfel,
esenţele odorante care contribuie la ridicarea vibraţiilor -ca lavanda
şi irisul - erau acelea pe care le-ai ales în Templul Sacrificiului.
(Lectura 379-3).
Numeroase referinţe, de asemenea, la meloterapie: Se
branşau pe vibraţiile muzicale ale epocii; viola acordată cu vibraţiile
focurilor din Natură poate fi sau distructivă, sau calmantă, sau să
activeze combustia. Astfel, în Templul Sacrificiului, tu oficiai
punându-ţi competenţa în slujba celor care doreau să-şi purifice
corpul. Ei îşi ardeau nu numai dorinţele carnale, dar şi apendicele
animale care le urâțeau corpul. Şi astfel, datorită eforturilor tale, s-a
născut Omul aşa cum îl vedem astăzi, care stă în picioare, care nu
mai are copite ca bovinele, nici coarne rămuroase precum cerbul,
nici coarne precum capra. Care nu mai seamănă cu porcul [...] etc.
Ci cu un copil al lui Dumnezeu: el nu se mai distruge prin abuzul
plăcerilor fizice, nu se mai destrăbălează cu fiicele omului, ci îşi
păstrează încrederea şi credinţa. Şi tu, tu le ajutai făcând muzica
acordată cu muzica sferelor celeste care îi purifica de influenţele
nocive [...] smulgând materiei ceea ce îl împiedeca pe individ să fie
unit cu Dumnezeu, Forţa Creatoare. (Lectura 2754-43).

Medicina şi psihologia holistică în vechiul Egipt

În contextul descris .de Cayce, medicina nu este niciodată

separată de psihologie, nici de religie.
Templele sunt spitale, seminare, universităţi:
Templul Sacrificiului în care au fost realizate primele operaţii
chirurgicale, cum s-ar spune în prezent. (Lectura 2329-3).
Trecerea indivizilor - la libera lor alegere, în mod sigur! - prin
Templul Sacrificiului seamănă mult cu ceea ce am putea numi
astăzi spitalizare. (Lectura 281-44).
 În Templul Sacrificiului, omul se debarasa de acele influenţe,
sechele din epoca veche când se proiectase în materie pentru a-şi
satisface dorinţele cărnii printr-un corp animal [...]. Şi acolo avea loc
purificarea sa de dorinţele carnale; fiecare suflet, pentru a şterge
aceste tare, se oferea el însuşi pe altarul sacrificiului, focurile
trebuiau să ardă aceste dorinţe, aducând o purificare a cărnii.
(Lectura 275-43).
Programul de dezintoxicare implică deci nu numai corpul
fizic, dar şi corpul spiritual:
Templul Sacrificiului era o experienţă fizică, în timp ce Templul
Frumuseţii privea mai degrabă mentalul [...] şi spiritualul. (Lectura
281-43).'
Cayce dă descrieri detaliate ale celor două temple, liturghiile
care aveau loc acolo, asociind după cum se vede medicina,
psihologia şi dezvoltarea spirituală cu arta, sub toate formele ei:
Oamenii începeau cu Templul Sacrificiului; apoi, debarasaţi de
atributele animale care-i deranjau, veneau în Templul Frumuseţii
pentru a căuta acolo cunoaşterea [...].
Pentru a fi iniţiaţi, adică pentru a se pregăti să primească
învăţătura maeştrilor. (Lectura 281-25).
Centrată pe Legea lui Unul, ca în Atlantida, religia egipteană
antică era deci monoteistă - ceea ce egiptologii actuali încep să
presupună de la canonicul Drioton încoace.
Iniţierile se făceau folosind mult dansurile, muzica, culorile,
parfumurile. Templele aveau rol de universitate:
În Templul Frumuseţii erau date o instrucţie şi o educaţie
comparabile cu cele din colegiile şi universităţile actuale. (Lectura
2533-4).
Lecturile descriu din belşug hainele egiptenilor. Existau chiar
croitorese... În orice caz, un artizanat deja înfloritor:
Cât despre rochiile epocii, fie pentru serviciul în Templu sau în
viaţa privată, ele erau întotdeauna din pânză de in - şi aşa cum s-a
arătat deja, de culoare albă şi purpură. Bărbaţi şi femei nu erau
îmbrăcaţi foarte diferit - numai atlanţii care purtau pantaloni mai
lungi sau mai scurţi, în funcţie de rangul social. (Lectura 275-38).
(Vom reţine această menţiune interesantă a pantalonilor
atlanţilor -pusă în legătură cu pantalonii galilor... şi cu teza
originii atlante a celţilor). În vremea aceea, a început fabricarea
pânzei de in care încă nu atinsese perfecţiunea la care va ajunge
mai târziu. Se prelucra bumbacul, cânepa, florile de papirus şi de
lotus. (Lectura 294-151).
Instrumentele muzicale erau perfecţionate:
În vremea aceea, El-Ke-Dun a fost primul care a combinat
fluierul cu lira, adică un instrument cu coarde pentru a acompania
aranjamente de cântece atlante şi egiptene. (Lectura 1476-1). El a
fost unul din primii care au cântat la harfă sau liră, cum a fost
numită mai târziu. Dar în vremea aceea era mai mult o harfă cu
aceeaşi formă ca astăzi, doar ceva mai mică şi numai cu şase
coarde. (Lectura 275-33).

Cartea morţilor şi biblioteca din Alexandria

Două baze importante ale culturii egiptene... Lecturile spun:

Entitatea, în acea epocă, trăia închisă în spatele pereţilor
Templului, predând cântul pentru defuncţi. Şi ea a scris în parte
Cartea morţilor. (Lectura 115-1).
Cât despre faimoasele biblioteci din Alexandria, ele ar fi datat
din timpul lui Ra-Ta; una din fiicele acestuia:
întemeiase împreună cu prietena sa cea mai bună un centru
cultural, în locul cunoscut acum ca Alexandria. Ele au început să
adune arhive, cărţi, documente din lumea întreagă. (Lectura 2835-
1). Entitatea era atunci unul din responsabilii administrativi ai
ţinutului numit Deoshe, acum Alexandria. El a fost printre cei care
au pus fundaţiile a ce sa ce a devenit cea mai mare colecţie de cărţi
şi manuscrise care a existat vreodată pe Pământ .. Entitatea a fost
iniţiatorul acesteia iar opera sa a fost îmbogăţită apoi de generaţiile
următoare şi descendenţii săi. (Lectura 412-5').
Se ştie că cele două biblioteci din Alexandria care însumau
peste 700.000 volume au fost distruse: una de foc, în anul 47
înainte de Christos. când a intrat Iulius Cezar în Egipt: cealaltă,
în cursul războaielor civile şi religioase din anul 200 şi 391 după
Christos. Istoria oficială spune că s-a distrus tot. Totuşi, Cayce
face ecoul tradiţiilor secrete care afirmă că unele manuscrise mai
există. Bibliotecarii ar fi pus în siguranţă cărţile cele mai preţioase
care vor fi regăsite într-o zi:
Cea mai mare parte din ceea ce a scris el acolo a fost distrus
în timpul secolului al II-lea. Acestea erau compilaţii pe care le
făcuse în Marea Bibliotecă din Alexandria. Anumite manuscrise
sunt încă intacte, pot fi regăsite în ruinele locului şi restaurate.
(Lectura 452-5).
Material pentru căutătorii de comori!
O altă lectură dă o dată precisă pentru întemeierea Marii
Biblioteci şi spune că Christos a venit în Egipt la vârsta adultă:
Atlantul Apex-El [...] s-a alăturat acelora care reconstruiau
Egiptul. Şi cum vom vedea după ceea ce se poate găsi încă la
Alexandria, el merita să fie numit primul fondator al Bibliotecii
Cunoaşterii din Alexandria; şi aceasta cu 2.300 de ani înainte ca
Prinţul Păcii (Iisus, Christos) să intre în Egipt pentru a primi acolo
prima iniţiere. (Lectura 315-5).

Marea Piramidă... şi celelalte!

Existau piramide în Egipt înaintea lui Ra-Ta, este ceea ce ne

spune lectura 993-1. Ele ar fi fost amplasate mai în sud. Marea
Piramidă, numită a lui „Cheops” de către francezi şi a lui „Khufu”
de anglo-saxoni, ar fi fost construită:
Sub conducerea lui Ra-Ta [...] şi Hermes ca ghid, adică ca
arhitect, după termenul actual, care a lucrat în consens cu Marele
Preot. Şi cu Isis (cum a fost numită de atunci încolo) în calitate de
consilier. (Lectura 294-15).
Să nu credeţi că a fost construită oriunde, ci dimpotrivă,
după un amplasament matematic ales:
Dacă examinăm reţelele liniilor de forţă la suprafaţa
Pământului, cu o precizie matematică, vom vedea că epicentrul
acestora este foarte aproape de locul unde este amplasată Marea
Piramidă. (Lectura 2814-2).
În cursul unei lecturi consacrate în mod special Marii
Piramide, Gertrude Cayce i-a pus lui Edgar o serie de întrebări:
CARE A FOST DATA CONSTRUIRII MARII PIRAMIDE?
Construcţia sa a durat o sută de ani. Ea a fost începută şi
terminată sub domnia lui Araaraart, cu Hermes şi Ra (adică Ra-Ta
care a fost numit astfel la sfârșitul vieţii sale).
DAR DATA „ÎNAINTE DE CHRISTOS”?
De la 10.490 la 10.390 înainte de intrarea Prinţului Păcii în
Egipt. (Lectura 5748-6).
Această dată se regăseşte identică în mai multe lecturi date
de Cayce; este remarcabil faptul că nu s-a contrazis niciodată
asupra acestei date (i s-a întâmplat destul de rar, trebuie să spun,
în alte domenii):
Construcţia acestui monument a durat deci o sută de ani, aşa
cum numărăm astăzi. Forma sa a fost concepută după lucrările lui
Ra-Ta, în legătură cu poziţia diverselor stele în acest loc, care
gravitează în jurul sistemului nostru solar şi care se îndreaptă spre
ce? Spre constelaţia Balanţei. (Lectura 294-15).
Nimeni nu este sigur că a ştiut să traducă această ultimă
lectură, nici chiar comentatorii americani ai lui Cayce. Universul
ar fi în expansiune spre un punct situat în direcţia Balanţei? În
engleză, această constelaţie se numeşte ca în latină: „Libra”. Şi
Cayce adaugă:
Acelaşi nume ca al tarii unde fusese izgonit Marele Preot,
adică Libia. (În engleză: „Libya”).
Acest cuvânt era folosit în antichitate pentru a desemna
ţările sahariene - cu suprafaţa mai întinsă decât Libia de astăzi
(poate că de aceea visează Kadhafi la „Libia Mare”?). Gândul lui
Cayce este luminat de faptul că aceste ţări cu graniţe sahariene,
actuala Libie, ca şi Egiptul de sus, sunt dintotdeauna în astrologie
guvernate de semnul Balanţei! Cât despre Marea Piramidă:
În unele momente exacte se pot trage linii imaginare între
intrarea Marii Piramide şi a doua stea a Ursei, numită Polară. În
octombrie, se pot vedea schimbările care încep să fie vizibile în
poziţia Polarei, în relaţie cu liniile Marii Piramide. Ea se schimbă
câte puţin şi când această schimbare va deveni net vizibilă - dată
care se poate calcula după Piramidă - atunci va veni începerea
schimbării raselor (umane). Va fi un val mai mare de suflete
provenind din civilizaţiile atlante, lemuriană etc. [...]. Aceste
evenimente sunt indicate de schimbarea de direcţie când înaintăm
în interiorul Piramidei. (Lectura 5748-6).
Bineînţeles, se regăseşte aici extraordinara tehnologie
atlantă:
Atlanţii au ajutat la crearea a ceea ce se numeşte Piramida, pe
care sunt înregistrate toate evenimentele Pământului de la
începutul epocilor şi până la sosirea noii ordini mondiale. (Lectura
281-43).
Şi iată o figură familiară, atlantul Hept-Supht:
El a devenit mai târziu unul din responsabilii construcţiei
acestei piramide... care rămâne şi astăzi un mister. (Lectura 378-
12).
 Atlanţii, conştienţi de dezastrul care avea să se abată asupra
continentului lor, voiau, se pare, să-şi salveze arhivele de
distrugere şi au hotărât să le pună la adăpost în Egipt, în
ansamblul monumental constituit de Sfinx, piramide şi alte clădiri
care nu sunt încă dezgropate acum:
Această entitate atlantă făcea parte din Copiii Legii lui Unul
care au venit în Egipt în scopul păstrării arhivelor naţionale [...].
Aducând experienţa profesională dobândită în Poseidia, el a
devenit inginer şef al lucrărilor de săpături şi de terasament. El
studia vechile documente şi pregătea construirea monumentului
care trebuia să adăpostească arhivele atlante şi casa iniţierii, adică
Marea Piramidă. (Lectura 2462-2).
Cayce afirmă că aceasta nu este mormântul unui personaj
ilustru. El spune (lecturile 294-152 şi 5748-6) că Marea Piramidă
este un „memorial”, adică un monument destinat păstrării
anumitor cunoştinţe pentru instruirea publicului. A publicului
din epocă, în mod sigur, dar şi a publicului viitorului - al timpului
nostru... :
... Aceasta (Marea Piramidă) a adăpostit toate datele istorice
de la începutul timpurilor, aşa cum au fost ele moştenite de Arart,
Araaraart şi Ra, până în acea perioadă când se va vedea o
schimbare în poziţia Pământului şi întoarcerea Marelui Iniţiat în
această ţară şi în altele, pentru împlinirea profeţiilor care sunt
înscrise acolo. Toate schimbările care s-au întâmplat în gândirea
religioasă a lumii sunt arătate acolo în diversele structuri ale
culoarului ascendent care urcă de la bază până sus, adică până la
mormântul deschis [...]. Aceste schimbări sunt descrise simbolic
prin stratificările zidăriei, prin culoarea pietrelor, cât şi prin direcţia
în care se răsuceşte culoarul. (Lectura 5748-5).
Perioada actuală este reprezentată de pasajul teşit, cu o
groapă care arată o tendinţă descendentă, aşa cum arată diversele
calităţi de piatră folosită. [...] Epoca în timpul căreia se pregăteşte o
nouă rasă umană, pe cale să apară... (Lectura 5748-6).
În ceea ce priveşte piramidele, scopul construirii lor în epoca
întoarcerii Marelui Preot, cu vreo 10.500 de ani înainte de sosirea
lui Christos În această ţară (Egipt), era mai întâi o încercare de a
restaura şi dezvolta ceea ce fusese deja început, odată cu ceea ce
se numeşte Sfinxul şi ansamblul de clădiri dintre Sfinx şi Nil -
încercarea de a conserva arhivele moştenite de Arart şi Araaraart în
vremea aceea. Atunci, cu Hermes şi Ra, care au reluat proiectul lui
Araaraart, a început construcţia a ceea ce este acum Gizeh.
Această acţiune a fost pusă de acord cu profeţiile care inspiraseră
deja construirea Templului Arhivelor şi Templului Frumuseţii. Astfel,
s-a construit ceea ce era destinat să fie Sala Iniţiaţilor. (Lectura
5748-5).
Sala Iniţiaţilor, adică Camera regelui, cu mormântul său gol
şi muntele de pietre adăugate deasupra!
Cayce declară cu multă precizie:
Marea Piramidă era clădirea unde aveau loc iniţierile. (Lectura
2390-7).
Astfel, această nebunie de piatră avea un dublu scop: să fie
pentru generaţiile viitoare o carte de Istorie gigantă cu capitole de
granit roşu... şi un „loc sfânt”, laboratorul secret unde avea loc
chimia sufletelor şi corpurilor care traversau probele iniţierii.
Iniţiatul, închis timp de mai multe zile în aceste adâncimi de
granit, pradă angoaselor sale, trebuia să dea o serie de bătălii a
căror natură nu ne-a parvenit. Dacă eşua, risca moartea sau
infirmitatea pe viaţă. Odată ieşit, era alt om, cu capacităţi
normale şi paranormale puternice.
CARE ESTE SEMNIFICAŢIA SARCOFAGULUI GOL? l-a
întrebat Gertrude Cayce pe soţul adormit:
Că nu va mai exista moarte. Să înţelegeţi bine: semnificaţia
morţii va deveni evidentă şi limpede. (Lectura 5748-6).
Căci Piramida a suferit vitregiile generaţiilor posterioare,
chiar în epoca faraonilor istorici:
În ceea ce priveşte perioada următoare, între 1950 şi 1958 [...],
sunt părţi (ale Piramidei) care au fost deplasate de cei care au
profanat multe alte locuri în aceeaşi ţară; mai ales de către acel
faraon care nu-i lăsa pe oameni să plece din ţară. (Cf. Faraonul
Bibliei şi al lui Moise). (Lectura 5718-5).
ŞI CUM A FOST CONSTRUITĂ MAREA PIRAMIDĂ DE LA
GIZEH?
Prin folosirea acelor forţe ale Naturii care permit fierului să
plutească. În mod asemănător, se deplasau pietrele prin spaţiul
aerian. Aceasta se va descoperi în '58! (Lectura 5748-6).
ŞI CARE ERA SURSA DE ENERGIE FOLOSITĂ LA
CONSTRUIREA ACESTOR PIRAMIDE ŞI A ACESTOR TEMPLE?
Forţele ascensionale ale acelor gaze care sunt din ce în ce mai
mult folosite în civilizaţia actuală. (Lectura 5750-1).
 ŞI ESTE ADEVĂRAT CĂ CHRISTOS AR FI FOST INIŢIAT ÎN
MAREA PIRAMIDĂ?
În această piramidă. Marele Iniţiat, Invăţătorul, a primit cele
mai înalte grade de iniţiere în tovărăşia lui Ioan Înaintemergător.
În chiar acest loc (pe pereţii Piramidei) se poate vedea, înscris,
de asemenea, anunţul venirii lui Mesia în 1998. (Lectura 5748-5).
DESCRIEŢI INIŢIEREA LUI CHRISTOS ÎN EGIPT;
VERSETELE DIN EVANGHELIE CARE VORBESC DESPRE CELE
„TREI ZILE ŞI TREI NOPŢI ÎN MORMÎNT” ARATĂ O INIŢIERE
SPECIALĂ?
O parte din iniţiere, o parte din trecerea pe care orice suflet
trebuie să o parcurgă pentru a se desăvârși, aşa cum trece Lumea
prin fiecare perioadă de Istorie a Pământului: astfel, memoria
Pământului cum este arătată pe culoarul care duce la mormânt, în
interiorul Piramidei. reprezintă ceea ce fiecare entitate, fiecare
suflet, ca un iniţiat, trebuie să traverseze înainte de a-şi atinge
eliberarea. Şi cum arată acest mormânt gol care n-a fost niciodată
plin. înţelegeţi? Căci Iisus singur era capabil să-l spargă, ceea ce s-
a şi întâmplat, demonstrându-Şi desăvârșirea. (Lectura 2087-7).
Acest text misterios pare să arate că mormântul era închis
deasupra iniţiatului pe durata iniţierii... Şi că numai Christos a
fost capabil să spargă acest mormânt închis (căruia, de altfel, îi
lipseşte o bucată, aşa cum se poate constata astăzi de visu!).
Şi asta nu e tot... Ar exista încă şi alte piramide care n-au
fost încă descoperite...
Scrierile sale au fost distruse odată cu bibliotecile templului şi
Alexandriei. Totuşi, au mai rămas unele în fundaţia unei piramide
care n-a fost încă descoperită. (Lectura 31-1).
Ar fi chiar mai multe astfel de piramide, pentru că unele
lecturi folosesc cuvântul la plural.
ŞI UNDE SUNT ELE, PRIN URMARE?
Între ceea ce numim „Misterul timpurilor” (numele Sfinxului în
vocabularul caycian!) şi fluviu. (Lectura 2124-3).
Altfel spus, se pare că o piramidă care nu este aceea a lui
Cheops, ar servi drept sală a arhivelor.
ÎN CE PIRAMIDĂ SE GĂSESC DOCUMENTELE DESPRE
CHRISTOS?
În aceea care nu a fost încă descoperită. (Lectura 5749-2).
Alte lecturi dau o descriere detaliată a inaugurării:
 Pentru această ceremonie, a părut foarte indicat [...] să fie ales
cineva care reprezenta în acelaşi timp vechiul templu şi pe cel nou, -
cineva care reprezenta pe Copiii Legii din Atlantida, din Lemuria [...]
şi care continua să vegheze asupra arhivelor. Este motivul pentru
care a fost ales Hept-Supht pentru a proceda [...] la acoperirea
Piramidei. (Lectura 378-14).
În cursul ultimelor finisări ale Piramidei Iniţierii, Hept-Supht a
sigilat-o cu sigiliul [...] atlanţilor - ceea ce a făcut şi cu arhivele ce
vor fi descoperite într-o zi [...]. Inaugurarea solemnă a început printr-
o procesiune de preoţi şi iniţiaţi aranjaţi în şiruri după apartenenţa
lor la Legea lui Unul. (Lectura 378-16).
Legea lui Unul: Cayce insistă asupra faptului că Egiptul
preistoric era monoteist.
Vârful care încorona Piramida - care a fost smuls [...]. Coroana
vârfului era metalică. Fusese făcută să dăinuie: era un aliaj de
aramă, alamă, aur cu alte metale folosite în vremea aceea... (idem).
Odată terminată această capodoperă, Ra nu mai avea motiv
să trăiască; moartea sa este descrisă într-un mod enigmatic:
A venit un timp când Piramida, adică memorialul fiind
terminat, el, Ra, a urcat în interiorul „muntelui” şi a fost dus
departe. (Lectura 294152).
Textul spune: was borne away, sugerând că Marele Preot a
murit, alegându-şi locul şi ora... Muntele de care vorbeşte textul
este Piramida pe care lectura 457-2 o numeşte muntele sfânt
construit în faţa Sfinxului.
... Şi când se vizitează platoul Gizeh, efectiv singurii munţi
care apar la orizont sunt piramidele!

Taina tainelor: Marele Sfinx

Acesta este numele pe care Cayce i-l dă, numindu-l de

asemenea: Misterul vârstelor, Păzitorul, Sentinela sau chiar foarte
scurt Misterul -ceea ce ne duce la presupunerea că încă nu l-am
pătruns în întregime. Într-o lectură despre faraonul Araaraart
(acest nume imposibil pe care Cayce l-a silabisit de mai multe ori
pentru secretara sa), el situează construcţia Marelui Sfinx de la
Gizeh în timpul domniei sale:
Araaraart, al doilea dintre regii Nordului, după ce a luat
puterea la 16 ani, a domnit timp de 98 ani asupra acestei ţări [...].
Şi sub domnia sa au fost puse temeliile acestei construcţii
emblematice pe care o numim Sfinxul. (Lectura 341-9).
Întreruptă de războiul civil, construcţia a fost reluată de
către Ra-Ta după întoarcerea din exil:
Când Marele Preot s-a întors în Egipt, a trecut la reconstrucţie.
Şi aceasta cu vreo 10.500 de ani înainte de venirea lui Iisus în tară.
În vremea aceea a fost deci o primă încercare de restaurare şi
completare a ceea ce se începuse la Sfinx cum este numit astăzi.
(Lectura 5748-5).
După acest text, Cayce estimează deci că Marele Sfinx este
anterior Marii Piramide. El dă detalii destul de incitante pentru
arheologi, între-deschide o uşă spre misterele Sfinxului:
Entitatea Arsrha lucra ca sculptor în piatră şi în pietre dure şi
preţioase, pentru regele Araaraart. El preda şi geometria căci era
matematician, puţin astrolog şi ghicitor. El a lucrat la primele
monumente care au fost restaurate şi construite în acest loc, fiind
constructorul a ceea ce este Misterul Misterelor, numit astăzi Sfinx.
ŞI CUM A PROCEDAT PENTRU A-L CONSTRUI?
Entitatea a întocmit planurile geometrice şi a pus temeliile
clădirilor legate de Sfinx. În bolţile de la baza Sfinxului se vor găsi
documentele privind aceste construcţii. Se vede că acest Sfinx a fost
construit în modul următor. s-a săpat pământul în câmpiile de
deasupra locului unde se înălţa Templul lui Isis în timpul Potopului -
întâmplat cu câteva secole mai înainte (când acest popor coborâse
din ţara Nordului ca să devină stăpân în ţara Egiptului, în epoca
primei dinastii) [...].
Baza Sfinxului stă pe canale de drenaj; iar în colţul care se
află în faţa Gizehului, se pot găsi textele care vor explica cum a fost
făcută această construcţie, împreună cu istoria primului rege
invadator. (Lectura 195-14).
Marele Sfinx ar fi un portret, cel al lui Asriario, consilierul
regelui:
Figura sa îl reprezintă pe acest consilier. Acest lucru - şi altele
vor putea fi descoperite la baza labei stingi din faţă. (Lectura 953-
24).
Dar nu este tot. Cayce spune că Sfinxul păzeşte o comoară
care nu a fost încă descoperită: arhivele atlante depuse într-o
misterioasă sală a Arhivelor (în engleză: „Hall of Records”), a cărei
intrare o păzeşte:
 Entitatea Ax-Ten-Tna a fost primul conservator al acestor
arhive (atlante), el le-a pus spre păstrare în săli care n-au fost
găsite încă. Ele sunt la jumătatea drumului dintre Sfinx şi Piramida
Arhivelor - aceasta nefiind încă dezgropată nici ea. (Lectura 1486-
1).
Entitatea ar trebui să facă săpături în trei locuri unde au fost
păstrate aceste arhive: unul, pe solul atlant care s-a scufundat şi
va ieşi din nou la suprafaţă în curând. Altul, în Egipt, într-o
ascunzătoare plină cu documente care merge de la Sfinx la sala
Arhivelor. Alta, în Yucatan, într-un Templu. (Lectura 2012-1).
ŞI-UNDE SUNT DOCUMENTELE DESPRE VIAŢA MEA
EGIPTEANA, PE CARE AŞ PUTEA SĂ LE STUDIEZ?
În Mormântul Arhivelor - căci mormântul acestei entităţi făcea
parte atunci din Sala Arhivelor care n-a fost încă descoperită. Ea se
află între această intrare sau de-a lungul ei - care merge de la Sfinx
la templu sau la Piramidă- o piramidă specială, bineînţeles (şi nu
cea mare!). (Lectura 2329-3).
ŞI când SE VOR REDESCOPERI ACESTE ARHIVE?
În acelaşi timp ca şi clădirea unde sunt păstrate arhivele [... j.
O cameră sau mai degrabă un culoar pleacă de la laba dreaptă a
Sfinxului până la această intrare a Sălii Arhivelor, sau Mormântul
Arhivelor. Dar nu se poate intra acolo fără înţelegerea acestor
mistere. Căci cei care au fost lăsaţi ca păzitori nu vor permite
trecerea înainte de împlinirea perioadei de regenerare [... ) a
oamenilor într-o nouă rasă (Lectura 5748-6).
...Cine sunt aceşti misterioşi păzitori ai pragului? Cayce n-o
spune. În ce scop a fost construit Marele Sfinx din Gizeh?
La ridicarea Marii Piramide şi a ceea ce numim astăzi Misterul
Misterelor (Sfinxul), obiectivul era să se construiască un memorial
[... ] Odată cu întoarcerea Marelui Preot, ceva mai târziu, construcţia
care fusese stopată a fost reluată de Isis, regină, şi de către una
din fiicele lui Ra, cu ideea de a reprezenta, spre instruirea
poporului, legăturile Omului cu lumea forţelor animale [... ]
Putem vedea aceasta în diversele reprezentări ale diverşilor
sfincşi, aşa cum sunt numiţi, din alte locuri ale tarii. Se văd
combinaţiile de leu şi om, diversele forme de aripi etc., în diferitele
lor stadii de dezvoltare aceste construcţii erau reprezentarea unui
stadiu de evoluţie a Omului, în timpul când se proiectase în materie,
apoi a dezvoltării pe etape care i-a condus progresiv la Omul de
astăzi. (Lectura 5748-6).
 Cineva l-a întrebat pe Cayce dacă aceste faimoase arhive
atlante, ascunse într-o sală zidită, se aflau în Camera regelui,
adică în Marea Piramidă:
Sala zidită care conţine arhivele este într-un alt loc - nu în
această piramidă. (Lectura 378-16).
ŞI CE CONŢINE ACEASTĂ SALĂ ZIDITĂ? CE ARHIVE,
EXACT?
Arhivele Atlantidei, de la începutul timpurilor când Spiritul s-a
întrupat şi a început să coboare pe acest pământ; dezvoltarea
popoarelor în cursul sejurului lor pe acest continent, primele
distrugeri, schimbările care au survenit [...]. De asemenea, istoria
tuturor naţiunilor Pământului.
[... ] Istoria distrugerii finale a Atlantidei şi construcţia
Piramidei Iniţierii - toate acestea, împreună cu toate numele
persoanelor, locurilor, cu datele şi explicaţiile de rigoare. Ca şi
profeţiile privind data, perioada când vor fi din nou deschise aceste
arhive care povestesc catastrofa Atlantidei... Căci, odată cu
schimbarea timpurilor, templul trebuie să se înalţe iarăşi...
Iată amplasarea lui:
În momentul când soarele se ridică deasupra apelor, linia de
umbră - sau de lumină - cade între labele Sfinxului care a fost pus
acolo ca o sentinelă, ca un păzitor al pragului; şi nu se va putea
intra în camerele racordate la el începând de la laba sa dreaptă,
decât atunci când se va fi împlinit timpul şi când se vor fi produs
mari schimbări în experienţa Omului pe Pământ. (Lectura 378-16).
Arheologi, la treabă!

Egiptul unora şi Egiptul altora

Egiptul descris de Cayce nu este deloc cel din manualele de

egiptologie oficială. Se admite că civilizaţia egipteană rezultă dintr-
o sinteză a mai multor civilizaţii anterioare... Dar nu se vorbeşte
de atlanţi!
Lecturile cayciene se deosebesc de egiptologia oficială în
puncte importante:
Monoteismul
Să începem de aici. Discutat cu pasiune, respins de unii,
acceptat de alţii este monoteismul Egiptului antic. Se cade de
acord, în general, asupra faptului că Akhenaton a impus la Tell-
El-Amama cultul unui zeu unic, Aton. Dar egiptologii nu ştiu dacă
acest monoteism a fost o noutate revoluţionară impusă de acest
faraon sau dimpotrivă a fost renaşterea tardivă a unui monoteism
cu mult mai vechi Or Cayce descrie religia Legii lui Unul în Egipt
ca monoteismul cel mai strict. El adaugă că dogmele acestei religii
se bazau pe:
Aceleaşi principii de bază care au fost date de Cel care a spus:
Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni Pământul. (Lectura 254-42).
Datarea
Egiptologia clasică datează primele dinastii (vechiul Imperiu)
cel mai devreme în mileniul al IV-lea înainte de Christos. Cayce
pretinde că trebuie să se meargă la al 11 -lea mileniu! Totuşi,
egiptologii oficiali sunt departe de a fi de acord între ei: de
exemplu, primul faraon este considerat Menes. Unii estimează că
a trăit în 5867 înaintea erei noastre; alţii în 2320... Treizeci de
secole de ceaţă înseamnă totuşi mult! Listele de faraoni date de
istoricii antici şi de documentele gravate în piatră (tablele de la
Abydos, Karnak, Saqqarah) sunt incomplete.
Preistoria Egiptului ne este necunoscută...
La fel, data construirii Marii Piramide şi faraonul care a
construit-o egiptologii nu sunt de acord pentru că în fond, nimeni
nu este sigur de nimic! Herodot atribuie această incredibilă
grămadă de pietre, unui anumit Cheops, alias Khufu, faraon din a
patra dinastie - spre 2700 înainte de Christos. Dar această
atribuire este îndoielnică (a se vedea asupra acestui subiect
excelenta carte a lui William Fix, Pyramid Odyssey, editată de
Mercury Media Inc., P.O. Box 222, Urbana, Virginia 23175,
U.S.A.).
Unii istorici din antichitate, totuşi, dau aceleaşi date ca şi
Cayce. Manethon, scrib egiptean care a trăit în secolul IV înainte
de Christos, împărţea istoria egipteană în trei perioade: istoria
zeilor, a semizeilor (sau eroi, 11.000 ani î.e.n.) şi a oamenilor.
Herodot ajunge şi el la o datare de 11 .340 ani pentru începutul
istoriei faraonice.
Istoricii arabi Abu Bakr (secolul IX era noastră) şi Massudi
(secolul X), credeau că piramidele din Gizeh fuseseră construite
înainte de Potop, pentru a păstra cunoştinţele epocii - ca un fel de
muzeu al Cunoaşterii. Părerea acestor istorici arabi este în general
neglijată de egiptologii occidentali, pentru că sunt tardivi - e
adevărat - şi de asemenea pentru că sunt arabi! Totuşi n-ar trebui
să uităm că în acea epocă savanţii arabi erau mai bine informaţi
decât confraţii lor occidentali. După Massudi, Marea Piramidă a
fost construită de Surid, faraonul de dinaintea Potopului.
Aceşti istorici arabi îi atribuie şi lui Hermes această
construcţie, cum o face şi Cayce. N-am avansat deloc, căci este un
simplu nume, chiar dacă este un nume de zeu!
Lecturile mai spun că Piramida lui Cheops n-a fost niciodată
un monument funerar. Într-adevăr, există un mormânt... Dar
mumie, ioc! După câte îşi amintesc arheologii - sau jefuitorii de
morminte - nu s-a găsit niciodată vreun material funerar în ceea
ce se numeşte Camera regală. Cât despre iniţierea lui Christos în
Marea Piramidă, Cayce nu este primul care vorbeşte de aceasta (a
se vedea mai departe).
Şi faimoasa sală a Arhivelor? Jamblique scria deja în secolul
al III-lea e.n. că: „Sfinxul marchează intrarea unor culoare
subterane în care se găsesc inscripţii însumând toată cunoaşterea
umană”. Ammien Marcellin spune spre 390, de asemenea: „Cei
vechi afirmau că există inscripţii pe pereţii galeriilor subterane din
jurul piramidelor; şi că acestea păstrau cunoaşterea
antediluviană”.
Tehnologia futuristă de acum 11.000 ani...
Textele cayciene au uneori un aer de science-fiction: care
propulsate cu gaz, maşini mai uşoare decât aerul, centrale de
energie alimentată de radiaţia cosmică, laser şi maser... De
neconceput în urmă cu câteva decenii, unele afirmaţii ale lui
Cayce ar putea servi astăzi drept ipoteze de cercetare.
Începem să bănuim că anticii cunoşteau navigaţia aeriană.
De exemplu, se pun întrebări privitoare la hărţile amiralului turc
Piri Reis (1513) şi ale lui Oronteus Finaeus (1 531 ) care redau în
detaliu coastele Americii de Sud şi Antarcticii, cu asemenea
precizie încât experţii marinei americane cred că au putut fi
făcute numai după observaţii aeriene.
Cât despre electricitate, Andrew Tomas, în cartea sa Les
Secrets de l’Atlantide, apărută la Robert Laffont, descrie
descoperirea bateriilor electrice într-un mormânt vechi, în cursul
săpăturilor arheologice făcute în Irak de inginerul german
Wilhelm Konig, cu câțiva ani înainte de izbucnirea celui de al
doilea război mondial. Acest fapt nu dovedeşte nimic în privinţa
existenţei „maşinilor mai uşoare decât aerul” de care vorbeşte
Cayce, care i-au adus pe atlanţi în Egipt. Înseamnă însă că anticii
erau poate mai puţin primitivi decât se crede, în general!
 Cât despre problema tehnică a construirii Marii Piramide,
este actualmente insolubilă. Inginerii care au studiat-o se miră
neîncetat de perfecţionarea tăierii acestor blocuri enorme, fineţea
îmbinărilor, precizia aproape milimetrică a dimensiunilor atât
exterioare, cât şi interioare (care reprezintă toate coordonatele
geografice ale Pământului, cu o precizie electronică!). Concluzia
lor: dacă am vrea să refacem Marea Piramidă cu toate mijloacele
moderne, de care dispunem acum... n-am reuşi! Chiar
presupunând (!!!) că am dispune de enorme resurse financiare,
există probleme tehnice care n-ar putea fi rezolvate.
Atunci, trebuie să-l credem pe Cayce când spune că blocurile
au fost transportate prin teleghidare, prin aer?
Geniul medical al vechilor egipteni
Ceea ce ne descrie Cayce ni se pare destul de incredibil:
scalpelul electric în mileniul al 11 -lea înainte de Christos,
reîntinerirea bătrânilor, procedee de albire a pielii negrilor... Nu
avem pentru moment nici un mijloc de verificare a acestor
afirmaţii. Ştiinţa noastră medicală încă nu este capabilă să
analizeze materialul găsit în mormintele egiptene. Principalul
obstacol provine din faptul că „Homo occidentalis” al secolului XX
este extrem de convins că în materie de medicină el a inventat
totul! S ă amintim totuşi că medicul grec Demokedes ştia să
vindece cancerul de sun aşa cum povesteşte Herodot- şi că
extraordinara stare de conservare a unor mumii arată cunoştinţe
medicale foarte înaintate...
Au existat „lucrurile”?
Ce să credem de această faună semiumană pe care Cayce o
face să defileze prin faţa noastră? Cu siguranţă, este suficient să
ne plimbăm prin Egiptul de astăzi pentru a vedea pretutindeni
acei sfincşi, acele femei cu cap de vacă, acei bărbaţi cu cioc de
vultur... La greci, mitologia este plină de încrucişări: fauni pe
jumătate iezi, pe jumătate copii, satiri pe jumătate ţapi; pe
jumătate bărbaţi, centauri pe jumătate cai, pe jumătate cavaleri...
(Având toţi reputaţia de a fi obsedaţi sexual!).
Cât despre mitologia babiloniană, ea înfăţişează superbi lei
înaripaţi, cu cap de bărbat cu barbă; epopeea lui Gilgamesh
vorbeşte de bărbaţii-scorpioni care păzesc Regatul morţilor...
De unde scot cei vechi aceşti monştri? Este posibil să fie ei
mărturia unei epoci dispărute când astfel de hibrizi existau cu
adevărat? Noi îi considerăm ficţiuni poetice, dar nu acesta era
punctul de vedere al autorilor antici care dau descrierea lor
detaliată şi cred în existenţa lor (numeroase exemple în Strabon,
Diodor din Sicilia, Herodot etc.).
Nu avem noi înşine în Franţa un bestiar fantastic cu animale
parţial - sau temporar! - umane? Până în secolul XX, de exemplu,
au fost văzute sirene pe coastele noastre, de aceea ele erau
reprezentate la prora navelor. Zina Melusine, strămoaşa familiei
Lusignan, în fiecare seară se preschimba în şarpe... Caz frecvent
în folclorul nostru (şi până în secolul al XVIII-lea când un proces
faimos - cu martori şi mulţime de documente scrise! - s-a
terminat prin execuţia unei castelane acuzată că se transforma
periodic în lupoaică... Ea fusese prinsă în flagrant delict!).
Ne apărăm de aceşti monştri hotărând că, „raţional”, nu pot
exista...
Cayce aduce ceva nou: compasiunea. Pentru prima dată
cineva vorbeşte de aceste orori cu milă. Până la el, ei provocau
frica (cuvântul „panică” vine de la zeul Pan, bărbat cu picioare de
ţap). Dar atât timp cât nu se va găsi scheletul întreg al unuia din
aceşti hibrizi, nimic nu poate fi dovedit!
În fine, originea cuvântului „Atlas” care nu este nici arabă,
nici latină, nici chiar greacă se pare, Platon spune că „oceanul
Atlantic” a fost numit după Atlas, fiul cel mare al lui Poseidon,
întemeietorul regatului înghiţit de ape, numit Atlantida. Herodot îi
numeşte pe locuitorii din munţii Atlas:.. atlanţi! Este ciudat că la
sosirea spaniolilor, exista lingă istmul Panama un orăşel cu
numele indian „Atlan”. Legendele mexicane dau o versiune a
Potopului unde un anumit Coxcox - care s-ar putea numi Noe! - a
venit cu arca sa la Atlan. Locuitorii din Mexico cred că descind
dintr-un fabulos imperiu numit „Aztlan”. Popol-Vuh, carte sfântă
a Mayaşilor, tradusă de abatele Brasseur de Bourbourg,
povesteşte istoria unui imperiu înghiţit de ape care seamănă mult
cu Atlantida lui Platon... Etc. Coincidenţe?
Cititorul poate parcurge pasionantele cărţi ale lui Albert
Slosman (deja citat) care spune, de exemplu, că toate numele de
locuri berbere din Maroc şi Sahara (Ta-Ouz, Tidikelt, Taoudeni
etc.) se pot scrie cu hieroglife egiptene. şi aceasta constituie
pentru el o dovadă a migrării atlanţilor de pe coasta atlantică a
Marocului până în Egipt. Alţi autori francezi vechi alcătuiseră deja
în secolul XVIII o hartă a Atlantidei (abatele Moreux, de exemplu).
Gattefosse şi Donnelly insistă asupra straniei înrudiri dintre
Guanches din Canare, egiptenii antici, amerindieni.... şi basci.
Cayce i-a plagiat pe toţi aceşti autori savanţi? Familia sa afirmă
că nu cunoştea nici numele Atlantidei. Eu sunt convinsă de asta!
În America nu este ca la noi, unde copiii din Nimes sar capra
în arenele vechi de 2000 de ani... Sau băieţeii din Marsilia se
numesc Numa sau Marius ca eroii romani. Noi trăim încă în
vibraţiile lumii antice care ne mai uimeşte şi acum. N-am găsit
nimic asemănător în Statele Unite şi este normal. Acolo, familia
Cayce nu risca să aibă subconştientul plin cu lecturi din Platon
despre Atlantida! De altfel, Cayce dă o mulţime de detalii precise
şi pasionante care nu există nici în „Timeu”, nici în „Critias”.
Pentru mine, viziunea sa asupra Atlantidei este originală şi nu
datorează nimic autorilor savanţi care au tratat subiectul înaintea
lui. Atlanţii în Egipt
Un mare număr de atlantologi apreciază că egiptenii ca şi
indienii precolumbieni ar fi descendenţii atlanţilor scăpaţi din
catastrofă. În afară de mumiile şi piramidele găsite de o parte şi
de alta a oceanului; atlantologii au remarcat:
- Concordanţa speciilor animale şi vegetale de pe cele două
coaste ale Atlanticului, la aceleaşi latitudini;
- Faptul că egiptenii îşi spuneau „oamenii roşii”. Se mai pot
vedea încă în basoreliefuri personajele masculine pictate cu
această culoare. Atlanţii, spune Cayce, erau „rasa roşie”... Să
facem legătura cu denumirea „Pieile roşii” dată amerindienilor;
- Faptul că, pentru egipteni, „Amenti” sau Tara Morţilor se
afla la apus. La fel, Guanches din Canare şi oamenii de Cro-
Magnon îşi îngropau morţii cu faţa spre apus;
- Faptul că anumite nume de localităţi se găsesc atât în
America centrală cât şi în Europa, mai ales în Ţara bască (nume
indiene găsite de spaniolii uimiţi, la debarcare). Lingviştii au
remarcat strania înrudire dintre limba bască şi anumite dialecte
vorbite de pieile roşii din America de Nord.
Există totuşi câțiva arheologi francezi care interpretează
civilizaţia egipteană în aceeaşi linie cu Cayce. Ei sunt R. şi I.
Schwaller de Lubicz (Le temple dans l'homme, Dervy - Livres, Le
miracle egyptien, Flammarion, Her-Bak, acelaşi editor) şi Christian
Jacq (Pouvoir et sagesse selon l'Egypte ancienne, Le voyage dans
l'autre monde, la Ed. du Rocher, Akhenaton et Nefertiti, la Robert
Laffont).
 Lemuria înghițită şi aurul din Gobi Lemuria sau „ţara Mu”

Douăzeci de lecturi menţionează un alt continent pierdut:

Lemuria sau Mu. Acest continent ar fi cunoscut o evoluţie
comparabilă Atlantidei: o civilizaţie strălucită, apoi decăderea
adusă de descompunerea valorilor spirituale. În fine, cataclismul
cu erupţii vulcanice violente, mari cutremure de pământ şi
prăbuşirea pe fundul oceanului. Localizarea: în mi]locul
Pacificului. Insula Paştelui sau Insulele Marchize etc. ar fi resturi
din fostele vârfuri ale continentului scufundat.
Dedic aceste pagini fiului meu Gilles care, atunci când era
foarte mic, repeta: „Sunt muvian din ţara Mu” (şi eu care nu
înţelegeam nimic din ce-mi povestea!).
Mu ar fi existat cu mult înaintea Atlantidei şi s-ar fi prăbuşit
spre 200.000 înaintea erei noastre, pe vremea când continentul
atlant, dimpotrivă, începea să se dezvolte.
Iată deci un extras de lecturi despre această Lemurie
misterioasă.
Înainte, găsim această entitate încarnată în una din ţările
unde s-au refugiat oamenii din Mu - acum Arizona şi Utah. (Lectura
816-3).
Înainte, găsim această entitate în ţara cunoscută acum ca
America, într-o epocă de transformări geologice care fuseseră
provocate de scufundarea lui Mu, adică a Lemuriei şi emigrarea
popoarelor sale. Şi entitatea era o prinţesă a acelei ţări care îi
învăţa pe ceilalţi Legea lui Unul. (Lectura 351-2).
Entitatea trăia în acea ţară pe care o numim astăzi Mu, adică
continentul dispărut din Pacific, Cel Liniştit (în textul american: „the
vanished land of the Pacific, the Peaceful”). Era pe vremea când
mulţi din cei care ajunseseră la putere au fost alungaţi şi se
pregăteau să se refugieze în altă parte pentru a supravieţui. Căci ei
ştiau, continentul lor avea să fie curând dezintegrat. Şi entitatea s-a
numărat printre cei care au plecat din Mu ajungând până la
Oregonul de astăzi. (Lectura 630-2)
A fost dată o lectură pentru un consultant ex-atlant care s-ar
fi refugiat în Yucatan şi ar fi construit acolo temple:
...Căci fuseseră cataclisme şi în ţara Mu, adică Lemuria [...].
Primele temple construite de Iltar şi fidelii săi au fost distruse (în
Yucatan) de transformările geologice. O parte(din ceea ce va fi
descoperit acum) aflată în ruină de mai multe secole [...] este opera
combinată a celor veniţi din Mu, din Oz şi din Atlantis. [...] Incaşii
înşişi erau urmaşii popoarelor din Oz, sau Og, în Peru şi ai
popoarelor din Mu. (Lectura 5750-1).
Ca şi în Atlantida, se pare că au existat în Lemuria monştri
semiumani, semi-animali. O lectură vorbeşte:
de ceea ce am numi asociaţii materiale cu corpuri animale.
Căci proiecţiile (de suflete omeneşti) în acestea veniseră din acele
influenţe numite „lemure” sau lemuriene sau originare din ţara Mu.
(Lectura 877-10).
Acest cuvânt „lemuri” denumea la romani fantomele care
bântuiau casele apărând sub forme monstruoase – apărându-i
sau îngrozindu-i pe cei vii în funcţie de situaţie. Cât despre
tradiţia unui continent scufundat în Pacific, ea este foarte veche.
După unii autori, Insula Paştelui şi nenumăratele insule
muntoase din Pacific sunt vechile vârfuri ale acestui continent
scufundat. Cititorul interesat de Mu ar putea citi operele
colonelului Churchward (editate de Ives Washburn, New York) ca
şi Le Paradis Perdu de Mu, de Louis-Claude Vincent (la Editions
Copernic sau la Librairie de Nature et. Progres, Chateau de
Chamarande, 91 730 Chamarande) şi în fine, Fantastique Ile de
Pâques, de Francis Maziere (Robert Laffont, 1965).

Oraşul de aur de sub nisipurile deşertului Gobi

După Cayce, civilizaţia muviană s-ar fi răspândit aproape

pretutindeni în jurul Pacificului. Poate că Lemuria avea colonii?
Apoi, refugiaţii vor fi adus cultura lor în ţările unde s-au aşezat,
adică după Cayce pe Coasta vestică a Americilor şi în Extremul
Orient. Lecturile vorbesc de două civilizaţii extrem de
strălucitoare: Mongolia şi Indochina:
Această ţară (Cayce vorbeşte de Gobi), a ajuns sub influenţa
tarii Mu, la ceea ce am numi astăzi un nivel de dezvoltare foarte
înalt: realizările materiale practice, confortul erau foarte avansate.
(Lectura 877-10).
O serie lungă de lecturi dă detalii despre această civilizaţie
defunctă - şi complet uitată! Ca .vechea Lemurie şi Atlantida, dar
mai recentă, civilizaţia mongolă din Gobi ar fi cunoscut o vârstă
de aur, apoi decăderea; în fine dispariţia totală, dar nu prin apă şi
foc. Aşa cum spunea Valery: „Ştim acum că civilizaţiile sunt
muritoare”. (Pentru că existau în epoca sa oameni care le credeau
eterne...).
Dar să vedem mai bine ce spune Cayce în această privinţă:
...În ţara cunoscută acum ca Gobi, trăia această entitate în
vremea când acele popoare erau extrem de puternice. Căci ele
posedau în cantitate foarte mare ceea ce atâția oameni au căutat,
lucrul pentru care atâția oameni şi-au sacrificat viaţa, fiinţa,
existenţa: aurul şi pietrele preţioase. (Lectura 1256-1).
Destul de multe lecturi vorbesc de un „Templu de Aur” şi de
un
“Oraş de Aur”:
În ţara cunoscută acum ca Gobi, unde se afla Oraşul de Aur.
(Lectura 1951-1, dar şi lecturile 1969-2, 2402-2, 2420-1, 3004-1
etc).
Nu ne este limpede dacă acest Temple of Gold este în City of
Gold; uneori o expresie sau alta este folosită nediferenţiat. Ne
frapează în orice caz menţionarea aurului în majoritatea lecturilor
- ceea ce nu era cazul nici pentru Atlantida, nici pentru Egipt. Şi
se pare că toate acestea zac încă sub deşertul Gobi:
Înainte de aceasta, entitatea trăia în ţara chineză sau mai
degrabă mongolă, în oraşele care au fost şterse de pe hartă de
către nisip şi insecte. (Lectura 3541-1).
Iată o altă lectură dată unui arheolog american care fusese
preoteasă în:
[...] ţara mongolă sau ceea ce a devenit de atunci deşertul
Gobi [...]. În acea ţară [...], entitatea va putea acum să contribuie
la descoperirea de sub nisipurile din Gobi a unei cetăţi [...] cu un
templu pe care l-a construit odinioară. (...] În prezent, entitatea
poate contribui la cele mai minunate descoperiri arheologice. Căci
există o întreagă civilizaţie pierdută împreună cu acel templu.
(Lectura 873-1).
O altă consultantă:
Entitatea a fost preoteasă în Templul de Aur - care trebuie
descoperit pentru a cunoaşte mai bine acele lucruri care sunt la fel
de vechi ca însuşi Pământul... Căci iubirea lui Dumnezeu
manifestată în sufletele oamenilor pe Pământ este la fel de veche ca
însuşi Pământul... (Lectura 2402-2).
Această civilizaţie mongolă preistorică ar fi atins un foarte
înalt nivel de civilizaţie materială şi morală. Rezum ceea ce spun
lecturile în această privinţă: o societate fără clase cu adevărat
democratică, cu cetăţeni care se conduceau singuri fără a avea
nevoie de guvernanţi... nici de preoţi. Cayce îi compară cu
quakerii care permit în adunările lor să se exprime liber fiecare,
după inspiraţia Spiritului. Această societate practica de asemenea
şi egalitatea între sexe şi monogamia. Toată lumea lucra şi primea
drept salariu zilnic o monedă de aur a cărei formă era pătrată, cu
o gaură în mijloc. Valoarea unei zile de muncă era recunoscută
pentru orice categorie de cetăţeni (chiar femei şi copii). Deci o
societate fără discriminare socială, fără sclavi... la început. Totuşi,
vârsta de aur nu a durat. Lectura 141 6-1 sugerează o decădere,
căci vorbeşte de un individ care:
fiind secretarul de finanţe al ţinutului Gobi, se ocupa de
asistenţa acordată indigenilor şi lucrătorilor din cea mai joasă
castă sau clasă, adică muncitorilor zilieri.
Aşadar, apariţia treptată a castelor şi muncitorilor
exploataţi... Legea lui Unul, monoteismul original, a dispărut şi în
final:
În vremea când această entitate desfăşura o activitate în acea
ţară, a avertizat de mai multe ori popoarele împotriva acestui spirit
de rebeliune care se propaga şi care a avut mai târziu drept urmare
înaintarea devastatoare a nisipurilor... Care, în final, au acoperit
deşertul Gobi. (Lectura 877-1).
Deci, este foarte simplu, nu ne rămâne decât să săpăm. Este
cu mult mai simplu decât în arheologia submarină!

Splendorile din vechea Indochină

Se pare că imperiul mongol a asimilat Indochina. Într-o serie

de lecturi este descrisă o civilizaţie care dispune de atâta aur încât
nu ştie ce să facă cu el - şi care a ajuns la o înaltă creativitate
artistică. Lecturile vorbesc de sculptori, gravori, bijutieri, artizani
şi artişti textili care prelucrau mătasea etc. Şi aici, era la început
o civilizaţie monoteistă. Femeile aveau rol conducător:
În epoca aceea, domneau femeile. (Lectura 2067-4).
O lectură foarte interesantă a fost dată pe 1 octombrie 1940
pentru o autoare care voia să scrie o carte despre Indochina:
 Căci entitatea era atunci o preoteasă foarte importantă. Era un
personaj important, atât fizic cât şi moral, în deciziile şi acţiunile
sale -deşi, adeseori, a fost rău înţeleasă [...]. Credinţa sa
fundamentală era: „Domnul este Unul”. Se pot regăsi încă în ruine
urme ale acestei entităţi care se numea atunci Tehexutz.
ÎN CE PERIOADĂ AM TRĂIT CA TEHEXUTZ?
Depinde de sistemul cronologic adoptat. După era creştină, în
926 înainte de Christos.
ORAŞUL [...] DE CARE VORBIŢI ESTE ACUM ANGKOR VAT?
ŞI AM PARTICIPAT CUMVA LA CONSTRUIREA TEMPLELOR
SALE? ŞI CE AM CONSTRUIT?
Acestea sunt urmările, dar nu în perioada de care vorbeaţi.
(Lectura 2067-1).
Ne amintim că Angkor Vat dispăruse, fusese uitat. Oraşul a
fost redescoperit în 1850 de misionarul francez Charles
Bouillevaux, apoi de misiunea diplomatică a lui Doudart de
Lagree. Angkor, capitala tarii khmere, atinsese apogeul în secolul
X al erei noastre.
Mai multe prinţese sunt desemnate ca domnitoare, în timp ce
în alte ţări şi în alte epoci suverani sunt mai mult bărbaţii
(Lectura 2762-1, de exemplu, sau 2163-1 sau'2946-2).
Una dintre ele:
era o prinţesă care a dat o învăţătură religioasă în spaţiul
Indochinei de acum. Ea a stabilit acolo studierea Legii lui Unul
[...]pe care o regăsim la începuturile dinastiei Ming; Legea lui Unul
venise de la apus. (Lectura 2946-2).
Această civilizaţie ca şi cea din Gobi era moştenitoarea
Lemuriei defuncte, aşa cum arată lecturile 1648-1 si 2067-1.
Indochina veche se pare că a fost şi ea foarte bogată:
Ţara Aurului, adică ceea ce este acum Indochina. (Lectura
5259-1).
Exista acolo şi un Templu al Aurului (lectura 121 9-1 ) şi:
Oraşul Aurului, acolo unde este acum Indochina. (Lectura
3237-1, dar şi 2946-2 şi 1533-2). .
Entitatea se afla în ţara Indochina, în acea perioadă când
oraşul şi templele erau decorate cu fildeş şi aur. Acolo, entitatea era
decorator, rudă a reginei din vremea aceea [...]. De unde priceperea
sa de astăzi în domeniul teatrului, costumelor, tot ce are legătură cu
decorurile. (Lectura 348-1).
 Entitatea era în spaţiul numit astăzi Indochina, într-o epocă de
progres pentru aplicarea în practică a legilor (fizice şi chimice) ale
Naturii. De exemplu, folosind focurile eterne pentru a obţine
combustibili cum sunt cărbunele şi manganul; folosind aurul şi
metalele ca mijloc de schimb. (Lectura 420-6).
Şi cum sfârșește, , această civilizaţie strălucitoare? Decimată
de boală:
Entitatea era în acea ţară cunoscută acum ca Siam sau mai
degrabă o regiune din Indochina, care erau pe atunci provincii ale
marelui imperiu mongol. Şi iată aventura stranie întâmplată acestui
ţinut întins; aşa cum putem să descoperim astăzi, omul şi toate
realizările sale au fost înfrânte complet de insecte. Căci din cauza
activităţilor omeneşti, roiuri de insecte au invadat ţara,
transformând-o în coşmar pentru locuitorii ei, coşmar fizic, trupesc.
Şi ţara s-a golit de locuitori... (Lectura 1298-1).
TREBUIE SĂ PLEC ÎN EXPEDIŢIE ÎN SIAM CU DOCTORUL
X? întrebă consultanta:
Da [...:]. Dar luaţi aminte la această insectă cât veţi sta acolo.
Nu cea pe care o numim astăzi țintar, ci acel parazit care se
încrustează în piele. (Aceeaşi lectură).
Cititorii vor fi atraşi de povestirea unei călătorii în Asia
centrală, realizată de Gurdjieff, cu puţin timp înainte de ultimul
război mondial (dar publicată mult mai târziu, în 1960, de
Julliard, la Paris, în Rencontre avec des hommes remarquables):
„După ce am ieşit din Taşkent, am ajuns la F..., localitate
mică de la graniţa nisipurilor deşertului Gobi [...]. Am început să-i
vizităm pe... locuitorii acelei localităţi şi ne-au dezvăluit tot felul
de credinţe legate de deşertul Gobi.
Majoritatea acestor povestiri afirmă că sate şi chiar oraşe
întregi stau ascunse sub nisipurile deşertului actual, cu
nenumărate comori şi bogăţii care aparţinuseră popoarelor ce
locuiseră în acea regiune, prosperă altădată. Locurile unde se
aflau aceste bogăţii, spuneau ei, erau cunoscute de anumiţi
oameni din satele vecine. Era un secret care se transmitea prin
moştenire, sub jurământ, iar cel care încălca acest jurământ...
trebuia să suporte pedeapsa.
În cursul acestor convorbiri, s-a făcut de multe ori aluzie la o
regiune din deşertul Gobi, unde după spusele a numeroase
persoane, un oraş mare fusese acoperit de nisipuri...
 „Gobi, ne spune geologul Karpenko, este un deşert ale cărui
nisipuri, aşa cum afirmă ştiinţa, sunt de formaţie tardivă”. (p.202
şi următoarele).
...Interesant, nu-i aşa? Găsim menţiunea acelui aur acoperit
de nisip şi la Herodot, istoricul grec. Şi scriitorul francez Michel
Peissel, în cursul unei expediţii la graniţele Tibetului, a putut
interpreta povestirea lui Herodot care se bazează, se pare, pe
lucruri veridice (Michel Peissel, L'Or des fourmis, Paris, Robert
Laffont, 1984).
După cum se vede, Cayce se opune diametral triumfalismului
istoricilor din secolul XX. Am crezut că popoarele „preistorice” sau
„arhaice” erau „primitive” şi că Istoria este un progres constant.
Dimpotrivă, Cayce ne prezintă o succesiune de civilizaţii incredibil
de vechi şi care depăşesc de foarte departe nivelul nostru, atât
moral cât şi tehnologic...
El vede Istoria mai mult ca o serie de decăderi şi nu pare să
considere că noi suntem atât de grozavi! Astăzi, progresele
arheologiei pun din nou sub semnul întrebării automulţumirea
noastră de occidentali. Există proverbe care sună din ce în ce mai
fals: De exemplu, că „progresul nu poate fi oprit”! Ei bine,
dimpotrivă! După Cayce, este oprit cu mult mai uşor decât am
crede! Orice progres este o chestiune de etică, adică de valori pe
care încercăm să le promovăm. Pentru Cayce; valorile spirituale
care determină progresul civilizaţiei sunt cele ale Legii lui Unul
(despre care el spune mereu că este în esenţă aceeaşi cu legea
dată de Iisus cel istoric, de Moise, de Buddha etc.)

Persia înainte de O mie şi una de nopţi

Aproape 680 de lecturi se referă la reîncarnări din vechea

Persie. Cu mult mai apropiate de noi în timp, ele nu descriu decât
oameni complet umani. Monştrii din Atlantida au dispărut: roboţi,
uriaşi şi animale preistorice par să se fi stins pentru totdeauna.
Persia antică este descrisă în diferite epoci:
- la începuturile oraşului Suza;
- în perioada ahemenidă, cea a „Marilor Regi”:
Nabucodonosor, Darius, Cirus, Xerxes etc.;
- în epoca lui Alexandru cel Mare;
 - în fine, în timpul lui Christos, începând cu Regii Magi...
Cititorul va fi surprins că şi mai înainte de geografia foarte
specială a lui Cayce:
Ţara cunoscută acum ca Persia, adică Arabia, spune el de mai
multe ori.
Pentru noi, astăzi, aceste două ţări separate de golful Persic
şi Mesopotamia nu se pot confunda. Cu atât mai mult cu cât
Iranul nu este o ţară de limbă arabă. Dar în epocile vechi descrise
de Cayce, Persia pare să fi fost teatrul unor conflicte violente între
populaţia stabilă şi nomazi. În anumite epoci, nomazii veniţi din
Arabia invadau oraşele persane. Cayce vorbeşte de această
opoziţie permanentă între:
Nomazii care trăiau de pe o zi pe alta, care nu încercau decât
să supravieţuiască şi să-şi satisfacă poftele fizice, şi negustorii,
comercianţii proveniţi din India, Egipt, Indochina etc. (Lectura 2091-
1).
Când regii din ceea ce este acum Arabia au invadat Persia [...]
populaţia persană a fost atacată şi decimată şi mulţi cetăţeni ucişi
în momentul în care nomazii au pus stăpânire pe ţară. (Lectura
2740-2).
De-a lungul acestei istorii, se repetă acelaşi conflict: triburile
arabe sunt uneori denumite „beduini”:
În acea ţară, când beduinii au sosit în forţă pentru a o
distruge. (Lectura 2713-5).

Drumul mătăsii

Lecturile reînvie sub ochii noştri un oraş de legendă denumit

Oraşul din Coline şi Câmpii (în americană: „City in the Hills and in
the Plains”), ceea ce este poate numele original în vechea persană.
Evident, nu este foarte original pentru noi, vechile oraşe din
Europa fiind construite pe coline în scopuri defensive. Pentru
americani este mai puţin banal, căci majoritatea oraşelor lor sunt
construite pe terenuri netede ca-n palmă! Deci, acest oraş antic
era în parte construit pe înălţimi pentru a servi de refugiu; el se
întindea şi într-o câmpie care a fost timp de mii de ani una din
marile drumuri ale lumii: „drumul mătăsii”, aşa cum o să vedem.
Era itinerarul caravanelor care schimbau mirodeniile, mătasea...
şi informaţiile! - între Orient şi Occident.
 Oraşul [... ] era aşezat în apropierea actualului Shustar, în
Persia sau Arabia. (Lectura 991-1).
N-aveţi decât să deschideţi atlasul la pagina Iranului: oraşul
Shustar există într-adevăr. Şi alături, ruine: Suza, capitala
Marilor Regi ahemenizi.
Lecturile vorbesc de originile Suzei:
Acest oraş din coline şi câmpii s-a dezvoltat de la o simplă
haltă pentru caravanele care călătoreau de la răsărit la apus sau
invers, din Egipt în Persia, în India şi până în Mongolia şi
Indochina. Cu timpul, oraşul a devenit un loc de schimb, un centru
comercial şi religios - un oraş de tratament, de îngrijire a bolnavilor.
(Lectura 2091-2):
Un centru comercial şi religios, guvernat de legi morale care au
devenit mai târziu o mare parte a religiei zoroastriene. Aceste
activităţi făceau din oraş o răspântie de rase, un centru cosmopolit
cu oameni veniţi de pretutindeni, unde domnea o ambianţă foarte
democrată. (Lectura 1211-1).
Această epocă a cunoscut o schimbare a habitatului, popoarele
trecând de la cort la o structură permanentă, în oraş. (Lectura 553-
1). Entitatea era în Persia, în acel oraş numit acum Shustar, care a
fost mai întâi un oraş de corturi, apoi un centru de rugăciune şi un
loc de întâlnire pentru oamenii veniţi din cele patru colţuri ale
Pământului - ceea ce a oferit (entităţii) o ocazie de înţelegere
frăţească. (Lectura 406-1).
Oraşul nu era ameninţat numai de nomazii din Arabia. ÎI
doreau şi grecii şi cretanii:
El era ceea ce am numi astăzi managerul oraşului, adică
primarul. Totuşi, în timpul zilelor grele aduse de greci, entitatea a
fost cel care prin neglijenţa sa a lăsat tâlharii din Cipru şi Creta să
invadeze oraşul. (Lectura 406-1).
Găsim entitatea în ţara cunoscută acum ca Persia sau Arabia,
în epoca în care regii Persiei încercau să lupte contra nomazilor,
pentru a păstra deschise căile de comunicare comercială între
Persia, India, Egipt, Marea Egee şi Caspică şi popoarele din Nord,
din ceea ce este acuma Ucraina şi Grecia. (Lectura 1571-1).
Căci acest oraş, Suza, şi această naţiune persană aveau un
Rege. Cayce îi dă numele: Cresus. Ceea ce ne miră căci acest
nume este cunoscut ca aparținând unui tiran lidian (adică grec
din Asia) între 560 şi 546 înainte de Christos. Cresus din Istorie,
care era considerat grozav de bogat, îşi exercita „tirania” nu în,
Persia, ci cu mult mai spre apus, pe coastele Mării Ionice. Totuşi,
lecturile repetă numele său cu insistenţă, indicându-l ca rege al
Persiei:
Entitatea era atunci în ţara perşilor sau arabilor; ea era pe
jumătate pers, pe jumătate med, sub domnia primilor regi cunoscuţi
sub numele de Cresus, acolo unde este acum Persia. (Lectura 1125-
1).
Lectura 870-1 vorbeşte de linia regilor Cresus pe care lectura
962-1 o situează într-o epocă foarte veche:
Entitatea se afla printre paznicii comorii regale sub domnia
primului şi celui de-al doilea Cresus - căci această încarnare a fost
printre primele încarnări ale entităţii, cu vreo 7000 - 10 000 de ani
înainte de Christos. (Lectura 962-1).
În fine, iată portretul unuia dintre regii acestei dinastii:
Entitatea încarnată ca Cresus era un bărbat cu inima de
piatră, având o mare putere pe care o folosea prost [...]. Era în
Persia şi entitatea era acolo rege, [...] îndeplinind funcţiile celui de al
doilea Cresus. El avea bogăţie, putere, renume... şi abuza de ele.
(Lectura 5001-1).
Un alt consultant al lui Cayce fusese într-o încarnare
precedentă:
cel de-al treilea Cresus, primul care a dat gazelor şi metalelor
încă nefolosite - ca boraxul, zincul, sulful... - întrebuinţări practice.
Căci entitatea, în această încarnare, deţinea controlul celei mai
mari părţi din bogăţiile tarii. (Lectura 1265-1).
Se pare că acel Cresus fusese miliardar... Ministrul său de
finanţe:
păzitor al comorii lui Cresus, analizase situaţia economică a
diverselor popoare din diferitele regiuni şi cum puteau fi impozitate
acestea [...]. Şi, în încarnarea aceea, entitatea avea cea mai mane
colecţie de perle din golful Persic [...]. Să purtaţi şi astăzi una din
acele perle pe corpul dv., [...] datorită vibraţiilor ei pozitive. (Lectura
2533-1).
Totuşi, oricât de bogat era - sau poate din cauza acestei
bogăţii! -Cresus rezista cu greu tâlharilor deşertului:
...Entitatea era în acea ţară pe care o numim Persia. Ea s-a
aflat printre primii refugiaţi într-o perioadă de invazie sub domnia
lui Cresus şi a suferit mult din cauza invadatorilor. Ea a ajutat
popoare [... ] şi acum îi rămâne în această încarnare harul milei,
harul de a se gândi la cei care suferă... (Lectura 2729-1).
 Dar în final:
aceste tulburări între nomazi şi regele Persiei. (Lectura 2891-
1). au dus:
la năruirea puterii regale a lui Cresus. (Lectura 2692-1). Căci:
Uhjltd, liderul nomazilor (Lectura 2091-1), l-a atacat pe regele
Suzei, câștigând definitiv:
entitatea se afla în casa regelui, care fusese distrusă în parte
de oamenii lui Uhjltd. (Lectura 403-1).

Uhjltd (sau cum a putut Cayce să fie persan...)

Iată de ce atâtea lecturi se interesează de Persia: acest

personaj cu numele impronunţabil, (Cayce ar fi pronunţat
„yoult”!), ar fi fost o încarnare anterioară a lui Edgar Cayce însuşi.
Istoria sa este într-un fel o reeditare a lui Ra-Ta, ceva mai
sportiv...
Căci acest sejur al lui Uhjltd era continuarea precedentului (din
Egipt) ca Ra-Ta. (Lectura 294-8).
Această lectură, cerută şi dată de Cayce însuşi, pentru a afla
care fusese trecutul său, mai precizează:
Printre cei care fuseseră aleşi să se nască în această ţară
cunoscută acum ca Iran, se aflau toţi cei care avuseseră încredere
în învăţăturile date în Egipt, adică ţara Soarelui [...].
În această ţară a Iranului s-a regăsit deci împreună un grup de
oameni care caută din nou să stabilească acele idealuri spirituale
învăţate anterior în ţara Soarelui [...]. Şi astfel, s-a născut Uhjltd
care din tinereţea sa a devenit conducătorul oficial al oamenilor din
câmpii. (Lectura 294-142).
[..:] Entitatea (Cayce), acolo unde este acum Arabia, a crescut
sub numele de Uhjltd. [... ]
În epoca aceea, entitatea avea puterea, prestigiul, un rol de
rege. Era şeful militar în nenumărate războaie, raiduri sau expediţii
duse împotriva popoarelor învecinate, şi aceasta mai ales în timpul
războiului contra regelui Persiei, Cresus.
Uhjltd a fost cel care a condus expediţia împotriva acestei ţări.
A cucerit-o şi i-a impus legea sa. (Lectura 294-8).
Aventurile acestui Uhjltd: un adevărat roman de capă şi
spadă! La început, o viaţă de şef, în acelaşi timp religios şi militar,
un amestec de Mahomed şi Lawrence al Arabiei. Fără să-i
lipsească încercările fizice, norocul armelor nu i-a fost
întotdeauna favorabil:
În perioada celui de al doilea raid în capitală [...] Uhjltd a fost
prins [...], înlănţuit la picioare şi mâini şi închis în secret. (Lectura
294-142).
Apoi, a reuşit să evadeze - nu fără să fi sedus o prinţesă
persană cu care s-a căsătorit ulterior. Ducând în deşert o viaţă în
afara legii, Uhjltd: a construit un mare oraş - sau mai degrabă o
mare tabără de corturi. (Lectura 294-142).
Şi acolo şi-a adunat credincioşii, dându-le o învăţătură
religioasă: Căci, în sens spiritual ca şi în sensul fizic al cuvântului,
Uhjltd era un învăţător excelent: nu fusese el altădată Mare Preot?
(Lectura 294-142).
A câștigat treptat o audienţă din ce în ce mai largă şi:
Puterea sa de conducător a crescut [...]. A început să se
numere printre naţiuni. (Lectura 294-142).
În aceste lecturi, Uhjltd este numit când „leader”, când
„teacher” adică şef militar, şef spiritual.
După o călătorie în Egipt - ţara sa de origine, căci el era pe
jumătate egiptean - s-a întors triumfal în deşert. Aclamat de
beduinii săi:
Era aşteptat să unească diferitele facţiuni care dezbinau
triburile. (Lectura 294-144).
După ce l-a învins pe Cresus şi a pus capăt domniei lui
(lectura 2730-1), s-a instalat în celebrul „Oraş din coline şi
câmpii”, pe care l-a reconstruit ca să domnească acolo, la rândul
său. (Lectura 366-5).
A făcut din Suza un centru religios, un oraş de pelerinaj, o
nouă şcoală de gândire. Anumite lecturi vorbesc de „healing”,
adică vindecare prin rugăciune şi liturghie (ca în templele egiptene
sub Ra-Ta):
Căci învăţăturile lui Uhjltd şi ale colaboratorilor săi puneau în
evidenţă faptul că viaţa spirituală acţionează asupra corpului fizic
prin rugăciune şi meditaţie. Numeroşi au fost cei aduşi entităţii să
fie vindecaţi de bolile lor. (Lectura 993-3).
Uhjltd a învăţat entitatea cum să se roage [...], căci entitatea
respectivă era copilul acestui şef, îl ajuta să primească şi să
repartizeze diversele grupuri de bolnavi care veneau pentru a primi
îngrijiri. Entitatea a devenit astfel asistentul său, apoi la rândul său
şef. (Lectura 9933).
Căci Uhjltd, în timpul vieţii sale din deşert, trecuse prin
încercări fizice foarte grele care îi dezvoltaseră puterile psi.
Lecturile descriu un fel de înnoire religioasă, socială şi
politică adusă de Uhjltd. O epocă strălucită de civilizaţie pentru
oraşul Suza...Complet necunoscută de arheologia oficială. Vor fi
găsite într-o zi dovezile?

Zend, tatăl lui Zoroastru

Personajul cel mai misterios din această suită persană este

„Zend, tatăl lui Zoroastru”, uneori ortografiat fonetic Zan sau
chiar San, de secretara lui Cayce:
Uhjltd, care a devenit cum am zice astăzi lider, şeful militar şi
politic, înainte ca Zan (Zend) să ajungă la rândul său lider spiritual
al acestor popoare. (Lectura 538-32).
ADEVĂRURILE ARĂTATE DE SAN (ZEND) ACESTOR
POPOARE CUPRINDEAU ZEND-AVESTA? (Carte sfântă a
Zoroastrienilor):
Păi erau chiar asta! (Lectura 288-29).
Or acest Zend, al cărui tată a fost Uhjltd în a doua parte a
vieţii sale, nu este după lecturile cayciene decât o încarnare a lui
Christ (a se vedea capitolul următor).
CU CINE ERA ZAN IN PERIOADA ACEEA?
Zan, cel care a devenit lider [...]. Zan nu mai este în plan
terestru acum. El a mai venit ca fiu al Oamenilor şi ca Mântuitor al
acestei lumi. Şi când va apărea din nou, mulţi din cei care au fost
cu el vor fi numiţi preafericiţi: Căci locul lor a fost pregătit - dacă-i
rămân credincioşi. (Lectura 538-32).
Cayce vorbeşte în altă parte de:
Intrarea Învățătorului în plan terestru, căci în vremea aceea a
devenit liderul acestor ţinuturi. Şi este mult de învăţat studiind
gândirea persană sau mai exact ceea ce numim astăzi filosofia
persană.
CARE ERA NUMELE SĂU ÎN ACEL TIMP?
San (scris fonetic de secretara lui Cayce care notează: sau
Zan, sau Zend...). (Lectura 993-3).
ÎN VIAŢA SA PERSANĂ CA ZEND, IISUS A DAT
ÎNVĂŢĂTURILE DE BAZĂ ALE ZOROASTRISMULUI?
 În toate acele perioade în care principiul de bază era unitatea
Tatălui, el (Iisus) a mers (pe Pământ) cu oamenii. (Lectura 394-8).
După Cayce, religia întemeiată de Zoroastru se trage de la
Zend, indicat ca tată al lui Zoroastru, ale cărui învăţături au fost
înlesnite de revoluţia politică şi religioasă a lui Uhjltd (care fusese
un fel de precursor):
În această ţară pe care o numim astăzi Persia, unde aceste
populaţii fuseseră zguduite de dispariţia şefului lor, Uhjltd, şi de
invazia şi stăpânirea atenienilor, entitatea se număra printre cei
care au încercat să oprească valul din ce în ce mai mare al
influenţelor distructive. El a încercat să păstreze ceea ce fusese
creat în timpul vieţii liderului (Uhjltd) şi l-a ajutat pe Zend, adică pe
Zoroastru şi Zend, să înfiinţeze în altă parte a tarii o zonă-refugiu.
(Lectura 333-2). Sau:
Credincioşii lui Zend. Adică zoroastrienii. (Lectura 2091-2).

Adevărata doctrină a lui Zoroastru

Care erau deci învăţăturile religioase date succesiv de Uhjltd,

Zend, Zoroastru?
Ei bine, „Legea lui Unul” (Un singur Dumnezeu), care fusese
legea egiptenilor după dispariţia Atlantidei. Deja lecturile egiptene
afirmau că această religie era, în esenţă, aceeaşi ca religia
învăţată de Christul istoric. Reluată în Persia de Uhjltd, ea va fi -
după Cayce - dezvoltată de Zend mai complet. Căci din epoca în
epocă, după Cayce, entitatea-Christos i-a inspirat pe Oameni ca
să le aducă lumina:
CE ROL A AVUT IISUS [...] ÎN DEZVOLTAREA RELIGIILOR
URMĂTOARE: BUDISM, ISLAM, CONFUCIANISM, ŞINTOISM,
PLATONISM, IUDAISM?
Aşa cum s-a arătat deja, ca entitate, el a influenţat direct sau
indirect toate formele de filosofie sau religie care ne-au învăţat că
Dumnezeu este UNUL [...]. El a fost Cel care a călăuzit sau inspirat
aceste principii de bază, cam în acelaşi mod în care El a completat
iudaismul [... ] prin învăţăturile date, aşa cum le cunoaştem noi, în
timpul vieţii Sale ca Iisus în Galileea şi Iudeea. În toate formele de
religie citate, deci, pornirea a fost dată de acelaşi Spirit. Ceea ce au
făcut şi mai fac încă oamenii cu aceste principii de bază este să le
modifice, să le prezinte într-un mod care răspunde necesităţilor
imediate ale timpului şi tarii lor. [...] Căci, aşa cum ni s-a spus:
„Ascultă, Israel, nu există decât un singur Dumnezeu şi El este
Dumnezeul tău”. Aceasta este ideea directoare care i-a inspirat pe
Confucius, Brahman, Mahomed, Buddha. Ei n-au fost decât
interpreţi, învăţători [...]. Astfel, Spiritul Învățătorului, Spiritul Fiului
a fost manifestat, dat fiecăruia în sfera respectivă. Şi astăzi, ca şi
ieri, Dumnezeu îl cheamă pe Om, indiferent unde s-ar afla, ca să-I
caute Faţa [...], indiferent de forma de gândire sau religie pe care o
ia această chemare. Astăzi, regăsim aceleaşi limite; acelaşi
sectarism, în care fiecare strigă: „Noi îl avem pe Christos. Noi avem
calea de a ajunge la El. Şi dacă nu faceţi aşa sau aşa, veţi fi izgonit
dintre ai săi”. Or El a spus: „Cel ce urmează spusele mele acela mă
iubeşte”. Dar care sunt spusele sale?: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe
tine însuţi”. Aceasta este Legea Evangheliei tuturor timpurilor dacă
credem că există un singur Dumnezeu. (Lectura 364-9).
Deci, această religie a lui Zoroastru era „creştină” avant la
lettre. De pe un nivel moral elevat, ea insista asupra refuzului
minciunii, asupra respectului datorat oricărei creaturi vii, mai
ales animalului. Ea a influenţat mult iudaismul cum a arătat atât
de bine Paul du Breuil, în cartea sa pasionantă Zarathoustra
(Editions Payot, 1 g78).
Cât despre Zoroastru însuşi (sau Zarathustra), istoricii nu
ştiu de unde îşi inspirase doctrina - a cărei formă originală nici nu
o cunosc. Ei nu descriu în general decât formele tardive ale
acesteia, degenerate în maniheism. Nu se ştie sigur nici măcar
când s-a născut şi a murit Zoroastru, în general considerat a fi
trăit spre secolul şase î.Hr. Paul du Breuil, în magistrala carte
citată mai sus, aminteşte că discipolii lui Platon erau convinşi că
acesta era o reîncarnare a lui Zoroastru.

Sugestii pentru arheologii temerari.

Persia şi zoroastrismul nu sunt bine cunoscute. Deşi, după

Cayce, mii de ani ne separă de personajele amintite de el, am
putea găsi totuşi urmele lor... inscripţii, obiecte preţioase,
monumente nu au dispărut toate. Anumite lecturi sunt
încurajatoare pentru arheologi:
Entitatea trăia în acea ţară cunoscută acum ca Persia [... ]
unde era aghiotantul regelui Cresus. Era o persoană de vază [...].
Ajuns la putere [:..], a ridicat multe construcţii pentru popoarele din
acele regiuni. Şi se pot vedea încă resturi din monumentele pe care
le-a ridicat, pe colinele situate exact la sud-estul actualului
Shushtar. Acolo, entitatea a construit un fel de memorial pentru
slăvirea lui Cresus. Şi se .mai găseşte încă mult aur în acel loc!
(Lectura 2738-1).
Entitatea era prinţesa şi suverana acelei ţări care a devenit Ur
în Caldeea [...]. Încă se pot regăsi urmele activităţii sale din acea
epocă şi din acea ţară - care au fost păstrate în morminte. Şi nu
numai mărturii ale vieţii particulare a entităţii, dar şi mărturii ale
credinţelor religioase la care a aderat ea după ce l-a întâlnit pe
Uhjltd. (Lectura 357-2).
Iată material pentru arheologii curajoşi!

„Marii Regi” ahemenizi

Dacă ciclul lui Uhjltd şi întemeierea Suzei par să ţină de

Persia preistorică, un alt grup de lecturi descriu o perioadă mai
recentă: Persia ahemenidă. Este epoca glorioasă a „Marilor Regi”,
despre care nu ne lipsesc totuşi informaţiile.
Această perioadă din lecturile cayciene se deschide cu
Nabucodonosor (605-562 înainte de Christos) şi se încheie cu
Alexandru cel Mare (356-323). „Marii Regi” ahemenizi, începând
cu Darius, fac din Suza capitala lor administrativă. Lecturile se
inserează de aceasta dată într-un context istoric clasic.
Partea lor interesantă este descrierea personajelor
amestecate atât în istoria persanilor, cât şi în istoria grecilor şi a
evreilor. Biblia povesteşte cum a înăbuşit Nabucodonosor revolta
lui Ioiachim, regele din Iuda, şi în final a distrus Ierusalimul în
586 deportându-i pe evrei în Babilon. Tradiţia iudeo-creştină ni-i
prezintă pe aceştia ca vajnici credincioşi persecutaţi, iar pe
ahemenizi ca pagini cumpliţi.
Or Persia ahemenidă era puternic marcată de influenţa lui
Zoroastru. Civilizaţia sa strălucită se sprijinea pe un monoteism
spiritualist care nu era atât de departe de monoteismul ebraic al
începuturilor. Dacă Nabucodonosor îşi încheie viaţa în nebunie
(cf. Lecturile 2486-1 şi 3635-1 ), urmaşii săi vor administra
Imperiul persan cu grija justiţiei şi un spirit liberal inspirate din
credinţa lor zoroastriană.
Un ansamblu de lecturi de-a dreptul uluitoare dă o versiune
a istoriei lui Artaxerxe (Xerxes pentru greci) - iată-i portretul:
 Artaxerxe a urmat la tron când avea douăzeci de ani. Nu era
un bărbat vulgar. Dar cu viaţa uşoară şi linguşirile de care era
înconjurat de către prinţi şi diverşi sfătuitori, a devenit, cum am zice
astăzi un desfrânat. Arăta foarte bine, dar avea un nas „roman”;
destul de mare, cum am spune astăzi - cu ochi căprui şi păr blond
[...). La venirea sa, Imperiul se întindea peste ceea ce am numi
astăzi Persia, Arabia, Turcia în parte, toată Palestina, tot
Hidustanul, tot ceea ce este astăzi Tibet, India... (Lectura 1096-3).
De altfel, este ceea ce spune Biblia în „Cartea Esterei”,
vorbind de acel „Artaxerxe, care domnea peste o sută douăzeci şi
şapte de ţări, din India până în Etiopia” (dar nu suntem siguri că
este vorba de Xerxes I din Salamina, căci mulţi alţi „Mari Regi” au
purtat acest nume). Iată ce mai spune Biblia:
„În vremea când regele Artaxerxe îşi avea scaunul său
domnesc în cetatea Suza, în anul al treilea al domniei lui, a dat el
ospăţ pentru dregătorii săi şi pentru cei ce-i slujeau lui, pentru
căpeteniile mai înalte ale oştirii Persiei şi Mediei şi pentru
guvernatorii ţărilor sale, arătându-şi marea bogăţie a regatului său
şi strălucirea deosebită a măririi sale [...].După sfârșitul acestor zile,
regele a făcut şi pentru poporul său care se afla în capitala Suza,
de la mic până la mare, ospăţ de şapte zile [...]. În ziua a şaptea,
când inima regelui s-a înveselit de vin, acesta a zis către [... ] cei
şapte eunuci care slujeau înaintea feţei regelui Artaxerxe să aducă
pe regina Vasti înaintea feţei regelui cu coroana regească pe cap, ca
să arate popoarelor şi căpeteniilor frumuseţea ei, pentru că era
foarte frumoasă. Dar regina Vasti n-a voit să vină [...].”
La care, Artaxerxe furios a repudiat-o şi a hotărât să caute s-
o înlocuiască: este liber locul pentru Estera! Lecturile formulează
o părere interesantă în privinţa acestui eveniment, rivalitatea
diverselor grupuri de presiune din jurul regelui - mai ales lupta
între un partid zoroastrian tradiţional şi un partid evreu. Ultimul
a sfârșit prin a câștiga sub domnia lui Artaxerxe. Consultaţia pe
care o veţi citi a fost dată pentru o americancă de cincizeci de ani
care ar fi fost această Vasti într-o încarnare anterioară:
În viaţa aceea, entitatea era fiica unuia din generali şi era
foarte frumoasă [...]. La vârsta de şaisprezece ani a fost aleasă de
rege - în urma intrigilor părinţilor săi care erau şefi locali şi sperau
prin aceasta să păstreze favoarea regală. Şi cum ea a fost
considerată cea mai frumoasă din toate femeile Curţii, această
entitate Vasti a devenit favorita. (Lectura 1096-2j.
 Dar nu era un rol uşor:
Prinţii din diferite regiuni au început să-l ademenească pe
rege. Într-adevăr, încercau să-l influenţeze politic, aducând în
apropierea suveranului rude de-ale lor, ca Vasti, regina [...].
Erau cele numite regine şi cele care erau cameristele regelui şi
care serveau plăcerilor sale. Asupra acestora vegheau prinţii din
diverse ţinuturi... (Aceeaşi lectură). .
Or Vasti fusese crescută în:
... ceea ce am numi gândirea religioasă şi morală a
învăţăturilor lui Zend, al cărei exemplu îl dăduse el. De menţionat
că conducătorii, şefii, nu trebuiau să aibă decât o singură soţie.
Totuşi, Artaxerxe şi cei care-l înconjurau au stabilit ca regulă
oficială alegerea mai multor soţii. (Lectura 1096-2).
Vasti, fidelă religiei zoroastriene stricte, adică versiunii
persane a Legii Iui Unul, avea drept principiu: un singur
Dumnezeu, o aceeaşi demnitate pentru orice fiinţă umană - şi în
consecinţă, o singură soţie.
Dimpotrivă, poligamia introducea discriminări între sexe,
ceea ce se opunea în totalitate Legii lui Unul (şi Legii lui Moise,
provenită din aceeaşi Lege a lui Unul prin Egipt! A se vedea cartea
lui A. Slosman: Moise l’Egyptien, apărută la Robert Laffont).
Astfel, Vasti, căsătorită în ciuda voinţei sale cu un bărbat
care nu-i împărtăşea credinţa:
încercase să schimbe ideile regelui în plan moral şi religios.
Totuşi; el îi asculta din ce în ce mai mult pe cei care-i spuneau că nu
are moştenitor, căci Vasti nu reuşise să fie mamă [...].
Şi existau perioade când regele se lăsa antrenat, bea şi se
destrăbăla sub influenţa nu numai a partidului indian, dar şi a
partidului evreu şi a tuturor grupurilor de presiune care încercau
să-l manipuleze. Astfel, când Vasti a primit ordinul să apară la
banchet pentru a-şi afişa farmecele fizice, acest ordin fusese
sugerat nu de poporul său, ci de evrei, căci erau evrei şi indieni
care asistau la dansurile Curţii. Şi refuzul lui Vasti, când ea abia
trecuse de douăzeci de ani, a adus la putere, prin alegerea unei noi
regine, pe cei care aveau să-i ia locul. (Lectura 1096-2).
Aceeaşi lectură spune într-adevăr că Vasti fusese crescută în
India, ţara sa adoptivă, deşi era dintr-o familie persană:
Şi de ce a refuzat Vasti să se arate în public la cererea regelui?
Nu numai din cauza intrigilor politice ale celor care fuseseră puşi în
posturile de răspundere [...], dar şi din cauza atitudinii morale pe
care ea a considerat că trebuie să o aibă ca fidelă a religiei lui
Zend. (Lectura 1096-2).
Deşi Cayce nu foloseşte cuvântul, nefericita Vasti era o
campioană a feminismului, cel puţin o campioană a demnităţii
femeii. Ne uluieşte gândul că noi mai mult am regresat în acest
domeniu şi că egiptenele sau mongolele din timpuri preistorice
aveau mai multă libertate decât americanele secolului XX (deşi
acestea îşi imaginează că au inventat drepturile femeii!). (Ne
amintim şi de teoriile lui Robert Graves privind superioritatea
femeilor, preotese ale culturilor lunare din zorii preistoriei).
Dar încă n-am ajuns la capătul surprizelor: printre
consultantele lui Cayce, o altă persoană a aflat că fusese... Estera!
Şi aceasta urmând principiul reîncarnării în grup, care vrea
ca entităţile ce s-au cunoscut într-o epocă să se regăsească în
alta... Această consultantă, o femeie de afaceri americană de 43
de ani, ar mai fi avut şi o viaţă atlantă, o viaţă incaşă, o viaţă
egipteană, o viaţă în Siam. În fiecare din aceste existenţe, ea ar fi
dus o viaţă privilegiată, mai ales ca prinţesă în Siam. Ansamblul
lecturii lasă să se înţeleagă că deşi sus-pusă, i-ar fi lipsit
caritatea, permiţându-şi favoruri pe care le refuza altora. În
Atlantida, ea ar fi manifestat mult dispreţ faţă de bieţii roboţi
semi-animali, semiumani. Şi numai ca Estera ar fi început să
înveţe ce este îngăduinţa. Ea l-a întrebat pe Cayce:
DE CE A TREBUIT SĂ SUPORT ATACURI DE PARALIZIE
FACIALĂ?
Pentru că în acele experienţe de viaţă, ca regină (Estera) şi ca
prinţesă favorizată de atâta frumuseţe, aţi pierdut în plan spiritual -
pe când vi se dăduse o înaltă conştiinţă [...]. Dar astăzi acest nivel
înalt de conştiinţă îşi găseşte expresia în îngăduinţa, în speranţa,
în răbdarea din suferinţă, pentru ca să puteţi găsi adevărata
lumină. (Lectura 1298).
Lectura spune că această entitate nu aplicase în
comportamentul său cotidian principiile Legii lui Unul, principiile
de iubire şi compasiune. De unde trista sa reîncarnare de astăzi...
Să fi fost regina unui asemenea Imperiu, şi să te trezeşti cu o
paralizie facială în acest univers hidos de beton şi plastic care este
America modernă - totuşi ce decădere...

Regii Magi
 Referinţele la Persia veche se termină - cronologic - printr-un
grup de lecturi despre regii Magi (numiţi în engleză: The Wise Men
= Inţelepţii). Ei se adaugă ciclului persan, în măsura în care
sosesc din ţări odinioară controlate de ahemenizi şi pentru că par
să fi conservat cunoaşterea ezoterică a Persiei din timpul lui
Zoroastru:
În acele timpuri care preced venirea Prinţului Păcii pe Pământ,
găsim entitatea încarnată în acea ţară pe care o numim astăzi
Persia. Era un înţelept, un expert, un savant, care avea un rol de
sfătuitor pe lingă oameni; el cunoştea matematica timpurilor vechi,
ca şi învăţăturile perşilor antici, contemporanii lui Zend, [...] şi ai lui
Uhjltd. El aducea celor pe care-i sfătuia o mai bună interpretare a
legilor astrologice şi a legilor naturale [...]. Astfel, găsim entitatea
printre aceste personaje de poveste - şi care totuşi au existat în
realitate - Magii care au venit din Orient în acea vreme. De aceea, în
viaţa actuală a acestei entităţi (un american de 49 de ani) vedem o
profundă sensibilitate faţă de aceste legende vechi atât de des
repetate - şi entitatea le acceptă ca adevărate în străfundul
sufletului său [...]. Această entitate a fost cea care a adus tămâia
copilului. Ea se numea atunci Achlar. (Lectura 1908-1).
Un alt rege Mag:
Entitatea era printre Magii care au venit în Ierusalim la
Betleem, când s-a născut Invăţătorul pe Pământ. Entitatea se
numea Ashtueil şi venea din munţii ţinuturilor care sunt acum
Arabia şi India [...]. Entitatea a adus tămâia. (Lectura 256-1).
Mai târziu, acelaşi consultant l-a întrebat pe Cayce:
CARE DIN ÎNCARNĂRILE MELE ÎMI VOR INFLUENŢA
ACTIVITĂŢILE, MOTIVAŢIILE ÎN ANII CARE URMEAZĂ?
Încarnarea persană, unde aţi studiat influenţele stelare şi
şederea sufletelor în planurile ce înconjoară Pământul, pentru a
explica motivaţiile sufletelor omeneşti. (Lectura 256-5).
Şi câți Magi au fost?
ÎNTR-O LECTURĂ, NE SPUNEŢI, DOMNULE CAYCE, CĂ
MAGII AU VENIT DIN INDIA, EGIPT, GOBI; ÎNTR-O ALTA,
SPUNEŢI CĂ MAGII CARE AU ADUS TĂMÎIA AU VENIT DIN
PERSIA. ATUNCI AR TREBUI SĂ ŞTIM... CE ESTE EXACT? ÎI
CITAŢI PE MAGII ACHLAR ŞI ASHTUEIL; DAR CUM SE NUMEAU
CEILALŢI?
Ambele (lecturi) sunt corecte. Căci au fost mai multe vizite ale
Magilor. Tradiţia a povestit că erau trei Magi. Dar au fost şi al
patrulea, şi al cincilea, şi apoi al doilea grup. Ei au venit din India,
Persia, Egipt, dar şi din Caldeea, Gobi, din actuala Indochină, ţara
Thai. (Lectura 2067-7).
Magii care îşi fac o scurtă apariţie în Evanghelia lui Matei
(cap. II, 1, 3) au rămas foarte vii în folclorul nostru, mai ales în
vechiul Crăciun provensal - poate că datorită informaţiilor de
prima mina, spuse pe loc de un grup de rude şi cunoscuţi ai lui
Christos.
Oricum ar fi, avem un folclor bogat despre Magi. Unii mistici
ca Anne-Catherine Emmerich au vorbit de ei. Ea descrie în detaliu
costumul, personalitatea lor, suita lor numeroasă. Dar nici Cayce,
nici Anne-Catherine Emmerich nu-i numeşte ca la noi, „Melchior,
Gaspard şi Balthazar”!
Că Magii au fost astrologi, cercetători, erudiţi se potriveşte
tradiţiei provensale:
Entitatea trăia în acea ţară numită astăzi Persia, adică
Caldeea, în epoca aceea când unii căutau să cunoască şi să
înţeleagă ceea ce avea să se întâmple în lume, din cauza unei
influenţe insolite care apărea pe Pământ, cunoscută până atunci
doar de tradiţii. O influenţă venită din altă parte, care avea să
marcheze viaţa Omenirii, comportamentul său.
Era epoca în care Magii din India, Persia, Egipt - şi de
asemenea din ţara mongolă, da - făceau cercetări asupra
evenimentelor care aveau să urmeze. Entitatea era evreu, dar
desprinzându-se de tradiţia mozaică [...], preferase să se unească
cu cei care urmau învăţăturile lui Zoroastru. (Lectura 1293-1).
Aceeaşi lectură precizează că semnele precursoare ale
naşterii lui IISUS fuseseră cunoscute în Persia, nu numai de
tradiţie, dar şi de noile viziuni şi revelaţii pe care le avuseseră
Magii. Cayce, ca Evanghelia; vorbeşte de cunoştinţele lor
astrologice (ceea ce îi încurcă pe mulţi ecleziaşti: „Aceşti Magi,
figuri interesante, cu siguranţă... Dar ce păcat că s-au dedat la
acele superstiţii lamentabile!” am auzit predicându-se într-o
biserică din Paris!).
Şi nu numai ştiinţa lor despre astre, dar şi capacităţile lor
psi, care erau adecvate înaltului lor nivel spiritual:
Dobândiseră înţelegerea legilor Pământului, fără să se lase
dominaţi de ele. Astfel, erau consideraţi înţelepţi, savanţi; erau
respectaţi ca nişte sfinţi. În trup şi spirit erau în armonie cu scopul
vieţii lor. Magii erau căutători ai Adevărului, încercând să cunoască
aceste evenimente iminente. Folosind acele puteri pe care le numim
astăzi psi, au descoperit Pruncul, locul unde El se afla şi au mers
acolo. Astfel, ei reprezintă din punct de vedere metafizic cele trei
etape ale experienţei omeneşti în această lume materială: aurul
simbolizează materia; tămâia, eterul, lumea eterică; smirna, forţa
dătătoare de viaţă, vindecătoare, care le însoţeşte. Altfel spus,
trupul, spiritul şi sufletul. (Lectura 5749-7).
Cât despre tradiţia provensală, ea nu se îndoieşte nici o clipă
că Magii n-au fost regi. Unii ecleziaşti moderni au hotărât că nu
prea era democratic...
Este foarte curios în lecturile lui Cayce faptul că-i prezintă pe
Magi ca membri ai unei „frăţii” secrete internaţionale, cea a
esenienilor (pe care o vom vedea în detaliu în capitolul următor):
Magii ar fi fost în contact cu frăţia eseniană, care-i ţinea la curent
cu evenimentele din Palestina:
Entitatea trăia în perioada premergătoare sosirii Învățătorului
pe Pământ. El era atunci un student care lucra cu esenienii pentru
evenimentele exacte care aveau să se întâmple. Evenimentele care
aveau să marcheze istoria Omului [...].
Entitatea lucra în chimia metalelor, ceea ce numim alchimie, şi
a trăit destul timp ca să vadă în Templu momentul când proorociţa
Ana şi preotul (bătrânul Simeon) l-au binecuvântat pe Fiu. El a avut
bucuria de a vedea realizându-se evenimentul pentru care lucrase.
Căci comunicase toate informaţiile Magilor. (Lectura 2148-7).
Lectura 1908-1 care vorbeşte de Magul Achlar spune că
acesta era în legătură cu o mare proorociţă a esenienilor (pe care
Cayce o numeşte Judy), căci ei aveau în comun:
O unitate de gândire, scopuri şi diverse activităţi care le
permiteau să se întrajutoreze. (Lectura 1908-1).
În lectura consacrată acestei proorociţe, se mai spune că era
foarte informată în privinţa tradiţiilor religioase ale Indiei şi
Persiei. Şi:
... contactele deveneau dificile datorită situaţiei politice
datorate romanilor, de aceea ea a trăit din ce în ce mai retrasă
[:..]până la vizita Magilor din Orient, unul din Persia, altul din India,
al treilea din Egipt. Ei au vorbit cu fraţii din frăţia eseniană, dar
mai ales cu entitatea Judy care făcuse multe cercetări şi studii fiind
cea mai erudită [...]. (Lectura 1472-3).
V-aţi gândit până acum de ce au venit Magii la Irod, care nu
era decât al doilea sau al treilea din ierarhie, în loc să meargă la
romani, care aveau autoritatea supremă în ţară? Datorită lui Judy.
Ea ştia că acest lucru putea stârni în inima acelui tiran aservit şi
egoist reacţii care riscau să declanşeze conflicte între acest despot
şi stăpânirea romană. Nici Magii, nici Judy, nici esenienii nu au
pretins că acest nou rege urma să ia locul Romei... Căci el trebuia,
de fapt, să înlocuiască iudaismul! (Aceeaşi lectură).

Războiul Troiei a avut loc cu adevărat!

Aproape 300 de lecturi vorbesc de încarnările din Grecia

antică. Trei dintre ele îl privesc pe însuşi Cayce, care ar fi avut o
încarnare în timpul războiului Troiei. Încarnare eşuată de data
aceasta, foarte departe de succesele strălucite ale lui Uhjltd şi Ra-
Ta:
Uhjltd [... ] nu fusese el altădată Marele Preot? Şi totuşi, a
eşuat în reîncarnarea următoare, şi încă într-una... (Lectura 294-
142).
Într-adevăr n-a murit senin, ci în amărăciune. Căci soţia sa:
... a fost asasinată datorită trădării. [...] De unde la el, tendinţa
de a nu avea încredere în prieteni [...].
Şi îl găsim din nou pe acest bărbat, cu o răzbunare, o dorinţă
de a distruge, revenit ca soldat. (Lectura 288-6):

Xenon, păzitor al citadelei

Uhjltd se-va reîncarna deci:

[... ] în forţele greceşti, în timpul războiului Troiei, în momentul
când s-a dat asaltul contra porţilor oraşului. El era apărătorul uneia
dintre aceste porţi şi a murit acolo. (Lectura 294-19).
Urmarea acestei lecturi conţine o aluzie la ciclurile de
reîncarnare care aduc împreună entităţi care au mai fost legate.
Am vorbit deja despre reîncarnare, dar se pare că este atât de
important încât putem să o reamintim din nou. Aceasta explică şi
de ce Cayce zăboveşte atât de mult asupra ţărilor şi epocilor
reîncarnărilor sale anterioare (şi de ce mulţi, ca să nu spunem
majoritatea consultanţilor săi, l-au cunoscut mai mult sau mai
puţin în una din încarnările sale):
Există acum multe persoane încarnate în plan terestru, cu care
acest bărbat (Cayce) a mai fost împreună şi va mai fi. Căci ciclul
forţelor vieţii şi al influenţelor Pământului asupra forţelor relativităţii
se manifestă în Univers, aduc împreună multe entităţi din acea
perioadă (greacă) pe Pământul de acum. Personalităţile care se
arată astăzi dovedesc o incapacitate de a se controla; dacă se
întâmplă ceva contrariant, ele reacţionează impulsiv şi se înfurie în
faţa împrejurărilor neaşteptate. Şi această tendinţă din epoca aceea
(greacă) nu s-a ameliorat în timpul încarnării entităţii (Cayce) în
planul terestru. Astfel, în viaţa actuală, trebuie să se depăşească
aceste porniri violente. (Lectura 29419).
Aceasta dispoziţie trebuie să fie pusă în legătură cu apariţiile
lui Marte şi Saturn în tema natală a lui Cayce. Marte fiind simbolul
agresivităţii soldatului, iar Saturn al Greciei, al lucrurilor antice...
şi al schimbării, după Cayce: deci, reacţie agresivă la schimbările
neaşteptate! Aceeaşi lectură insistă asupra:
... dificultăţii entităţii de a se controla şi de a se tempera [...].
Entitatea s-a lăsat pătrunsă de forţe distructive în încarnările sale
precedente şi de aceea va trebui acum să-şi reconstruiască, să-şi
resuscite, să-şi restabilească şi să-şi reîncarneze forţele... (Lectura
294-19).
În acea viaţă, el era sub arme când puterea Troiei se exercita
în acea ţară frumoasă - acea ţară pe care naţiunile lumii au
admirat-o pentru frumuseţea culturii, a artei, a rafinamentului său
intelectual şi material. Găsim entitatea ca soldat care apăra una
din. porţi şi chiar în acel loc a murit prin distrugerea materială a
corpului său fizic. În viaţa aceea făcuse multe experienţe diverse:
student la chimie, sculptor, artizan, în final, soldat apărător al
oraşului, în ultimele zile. Se numea Xenon... (Lectura 294-8).
Gertrude Cayce:
AVEŢI ÎN FAŢA DUMNEAVOASTRĂ SUFLETUL-ENTITATE
CARE ANIMĂ CORPUL CUNOSCUT CA EDGAR CAYCE, PREZENT
ÎN . ACEASTĂ CAMERĂ. VREŢI SĂ NE VORBIŢI MAI ALES DE
ACEASTĂ EXPERIENŢĂ TERESTRĂ CA XENON, AŞA CUM NI L-
AU PREZENTAT ACESTE SURSE DE INFORMAŢII? RUGĂM
FORŢELE CREATOARE, PREZENŢA „EU SUNT” DLN ACEASTĂ
ENTITATE SĂ NE DESCRIE ACTIVITĂŢILE ŞI VIAŢA LUI XENON,
SĂ NE SPUNĂ CUM ŞI DE CE A EŞUAT, ADICĂ A PIERDUT (PE
PLAN SPIRITUAL), PE CÂND ACEASTĂ ENTITATE EDGAR CAYCE
A REUŞIT ATÂT DE STRĂLUCIT ÎN CALITATE DE RA-TA ŞI
UHJLTD... SPUNEŢI-NE ÎNTR-UN MOD COMPREHENSIBIL (!)
CUM POATE ACEASTĂ ENTITATE SĂ FACĂ FAŢĂ ACESTOR
EŞECURI ŞI SĂ-ŞI REGĂSEASCĂ VECHIUL NIVEL DE EVOLUŢIE
AVUT CA RA-TA SAU UHJLTD...
Da, avem în faţă entitatea numită acum Edgar Cayce şi
experienţa sa veche ca Xenon. Pentru a da o dată (aşa cum
măsurăm timpul acum), aceasta se petrecea între 1158 şi 1012
înainte de Christos.
În cursul vieţii sale a apărut o neînțelegere între greci şi troieni,
care în vremea aceea îşi căutau o justificare a puterii, adică o scuză
pentru o probă de forţă care avea să le dea o ocazie de a se elibera
de combativitatea lor... Indiferent cum . A existat întotdeauna o
luptă între Bine şi Rău, Putere şi Forţă, Şovăinţă şi Fermitate... În
aceste împrejurări, a revenit în lume Ra-Ta, adică Uhjltd, pentru a
găsi în această experienţă forţa de a rezista vitregiei soartei, tăria
în faţa culmilor şi abisurilor vieţii mai ales a culmilor! Iată ce ar fi
trebuit să-i aducă acea viaţă. Entitatea a fost mai întâi student în
chimie, mecanică şi în toate artele care aparţineau civilizaţiei acelui
timp şi grupului căruia îi aparţinea. Totuşi, împotriva propriei
voinţe, a fost obligat să participe activ la conflictul declarat. Nu erau
multe şanse ca asediatorii să poată pătrunde, căci porţile fortificate
contra duşmanului rezistaseră la numeroase asalturi; şi pentru că
entitatea dovedise apărătorilor cetăţii că avea din punct de vedere
fizic forţa să păzească această poartă. Dar au apărut împrejurări
care i-au slăbit forţa fizică, împrejurări generate de manevrele
subtile ale cuiva... Şi subtilitatea nu era în caracterul entităţii!
(Xenon s-a lăsat îmbătat? Sau a fost drogat? Lectura nu ne-o
spune). Şi aceasta, datorită încrederii cu care fusese investit, i-a
adus în plan social ruşinea; şi în el însuşi sentimentul de a fi
dezonorat. Şi aceasta este una din acele pietre de încercare care au
pierdut - şi pierd încă -mai mult de un individ... Astfel entitatea a
fost lipsită de forţa fizică, de aptitudinea de a-şi uni toate forţele în
acţiune. Căci luase obiceiul să aibă prea multă încredere în el
însuşi, ceea ce duce deseori la înfrângere [...]. Astfel s-a întâmplat
eşecul entităţii. Eşec care i-a dat un astfel de sentiment de a fi
respins, dezonorat, desconsiderat încât a murit distrugându-se el
însuşi în momentul când [...] Ahile a luat puterea [...]. Şi iată de ce
astăzi această entitate are cel mai mult nevoie să se vindece de
acea experienţă! Şi iată cum poate face [...]. Să-şi pună încrederea
în El (Dumnezeu) mai mult decât în propria sa inteligenţă [...]. Astfel
va depăşi tentaţia cu care se confruntă mereu, de a se abandona
sentimentului de eşec, ruşinii, devalorizării sinelui... (Lectura 2J4-
183).
De aceea, prietenii lui Cayce se temeau mereu că-l vor vedea
sinucigându-se din nou... Dar el învăţase lecţia din experienţa
troiană. Ceea ce i-a permis să iasă din închisoare, să depăşească
închiderea spitalului său, nereuşita asociaţilor, propriile eşecuri
financiare...
Cei interesaţi de războiul Troiei vor putea să constate că
datele oferite de Cayce în privinţa acestui război nu sunt foarte
departe de datarea lui Eratostene care îl situează între 1140 şi
1130 înainte de Christos, după documentele care există încă din
vremea sa.
Există lecturi foarte interesante despre Grecia antică. Mai
ales despre Ahile, Hector, Elena şi alte personaje celebre sau
obscure. Lecturile sugerează că existau în cetatea Troiei agenţi
dubli, mai exact o femeie numită Xenia care l-a ajutat pe Ahile să
intre pe poartă. (Lectura 101 -1 )

Calul troian

Un inginer american de treizeci şi cinci de ani, constructor, i-

a cerut o consultaţie lui Cayce. Acesta i-a spus că într-o încarnare
anterioară:
Se afla în forţele armate greceşti, când a avut loc războiul
Troiei. Sub numele de Caphalon, concepuse şi construise calul
introdus apoi în tabăra duşmană, ceea ce permisese luarea
oraşului. Era atunci de o foarte mare frumuseţe fizică, foarte
respectat în calitate de urmaş al unei familii ilustre şi foarte
înzestrate de zei. Totuşi a murit în incendiul care a urmat asediului
oraşului. (Lectura 470-1).
Ceea ce este conform istoriei, pentru că săpăturile de la Tell-
Hissarlik din Asia Mică au dovedit că Troia lui Homer fusese arsă.

Jeanne d'Arc, mama „pătimaşului Ahile”

Toate perioadele Istoriei greceşti apar în lecturile cayciene,

nu numai războiul Troiei. l-am văzut deja în capitolul precedent,
despre Persia, pe greci ca o ameninţare permanentă pentru oraşul
Suza.
 Cu mult mai târziu, în epoca clasică, adică în secolul V î.e.n.,
Cayce regăseşte încarnări contemporane cu Pericle. Am văzut
unele din perioada următoare, aceea a lui Alexandru cel Mare, şi
după el, adică epoca elenistică. Lecturile mai vorbesc încă de
numeroase vieţi greceşti sub Imperiul roman. Şi chiar mai târziu,
încarnări sub Imperiul bizantin... Ceea ce ne aduce la Cruciade!
Grecii au făcut să se vorbească de ei timp de zece mii de ani!
Printre încarnările franceze pe care le-am studiat la Fundaţia
Cayce, sunt numeroase acelea care vin dintr-o încarnare greacă.
Va fi şi cazul lui Edgar: după sinuciderea lui Xenon, îl vom
regăsi la Curtea lui Ludovic al XV-lea! Lecturile dau chiar o viaţă
anterioară a reginei Maria-Antoaneta, în timpul lui Xenofon! (a se
vedea vol. II).
Iată de exemplu, şi aceasta nu poate fi o întâmplare, cazul
eroinei noastre naţionale, Jeanne d'Arc (de care am vorbit mai
înainte). Înainte de a fi păstoriţă la Domremy, a participat şi ea la
războiul Troiei. Mi-ar fi venit greu să cred... dar este scris negru
pe alb în dosarele Cayce:
Trăia în epoca războaielor în acea ţară stăpânită de Ahile. Ea
a contribuit mult la puterea şi la forţa acestuia, fiind încarnată în
mama lui Ahile şi asigurând puterea după principiile acelui timp.
Dar a pierdut în plan moral, încercând prea mult să-şi mărească
puterea şi poziţia socială, după criteriile terestre. De unde, acum,
aptitudinea sa de a conduce bărbaţii şi femeile... (Lectura 302-1).
Este sigur că civilizaţia franceză în general, şi mai ales cea a
Renaşterii din secolul al XVIII-lea, este pătrunsă de vibraţii
greceşti: faţada castelului Versailles, place de la Concorde,
biserica Madeleine şi Camera deputaţilor se înrudesc cu
Parthenonul... Această înrudire s-ar explica, după Edgar Cayce,
prin întoarcerea unui ciclu de suflete greceşti. Frumuseţea sub
toate formele sale, în modă, arhitectură, mobilier, pictură,
sculptură, această căutare plastică care a fost dusă la un foarte
înalt nivel în civilizaţia franceză ne-ar veni de la Grecia antică,
prin acţiunea reîncarnărilor de grup. (Cât despre ezoteriştii
englezi, ei sunt convinşi că ţara lor este locul unor reîncarnări
masive de suflete greceşti vechi. De aici, oare, stilul „paladian”,
simţul democraţiei şi aventurile lui Byron în Grecia?).
Cayce mai spune că prenumele pe care le purtăm sunt
semnificative pentru o viaţă anterioară. Atât de mulţi dintre noi
poartă un prenume grec: Antoinette, Philippe, Gilles, Nicolas
(...fără a uita numele mele: Dorothee-Marguerite!).

O nouă lectură a Evangheliilor

Ne amintim că Cayce a fost mare cititor al Bibliei pe care o

relua de la A la Z în fiecare an. Nu este de mirare deci că regăsim
în lecturile sale o mulţime de citate extrase din Scripturi.
Mai uimitor este că regăsim în lecturile sale personaje care
nu figurează în Biblie - şi, prin urmare, Cayce nu le-a putut găsi
în ea... Mai uluitor încă este că revin unele personaje biblice
celebre, reîncarnate în consultanţii lui Cayce. Cum să credem, de
exemplu, că această americană micuţă de patru, ani, născută în
Pennsylvania pe 30 martie 1940, a putut fi într-o viaţă anterioară
Elisabeta, mama tui Ioan Botezătorul? Sau, mai uimitor încă, acel
bărbat frumos de treizeci şi unu de ani, Iuda în persoană? ... Dar
ce este o „persoană”, în perspectiva reîncarnării? În mod sigur, n-
ar fi îndrăznit bietul Cayce niciodată să afirme în stare conştientă
asemenea extravaganţe!
Unii l-au acuzat că este nebun .de legat... (dar Galilei, atunci
când afirma că Pământul se învârte, părea la fel de nebun pentru
judecătorii săi din Inchiziţie!).
I-am văzut deja apărând, în capitolul despre Persia, pe
Estera, Artaxerxe şi Magi... Este deja surprinzător! Dar ne putem
aştepta la orice de la personajele legendare care se înrudesc cu
Moş Crăciun! când este vorba de personalităţi etichetate de două
mii de ani „sfinţi” sau „apostoli” de către bisericile creştine, este
mai uimitor...
Cel mai şocat de aceste lecturi a fost în mod firesc Cayce
însuşi, căci Biblia de care vorbea în somn nu era întocmai ca
aceea pe care o cunoştea pe dinafară în stare de veghe!
Nu pentru că mesajul evanghelic de bază „Iubeşte un singur
Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” era diferit.
Dar unele „detalii” erau greu de digerat pentru un protestant
tradiţional... Detalii care au servit drept pretext tuturor
războaielor sângeroase ale religiilor în decursul secolelor! De
exemplu: concepţia imaculată a Mariei, virginitatea sa, căsătoria
sau celibatul apostolilor, semnificaţia lui Israel, anii obscuri ai lui
Iisus (ce a făcut el între doisprezece şi treizeci de ani?),
Purgatoriul, judecata după fapte şi credinţă, eternitatea chinurilor
Iadului ... Mă opresc, pentru că îmi miroase deja a erezie, numai
la simpla enunţare a acestor subiecte explozive. când te gândești
că creştinii s-au masacrat între ei în numele dogmelor pe care
tocmai le-am enumerat!
Dar încă nu v-am mărturisit ce e mai rău... Mai ales, citiţi
cartea până la ultima parte, înainte de a mă condamna să fiu arsă
pe rug. Citiţi cu atenţie toate lecturile înainte de a mă da pe mâna
Inchiziţiei. Şi să nu credeţi că mi-am permis să inventez ceva
traducându-l pe Cayce: jur în faţa tribunalului cititorilor mei că
le-am spus tot adevărul şi numai adevărul (caycian)... !
Deci cea mai rea, cea mai şocantă pentru un bun creştin
occidental este cu siguranţă... lista încarnărilor anterioare ale lui
Christos! Trebuia făcută! Trebuia curajul ingenuu al lui Cayce
pentru a vorbi de aceasta. M-am întrebat dacă trebuia să dezvălui
imediat aceste lecturi de scandal sau dacă, cu o artă de iezuit,
trebuia să le aduc numai la desert?...
Ei bine, pentru că deja suntem aici, să începem!

Karma lui Adam

Înainte de a intra în miezul subiectului, aş vrea să spun că

tot ceea ce am citit despre Christos în textele cayciene este
exprimat cu un profund respect şi o foarte mare iubire, aşa cum
va vedea cititorul însuşi. Ori respectul impune respect, chiar dacă
opiniile exprimate sunt diferite de ceea ce am învăţat noi la
catehism.
Ideea lui Cayce este următoarea: pentru că reîncarnarea pare
a fi o lege universală o lege fizică, o aplicare a teoriei evoluţiei,
Christos nu a scăpat de această lege, trebuind să împărtăşească
în întregime condiţia umană.
Nu ar fi scăpat nici de păcat în timpul primei Sale încarnări
ca Adam. Numai ca Iisus, ultima Sa reîncarnare, El ar fi învins
complet răul, păcatul şi moartea şi ar fi lichidat astfel Karma lui
Adam. Cayce face o distincţie între Entitatea Christ, încarnat
succesiv în Adam, Melhisedec, Enoh, Zend (despre care am vorbit
mai înainte), Iosua, Iosif etc. şi personalitatea istorică a lui Iisus.
Asta nu vă aminteşte de apostolul Pavel vorbind despre Iisus
Christos ca despre „Noul Adam”? De secole, vedem în asta o figură
de stil, o comparaţie simbolică. Or, iată, Cayce afirmă că expresia
trebuie luată ca atare.
 Personal, cred că am greşi dacă am considera încarnările
anterioare ale iui Iisus ca un detaliu secundar: mi se pare,
dimpotrivă, că ele sunt un element important. Ele răspund la
multe obiecţii care au fost făcute în cursul secolelor în privinţa lui
Iisus. Nietzsche, între alţii, reproşa creştinilor că au drept model
un om învins, executat ca un sclav... S-ar spune astăzi, un şomer,
un marginal, un asocial. Este de înţeles şi decepţia lui Iuda şi a
Apostolilor care aşteptau un şef politic „musculos”. Dar dacă
acceptăm versiunea lui Cayce, după care Iisus a fost şi Iosua,
acest general, conducător triumfător, atât de puternic încât a
oprit soarele şi a răsturnat zidurile „ciclopice” ale Ierihonului: sau
acel om politic de geniu care a domnit asupra Egiptului ca Iosif...
atunci, alta era situaţia! Ne putem gândi că Christos, după aceste
încarnări de strălucită reuşită socială, militară şi politică, nu mai
avea nevoie să ia de la capăt, ca Iisus, această cursă spre onoruri!
Oamenii „bine” nu sunt miloşi: cei care n-au păcătuit
niciodată n-au milă... Se vede în parabola fiului rătăcitor:
vârstnicul, care a rămas cuminte acasă, se dovedeşte la sfârșit un
gelos frustrat. Ne putem întreba atunci: Iisus ar fi manifestat
atâta bunătate dacă El ar fi fost întotdeauna perfect? Pentru a
înţelege decăderea oamenilor, nu era necesar ca El s-o fi trăit
primul ca Adam?
Iată deci aceste texte cayciene care-l privesc pe Iisus
Christos.
EXPLICAŢI-NE, DOMNULE CAYCE, DIFERITELE ETAPE DE
DEZVOLTARE SPIRITUALĂ (PRIN CARE TREBUIE SĂ TREACĂ
OMUL) ÎNAINTE. ŞI DUPĂ REÎNCARNAREA PE PĂMÎNT.
Nu se poate ilustra mai bine decât a făcut-o Cel care a fost
căutat ca exemplu pe Pământ. Când, la început, Omul a sosit pe
acest plan pe care-l numim Pământ şi când acest suflet a devenit o
fiinţă vie supusă legilor care guvernează planul terestru, Fiul
Omului a venit aici ca primul om... Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu,
Fiul Cauzei primare, deci; sa manifestat într-un corp material.
Nu era prima [...] manifestare a unui spirit pe Pământ, ci
primul om în carne şi oase, cu un corp perfect adaptat legilor
planului terestru. (Lectura 5749-3).
CE ÎNSEMNAU CUVINTELE LUI PAVEL: „ODATĂ CU PRIMUL
ADAM PĂCATUL A INTRAT ÎN LUME, ODATĂ CU ULTIMUL ADAM
TOŢI VOR FI ÎNVIAŢI? (CORINTENI, XV-22)? (În versiunea
română: „Căci, precum Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor
învia” (Întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, XV,
22.))
Intrarea lui Adam în lume, la început, însemna că El trebuia să
devină Mântuitorul lumii, căci El fusese încredinţat grijii Sale:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”, spune
Geneza [...].
Astfel, ca Adam, Fiul lui Dumnezeu este capabil să readucă
Lumea, Pământul, la această sursă din care a ieşit. Şi toată
puterea Ii este dată pentru a fi păzitorul Pământului pe care El l-a
stăpânit: căci El a devenit stăpânul egoului, morţii, infernului, al
însuşi mormântului, prin faptul că Şi-a stăpânit complet Eul
încarnat în trup. (Lectura 384-7).
Iată un comentariu grandios al celebrului verset din Geneză:
„Supune Pământul”, invocat de creştinii puţin luminaţi ca să
distrugă Natura şi să ucidă în ritm alert animalele... Natura care
trebuie supusă, o spune Cayce, este propria noastră natură
egoistă... Şi nu mediul înconjurător care n-are nimic cu noi!
Căci de la crearea lumii, El a pregătit căile venind aici, şi
acolo, şi pretutindeni în existenţa oamenilor, astfel încât El
cunoaşte fiecare ispită care apare în faţa Omului, pe fiecare din
căile urmate. Apoi, El vine ca Christos pe Pământ, îndeplinind ceea
ce face ca El să fie Calea. Şi aceasta, pentru ca noi înşine să facem
din noi, la rândul nostru; calea noastră prin El, pentru a ajunge cu
curajul Fiului la tronul Bunătăţii, Mântuirii şi Iertării, şi ca să ştim
că tot ce s-a înfăptuit a fost spălat, purificat, prin ceea ce a suferit
El. (Lectura 442-3).
VĂ ROG DOMNULE CAYCE, AŢI PUTEA SĂ SPUNEŢI
PRINCIPALELE ÎNCARNĂRI ALE LUI CHRIST ÎN ISTORIA LUMII,
DE LA ADAM ÎNCOACE?
La început ca Amilius; ca Adam; ca Melhisedec, ca Zend; ca Ur;
ca Asaf, ca Iosua, [fiul lui Iosadac (Ezdra, III, 2), care a reconstruit
Templul Ierusalimului după exil], ca Iosif; ca Iisus. (Lectura 364-7).
În alte lecturi, Cayce va mai spune:
Mai întâi, la început, bineînţeles (a venit El); apoi ca Enoh, ca
Melhisedec, în perfecţiune; apoi, pe Pământ, ca Iosif, Iosua (fiul lui
Navi, diferit de precedentul: este vorba aici de eroul „Cărţii lui
Iosua”, contemporanul lui Moise); Iosua, Iisus. (Lectura 5749-1).
[... ] acel Iisus din Nazaret; acel Iosua din Ierusalim, acel Iosua
din Sitin, acel Iosif de la Curtea Faraonului, acel Melhisedec care l-a
binecuvântat pe Abraham, acel Enoh care şi-e instruit poporul, acel
Adam care a ascultat-o pe Eva. (Lectura 3054-4).
Aşa cum fiul Omului, încarnat în trupul lui Adam a adus
păcatul, adică separarea de Dumnezeu, tot aşa, în ultimul Adam,
Christ a adus unirea cu Dumnezeu. (Lectura 452-3).
[... ] De unde necesitatea pentru Învăţător, (aşa-l numeşte
deseori Cayce pe Iisus), primul Adam şi ultimul Adam de a se
manifesta în lumea materială pentru a arăta calea fiecărui suflet şi
modul de a aborda toate problemele, toate etapele trebuinţelor
umane, fizice, mentale şi spirituale. (Lectura 22Q5-2).
El, această Conştiinţă a lui Christos (Christ consciousness),
este acela de care se vorbeşte mai întâi când spune Dumnezeu: „Să
se facă Lumină; şi s-a făcut Lumină. Şi această Lumină este
manifestată în Christos. La început, ea s-a conştientizat fizic în
Adam; şi ca Adam murim toţi şi ca ultimul Adam, adică Iisus
devenind Christos, suntem toţi înviaţi. Dar nu înaintea Lui: căci
fiecare din noi îşi înfruntă propriul eu, egoul său, aşa cum El a
făcut-o. Şi aceasta nu a fost cu putinţă într-o viaţă terestră decât
atunci când El, Iisus, a devenit Christos şi a deschis calea. (Lectura
2879-1).
Astfel, Omul a intrat pe Pământ ca Om, prin Spiritul
Creatorului său, înţelegeţi, sub forma omului de carne: acela care,
conform trupului, moare, putrezeşte, se degradează, se transformă
în țarină, atunci când intră în condiţia materială. Spiritul este un
dar al lui Dumnezeu, pentru a-l ajuta pe Om să fie unit cu El, atunci
când Omul doreşte să aplice forţele creatoare la lumea fizică. Omul
ca Adam (ca grup, nu ca individ) a intrat în lume (căci el a intrat pe
pământ în cinci locuri diferite în acelaşi timp, înţelegeţi?) într-un
timp când omul nu voia să urmeze căile Spiritului, ci era mai
înclinat să-şi urmeze dorinţele cărnii. Ceea ce a adus păcatul în
lume, căci Omul se depărta de faţa Creatorului său, înţelegeţi?
Atunci moartea a devenit partea Omului... (Lectura 900-227).
Comentariile teologice ale lui Cayce sunt adeseori punctate
de „înţelegeţi” (în engleză: „you see?”), care dincolo de tonul sfătos
nu contribuie cu nimic la elucidarea subiectelor respective...
ŞI SPUNEŢI-NE DOMNULE CAYCE, când A ŞTIUT IISUS CĂ
EL VA FI MÎNTUITORUL LUMII?
La căderea din Eden. (Lectura 2067-7).
Încearcă să cauţi, zi după zi, voinţa Tatălui, aşa cum a fost ea
manifestată în El (Iisus). Astfel poate ea să fie manifestată în tine.
Căci El nu te va lăsa pradă tristeţii, ci va veni la tine, numai dacă
vrei să-l pofteşti. Ca în timpurile când, am văzut, El mergea cu
oamenii pe Pământ ca Învăţător şi când El era în mijlocul lor. Sau
când, ca Iosif, El i-a salvat pe ai săi care-l vânduseră ca sclav
regatelor puternice de atunci. Sau când, ca preot din Salem
(Melhisedec), El a mers cu oamenii şi a vorbit cu ei in vremea când
un trib mic a conştientizat menirea sa (aceea a lui Abraham) („Din
imensul rezervor de populaţii semite au coborât - probabil chiar prin
secolul al IX- lea î.e.n., venind din părţile nord-occidentale ale
Mesopotamiei sau, după alţi autori, din regiunea Ur- un grup
numeros de semiţi nomazi conduşi de legendarul şef de trib
Abraham. Penetraţia lor lentă şi paşnică în regiunile Siriei de azi
este atestată încă din prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.”
(Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, p.167) (n.tr.) )
sau când era Asafa sau Asaf [...]. Sau în acea grădină unde ia
apărut ispita... Adică primul Fiu preaiubit al Tatălui, care a venit ca
Amilius în Atlantida şi care a fost de acord să se lase purtat pe
căile egoismului - (textul american spune: „the ways of
selfishness”). În toate aceste etape ale dezvoltării Omului în
decursul epocilor, au fost perioade când El a venit pe Pământ,
mergând şi vorbind cu oamenii. (Lectura 364-8).
Este nevoie de o explicaţie pentru a situa aceste personaje
diferite care, după Cayce, ar fi fost încarnările lui Christos.
- Amilius este desemnat în lecturi ca primul om perfect în
formă fizică încarnat pe Pământ. El ar fi apărut în Atlantida şi s-
ar fi proiectat apoi în Adam.
- Enoh, personaj misterios, este autorul presupus al unei
minunate cărţi profetice (publicată în limba franceză la Robert
Laffont).
- Cât despre Melhisedec, sfătuitorul lui Abraham şi „preot din
Salem”, teologii l-au considerat adesea ca o „faţă” a lui Christos.
Acesta, spune Cayce:
S-a manifestat în Enoh, care a trebuit să scape de moarte. [...]
Şi în Melhisedec [...] care a venit în lume materializându-se singur;
(În original: „qui vint au monde en se materialisant de lui-meme”
(n.tr.) ) şi s-a dematerializat prin acelaşi proces. (Lectura 2072-4).
Altfel spus, nici născut, nici mort ca toată lumea!
Anumite fragmente din lecturi tardive ne lasă de asemenea
să credem că Hermes, arhitectul Marii Piramide, a fost şi el o
încarnare ulterioară a lui Iisus. De ce nu ne spun lecturile mai
mult? Mister... hermetic!
- Asaf sau Asafa, sau Affa ar fi fost profesorul de cânt al
regelui Da-vid şi autorul psalmilor.
- Iosia a fost Marele Preot în timpul captivităţii din Babilon.
El ar fi scris sau rescris mai multe cărţi din Biblie. La
reîntoarcerea din exil, el ar fi condus reconstruirea Templului şi
ar fi refăcut vechile liturghii după Tradiţia lui Moise.
Nu insist asupra lui Iosua şi Iosif, care sunt foarte cunoscuţi.
Aţi remarcat ca şi mine asemănarea numelor: Iosua, Isaia, Iosif,
Asaf, Iisus... care nu este, evident, o întâmplare. Parcurgând
„suitele de reîncarnări” date de Cayce, vedem foarte des de la o
viaţă la alta că entitatea poartă aproape acelaşi nume. (Cf. mai
departe lectura dată pentru Ruth şi Alec, doi foşti esenieni).
Lecturile fac o distincţie între Christos viu şi activ în toate
timpurile şi încarnarea sa temporară ca Iisus.
DE CE, DOMNULE CAYCE, MĂ SIMT MAI ATRAS SPRE
CREŞTINISM DECÂT SPRE IUDAISM? întrebă un rabin.
Nu le-ai încercat pe amândouă? N-ai descoperit tu că esenţa
tuturor lucrurilor, Adevărul adevărat este acelaşi? Nu este decât
UNUL: compasiune şi dreptate, pace şi armonie! Căci fără Moise şi
fără generalul Iosua (care era Iisus încarnat în trup), nu există
Christos. Christos nu este un om. Omul era Iisus. Christos este
mesagerul care trăieşte în toate timpurile. Sub numele de Iisus într-
o epocă, sub numele de Iosua în alta, de Melhidesec în alt timp. Şi
ei sunt cei care au făcut iudaismul! Ei au venit ca acest Prunc
promis copiilor Făgăduinţei. Şi Făgăduinţa se află în tine pentru Ca
tu să faci ceea ce spune El: „Paşte oile mele”. (Lectura 991-1). În
fine, ultima întrebare şi surprinzătorul său răspuns:
CUM SE NUMEA IISUS ÎN ÎNCARNĂRILE SALE DIN FRANŢA,
ANGLIA ŞI AMERICA? (la care Cayce făcuse aluzie):
Era vorba nu atât de o încarnare în aceste diverse ţări, cât de
spiritul lui Christos, adică al Învățătorului mergând printre oameni.
Căci, fie printre preoţi, cum a fost cazul în Franţa, fie printre
călugării umili, cum a fost cazul în Anglia, sau chiar printre
războinicii mândri din America, întotdeauna era Spiritul lui
Dumnezeu unic, care îţi spune „să-l preferi pe aproapele tău, pe
fratele tău, ţie însuţi”! Acest Spirit a stăpânit anumiţi indivizi sau
mai degrabă a lucrat prin ei până când propria lor personalitate ca
indivizi a fost dată deoparte. Şi dacă vrei ca El să meargă cu tine,
fă la fel: „Nu voinţa mea, Doamne, ci a Ta să se facă în mine,
astăzi, acum!” (Lectura 364-9).

Esenienii

Esenienii par, după lecturile cayciene, să fi fost un fel de

fraternitate mistică şi profetică:
Un ordin religios în interiorul iudaismului. (Lectura 1602-4).
Entitatea trăia atunci printre studenţii esenieni în contact
direct cu cei care profeţeau şi cercetau documentele vechi care
anunţau venirea acestei noi Lumini. (Lectura 489-1).
În vremea când Invăţătorul a venit pe Pământ, entitatea era
printre esenienii care lucrau asupra prezicerilor, da, asupra
lucrărilor pregătitoare ale intrării Sale în viaţa oamenilor din acel
timp. (Lectura 14501).
Esenienii erau un grup de indivizi angajaţi într-o căutare
sinceră, dar nu se situau în linia religioasă oficială definită de
rabinii epocii. Una din adunările lor ar putea fi descrisă ca o serie
de meditaţii cu folosirea anumitor rituri şi formule rituale [...] care
veneau din timpurile vechi, când fusese înfiinţat Tabernacolul [...].
În acest gen de adunare, se interpretau făgăduinţele, profeţiile care
fuseseră făcute în privinţa timpului şi luminii al căror Mântuitor
făgăduit va veni (...].
Toate aceste adunări erau secrete... (Lectura 2067-11).
AM FOST ESENIENI ÎN PERIOADA PALESTINIANĂ?
Da, aşa cum cele două prenume ale voastre (Ruth şi Alec) o
arată. Dar amintiţi-vă că esenienii se împărţeau în diverse grupe
sau secţiuni cum găsim astăzi în biserici. Şi voi eraţi în două grupe
opuse. (Lectura 2072-15).
(Ruth este un nume evreu şi Alec = Alexandru, grec).
CARE ESTE TRADUCEREA EXACTĂ A CUVÂNTULUI
„ESENIAN”?
Aşteptare.
OBIECTIVUL PRINCIPAL AL ESENIENILOR ERA FORMAREA
DE INDIVIZI CARE AR FI FOST CANALE (in engleză: „channels”)
PENTRU NAŞTEREA LUI MESIA ŞI CARE MAI TÎRZIU AR FI FOST
TRIMIŞI ÎN LUME PENTRU A REPREZENTA FRATERNITATEA?
Pregătirea anumitor indivizi este primul obiectiv. Formarea de
misionari era al doilea obiectiv. (Lectura 254-109).
 ESENIENII SUNT CEI CARE AU FOST NUMIŢI DUPĂ
LOCURILE LOR NAZIREI, ŞCOALA DE PROFEŢI, ASIDEI
TERAPEUŢI, NAZARITENI? ERAU O RAMURĂ A MĂRII FRĂŢII
ALBE CARE ÎNCEPUSE ÎN EGIPT ŞI ÎI RECRUTA ATÂT PE EVREI
CÂT ŞI PE NOBILI?
În mare, da. În detaliu, nu tocmai. Ei au fost cunoscuţi sub
unul sau altul din aceste nume. Este cazul Nazireilor, de exemplu,
care aparţineau şcolii de gândire eseniene, înţelegeţi? Cum astăzi
am zice că există diverse ramuri în protestantism. Tot aşa existau
diverse grupe care aveau o aceeaşi origine: Şcoala Profeţilor
întemeiată de Ilie. Studiul şi propagarea acestor profeţii începuse cu
Samuel. Mişcarea nu era egipteană (deşi adoptată de cei din Egipt).
Într-o altă perioadă, mai veche, aceştia s-au alipit ansamblului
mişcării unde erau acceptaţi evreii şi nobilii pe picior de egalitate.
VĂ ROG VORBIŢI DE FEMEILE LEGATE DE ACEASTĂ
MIŞCARE, DE CELE CARE ERAU MEMBRE ALE FRĂŢIEI
ESENIENE. CE PRIVILEGII AVEAU ELE ŞI CU CE RESTRICŢII ŞI
CUM INTRAU ELE ÎN ORDIN, ŞI CARE ERA VIAŢA LOR?
A fost începutul unor vremuri când femeile au fost considerate
egalele bărbaţilor în activităţile lor şi în competenţa lor de a trăi şi
de a transmite adevărurile învăţate. Ele intrau în ordin şi se
consacrau lui -în general, ele erau consacrate ordinului de către
părinţii lor. Dar acest lucru se făcea întotdeauna liber, de-a lungul
unei angajări progresive. Totuşi ele acceptau şi restricţii la anumite
alimente; şi, în anumite perioade, restricţii ale relaţiilor sexuale.
(Lectura 254-109).
Acei esenieni se pare că au avut un nivel cultural foarte înalt.
În timpul lui Christos, persoana care-i conducea era - lucru
remarcabil - o femeie:
Se numea Iudita (În original: Judy) şi cuvânta ca un maestru,
căci ea era proorociţă şi vindeca prin rugăciune. Cu aproape
douăzeci şi patru de ani înaintea intrării în planul terestru a acestui
suflet care a fost numit Iisus, îi găsim pe părinţii Iuditei lucrând
printre grupurile de profeţi stabiliţi pe muntele Carmel - grupuri care
începuseră cu Samuel, Ilie, Elisei, Saul şi cei din timpurile vechi.
Datorită dezbinărilor care apăruseră în popor, unde fariseii se
opuneau saduceilor, apăruse grupul esenienilor, format din cei care
doreau să menţină [...] tradiţiile timpurilor vechi când oamenii erau
obişnuiţi cu supranaturalul. Aceşti esenieni aveau experienţe
neobişnuite: vise, viziuni, voci sau alte fenomene prin care se
interpretau obiceiurile, Legea, istoria poporului evreu, toate
făgăduinţele care-i fuseseră făcute şi cum fuseseră ele interpretate
chiar de cei care trebuiau să le păstreze. Entitatea Iudita a fost
crescută în această atmosferă -nu de discuţii şi de dispute, ci în [...]
acele studii care erau considerate necesare [...]. Astfel, se încerca
păstrarea documentelor şi tradiţiilor orale, scriindu-le [...].
Şi tradiţiile din Egipt, India, Persia şi alte ţări vecine; toate
acestea au devenit o parte din studiile şi cercetările entităţii Iudita,
în eforturile sale de a culege şi conserva toate aceste tradiţii şi de a
ţine o cronică a evenimentelor.
AM AVUT ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ DIN PALESTINA O LEGĂTURĂ
STRÎNSĂ CU IISUS? întrebă consultanta care ar fi fost acea Iudita
dintr-o viaţă anterioară:
Da, aţi fost profesorul Său într-un timp. Şi atât de apropiată de
El, sufleteşte!
[... ] Şi dumneavoastră L-aţi trimis să studieze în Persia, în
Egipt, în India, da, pentru ca EI să poată ajunge la cunoaşterea
perfectă a activităţilor Sale pe plan material... El, care a devenit
Calea şi Adevărul. (Lectura 1472-3).
Se pare că acei esenieni dezvoltaseră de asemenea puteri psi
care merg mână în mână cu cunoaşterea secretelor ezoterice:
PROFETESA IUDITA A ASISTAT LA CRUCIFICAREA SAU
ÎNVIEREA LUI IISUS?
Nu, dar ea era prezentă în spirit, adică în gând. Căci amintiţi-
vă că în timpul acela, experienţa Iuditei îi permitea să fie prezentă
în numeroase locuri, fără ca trupul său fizic să se afle acolo,
material. (Lectura 2067-11).
Esenienii erau experţi în astrologie:
[...] Entitatea era în Ţara Făgăduinţei în vremea când se
aştepta venirea Celui Sfânt. Ea era împreună cu conducătorii
grupurilor cunoscute drept esenieni. În contact strâns cu Iudita,
entitatea era atunci o proorociţă, o ghicitoare. Ea studia astrologia,
cum se numeşte lucrul acesta astăzi, adică efectele planetelor,
soarelui, lunii, stelelor asupra comportamentelor umane. (Lectura
2880-1).
Toată familia lui Iisus se pare că a fost eseniană. Începând
cu vărul: Căci Ioan (Botezătorul) era şi mai esenian decât Iisus.
(Lectura 2067-11).
Elisabeta, soţia lui Zaharia şi mama lui Ioan, era şi ea
eseniană (lectura 2156-1 şi 1602-1), ca şi proorociţa Ana, prietenii
Mariei şi ai lui Iosif şi bineînţeles aceştia. Primii discipoli ai lui
Iisus, Apostolii, primii creştini, au fost recrutaţi după Cayce dintre
esenieni. În vremea când a început să se vorbească de aceştia,
foarte puţini oameni îi cunoşteau (cu excepţia puţinilor cititori ai
lui Flavius Iosif, Gurdjieff sau Anne-Catherine Emmerich!).
„Manuscrisele” de la Marea Moartă au fost descoperite la Qumran
abia în 1947. A fost nevoie de zece ani buni după aceea ca să fie
clasificate, traduse şi să se înţeleagă că proveneau de la o frăţie
eseniană. În Franţa s-a vorbit foarte repede despre această
poveste pentru că săpăturile au fost făcute de un arheolog
francez, părintele de Vaux. Dar în America, în 1947... Cayce
murise deja! Or lecturile sale despre esenieni au fost date cu mult
timp înainte (de exemplu, lectura 489-1 citată la începutul acestui
capitol datează din 1934).
Este interesant să mai notăm că s-a găsit printre
„Manuscrisele” de la Marea Moartă un text care vorbeşte de
astrologie. (Cf.: „Les Horoscopes de Qumrân”, in La revue de
Qumrân).

Maria, sufletul-soră al lui Christos

Ceea ce se spune despre ea s-ar putea să-i surprindă pe

catolicii puţin informaţi, dar mult mai puţin pe cei care sunt
obişnuiţi cu evangheliile apocrife şi textele ezoterice. În lecturile
cayciene, Maria apare ca o personalitate de primă importanţă, aşa
cum o văd bisericile ortodoxă şi catolică.
Cayce spune că ea făcea parte dintr-un grup de douăsprezece
fetiţe alese de esenieni pentru a deveni „canalul” prin care avea să
se nască Mântuitorul făgăduit. Aceste tinere primeau o educaţie
aleasă în Templul esenian din muntele Carmel. Acolo ar fi avut loc
evenimentul cunoscut ca Vestirea:
Pe treptele Templului care duceau la altar, în dimineaţa aceea,
soarele răsărind lumina această scară pe care urcau fetiţele alese
ca să se roage la altar şi să ardă tămâia.
Şi în ziua aceea, când urcau scăldate de razele de purpură şi
aur ale soarelui la răsărit, când Maria atingea ultima scară, a tunat
şi a fulgerat. A apărut îngerul ținând-o pe micuţa Maria de mână şi
a dus-o
spre altar. Aşa a fost ea desemnată ca Aleasă. A fost arătată
cum deschidea calea celorlalte fetiţe. Căci în ziua aceea, ea era în
fruntea Procesiunii.
ACEASTA S-A PETRECUT ÎN TEMPLUL OFICIAL (AL
IERUSALIMULUI) SAU ÎN TEMPLUL (ESENIENILOR) DE PE
MUNTELE CARMEL?
în Templul esenienilor, bineînţeles. Căci Zaharia fusese
asasinat în templul oficial în clipa când punea mâinile pe „coarnele”
altarului, datorită ideilor sale. Astfel, cei care trebuiau să fie
protejaţi se aflau pe muntele Carmel. (Lectura 5749-8).
[... ] Zaharia a fost întâi membru a ceea ce am putea numi
clerul ortodox oficial. Maria şi verişoara sa Elisabeta erau eseniene.
Şi din această cauză Zaharia o ascundea pe soţia sa Elisabeta în
munţi. În clipa când s-a anunţat naşterea (lui Ioan-Botezătorul),
Zaharia şi-a proclamat convingerile şi a fost asasinat. (Lectura
5749-8).
Templul de pe muntele Carmel era centrul religios al Frăţiei
eseniene:
Entitatea era pe Pământul făgădui în vremea aceea când, în
acele grupuri cărora le aparţinea, se pregătea venirea Fiului
Omului, al prinţului Păcii [...]. Acolo, entitatea era în strânsă
legătură cu preoţii care lucrau în Carmel, şcoala întemeiată
odinioară de Ilie, Elisei şi Samuel. Acolo erau învăţate misterele
Omului, legătura sa cu forţele interioare şi exterioare. Entitatea era
unul din înţelepţii care alegeau tinerii ce aveau să fie educaţi
special pentru a deveni canale prin care să vină binecuvântarea în
lume. Astfel, entitatea era în contact cu învăţăturile acestor grupuri
din Persia, India, Egipt şi cel al evreilor activi din Olimpia şi din
Insulele Mării... (Lectura 2520-1).
Iată acum lecturi despre naşterea lui Iisus:
CE VÎRSTĂ AVEA IOSIF când S-A CĂSĂTORIT?
Treizeci şi şase de ani.
SI MARIA?
Şaisprezece.
ŞI UNDE S-A CELEBRAT CĂSĂTORIA LOR?
În Templul de pe muntele Carmel. (Lectura 5749-8).
IISUS ERA FIUL „NATURAL” DE SÂNGE AL LUI IOSIF?
 Cum vi s-a spus deja, când (într-o viaţă anterioară) aţi pus
întrebarea aceasta la Atena, a fost o concepţie datorată Spiritului
Sfânt. Atunci aţi înţeles că asemenea lucruri se pot întâmpla celor
care se deschid total voinţei Tatălui Divin, când voinţa lor este total
unită cu El.
DAR CUM SE POATE CERE RESTULUI OMENIRII SĂ
ATINGĂ PERFECŢIUNEA LUI IISUS, când OAMENII SE NASC
ÎNTR-UN MOD MĂI PUŢIN DIVIN?
Ah, va veni ziua când copiii oamenilor vor înţelege în fine,
scopul procreării pe Pământ! [...] Căci Cel care este Calea cere ca
toţi să-l urmeze pe acest drum. Şi dacă două suflete se unesc nu în
ideea de a-şi mulţumi poftele terestre, pornirile lor carnale, ci de a fi
canalul sufletelor care vor veni, atunci se vor putea naşte cei care
vor accelera evoluţia Omenirii. Căci noi toţi trebuie să fim conduşi
mai sus [... ] Întocmai ca El!
VREŢI SĂ SPUNEŢI CA VOM EVOLUA până ACOLO ÎNCÂT
FEMEILE ÎŞI VOR ADUCE COPIII PE LUME CA MARIA?
Sufletele vor evolua astfel încât vor fi capabile într-o zi de a
aduce pe lume alte suflete exact cum a făcut-o Maria. Şi asta se va
putea întâmpla când sufletele bărbaţilor şi femeilor vor deveni
treptat conştiente că acest templu al lui Dumnezeu viu care este
corpul lor, acest canal poate fi folosit pentru aceste comunicări cu
Dumnezeu, Tatăl sufletelor omeneşti. (Lectura 1158-5).
EXPLICAŢI CONCEPŢIA NEPRIHĂNITĂ.
Dat fiind că trupul este rezultatul activităţii fiinţei mentale
(adică a corpului spiritual şi a corpului mental) propulsându-se ea
însăşi în materie şi că Spiritul (cum a spus El) nu este nici masculin,
nici feminin, ci ambele deodată - carnea şi spiritul nu fac decât
UNA. când Omul a atins stadiul de separare completă de Forţele
Creatoare, în spiritul său, atunci carnea, aşa cum o cunoaştem
astăzi, a devenit o realitate concretă pe plan material. „Concepţia
neprihănită” este deci posibilă când fizicul şi mentalul vibrează
total la unison cu spiritul: acesta poate reacţiona rapid asupra
mecanismelor cărnii. (Lectura 5748-9).
BISERICA ROMANO-CATOLICĂ CARE NE ÎNVAŢĂ CĂ MARIA
ERA FĂRĂ PĂCAT ORIGINAL DIN MOMENTUL ZĂMISLIRII SALE
ÎN PÎNTECELE ANEI NE SPUNE ADEVĂRUL?
Oricum este adevărat. Şi mai mult: la tot ce a fost deja arătat,
la tot ce am spus deja, trebuie să adăugăm, înţelegeţi
dumneavoastră, că Maria era sufletul soră al Învăţătorului atunci
când El şi-a făcut intrarea pe Pământ la începutul începutului.
ANA ERA PREGĂTITĂ SĂ JOACE ACEST ROL DE MAMĂ A
MĂRIEI?
Numai în general. Vedeţi, ea spunea că acel copil nu avea tată
şi nimeni n-o credea!
ATUNCI NICI IISUS, NICI MARIA N-AU AVUT TATĂ
OMENESC?
Nici Maria, nici Iisus n-au avut tată omenesc. Ei au fost un
singur suflet de când Pământul este Pământ. (Lectura 5748-8).
În altă parte, o lectură spune: Amilius şi EU, Adam şi Eva.
(Lectura 364-6) ceea ce înseamnă că Maria era deja încarnată în
Atlantida. Interlocutorul lui Cayce, Thomas Sugrue, confundă
„concepţia neprihănită” cu „naşterea virginală”. În mintea sa
„concepţia imaculată” înseamnă fără intervenţie „murdară” (e
sensul cuvântului maculat) a unui bărbat!... Definiţia Bisericii
catolice este diferită: „concepţia imaculată” înseamnă că Maria a
fost încă de la concepţia sa eliberată de „păcatul original”, adică
de tendinţa omenească de a apuca pe căi greşite. De altfel, dacă
Mariei i se atribuie „concepţia imaculată” de către Biserica
Catolică, aceasta nu înseamnă că ea ar fi fost concepută „ prin
acţiunea Sfântului Duh”: catolicii cred că Maria a fost chiar fiica
lui Ioachim, după legea fizică obişnuită. Cayce aduce un element
nou, afirmând că ar fi fost şi ea zămislită fără ajutorul unui
bărbat. De unde răspunsul de mai sus: „Oricum este adevărat”
(correct in any case), indiferent care ar fi sensul dat întrebării.
DE CE IOSIF A FOST TULBURAT când MARIA A RĂMAS
ÎNSĂRCINATĂ, PE când ÎNCĂ ERA VIRGINĂ?
Datorită mediului în care trăia şi pentru că el era mai în vârstă
decât tânăra care-i fusese dată ca logodnică. Adică, cum am zice
astăzi, de ceea ce vorbeau oamenii! Totuşi, când a fost asigurat că
era un lucru divin, nu numai prin ceea ce i se spusese în frăţie
(eseniană), dar şi prin viziunile pe care le avusese, atunci a înţeles
[...]. Atunci a survenit cererea în căsătorie - iar Maria avea
şaisprezece - şaptesprezece ani când a rămas însărcinată. (Lectura
5749-8).
CE VÎRSTĂ AVEA MARIA când A FOST ALEASĂ PENTRU A FI
EDUCATĂ PE MUNTELE CARMEL?
 Patru ani. Şi între doisprezece şi treisprezece ani când a fost
desemnată Aleasă de către înger pe treptele Templului. (Lectura
5749-8).
Naşterea lui Iisus este povestită în lecturile lui Cayce ca în
tradiţia provensală: cu o iesle pe care au găsit-o pentru că nu era
loc la han; cu Steaua, cu păstorii, cu corul Îngerilor care cântau:
„Gloria in excelsis”... fără a-i uita pe regii Magi şi suita lor.
Singura diferenţă faţă de tradiţia provensală este personajul
hangiului: în versiunea tradiţională, el este nesuferit şi-i
afuriseşte pe viitorii părinţi, zicând că nu are loc.
În versiunea cayciană, dacă hangiul refuză s-o primească pe
Maria, este mai mult pentru a o apăra (lectura 11 96-2). El a fost
vestit şi avertizat de esenieni în privinţa evenimentului care se
pregăteşte şi nu vrea ca Maria să nască sub ochii curioşi ai
clienţilor sau spionilor şi o trimite pe fiica sa Sara la iesle ca s-o
ajute pe tânăra lehuză (lectura 1152). Nu voi reproduce aici
lecturile privitoare la Crăciun: le-aţi crede ieşite dintr-o veche
poveste provensală!
Cât despre data reală a naşterii lui Iisus, foarte discutată,
iată ce spune Cayce, ca răspuns la întrebarea:
SĂRBĂTORIM CRĂCIUNUL LA O DATĂ APROAPE EXACTĂ?
Da, aproape, căci multe schimbări au intervenit în modul de
calculare a timpului, adică în diversele calendare. Este aproape
exact 24/ 25 decembrie, aşa cum socotiţi voi timpul astăzi. (Lectura
5749-8).
CÎND ŞI UNDE S-A NĂSCUT IISUS ÎN PALESTINA?
La Betleem, în Iudeea, în acea grotă care nu este însemnată
acum, dar numită „staul”(căci în America se reprezintă ieslea ca o
colibă!).
ŞI CÂND S-A NĂSCUT?
În a nouăsprezecea zi din ceea ce am numi astăzi luna martie.
ŞI ÎN CE AN?
Asta depinde de calendarul folosit; după calendarul iulian,
anul 4. După calendarul mozaic sau ebraic, anul 1899. (Lectura
587-6).
ÎNTR-UNA DIN LECTURI, NI SE SPUNE CĂ ANIVERSAREA
NAŞTERII LUI IISUS CORESPUNDE CU 19 MARTIE, DUPĂ
CALENDARUL NOSTRU ACTUAL. ÎN ALTA, NI SE SPUNE CĂ
SĂRBĂTORIM CRĂCIUNUL CORECT, ADICĂ PE 24 SAU 25
DECEMBRIE CUM CALCULĂM NOI ASTĂZI. ATUNCI, AR TREBUI
SĂ ŞTIM!... DE CE ACESTE CONTRADICŢII?
Cele două date sunt Juste, depinde de calendarul folosit
pentru calcul. De câte ori au fost făcute şi refăcute aceste calcule?
[...] Trebuie să luăm în consideraţie aceste calendare diferite,
urmând cronologia evenimentelor. (Lectura 2067-7).
Pe de altă parte, catolicii se adresează Mamei lui Iisus
numind-o „Preafericita Marie de-a pururea Fecioară”. Ei riscă să
fie destul de surprinşi de lecturile în care Cayce vorbeşte de fraţii
şi sora lui Iisus... Şi totuşi, n-au citit în Evanghelie versetul unde
discipolii îi spun lui Iisus: „Mama şi fraţii tăi Te caută”? Teologii
discută de douăzeci de secole pentru a şti dacă aceştia sunt „fraţi”
adevăraţi sau numai „veri”. Dar în zadar au spus că în ebraică se
folosea cuvântul „rate” pentru „văr”, explicaţia e trasă de păr şi nu
a convins pe toată lumea... Iată versiunea lui Cayce:
MARIA ŞI IOSIF AU MAI AVUT ALŢI COPII?
Pe Jacob, Iuda şi o fată. (Lectura 5749-8).
LA CÂT TIMP DUPĂ NAŞTEREA LUI IISUS AU ÎNCEPUT
MARIA ŞI IOSIF SĂ TRĂIASCĂ VIAŢA NORMALĂ A UNUI CUPLU
CĂSĂTORIT ŞI când L-AU AVUT PE COPILUL IACOB?
După zece ani. Ei au avut la rând pe Iacob, o fată şi pe Iuda,
(Lectura 5749-8).
MARIA ERA OBLIGATĂ SĂ AŞTEPTE ZECE ANI ÎNAINTE DE
A-L CUNOAŞTE FIZIC PE IOSIF?
Această relaţie normală, naturală nu s-a produs înainte de
plecarea lui Iisus la studii, înţelegeţi? Şi nu era „obligată”. A fost o
alegere a amândurora, datorită sentimentelor reciproce. Însă când
El a fost departe, sub protecţia celor care li erau călăuze - nişte
preoţi - atunci, această relaţie fizică a început ca o experienţă
normală (Lectura 57498).
Trebuie să spun că în calitate de mamă, prefer această
versiune. Există ceva cu adevărat ilogic să dai de exemplu
femeilor măritate un soţ care nu s-a culcat niciodată cu propria
soţie!

Familia lui Iisus

Pentru început, să vorbim de această soră a lui Iisus:

Căci entitatea trăia în acea ţară când Invăţătorul a străbătut-
o; ea era fiica Mariei, Maica Domnului, Rut.
 De unde blândețea ei de acum în ajutorarea indivizilor,
mulţimilor acelora care au fost defavorizaţi material [...]. În această
viaţă ca Rut, entitatea era foarte legată de mediile conducătoare ale
romanilor. Şi după crucificare, după acea experienţă de neuitat cu
discipolii şi apostolii, ea a plecat în călătorie cu cei care doreau să
deschidă lumea romană pentru influenţa lui Christos manifestată în
Omul Iisus [...]. Entitatea s-a căsătorit cu un roman şi a mers cu el
la Roma.
Când a ajuns la adolescenţă, după naşterea lui Iuda, şi când,
datorită morţii lui Iosif, Iisus, fratele său, s-a întors acasă ...ea şi-a
pus multe întrebări despre acest membru ciudat al familiei sale,
...despre care oamenii spuneau multe rele, temându-se de el. Odată
cu plecarea acestui frate în Egipt, unde El mergea să-şi primească
iniţierea finală, adică o învăţătură, împreună cu Ioan (un alt
membru al familiei despre care se vorbea cu respect şi a cărui
mamă fusese un vehicul ales de preoţii esenieni. Ioan care cobora
în linie directă din marii preoţi evrei) - toate acestea însemnau mult
pentru entitatea Rut.
Evident, că nu i-a fost uşor să fie fiica, sora şi verişoara unor
astfel de vedete!
Când vărul Ioan s-a întors şi şi-a început misiunea, renunțând
la poziţia sa de preot în Templu pentru a deveni un proscris care
predica în deşert, atunci Rut a fost consternată [...].
Întorcându-se de la o adunare (la care vorbise Iisus) [...],
entitatea şi-a întâlnit viitorul soţ [...], controlor de impozite, un
roman. Având un trup frumos, dar fiind şi foarte activă în operele
sale de ajutorare a năpăstuiţilor, ceea ce-l interesa pe acest roman
deosebit de ceilalţi, s-a născut între cei doi o simpatie reciprocă
datorită vârstei şi împrejurărilor. [... ] Ea şi-a continuat activităţile
împreună cu acest prieten [...]. Cu puţin înainte de răstignire, a avut
loc căsătoria lui Rut cu acest prieten care i-a devenit soţ, ceea ce
este şi astăzi. Şi Iisus a asistat la această căsătorie pe care El a
binecuvântat-o. Soţul a fost chemat la Roma şi în timp ce era acolo,
a avut loc răstignirea. Perioadă care i-a adus entităţii (Rut) mari
emoţii, cu chemarea lui Pilat în faţa autorităţilor romane, întâlnirea
din nou cu mama şi femeile sfinte, Lazăr, cealaltă Marie, Marta şi
toţi prietenii mamei sale [...]. În ultima parte a vieţii sale, entitatea a
venit la Roma unde i s-au născut copiii. Acolo, împreună cu soţul
său, ea a ajutat pe cei care acceptau noile învăţături (creştini) [...] şi
care erau persecutaţi. (Lectura 1158-2).
 Consultanta de patruzeci şi şapte de ani pentru care a fost
dată această lectură cel puţin insolită a întrebat:
AŢI PUTEA SĂ-MI DAŢI MAI MULTE DATE DESPRE
CONTĂCTELE MELE CU IISUS?
Tocmai vi le-am dat. Contactele personale cele mai strânse au
apărut în momentul doliilor - datorită diferenţei de vârstă, de
folosire a timpului şi datorită activităţilor diferite şi, de asemenea,
datorită timidităţii dumneavoastră care nu era o greşeală, dar se
datora împrejurărilor Contactele personale s-au făcut numai în caz
de deces, cum a fost moartea tatălui dumneavoastră, Iosif. Şi acolo,
judecind numai din punctul dv. de vedere, v-aţi întrebat: Dacă El
avea harul vindecării, de ce şi-a lăsat tatăl să moară? Dacă El este
aşa cum spun atâția oameni, de ce a lipsit atât de mult şi de ce
pleacă mereu?
L-AM VĂZUT PE IISUS DUPĂ ÎNVIERE?
Da, pe muntele Măslinilor, ca toată lumea.
PE COPIII CARE I S-AU NĂSCUT ACESTEI ENTITĂŢI, ÎN
ACEA EXISTENŢĂ PALESTINIANĂ, ÎI CUNOSC? ŞI DACĂ DA,
CUM?
Se poate să-i cunoşti ca nepoţei ai tăi.
ASTĂZI O CUNOSC PE ENTITATEA CARE A FOST
ODINIOARĂ PETRU?
Nu, n-o cunoşti. Pot fi cunoscuţi acum mulţi dintre Apostoli şi
discipoli. De exemplu, pot fi întâlniți Bartolomeu, Andrei, Iuda care
ţi-a fost frate. Pot fi cunoscuţi. Şi chiar Iuda! Tu nu-l cunoşti şi este
mai bine pentru tine să nu-l cunoşti. Se poate, de asemenea, ca
Ioan să se întoarcă pe pământ şi să fie cunoscut... (Lectura 1158-9,
dată în 1937).
Cu câțiva ani înainte, în 1924, unul din finanţatorii lui
Cayce, un tânăr agent de schimb evreu din New York a aflat că:
Când Invăţătorul a venit pe Pământul făgăduit, el se încarnase
ca frate de sânge al învăţătorului: Iuda. (Lectura 137-4).
MAI TRĂIAM când A FOST RĂSTIGNIT CHRISTOS?
Da, ca frate al Său. (Aceeaşi lectură).
PERSOANA A FOST PROFET SAU UNUL DIN DISCIPOLII LUI
CHRISTOS?
Da, Bartolomeu.
ŞI DE CE ŢIN ATÂT DE MULT LA EL?
 Datorită acestei vieţi trecute cu discipolii şi Apostolii, care au
fost foarte dragi entităţii Iuda. (Lectura 137-123). Aceeaşi persoană
l-a întrebat pe Cayce:
ENTITATEA CUNOSCUTĂ ASTĂZI CA DOMNUL X A FOST
IUDA ISCARIOTUL?
Da... Iuda Iscariotul, cel care m-a trădat. ESTE UN TIP
CUMSECADE ASTĂZI...
Da, un tip cumsecade şi care se sprijină în întregime pe tine.
Nenumărate au fost încercările acestui suflet în distrugerea a
nenumărate oraşe şi ţări. Totuşi, deşi astăzi a făcut bine, se
sprijină tot pe tine. Sufletul său se sprijină pe tine...
AR TREBUI SĂ-I VORBESC DE CEEA CE FACEM LA
VIRGINIA BEACH?
Sigur că da! Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât vom fi mai
puternici. (Lectura 137-125).
Bietul „Iuda” se pare că nu a venit niciodată să ceară vreo
lectură. Acelaşi consultant, care nu se dădea înapoi de la nimic, a
întrebat:
PETRU TRĂIEŞTE ASTĂZI ÎNCARNAT ÎNTR-UN TRUP?
S-a născut în 1913. (Lectura 137-123).
Ca să terminăm cu Iuda, iată o lectură interesantă, care
arată posibilitatea de a ne înşela complet în „amintirile” vieţilor
anterioare. Cineva a pus această întrebare:
CE EXPLICAŢIE PUTEŢI DA ACESTEI PERSOANE CARE
ESTE CONVINSĂ CĂ A FOST IUDA ISCARIOTUL ÎNTR-O ALTĂ
ÎNCARNARE?
Aşa cum am spus, această entitate are o „sensibilitate
mediumnică” în actuala sa încarnare. Şi asociaţiile trăite altădată,
într-o perioadă foarte veche, au fost astfel încât ea mai este încă
influenţată şi astăzi de ele şi acest lucru îi provoacă proiecţia în
trecut. În această experienţă de viaţă anterioară, entitatea
reprezenta puterea politică oficială. Astfel, a intrat în contact cu unii
din discipolii Învăţătorului. Şi printre [... ] cei care lucrau cu romanii
în acea perioadă se găseau entitatea aceasta și Iuda.
I s-a povestit despre Iuda [...], ceea ce i-a trezit dispreţul Şi a
aflat că Iuda şi-a trădat stăpânul, făcându-se vinovat de asasinat,
incest şi alte crime în propria familie. Şi totuşi, a fost acceptat de
Cineva pe care alţii îl numeau Învăţător. Toate acestea au frapat-o
mult pe entitate. Şi entitatea a urmat activităţile şi legăturile oferite
de Iuda, astfel încât mai târziu, când a venit în contact mai strâns
cu prietenii săi care se uniseră cu familia Mântuitorului, şi-a făcut
reproşuri amare. Entitatea îşi reproşa comportamentul. De unde
impresia de astăzi a entităţii, interpretarea viziunilor unor persoane
care au asigurat-o că a fost Iuda. Dar nu ceda niciodată tentaţiei de
a te dispreţui! Căci să ştii în forul tău interior că Mântuitorul,
Domnul şi Dumnezeul tău cunoaşte ceea ce tu ai făcut şi iartă [...].
„Trupul de carne este slab”. Domnul nu vrea să piară nici un suflet
pentru că s-a acuzat el însuşi de ceea ce a putut face sau provoca
printre contemporanii săi [...]. Atunci, nu te întoarce pentru a privi
aceste legături, aceste împrejurări nefericite. Nu te lăsa să aluneci
într-o curiozitate deşartă. Şi priveşte mai bine în sus, spre El, care
te poate chema să-L cunoşti şi să-L întâlnești faţă în faţă...
Concentrează-le mai mult asupra faptului că fiecare suflet
trebuie să-şi cunoască legătura cu Forţele Creatoare, adică cu
Tatăl. Şi trebuie să o aplice în modul de a se comporta cu fratele
său, chiar cu cel mai mic! [...] Căci atâta timp cât o entitate nu vede
în duşmanul său sau în cel pe care-l detestă (pentru că-i displac
manierele acestuia) o imagine a ceea ce ar adora el în Tatăl, nu
cunoaşte calea în adevăr şi în actele sale. [...] Căci nu-i încredinţase
lui Iuda spre păstrare bunurile pământești? Nu-i dăduse El, astfel,
şansa confruntării cu propriul său Eu?
Atunci, încearcă să te priveşti în faţă, să-ţi înfrunţi Eul, în ceea
ce faci şi ceea ce spui, zi după zi. Căci făcând astfel, ajungi să-ţi
cunoşti legătura cu Creatorul. Şi dacă tu chemi, El va auzi. Şi
Făgăduinţele Sale sunt sigure. (Lectura 1265-2).
Dacă am dat un extras atât de lung din această lectură, am
făcut-o pentru că ea îl caracterizează pe Cayce. Regăsim aici fraza
pe care a repetat-o de mii de ori, că fiecare dintre noi trebuie să-şi
înfrunte Eul său profund şi real (meet the self). Şi pentru că
această lectură arată catastrofele pe care le poate provoca o
cercetare a vieţilor anterioare prost întreprinsă. A spune unui biet
om că a fost Iuda, înseamnă să-i provoci o „traumă” pentru tot
restul vieţii!
Ca să revenim la anturajul lui Iisus, multe alte vedete din
Evanghelie apar pe firul lecturilor, ca fiind reîncarnate într-un
consultant actual. De exemplu... Maria Magdalena! Cayce o
descrie fizic:
Aşa cum a pictat-o Leonardo da Vinci [...] cu părul aproape
roşcat, ochii albaştri, trăsăturile chipului amintind de ereditatea ei
totodată greacă şi ebraică.
 La începutul lecturii, el citează cuvintele lui Iisus:
“Pretutindeni unde se va predica evanghelia mea, se va vorbi
de ea”: ce moştenire! În această viaţă constatăm că entitatea
înţelege uşor învăţăturile Sale, adevărurile pe care El le-a învăţat.
Însă încearcă să aibă vederi mai largi, nu condamnă pe nimeni
pentru că El n-a condamnat nici pe cei care L-au persecutat. A
condamna este o atitudine construită în mentalul tău. Şterge-o din
viaţa ta, prin El care face totul posibil. [...] Trebuie să-ţi coordonezi
în tine credinţele pe care le aveai într-o viaţă (egipteană) veche, cu
cele pe care le-ai aflat când ai fost cu Mântuitorul Iisus, căci sunt
aceleaşi... Aşa cum am spus-o deja, această religie egipteană era
baza, fundamentul a ceea ce a fost mai târziu arătat de către
Mântuitor în acea perioadă (în Palestina).
Consultanta, o americancă de douăzeci şi trei de ani, trebuie
să fi fost foarte seducătoare... Într-o lectură ulterioară, Cayce
povesteşte viaţa Mariei Magdalena după Înviere şi cum a acţionat
ea în strânsă colaborare cu Maria, mama lui Iisus, care a mers să
locuiască la Ioan... apostolul miliardar!
Căci Ioan, se ştie bine, era cel mai bogat dintre discipolii lui
Christos. Domeniile sale ar fi evaluate astăzi în monedă americană
la aproape douăzeci şi cinci de milioane de dolari (în 1933)!
(Lectura 295-8).
În prima lectură (259-1) dată pentru această tânără, astăzi
bunică, Cayce semnalează că ea este din punct de vedere
astrologic sub influenţa lui Venus, ceea ce nu ne va uimi prea
tare! El dă apoi o suită de vieţi anterioare clasice (franceză,
engleză, palestiniană, persană, egipteană, atlantă) care începe
astfel:
Înaintea acestei vieţi, entitatea trăia sub domnia ultimului
Ludovic. Era fiica lui, care a fugit prin zăpadă, în timpul acelei
încercări de scăpare de la Revoluţie . Entitatea a fost singurul
membru al familiei regale care a supravieţuit în acea perioadă: a
fost condusă în secret într-o ţară numită astăzi Austria.
Nu dau aici un întreg pasaj care priveşte pe fiica lui Ludovic
al XVI-lea şi a Mariei-Antoaneta, voi relua acest subiect în al
doilea volum consacrat încarnărilor franceze. (A se vedea pe
această temă cartea lui Michel Morin, Le retour du Lys, editions
Fernand Lanore, 1985). Să ne întoarcem la vieţile anterioare ale
consultantei:
 În încarnarea precedentă regăsim entitatea iubită de El (Iisus)
căci în acea viaţă era sora Martei şi a lui Lazăr [...].
În încarnarea dinaintea aceleia, era în Egipt în momentul
disensiunilor dintre Marele Preot şi suveran. Ea era unul dintre
consilierii suveranului şi a adus Marelui Preot exilat un mesaj care
îi propunea întoarcerea.
Şi, după întoarcerea Marelui Preot, ea a fost însărcinată să se
ocupe de muzică în Templu; se vor putea găsi unele din compoziţiile
sale muzicale din acea vreme, când va fi deschisă prima dintre
piramide [...]. Într-o încarnare şi mai veche, trăia în ţara cunoscută
ca Atlantida. Entitatea era atunci prinţesa acelei ţări, ea a făcut
experienţa splendorilor fastuoase, pe care n-a ştiut să le folosească
aşa cum ar fi trebuit [...]. (Lectura 295-1).
Într-o lectură ulterioară; Cayce a menţionat două alte
încarnări, una în Anglia medievală şi alta în Persia (contemporană
cu impronunţabilul Uhjltd!).
Această entitate feminină este interesantă pentru noi din mai
multe motive: mai întâi pentru că în calitate de fiică a lui Ludovic
al XVI-lea, ea aparţinea Istoriei Franţei. Apoi, ca numeroase
încarnări franceze, a fost egipteană. În fine, pentru că în calitate
de Maria-Magdalena, ea face parte din folclorul nostru naţional.
Să amintim într-adevăr că Maria din Magdala (Maguelonne în
provensală), conform Tradiţiei, şi-ar fi sfârșit viaţa în Provence.
Legenda povesteşte că în urma persecutărilor din Palestina, ea a
fost abandonată pe mare, într-o barcă şubredă, împreună cu
fratele său Lazăr, sora Marta şi servitorii lor; că ambarcaţiunea a
reuşit să ajungă prin minune în locul numit astăzi: „Les Saintes-
Maries-de-la-Mer” şi că de acolo toată familia s-a răspândit între
gali, pentru a-i evangheliza. Lazăr a ajuns la Paris (unde o gară îi
poartă numele!), Marta a scăpat Rhonul de monstrul care teroriza
populaţia de pe malurile fluviului; monstrul se numea „Tarasque”
(de unde numele oraşului Tarascon). Cât despre Magdalena, ea s-
a retras într-o grotă din munţi, ca să trăiască acolo în pustnicie.
Ea a fost îngropată într-un mormânt care a rămas secret; de unde
astăzi numele muntelui: Peştera (sau grota) Sfântă . Am citit şi
recitit lecturile lui Cayce: el nu vorbeşte de aceste tradiţii. Trebuie
să mai spunem că nu se afla în anturajul său nici un provensal
pentru a-i pune aceste întrebări (celebrul amiral de Grasse, care
beneficiază de un monument la Virginia Beach, murise de două
secole!).
 Lazăr însuşi, frate al Magdalenei, apare într-o consultaţie
dată pentru un naturopat. Acest consultant, un celibatar de
cincizeci şi şase de ani - născut în India din părinţi persani - ţinea
conferinţe de filosofie în Statele Unite. Înainte de a fi fost Lazăr, el
fusese atlant, ca şi sora sa, apoi egiptean sub numele de Ra-El-
La, ceea ce este aproape o anagramare a lui Lazăr! L-am citat în
capitolul despre Egiptul antic ca pe unul din redactorii Cărţii
Morţilor(lectura 1924-1). Poate că de aceea a avut dreptul la o
mică înviere personală...
Pentru a încheia cu această familie remarcabilă, să vorbim de
Marta. Am găsit lectura sa, dată pentru o „Female, 45 years,
protestant” - adică o femeie de patruzeci şi cinci de ani,
protestantă, o celibatară înverşunată care trăia împreună cu sora
sa (dar nu Magdalena, de data aceasta!).
Este adevărat că nici Evangheliile, nici folclorul provensal nu
menţionează vreun soţ al Martei... Nici o soţie a lui Lazăr!
Lectura dată pentru cumnatul lui Iisus, pe care l-am văzut
apărând mai înainte, este interesantă pentru că analizează
ansamblul relaţiilor economice, politice şi sociale dintre Roma şi
provinciile sale, mai ales Iudeea.
Philoas, deci:
...s-a căsătorit cu sora învăţătorului, singura Sa soră,
(subliniază Cayce) şi chiar El l-a cununat cu această soră care
fusese educată în Grecia şi la Roma, datorită relaţiilor familiei sale
cu unul dintre evreii proromani. (Lectura 1151-9).
Philoas, roman crescut după moda grecească, pare să fi fost
un funcţionar foarte înalt, trimis într-un post din Palestina. După
lectură:
El a făcut la Roma un raport favorabil creştinilor (...). Lucru
luat în consideraţie de Împărat, la Roma, şi care a dus la decizii
administrative conform sugestiilor entităţii. Pilat a fost mutat şi
înlocuit (Lectura 1151-10).
Consultantul căruia i-a fost dată această lectură era un
personaj important în America secolului XX: juca un rol de
mediator între patronat şi sindicate. Iată lectura pe care i-o dă
Cayce:
Fiecăruia dintre aceste grupuri, fie că e vorba de sindicate sau
patroni, tu i-ai amintit mereu că trebuie să fie animat de un ideal
[...]. Tu trebuie să ştii [...] că eşti canalul prin care va trebui să
treacă spiritul de iubire frăţească, spiritul de cooperare, spiritul de
răbdare şi milă pentru toţi [...]. Acest spirit a stat la baza Imperiului
roman. Şi numai când acest spirit a început să slăbească, sub
povara egoismului şi a căutării gloriei deşarte, puterea Romei a
decăzut. Căci ea îşi uitase scopul: să fie păzitoarea fratelui său.
(Aceeaşi lectură).
Philoas a fost, de asemenea, unul din „pelerinii din
Emmaus”, cărora le-a apărut Christos după Înviere (Evanghelia
după Luca):
Entitatea a fost din cei care au susţinut sus şi tare Învierea
[...], căci era acolo în ziua când Christos a apărut pe drumul către
Emmaus. (Lectura 1151-1). Şi a călătorit cu El. (Lectura 1151-3).
Nu în toate vieţile apar personaje celebre sau remarcabile din
Evanghelie. O mulţime de actori obscuri apar în lecturi. De
exemplu, Sobol, bocitoare angajată pentru înmormântarea lui
Lazăr (Lectura 2787); sau chiar Joel şi Thadeus, păstori din seara
de Crăciun (1859 şi 262); sau Adhar, sora mai mică a lui Ioan
Botezătorul, moartă de ruşine pentru modul în care fratele său se
acoperea cu piei de oaie... Ca şi în viaţa următoare, avea o idee
fixă: să fie în culmea modei! (Si azi la fel, ea dă o mare importanţă
acestui aspect). (Lectura 1000-14). Lecturile dau numele unei
mulţimi de discipoli ai lui Iisus, simpatizanţi obscuri sau
opozanţi. Toate episoadele cunoscute din Evanghelie ne trec pe
dinaintea ochilor, văzute prin istoria personală a unor spectatori
necunoscuţi. Sunt mai mult de 500 de lecturi despre acea epocă.
Printre acestea, două serii cu totul insolite despre tinereţea lui
Christos şi despre viaţa iudeo-romană a lui Cayce.

Anii de taină al lui Iisus

Da, ce a făcut de la doisprezece ani (când l-au găsit părinţii

în Templu, printre rabini) şi până la treizeci de ani, începutul
vieţii sale publice? Evangheliile oficiale nu ne spun nimic. Din
contră, evangheliile
apocrife, povestiri ale unor mistici, vorbesc de călătoriile lui
Iisus în India unde ar fi lăsat urme la Srinagar (în Caşmir) şi în
Tibet. Unele povestiri fac aluzie la şederi în Persia, în Egipt.
Numeroase legende locale din aceste ţări se fac ecoul acestor
informaţii.
DAŢI-NE DETALII DESPRE EDUCAŢIA COPILULUI IISUS.
 De la şase la şaisprezece ani, educaţia sa consta în
cunoaşterea directivelor Frăţiei eseniene. Dar copilul a învăţat şi
Legea evreilor sau Legea mozaică din acea vreme [...]. Şi amintiţi-vă
că El era normal şi sa dezvoltat normal. (Lectura 1010-17).
Apare în lecturi guvernanta lui Iisus, în acelaşi timp
păzitoarea şi învăţătoarea lui, dar nu era o bonă obişnuită.
Ea aparţinea acelui grup de esenieni condus de profetesa
Iudita care interpreta documentele vechi, continuând tradiţia venită
din Egipt, de la Templul Frumuseţii şi din slujbele din Templul
Sacrificiului. Astfel, când a venit vremea ca Maria să se
căsătorească cu Iosif şi să dea naştere lui Mesia, Prinţului Păcii [...],
Mântuitorul [...], Iudita a ordonat să fie ales cineva care să-i
însoţească pe părinţi în Egipt [...]. Cei din frăţia uneori numită
astăzi Frăţia Albă l-au desemnat pe Iosia [...]. În acea călătorie nu
erau numai Iosif, Maria, Iosia şi Pruncul, dar şi alte grupuri care îi
precedau sau îi urmau, organizate în vederea protecţiei fizice
necesare pentru împlinirea Făgăduinţei [...].
Şederea în Egipt a fost în apropierea oraşului Alexandria [...].
Şi una din misiunile lui Iosia era să studieze unele documente care
fuseseră în parte conservate în bibliotecile locului, căci Frăţia
eseniană se interesa de ele.
ŞI CARE ERA NATURA ARHIVELOR PE CARE TREBUIA SĂ
LE STUDIEZE IOSIA ÎN EGIPT?
Aceleaşi documente la care Magii veniţi din Orient făcuseră
aluzie spunând: „Datorită acestor documente, noi am văzut Steaua
Sa „. Era vorba aşa cum am spune astăzi, de previziuni astrologice
dar şi de o serie de informaţii adunate de-a lungul secolelor de toţi
cei care se interesaseră de venirea lui Mesia [...]. Toate aceste
documente se refereau nu numai la ceea ce ar trebui să facă
părinţii (lui Iisus), dar şi la locurile unde trebuiau să stea ei, la
caracteristicile pe care le vor avea cei [...] care vor fi în contact cu
Pruncul; şi cum veşmintele purtate de El îi vor vindeca pe ceilalţi
copii [...]. Căci corpul său, fiind perfect, emana sănătatea, viaţa
însăşi. Întocmai ca şi astăzi; unii indivizi emit vibraţii de sănătate şi
de viaţă prin fiinţa lor spirituală, vibraţii care distrug orice formă de
boală fizică! (Lectura 1010-12).
Astfel, aceste două femei excepţionale - guvernanta-arhivistă
şi profetesa - au dirijat toate studiile elementare ale lui Iisus.
VREŢI SĂ NE FACEŢI, DOMNULE CAYCE, UN REZUMAT AL
VIEŢII ŞI ACTIVITĂŢII LUI IISUS CHRISTOS, DE LA NAŞTERE
PÎNĂ LA ÎNCEPUTUL MISIUNII SALE DIN PALESTINA ÎN JURUL
VÎRSTEI DE TREIZECI DE ANI, CU LOCURILE, CĂLĂTORIILE,
STUDIILE ETC.?
[... ] În tinereţea sa, în acord cu legile şi obiceiurile, El a trăit în
casa tatălui său. Apoi, El a trecut în grija maeştrilor săi [...], mai
întâi în India, apoi în Persia, apoi în Egipt, pentru că este scris:
„Fiul meu va fi chemat în Egipt”. Cât despre studiile sale, ele
constituiau o parte din programul de pregătire stabilit Lui (prin
Iudita). Ele comportau, în primul rând, studierea bazelor Legii. Şi
Legea, în Marele Iniţiat, trebuie să se manifeste prin iubire, milă,
pace, spre desăvârșirea scopului pentru care El a fost chemat
(Lectura 5749-2).
MAI EXISTĂ UNDEVA MANUSCRISE CARE AU
INFORMAŢIILE CE NE LIPSESC? ŞI DACĂ DA, VOR FI ELE
DESCOPERITE CURÂND?
Există nişte falsuri. Toate cele care au existat - textele originale
-au fost distruse în cursul tulburărilor din Alexandria. (Lectura
2067-7).
VA RUGĂM SĂ NE VORBIŢI DE EDUCAŢIA LUI IISUS ÎN
PALESTINA, DE ŞCOLILE PE CĂRE LE-A URMĂT, CÂT TIMP A
STUDIAT ŞI CE A STUDIAT ŞI SUB CE NUME ERA ÎNSCRIS?
Şcolarizarea din Palestina a fost şederea în Templu - în
perioada când El era la Ierusalim, aşa cum povesteşte Luca, între
rabini şi profesori. Studiile din India, Persia, Egipt au acoperit
perioade mult mai lungi. În şcoli, El era înscris sub numele de
Iosua.
VORBIŢI-NE DE STUDIILE LUI IISUS ÎN EGIPT, ÎN ŞCOLILE
ESENIENE DIN ALEXANDRIA ŞI HELIOPOLIS (LA CARE CAYCE
FACE ALUZIE DE MAI MULTE ORI; A SE VEDEA ŞI CAPITOLUL
DESPRE EGIPT ŞI MAREA PIRAMIDĂ); CINE ERAU PROFESORII
ŞI CARE ERA OBIECTUL STUDIILOR SALE?
Nu la Alexandria, ci mai mult la Heliopolis a făcut El studiile
care conduceau la profeţie, adică pregătirea examenelor şi trecerea
lor - aşa cum a făcut şi Ioan (Botezătorul). Ei erau în clase diferite.
(Lectura 2067-7).
Examenul amintit se termina prin iniţierea în Piramidă.
VĂ RUGĂM SĂ NE DESCRIEŢI CONTACTELE LUI IISUS CU
ŞCOLILE DIN PERSIA. LA HELIOPOLIS A ELABORAT EL O
METODĂ DE MEDITAŢIE ÎN LINIŞTE (în text: „Entering the
silence”) ŞI ŞI-A MANIFESTAT PUTERILE DE VINDECĂTOR?
 Asta era mai mult activitatea sa din Persia, în „Oraşul
Colinelor”. Egiptul centraliza atunci învăţăturile venite din
numeroase ţări, căci acolo era centrul magnetic şi vibratoriu al
radiaţiei Pământului. (Lectura 206Z-7).
CÂT TIMP A RĂMAS IISUS ÎN INDIA?
De la treisprezece la şaisprezece ani. Un an de călătorie în
Persia. Şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului său în Egipt,
studiind...Aşa cum arată pe larg documentele care vor fi
descoperite şi care acum sunt îngropate în Piramidă... Căci acolo
erau instruiţi iniţiaţii. (Lectura 5749-2).
DESCRIEŢI-NE ÎNVĂŢĂTURILE PRIMITE DE IISUS ÎN INDIA.
Aceste învăţături vizau modul de purificare şi de dezintoxicare
a corpului, fortificarea lui fizică şi mentală. În călătoriile sale în
Persia, Iisus a studiat medicina şi mijloacele de a coordona
energiile corpurilor (fizic, mental şi spiritual) conform învăţăturii
date acolo de Zu şi de Ra în Egipt, ceea ce constituise baza
învăţăturilor din Templu: (Lectura 5749-2).
A STUDIAT IISUS ÎN INDIA [...], LA BENARES, CU
MAESTRUL INDIAN UDRAKA?
A fost trei ani acolo. Maestrul se numea Arcahia.
EL A URMAT ŞCOALA ESENIENILOR DE LA JAGANNATH ÎN
INDIA?
Toate aceste şcoli erau parţial derivate din şcolile eseniene.
Dar nu era esenismul pur aşa cum fusese practicat în Carmel.
(Lectura 2067-7).
Unei persoane care l-a întrebat dacă Iisus studiase în Grecia
cu filosofii care l-ar fi chemat acolo, Cayce îi răspunde că:
gânditorii mondeni n-au fost cuceriţi de Iisus.
Oricum, renumita „înţelepciune greacă” se trage din Egiptul
antic. Aşa cum au demonstrat-o studii recente, toţi marii filosofi
greci au călătorit în Egipt să se instruiască, inclusiv Pitagora şi
teorema sa! Lumea a uitat că „miracolul grec” este progenitura
Piramidelor...

Lucius, episcop de Laodiceea

În decembrie 1937, aflat în trecere pe la prietenul său D. E.

Kahn, Edgar Cayce a dat o lectură pentru o consultantă mai
vârstnică, o newyorkeză grozav de elegantă şi de o rară frumuseţe.
Şi iată surpriza:
 Entitatea a trăit pe vremea când Invăţătorul mergea pe
Pământ [...]. Ea s-a aflat printre oamenii veniţi de pe coline, care au
asistat la intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Ea se numea
Mariaerh. [... ] Ea crescuse pe colinele din Iudeea, în apropiere de
locul unde trăiau Elisabeta şi Zaharia. Iată de ce, încă din copilărie,
auzise de Iisus, tânărul care venise să-l viziteze pe Ioan, chiar
înainte de începerea funcţiei religioase a acestuia. Familia entităţii
era evreiască dar dintr-un grup [... ] care se separase de iudaismul
ortodox, adică samaritenii. Ea a coborât în Ierusalim la vârsta de
şaisprezece ani, vârsta majoratului pentru femei, vârsta nubilă
pentru a fi înscrisă în starea civilă. [...] Ea a profitat de aceasta
pentru a-şi vizita verii mai mari, între care ruda sa Elisabeta. Şi pe
când ea se afla la Ierusalim, şi-a făcut intrarea triumfată Iisus
venind din Betania. A fost prima dată când entitatea a auzit
vorbindu-se de evenimentul produs în această localitate: învierea
lui Lazăr. Ea a mai auzit vorbindu-se şi de activităţile în care era
amestecată familia sa. Aşa se face că încă din tinereţe entitatea le-
a cunoscut pe majoritatea celor care lucrau în grupul femeilor
numite mai târziu „Mironosiţe „. Ea a luat parte la activităţile lor: a
fost o întreagă perioadă din viaţa sa [...]. Mai târziu, de Rusalii, ea
a fost între primele zece persoane botezate în acea zi [...].
Apoi l-a întâlnit pe un anumit Lucius, o rudă a lui Luca, cu care
a lucrat în strânsă colaborare. Acel Lucius este entitatea numită
acum Cayce, prin care se dau aceste informaţii [...].
Împreună cu Lucius, entitatea a desfăşurat toate activităţile
misionare, toate sarcinile religioase pentru întemeierea noii Biserici
[...]. Şi ea s-a dus împreună cu el în Laodiceea, unde a predicat
Pavel; şi acolo l-a ajutat în toate activităţile sale, ca tovarăşă,
aghiotant, soţie. (Lectura 1468-2).
Ajuns în acest punct, Cayce a strănutat şi s-a oprit în
mijlocul unei fraze. Apoi, odată trezit şi informat de ceea ce
spusese în somn, a adăugat:
Vom încheia mai târziu, într-o altă lectură. Pentru astăzi avem
destule subiecte de meditaţie. Aceste informaţii sunt destul de
tulburătoare pentru noi...
După câteva zile, Cayce i-a scris ex-soţiei sale din Palestina:
Va trebui să vă revăd ca să vorbim de toate acestea. Sper că nu
sunteţi prea indignată. Dar reflectaţi la asta.
Doamna a răspuns: DRAGĂ ' DOMNULE CAYCE, ... NU
SUNT INDIGNATĂ! CRED CĂ LECTURA MEA ESTE SIDERANTĂ
...SUNT FOARTE UIMITĂ CĂ AM PUTUT FI ASISTENTA UNUI
PERSONAJ ATÂT DE IMPORTANT... DAR DUMNEAVOASTRĂ
ŞTIAŢI ÎNAINTEA ACESTEI LECTURI CĂ AŢI FOST LUCIUS? Şi
doamna a remarcat că acesta este un personaj din Noul
Testament. Răspunsul lui Cayce, după câteva zile:
Nu, din lectura generală a existenţei mele nu reieşea clar că eu
aş fi fost acel Lucius şi aş fi trăit astfel. Această revelaţie trebuia să
vină la timpul său, odată cu dumneavoastră... Şi dacă aş fi ştiut-o
înainte, nu ar fi însemnat mare lucru pentru mine atunci. Acum voi
cere pentru mine o lectură mai completă a vieţii mele anterioare. Şi
sunt foarte curios să ştiu ce mi se va spune...
Ceea ce a şi făcut... Şi iată rezultatul:
Da, avem în faţă dosarele privind entitatea numită astăzi
Edgar Cayce şi experienţele sale de viaţă în planul terestru ca
Lucius din Cirene, adică în prima parte a vieţii sale cunoscut ca
Lucius Septulus, dintr-o familie greco-romană din oraşul Cirene.
În tinereţea sa, Lucius avea mai mult o reputaţie de om bun de
nimic. Pierdea timpul în dreapta şi în stingă şi a ajuns, din
întâmplare, ceea ce am numi astăzi soldat. (Lectura 294-192).
Cititorul va fi remarcat că este a treia încarnare succesivă în
care Cayce face mai mult sau mai puţin meseria de soldat: ca
Uhjltd, se bătuse în fruntea tribului său. Apoi, în războiul Troiei
ca Xenon. Şi iată-l din nou în armatele romane. Vieţile se
înlănţuiesc ...şi se aseamănă!
În vremea când Iisus îşi îndeplinea misiunea sa religioasă în
regiunea Ierusalimului, a venit acolo Lucius. Interesat de activităţile
discipolilor şi măreţia lecţiilor date de Învăţător, el mergea după ei
ca un parazit, dar gândindu-se că venise vremea unei revolte
împotriva legiunilor romane, împotriva puterii Romei; şi entitatea
Lucius o aştepta şi o dorea. El se străduia, în acest scop, să aibă
contacte şi să se ţină la curent cu mişcările politice de la Roma şi
din rândul evreilor, cât şi cu toate decretele care erau promulgate.
Entitatea era dispreţuită de evreii din jurul Învăţătorului. Totuşi, a
fost luat printre cei şaptezeci de discipoli care erau desemnaţi să
instruiască. Lucius căuta din ce în ce mai mult să se apropie de
Învăţător, dar avea dezavantajul de a fi străin: de aceea n-a rămas
ca apostol [...].
După Răstignire, la Rusalii, Lucius a asistat la acea adunare
unde s-a manifestat Spiritul, când Petru a vorbit „în limbi străine”;
deşi a vorbit în propriul dialect, mesajul său a fost înţeles de fiecare
ascultător în propria limbă! Asta l-a impresionat atât de mult pe
Lucius încât s-a reconvertit lăuntric îmbrățișând devoţiunea totală.
De atunci a colaborat strâns cu discipolii şi cu apostolii.
Dar când au început persecuţiile şi când trebuia să fie aleşi cei
care vor deveni diaconi, ca Filip sau Ştefan, Lucius a fost din nou
respins din cauza legăturilor sale cu un anumit Saul, mai târziu
numit Pavel. Căci acela era unul din compatrioţii săi din regiunea
Tarsiei şi cetăţean roman ca şi el. I s-au pus întrebări despre
„iudeitatea” sa, deşi Saul (adică Pavel) ar fi depus mărturie că era
evreu. Şi era adevărat: mama lui Lucius era din tribul lui Beniamin,
tatăl său însă nu.
A urmat o dezbatere întreagă despre oportunitatea de a da
posturi de răspundere în Biserică unor oameni care nu proveneau
din părinţi evrei. Mereu aceeaşi problemă: Cuvântul era destinat
numai poporului lui Iisus, evreilor? Cât a stat Lucius la Ierusalim,
înainte de marile persecuţii când i s-a tăiat capul lui Iacob iar
Ştefan a fost omorât, această problemă s-a pus din nou. Căci
Lucius, datorită relaţiilor tovarăşei sau soţiei sale, am spune astăzi,
trăia întreţinut de Maria (Magdalena), Marta şi Lazăr. Şi ei se
întrebau cum să procedeze cu el. Lucius este deseori confundat cu
Luca, ei fiind rude. Ei au avut ocazia să colaboreze strâns după
convertirea lui Saul devenit Pavel, pe car e l-au sprijinit din ce în ce
mai mult. când Lucius a fost acceptat de Pavel, s-a hotărât să se
întoarcă în patria sa împreună cu soţia, ca să scape de persecuţii şi
să facă acolo o biserică. Aşa se face că în ultima parte a vieţii sale
a devenit episcop, adică conducătorul, preşedintele adunării
preoţilor sau presbiter. Astfel era numit preotul sau părintele sau
înaltul consilier la începuturile Bisericii, adică cel căruia i se
înaintau în ultimă instanţă toate problemele de teologie sau drept
[...]. În aceste domenii, episcopul avea ultimul cuvânt, exceptând
cazul când, după verdictul său, se făcea apel la judecata Bisericii
din Ierusalim, adică a Apostolilor înşişi. Din timp în timp, anumite
dezbateri duceau la divergenţe. Ca de exemplu, întrebarea pusă de
Pavel, care a agitat puternic populaţia din acea regiune, de a şti
dacă episcopii trebuiau să se căsătorească [...]. Astfel au apărut
neînțelegeri între Lucius şi Pavel. (Lectura 294-192).
Cu toate acestea, în Evanghelie, Petru pare a fi căsătorit
pentru că Iisus o vindecă pe soacra acestuia! Detaliu confirmat,
de altfel, de lecturile care adaugă că apostolul Toma era şi el
căsătorit. Ca Lucius:
 Ceea ce i-a adus o mulţime de necazuri cu soţia. Mai întâi
pentru că ea era cu mult mai tânără decât el. Şi apoi pentru că nu
aveau copii. Criza a culminat cu despărţirea lor şi ea a plecat să
trăiască împreună cu [... ] proorociţa Iudita, Elisabeta şi Maria,
Maica Domnului [...].
Apoi a venit o perioadă când au fost din nou foarte uniţi. Şi
odată cu naşterea unui copil, a urmat o perioadă de pace şi fericire,
la sfârșitul vieţii lui Lucius [...].
Şi într-adevăr, entitatea Lucius poate avea o influenţă foarte
bună şi puternică asupra vieţii actuale a entităţii Cayce! (Aceeaşi
lectură).
Misoginismul apostolului Pavel, cel puţin neînțelegerea de
către el a problemelor conjugale, este şi mai flagrantă în suita de
lecturi ale lui Mariaerh:
Da, spune Cayce cu jumătate de gură, reluând povestirea,
Mariaerh Samariteanca venită din colinele Iudeii, tovarăşa, adică
soţia lui Lucius din Cirene, episcop al Bisericii din Laodiceea [...].
Da. când Lucius a fost numit în fruntea bisericii din Laodiceea de
către Pavel şi Barnabe şi când entitatea îşi ajuta soţul în misiunea
religioasă, ea a trecut printr-o încercare grea datorită învăţăturilor
lui Pavel. Acesta credea că principalii conducători ai bisericilor j...)
trebuiau, ca o condiţie prealabilă numirii lor ca episcopi, să fie
celibatari. Şi acest fapt adăugat aceluia că Mariaerh nu avea copii
a făcut-o să se simtă în mod special vizată de predicile lui Pavel [...].
Mai ales că era mult mai tânără decât Lucius! Asta i-a adus mari
necazuri entităţii [...].
[... ] Abia mult mai târziu s-a născut un fiu care a crescut în
graţia şi favorurile tuturor [...]. Ea a trăit până la vârsta de şaizeci
şi nouă de ani şi l-a văzut pe fiul Silvius ales şi consacrat de
superiorii săi în slujba învăţătorului. (Lectura 1468-3).
Despărţirea de soţul său trebuie să fi fost cu atât mai grea
pentru biata Mariaerh... cu cât o altă femeie, se pare, a fost
amestecată, o admiratoare a lui Pavel, care făcea furori pe unde
trecea. În orice caz, asta ne povesteşte o lectură dată după un an!
(felul în care clerul creştin, deja misogin, nu strălucea prin
înţelegerea problemelor familiale...). Cayce o va remarca în mod
deosebit în lectura 1404-1, când vorbeşte, referitor la Biserică:
... de neînțelegerea valorilor spirituale ale vieţii de familie.
În alte încarnări anterioare vieţii iudeo-romane, Mariaerh îl
cunoscuse deja pe Lucius ca Uhjltd în Persia, într-o epocă
tulbure, când ea fusese un fel de infirmieră. Şi chiar mai înainte,
în Egipt, când îl însoţise pe Ra-Ta în exil (a se vedea capitolele
precedente).
Cred că este interesant pentru cititorii mei să le dau mai
multe detalii despre cazul Mariaerh, pentru că el ilustrează destul
de bine mecanismele reîncarnării.
În această viaţă, consultanta fusese de două ori divorţată. De
ce? l-a întrebat ea pe Cayce. Pentru că, a răspuns el; ea moştenise
din viaţa palestiniană o idee vitregă despre căsătorie, Pavel fiind
responsabil de a-i fi otrăvit existenţa cu maxima sa: „Cel ce se
căsătoreşte face bine, cel ce nu se căsătoreşte face şi mai bine!”
O serie întreagă de corespondenţă a circulat între doamna
din Norvegia şi Cayce, analizând şi comentând fiecare paragraf
din fiecare lectură dată pentru ea. Ea a subliniat faptul că cei doi
soţi ai săi fuseseră mult mai în vârstă decât ea - ca Lucius!
Că părinţii ei ca şi părinţii lui Mariaerh preferau bisericile
contestatare, apreciind că bisericile oficiale sunt complet
învechite. Ei se simţiseră atraşi de „Ştiinţa creştină” (Christian
Science), unde ea însăşi a lucrat ani de-a rândul. În acest grup
religios, ea trecuse, îi scria ea lui Cayce, prin exact aceleaşi
dificultăţi ca şi biata Mariaerh. Adică trebuise să îndure discuţii
furtunoase pe tema: „Trebuie să te căsătoreşti pentru a servi în
mod corespunzător Biserica? Şi dacă da, trebuie să faci o singură
căsătorie „spirituală”?” Problemă care o tulburase ani de zile!
La Fundaţia Cayce fiecare lectură este urmată de un dosar,
alcătuit în general din scrisorile consultantului în urma lecturii,
din răspunsul lui Cayce etc. Este foarte interesant, în acest caz de
reîncarnare, pentru că persoana interesată poate să dea detalii,
confirmând eventual veridicitatea vieţilor anterioare menţionate.
În cazul Mariaerh, dacă nu există „dovezi” la propriu vorbind,
pentru că este vorba de o viaţă prea veche, există cel puţin
coincidenţe tulburătoare. Cayce nu o cunoştea pe această doamnă
înainte de prima consultaţie. Este remarcabil că el a pus degetul
pe RANA care o duruse întotdeauna!
Şi-au scris mult... Nu-ţi întâlnești soţia de acum douăzeci de
secole în fiecare zi! Mai târziu i-a mai oferit şi alte lecturi cu multe
detalii. Una din viaţa din „America timpurie” între 1794 şi 1812:
[... ] Entitatea a făcut parte dintr-un grup sau dintr-o sectă
numită Prietenii (Quakers). Ea venea din împrejurimile oraşului
Oslo, din Norvegia, şi s-a instalat în „Oraşul iubirii fraterne”(a se
înţelege: Philadelphia, acelaşi sens în greceşte). Entitatea era
tânără, nu avea decât patru ani în acea călătorie. Părinţii săi se
numeau Abigail şi Joseph, nu Joseph aşa cum se spune aici, ci în
norvegiană: Joda [...]. Mama sa actuală era atunci sora mai tânără,
născută în ţara cea nouă. (Lectura 1468-4).
Or consultanta lui Cayce era americană de origine
norvegiană. Acest caz ilustrează îndeajuns un fapt frecvent în
suitele de încarnări: trecând progresiv de la o naţionalitate la alta,
oamenii aleg de preferinţă, reîncarnându-se, o familie care le
aminteşte de o ţară unde au trăit deja!
Doamna îi scria lui Cayce:
MĂ MIRĂ CĂ AM VENIT DIN NORVEGIA. CĂCI DEŞI AM
FOST ALTĂDATĂ CONVINSĂ CĂ AM AVUT O ÎNCARNARE
NORVEGIANĂ, AM CONSIDERAT CĂ APARŢINEAM MAI MULT
COLONIEI SUEDEZILOR EMIGRAŢI AICI. NU ŞTIAM CĂ AU FOST
ŞI EMIGRANŢI NORVEGIENI. [...] NORVEGIENII MI SE PĂREAU
MULT MĂI RAFINAŢI DECÂT SUEDEZII! LA ŞAISPREZECE ANI
MAMA M-A DUS ÎN NIŞTE VIZITE ÎN NORVEGIA ŞI AM ADORAT
IMEDIAT ACEASTĂ ŢARĂ! AM PLÎNS CÂND A TREBUIT SĂ
PLECĂM... DACĂ CINEVA TRECE PE STRADĂ AICI ŞI VORBEŞTE
NORVEGIANA, IMEDIAT CIULESC URECHEA ŞI ÎNŢELEG
ÎNTOTDEAUNA FRAGMENTE DIN CEEA CE SE SPUNE [...]. MI-
AM PIERDUT PĂRINŢII LA ŞAISPREZECE ANI ŞI DE LA VÎRSTA
DE DOUĂZECI DE ANI N-AM MAI CUNOSCUT NORVEGIENI. PE
MĂSURĂ CE TREC ANII, IUBIREA MEA PENTRU NORVEGIA ŞI
NORVEGIENI CREŞTE... CÂT DESPRE MAMA, CARE AR FI FOST
SORA MAI MICĂ ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ ANTERIOARĂ,
ÎNTOTDEAUNA MI S-A PĂRUT CĂ ERAM MĂI VÎRSTNICĂ DECÂT
EA ŞI AM SPUS ADESEORI CĂ DACĂ AR FI TRĂIT, EU AR FI
TREBUIT SĂ AM GRIJĂ DE EA!
În cursul uneia dintre consultaţii, doamna a mai întrebat:
ÎN ACEA EXPERIENŢĂ DE VIAŢĂ AMERICANĂ, AM FOST
ÎMPREUNĂ CU EDGAR CĂYCE? (Care a avut una, dacă nu două
încarnări americane, înainte de a fi Cayce).
L-aţi cunoscut, dar nu aţi fost împreună fizic. (Lectura 1468-4).
Edgar a povestit că o visase când era acea tânără din
Philadelphia. A descris-o:
Înaltă, foarte blondă, cu părul foarte lung, ochii de un albastru
cenuşiu, un chip oval prelung. Purta o rochie de crinolină aproape
neagră cu ornamente şi guler alb.
 Consultanta a răspuns că atunci când era mică era obsedată
de dorinţa de a avea părul lung... Într-una din lecturi, Cayce îi
mai spune că în acea viaţă din America, cânta la pian, mult şi
foarte bine. Doamna a răspuns că îi plăcea muzica şi că atunci
când era copil îşi mişca mereu degetele ca şi cum ar fi cântat la
pian... Nu se putea împiedica, ceea ce îi supăra pe părinţi! Nu
amintesc aici cele o mie unu de detalii care concordă cu
conţinutul lecturilor... Ci numai că:
Înainte, entitatea era în Norvegia, acolo unde este acum o
parte din Helzen Fjord. Viaţa sa era atât de grea, încât şi-a lăsat
familia şi s-a sinucis. Iată de ce astăzi suferă uneori de o atât de
cruntă singurătate.
(şi iată de ce îi scria ea dragului Edgar scrisori atât de lungi!).
Ea se numea atunci Amele Schwelenger. Şi [.:.], după naşterea
celui de-al doilea copil [...] s-a sinucis, aruncându-se în apele
fiordului. Ceea ce explică faptul că astăzi entitatea suferă atât de
des de deprimare, de descurajare. Această informaţie nu a fost
dată la începutul lecturilor pentru că ar fi riscat să vă cufunde în
autocondamnare şi demoralizare [...]. Cât despre data acelei vieţi:
9592. (Lectura 1468-6).
În această lectură, Cayce îi mai spune că ea a mai avut două
încarnări greceşti: una în Corint la 1028 şi cealaltă, mult mai
veche, în timpul lui Pericle, când lucra în strânsă legătură cu
acesta şi cu sfătuitoarea lui secretă, Aspazia.
În viaţa actuală, consultanta, directoare a unei agenţii de
relaţii publice, evoluează în lumea bună... ŞI ÎŞI DĂ SEAMA, îi
spune ea lui Cayce, DE PERICOLUL DE A FI FASCINATĂ DE BANI
ŞI SNOBISM...”

Cele două vieţi ale lui John Bainbridge

După încarnarea sa ca Lucius, îl vom regăsi pe Edgar Cayce

reîncarnat - de două ori la rând - conform lecturilor, în America
de Nord, sub numele de Bainbridge. Aceasta se petrecea în
întinsele regiuni unde setea de cucerire îi atrăgea pe europeni
într-o mulţime de aventuri - ceea ce numim Far West- cu excepţia
că Bainbridge nu era cow-boy, ci soldat englez:
În viaţa care a fost exact înaintea acesteia (ca Edgar Cayce)
regăsim entitatea în aceeaşi ţară ca astăzi. Dar ca soldat al armatei
engleze, în epoca înaintării lor în Marile Câmpii. Numele său era
John Bainbridge. În acea viaţă se născuse în Anglia, în
Cornouailles. Instruit şi format în forţele armate canadiene, a ajuns
în acele câmpii cunoscute astăzi ca America, adică Statele Unite. A
murit înecat, traversând râul în cursul unei bătălii, lingă actuala sa
reşedinţă (Dayton, Ohio]. În viaţa aceea, exact înaintea acesteia [...],
a avut o existenţă de aventurier, în timpul când armatele regale
engleze din care făcea parte au intrat în această ţară pentru a o
coloniza. El era în legătură cu un grup de coloni care debarcaseră
pe coasta estică a acestui pământ nou pe care îl numim astăzi
Virginia. Aceasta se petrecea în apropiere de ceea ce este acum
staţiunea balneară numită Virginia Beach. John Bainbridge a
participat la un raid pe coastele sudice ale ţării şi a scăpat. Apoi, cu
forţele armate care înaintau spre interior, a traversat oraşele
acestei regiuni, oraşe care-i sunt bine cunoscute în viaţa actuală. El
şi-a deschis drum spre Marile Lacuri, până în locul unde se află
acum Chicago şi unde exista pe atunci un fort. Acolo a participat la
o luptă în cursul căreia încercă să traverseze Ohio. Şi acolo a murit.
[...] Şi, în actuala sa evoluţie, (ca Cayce) regăsim încă la el multe din
trăsăturile de caracter provenite din acea viaţă de aventurier!
(Lectura 294-8).

Nu cow-boy, ci play-boy...

În timpul acelui sejur terestru, nu a fost căsătorit, deşi s-a

distrat destul... (Lectura 294-8).
Într-adevăr, anumite persoane care au venit să-l consulte pe
Cayce par să fi fost amestecate în această viaţă de aventuri.
Printre ele, mai multe femei care ar fi fost metresele lui
Bainbridge, între care o tânără americană de douăzeci şi doi de
ani, care a aflat prin lectura oferită că ar fi fost o prinţesă indiană!
L-ar fi iubit pe Bainbridge, care ar fi abandonat-o, nu înainte de a
fi profitat de averea sa:
Printre vieţile dumneavoastră anterioare, iat-o pe acea care vă
influenţează cel mai mult în viaţa actuală [...]: eraţi o prinţesă
indiană din tribul Powhatan din Virginia şi numele dumneavoastră
era: „Steaua care răsare”. Această prinţesă era sora vitregă a
celebrei Pocahontas [...]. Ea aparţinea deci acelor triburi indiene pe
care primii coloni le-au găsit aşezate în ţară. [...] Această prinţesă
avea viziuni, ea practica viziunea în apă, prin observarea lunii şi
stelelor.
 [... ] Sau interpreta urletele câinilor (...]. Steaua Dimineţii a
semnat un tratat de pace cu noii soldaţi şi a devenit metresa unuia
din coloni. Spre mijlocul vieţii sale a trăit cu numitul Bainbridge. Or
ea poseda întinderi mari de pământ şi acest lucru i-a adus o
mulţime de necazuri. Căci dacă a pierdut pe plan moral, a fost
numai din cauza acestui Bainbridge, a hoţiei, a meschinăriei lui.
Din cauza lui ea a pierdut credinţa şi speranţa, şi încrederea în
omul alb. De unde astăzi [... ] încrederea puţină pe care o acordă
indivizilor. (Lectura 543-11).
... La sfârșitul vieţii sale, Cayce spunea că simte bine că
sărăcia sa era consecinţa proastei folosiri a banilor celorlalţi, în
viaţa când a fost Bainbridge. Această pasăre călătoare îşi pierdea
timpul în:
... nenumărate escapade cu sexul opus. (Lectura 294-8).
Se pare că a semănat pe ici, pe colo mulţi copii ilegitimi, de
creşterea cărora nu s-a sinchisit. Ca de exemplu, Clara
Bainbridge:
... copilul uneia din numeroasele ţiitoare ale lui Bainbridge în
acea viaţă imposibilă [„in what a life” în text!] (Lectura 3635-1).

Două vieţi la rând, acelaşi nume: este posibil?

Primii comentatori ai lui Cayce identificaseră un singur

Bainbridge. Or lecturile spun că ar fi avut acest nume în două
încarnări şi nu întruna. Este posibil?
Repetiţia aceluiaşi nume de la o viaţă la alta este destul de
frecvent în suitele de încarnări date de Cayce (ca şi de alte medii).
Şi dacă entitatea se reîncarnează în aceeaşi familie - ceea ce
nu este deloc rar - se poate repeta numele de familie. Un exemplu,
în descendenţa lui Cayce: când fiul său Hugh Lynn a avut un fiu,
i-a cerut tatălui o lectură pentru nou-născut. Cayce a spus că
acel copil era reîncarnarea bunicului său, Edgar. Şi îl sfătuia deci
să-i dea acelaşi prenume, Thomas!
Astfel, primul Bainbridge, supus englez, ar fi acostat pe 7
octombrie 1625 pe coasta americană din Virginia:
 În urmă cu exact 300 de ani socotiţi zi cu zi, oră cu oră, aşa
cum calculăm pe Pământ, entitatea (Bainbridge alias Cayce) a
debarcat aici (Virginia Beach!). Înţelegeţi? (Lectura 294-39), dată la
7 octombrie 1925 la Virginia Beach, de Cayce. pentru el însuşi).
Se ştie că primii coloni europeni sosiţi în mai 1607
întemeiaseră Jamestown (A se vedea istoria întemeierii oraşului
Jamestown în Captain Smith, de Georges Walter (Jean-Claude
Lattes editeur, Paris, 1980) ) (ceva mai la sud de Washington).
După câțiva ani, John Rolfe, primul plantator de tutun din
Virginia, s-a căsătorit cu Pocahontas, fiica şefului algonquin
Powhatan. Acest eveniment ar fi fost contemporan cu Bainbridge
care debarcase în 1625, primul John Bainbridge din secolul XVII.
Dar o altă lectură spune că Bainbridge trăia în 1742, cu 11 7
ani mai târziu după debarcarea în Virginia. Atunci, sunt două
posibilităţi: sau secretara care a transcris lectura s-a înşelat
asupra datei - ceea ce i se întâmpla adeseori, sau este vorba de un
al doilea personaj din secolul următor. Această ipoteză din urmă
pare confirmată de ansamblul textelor:
Înainte, găsim entitatea ca aventurier venit în această ţară sub
numele de John Bainbridge [...). A pierdut mult în plan spiritual în
cursul acelei vieţi terestre. Căci a fost o existenţă de vagabond...
Mulţi oameni cu care a fost în contact au suferit din cauza lui. De
unde întoarcerea sa rapidă în planul terestru şi această viaţă
agitată, aceste rătăciri în decoruri pe care le cunoscuse în
experienţele precedente. Entitatea era pe Pământ în 9742. (Lectura
294-19).
Ar fi vorba deci, de data aceasta, de al doilea Bainbridge, cel
din secolul XVIII. A rata o viaţă, a o lua din nou de la capăt... şi a
o rata, este posibil? Tradiţia ezoterică spune că da. Cazul
Bainbridge, pe cât de uimitor pare, ar fi un caz tipic de suită de
reîncarnări „repetată”, ca elevul cel rău care repetă clasa (fără să
evolueze cu nimic, aşa cum se întâmplă adesea!).
Comentatori iscusiţi au comparat lecturile date diferiţilor
consultanţi care ar fi trăit în timpul primilor coloni.
Prin verificarea mărturiilor, apar clar două epoci, cu
personaje diferite. Deşi lecturile par uneori să-i confunde pe cei
doi Bainbridge, iată o lectură care este limpede:
Domnul Cayce era în forţele armate din ţinutul nordic, lingă
locul unde trăieşte acum (Dayton, Ohio). El făcuse tabără în acest
loc. Distrugerea corpului său fizic a fost adeseori bruscă - aici,
datorită apei. Şi în încarnarea sa precedentă, chiar înaintea
acesteia, a fost întemeietorul oraşului Jamestown, în Virginia. De
unde, întotdeauna, chemarea ţărmului. (Lectura 5717-5).
... Şi întoarcerea lui Cayce la Virginia Beach, aşezată foarte
aproape de Jamestown!

Arborele zace acolo unde a căzut.

Aceste trei vieţi succesive ale aceleiaşi entităţi (iată că încep

să vorbesc precum Cayce!) ne clarifică o altă lege: revenim în mod
necesar pe locurile unde am creat karmă. Este ceea ce am numi
karma geografică... Viaţa lui Edgar Cayce între Ohio şi Virginia
trebuia să-i permită să răscumpere bravurile celor două vieţi de
„bun de nimic” sau de „uşuratic” (wastrel, cum spune el!), trăite în
acelaşi loc. Este mult de meditat la această legătură karmică a
omului cu peisajul care îl înconjoară. Poate că ţăranul Cayce,
căruia toată viaţa i-a plăcut să se ocupe de grădinărit şi să
planteze copaci, avea o datorie faţă de acel pământ pe care îl
devastase ca soldat? (Căci soldaţii din vremea aceea nu erau deloc
ecologişti!):
Existenţa terestră a entităţii ca Bainbridge a fost aceea a unui
uşuratic - dacă o considerăm în sine. Dar el trebuia să cunoască
extremele binelui şi răului, în propria sa experienţă trăită ca şi în
experienţa celorlalţi. De aceea entitatea a fost condusă în acel loc
pentru că, aşa cum a spus Invăţătorul, arborele zace acolo unde a
căzut. (Lectura 5755-1).
Ascultaţi: din locul unde am căzut trebuie să ne ridicăm!
Aceste lecturi atrag atenţia, de asemenea, asupra cazurilor
trecerii de la o rasă la alta într-o serie de încarnări. Cazul
prinţesei indiene reîncarnată în albă americană în secolul XX
sugerează că printre cetăţenii actuali ai Statelor Unite, unii care
sunt atât de mândri de a fi albi au fost poate roşii (sau negri) în
viaţa anterioară?
Deci dacă legea karmei este adevărată şi dacă ea este
dreaptă, rezervaţiile unde mor ultimii indieni trebuie să fie
populate cu foşti Buffalo Bill care îşi plătesc violenţa de albi de
altădată?

Edgar Cayce a fost francez?

 Am descoperit - cu surprindere - în dosarele Cayce peste 300
de încarnări franceze. Altfel spus, o proporţie deloc neglijabilă a
consultanţilor lui Cayce de la începutul acestui secol ar fi trăit
înainte în Franţa.
Nu este nostim să ne gândim - dacă Cayce spune adevărul -
că Thomas Jefferson ar fi fost gal? Iar vrăjitoarele din Salem,
cruciaţi? În cvasitotalitatea lor, încarnările franceze din aceste
dosare fuseseră înainte egiptene, ca şi Cayce însuşi.

Franţa eternă

Cayce aparţinea încă unei generaţii de americani din sud

marcaţi de o moştenire culturală franceză. Această moştenire, la
următoarea generaţie, aproape că a dispărut din motive istorice:
înfrângerea sudului în Războiul de Secesiune şi numărul mic de
francezi care au emigrat în Statele Unite în comparaţie cu alte ţări
europene. Astfel, consultanţii lui Cayce nu i-au pus niciodată
măcar o singură întrebare despre Franţa.
Am găsit o consultantă franceză, UNA, în dosarele Cayce,
pasăre rară! Era o arheologă care locuia în California. În lectura
sa dată pe 25 martie 1938, Cayce a profitat pentru a vorbi de
entitatea „Franţa”:
Căci fiecare naţiune, fiecare popor şi-a construit din spiritul
însuşi al cetăţenilor săi o poziţie corespunzătoare locului pe care
vrea să-l deţină pe eşichierul Pământului. Şi nu numai al
Pământului, ci şi al Universului. Şi în ceea ce priveşte oamenii din
Franţa, ei au clădit o dependenţă şi o independenţă pe bucuria
oferită de Frumuseţe. Pe respectul acordat corpului considerat
sacru. Ca şi respectul faţă de Forţele Creatoare prezente în fiecare
experienţă de viaţă. (Lectura 1554-3).
Ne miră fraza despre „eşichierul Universului”: oare Franţa va
trimite colonii pe Venus, „plan” planetar al Frumuseţii?
Consultanta a pus foarte multe întrebări despre vieţile sale
anterioare, la care Cayce a răspuns cu o excepţională bunăvoinţă.
El a descoperit mai multe vieţi franceze, între care una destul de
puţin glorioasă, ca soţie părăsită a unui cruciat. Pe de altă parte,
această doamnă adoptase un nepot, Georges, pe jumătate
indochinez, pe jumătate francez, şi căpitan de aviaţie. Ea a
întrebat unde îl cunoscuse:
Într-o viaţă în Grecia, el era deja căpitan. (Aceeaşi lectură).
 Reţineţi că Georges este un prenume grec şi că numai din
prenume s-ar fi putut deduce o viaţă grecească! Lectura mai
spune că el ajunsese în cele din urmă la o poziţie importantă,
unde dispreţuise oamenii din clasele inferioare (între care
„veneticii”!). Aceasta explică reîncarnarea sa actuală într-o clasă
de oameni care suferă de un dispreţ pe cât de general pe atât de
nejustificat: metişii!
O altă femeie americană a primit următoarea lectură în
timpul celui de al doilea război mondial:
Înaintea acestei încarnări, entitatea a trăit în ţara cunoscută
acum ca Franţa. Era în timpul cruciadelor [...]. Să nu vă imaginaţi
vreodată că Franţa ar putea fi eliminată de pe Pământ, în ciuda
suferinţei pe care o trăieşte astăzi naţiunea franceză. Ea este ca
unul din cele şapte păcate capitale şi, de asemenea, ca una din cele
douăsprezece virtuţi ale Familiei umane. (Lectura 2072-15).
Această asigurare a unei perenităţi a Franţei - Franţa eternă
- există în alte profeţii, dar Cayce în mod sigur nu le cunoştea.
Misterioasele încarnări franceze ale lui Edgar Cayce

Există un anumit număr de lecturi unde Cayce îşi povesteşte

propriile încarnări în Franţa, menționând trei mari nume care
corespund cu trei epoci: Richelieu (deci domnia lui Ludovic al XIII-
lea), Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea. El dă o mulţime de
detalii care se referă la aceste trei domnii, adică în mare două
secole: secolul XVII şi secolul XVIII. Dar cum el descrie o viaţă de
copil foarte scurtă (mort înaintea adolescenţei), se pare că ne
aflăm în faţa mai multor vieţi franceze repetitive, ca în cazul
precedent al celor două vieţi ale lai John Bainbridge în America.
Acest copil ar fi trăit la Curte, ca bastard al unei fiice a Franţei,
adică nepot al suveranului.
Am făcut cercetări la Biblioteca regală din Versailles, unde
sunt repertoriate toate personajele care au trăit la Curte: fiecare
face obiectul unor fișe foarte detaliate. Toţi cei care au aparţinut
de aproape sau de departe familiei regale sunt cunoscuţi (în
această Curte de la Versailles unde, în final, nu exista „viaţă
privată” pentru prinţii de sânge).
N-am găsit nici un copil care să poată fi identificat cu
exactitate: nici un nepot ilegitim al lui Ludovic al XIII-lea, Ludovic
al XIV-lea, Ludovic al XV-lea nu corespunde perfect descrierilor
lui Cayce.
 Dimpotrivă, dacă e vorba de doi copii diferiţi sub doi regi
diferiţi, este plauzibil.
Un comentator al lui Cayce pe care nu-l vom numi din milă a
încercat să demonstreze că ar fi vorba de un nepot negru al lui
Ludovic al XIV-lea... Concluzie cam simpluţă. Am fost eu însămi
să verific la Versailles şi n-am găsit în arhive nimic care poate
susţine această poveste pe care istoricii serioşi o consideră
fantezistă. Să adăugăm că Cayce însuşi nu a spus niciodată că
acest copil ar fi fost negru. Comentatorul respectiv pare, de altfel,
să ignore totul în privinţa limbii franceze şi nu a consultat
arhivele de la Versailles.
Voi dezvolta acest subiect mai în detaliu în al doilea volum al
acestei lucrări, împreună cu fascinantele vieţi anterioare ale unor
personaje cunoscute din istoria Franţei. l-am întâlnit deja pe
Jeanne d'Arc, Saint Martin de Tours, Madame Royale... dar mai
sunt şi alţii!
Închei acest capitol oferind un scurt extras de lectură:
În viaţa precedentă, găsim entitatea (este vorba de Edgar
însuşi), la Curtea Franţei, când Ludovic al XV-lea era rege şi
entitatea era încredinţată Gărzii regale, dar a fost pentru puţini ani,
aşa cum numărăm anii în plan terestru. Aşadar această entitate a
fost încredinţată unei gărzi a Curţii regale, aparținând Casei regale,
şi care şi-a pierdut viaţa apărând copilul ce-i fusese încredinţat [...]
iar numele acestui copil era Ralph Dahl (Raphael?). (Lectura 294-8).
Din punct de vedere al datării, această viaţă de copilaş s-ar
intercala între vieţile lui John Bainbridge. Şi ar explica de ce
Edgar Cayce s-a reîncarnat în cele din urmă într-o familie
americană de origine franceză...

CAPITOLUL IV - DEZVOLTAREA METODICĂ A FACULTĂŢILOR

„PSI”

Oricine poate fi „Carvăzător”

Uneori, ajungând la o răspântie de drumuri, când ar trebui

să luăm o hotărâre, nu ştim pe care să o luăm, căci nu o vedem
limpede. Atunci căutăm pe cineva care poate „vedea” în locul
nostru.
 Or Cayce crede că fiecare dintre noi îşi poate găsi răspunsul -
altfel spus, să fie propriul său „clarvăzător”. Căci, spune el,
facultăţile psi:
există în mod latent în fiecare individ. (Lectura 256-2). Toate
entităţile au puteri psi, mistice şi înzestrare de clarviziune. (Lectura
1500-4).
Marea originalitate a lui Cayce este că el nu ezită să
încurajeze pe oricine în dezvoltarea puterilor psi. O nouă rasă a
omenirii se va naşte când oamenii vor călători cu viteza gândului,
vor vedea spiritele Naturii, nu vor mai avea nevoie de radio sau
telefon pentru a comunica la distanţă...
Dar dacă sunt rău folosite, în scopuri egoiste, aceste puteri
psi sunt periculoase pentru cei care le folosesc şi pentru victimele
lor:
...Căci aceste facultăţi pot deveni foarte, foarte perturbatoare
dacă nu sunt înrădăcinate în obişnuinţa fermă de a urma întocmai
calea spirituală. (Lectura 1460-2).
CARE AR FI CEL MAI BUN MOD DE DEZVOLTARE A
FACULTĂŢILOR DE CLARVIZIUNE PENTRU ACEASTĂ
PERSOANĂ?
Să încerce să se înţeleagă ea însăşi, căci viziunile, clarvederea
ţin de forţele spirituale şi mentale. Aceste forţe se vor dezvolta cel
mai bine în perspectiva de a sluji pe ceilalţi, pentru a-i ajuta să
evolueze. Ele trebuie să fie toate folosite, dar fără motivaţii egoiste.
(Lectura 900-5).
Căci se pot folosi forţele „psi” fie pentru Bine, fie pentru Rău;
pentru Rău, dacă este numai din vanitate; pentru Bine, pentru
progres, dacă forţele care călăuzesc Eul interior sunt ţinute în frâu
de făgăduinţa unui adevăr, a unei căi, a unei lumini. Ele trebuie
puse sub un imperativ spiritual şi nu subordonate egoismului
entităţii. (Lectura 1460-2).

Ce numim „facultăţi psi”?

Parapsihologia se ocupă de tot ce nu se explică „ştiinţific”.

Toate aceste fenomene care scapă analizei raţionale ar proveni din
facultăţi non-logice: facultăţile psi. Adică:
- clarvederea sau facultatea de a discerne evenimentele
trecute şi viitoare, depărtate în spaţiu sau timp. Este, de
asemenea, facultatea de a vedea aurele care înconjoară fiinţele vii;
 - psihometria sau facultatea de a descrie istoria unui obiect
pe care-l ţii în mână;
- mediumnitatea sau aptitudinea de a comunica cu entităţile
descarnate;
- şamanismul sau posibilitatea de a interpreta limba
animalelor, plantelor, solului, vocile vintului, de a comunica cu
spiritele Naturii (gnomi, zâne, îngeri etc.);
- telepatia sau comunicarea mentală cu persoane aflate la
mare distanţă;
- surseria (descoperirea surselor de apă cu ajutorul unor
baghete (n. tr.) ) sau arta de a găsi ceea ce este ascuns în pământ
şi radiestezia care este derivată din aceasta;
- ştiinţa viselor: interpretarea, posibilitatea de a dirija visele
după dorinţă etc.
- darul vindecării prin rugăciune, cuvânt, gând, atingerea cu
mâinile etc.;
Toate aceste facultăţi şi multe altele încă, descrise de mulţi
autori cunoscuţi alcătuiesc zestrea fiecărei fiinţe omeneşti:
La începutul lumii, forţele psi erau expresia naturală a entităţii
umane [...]. Ciclurile Timpului îi readuc astăzi pe Pământ pe cei care
au manifestat aceste forţe psihice la modul cel mai strălucit şi mai
benefic. (Lectura 364-11).
...între care Cayce însuşi, care a fost un mare medium
odinioară, în Egipt!
Adevăratul sens al expresiei facultăţi psi (în engleză: „psychic
forces”) este manifestarea în lumea materială a forţelor spirituale şi
mentale, ascunse şi latente. (Lectura 3744-1).
Cât despre dezvoltarea acestor aptitudini, ea trebuie să fie
încurajată:
Fiecare suflet are posibilitatea de a duce la desăvârșire tot ce
poate fi el pe Pământ. Dacă el vrea să-şi dezvolte aptitudinile
parapsihologice, o poate face foarte bine. Asta depinde de idealurile
pe care le urmează. (Lectura 3083-1).
Fiecare suflet este o parte din Dumnezeu şi tocmai originea
acestei forţe psi, adică spirituală, îşi caută fără încetare expresia.
(Lectura 531-2).
Căci noi putem să cunoaştem tot şi să răspundem la toate
întrebările: „Ceea ce fac eu puteţi şi voi să faceţi la fel de bine ca
mine!” le spunea Cayce celor din jurul său:
 Fiecare suflet este o parte din Întregul Universal. Din acest
motiv, orice cunoaştere, orice înţelegere este accesibilă conştiinţei
fiecărei entităţi şi aceasta face parte din experienţa umană.
(Lectura 2823-1).

Să ne eliberăm de orice dependenţă

După ce recunoaştem un guru nefast? După faptul că nu-şi

încurajează niciodată fidelii să stea pe picioarele lor. El îi
păstrează într-o atitudine de dependenţă, împiedicându-i să-şi
asume răspunderea de sine, în loc să-i înveţe să-şi dezvolte
libertatea, adică să-şi folosească atributele divine. Căci noi
suntem zei decăzuţi, pe cale de a ne recuceri treptat puterile
divine. Cayce dimpotrivă, ca Krishnamurti, (Krishnamurti, de Mary
Lutyens, ed. Arista, 42, rue Monge, 75005 Paris, 1984) a încurajat
întotdeauna pe fiecare să-şi găsească propriul drum, fără să
depindă de nimic, de nimeni:
Vrei să devii un automat, o fiinţă manipulată de o forţă
exterioară ţie? Să fii jucăria unei influenţe, să devii un obiect căruia
i se trag sforile şi ale cărui acţiuni sunt hotărâte de alţii? [...] Aşa se
pierde autonomia, aşa ajunge personalitatea să fie înăbuşită de
altă personalitate. (Lectura 270-28).
Învaţă-ţi mentalul să devină conştient de divinitatea care îl
locuieşte şi mai ales nu te desconsidera, ci mai bine foloseşte orice
ocazie ca să slăveşti această divinitate prezentă în străfundul tău.
(Lectura 2421-2).
Căci corpul tău este Templul lui Dumnezeu viu. Păstrează-l în
toată frumuseţea lui. Ai grijă de el şi ai să-l apreciezi mai bine la
justa valoare. Şi astfel vei deveni conştient că acesta este locul
unde regăseşti prezenţa Sa. (Lectura 3179-1).
Şi tocmai această prezenţă divină este izvorul tuturor
puterilor psi. Tehnicile de branşare pe această divinitate
interioară sunt multiple. Dar ele trec printr-o relaxare a corpului
fizic: trebuie mai întâi „să fii în apele tale” la nivelul trupului. De
unde necesitatea de relaxare înainte de orice demers psi.
Apoi, există dintotdeauna ceea ce numim „suporturi de
manţie”: tehnici sau procedee diverse, care ajută la dezvoltarea
auzului interior. Personal, folosesc astrologia, focul din cămin sau
flacăra luminării, pendulul, Yi-Jing, fotografia. Alţii privesc apa,
norii, cărţile, cristalul, zaţul de cafea etc.
 Romanii interpretau zborul păsărilor, grecii şi druizii
ascultau arborii şi fântânile... Iar Pythia inhala vaporii de sulf
care ieşeau din măruntaiele pământului. Toate tehnicile, absolut
toate sunt bune în măsura în care ele ajută la „branşarea” pe
vocea interioară, pe glasul divin din adâncul nostru.
Fiecare din cele cinci simţuri pot şi trebuie să funcţioneze
astfel în registrul psi. De exemplu, anumite mirosuri dintr-o casă
sunt revelatoare pentru prezenţa unei entităţi descarnate. Putem
„vedea”, putem de asemenea „auzi”: acesta este clarauzul, când se
aude interior, uneori fără cuvinte! Anumite medii folosesc
atingerea. De exemplu, această femeie tânără care găseşte cartea
pe care o caută în bibliotecă... plimbându-şi degetele pe cotorul
volumelor aliniate pe rafturi, anunţată de senzaţia că volumul se
lipeşte de degetele sale. Gustul poate fi folosit în psi. Ca acea
ghicitoare care suge o bucăţică de zahăr pe care consultantul a
ţinut-o în mână, sau gustul neplăcut al fructelor comestibile ce
cresc într-un loc unde s-a comis o crimă.
Pe scurt toate simţurile noastre sunt utile pentru a dezvolta
„al şaselea simţ”!:
Facultăţile psi vin din suflet şi acţionează cu ajutorul
simţurilor, fie că este vorba de auz, miros, văz etc. sau oricare altă
parte a sistemului senzorial. (Lectura 5752-1). _
Facultăţile psi sunt de o varietate infinită. Cayce n-a vorbit
de toate, ci s-a ocupat mai ales de:
- lectura aurelor şi interpretarea lor;
- vindecarea spirituală;
- numerologie;
- astrologie;
- interpretarea viselor.
Voi oferi, aşadar, cititorilor mei o culegere de lecturi despre
fiecare din aceste subiecte.

Intuiţie şi imaginație

Intuiţia poate fi considerată, prin urmare, ca începutul

practic al parapsihologiei.
DAŢI-NE, DOMNULE CAYCE, INDICAŢII PENTRU
DEZVOLTAREA INTUIŢIEI.
Să aveţi încredere, din ce în ce mai multă încredere, în ceea ce
vine din străfundurile voastre. Iată un mod foarte curent - Şi foarte
eficace -de dezvoltare a intuiţiei: de fiecare dată când se pune o
problemă, întrebaţi-vă eul mental şi obţineţi răspunsul lui, da sau
nu. Aveţi încredere în acest răspuns. Nu acţionaţi imediat (dacă
vreţi să dezvoltaţi forţele intuiţiei), ci rugându-vă şi meditând, priviţi
interiorul vostru înşivă şi întrebaţi dacă este da sau nu. Răspunsul
vine odată cu dezvoltarea intuiţiei. (Lectura 283-4).
Observaţi că este exact ceea ce se face în radiestezie, când se
foloseşte pendulul: i se pune o întrebare clară şi răspunsul său,
da sau nu, indicat de sensul giratoriu nu face decât să exprime
răspunsul eului profund. (Cf. Premieres legons de radiesthesie,
Ed. Solar, Presses de la Cite, Paris).
CUM AR PUTEA SĂ STUDIEZE ENTITATEA ACEST SIMŢ
INTUITIV ŞI SĂ SE ANTRENEZE ÎN DEZVOLTAREA LUI
PRACTICĂ?
Antrenarea intuiţiei? Păi, este ca electricitatea! Cum s-o
stăpânești? Controlând în sine gândurile, activităţile mentalului,
activităţile trupului, care permit astfel activităţilor spirituale să se
facă simţite. Să antreneze intuiţia? Nu, mai bine să înveţe s-o
dirijeze [...]. Controlând, dirijând aceste forţe ale intuiţiei, apar acele
puteri care se manifestă prin corpul fizic. Păstraţi corpul, spiritul,
sufletul branşate pe sferele energiilor celeste, mai mult decât pe
forţele terestre. (Lectura 255-12).
Astfel, este clar, intuiţia aparţine celor care nu sunt
întrutotul prizonierii materiei, ştiind să se separe de ea, undeva în
ei înşişi.
Dacă entitatea ar vrea să se încreadă în puterile intuiţiei sale,
care sunt de natură psi, adică să le dezvolte începând cu sufletul,
ea ar dobândi o mare forţă şi chiar un drum spre credinţă...
(Lectura 809-1).
Lectura de mai sus arată clar că aceste fenomene nu sunt
„diabolice”, aşa cum spun uneori Bisericile, ba dimpotrivă, un
factor de progres spiritual.
Cât despre imaginaţie, defăimată până la a fi numită
„nebuna casei”, ea poate fi de asemenea considerată ca o facultate
psi. Creativitatea sa ar trebui să fie respectată:
Entitatea posedă o imaginaţie vie, adică un dar al viziunii. Şi
prea adesea această facultate a fost înăbuşită de anturajul
familial; ar fi bine ca fiecare persoană să-şi exprime speranţele,
temerile interioare latente, în spiritul său în curs de evoluţie.
Această imagine sau dar de viziune, să fie deci călăuzită de
idealuri pe măsura sa. Căci există corpul fizic, corpul mental sau
intelectual şi corpul spiritual; fiecare din aceste corpuri are
facultăţile sale proprii şi are nevoie să se exprime. (Lectura 2443-1).
Trebuie remarcat că termenul francez „reverie” (visare)
împrumută adeseori sensul negativ de „revasserie” (himeră), în
timp ce acelaşi cuvânt francez folosit în americană înseamnă
„imaginaţie creatoare”. Aceasta stă la baza tehnicilor de
autovindecare prin vizualizare şi din acest motiv a stârnit recent
interesul psihologilor. Imaginaţia se află, de asemenea, la baza
creaţiei artistice şi literare, dar aceasta o ştie toată lumea! Ceea ce
se ştie mai puţin este că ea stă la baza umorului pe care unii
cititori îl înrudesc cu facultăţile psi:
Entitatea a fost întotdeauna înclinată să facă glume [...]. În
unele momente, entitatea vede atât de bine umorul situaţiilor încât
nu mai discerne decât ridicolul, în loc să folosească forţa creatoare
aflată în umor [...]. În general, entitatea este foarte intuitivă.
(Lectura 2421-2).

Cine miroase a pucioasă...

ŞI CE SĂ CREDEM, DOMNULE CAYCE, DE CEI CARE

CRITICĂ MEDIILE, CLARVEDEREA, PARAPSIHOLOGIA?
În Franţa, în aşa- zisa „înaltă societate”, este de bonton să fie
criticat şi condamnat cel care lucrează în variatele domenii ale
parapsihologiei. Scepticii opun întotdeauna aceleaşi argumente:
„Eu rămân la bunul simţ” sau chiar: „Toţi aceşti şarlatani sunt
periculoşi” (traduceţi: „Mamă, mi-e frică de tot ce e nou!”).
Aristocraţiei şi burgheziei le este frică pentru că cinci secole de
Inchiziţie, ruguri, războaie religioase au paralizat libertatea de
gândire. Epocile de civilizaţie strălucită, ca Renaşterea sau secolul
al XVIII-lea, au coincis totuşi cu o reînnoire a acestei libertăţi... şi
o dezvoltare a parapsihologiei! Inteligenţia pariziană, fie de
dreapta sau de stingă, şi în general, în Franţa, majoritatea celor
care deţin o parcelă de putere se simt ameninţaţi când li se
vorbeşte de clarvedere, vindecări psi etc. În general, argumentele
lor sunt foarte reduse, pentru că ei nu cunosc nimic din aceste
domenii: le condamnă fără a se osteni vreodată să se
documenteze. Acelaşi fenomen există în Statele Unite, unde a fost
întrebat Cayce:
 DE CE ATIT DE MULŢI OAMENI RIDICULIZEAZĂ IDEEA CĂ
FACULTĂŢILE PSI AR PUTEA OFERI ŞI ELE INFORMAŢII UTILE?
El a răspuns:
Pentru că nu sunt înţelese legile care guvernează aceste
fenomene parapsihologice. O mare parte din această neînțelegere
este datorată unei rele folosiri a cunoaşterii obţinute prin aceste
puteri.
Rea folosire care într-adevăr a putut genera forţe distructive şi
asta se mai poate încă întâmpla. Dar singura realitate vitală este
aceea care se manifestă în planul material, adică fizic, prin ceea ce
numim parapsihologie. Cei care ridiculizează manifestările acesteia
sunt mai mult de plâns decât de condamnat, căci ei riscă să se
găsească în situaţii de frustrare şi necazuri care le vor fi necesare
la dezvoltarea sufletului. Căci forţele psi care animă lumea, viaţa
fizică ar fi ca o navă fără pilot. Tocmai acest element psi este forţa
vitală a oricărei existenţe. Spiritul, sufletul condiţiei noastre
existenţiale este tocmai această forţă vitală zisă ocultă sau psi.
(Lectura 3744-1).
Trebuie să-i consultăm pe cei care din punct de vedere
profesional şi-au dezvoltat facultăţile psi? Da, astfel putem obţine
un ajutor preţios. Cayce însuşi şi-a dat mesajul numai prin
intermediul miilor de consultanţi... La sfârșitul vieţii, succesul său
era atât de mare încât trebuia să facă programări cu doi ani
înainte!
Dar nu era singurul din epocă în stare de previziuni bune.
Eu însămi am cunoscut alţii, bărbaţi şi femei, care nu-i erau
inferiori, ca de exemplu extraordinara Marthe Robin din Franţa.
Un singur om confruntat cu o asemenea cerere însemna prea
mult. Astfel, lecturile sugerau formarea unor discipoli... Ceea ce
Cayce nu a făcut niciodată, din lipsă de timp sau modestie.
AR TREBUI SĂ INCEPEM UN PROGRAM DE INSTRUIRE
PENTRU CA EDGAR CAYCE SĂ AIBĂ ASISTENŢI?
Sigur că ar trebui. Am spus-o adeseori [...]. (Lectura 254-46).
Nu vă fie teamă. Căci dezvoltarea numeroaselor aptitudini psi
va deveni forţa care va călăuzi sute de clarvăzători în menirea lor
de a-i ajuta pe oameni [...]. (Lectura 254-4).
Aşa cum am spus-o adeseori aici, canalele prin care poate
trece această informaţie dată în lecturi sunt în număr nelimitat. Ele
vor reuşi cu condiţia de a nu-şi proiecta eul individual,
personalitatea de individ (în mesajele pe care le transmit). (Lectura
254-53).

Puteţi vedea aurele

În tablourile vechi, personajele sfinte sunt înconjurate de un

nimb de lumină, uneori numai capul are o aureolă: pictorii de
odinioară ştiau că trupul omenesc este înconjurat de un câmp de
energie luminoasă.
Primele fotografii de aure - în civilizaţia noastră - au fost
făcute de doi cercetători ruşi, familia Kirlian. Şi ceea ce a putut
vedea aparatul lor pot percepe şi ochii noştri.
Cayce vedea în mod natural aurele oamenilor şi credea că
toată lumea o putea face. O spune el însuşi într-o cărticică
fermecătoare pe care a scris-o la sfârșitul vieţii, singura pe care a
scris-o vreodată, în stare de veghe! (Auras, de Edgar Cayce, A.R.E
Press, P.O.BOX 595, Virginia Beach, VA 23451, U S A)
De când îmi pot eu aminti am văzut culorile din jurul
oamenilor. Nu-mi amintesc să fi văzut oameni care să nu-mi fi
frapat retina cu culorile lor albastre, verzi, roşii fluide curgând în
jurul capului lor şi în jurul umerilor. Mi-a trebuit mult timp să
realizez că alţi oameni nu vedeau aceste culori. Şi abia târziu am
înţeles pentru prima dată cuvântul „aură” şi am învăţat să-l
folosesc, pentru a descrie ceea ce vedeam, acest fenomen pentru
mine atât de obişnuit! Nici nu-mi pot imagina oamenii fără aură. O
văd schimbându-se la prietenii şi apropiaţii mei în cursul existenţei
lor Boala, tristeţea, iubirea, fericirea, toate aceste stări se văd în
aura lor. Pentru mine, aura este ca buletinul meteo al sufletului...
Ea arată în ce directe suflă vânturile destinului. Mulţi oameni sunt
capabili să vadă aurele [...].
Aura unei persoane revelă multe lucruri în privinţa sa. Şi când
am înţeles [...] că asta avea o semnificaţie spirituală, am început să
studiez culorile în ideea de a le interpreta. De-a lungul anilor am
sfârșit prin a construi un sistem de interpretare pe care îl compar
din timp în timp cu experienţa altor oameni care văd aurele. Şi este
interesant să remarcăm că de cele mai multe ori acei oameni şi cu
mine cădem de acord asupra aceleiaşi interpretări. Singurele
divergenţe se referă la culorile care sunt în aurele noastre personale
[...]. De exemplu, eu am mult albastru în aură: astfel, interpretarea
pe care o dau eu acestei culori nu coincide întotdeauna cu
interpretarea unei persoane a cărei aură nu va avea albastru, căci
ea va interpreta această culoare cu mai multă obiectivitate decât
mine! O persoană dintre prietenele mele are mult verde în aură şi ei
nu-i place deloc această culoare în aura celorlalţi! Ea dă o
interpretare negativă deşi este culoarea vindecătorilor. Mi se
întâmplă să citesc unele cărţi despre ocultism şi simbolismul
culorilor. În general, ele sunt în acord cu ceea ce am trăit eu însumi.
Lectura aurei unui individ este o întreagă artă pe care o stăpânești
cu timpul, printr-o observaţie constantă şi neîncetate retuşuri [...].
Bineînţeles, nu citesc aurele ca un profesionist: nici n-aş
încerca să visez la aşa ceva! Dar sunt convins că este o aptitudine
pe care într-o zi oricine o va poseda. Deci, mă străduiesc să-i
încurajez pe oameni, să-i obişnuiesc cu ideea că există o aură [...].
O prietenă mi-a povestit că atunci când o persoană oarecare o
minte sau încearcă să o înşele răspunzând evaziv, ea vede o bandă
orizontală de verde-gălbui în aura interlocutorului său, chiar
deasupra capului. Nu se înşală niciodată şi studenţii săi sunt uluiţi
de aptitudinea ei de a detecta orice minciună!
Şi iată ce mi-a povestit o altă persoană: se afla într-o zi la al
şaselea etaj într-un mare magazin. În timp ce chema ascensorul ca
să coboare, a observat un raion cu pulovere roşii, atât de grozave
încât i-a venit poftă să le vadă de-aproape. Totuşi sosise ascensorul
şi era pe cale să intre în el, când a simţit că nu mai dorea acest
lucru: interiorul ascensorului, deşi bine luminat, a devenit
întunecos. Ceva nu era în regulă. Instinctiv i-a spus liftierului să
continue fără ea. Apoi s-a întors să vadă puloverele roşii şi
examinându-le, a realizat ceea ce-i provocase senzaţia neplăcută:
oamenii aceia înghesuiţi în ascensor nu aveau aure! Şi în timp ce ea
privea puloverele roşii, cablul ascensorului s-a rupt. Ascensorul s-a
zdrobit de sol şi toţi oamenii dinăuntru au murit!
... Astfel, lectura aurelor poate să se dovedească de o mare
utilitate! O altă persoană pe care o cunosc vede încarnările trecute
ale interlocutorilor săi. când aceştia vorbesc de ceva ce au cunoscut
în una din vieţile lor precedente, ea vede acest lucru. Şi dacă cineva
îi spune: „Mi-a plăcut întotdeauna Italia şi aş vrea să merg acolo”,
ea vede silueta, de exemplu, a unui italian din timpul Renaşterii în
aura persoanei care-i vorbeşte [...] adică o imagine a personalităţii
pe care interlocutorul său o avea în acea viaţă. Şi ce este aceasta
dacă nu o „lectură a vieţilor anterioare”? Poate să pară bizar, dar
prima dată când mi s-a povestit aceasta, eram sceptic. până când
într-o seară, stând pe terasa casei, am văzut eu însumi aceasta!
Unul din prietenii mei discuta cu aprindere despre istoria Angliei. În
aura lui am văzut atunci silueta unui tânăr călugăr... Şi mi-am
amintit atunci de lectura pe care o dădusem (adormit!) pentru acel
prieten: era descris acolo ca fiind călugăr în Anglia într-una din
vieţile sale! [...].
Cred că majoritatea oamenilor văd aurele, dar fără să
realizeze că le văd! [... ] Dacă ziceţi: „De ce poartă ea această
culoare? Nu i se potriveşte!”, sau „Ce bine îi vine rochia aceasta”,
aţi văzut aura în ambele cazuri. Prima persoană purta o culoare
care nu se armoniza cu aura. Observaţi cu grijă culorile care
predomină în îmbrăcămintea prietenilor voştri: veţi vedea că
variază în funcţie de comportamentul lor.

Roşu

El reprezintă în mod tradiţional corpul, Pământul, focul iadului!

[...]. El arată forţă, vigoare, energie. Dar interpretarea sa depinde de
nuanţă şi de corelarea sa cu celelalte culori. Roşul închis arată un
temperament violent şi o tendinţă la tulburări nervoase. O persoană
cu roşu închis în aură poate să pară puternică pe dinafară, dar
există undeva o suferinţă care-i afectează sistemul nervos. Acest
gen de persoană va fi dominatoare şi impulsivă. Dacă nuanţa de
roşu este mai deschisă, va fi atunci o persoană impulsivă sau
centrată pe ea însăşi. Roşu stacojiu poate arăta un ego debordant.
Roz, roşu corai sunt culori legate de imaturitate. Le vedem de obicei
la tineri. În cazul unui adult, acestea arată o mentalitate de
adolescent întârziat, o grijă infantilă faţă de sine însuşi. De fiecare
dată când există roşu, există tendinţa ia tulburări nervoase. Astfel
de persoane ar trebui să-şi facă timp să se calmeze, să se
exteriorizeze.: Roşu, culoarea planetei Marte, corespunde lui DO în
gama muzicală. În creştinismul primitiv, roşul era asociat cu Patima
lui Christos. Era culoarea războiului, a luptei, a sacrificiului.

Oranj

Culoare a Soarelui, ea este revitalizantă. Este, în general, o

culoare bună, o deschidere către ceilalţi. Totuşi, nuanţa! Dacă
oranjul viu arată vitalitatea şi controlul de sine, oranjul închis
denotă o atitudine delăsătoare, lipsă de ambiţie şi în mod obişnuit
lene. Oamenii care au oranj în aura lor sunt supuşi tulburărilor
renale. În liturghia creştină oranjul simboliza gloria, forţa, fructele
Pământului, toate lucrurile asociate în mod firesc Soarelui. În gamă,
oranjul corespunde notei RE.

Galben

Auriu, strălucitor, el indică sănătatea celor care sunt „în apele

lor”, a celor care se îngrijesc atât cât trebuie, care nu se plictisesc şi
care învaţă uşor. Ei sunt fericiţi, prietenoşi şi serviabili. Dar dacă
galbenul este palid, ei sunt timizi. Dacă galbenul tinde spre roşu,
sunt timizi [... ] şi nehotărâți, lăsându-se conduşi de ceilalţi.
Galbenul corespunde lui MI şi planetei Mercur.

Verde

Dacă este smarald şi mai ales cu urmă de albastru, este

culoarea vindecării. Serviabil, tonic, amical, prietenos, verdele este
culoarea medicilor şi infirmierelor care au întotdeauna această
culoare în aura lor. Rareori este o culoare dominantă, ea fiind mai
degrabă un contrapunct. Cu cât tinde spre albastru, cu atât este
mai folositoare şi demnă de încredere. Dacă tinde spre galben, îi
scade valoarea. Verdele cu mult galben simbolizează înşelătoria.
Regulă generală: verdele vindecător, intens se vede doar în
cantitate mică, dar este bine să-l avem în aură. El corespunde lui
Saturn şi notei muzicale FA. În liturghia creştină primitivă, era
asociat cu tinereţea, cu fertilitatea Naturii.

Albastru

Întotdeauna a fost culoarea Spiritului, simbolul contemplării, al

rugăciunii, al cerului [...]. Se mai spune că albastrul este adevărata
culoare a Soarelui şi că este culoarea lui Jupiter, care guvernează
cele mai înalte gânduri şi marile idei. Aproape toate nuanţele de
albastru sunt bune, dar cele mai intense sunt cele mai bune.
Albastrul pal indică o persoană superficială care totuşi luptă să-şi
cucerească maturitatea.
Albastrul mediu relevă o persoană care lucrează din greu să
se perfecţioneze [...]. Bleumarin îl arată pe lucrătorul de fond care
se cufundă în activitatea sa. Oamenii cu albastru închis sau intens
urmează în general o cercetare spirituală şi îşi dedică viaţa unei
mari cauze, cu dezinteres (fie ştiinţă, artă, serviciu social etc.). Am
văzut acest albastru închis intens la multe surori de caritate,
scriitori şi, de asemenea, cântăreți! Albastru este asociat cu nota SI.
În liturghie, el simboliza cele mai înalte sfere spirituale ale
sufletului.

Indigo şi violet

Aceste culori arată o fiinţă care urmează o experienţă

religioasă sau caută o cauză căreia să i se dedice. Pe măsură ce o
găseşte şi i se consacră, aceste culori fac loc albastrului intens. Se
pare că acesta din urmă este o emanare naturală a sufletului,
imediat ce el a ajuns pe calea care i se potriveşte. Dar cei care au
purpuriu au tendinţă la orgoliu, căci există o infiltraţie de roz.
Tulburările cardiace, bolile de stomac sunt frecvente la cei cu
indigo, violet şi purpură în aură. Indigoul corespunde notei LA şi
planetei Venus. Violetul corespunde Lunii şi notei SI. Din punct de
vedere liturgic, semnificaţia lor erau ispăşirea şi suferinţa.

Alb

Este, în mod logic, culoarea perfectă spre care tindem toţi.

Dacă sufletele noastre ar fi atins armonia absolută, toate vibraţiile
noastre colorate s-ar topi într-un alb strălucitor. Christos a avut o
astfel de aură [...].
Culoarea este lumina şi lumina este manifestarea Creaţiei.
Fără lumină n-ar fi viaţă. Lumina este prima mărturie a Creaţiei. De
jur împrejurul nostru există culori pe care nu le putem vedea, tot
aşa cum există sunete pe care nu le putem auzi căci lumea
înţelegerii noastre este prea strimtă. Vedem numai câteva culori
între roşu şi violet. Dincolo de unul şi de celălalt, există un număr
nebănuit de culori. Unele sunt atât de strălucitoare, încât ne-ar şoca
dacă le-am vedea şi am orbi [...]. Terapia prin culoare va deveni
curentă atunci când vom fi acceptat existenţa aurelor şi vom fi
învăţat să le citim... În mod firesc, nu ne putem transforma aurele
imediat în lumină curată, albă. Dar putem învăţa să depistăm
semnele de tulburări nervoase, fizice şi mentale şi astfel, să le
tratăm aşa cum trebuie, datorită diagnosticului făcut pe aură. [... ]
Aura emană din tot corpul, dar în mod obişnuit ea este mai intensă
în jurul umerilor şi capului. Acolo se poate vedea cel mai uşor.
Probabil din cauza numeroşilor centri glandulari şi nervoşi localizaţi
în această zonă.
În general, culorile închise denotă mai mult efort practic, putere
de voinţă, forţă mentală. Culorile de bază se schimbă pe măsură ce
persoana se dezvoltă sau întârzie să se dezvolte! Dar tonurile mai
uşoare, pastelurile se topesc şi se şterg rapid pe măsură ce se
afirmă temperamentul. Spiritul, constructorul sufletului, este
factorul esenţial care guvernează aura. Hrana, mediul înconjurător
şi alte condiţii au şi ele efectele lor.
Forma aurei poate ajuta la interpretarea sa. [...]. De mai multe
ori am văzut oameni ale căror aure aveau mici cârlige luminoase.
De fiecare dată era vorba de cineva cu o responsabilitate
importantă pe lingă grupuri umane mari, ca director sau inspirator.
Odată am văzut un bărbat a cărui aură era traversată de o
linie venind de sus şi căzând pe umărul stâng, cu alb, verde şi mult
roşu amestecat cu albastru. Am interpretat-o ca pe o inspiraţie
primită de acest om şi pe care el o folosea într-un scop constructiv.
L-am întrebat dacă nu era scriitor, căci am avut sentimentul că era
chiar aura care trebuia pentru acest gen de profesie. Mi-a răspuns
că da, dar că acum făcea mai mult o muncă de predare a
cunoştinţelor şi ţinea conferinţe, străduindu-se să-i ajute pe ceilalţi
cu informaţiile sale.

Şi cum învăţăm să citim aurele?

Oamenii „obişnuiţi” pot învăţa să citească aurele? Datorită

acestora, medicii ar putea să localizeze imediat organul bolnav al
pacienţilor (unii o şi fac deja). Cât despre conducătorii de
întreprinderi, ei ar putea şti de la prima vedere dacă angajează un
lucrător cinstit!
 Favorizează unele droguri lectura aurelor? Ritualurile
religioase folosite în diverse biserici aveau drept scop să-i iniţieze
pe fideli în citirea aurelor? Este în mod sigur cazul la esenieni[1]
(vezi mai înainte, pag.271). Astfel, grupurile de rugăciune, de
meditaţie sau de studiu de care mă ocup, fac această experienţă
foarte uşor.
Primul pas important este să învăţăm să privim cu adevărat
persoana a cărei aură vrem s-o vedem.
Trebuie să prelucrăm calitatea „ascultării”, dacă pot spune
aşa, calitatea atenţiei. O altă condiţie indispensabilă este să nu ne
crispăm asupra rezultatelor. Trebuie să începem printr-o atitudine
de copil care se joacă: dacă merge, cu atât mai bine! Dacă nu
merge, nu-i nimic, vom relua mai târziu. Aspectul ludic înlesneşte
mult funcţionarea mecanismelor psi.
Motivările sunt de asemenea importante: în ce scop precis
doriţi să citiţi aurele? Dacă vă gândiți că le-aţi fi de mare ajutor
celorlalţi, aveţi deci o atitudine deschisă şi generoasă care va
înlesni perceperea aurelor.
Tradiţia atribuia sfinţilor un dar de „vedere dublă” care
comporta, între altele, aptitudinea citirii aurelor.
Practic ar trebui, aşa cum arată Cayce, să începeţi prin a lua
aminte la culorile din îmbrăcămintea celorlalţi:
Poate fi un joc pasionant să observaţi câți oameni energici şi
viguroşi poartă ceva roşu sau pun ceva roşu în casa şi grădina lor.
Distraţi-vă, dimpotrivă, să număraţi persoanele liniştite care poartă
albastru. Celor care sunt calmi, siguri de ei, deschişi spiritualităţii
nu le lipseşte niciodată albastru viu... ca şi cum ar face să devină
albastru tot ceea ce ating! Şi priviţi-i pe oamenii strălucitori, radioşi,
cărora le place să ridă şi să se joace, „raze de soare „, care nu sunt
niciodată obosiţi sau pesimişti, priviţi-i cum poartă galben sau văd
lucrurile în galbenul auriu al florilor!
Culorile reflectă sufletul, spiritul şi trupul, dar amintiţi-vă că
ele arată o lipsă de perfecţiune, o neîmplinire. Dacă am fi ceea ce ar
trebui să fim, din noi ar emana o lumină curată albă... Dacă din
întâmplare vedeţi la cineva această lumină albă, urmaţi acea
persoană ca pe o Stea... Căci este o stea! Dar, așteptând, ne putem
mulţumi cu mai puţin, ne putem reconforta cu albastru, ne putem
întări cu roşu şi să râdem în razele solare ale galbenului auriu!

Meditaţia şi aurele
 Unele practici favorizează, în general, dezvoltarea facultăţilor
psi: străduiţi-vă să priviţi o luminare aprinsă, stând acasă, aşezaţi
într-o atitudine relaxată. Sau, întinşi sub un copac, faceţi în voi
vid. Sau mergeţi în Natură, deschizându-vă bucuriei pe care o
degajă ea... Cayce n-a încetat să-şi încurajeze consultanţii să
practice meditaţia liniştită sau să-şi asculte eul interior. Se poate
începe cu ajutorul formulelor sacre clasice, propuse de diversele
religii, ca rozariul, rugăciunea ortodoxă a inimii, recitarea
incantaţiei „Aum” etc. Toate religiile, sub o formă sau alta, ne-au
învăţat tehnici de meditaţie bazate pe repetiţia unei „mantram”
sau cuvânt sacru; repetiţie care coordonează câte puţin ritmurile
interioare, deschide chakrele către energiile cosmice, ne liniştesc
şi ne permit să ne ridicăm deasupra materiei fizice (şi emoţiilor
generate de ea).
Se poate întâmpla ca un individ să vizualizeze greu anumite
lucruri. Dar în profunzimea meditaţiei, el simte energii care apar
atunci când Spiritul Forţelor Creatoare (=Dumnezeu), dimensiunea
universală a sufletului, spiritul [...] se contopesc în Întreg (în loc ca
entitatea să se piardă într-o mulţime de influenţe confuze). Atunci
țâșnesc din suflet viziunile, favorizate de meditaţie. (Lectura 987-4).
Viaţa citadină nu-i ajută pe indivizi să perceapă realităţile
invizibile. Este nevoie să stăm îndelung în Natură, să comunicăm
cu ea, să contemplăm îndelung arborii, animalele, norii, marea,
munţii... Această contemplare sfârșește în mod necesar prin
rafinarea vederii tuturor culorilor, vizibile şi invizibile. Prin
trezirea centrilor glandulari, meditaţia aduce o percepţie specială
a culorilor „aurice”.
Aşa cum ştim, vibraţia este însăşi esenţa culorii. Pe măsură ce
culoarea, deci vibraţia ajunge la conştiinţă, urcând de-a lungul
centrilor glandulari, individul face în meditaţia sa experienţa unei
conştientizări a culorilor. Este vorba aici de o experienţă foarte
exactă, bine definită. (Care diferă de la individ la individ, explică
Cayce în lectura 281-3.0).

Numerologia: bizuiţi-vă pe ea!

Între „suporturile de manţie”, adică tehnicile (a se vedea mai

sus) care declanşează intuiţia facilitând clarvederea, una dintre
cele mai bune este în mod sigur numerologia.
 Din toate timpurile, numerele au fost astfel folosite.
Ezoteriştii evrei, mai ales cabaliştii, au folosit mult numerologia,
adică interpretarea simbolică a numerelor. Dar aceasta este cu
mult mai veche decât iudaismul, care îşi trage ştiinţa din Egiptul
antic şi de la Zoroastru... Şi prin aceasta, probabil, din Atlantida!
Cayce a încurajat mult dezvoltarea numerologiei, ca o cale
care permite perfecţionarea facultăţilor psi şi totodată
perfecţionarea căii spirituale a fiecăruia.
FACULTĂŢILE PSI ALE ENTITĂŢII SE POT EXPRIMA SAU
DEZVOLTA PRIN NUMEROLOGIE?
În ceea ce priveşte indivizii, fiecare vibrează la unele numere,
în funcţie de nume, data de naştere, legătura cu diversele activităţi.
Şi aceste numere apar atunci ca nişte forţe sau ca nişte slăbiciuni,
sau chiar ca ajutoare sau ca indicarea unei schimbări, sau, în fine,
ca nişte forţe spirituale. Dar ele sunt mai mult, aşa cum am spus-o,
semne, presimţiri: trebuie să le luăm ca pe nişte avertismente, ca pe
un ajutor care ne este dat, ca un aport constructiv la viaţa noastră
personală [...]. În numerologie, există numeroase şcoli de referinţă.
Studiaţi-le dacă doriţi să aflaţi ceva! Totuşi, încredinţaţi-vă
întotdeauna Spiritului Adevărului; lăsaţi-l să-şi facă drum până la
voi, indiferent de calea pe care vine [...]. (Lectura 261-15).
Mai sus, la începutul lecturii, Cayce preciza:
În ceea ce priveşte această entitate, da, ea poate să lucreze
prin simbolurile numerologiei. Dar forţele intuitive care apar prin
numerologie fac din ea o cale spirituală mai sigură, mai sănătoasă,
cu mai puţin pericol, cu o posibilitate mai mică de rătăcire. Căci, în
ceea ce priveşte numerele, numerologia:
UNU indică forţa, puterea, influenţa. Totuşi, el poate avea toate
slăbiciunile celorlalte influenţe care se conjugă cu el. Dar UNU este
cunoscut ca vigoare, putere şi chiar unirea Eului cu Forţele
Creatoare care se exprimă prin materie şi acţiunea ei sub orice
formă.
DOI înseamnă diviziunea. Şi în multiplul său, adică PATRU,
diviziunea ajunge la maximum de slăbiciune. În ŞASE şi în OPT,
este la fel. Totuşi trebuie să precizăm că dacă UNU este forţa, DOI,
slăbiciunea, TREI este forţa lui UNU combinată cu slăbiciunea lui
DOI. PATRU însemnând diviziune şi slăbiciune mai mare. ŞASE
reprezintă schimbările care au fost operate în forţa dublă a lui
TREI. ŞAPTE este numărul spiritual. OPT indică modificarea,
facilitând schimburile.
 NOUA dă forţă şi putere alternativ. Aceste date sunt doar
orientative. Nimic altceva decât semne, care întotdeauna pot fi
modificate de forţa activă a cauzei care le emană. Forţa intuiţiei
dumneavoastră este superioară căci ea poate veni mai mult din
Spiritul de Adevăr unit cu Energia Creatoare. Astfel, răspunsul vă
poate fi arătat prin orice: Urim şi Thummin (talismane divinatorii din
religia ebraică veche) sau visele, numerele etc. Căci El (Christos)
este forţa tuturor acestor tehnici şi se manifestă astfel în voi şi prin
voi dacă vă supuneţi recomandărilor Sale.
DACĂ ESTE AŞA, CUM PUTEM FOLOSI ACEASTĂ METODĂ
A NUMERELOR PENTRU A VENI ÎN AJUTORUL CELORLALŢI?
Aşa cum am arătat mai sus. (Lectura 261-15). Ş i iată încă o
lectură dată de Cayce în privinţa numerologiei:
Mulţi au abordat deja subiectul acesta din diverse unghiuri
[...]. Dar noi vom pleca de la punctul de vedere următor: să facem
numerologia utilă oamenilor în viaţa lor personală. Dacă anticii în
toate civilizaţiile au manifestat un foarte mare interes faţă de cifre,
aceasta arată că mulţi indivizi, în împrejurările cele mai variate, le
acordau valoare. Se credea că numerele aveau o influentă
deosebită asupra liturghiei sau asupra ritualurilor de adorare
religioasă. În funcţie de împrejurări, se atribuiau anumite puteri
unor numere [...]. Şi dacă această influenţă era reală sau nu,
aceasta depindea de încrederea, de crezul oamenilor în acele
ritualuri şi în acele credinţe. Şi totuşi, dacă luăm în considerare
aceste numere, vom vedea, într-o manieră ştiinţifică, că există
numere care rup anumite combinaţii ale materiei sau formează alte
combinaţii şi asta chiar în Natură. Adică, în răspunsul omului la
condiţiile mediului înconjurător, există intervenţia recurentă a unor
numere. Ca în muzică, unde totul se bazează pe gama notelor [...]
care poate fi împărţită la infinit. La fel se întâmplă în asociaţiile şi
combinaţiile de culori [... ] şi în elementele sau corpurile simple din
Natură. [... ] Atunci, de ce să ne mirăm că anticii [... ] au acordat
încredere numerologiei, studiul simbolic al numerelor? Cea mai
înaltă autoritate în domeniu este în mod sigur [...] Talmudul, care
combină ştiinţa vechilor perşi sau caldeenilor cu ştiinţa egiptenilor,
indienilor, indochinezilor etc. [...].
UNU este începutul, în mod sigur! Înainte de UNU nu există
nimic. După UNU, tot nimic, dacă Totul este în UNU, ca UN singur
Dumnezeu, UN Fiu, UN Duh. Astfel, acest număr este esenţa
oricărei forţe, a oricărei forme de energie. Toate activităţile emană
din UNU.
DOI înseamnă combinaţia şi aici începe divizarea INTREGULUI
sau a lui UNU. Dacă DOI poate duce la naşterea forţei, în acelaşi
timp duce şi la naşterea slăbiciunii. Ii puteţi vedea ilustrarea în
pictură, muzică, metale, în orice!
TREI este combinaţia lui UNU şi a lui DOI. Aceasta creează
forţa prin crearea unei alternanţe în diviziune: DOI contra UNU sau
viceversa. Există acolo o forţă, cea mai mare dintre cele ce se pot
găsi în combinaţiile numerice.
PATRU: şi aici, diviziunea, [... ] care creează slăbiciunea
maximă. CINCI arată schimbarea [...].
ŞASE din nou recreează frumuseţea influenţelor simetrice ale
tuturor numerelor creatoare de forţă.
ŞAPTE, la fel, înseamnă forţele spirituale, aşa cum arată
folosirea sa în toate tipurile de liturghii [...].
OPT arată şi mai mult această combinaţie de forţă şi
slăbiciune. NOUA este plenitudinea în numere, deşi nu are atâta
forţă ca ZECE, nici slăbiciunea lui OPT. NOUA manifestă împlinirea
în forţele ordinii naturale, împlinire care aduce o schimbare
iminentă în viaţă.
ZECE: în această cifră avem [...] forţa care rezidă în numărul
mic.
UNSPREZECE se vede din nou frumuseţea numerelor ca şi
trădarea lor...
DOISPREZECE este un produs finit elaborat care se regăseşte
pretutindeni în Natură. A fost dat ca o combinaţie a tuturor forţelor
existente: cele din formele naturale, cele din forţele mistice, cele din
numere în legăturile din interiorul combinaţiilor. Ca glasul celor
DOISPREZECE...
Şi acum, cum putem aplica practic în viaţa noastră de zi cu zi
toate acestea? Care este numărul meu personal? Şi cum, în ce mod
sunt influenţat de numere?
Numerologia sau ştiinţa numerelor poate fi considerată
neesenţială de cei care simt - sau ştiu - că ea nu-i poate influenţa
decât dacă ei permit acest lucru. La fel se întâmplă cu orice altă
forţă din Natură [...]. Acesta este efectul numerelor.
Adăugaţi perioada din an (în funcţie de unde se începe) la
numerele numelui. (Numărul final) dă semnificaţia numerologică a
individului. Îl obţinem adunând numerele care corespund fiecărei
litere din alfabet care compune numele. Suma totală va da ceea ce
caracterizează individul.[... ] Şi dacă folosiţi numerologia, să fie
întotdeauna într-un mod binefăcător, să nu genereze niciodată forţe
de distrugere! (Lectura 5751-1).
Cayce îşi avertizează strict cititorul împotriva abuzului
numerologic: să nu fi sclavul acesteia, să nu fi sclavul
numerologiei şi nici să o foloseşti în scopuri distructive.
Numerologia bine înţeleasă nu trebuie să fie deterministă:
Amintiţi-vă că aceste numere - numerele în general în ele însele
-nu au decât o semnificaţie relativă, în funcţie de gândirea Omului
în privinţa lor. Ele nu sunt infailibile! Căci Omul are puterea să-şi
modifice gândirea în orice privinţă şi, prin această gândire, să
tulbure oricare factor de cauzalitate.. , inclusiv cifrele din data
naşterii sale! (Lectura 137-119).
Într-adevăr, analiza caracterului prin adunarea valorii
numerice a literelor numelui (sau cifrelor şi literelor din data
naşterii) poate da rezultate bune... Dar nici mai mult, nici mai
puţin decât oricare altă tehnică de investigaţie psihologică.
Rezultatele obţinute prin numerologie sunt comparabile cu cele
obţinute prin grafologie, astrologie (care de altfel se sprijină pe o
bază numerologică), prin radiestezie, chirologie etc. Numerologia
poate, de asemenea, să-l ajute pe medic în diagnosticul medical.
Dr. Jeannine Fontaine m-a uimit mult în cursul unei consultaţii,
cerându-mi să număr cu voce tare până la douăzeci. Am întrebat-
o de ce:
„Pentru că, spuse ea, cifra la care se împiedică bolnavul arată
problema sa de fond, atât fizică, cât şi psihologică”. (A se vedea
Dr. J. Fontaine, Medecine des Trois Corps)... În fapt, practica
numerologiei, ca şi a tuturor celorlalte tehnici psi enumerate mai
sus, ajută mai ales la rafinarea intuiţiei, adică la dezvoltarea
facultăţilor noastre mediumnice.

Astrologia erei vărsătorului

Astrologia lui Cayce are de ce să ne surprindă... Ea este greu

de înghiţit pentru astrologii formaţi la şcoala secolului XIX, reduşi
de perspectiva lor materialistă. Cayce reintroduce în astrologie
două dimensiuni care-l propulsează înainte:
- reîncarnare;
- sejururile planetare... Nici mai mult, nici mai puţin!
 Altfel spus, tema dumneavoastră de naştere nu descrie
numai condiţiile vieţii actuale, nici doar încarnările precedente.
Aceasta este Astrologia karmică (ale cărei principii le-am expus
într-o carte apărută la Robert Laffont în 1983).
Tema dumneavoastră vorbeşte şi despre sejururile pe
planetele sistemului solar, petrecute între două vieţi pe Pământ.
Da, cu toţii am fost pe... Venus, Marte, Lună! Fără corpul nostru
pământesc, bineînţeles. Şi ne putem întoarce acolo după moarte,
fără să fie nevoie de vreo navă spaţială.

Desigur, aţi locuit deja pe Marte

Fiecare suflet, după Cayce, îşi alege data de naştere, pe care

el o numeşte „intrarea în planul terestru” sau chiar „intrarea în
planul materiei”. Şi această intrare este aleasă în funcţie de
ciclurile Timpului care convin evoluţiei fiecărui suflet - aşa cum
am spus-o deja în capitolul despre reîncarnare. Or aceste cicluri
ale Timpului sunt determinate de poziţiile planetelor.
Primul principiu caycian este, deci, că ne alegem data
naşterii în funcţie de programul de încarnare. Acest program se
citeşte uşor în tema astrologică de naştere.
Al doilea principiu este că viaţa noastră actuală este nu
numai rezultanta vieţilor terestre precedente - adică a încarnărilor
noastre - dar şi a sejururilor noastre planetare. Incarnările vechi
şi sejururile planetare sunt de asemenea vizibile în temă. Aceasta
- ca şi numele dumneavoastră - vă rezumă toată istoria de la
începutul Timpurilor:
Toate sufletele au fost create la început. Şi atunci, ele îşi caută
calea pentru a se întoarce acolo de unde au venit. (Lectura 3744-4).
Întoarcerea se face printr-o evoluţie spirituală care este, de
asemenea, şi o parcurgere a sistemului nostru solar:
IISUS AR PUTEA FI DESCRIS CA PRIMUL SUFLET CARE A
PARCURS CICLUL VIEŢILOR TERESTRE PENTRU A AJUNGE LA
PERFECŢIUNE? INCLUSIV PERFECŢIUNEA DIN VIEŢILE
PLANETARE?
Da. Ca om, înţelegeţi. (Lectura 5749-14).
 Aşa cum, după Cayce, entitatea Christos este prototipul
fiinţei umane, pe care fiecare om este chemat să-l urmeze, pe
acelaşi „parcurs de luptător”:
Când un individ se reîncarnează pe Pământ, el a trecut deja
prin toate celelalte sfere planetare, o dată, de două sau de mai
multe ori. Aceste schimbări au drept scop să-i ofere experienţe care-
i permit înţelegerea fiecărui tip de relaţie, amplificată în sfera sa
specifică. Pe Pământ, le regăsim adunate pe toate. (Lectura 311-
12).
Pentru Cayce, „planetele” sau „sferele” sau „planurile
planetare” ale sistemului nostru solar sunt tot atâtea „locuri”,
reale, foarte reale, unde avem o anumită lecţie de învăţat. Intre
sejururile planetare, ne putem încarna pe Pământ pentru a pune
în practică lecţiile învăţate în aceste locuri din cer. Pământul este
un câmp de experienţă, unde toate tipurile de relaţii pot fi
încercate.
Atunci când ne vom fi învăţat toate lecţiile cosmice, de-a
lungul sejururilor atât planetare cât şi terestre, vom fi eliberaţi:
vom ieşi din acest sistem solar ca să zburăm spre alte galaxii.
Sunt foarte multe lecturile unde Cayce spune despre un
copil: că şi-a luat zborul de pe Venus sau că soseşte de pe Saturn...
Odată admisă teoria reîncarnării, suntem obligaţi să ne
întrebăm: ŞI UNDE NE DUCEM ÎNTRE DOUĂ VIEŢI TERESTRE?
Dogmele oficiale ale bisericilor ne oferă trei alternative: Cerul,
Infernul sau Purgatoriul. Or după mărturiile - nenumărate -
despre ceea ce se petrece după moarte, sufletele traversează stări
şi locuri mult mai variate, cu un amestec de bucurie şi suferinţă.
Cerul, Infernul şi Purgatoriul nu sunt decât un rezumat
schematic al diverselor stări de conştiinţă trăite după moarte -
sau înainte de naştere:
Există multe locuri de şedere în alte ţinuturi ale sistemului
solar [...]. Nu înseamnă că păstrăm un corp fizic, terestru pe Mercur,
Venus,
Jupiter, Uranus sau Saturn etc. Ci când părăsim trupul pentru
a merge în aceste ţinuturi planetare, are loc o conştientizare odată
cu reacţia la condiţiile existenţei oferite de aceste planete, prin
poziţia lor în sistemul solar. (Lectura 2823-1).
Astfel, când sufletul părăseşte mediul material al Pământului,
ajunge în regiunile astrale. Acestea reprezintă etape în trezirea
conştiinţei. Li s-a dat nume de planete, adică ele sunt centre de
activitate unde se cristalizează anumite forţe. Nu pentru că locuitorii
acestor planete ar fi fiinţe de carne şi sânge cum vedem pe Pământ,
ci fiinţele conştiente iau acolo forma şi modul de existenţă adaptat
la condiţiile planetare. (Lectura 1650-1).
Căci în cursul acestor perioade intermediare dintre sejururile
terestre, fiinţa rămâne conştientă. Sufleu! este nemuritor, el
continuă să trăiască, el este conştient şi ştie asta, are deplina
conştiinţă a ceea ce a construit. (Lectura 2620-2).
SUFLETUL ÎŞI ALEGE PLANETA UNDE SE DUCE DUPĂ
FIECARE INCARNARE?
În cadrul Creaţiei, toate forţele sunt în legătură unele cu altele,
şi cu cele ale cărnii din planul terestru. Evoluând din plan în plan,
urmăm diversificarea condiţiilor stabilite de voinţă, în decursul
existenţei noastre. O facem traversând eternitatea [...].
Pe Mercur, se află tot ceea ce are legătură cu înţelegerea.
Pe Marte, agresivitatea şi furia.
Pe Pământ, cu carnea.
Pe Venus, cu iubirea.
Pe Jupiter, cu forţa.
Pe Saturn, cu începutul încercărilor terestre. Căci Saturn este
locul unde este adusă orice materie imperfectă în vederea unei
refaceri. Pe Uranus, se găseşte tot ce ţine de facultăţile psi.
Pe Neptun, de iubirea mistică.
Pe Septimus (Pluton), de conştientizare. (Lectura 900-10).
VĂ ROG, DOMNULE CAYCE, SĂ ENUMERAŢI PLANETELE ÎN
ORDINEA DEZVOLTĂRII SUFLETELOR ŞI DAŢI, PENTRU
FIECARE, INFLUENŢA CARACTERISTICĂ.
Tocmai vi le-am dat. Influenţele planetare [... ] pot fi modificate
uneori, după forţa de voinţă a indivizilor, din punct de vedere
uman, se înţelege. Putem da exemplul acelui om care s-a numit
Iisus şi a cărui caracteristică era unitatea perfectă cu Tatăl Creator.
El a trebuit să treacă prin toate etapele de dezvoltare. Şi El a
devenit perfect în înţelegerea Sa, în agresivitatea Sa, în carnea Sa,
în iubirea Sa, moartea Sa, în facultăţile sale psi, în iubirea Sa
mistică, în cunoaşterea Sa conştientă. Perfect în arta de a folosi
forţele cele mai puternice. De aceea, El este prototipul care,
împlinind legile cosmice, a devenit perfect [...]. Astfel, El este un
model pentru oameni, şi numai pentru ei, căci El a trăit şi a murit ca
Om. (Lectura 900-10).
ŞI CU CE SEAMĂNĂ VIAŢA PE PLANETE?
 Nu este nimic straniu în faptul că muzica, culoarea,
fenomenele vibratorii există pe planete. Aşa cum planetele sunt o
parte şi o schemă a Universului global. (Lectura 5755-1).
Fiecare planetă are forma sa specifică, vibraţii proprii:
Fiecare forţă planetară vibrează după lungimea sa de undă
specifică, diferită de celelalte. Entitatea care intră în câmpul de
forţă al unei planete intră în registrul ei vibratoriu; nu este
obligatoriu să se schimbe, dar o poate face prin graţia Divină!
(Lectura 281-55).
Nu se ajunge dintr-o singură încercare la vibraţia exactă, care,
punându-ne pe aceeaşi lungime de undă cu Creatorul, permite
unirea cu El [...]. De aici decurg numeroasele etape de dezvoltare
care există în Univers, în marele sistem de forţe universale. Fiecare
etapă a dezvoltării trebuie să se manifeste prin carne, ea permite
testarea vibraţiilor noastre în Univers. În modul acesta, şi din acest
motiv, toate fiinţele trebuie să se manifeste în carne şi astfel să se
dezvolte de-a lungul erelor Timpului şi imensităţilor Spaţiului, ceea
ce numim Eternitate. (Lectura 900-16).
De aici faptul că entitatea trece prin aceste etape, aceste
stagii, pe care unii le-au văzut ca nişte trepte ale unei scări sau
cicluri iar alţii le cunosc ca locuri. (Lectura 5755-1).

Turul sistemului solar

Referirile făcute de Cayce la fiecare dintre planete sunt atât

de abundente încât au fost regrupate în mai multe volume foarte
groase... Nu pot cita pentru fiecare decât un scurt extras
caracteristic. Mercur
Aptitudinile mentale care se exprimă în condiţia mercuriană
dau unui suflet-entitate, atunci când continuă cu condiţia terestră,
un foarte înalt nivel de înţelegere şi capacităţi intelectuale foarte
puternice. Astfel, se poate observa la cel care vine din acest mediu
mercurian o uşurinţă de a învăţa, o vigoare mentală, mult
superioară acelora posedate de cei ce vin dintr-un sejur pe Saturn,
Marte, Venus, Uranus, Pluton sau Lună. (Lectura 945-1).
De la Mercur vin aceste înalte capacităţi intelectuale, această
nevoie de a analiza lucrurile în profunzime, în sine însuşi, şi
această nevoie de a trage întotdeauna concluzii. (Lectura 2144-1).
 Din sejurul pe Mercur, îi vine această acuitate de percepţie
intelectuală, această uşurinţă de adaptare la problemele
matematicii [...]. (Lectura 553-1).
Influenţele combinate ale lui Mercur cu Uranus dau geniu:
Influenţele lui Mercur împreună cu ale lui Uranus dau cele mai
înalte posibilităţi intelectuale: avem atunci indivizi [...] care
descifrează uşor caracterele oamenilor şi, astfel, se adaptează cu
inteligenţă la diversele grupuri, ca şi patronilor lor. Ei sunt capabili
să conducă activităţile grupurilor în care trăiesc. este foarte
adevărat mai ales când trebuie recuperat, stocat sau adunat ceva:
bani, bunuri care privesc dotarea sau calitatea vieţii. Ei sunt în
elementul lor în meseriile care au legătură cu banii, ca agent de
asigurări sau bancher. (Lectura 630-2). Venus
În astrologia tradiţională, această planetă a fost întotdeauna
simbolul armoniei - este ceea ce spune Cayce:
Acest dar al simpatiei, adică să poţi încerca oricând să calmezi
suferinţa celorlalţi [...]. Această trăsătură de caracter vine nu numai
de la Venus, ci şi din influenţa sa asupra diverselor sejururi
terestre ale entităţii. (Lectura 309-1).
În aspectele astrologice de naştere, vedem că acestei entităţi,
datorită sejururilor de pe Venus, îi place frumuseţea şi mai ales îi
place cântecul. (Lectura 1990-3).
Venus este influenţa principală a acestei experienţe de viaţă;
de asemenea, căminul ar trebui să fie mijlocul privilegiat de
expresie a entităţii [...]. Construind o casă plină de artă şi
frumuseţe, unde frumuseţea se regăseşte sub toate formele şi la
toate etajele, entitatea va putea să reuşească mai bine în această
viaţă. Şi casa, căminul, este cea mai înaltă „meserie” la care este
chemat un suflet individual. (Lectura 2571).
Influenţele venusiene dau un temperament iubitor, deschis,
onest, care-şi face prieteni la fiecare colţ de stradă [...]. Totuşi, dacă
aceste relaţii devin atât de plăcute până la neglijarea vieţii
spirituale a entităţii, atunci ele pot deveni dăunătoare. (Lectura
1442-1).
Entitatea era, în al doilea rând, sub influenţa lui Venus.
Experienţa precedentă a entităţii - o viaţă franceză - era urmarea
unei intrări pe Venus. Rezultatul practic: un copil al iubirii! [...] Pe
Venus, forma corpului este apropiată de cea pe care o avem în
planul tridimensional al Pământului [...]. Ea împlineşte tot ce numiţi
iubire - care, bineînţeles, poate fi licenţioasă sau egoistă; care
poate, de asemenea, să fie imensă şi atât de deschisă încât se află
în ea minimum de egoism şi maximum de ideal, maximum de
generozitate. Ce este dragostea? Prin urmare, ce este Venus? Este
Frumuseţea, Iubirea, Speranţa, Mila. (Lectura 5755-1).
Aspectele rele ale Lunii implicându-l pe Venus fac viaţa
afectivă foarte dificilă:
O fiinţă ale cărei forţe lunare şi venusiene sunt opuse fericirii
sale în actualul sejur terestru. Aceste forţe trebuie depăşite de
entitate, aici şi acum, căci ele au constituit în alte sfere chiar
condiţiile pe care entitatea trebuie astăzi să le privească în faţă. Şi
aceste influenţe, care în viaţa sa actuală se exercită prin
intermediul Lunii şi al lui Venus, aduc multe tulburări în viaţa
practică şi afectivă. (Lectura 2553-8). Marte
Din Marte provine tendinţa corpului-spirit de a se înfuria. Furia
nu este rea dacă este dirijată. Căci există lucruri pe Pământ care nu
sunt bine dirijate. Şi există o forţă puternică în furia însăşi. (Lectura
361-4).
Căci există şi o bună folosire a furiei:
ÎN LECTURA DATĂ DE DUMNEAVOASTRĂ ÎN 24 IULIE 1932,
CE VOIAŢI SĂ SPUNEŢI, DOMNULE CAYCE, PRIN FRAZA: „FII
FURIOS, DAR NU PĂCĂTUI”?
Cel ce-şi controlează furia este pe cale să înveţe prima lecţie de
bază a legilor experienţei terestre. Cel ce-şi controlează furia [... ]
poate, detestând lucrul care i-a provocat acest sentiment de furie,
să iubească totuşi sufletul celui care i-a produs furia. Şi, dincolo de
tot, să dovedească faţă de această persoană răbdare, speranţă,
iubire, blândețe şi curăţenie sufletească. Cei buni vor moşteni
Pământul, a spus El. Şi cei cu inima curată îl vor vedea pe
Dumnezeu. Este ceea ce ne-a promis El. Crezi în El? Atunci, a fi
furios şi totuşi a nu face rău înseamnă să simţi că aceste
făgăduinţe îţi aparţin. Ele îţi sunt destinate ţie. (Lectura 262-25).
Marte nu este „malefic”:
Marte arată aptitudinea de a iubi şi de a urî. (Lectura 2902-1).
Găsim în Marte o părere grozavă despre sine însuşi. Ceea ce este
excelent, cu condiţia de a nu abuza! (Lectura 262-25).
În mare, ceea ce spune Cayce despre Marte este foarte
apropiat de astrologia occidentală, cu excepţia a ceea ce urmează:
Există un mare volum de emoţie implicat în combinaţia dintre
Mercur şi Marte, emoţie care se naşte în mental şi caută să-şi
găsească expresia în viaţă. (Lectura 3664-1).
 În descrierea cayciană a Omului, emoţiile se nasc din corpul
fizic iar acesta se naşte din dorinţa lui Marte (simbolul scânteii
oricărui început şi de asemenea, al oricărei dorinţe de dragoste).
Jupiter
Pentru majoritatea astrologilor, această planetă simbolizează
expansiunea:
O influenţă binefăcătoare, conştiinţa Universului pentru cel
care stă pe Pământ. Această planetă duce la armonie în relaţiile cu
ceilalţi, dă entităţii darul cuvântului şi o voce bună pentru cântec.
(Lectura 3188-1).
Într-adevăr, mulţi artişti lirici, ca Maria Callas sau artişti de
varietăţi, sunt marcaţi de planeta Jupiter sau de semnul pe care îl
guvernează, Săgetătorul. De altfel, influenţa lui Jupiter
încurajează sinceritatea (lectura 2571 -1 ), o bună armonizare cu
ceilalţi, învăţătura, în general responsabilităţile sociale şi politice
(lectura 309-1 ). Vindecătorii sunt marcaţi de această planetă
(aceeaşi lectură, cf. Maurice Messegue care îl are pe Jupiter
stăpân al Soarelui!). Planeta înlesneşte şi bunele contacte cu
străinătatea (1 037-1 ) iar aspectele sale rele se aseamănă cu
aspectele lui Marte: agresivitate şi violenţă (lectura 1990-3). Ne
vom mai aminti că tema Statelor Unite este marcată de o
conjuncţie Soare-Jupiter în Rac. Saturn
Una din particularităţile astrologiei cayciene este
interpretarea pe care o dă el lui Saturn:
În Saturn, găsim tendinţa la schimbare şi, de aici, tendinţa de
a învârti mult prea multe afaceri şi într-un mod complicat. (Lectura
1426-1).
De la Saturn vine această tendinţă de a demara neîncetat noi
experienţe, noi asociaţii, noi activităţi, rareori cu o tendinţă de a le
termina. (Lectura 361-4).
Tradiţia astrologică occidentală îl vede pe Saturn mai mult ca
pe un simbol al Timpului, al plumbului, al permanenţei, al
blocării, al inhibiţiei... Cayce îl vede ca pe un simbol al schimbării
în Timp. Căci Saturn este descris de el ca un fel de temniţă
planetară cu funcţia de a-i obliga pe oameni să se schimbe
profund:
Pe numeroase planete din sistemul solar se găsesc indivizi
care sunt alungaţi, exilaţi, în anumite condiţii, în sfere unde trebuie
să rămână pentru dezvoltarea lor. Ei se întorc acolo iar şi iar până
când în cele din urmă sunt pregătiţi ca să-l întâlnească pe Eternul
Creator al Universului nostru întreg. (Lectura 3744-3).
Se întâmplă uneori ca entitatea spirituală să fie alungată pe
Sa turn care este locul din sistemul solar unde orice materie
imperfectă este adusă pentru a fi retopită [...]. De exemplu, găsim o
entitate care în plan terestru şi-a .manifestat atâta ură,
hipertrofierea eului său carnal până într-atât încât toate dorinţele
să i se pară fireşti; aceste dorinţe rele trebuie să fie retopite, să fie
purificate în sferele forţelor relaţionale de pe Saturn. Va fi deci o
trecere a entităţii spirituale prin aceste sfere, trecere pe care va
trebui s-o trăiască pentru a putea să-şi manifeste în continuare
dezvoltarea pe care o va fi atins în plan terestru. Căci entităţile
trebuie toate să se manifeste în carne şi să-şi unească voinţa cu
voinţa lui Dumnezeu, adică Forţa Creatoare a Universului, astfel
încât dezvoltarea lor să atingă acest plan al Pământului, apoi de
aici, să urmeze alte sisteme între care sistemul nostru solar nu este
decât o mică parte [...]. Astfel, entitatea trebuie să se dezvolte în
sfera terestră până la atingerea stadiului de perfecţiune plecând de
la care va putea să meargă în planurile spirituale, aşa cum le-am
numit prin comparaţie cu planul fizic sau carnal al Pământului.
(lectura 900-25). Pentru a lucra la propria mântuire, - cum am zice
aici - entitatea, individul, se alungă el însuşi astfel. (Lectura 3744-
2).
Căci Pământul şi Saturn sunt diferite. Pe Saturn se duc cei
care trebuie să se reînnoiască sau să o ia de la capăt, adică cei
care au eliminat din experienţa lor terestră o mare parte din ceea ce
ar fi trebuit să prelucreze şi vor avea din nou de activat în trecerea
prin alte câmpuri de forţă planetare. (Lectura 945-1).
Cayce însuşi spune că a avut un sejur:
În câmpurile de forţă ale lui Saturn, după viaţa sa ratată ca
Bainbridge (lectura 294-8). Aceeaşi remarcă se citeşte în lectura
dată pentru Arthur Lammers, care participase la războiul Troiei,
după care a trebuit să treacă prin:
Saturn, locul unde se aruncă orice materie nesatisfăcătoare.
(Lectura 5717-1).
Saturn este deci coşul de gunoi al Pământului nostru...
Combinaţia influenţelor saturniene cu alte influenţe planetare
este descrisă într-un mod care uneori ne surprinde:
Influenţele lui Marte şi Saturn se dezvoltă în această entitate
în sensul unui gust pentru tot ce are legătură cu muzica (căci
entitatea vine din Venus). Entitatea întreprinde neîncetat noi
activităţi, începe noi relaţii, nu numai pentru ea însăşi dar îi
stimulează şi pe cei din jurul său. (Lectura 324-5) .
Ar trebui să-şi dezvolte la maximum forţele latente de pe
Venus, căci altfel, impulsurile venite de pe Saturn vor determina
entitatea să aibă multe cămine, multe căsătorii, ceea ce nu este
foarte bine în această experienţă de viaţă, dacă vrea să se
dezvolte, căci coerenţa interioară şi perseverenţa sunt surorile
răbdării, care este tocmai lecţia pe care entitatea trebuie s-o înveţe
în această viaţă. (Lectura 1431-1).
Or dacă medităm la guvernarea clasică a semnelor de către
planete, ne vom aminti că Saturn este al doilea stăpân al
Vărsătorului şi Balanţei... Două semne de aer a căror stabilitate şi
răbdare lasă adeseori de dorit! Cât despre combinaţia Saturn-
Marte, conform celor spuse de astrologia tradiţională, ea dă mari
politicieni:
Iată o persoană pe care forţele primite pe Marte şi Saturn au
făcut-o înceată la mânie, dar extrem de subtilă în urmărirea
obiectivelor sale, bune sau rele. (Lectura 221-2).
Saturn aduce schimbări care sunt departe de a fi
întotdeauna plăcute, de unde acest pesimism saturnian:
Găsim în Saturn toate acele schimbări care apar în unele
perioade, care fac ca entitatea să se descurajeze uşor şi să plângă.
Dar amintiţi-vă că El plânge cu cei care plâng şi se bucură cu cei
care se bucură [...]. Atunci, minimalizaţi aceste tendinţe la
descurajare şi pesimism. (Lectura 2571-1).
Totuşi, combinaţia lui Saturn cu Uranus este foarte violentă,
Uranus accentuând tendinţa la schimbare:
În Saturn se găsesc schimbările subite şi violente, acele
influxuri care fac să explodeze un context blocat în dezvoltarea sa
şi provoacă o modificare subită a conjuncturii materiale. Aceasta se
manifestă aparent printr-o intervenţie a altcuiva care face să
reacţioneze Eul implicat în această relaţie umană. Ceea ce aduce
perioade când sunt puse la încercare rezistenţa, răbdarea, iubirea
adevărului şi armonia [...]. Căci combinarea acestor influenţe
saturniene cu Uranus aduce extremele în material ca şi în mental.
(Lectura 1981-1). Uranus
Este o planetă foarte importantă acum, pentru că Uranus
guvernează Vărsătorul, constelaţia în care va răsări în curând
Soarele nostru... Aşa cum tocmai am văzut mai sus, este planeta
extremiştilor! Astrologia occidentală, de la descoperirea lui în
secolul XVIII, consideră că Uranus simbolizează trăsnetul,
revoluţia, neprevăzutul, intuiţia ştiinţifică pe cât de genială, pe
atât de neaşteptată, prietenia şi nevoia de spaţiu atât material, cât
şi mental. Cayce confirmă:
Pe Uranus se găsesc acele extreme la care este dusă entitatea.
(Lectura 3478-2).
Uranus aduce entităţii acea curiozitate pentru insolit, ocult,
pentru fenomene spirituale, pentru orice activitate care leagă
entitatea de conştiinţa universală. Ar fi foarte bine dacă entitatea
ar fi echilibrată, dar când apar îndoieli şi temeri, ea ajunge la
extreme. (Lectura 3617-1).
Pe Uranus se găsesc extremele, interesul pentru insolit, pentru
misterele Timpului, pentru misterele vieţii, pentru misterele vieţilor
omeneşti pe Pământ [...]. Dar atenţie, dacă celui lipsit de
agresivitate nu i se întâmplă nimic, pentru cel care nu-şi
controlează violenţa este cu mult mai rău! (Lectura 3188-1).
Destul de multe lecturi îl leagă pe Uranus de Atlantida, fiind
planeta care simbolizează electricitatea, geniul tehnologiei; ne mai
amintim şi că atlanţii au fost ingineri fără pereche (a se vedea
capitolul 3).
Entitatea nu este numai atlant, ci şi uranian. De aici această
certitudine interioară, uneori, că are dreptate, că toţi ceilalţi, fără
excepţie, se înşală! Sau dimpotrivă: toată lumea are dreptate cu
excepţia ei! Ceea ce dă o personalitate destul de specială,
influenţată [...] de Uranus care o poartă la extreme în dorinţele sale.
Entitatea are nevoie foarte urgent, şi tot timpul, să iubească pe
cineva - ceea ce poate fi sau foarte bun sau foarte rău... (Lectura
3226-1).
Ca numeroase alte entităţi care sunt aduse pe Pământ în acest
ciclu dintre 1910-1911, aceasta este atlantă. Şi acest lucru
combinat cu influenţa uraniană dă o persoană extremistă în
anumite momente. Căci entitatea poate deveni un suflet foarte
evoluat sau, dimpotrivă, poate aduce războaie şi mari frământări.
(Lectura 2428-1).
Găsim pe Uranus extremele şi, totuşi, pentru această entitate
conştiinţa globală a plenitudinii sale, datând din acea experienţă
de viaţă din Atlantida. (Lectura 2794-3). Aici îi regăsim pe Mercur,
Venus, Jupiter, şi Uranus. Şi Uranus, da, care în acea viaţă din
Atlantida a dat entităţii acele capacităţi ieşite din comun - şi aduce
aceste împrejurări neaşteptate, extreme, ce apar în viaţa sa.
(Lectura 2791-1).
De asemenea, pentru a şti dacă o entitate a trăit în Atlantida.
ar trebui să vedem în tema natală forţa şi poziţia lui Uranus.
Inclin să cred că Atlantida vibra sub influenţa sa chiar numai prin
caracterul brusc, foarte uranian al catastrofelor care au afectat-o.
Atlanţi şi uranieni revin astăzi:
Un atlant! Unul care va face din viaţa sa un succes magnific
sau un eşec mizerabil. Şi acest lucru, adăugat influxului uranian,
face ca entitatea să pară un spirit destul de cinic. (Lectura 3376-2).
Uranus mai are o altă caracteristică: planeta pare să fie şi un
loc de refacere pentru anumite suflete care au nevoie de
schimbare, ca Saturn.
Acestea trec prin Uranus pentru:
a accentua în ele ceea ce este bun şi ceea ce este rău. (Lectura
311-2).
Aducând astfel răul la o extremă atât de puţin suportabilă
încât va trebui să se schimbe! Uranus, considerat de mulţi
planeta astrologiei, dezvoltă mult facultăţile psi:
Şi cum facultăţile psi care se manifestă provin dintr-o
experienţă pe Uranus, aceasta dă [... ] o persoană foarte percutantă
- şi totuşi, când obstinată, când nehotărâtă [...]. Astfel, îşi menţine
nu numai familia, dar şi prietenii şi partenerii afectivi în
incertitudinea a ceea ce va face, obligându-i să-i ghicească
acţiunile. Aptitudinea către imprevizibil îi poate servi într-un post de
răspundere. (Lectura 630-2).
Frate, şederile tale pe Uranus ţi-au dat o curiozitate
intelectuală vie pentru lucrurile ascunse. Ele au făcut din tine un
extremist [...]. Ţi-au dat şi această dorinţă de singurătate, în unele
momente, pentru a-ţi exprima mai bine înţelegerea şi acest interes
pentru ocultism şi mistică. (Lectura 553-1).
Uranus este asociat cu Christos în care se adună extremele:
Din influenţa uraniană, vine interesul pentru lucrurile
spirituale, ca şi cunoaşterea a ceea ce este sordid sau meschin.
Extremele, tu o ştii, nu se unesc decât în Christos. Astfel, în stările
de abatere extremă, să ştii că El te ascultă! (Lectura 1968-1).
Neptun
Dar aceşti extremişti atlanţi nu erau numai uranieni. Erau şi
neptunieni, aşa cum sugerează Platon, care spune că
Poseidon/Neptun a fost unul din regii Atlantidei. Neptun
guvernează apa, oceanele, visele, intuiţia, poezia mistică:
Interpretând arhivele (akaşice) privind această entitate, o
găsim nu numai în Atlantida - o veritabilă atlantă! -, dar şi în
Uranus şi Neptun. De aici aptitudinea de a ajunge iniţiată. Dar
atenţie la alegerea partenerilor săi, la alegerea grupurilor pe care le
va frecventa şi a categoriilor cărora li se va alătura. Astfel, Mercur îi
dă această inteligenţă strălucită, Uranus şi Neptun acest interes în
ocultism şi mistică. (Lectura 2795-1).
Neptunienii sunt, de asemenea, buni grădinari:
În Neptun există această putere a apei şi a forţelor acvatice. Şi
aptitudinea de a resuscita, de a da viaţă tuturor lucrurilor. Şi
aproape tot ce este plantat în pământ de această entitate va trăi.
(Lectura 2641-1).
Cu acest fenomen uimitor:
Şi florile, ramurile tăiate vor înflori sau vor răspândi un parfum
mai puternic în contact cu corpul acestei entităţi sau în apropierea
ei. Şi sunt rari cei care au acest dar. (Aceeaşi lectură).
Erau cunoscute „ceaţa” neptuniană, iluziile şi refugiul în
vise, droguri sau băutură datorate acestei planete. Dar nu este
cazul întotdeauna, căci misticismul presupune, bineînţeles, şi o
psihologie, o rigoare, care ajută la mai buna întemeiere a unei
vieţi practice, aşa cum s-a văzut în marile ordine monastice din
Evul Mediu:
Din Neptun vine interesul pentru lucrurile spirituale şi
psihologice. (Lectura 3126-1). '
Din Neptun vine această viaţă riguroasă, trăită într-un mod
metodic şi totodată mistic. (Lectura 255-5).
Iată de ce Neptun inspiră toate felurile de creatori diverşi,
arhitecţi, jurişti (Lectura 2051-5), marinari (2213-1), scriitori cu o
tendinţă la celebritate (4228-1). Cayce pune accent pe diferenţa
dintre influxul neptunian şi cel uranian:
Această persoană are mari aptitudini intelectuale. În cursul
apariţiilor sale pe Pământ, ea păstrează influenţa înnobilatoare a
unei gândiri mistice care îi inspiră de foarte de sus acţiunea în
secol. Căci ea este ancorată în acele forţe mistice, spirituale de pe
Neptun, ca şi în forţele oculte de pe Uranus. (Lectura 551-3).
Textul face diferenţă între mystic forces de pe Neptun şi occult
forces de pe Uranus. Este adevărat că se poate să fi dezvoltat
vaste facultăţi psi şi să le folosim fără nici o iubire mistică.
 Astrologia actuală îl consideră pe Neptun ca octava
superioară a lui Venus - iubirea - şi pe Uranus ca octava
superioară a lui Mercur inteligenţa. Influxul uranian dă o
percepţie rapidă ca trăsnetul, o înţelegere a motivelor ascunse. În
timp ce influxul neptunian duce la percepţia vibraţiilor superioare
ale iubirii mistice, adică unirea cu Dumnezeu. Pluton
Planeta a fost identificată în 1930. Dar Cayce vorbise de ea
cu mult înainte, încă din 1923, numind-o Septimus, ceea ce
înseamnă „Al şaptelea”. Într-adevăr, Pluton este al şaptelea corp
ceresc important după Pământ (pe măsură ce ne depărtăm de
Soare). Mai târziu, când numele său va deveni oficial, Cayce îl va
numi Pluton, ca toată lumea. Ii mai numise uneori şi „Vulcan”,
ceea ce este poate o amintire a numelui dat acestei planete în
antichitate (când era cu siguranţă cunoscută). Cum acest lucru
poate genera confuzie, el ne răspunde la întrebarea:
EXISTĂ O PLANETĂ CUNOSCUTĂ ÎN VECHIME CA LILITH
SAU VULCAN?
Pluton şi Vulcan sunt o singură şi aceeaşi planetă. Dar nu
Lilith. Lilith desemnează o personalitate. (Lectura 826-8).
În 1939 el a avut presentimentul că această planetă va avea
o mare influenţă în anii ce aveau să vină:
Este vorba de ceva care este pe cale de a căpăta importanţă în
Univers, în zonele celeste de lingă Pământ mai exact. Dacă unii au
crezut că impactul lui Pluton scade treptat, nu este aşa. Dimpotrivă,
el creşte neîncetat şi va fi una din influenţele directoare ale
activităţii oamenilor viitorului în relaţiile lor cu forţele lumii spirituale
[...].
Pentru moment, oamenii sunt pe cale de a deveni conştienţi de
acest lucru. Dar peste o sută-două de ani, va fi o puternică
influenţă a lui Pluton asupra rasei umane. Căci această planetă
este cea mai apropiată de activităţile terestre şi fiţi siguri că ea va
exercita o influenţă crescândă. (Lectura 1100-27).
ŞI DE CE NATURĂ?
Tendinţa de a fi centrat pe sine însuşi şi de a-şi concentra
acţiunea pe forţele Pământului vine de la Pluton. (Lectura 3126-1).
Din poziţia Berbecului şi din poziţia lui Septimus vine această forţă
pe plan financiar, care se va dezvolta până în ultimile zile în acest
plan terestru. Pentru mai multe generaţii viitoare, efectele sale se
vor face simţite, numai dacă voinţa individului nu o anulează.
(Lectura 5717-1).
 Influenţele astrologice combinate la acest nativ par la prima
vedere defavorabile, căci ele vin în majoritate din Sirius şi Pluton.
Influenţa lor se traduce prin schimbări bruşte în domeniul
socialului, familiei, în relaţiile de afaceri sau relaţiile fizice. Şi totuşi,
aceste împrejurări defavorabile pot fi folosite. (Lectura 1727-1).
În domeniul financiar, prin Berbec şi Septimus [...] aceste
influenţe îi marchează pe cei care, conduşi de setea de putere şi de
duritate, au tendinţa de a folosi toate celelalte forţe în vederea
obţinerii câștigurilor financiare personale [...]. (Lectura 5717-2).
Pluton este în mod sigur octava superioară a lui Marte:
Atenţie la unele influenţe [...] pe care le vedem în Marte şi în
Vulcan (Pluton). Atenţie la foc, la armele de foc, la explozibili [...].
Atenţie la accesele de furie, la resentimentul întemeiat pe furie, în
relaţiile cu ceilalţi [...]. Păstraţi contactul cu forţele Iubirii. (Lectura
1735-2).
Astfel, Pluton dă nativilor pe care-i influenţează o vigoare
care-i împinge la înfruntarea dificultăţilor materiale.
Ei se înverşunează să cucerească Pământul şi mai ales banii.
Şi în această luptă marţiană cu realităţile vieţii terestre, pot
câștiga o cunoaştere a legilor Cosmosului. De aceea Cayce spunea
mai sus că în Pluton era conştientizarea...
Luminătorii: Soarele şi Luna
Ce spune Cayce despre aceste două astre majore?
Cea mai puternică influenţă care se exercită asupra destinului
Omului este aceea a Soarelui, în primul rând. Apoi, vin planetele
cele mai apropiate de Pământ sau cele care sunt la Ascendent,
deasupra orizontului, în momentul naşterii. (Lectura 3744-3).
Totuşi, Soarele şi Luna formează un tot indisociabil, căci
sunt pentru noi la fel de complementare ca yin şi yang, ziua şi
noaptea, faţa şi reversul... Dar:
Soarele arată forţa vitală şi Viaţa, în timp ce Luna arată
schimbările. (Lectura 5746-1).
Ne amintim că Yi-Jing se numeşte în chineză: Cartea
schimbărilor, căci nu există viaţă fără schimbări necontenite!
După aspectele astrologice, putem găsi un sejur avut pe Lună
de această entitate. De aici influenţa lunară a acestui nativ. Nu
dormiţi niciodată cu faţa expusă clarului de Lună! Ar fi mult de
spus, de asemenea, despre expunerea la razele Soarelui. Luna şi
Soarele guvernează emoţiile. (Lectura 1401-1).
 Aşa cum Soarele este izvorul Vieţii - în materialitatea terestră
frumuseţea satelitului Pământului trăită în aceste sejururi lunare,
de unde sufletul individului pleacă în călătoriile spre alte planete
[...], oferă o experienţă vitală entităţii sau sufletului când acesta
trece pe acolo. (Lectura 805-4).
Locuitorii Lunii, satelit al Pământului, i-au precedat pe cei care,
adaptaţi la materie, au venit să locuiască pe Pământ sub formă
materială. Şi această entitate a fost printre cei care au locuit astfel
Luna; ea rămâne foarte influenţată de cele două sejururi petrecute
acolo. (Lectura 264-3).
Astrologia clasică crede că Soarele guvernează problemele
sentimentale... se pare însă că şi Luna:
Elementele Lunii influenţează dragostea. (Lectura 900-6).
Influenţa Lunii asupra acestei entităţi acţionează în special prin
satisfacerea materială a dorinţelor de iubire. (Lectura 900-14).
Luna acţionează în sensul unei creşteri a tot ce este fizic şi de
asemenea, determină entitatea să se dezvolte spre o înaltă vocaţie
definită... Efectul Soarelui, totuşi, este aici ca o dâră strălucitoare
care luminează relaţiile acestei fiinţe cu cei ce o întâlnesc. (Lectura
288-1).
Şi conform tradiţiei astrologice, nativii puternic lunari sunt
schimbători:
Cu această Lună adversă entitatea se schimbă odată cu fazele
Lunii. Nu în scopul, nici în intenţiile profunde [...], ci în modul în care
se exprimă în faţa celorlalţi. (Lectura 39-2).
Luna fiind rău aspectată [...], entitatea trăieşte perioade în
care tot ce atinge [...] este marcat de noroc, dar în altele, totul ia o
întorsătură rea! (Lectura 2855-1).
Entitatea a avut un sejur pe Lună. De unde, de-a lungul anilor,
pe măsură ce se dezvoltă, acest fapt că, deşi are un corp frumos şi
ştie să se exprime, pare o persoană ştearsă. (Lectura 1620-2).
Soarele şi Luna sunt la fel de importante pentru buna
funcţionare a organelor noastre:
Astfel, din punct de vedere astrologic, în sistemul solar căruia
îi aparţine Pământul, celelalte corpuri cereşti au o influenţă asupra
centrilor de control din corpul omenesc, ca Soarele asupra
creierului, Luna asupra sexului. (Lectura 2608-1).
Tot ce este element „apă” în corpul nostru este guvernat de
Lună, ceea ce spune astrologia clasică. Luna deţine stăpânirea
apelor, pentru că:
 La început, propriul nostru plan, Pământul, a fost lansat pe
orbită. Crearea celorlalte planete la început le-a dat funcţia de a
guverna destinul oricărei materii create. Exact cum separarea
apelor, care s-a făcut sub acţiunea Lunii, încă este guvernată de ea,
în drumul său în jurul Pământului. (Lectura 3744-3).

Luna şi descarnaţii

În tradiţia ezoterică, Luna plină permite o comunicare mai

uşoară cu morţii. De altfel, câți dintre noi nu simt un fel de
excitare care îi face să plutească pe deasupra lor înşile în timpul
nopţilor cu Lună plină? Şi era momentul când se ţineau
sabaturile vrăjitoarelor, pe care le oficiau preotesele culturilor
lunare de care vorbeşte atât de bine Robert Graves. Luna ar fi un
releu între Pământ şi celelalte locuri din astral. Şi iată un lucru
extraordinar evocat de Cayce, apropo de Lună. În 1937 se găsea
printre consultanţi un bărbat care făcea scufundări în mare. El şi-
a propus să fotografieze epava scufundată a pachebotului
Lusitania, torpilat în largul Irlandei în timpul primului război
mondial. L-a întrebat pe Cayce:
ÎN PRIVINŢA ACESTOR FOTOGRAFII, CARE ESTE
PERIOADA DIN AN - LUNĂ, ZI, ORĂ - CEA MAI BUNĂ PENTRU
VIZIBILITATE?
Cayce i-a răspuns că era Luna plină de mai sau cea din iunie
sau din august şi a adăugat:
Mai mult, unele lucruri ar trebui să fie luate în consideraţie
pentru cei care vor dori să fotografieze această epavă. Aceste
perioade care v-au fost date ca fiind cele mai bune pentru
vizibilitate şi eficacitate operaţională, sunt cele în care influenţa
Lunii asupra apelor este cea mai mare. Şi aceasta, în special în
locurile unde acei indivizi - adică sufletele ale căror corpuri încă se
află în epavă - vor lucra cu aceste forţe lunare. Căci, pentru mulţi,
eliberarea lor este o cotitură la fel de importantă ca şi data
naufragiului.
SCUFUNDĂTORII SE POT AŞTEPTA LA SIMPATIE SAU
OSTILITATE DIN PARTEA CELOR CARE AU MURIT LA
NAUFRAGIU?
Simpatie şi chiar ajutor, aşa cum am arătat. Căci acolo se află
sute de morţi într-o stare de angoasă. Ei vor ajuta la această
muncă, dirijând-o. (Lectura 1395-1).
 Această zonă din sudul Irlandei este afectată de puternice
îngrăşări ale pământului cu marnă: mareele sunt excepţional de
puternice acolo. Cayce se face ecoul tradiţiilor bretone privind
marinarii dispăruţi pe mare, care se întorc în nopţile cu lună plină
sau „glăsuiesc” în timpul furtunilor de la echinocţiu.

Semnele zodiacului. Planetele şi influenţele astrelor

Zodiacul este în jurul nostru ca o lanternă magică care ar

avea douăsprezece ferestre de culori diferite. Planetele trec pe
rând prin cele douăsprezece geamuri colorate ale lanternei.
La fiecare trecere, lumina lor este modificată de o culoare a
lanternei? Şi este ca şi cum toate lecţiile Cosmosului pe care
trebuie să le învăţăm ar fi rezumate în douăsprezece capitole.
Şcoala cosmică cuprinde douăsprezece materii, sau douăsprezece
clase, de la clasa întâi la ultima... De aceea Iisus şi-a ales
doisprezece apostoli - care i-au dat mult de furcă:
Fiecare dintre cei doisprezece apostoli simboliza un centru
major, una din regiunile sau regatele prin care conştiinţa a început
să fie conştientă în corpul său de pe Pământ. Iată de ce El a găsit -
cum tu însuţi găseşti în forul tău interior - aceste douăsprezece
pietre unghiulare, aceste douăsprezece lucruri care nu numai că te
dezgustă, dar te şi decepţionează, legate de reacţiile oamenilor şi
lucrurilor. Acesta este preţul cărnii, al conştientizării în materie şi
este numai trecător. Şi află că asta va trece. Dar vor rămâne pentru
totdeauna doar frumuseţea, iubirea, speranţa, credinţa. (Lectura
2823-1).
Şi deja în Egiptul antic se ştia că sunt douăsprezece etape
obligatorii:
Entitatea [...] lucra în Templu; ea a fost printre puţinii care au
trecut prin toate specializările Templului Sacrificiului, adică a
ocupat ceea ce am numi astăzi catedra de învățământ a fiecăreia
din cele douăsprezece case prin care trece Soarele - conform celor
învăţate - simbolizând parcursul fiecărui individ în lumea materială.
(Lectura 3474-1).
Semnele Zodiacului au poate mai puţină importanţă decât o
spune astrologia oficială. Astrologia lui Cayce este foarte departe
de rubricile astrologice ale ziarelor:
 În ceea ce priveşte constelaţiile zodiacului, adică semnele
zodiacale, asupra vieţii acestei persoane ele sunt doar influenţe
care vin şi ies din existenţa sa şi nu forţe de constrângere prezente
în sufletul profund al entităţii. Ceea ce este destul de opus cu ceea
ce învăţăm noi astăzi pe Pământ. (Lectura 8-1).
Ar trebui să înţelegem că sejurul petrecut de suflet într-unul
din acele locuri planetare, mai mult decât poziţiile natale ale
planetelor, exercită o influenţă [...]. O entitate nu este influenţată de
faptul că Luna sa este în Vărsător sau Soarele în Capricorn, sau
Venus în cutare sau cutare casă sau semn [...] etc. Nu. Aceste
poziţii celeste sunt importante pentru entitate datorită unui sejur
petrecut acolo, ca suflet. Iată cum au planetele cea mai puternică
influenţă asupra unei entităţi care locuieşte pe Pământ. (Lectura
630-2).
La fel, aspectele dintre planete descriu aceste sejururi
planetare:
Sejururile din afara Pământului - în timpul perioadelor
intermediare dintre încarnări - se traduc prin ceea ce numim
aspecte astrologice. Nu înseamnă că entitatea s-a manifestat fizic
pe acele planete, ci ea a locuit acolo în starea sa de conştiinţă
specifică fiecăreia din planete. Şi acestea au o influenţă, fiţi siguri,
asupra mentalului unui nativ. (Lectura 2144-1).
Cât despre semne, ar mai trebui să discutăm... Căci
precesiunea echinocţiilor ne aduce aproape cu un semn înapoi
(obligând la o scădere de 24°).Mai mult, diversele calendare
folosite în cursul secolelor, în diverse epoci ne-au falsificat
zodiacul:
Dacă studiaţi astrologia, nu dispuneţi semnele după
calendarul egiptean, ci după cel persan. Căci interpretarea perşilor
(caldeenilor) este mai bună decât cea a egiptenilor [...]. Variaţiile
Timpului au fost corectate de perşi şi nu de egipteni, ale căror
calcule falsifică semnele cu 30 de grade (Lectura 2011-3).

Astrologia cayciană nu este deterministă

Oricum, cu sau fără sejururile planetare, Cayce spune că mai

ales voinţa Omului este mai puternică decât influenţele astrelor,
conform cu ce spunea în această privinţă Toma d'Aquino:
Trebuie să înţelegem că nici o influenţă din orice planetă ar
veni, nici o poziţie a Soarelui, Lunii sau a unui corp celest oarecare
nu depăşesc puterea voinţei Omului, această putere pe care
Creatorul a dat-o Omului la începutul Timpurilor, când acesta a
devenit un suflet viu. Căci Omul dispune de puterea alegerii.
(Lectura 3744-3).
În ceea ce priveşte influenţele astrologice şi folosirea lor, este
vorba numai de tendinţe interioare. Ceea ce face fiecare cu aceste
influenţe depinde de alegerea lui. De aici necesitatea pentru fiecare
suflet, fiecare entitate, de a avea un ideal, un obiectiv spiritual
după care va trăi schemele vieţii şi coexistenţa sa cu fraţii umani.
(Lectura 1710-3).
Unii nativi sunt puţin influenţaţi de planetele lor de naştere:
Dând aici influenţele care provin din vieţile trecute ale entităţii,
se vede că ea este foarte puţin influenţată de sejururile sale din
astre. Căci tendinţa caracterului său vine atât din acest aspect
astrologic, cât şi din ceea ce entitatea a făcut în cursul sejururilor
sale terestre precedente. (Lectura 2542-1).
Uneori, chiar deloc:
Această entitate [... ] în decursul experienţelor sale pe Pământ,
a evoluat [...] până la un înalt nivel spiritual: ea nu mai are nevoie
să se reîncarneze [...]. Iar aspectele astrologice nu reprezintă nimic
în experienţa sa de viaţă. (Lectura 5366-1).
Aproape 20% din indivizi depind acum de felul cum şi-au
folosit pulsiunile de-a lungul încarnărilor precedente. Aşa cum am
spus-o deja, unii continuă în linia cerului lor natal; alţii, numai în
parte. În fine, sunt oameni care acţionează într-un sens diametral
opus planetelor lor. (Lectura 5753-3).
E BINE PENTRU NOI SĂ STUDIEM EFECTELE PLANETELOR
ASUPRA VIEŢII NOASTRE, ASTFEL ÎNCÂT SĂ ÎNŢELEGEM MAI
BINE TENDINŢELE, ÎNCLINAŢIILE ŞI MODUL ÎN CARE SUNTEM
INFLUENŢAŢI DE ACESTE PLANETE?
Dacă se studiază corect, da, este foarte, foarte bine. Cum să
facem ca să studiem corect astrologia? În linia cunoştinţelor deja
dobândite de omul modern. Dar spuneţi mai mult decât aceasta
despre vieţile pe care le studiaţi. Lăsaţi să se înţeleagă că voinţa
trebuie să fie întotdeauna factorul determinant pentru Om în modul
său de a se conduce şi că această voinţă trebuie să-l ducă mereu
mai sus.
ŞI CUM POATE ASTROLOGIA SĂ AJUTE OMUL PE PĂMÎNT,
AZI?
 Poziţia planetelor arată tendinţa pentru o viaţă dată, fără
legătură cu voinţa nativului. Atunci, faceţi-l pe individ să înţeleagă
cum trebuie voinţa sa să treacă peste orice.
IAR TENDINŢELE UNUI NATIV SUNT INFLUENŢATE MAI
MULT DE PLANETELE-CELE MAI APROAPE DE-PĂMÂNT LA
NAŞTEREA SA?
ce planeta care se găseşte la zenit, pe cer, când nativul ajunge
în locul său [...], adică de planeta sau sfera care este considerată
locul de unde sufletul şi spiritul şi-au luat zborul ca să vină pe
Pământ. (Lectura 3744-3).
DAR UN HOROSCOP TREBUIE SĂ SE BAZEZE PE ORA DE
NAŞTERE FIZICĂ SAU PE ORA NAŞTERII SUFLETULUI?
(Consultantul vrea să spună: ora când sufletul a venit să se
încarneze în fetus sau în nou-născut, pentru că acest fenomen
poate să se producă la o dată variabilă, între concepţie şi naştere
sau chiar după aceasta!).
Pe ora naşterii fizice. (826-8).
Aceste alternanţe de sejururi planetare şi terestre constituie
pentru noi etape indispensabile pentru evoluţia noastră, etape pe
care le stăpânim prin folosirea voinţei:
Sufletul, deci, trebuie să se întoarcă la Creatorul său iar voinţa
umană este mijlocul ce trebuie folosit pentru a readuce entitatea,
sufletul la Cauza Primă (= Dumnezeu, în cayciană!), ca într-o zi să
poată [... ] invoca Numele care îl va face să se unească complet cu
Întregul. (Lectura 633-2).
Iată de ce voinţa a fost dată Omului când el a ajuns în această
formă umană, aşa cum o vedem noi acum modelată în materie. Ca
el să poată alege. (Lectura 262-52).
Şi dacă omul, cu voinţa sa, foloseşte rău planetele? Adică îşi
ratează viaţa?
DACĂ UN SUFLET NU SE PERFECŢIONEAZĂ, CE SE
ÎNTÎMPLĂ CU EL?
Păi tocmai de aceea se reîncarnează. Tocmai în asta constă
scopul reîncarnării, să poată avea o şansă! Voinţa omului îl poate
sfida pe Creator la infinit? (Lectura 826-8).
Căci fiecare suflet, fiecare entitate este co-creatoare cu
Conştiinţa Universală (= Dumnezeu). (Lectura 2571-1).

Alte particularităţi ale astrologiei cayciene

 Mai întâi, atenţia acordată oamenilor născuţi cu planetele
(Soarele sau alta), pe „cuspidă”, adică limita, începutul unui
semn. Altfel spus, oamenii care sunt între două semne, între două
serii de vibraţii, ca şi cum ar sta între două scaune!
Cei care s-au născut la începutul unei noi influenţe (zodiacale
sau astrale), în timp ce precedenta este pe cale de a se estompa [...]
au adesea vieţi în care sunt ca într-un pasaj strimt, un defileu
îngust. (Lectura 801-1).
Prin cuspide, nativul trăieşte o schimbare de influenţă,
resimţită inconştient sau recunoscută conştient şi aceasta îi aduce
întotdeauna o atitudine de rebel faţă de cei care ar vrea să-l
domine. (Lectura 220-1).
Pentru o entitate născută în ultima zi a semnului Peştilor:
Această entitate ajunge pe o cuspidă. Şi asta riscă să-i
provoace conflicte emoţionale. (Lectura 2411-1).
Un alt punct asupra căruia Cayce insistă mult: importanţa
stelelor fixe şi mai ales a lui Orion, a Pleiadelor şi în special a lui
Arcturus. Acesta din urmă ar fi „un alt soare” şi poarta de ieşire
din Universul nostru. când vom fi eliberaţi, după ce ne vom fi
însuşit lecţiile din Cosmos, vom avea de terminat ucenicia din
acest sistem solar printr-un stagiu pe Arcturus:
Găsim aici Soarele şi Arcturus, care este un soare mai mare ce
dă forţa mentală şi spirituală pentru a ajuta sufletul să se dezvolte.
(Lectura 13741, 137-4).
Entităţile care au fost pe Arcturus au toate ceva extraordinar
de puternic. Cayce însuşi, înainte de viaţa sa persană, ar fi făcut
un sejur pe această stea de primă mărime:
Căci în câmpurile de forţă ale lui Arcturus totul este amplificat
în puterea voinţei şi cucerirea sinelui. Aceasta este mai mare decât
cucerirea nenumăratelor lumi, este vorba aici de cucerirea noastră,
adică de cucerirea atributelor solare, cele ale Soarelui nostru.
(Lectura 115-1).
Arcturus marchează cerul acestei entităţi, adică această stea
este centrala de energie de unde entitatea s-a întors pe Pământ.
Căci Arcturus este poarta sistemului nostru solar. Şi totuşi,
entitatea a revenit de acolo, într-un scop precis. (Lectura 2454-3).
Cayce insistă asupra puterii, strălucirii, forţei, conştientizării
universale a celor care au făcut acest stagiu pe Arcturus (lecturile
3454-3, 105-2, 4228-1, 957-1, 757-8 etc.). Arcturus deschide
perspective asupra călătoriilor interplanetare fabuloase, în lumile
pluridimensionale:
În acest sistem solar care este al nostru, entitatea trebuie să
treacă prin toate celelalte sfere [...]. Ea merge mai întâi în această
centrală de energie, Arcturus, mai apropiată de Pleiade, [... ] şi
astfel, din aproape în aproape, traversând secolele şi Spaţiul - care
este UNU - trebuie să meargă în diverse centre de activitate [...]. Şi
uneori, după zece mii de ani, o entitate se poate întoarce pe Pământ
pentru a manifesta puterea dobândită în aceste peregrinări. când o
entitate intră în unul din aceste planuri planetare, ea împrumută
acolo forma adaptată acelui plan pe care îl ocupă. Acolo nu există
doar trei dimensiuni, ca pe Pământ; pot fi până la şapte, ca pe
Mercur, sau patru ca pe Venus, sau cinci ca pe Jupiter. Dar nu
există decât o singură dimensiune pe Marte. Pot fi mult mai multe
pe Neptun - sau nici una! - până când entitatea se va fi purificat
prin focurile lui Saturn. (Lectura 311-12).
Este cam trist să te întorci pe Pământ, cu „numai” trei
dimensiuni derizorii, mai ales când ai strălucit pe Arcturus... Dar
trebuie, căci:
Dacă sejururile astrologice (în astre) corespund forţelor
mentale, cele care se manifestă în vise, sejururile pe Pământ,
planul materiei, corespund exprimării acestor forţe mentale prin
emoţii. (Lectura 2571-1).
Trebuie să înţelegem că sejururile de pe Pământ vizează
prelucrarea emoţiilor, în timp ce tendinţele mentale înnăscute vin
din experienţele sufletului în regiunile planetare din jurul
Pământului. (Lectura 1401-7).
Căci fiecare etapă a dezvoltării trebuie să se manifeste în
carne [...]. (Lectura 900-16).

Arta interpretării viselor

Cayce considera visele ca o sursă de informaţie

indispensabilă:
În epoca noastră, astăzi (în 1923), nu se acordă suficient
interes viselor. Ar trebui, pentru a ajuta dezvoltarea familiei
omeneşti, să se aprofundeze cunoaşterea subconştientului, a lumii
sufletului, spiritului. Asta e visul [...]. (Lectura 3744-4).

La ce bun să visăm?
 În vise [... ] fiecare suflet individual trece în revistă propriile
activităţi, din unghiuri variate. (Lectura 257-136).
Visele sunt o experienţă firească [...]. Nu căutaţi lucruri
supranaturale sau artificiale, visul este natural, el vine din Natură,
din activitatea creatoare a lui Dumnezeu, el vine din dorinţa lui
Dumnezeu de a oferi Omului un drum către Cunoaştere. (Lectura
900-143).
Visele sunt o manifestare a subconştientului. Orice situaţie
personală, înainte de a deveni realitate, este mai întâi visată.
(Lectura 13816).
Somnul este acea clipă privilegiată în care sufletul analizează
conţinutul activităţilor sale [...]. În acel moment, sufletul foloseşte
comparaţii după criteriile armoniei, păcii, bucuriei, iubirii, răbdării,
toate fructele Spiritului. Ura, cuvintele care rănesc, gândurile lipsite
de bunătate, oprimarea, sunt fructele lui Satan. când sufletul nu
detestă probele traversate, atunci intră în graţia Domnului. (Lectura
364-4).
În vise este dată corelaţia dintre corpul mental (inteligenţa) şi
forţele subconştientului. Şi cum conştientul raţionează numai prin
comparaţie iar subconştientul prin inducţie, iată de ce corelaţia
între cele două este prezentată în vis în mod simbolic. (Lectura 137-
60).
Visele ce apar persoanei vin să o lumineze şi să o ajute să
conştientizeze ceea ce trebuie să facă în viaţa cotidiană, dacă vrea
să tragă concluziile viselor. (Lectura 373 3937-1).
Visele arată coordonarea dintre condiţiile care există în
inteligenţa fizică şi experienţele subconştientului, aceasta pentru a
da entităţii lecţii de care are nevoie şi pe care le va putea aplica în
viaţa de toate zilele. (Lectura 900-185).

Folosirea viselor

Cayce avea un cuplu de prieteni new-yorkezi foarte interesaţi

de cercetarea viselor. Timp de săptămâni şi luni de zile, soţul şi
soţia şi-au notat visele şi Cayce le-a analizat.
Din această activitate, reiese că visul descrie în mod simbolic
starea diverselor noastre corpuri, fizic, mental şi spiritual, la toate
nivelele. O nevoie alimentară, de exemplu, poate fi arătată în vis.
Aceasta ar fi originea unui mare număr de coşmaruri:
 Anumite vise sunt de natură pur fizică. Este vorba de o reacţie
la ingerarea anumitor alimente pe care sistemul digestiv nu le-a
putut asimila corect. Atunci au loc coşmarurile! (Lectura 4167-1).
O femeie care urma un regim alimentar nepotrivit i-a povestit
lui Cayce următorul vis:
„PLOUA CU AMIDON, CU FECULĂ. SIMŢEAM CĂ TREBUIE
SĂ IES ÎN ACEASTĂ PLOAIE ŞI SĂ MĂ CUFUND ÎN AMIDON CA
SĂ-MI CALMEZ DURERILE.”
Acest vis vă arată în mod simbolic ce ar fi bun pentru corpul
dumneavoastră. Amidonul, feculentele sunt un element necesar
pentru echilibrul corpului fizic. Regimul dv. vă privează de ele,
provocând dificultăţi în eliminarea toxinelor. Aceasta a provocat
durerile. Consumaţi mai multe feculente. (Lectura 136-D).
Dar visul mai poate caracteriza o stare mentală. O persoană
are un coşmar în care un bărbat, individ violent şi sălbatic, o
ameninţa că-i sparge tot din casă. Cayce a analizat visul astfel:
Această gură mare care face atâta zgomot este Eul
dumneavoastră caracterial... Controlaţi acest Eu pentru că acest
personaj redutabil trebuie să fie prins şi stăpânit! (Lectura 136-D).
Visele ne dau lecţii spirituale, din care avem nenumărate
exemple în Biblie.
CARE ESTE SEMNIFICAŢIA ACELUI VIS ÎN CARE MI SE
ÎNTINDEA O LINGURĂ ŞI O CEAŞCĂ DIN CARE EU HRĂNEAM
OAMENII CU O HRANĂ SPIRITUALĂ?
Aceasta vrea să spună că trebuie să daţi informaţia în doze
mici şi nu să vă asaltaţi auditoriul, pentru că asta i-ar provoca o
respingere! Aflaţi că noi suntem spirite limitate şi nici unul dintre
noi nu deţine monopolul Adevărului. (Lectura 286-6).
Oricine poate beneficia de ajutorul viselor sale:
Nu există individ care să nu fi fost odată sau altădată
avertizat în vis de ceea ce avea să i se întâmple în viaţa de toate
zilele. (Lectura 5754-3).
Visele ne anunţă împrejurările viitoare, ca să ne pregătească
pentru ele. Cayce va folosi analiza viselor ca să ajute un grup de
bancheri din New-York. Principalul său consultant, în privinţa
viselor, a fost de altfel Morton Blumenthal, care era agent de
schimb. Acestor prieteni Cayce le spune, în funcţie de visele lor,
cum trebuiau să-şi conducă afacerile, ceea ce trebuiau să vândă
sau să cumpere de pe piaţă. El i-a scutit astfel de ruină pe cei
care au avut încredere în el cu ocazia krachului bursei din
 New York, în 1929.
Iată, de exemplu, visul pe care l-a avut unul din aceşti
oameni de afaceri:
UN BĂRBAT ÎNCERCA SĂ-MI VÂNDĂ UN RADIO. CINEVA A
PUS OTRAVĂ PE CLANŢA UŞII DE LA INTRAREA ÎN CASA MEA ŞI
VOIA CA EU SĂ O ATING. ERAM ÎNGROZIT. ÎNCERCA SĂ MĂ
FORŢEZE SĂ ATING ACEASTĂ CLANŢĂ OTRĂVITĂ. ZBĂTÎNDU-
MĂ, M-AM TREZIT UD DE O TRANSPIRAŢIE RECE.
În acest vis vă este prezentată conjunctura economică viitoare
a afacerilor pe care le faceţi. Oferta de cumpărare a unui radio se
referă la o cumpărare de stocuri de radiouri sau de valori din acest
sector care vă vor fi curând oferite. Şi aceasta vă va fi prezentată
astfel încât veţi crede că este vorba de o mare afacere. Otrava pusă
pe uşă este un avertisment: nu faceţi nici o investiţie, nu cumpăraţi
nici un titlu de pe piaţa echipamentului radio în următoarele două-
trei săptămâni.
Şi iată un alt gen de avertisment:
AM VISAT CEVA CA UN LICHIOR ALCOOLIZAT CARE
CURGEA PE COVOARELE DIN SALONUL NOSTRU, ÎN FAŢA
FOCULUI, IEŞIND DINTR-O STICLĂ SAU DINTR-UN BUTOI CARE
AVEA SCURGERI.
Este vorba aici, aşa cum se poate vedea, de un avertisment
dat entităţii în privinţa alcoolului şi folosirii lui în acel loc. Atenţie,
nu abuzaţi [...]. Nu lăsaţi aceste tendinţe să devină o piatră
unghiulară dăunătoare sănătăţii dumneavoastră, vieţii dv.
particulare sau sociale. (Lectura 137-97).
Un avertisment privind securitatea cotidiană:
AM VISAT CĂ MI SE SPUNEA SĂ MĂ DUC LA DEAL,
TRECÎND CU MAŞINA PE STRADA 42. DAR, AM RĂSPUNS EU,
AM PROGRAMAT SĂ TREC PE STRADA 23!
Acesta este un avertisment: modificaţi-vă itinerariul pentru a
merge la Deal şi veţi vedea de ce după aceea! Acest vis vă arată că
există o putere care vă păzeşte şi vă apără. Deci, nu o luaţi pe
drumul acela! (Lectura 900-79).

Imaginile viselor

Dificultatea în interpretarea viselor este că cheia lor este

diferită pentru fiecare dintre noi. Există un simbolism general, dar
şi un simbolism particular pentru fiecare individ şi pentru fiecare
grupă de indivizi. Simbolurile diferă după inconştientul colectiv al
fiecărei ţări.
Când privesc unul din nenumăratele manuale de interpretare
a viselor publicate în Statele Unite şi când încerc să le aplic la
propriile mele vise sunt decepţionată: adeseori simbolurile mele
europene nu coincid cu cele de peste ocean.
CUM ÎMI POT INTERPRETA VISELE CEL MAI BINE CU
PUTINŢĂ?
O veţi face. Interpretaţi-le dv înşivă, aşa cum simţiţi. Nu după
un manual sau după ceea ce spun ceilalţi, ci mai degrabă ştiind că
este vorba de simboluri, de semne. (Lectura 1968-1).
Această persoană poate să-şi analizeze visele şi să le
interpreteze mai bine decât oricine, căci ea le va analiza mai bine
pentru ea însăşi decât cel mai bun dintre specialişti. Şi asta este
valabil pentru toată lumea. (Lectura 257-138).
Dacă simbolurile diferă pentru fiecare individ sau fiecare
grup uman, aceasta se întâmplă pentru că ele sunt legate de o
experienţă personală (sau colectivă) anumită.
Uneori visele sunt limpezi: nu este nici un simbol. De
exemplu, visasem un căţeluş prepelicar cu părul lung, care-i
aparţinea Feniei, prietena fiului meu. În vis, ea se plimba pe o
plajă grecească legănând cu tristeţe câinele în braţele sale. Or nu
era vorba de un câine „simbolic”, ci de acel prepelicar pe care îl
iubeam toţi şi se numea Remo (şi părea să fie un suflet animal
foarte evoluat). Visul îmi anunţa clar moartea lui. Dar în alte
împrejurări prezenţa câinelui poate să nu fie decât simbolică. De
exemplu, secretara lui Cayce îi spune într-o zi: „AM VISAT UN
CÎINE... ŞI UN FOC”.
Câinele reprezintă simbolic partea fidelă a Eului
dumneavoastră şi, de asemenea, partea sa infidelă, într-o relaţie de
conlucrare întemeiată pe încrederea care vi se acordă. Focul
simbolizează focurile interioare ale Eului dumneavoastră. Şi acesta
este un avertisment. Căci dacă aceste focuri nu vor fi controlate, ele
vă vor sfâșia şi vă vor arde. Deci, fiţi vigilentă şi luaţi aminte să nu
vă lansaţi în unele activităţi incompatibile cu încrederea care vi se
acordă. Dacă nu, riscaţi să deveniţi... o non-entitate! (Lectura 288-
8).
Foarte interesant este şi acest vis cu un şarpe:
AM VĂZUT O GRĂMĂJOARĂ DE FRUNZE MOARTE. ŞI, CUM
LE PRIVEAM, LE-AM VĂZUT MIŞCÎND. CREDEAM CĂ TREBUIE
SĂ FIE UN ŞARPE ACOLO DEDESUBT. AŞA CĂ AM LUAT UN BĂŢ
ŞI AM CĂLCAT DEASUPRA. GRĂMĂJOARA S-A MIŞCAT [...] ŞI
DIN EA A SCOS CAPUL UN ŞARPE CARE A SPUS: „NU MĂ LOVI,
NU TE VOI MAI SUPĂRA”. Iată analiza lui Cayce:
Pe măsură ce vă dezintoxicaţi corpul şi vă perfecţionaţi relaţiile
personale (fapt indicat de deplasarea grămăjoarei de frunze), apar
în dumneavoastră înţelepciunea şi cunoaşterea tuturor lucrurilor
(simbolizate de şarpe). Deşi pot apărea tentaţii (şarpele
simbolizează buna şi reaua folosire a oricărei cunoaşteri), ele pot fi
stăpânite folosind băţul (simbolul voinţei). (Lectura 294-D).
Simbolurile care apar în vise reprezintă Eul profund sau alte
persoane sau fapte desemnate prin atributul lor caracteristic.
Aspectul „ludic” al viselor produce destul de des jocuri de cuvinte,
căci în somn spiritul „se joacă” liber:
AM AVUT UN VIS TULBURĂTOR ŞI CONFUZ [...]: ERAM LA
NEW YORK ŞI AVEAM PROBLEME. CRED CĂ ERAM ÎMPREUNĂ
CU UN ANUME WOLF E LA BURSA DIN NEW YORK.
Aceasta se referă la caracterul atribuit lupului (în engleză=
wolf) mai mult decât unui om numit Wolfe. Adică în afacerile
bursiere respective, există un individ care a acţionat cu voracitatea
unui lup, făcându-vă în aparenţă o favoare, dar trăgând foloase din
ceea ce ştie despre dumneavoastră. (Lectura 137-41).
Un exemplu clasic este cel al mijloacelor de transport. Viaţa
pe Pământ este o călătorie la bordul unui vehicul care este corpul
nostru. Astfel, vapoare, avioane, maşini etc, simbolizează adesea
corpul:
CONDUCEAM O MAŞINĂ PE UN DRUM CARE MERGEA DEA
LUNGUL MALULUI UNUI LAC. DEODATĂ AM VĂZUT CĂ
MERGEAM ÎN JOS: RISCAM SĂ SAR MALUL ŞI SĂ CAD ÎN LAC.
AVEAM TIMP SĂ FRÎNEZ... TOTUŞI, N-AM FĂCUT NIMIC! AM
SĂRIT DIN MAŞINĂ ŞI M-AM ARUNCAT ÎN LAC. MAŞINA S-A
ROSTOGOLIT PESTE MINE ŞI M-A OMORÎT.
Aici, spune Cayce în mare nu este vorba de un fapt anunţat
înainte: accidentul este pur simbolic. Acesta este:
Un avertisment; trebuie să vă schimbaţi condiţiile de viaţă
fizică şi să vă ocupaţi de sănătatea dumneavoastră, cât mai este
timp. Nu vă mulţumiţi numai să vă gândiți la asta. Acţionaţi
imediat. Lecţia, iat-o: să ştii ceea ce ai de făcut şi să nu faci este cu
adevărat o greşeală. (Lectura 140-10).
 X ŞI CU MINE ERAM PE UN VAPOR. SE AUZEAU TUNETE, O
LUPTĂ VIOLENTĂ, ÎMPUŞCĂTURI. ÎN FINAL VAPORUL A FOST
LOVIT DE TRĂZNET: CAZANUL A EXPLODAT ŞI AM FOST
OMORÎŢI TOŢI.
Vaporul este călătoria vieţii. Luptele simbolizează schimbările
însoţite de încercări care vor veni. Explozia şi moartea simbolizează
o schimbare de nivel a conştientizării, care ajunge la un mai mare
calm după ce s-a stabilizat. Toate acestea sunt un avertisment
pentru cele două persoane implicate: ele trebuie să ducă o viaţă
corectă, justă, una faţă de cealaltă, pentru a putea să-şi aducă
reciproc o armonie mai mare. (Lectura 136).
Nu trebuie să credem că de fiecare dată când visăm că
murim aceasta se va şi întâmpla curând. Destul de des este vorba
de o moarte simbolică, o schimbare de conştiinţă:
AM VISAT CĂ MUREAM.
Aceasta înseamnă că vă naşteţi pentru gânduri noi, într-un
nou stadiu al dezvoltării dumneavoastră mentale, pe măsură ce
forţele dv. mentale şi fizice se dezvoltă. Aceasta înseamnă trezirea
subconştientului dv., trezire analogă celei care se manifestă imediat
după moartea fizică. (Lectura 136-6).
După aceste câteva exemple, se vede că interpretarea trebuie
făcută coborând în profunzimile Eului nostru, prin meditaţie sau
rugăciuni, până când avem sentimentul de a fi găsit interpretarea
cea bună, adică de a fi resimţit şocul adevărului! când căutarea
este sinceră, găsim întotdeauna...
Coşmarurile, de genul celor de sus nu aduc întotdeauna
evenimente dezastruoase. Aşa cum o spune şi Jane Roberts, în
Seth Speaks: The nature of personal reality, coşmarurile au o
funcţie de descărcare. Ani de zile, de exemplu, n-am vrut să-mi
interpretez visele, care noapte de noapte, erau coşmaruri. Era mai
bine să le uit. Ele nu mă împiedecau să mă trezesc în plină formă
dimineaţa! Atunci? Cartea lui Seth dă explicaţia: are loc în timpul
nopţii o autocurăţare a fiinţei întregi. Mecanismele de
reechilibrare a celor trei corpuri pun lucrurile în ordine,
scăpându-ne de temerile acumulate în timpul zilei. Astfel,
coşmarul are o funcţie de „joc” care descarcă: el este coşul de
gunoi al angoaselor noastre!
Aceste vise urâte funcţionează exact ca acei copii care se
eliberează de frică, jucându-se „de-a lupul”, „de-a prizonierul” „de-
a mumia” (joc în care chiar se mimează moartea!).
 Visele ne descriu vieţile anterioare

CARE ESTE SEMNIFICAŢIA CELOR DOUĂ SERII DE VISE

PE CARE LE-AM AVUT ÎN URMĂ CU CÎŢIVA ANI ŞI ÎN CARE
TRĂIAM APARENT O ALTĂ VIAŢĂ?
Studiaţi Aşa cum vi s-a spus şi veţi regăsi ceea ce aţi văzut în
aceste experienţe dintr-o viaţă precedentă, în timpul lui Noemi,
Orpah şi Ruth pe Colinele Iudeii... (Lectura 2175-1).
Nativul a retrăit deci în vis o viaţă biblică din Palestina: este
un fenomen foarte, foarte frecvent, să te revezi astfel într-o altă
existenţă. Oamenii şi-ar explica mai bine unele din visele lor dacă
ar crede în posibilitatea vieţilor anterioare:
Înaintea acestei vieţi, entitatea se stabilise în ţara unde s-a
născut de data asta, lingă ceea ce este acum Toledo în Ohio. Şi ea
manifestă mult interes faţă de această regiune, fiind aproape
conştientă că a mai trăit acolo în alte împrejurări. Şi acestea îi apar
uneori în vis. (Lectura 5264-1).
În ce priveşte vieţile anterioare, ele se pot exprima mai mult [...]
în vise (...]. Căci această entitate visează mult; ea ar trebui să-şi
scrie mai des experienţele din vis: (Lectura 3135-1).
În ceea ce priveşte vieţile anterioare de pe Pământ, planul
materiei, ele influenţează emoţiile entităţii, ca şi sejururile sale pe
alte planete [... ] şi aceste pulsiuni profunde care aparţin forţele
ascunse, latente, mentalul poate uneori să le întrevadă într-o
fracţiune de secundă, într-o străfulgerare, când apar sub formă de
vise.
Astfel, această persoană a avut şi va mai avea încă vise
impresionante. Căci ea a fost atlantă şi aplica în viaţa sa acele
adevăruri spirituale de care am vorbit. Aceste amintiri urcă uneori
foarte aproape de suprafaţă [...]! (Lectura 1968-1).
Entitatea a trăit în Golful Persic, pe coasta de nord a Africii şi,
de asemenea, în valea superioară a Nilului. De aceea, ea este
foarte interesată de aceste ţări. Şi când visează, în somn sau chiar
în visele cu ochii deschişi [...] îi apar imagini din aceste ţări. Pentru
că aceste peisaje au făcut altădată parte din viaţa sa. (Lectura
2147-1).
Cayce însuşi a visat de mai multe ori scene care se refereau
la una sau alta din vieţile sale anterioare, mai ales la una în care
asistase la un duel mortal între Ahile şi Hector, în războiul Troiei.
Astfel de vise luminează relaţiile pe care le putem avea cu oamenii
care ne înconjoară.
Astfel, m-am văzut în vis cu fiica mea Eleonore, la Versailles,
în timpul Revoluţiei. Mulţimea venită din Paris invada castelul,
masacrându-i pe cei întâlniți. Fiica mea mi-a sugerat să ne
ascundem într-o încăpere secretă, aşa cum există la Versailles.
Intrarea se afla în spatele unei plăci a şemineului, uşor de găsit.
Visul era atât de viu, cu impresii senzoriale atât de puternice, atât
de precise, încât nu pot să cred că le-aş fi „inventat”! De exemplu,
eu purtam o fustă de epocă, încreţită din talie, ale cărei pliuri le
simţeam la fiecare mişcare; această ţinută îmi permitea o mare
agilitate, astfel m-am putut căţăra în şemineu... Şi mai aud încă
vuietul îngrozitor al mulţimii care înainta la intrarea unei galerii
în care ne aflam. Şi vocea calmă a fiicei mele, care, ieri ca şi
astăzi, nu-şi pierde niciodată capul. Acest vis mi-a explicat atâtea
lucruri despre ea şi despre mine şi de ce am întotdeauna un şoc
când vizitez, pentru a câta oară poate, castelul din Versailles! Şi
de ce Revoluţia din 1789 mă interesează atât de mult... În schimb,
cunosc oameni care sunt bolnavi de oroare şi chiar leşină când
vizitează Conciergerie! Au fost acolo întemniţaţi înainte de a fi
executaţi în Place de la Concorde, pe care n-o pot traversa fără să
tremure? Unii chiar văd noaptea defilând în această piaţă
trăsurile cu condamnaţii la moarte, ajungând în faţa ghilotinei! În
ceea ce mă priveşte, nu văd în piaţa Concorde decât frumuseţea
ei, vibraţiile greceşti şi egiptene. Astfel, presupun că nu am fost
ghilotinată acolo. Toate acestea nu au de ce să ne mire, după
Cayce, căci:
Visul nu este altceva pentru spiritul omenesc decât faptul de a
se branşa pe propriul depozit de amintiri trăite care se pun din nou
în mişcare. (Lectura 262-83).

Comunicarea cu morţii

Acesta este un capitol foarte important al artei visului... Căci

adeseori morţii nu au alt mijloc de a ne face să înţelegem ceea ce
refuzăm să auzim. Ei caută în zadar să ne contacteze, dar noi
refuzăm, bineînţeles, să-i vedem şi să-i ascultăm. Atunci nu ne
mai rămâne decât comunicarea prin vis.
DOMNULE CAYCE, AM VISAT-O PE MAMA SPUNÎNDU-MI:
SUNT VIE.
 Cayce, întrerupând-o:
Dar ea ESTE vie! (Lectura 136-45).
„AM VISAT CĂ AUZEAM O VOCE SPUNÎNDU-MI: MAMA
DUMNEAVOASTRĂ ESTE VIE ŞI FERICITĂ”.
Mama dumneavoastră este într-adevăr vie şi fericită, căci nu
există moarte, ci doar o trecere din planul fizic în planul spiritual.
Naşterea în planul fizic este considerată ca o nouă viaţă. Ei bine, tot
astfel este naşterea în planul spiritual, este tot începutul unei vieţi
noi, a unei noi experienţe.
MAMA ÎNCEARCĂ SĂ-MI SPUNĂ CU ADEVĂRAT CĂ
TRĂIEŞTE ŞI CĂ ESTE FERICITĂ SAU AM ÎNNEBUNIT EU?
Nu, nu aţi înnebunit. Sufletul mamei dumneavoastră trăieşte
cu adevărat în pace şi ea doreşte să o ştiţi [...]. Viaţa este mai vastă
decât o viaţă iar moartea nu este sfârșitul [...].
TATA ŞI MAMA AU VENIT SPRE MINE ÎN VIS ŞI PĂREAU
FERICIŢI SĂ MĂ VADĂ, DAR ÎMI SPUNEAU CĂ SORA MEA S-A
SINUCIS.
Acest vis vă arată, datorită intervenţiei tatălui şi mamei
dumneavoastră care au murit, gândurile pe care şi le face sora
dumneavoastră. Pentru că ea trăieşte în nemulţumire. Cum vedeţi,
tatăl şi mama contează pe dumneavoastră ca să o lămuriţi, să o
ajutaţi şi să o susţineţi pe această soră. Daţi-i sfaturi spirituale care
îi permit să înţeleagă mai bine şi să se maturizeze; dacă nu, va fi
distrusă de experienţe negative. Ea se gândește la sinucidere [...].
(Lectura 136-D).
Sfaturile morţilor nu trebuie neglijate niciodată:
MAMA MI-A APĂRUT ÎN VIS, AM VĂZUT-O FOARTE CLAR.
EA MI-A SPUS: DU-TE ŞI CONSULTĂ OSTEOPATUL! [... ]
Trebuie să mergeţi acolo [...]. Este tot o lecţie pentru
dumneavoastră, care vă va permite să verificaţi din experienţa
cotidiană anumite adevăruri care v-au fost date. (Lectura 136-45).
Supravieţuirea morţilor este unul din aceste adevăruri.
CUM POATE ACEASTĂ PERSOANĂ SĂ COMUNICE CU
SPIRITUL TATĂLUI SĂU CARE A MURIT?
Exact aşa cum vi s-a spus. Studiaţi ceea ce se întâmplă în
această zonă-frontieră dintre viaţă şi moarte. Studiaţi-o, gândiți-vă
la ea, puneţi-vă Eul în aceste condiţii când conştientul face loc
superconştientului care preia atunci conducerea. În acel moment
putem să intrăm în acel tip de comunicare, cum o face această
persoană în timpul somnului. Dar totuşi nu trebuie să zăboviţi
acolo, pentru că poate deveni stresant pentru cealaltă entitate (cea
care este „moartă”), în unele momente. (Lectura 900-8).
ÎL VISEZ MEREU PE SOŢUL MEU DECEDAT. CE ÎNSEAMNĂ
ASTA?
Ei bine! Exact ce vi se spune: fără să exageraţi, luaţi aminte la
aceste informaţii care vă sunt prezentate în acele vise, căci ele vă
sunt date ca să vă ajute, ca să vă susţină, să vă reconforteze, atât
fizic cât şi material şi spiritual. Se încearcă ajutorarea
dumneavoastră. (Lectura 2218-1).
Căci este evident că iubirea dintre două fiinţe nu se opreşte
odată cu moartea. Întrajutorarea dintre vii şi morţi este un lucru
firesc pe care Biserica îl numea: „comuniunea sfinţilor”. Cayce,
totuşi, îşi avertizează consultanţii:
Nu înseamnă că nu există comuniunea sfinţilor. Dar atenţie,
există şi comuniunea păcătoşilor! Nu vă duceţi să-i căutaţi! (Lectura
2787-1).
Totuşi, în vis, există mai multă siguranţă, căci nu mergem
„să-i căutăm”...

Tehnici pentru a visa mai bine

Vrăjitorii indieni, aşa cum povesteşte Carlos Castaneda, le

transmiteau discipolilor tehnici de visare. Să visezi în doi şi să te
întâlnești, după dorinţă, în vis. Să-ţi controlezi visele, să hotărăşti
înainte de a adormi unde te duci să te plimbi ca spirit şi ce vei
explora. Nu există nici o limită. De asemenea, în Egipt,
bineînţeles, erau învăţate toate acestea, aşa cum povesteşte Joan
Grant în Le Pharaon aile (Ed. Robert Laffont). Primele grade de
iniţiere începeau prin studiul viselor în fiecare dimineaţă. Cum
mulţi dintre noi au fost deja egipteni nu mi se pare greu să le
cerem să-şi analizeze visele, aşa cum o făceau la Denderah... Iată
ce puteţi face practic:
- organizaţi-vă astfel programul încât să rezervaţi câteva
minute dimineaţa pentru notarea viselor:
Visele ar trebui să fie scrise. Dacă nu, în momentul când fizicul
îşi recapătă echilibrul trezirii, se pierde mult din ceea ce ar putea fi
util. (Lectura 294-46).
Scrieţi-vă visul imediat, înainte de estomparea sa, chiar dacă
nu-l înţelegeţi încă; o să-l citiţi după mai multe zile sau luni şi veţi
vedea ce situaţie a descris şi de care poate nu eraţi conştient
atunci:
- evitaţi să vă treziţi la soneria ceasului, ar fi mai bine ca
înainte de a vă culca să ordonaţi subconştientului vostru să vă
trezească la o anumită oră a dimineţii: este o metodă care
funcţionează;
- întreprindeţi o cercetare spirituală. Progresul în acest
domeniu merge mână în mână cu o rafinare a conştiinţei şi
memoriei:
Cei care sunt mai aproape de sferele spirituale păstrează mai
uşor amintirea viziunilor şi viselor lor. (Lectura 5754-3).
Iată de ce meditaţia şi rugăciunea, mai ales înainte de a
adormi, perfecţionează în general percepţia psi şi amintirea
viselor, ca şi înţelegerea semnificaţiei lor:
- culcaţi-vă devreme şi nu vă temeţi să vă treziţi în mijlocul
nopţii ca să scrieţi imediat visul din care ieşiţi (căci există mai
multe perioade de vis noaptea). Anumite ore sunt mai favorabile
acestui gen de studiu, dar variază de la individ la individ. Se poate
vedea în tema astrologică a indivizilor: unii se trezesc întotdeauna
noaptea între unu şi două dimineaţa, pentru că Mercur (simbolul
mentalului) se află în tema lor în casa a III-a care corespunde
primelor două ore după miezul nopţii;
- recitiţi-vă „jurnalul viselor” înainte de a vă culca. Aceasta vă
va stimula visul care urmează. Înainte de a adormi, concentraţi-vă
asupra unui subiect sau altul sau chiar autosugestionaţi-vă
spunând: „În această noapte voi visa cutare sau cutare persoană,
cutare sau cutare subiect”. Dacă vă recitiţi visele anterioare veţi fi
surprinşi să constataţi că ele împrumută imaginile simbolice din
faptele şi gesturile întâlnite în ziua respectivă sau cu câteva zile
înainte.
Psihologii şi cercetătorii americani au lucrat mult la vise.
Ceea ce nu are nimic neobişnuit dacă ştim că visul este guvernat
în astrologie de semnul Racului. Or, tema Statelor Unite este
luminată de Soare în Rac.
La Fundaţia Cayce, toată lumea îşi povesteşte visele, este
chiar subiectul de conversaţie cel mai interesant de acolo! Totuşi,
prietenilor mei le venea greu să-mi interpreteze visele: imaginile
mele simbolice, prea europene, se refereau la o lume de imagini
despre care ei n-aveau nici o idee, ceea ce este normal. Există un
limbaj al visului pe care trebuie să-l învăţăm ca pe cuvintele unei
limbi străine.

Să fii profet în ţara ta... Profeţiile lui Edgar Cayce

Ce este o profeţie? Este un eveniment cunoscut dinainte,

datorită mijloacelor de informare parapsihologice. Toate lucrurile
de care am vorbit, astrologie, numerologie, vise, clarvedere,
clarauz etc., ne pot da acest gen de informaţii.
Dar este cu adevărat posibil să se anunţe cu precizie un
eveniment dinainte? Da şi nu. Libertatea, voinţa umană au
puterea să împiedice evenimentele, să le schimbe sau să le
anuleze pe cele care se pregăteau... De unde pericolul meseriei de
profet! Aşa cum vedem în istoria bietului Iona din Biblie.
Domnul Yahve îl trimite pe Iona să profeţească în Ninive,
„oraşul cel mare pe care îl străbăteai în trei zile „ (ca Parisul!).
După o călătorie agitată, agrementată cu o plimbare în esofagul
unui cetaceu, Iona soseşte în cele din urmă la Ninive. El se duce
în marea piaţă şi acolo îşi spune mesajul: locuitorii au întrecut
măsura, „răutatea lor a ajuns până la Yahve” şi faptele lor rele îşi
cer pedeapsa. Iona profeţeşte: „Peste trei zile, cetatea Ninive va fi
distrusă!”. Misiune nu prea plăcută, fără îndoială. Dar, surpriză,
„cei din Ninive au crezut în Dumnezeu. Ei s-au căit”, de la rege
până la ultimul dintre supuşi, inclusiv animalele! Şi regele a
declarat, în linii mari: vom cere iertare, ne vom lua angajamentul
să ne îndreptăm. „Şi poate că Dumnezeu se va răzgândi, mânia Sa
se va linişti, nu vom pieri?”
“ Şi Dumnezeu, spune Biblia, i-a văzut cum îşi îndreptau
purtarea lor cea rea. El a renunţat la nenorocirile pe care le
anunţase prin profeţii şi nu le-a mai împlinit”. Locuitorii din
Ninive au fost deci cruţaţi... de data aceea! Cât despre profet, el şi-
a pierdut credibilitatea, aşa cum povesteşte cu umor Cartea lui
Iona!
Este limpede că această poveste ne pune în faţa puterii
noastre de oameni. Dacă există catastrofe pe Pământ, este clar că
noi le-am provocat, încâlcind o lege cosmică. Inclusiv catastrofele
geologice (aşa cum sugerează istoria Sodomei şi Gomorei, distruse
în aparenţă de o erupţie vulcanică datorită stricăciunii locuitorilor
săi).
 Se pare că foarte des stă în puterea noastră să îndreptăm
lucrurile şi să îndepărtăm ameninţarea catastrofelor. Este părerea
lui Cayce. Aceasta ar trebui să fie şi părerea tuturor celor care
cultivă, în mod profesional sau nu un dar de profeţie. N-ar trebui
să se facă niciodată preziceri sau profeţii decât „cu condiţie”. Căci
puterea unui singur om sau a unui grup mic de oameni poate să
blocheze procesul catastrofei când el este deja declanşat:
TRANSFORMĂRILE GEOLOGICE PE CARE LE-AŢI PREZIS
PENTRU 1936-1938 ÎN ALABAMA VOR FI PROGRESIVE SAU
BRUŞTE? (Întrebare pusă lui Cayce pe 19 noiembrie 1932).
Progresive.
ŞI CE FORMĂ VOR LUA?
Fiţi sigur că aceasta va depinde mult de filosofia oamenilor, de
ceea ce înţeleg ei prin „Adevăr” [...]. Căci, aşa cum ar trebui să
înţelegeţi, activităţile indivizilor, în funcţie de linia lor de gândire şi
obiectivele lor, creează o ambianţă care (dacă este pozitivă) poate
păstra un oraş sau o ţară. Acel oraş, acea ţară nu sunt atunci
atinse de catastrofele geologice şi asta datorită aplicării concrete a
legilor spirituale de către indivizi. (Lectura 311-10).
Cum se pare că nu s-a întâmplat nimic în Alabama la data
prevăzută, înseamnă că locuitorii acestui stat şi-au revăzut
concepţiile...
În ceea ce priveşte schimbările viitoare şi împlinirea lor în Timp
şi Spaţiu, acestea vor depinde de indivizi şi de grupurile umane. Va
depinde de ceea ce vor face în faţa voinţei Divine, adică în faţa
intenţiilor lui Dumnezeu în privinţa Omului. Schimbările geologice
nu vor aduce transformări în preocupările oamenilor decât în
măsura în care aceste schimbări vor fi provocate de activitatea
omenească, după cum vor fi fost sau nu aplicate legile divine la
acea generaţie. (Lectura 1602-6).
NI S-A SPUS CĂ DINTR-UN PUNCT DE VEDERE
ASTROLOGIC VOR FI ÎN MAI 1941 NIŞTE EVENIMENTE,
AGITAŢII SOCIALE ŞI CHIAR O REVOLUŢIE LA NEW YORK. ESTE
ADEVĂRAT, SĂ NE AŞTEPTĂM LA ASTA?
Aşa cum v-am arătat deja, asta va depinde de oamenii înşişi
şi de activităţile lor. În ceea ce vă priveşte, ceea ce vi se va întâmpla
va depinde de atitudinea pe care o veţi adopta. Dacă vă veţi instala
în oraşul New York cu o mentalitate defetistă, atunci aşteptaţi-vă la
ce-i mai rău! Dar dacă vă duceţi acolo într-o perspectivă optimistă şi
acţionaţi la fel, atunci nu vă faceţi griji!
 AŞADAR TREBUIE SĂ RĂMÎN ÎN ORAŞUL NEW YORK CU
FAMILIA MEA?
Ei bine, asta depinde de dumneavoastră şi de ceea ce v-am
arătat! (Lectura 1602-2).
Aşa cum se vede, Cayce nu face diferenţe între transformările
geologice (seisme, erupţii etc.) şi transformările politice.
El crede că toate evenimentele viitoare, de orice natură, sunt
dependente de atitudinea oamenilor.
În concepţia sa, nici o profeţie nu este deci absolută şi ar
însemna să-l judecăm greşit constatând că New York-ul este încă
în picioare şi că Alabama nu s-a mişcat nici ea... Trebuie deci să
considerăm profeţiile lui Cayce, pe care le vom da mai departe,
sub această rezervă: că orice eveniment viitor depinde de voinţa
indivizilor sau grupurilor umane implicate. Se pare că nu-i
suficient doar să plângem în agheasmatare:
Trebuie să vă rugaţi pentru pace, dar nu numai! Mai trebuie să
o căutaţi, trăind voi înşivă a doua parte a imperativului divin:
iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. (Lectura 3976-22).
(Şi este probabil ca acest imperativ să se refere nu numai la
aproapele uman, ci şi la aproapele... animal! (A se vedea, în
privinţa aceasta: De nombreuses vies, de nombreuses amours, op.
cit., Les Noces avec la Terre şi Nature mon Amour de Roland de
Miller, editura Scriba, 1982, 2, rue Raspail, 84800 L'lsle-sut-
Sorgue) căci pedepsele care-l lovesc pe om ar veni dintr-o karmă
de cruzime faţă de lumea animală, karmă reactualizată de agenţii
microbieni).
Cayce analizează cauza tuturor necazurilor omenirii:
Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima iar pe
aproapele tău, ca pe tine însuţi: este aici întreaga Lege, toate
răspunsurile întrebărilor pământești şi pentru fiecare suflet. Aici
este cheia problemelor mondiale actuale [...]. Or răspunsul Omului a
fost întotdeauna voinţa de putere prin bani, forţă, posedarea
pământului etc. Acest lucru n-a fost niciodată în linia divină şi nici
nu va fi vreodată. Acţiunea mai degrabă progresivă, pas cu pas, în
grija respectului faţă de ceilalţi este atitudinea care a avut un efect
protector în istoria lumii acolo unde au fost zece sau mai multe
oraşe sau naţiuni protejate de distrugere. În ciuda faptului că avem
impresia că istoria lui Abraham nu este decât o parabolă, o poveste
de speriat copiii, când el vedea acele oraşe din câmpie ameninţate
de distrugere şi pleda pentru cruţarea lor [...], trebuie tot şi să
înţelegem în inima noastră că suntem răspunzători de vecinii şi
fraţii noştri [...]. Şi cine este vecinul nostru? Cel care locuieşte la uşa
de alături sau cel care trăieşte în celălalt capăt al lumii? Nici unul,
nici celălalt, ci acela care are nevoie de înţelegerea noastră, cel care
a făcut un pas greşit, cel care a căzut. (Lectura 3976-8).

Într-o zi vom fi profeţi cu toţii

„La capătul timpurilor, fiii şi fiicele voastre vor profeţi”, spune

Apostolul Pavel. Dar Evanghelia semnalează în altă parte
înmulţirea profeţilor mincinoşi care va marca „sfârșitul
Timpurilor”. când ne dezvoltăm sistematic puterile psi, ajungem
în mod necesar la etapa previziunii... sau profeţiei: simţim
dinainte anumite evenimente. Presimţim viitorul şi dacă o
catastrofă trebuie să se întâmple, suntem anunţaţi interior... ceea
ce este foarte util! Cayce a încurajat deci puternic pe consultanţii
săi să-şi dezvolte această percepţie a evenimentelor viitoare.
CUM POT SĂ-MI DEZVOLT FACULTĂŢILE PSI PENTRU A
PREVEDEA DIFICULTĂŢILE CARE VOR APĂREA ŞI SĂ-MI
CUNOSC ŞANSELE DINAINTE? ACEASTA PENTRU MINE,
PENTRU COPIII MEI, PENTRU CEILALŢI.
Lăsaţi să se întâmple mai mult ca o revenire a dorinţei de
progres spiritual decât să începeţi prin tehnici materiale. Căci este
sigur că aceste manifestări fac parte dintr-un tot. Dar dacă darurile
de profeţie sunt căutate numai pentru avantajele materiale, pentru
satisfacţiile terestre, atunci îşi pierd creativitatea şi mor. (Lectura
1947-3).
Cuiva care punea aceeaşi întrebare, dar dorea mai exact să-şi
dezvolte scrierea automată, Cayce îi recomanda:
Începeţi prin lectura Bibliei, pentru a găsi pasajele care dau
avertismentul căutat, ca şi pregătirea cuiva care ar vrea să aducă
ceva omenirii. Odată făcut acest lucru, entitatea poate deveni de un
mare ajutor celorlalţi datorită puterilor pe care a ales să le dezvolte
[...]. Şi studiind acele pasaje din Biblie, nu vă mulţumiţi doar să le
citiţi, ci încercaţi să înţelegeţi semnificaţia lor profundă în planul
iubirii universale. (Lectura 5124-1).
Se ştie că unii credincioşi protestanţi au recurs la divinaţie
prin Biblie: după ce se pune o întrebare, se deschide la întâmplare
o pagină. Şi în acea pagină, se găseşte versetul care dă răspunsul.
Am greşi dacă neam bate joc de această practică: este exact ceea
ce fac chinezii care consultă oracolul Yi-Jing! Personal, am
încercat de două ori cu succes. Pe Cayce, dimpotrivă, spre
deosebire de Kardec, nu-l entuziasmează comunicarea cu spiritele
în general. Probabil că în epoca sa şi în anturajul său, se făcuse
abuz: prea multe bătrâne se adunau ca să-şi alunge plictisul în
jurul unei mese. Se puneau întrebări... oricăror spirite. Or dacă
nu s-au luat precauţiile necesare, în lipsa seriozităţii şi prudenţei,
se riscă atragerea spiritelor din astralul de jos. Cayce - ca de altfel
şi Allan Kardec, fondatorul spiritismului - crede că „pavăza” este
credinţa în Dumnezeu, dorinţa adevărată şi cinstită de progres
spiritual („Pace oamenilor de bună credinţă”: adevărata bună
credinţă este ea însăşi o protecţie).
AR TREBUI SĂ MĂ ANTRENEZ ÎN SCRIEREA AUTOMATĂ
SAU SĂ RECURG LA UN MEDIUM?
Aşa cum am arătat deja, în loc să faceţi scriere automată sau
să recurgeţi la un medium, încercaţi să vă ascultaţi vocea lăuntrică.
Dacă informaţia trece prin ceea ce aveţi în mână, prin scrierea
automată, foarte bine. Dar atenţie la anumite influenţe exterioare.
Nu uitaţi că Universul, Dumnezeu, se află în interiorul
dumneavoastră. Comunicarea cu Forţele Cosmice ale Naturii, adică
cu Creatorul, este dreptul dumneavoastră ca Om. Mergeţi cu El, nici
mai mult, nici mai puţin! (Lectura 1297-1).
Aflaţi de unde vin aceste influenţe exterioare. Este foarte
adevărat că vi s-a spus: „Încercaţi spiritele „. Aceasta este totul.
Încercaţi să trăiţi în propria dumneavoastră viaţă aplicarea Legii
divine şi atunci nu va mai exista îndoială în forul dv. interior .
(Lectura 3548-1).
A fi controlat sau dirijat de o entitate despre care nu ştim dacă
aparţine Spiritului Adevărului înseamnă să riscăm să ne distrugem
[...]. Lasă-te în mâinile Celui care a spus: „Eu sunt ceea ce sunt”.
(Lectura 1376-1).
Pentru a vă proteja de influenţele rele, de spiritele parazite:
Adăpostiţi-vă sub haina, veșmântul protector al lui Christos.
Nu ca om, nici ca individ, ci ca Christos - Conştiinţă Universală de
iubire pe care o vedem manifestată în cei care şi-au uitat eul [...].
Căci El a făgăduit: Dacă mă chemaţi, vă voi auzi. („Bateţi şi vi se va
deschide'). Aceasta este protecţia. (Lectura 1376).
Cayce s-a arătat mai favorabil viselor:
AŞ FI CAPABIL SĂ PROOROCESC PRIN VISELE MELE?
Spuneţi mai bine „să interpretez”...
 AŞADAR, AŞ FI CAPABIL SĂ INTERPRETEZ?
Da, numai dacă doriţi cu adevărat să vă deschideţi eul ca să
deveniţi un „canal” (al graţiei)! (Lectura 262-5).
Odată protejat prin încrederea pusă în Christul Cosmic,
oricine îşi poate găsi în el răspunsurile, poate auzi avertismentele
necesare siguranţei sale. Ca în vindecarea psi, toată arta constă
în:
...a intra în eul profund, deschizându-te perspectivelor
spirituale prin meditaţie, aşa cum v-am sfătuit aici. Trebuie să vă
învăluiţi eul în Conştiinţa Hristică, care vă va fi călăuză în ceea ce
vi se va dezvălui [...]. Şi aceste puteri de intuiţie care apar din
profunzimile eului, în timpul meditaţiei, vă vor dărui mult şi vă vor
călăuzi la început. (Lectura 513-1).

Profeţiile lui Edgar Cayce: oamenii sunt cei care

declanşează dezastrele geologice

Edgar Cayce a făcut un număr de profeţii, din care multe nu

s-au realizat încă - cel puţin la datele pe care le-a precizat el.
Aceasta din motivele pe care le-am explicat mai sus, adică
intervenţia voinţei umane: Este interesant în aceste profeţii, că ele
corespund celor din Europa - şi sunt multe! Dar este sigur că
Cayce nu auzise niciodată de ele (nu mai mult, de altfel, decât
actuala echipă de la Fundaţia Cayce, aşa cum am putut să
constat). Această virginitate absolută a lui Cayce în privinţa
profeţiilor europene este pentru noi o garanţie a onestităţii sale.
Din nefericire, sunt puţine lecturi despre Europa. Şi dacă
Cayce vorbeşte de ea o face la modul general, pentru că în
anturajul său nu erau europeni - şi mai ales francezi - suficient
de interesaţi de viitorul Europei, ca să-i pună o listă de întrebări
detaliate.
Totuşi, există o extraordinară lectură datând din ianuarie
1934, unde apare, în fine, Europa:
În privinţa transformărilor geologice viitoare, iată: Pământul se
va rupe în vestul Americii. Cea mai mare parte din Japonia trebuie
să se scufunde în ocean. Partea superioară a Europei (adică pe
hartă, Europa de nord), se va schimba cât ai clipi din ochi. Pământ
solid va apărea în largul coastelor estice ale Americii. Vor fi ridicări
de pământ în Arctica şi Antartica, ceea ce va duce la erupţii
vulcanice în regiunile toride şi atunci se va întâmpla inversarea axei
polilor, în urma căreia ţinuturile reci şi semitropicale vor deveni
tropicale, cu muşchi şi ferigi. Aceasta va începe în anii '58 până în
'98 când vor veni acele timpuri în care lumina Sa va putea fi văzută
din nou în ceruri. Cât despre timpul exact, anotimpul, locurile,
acestea nu vor fi date decât celor care vor invoca Numele Său şi vor
purta în trupul lor semnul celor care au fost chemaţi şi aleşi de El.
(Lectura 3976-15).
Cuvinte pline de mister... În ce priveşte inversarea axei
polilor, despre care Cayce va vorbi de mai multe ori:
CARE VA FI SCHIMBAREA MAJORĂ SAU ÎNCEPUTUL UNEI
ASEMENEA SCHIMBĂRI, DACĂ VA FI UNA, CARE VA MARCA
ANUL 2000?
Această deplasare a axei polilor. Adică începutul unui nou
ciclu. (Lectura 826-8, 11 august 1936).
Ca să revenim la lectura precedentă (din 19 ianuarie 1934),
Cayce a fost întrebat:
CARE SUNT SCHIMBĂRILE CE VOR VENI ÎN ACEST AN PE
PLAN GEOLOGIC?
Şi Cayce, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea, şi-a continuat
profeţia:
Ape libere vor apărea în nordul Groenlandei. Se vor vedea noi
pământuri apărând în Marea Caraibelor. India va fi eliberată din
cea mai mare parte a acestei suferinţe materiale, în care s-a aflat
acest popor încercat. Cineva care s-a ridicat la putere în Europa
centrală va fi distrus. Tânărul rege va domni în curând. În America,
forţele politice vor fi din nou stabilizate. Popoarele vor lua din nou
puterea alungind în mai multe locuri clicile politicienilor. America de
Sud va fi zguduită de la un capăt la altul [...].
ŞI DE CE ŢARĂ VORBIŢI, DOMNULE CAYCE, CÂND
EVOCAŢI UN REGE TÂNĂR?
De Germania. (Lectura 3976-15, ianuarie 1934).
Această lectură este uluitoare căci, dacă putem presupune că
Cayce vorbeşte aici de Hitler ca fiind „acel bărbat care domneşte
asupra Europei centrale”, încă nu l-am văzut apărând pe „tânărul
rege”.
Or profeţiile europene pe care le avem - unele sunt mai vechi
de zece secole - anunţă într-adevăr un viitor „mare monarh”,
descendent al Capeţienilor, care se va naşte necunoscut, undeva
în Germania. Nostradamus îl numeşte „Chyren cel Mare”,
anagrama lui Henry - iar Marie-Julie, clarvăzătoare din La
Fraudais, lingă Nantes, îl numeşte „Henry de la Croix” (a se vedea
Mythe et legendes du Grand Monarque, de Eric Muraise, Livre de
Poche). Cayce se face deci ecoul unui ciclu profetic care priveşte
Germania, Franţa şi Europa de vest în general, fără să fi auzit
vreodată, în stare trează, de aceste lucruri (nici nepoţii săi de
astăzi, cărora le-am atras atenţia asupra acestei profeţii
uluitoare). Faptul că atâți clarvăzători din epoci diferite, trăind în
ţări diferite şi care nu sau consultat vorbesc de acest „Mare
Monarh” viitor este cu adevărat tulburător... Cât despre
pământurile care vor apărea din Atlantic, este cu siguranţă vorba
de apariţia Atlantidei, de care am vorbit deja. Anunţată pentru '68
sau '69 într-o lectură din iunie 1940, ea se lasă aşteptată... (La
acea dată, au ieşit în stradă studenţii, nu Atlantida!)... Altă
întrebare:
ORDINEA DETALIATĂ A ERUPŢIILOR CARE TREBUIE SĂ SE
PRODUCĂ ÎN 1936 ESTE DEJA FIXATA ASTFEL ÎNCÂT ÎMI
PUTEŢI FACE PRECIZĂRI? CE SE VA ÎNTÎMPLA CU COASTA
PACIFICULUI, ÎN CE MOD VA FI EA AFECTATĂ ŞI CE FEL DE
PRECAUŢII SE VOR LUA ÎNAINTEA, ÎN TIMPUL ŞI ÎN URMA
ACESTEI CATASTROFE? (Întrebare pusă în 1934).
Toată această activitate vulcanică şi seismică depinde astăzi
de indivizi sau de grupurile umane din aceste regiuni. Şi aceasta
depinde de nevoile lor, de motivaţiile lor etc. Că unele din aceste
evenimente sunt inevitabile şi trebuie să se întâmple, aşa stă scris.
Dar să dăm o dată, un timp precis, astăzi, n-o putem face. (Lectura
270-32).
Într-adevăr, Cayce a prezis din abundenţă catastrofe ce se
vor întâmpla în California; de altfel, nu este un mister pentru nici
un geolog că este vorba de o zonă foarte instabilă şi californienii
înşişi ştiu bine că o sabie a lui Damocles stă atârnată deasupra
capului lor. Coasta estică este şi ea ameninţată:
SIMT DE MAI MULTE ORI CĂ AR TREBUI SĂ PĂRĂSESC
ORAŞUL NEW YORK. CE PĂRERE AVEŢI? (Întrebare pusă în
1941).
Da, ar fi bine. Este prea multă agitaţie. Acest tip de vibraţii va
continua, lucru care vă perturbă, ca şi aceste energii de distrugere -
deşi aceste forţe distructive nu vor intra în acţiune decât în
generaţia următoare.
LOS ANGELES ESTE UN LOC SIGUR?
 Los Angeles, San Francisco, majoritatea acestor locuri vor fi
distruse. Chiar înaintea New York-ului. (Lectura 1152-11).
Dacă observaţi o activitate crescută a Vezuviului sau a
muntelui Pelee (din Martinica), atunci coasta sudică a Californiei şi
zona dintre Salt Lake City şi sudul Nevadei se pot aştepta în
următorii trei ani la o inundaţie datorată cutremurelor. Dar acestea
vor fi şi mai importante în emisfera sudică. (Lectura 270-35, 21
ianuarie 1936).
În noaptea de 3 martie 1936, Edgar Cayce a avut un vis
profetic privind viitoarea sa încarnare în Statele Unite, care
descrie un mediu complet diferit de cel de astăzi:
Mă năşteam din nou, în 2100, în Nebraska. Se pare că marea
acoperea tot restul ţării şi oraşul unde locuiam se afla pe coastă.
Numele familiei mele era bizar. De foarte mic am spus că sunt
Edgar Cayce şi că trăisem cu 200 de ani înainte. Savanţii cu bărbi
lungi, cu părul foarte rar şi ochelari cu sticlă groasă au fost chemaţi
să mă examineze. Au hotărât să vadă locurile unde spuneam că am
trăit şi că am lucrat -Kentucky, Alabama, New York, Michigan şi
Virginia. Luându-mă pe mine, copilul, cu ei, acest grup de savanţi
au plecat spre acele locuri într-o navă zburătoare care avea forma
unei ţigări de metal şi se deplasa cu o viteză foarte mare. Apa
acoperea o parte din Alabama. Norfolk, în Virginia, devenise un
uriaş port la mare. New York fusese distrus fie de un război, fie de
un cutremur şi se reconstruia oraşul. Industriile erau răspândite la
ţară. Majoritatea caselor erau din sticlă. Sau descoperit multe
documente despre Edgar Cayce, care au fost adunate şi luate în
Nebraska pentru a fi studiate de acel grup.
Osteneşte-te, prietene cititor, să priveşti pe o hartă a Statelor
Unite. Ai reperat Nebraska? La mijloc, între Dakota de Sud şi
Kansas, pe verticala Texas-ului, acest stat se găseşte în plin
centru al Statelor Unite. În visul lui Cayce, toată jumătatea
vestică a Americii de Nord s-a scufundat în ocean! Îngrozitor...
Este inevitabil?
Tendinţele din inimile şi sufletele oamenilor sunt astfel încât
provoacă aceste transformări geologice. Căci, aşa cum am arătat-o
adeseori aici, nu lumea, Pământul, condiţiile geologice, nici chiar
influenţele planetare [...] nu-l conduc pe Om. Mai degrabă Omul
poate, prin supunerea sa faţă de legile divine, să facă ordine în
haos; sau dacă nu ţine cont de legile divine, dacă refuză să se
alăture lor, poate crea haosul şi atunci poate deschide poarta
forţelor care îi vor distruge mediul de viaţă. Căci El a spus: „Cerul şi
Pământul pot trece; cuvintele mele nu vor trece!” Se consideră
adeseori această frază ca fiind poezie. Dar dacă aplicaţi aceste
cuvinte la problemele mondiale şi la Universul actual, ce susţine în
final totul? Ce susţine temeliile Pământului? Cuvântul lui
Dumnezeu! (Lectura 416-7).
Este neliniştitor faptul că atlanţii reîncarnaţi masiv în
America au o singură obsesie: să folosească forţele Pământului.
Am văzut deja că barajele lor uriaşe, construite fără să se ţină
seama de teren, provocau seisme. Că poluarea modifica dramatic
ecosistemele. Această manie de a distruge Natura, ceea ce ei
numeau păstrarea acesteia under control (acoperind-o cu beton,
de exemplu) suntem pe cale să o imităm. Căci şi în Europa se
reîncarnează atlanţii... Şi ce să spunem de ruşi, de proiectele lor
de modificare a cursurilor marilor fluvii din Siberia? Aceste
planuri herculeene stau sub semnul căutării puterii, al ambiţiilor
politice şi materiale şi nu se încearcă deloc înţelegerea Naturii,
şcoală a Legilor divine.
... Asta spune Cayce!
Iată o lectură generală despre viitorul geologic al Statelor
Unite şi Canadei:
Multe locuri de pe coasta de Est vor fi transformate, ca şi
coasta vestică şi centrul ţării. În foarte puţini ani vor apărea
pământuri din Atlantic, ca şi din Pacific. Şi ţărmul de acum va fi
fund de ocean. Multe câmpuri de luptă din actualul război mondial
se vor afla sub ocean [...]. Porţiuni din ceea ce este acum coasta
Estică, la înălţimea New Yorkului, şi oraşul New York însuşi vor
dispărea. Dar asta se va întâmpla abia în generaţia următoare.
Părţile sudice ale Carolinei şi Georgiei vor dispărea - asta mult mai
curând. Apele Marilor Lacuri se vor vărsa mai degrabă în Golful
Mexic decât în albia fluvială de care sa discutat atât de mult (Saint-
Laurent). [...] În acel timp, regiunea locuită acum de entitate
(Virginia Beach) se va afla printre zonele sigure. Aşa cum vor fi şi
Ohio, Indiana, Illinois şi cea mai mare parte din Canada de Sud şi
de Est (... Quebec!), în timp ce spre vest vor fi multe tulburări în
această ţară. (Lectura 1152-11, dată la 15 august 1941).
Excelent program pentru canadieni: schimbarea axei polilor
va topi întinderile lor înzăpezite, vor creşte cocotieri la Montreal şi
vor avea, în fine, nisip cald... L-au meritat pe deplin!
 Şi iată, de asemenea, de ce Cayce a fost rugat să se mute la
Virginia Beach, să-şi aducă aici lecturile, pentru ca ele să
supravieţuiască cel puţin două secole... Virginia Beach este o
periferie a Norfolkului care trebuie să înlocuiască oraşul New York
ca port:
Norfolk cu împrejurimile sale va deveni cei mai mare port la
mare pe coasta estică, cel mai mare, mai mare decât Philadelphia şi
New York. (Lectura 5541-2, din iulie 1932).
În virtutea acestei profeţii, preţul terenului urcă neîncetat în
Virginia Beach... Cât despre Mediterana, care este California
noastră, ea este considerată instabilă de către geologi şi de Cayce:
CÎND VOR APĂREA ACESTE SCHIMBĂRI GEOLOGICE?
Când se vor produce primele rupturi în marea Sudului,
Pacificul de Sud - este sigur că aceste transformări vor fi scufundări
sau dimpotrivă, apariţii de pământ la celălalt capăt al lumii, adică
Mediterana, în zona Etnei - atunci vom şti că este începutul.
(Lectura 311-8, dată în aprilie 1932).
Cayce se face ecoul profeţiilor lui La Salette unde se anunţa
că „Marsilia va fi înghiţită”. Totuşi, nicăieri nu este vorba de
dispariţia totală a Franţei în plan fizic:
Să nu credeţi vreodată că Franţa poate fi eliminată de pe
Pământ (Lectura 2072-15).

Profeţii economice şi politice

Transformările geologice vor fi însoţite cu siguranţă de

războaie, revoluţii, crize politice...
O întreagă serie de lecturi i-a fost cerută în această privinţă
lui Cayce, între 1932 şi 1945. Iată extrase:
(În 1932) Europa este o casă dezmembrată. În urmă cu câțiva
ani, existau aici popoare puternice care au fost zdrobite din cauza
egoismului unora, nepăsători faţă de respectarea drepturilor
celorlalţi. Aceste popoare sunt pe cale să trăiască o experienţă de
renaştere şi ele sunt spinul din carnea multor naţiuni politice şi
financiare ale Europei [...].
ŞI LA CE NAŢIUNI, MAI PRECIS, FACEŢI ALUZIE?
La Rusia. (Lectura 3976-8). Mai târziu, pe 22 iunie 1944,
Cayce va spune:
Din Rusia va veni speranţa lumii, nu sub forma a ceea ce
numim comunism, bolşevism. Nu, ci Libertatea, Libertatea! Şi
fiecare om va trăi pentru aproapele său! S-a născut acest principiu.
Aceasta va avea nevoie de ani şi ani ca să se concretizeze, dar din
Rusia va veni din nou speranţa lumii. Călăuzită de ce? De prietenia
cu naţiunea care şi-a înscris pe moneda sa: „Credem în Dumnezeu”
(În God we trust).
În aceeaşi lectură, fiecare naţiune importantă primeşte după
merit:
„În God we trust”: aplicaţi această formulă din străfundul
inimii voastre atunci când vă reglaţi facturile? Atunci când vă
rugaţi? Atunci când vă trimiteţi misionari în străinătate? Spuneţi:
„Dau aceasta pentru că cred în Dumnezeu”? Şi nu pentru că vă
calculaţi cele cincizeci de centime beneficiu? [...] La aplicarea
practică a acestor mari principii, în comparaţie cu ceea ce fac alte
naţiuni din lume, America în mod sigur se poate lăuda cu un
anumit rezultat. Dar când uită acest principiu, iată păcatul Americii.
Şi la fel se întâmplă cu Anglia, de unde au venit aceste idei -
care nu sunt un ideal - de a încerca să fii ceva mai bine situat decât
vecinul [...]. Acesta este păcatul Angliei. În ceea ce priveşte Franţa,
unde au fost aplicate pentru prima dată aceste mari principii (ale
respectului libertăţii, de care vorbeşte Cayce mai sus), i se întâmplă
să abuzeze de plăcerile corpului şi iată, acesta este păcatul Franţei.
În această ţară care a fost cândva Roma, unde s-au dezvoltat
odinioară aceleaşi principii, ce anume a provocat înălţarea, apoi
căderea, ca Turnul Babel? Disensiunile şi activităţile care au întărit
sclavia, favorizând pe unii, astfel încât numai acea elită putea
pretinde că gândește just, în acord cu forţele cele mai înalte [...].
Aceasta li se părea un drept omenesc, dar în final acest elitism a
dus la moarte. iată păcatul Italiei.
Păcatul Chinei?
Acea nemişcare din care nu vrea să iasă - dacă nu pentru o
evoluţie foarte lentă. Există un fel de curent de progres în această
ţară care de secole vrea să fie lăsată singură numai ca să se
delecteze cu bogăţiile interioare pe care le poartă în ea. China s-a
trezit, şi-a tuns părul [...]. Şi a început să gândească şi să-şi
folosească gândirea. Într-o zi, această ţară va fi leagănul
creştinismului, în noua sa formă de existenţă aplicată în viaţa
oamenilor. Este încă departe, aşa cum numărăm noi anii. Dar în
inima lui Dumnezeu, aceasta se va face în decursul unei zile. Căci
mâine, China se va trezi. [...].
 La fel pentru India. Leagănul ştiinţei fără aplicaţie practică,
cunoscută numai interior. Care este păcatul Indiei? Egoismul şi
dacă lăsăm să cadă „ismul” rămâne egoul! (Lectura 3976-29, din
22 iunie 1944).
Că China va deveni într-o zi locul împlinirii principiilor
christice -pe care noi n-am fost în stare să le aplicăm - am auzit-o
de mai multe ori, la Chateauneuf-de-Galaure, unde Marthe Robin,
profetesă nerecunoscută, vorbea de aceasta de multă vreme (fără
să-l fi citit pe Cayce).
CHINA VA LUA ÎNTR-O ZI LOCUL AMERICII?
Aşa cum am spus-o deja, America trebuie să se roage mai
mult. Şi să acţioneze în sensul în care se roagă. Dacă nu, ea va
ajunge la impasul de care am vorbit. Ceea ce va provoca o
deplasare a civilizaţiei mereu mai spre vest [...]. Dacă China
persistă în atitudinea sa actuală şi îşi recucereşte identitatea,
atunci nimeni nu va mai putea interveni din afară. (Lectura 1598-2,
29 mai 1938).
AMERICA VA FI IMPLICATĂ ÎN URMĂTORUL RĂZBOI? va fi
întrebat Cayce pe 29 mai 1938.
Depinde de ce am spus. Dacă America acţionează aşa cum se
roagă, nu. Dar dacă acţionează într-un sens şi se roagă în altul,
adică dacă ea permite domnia celor care urmăresc o mărire egoistă
a dorinţelor personale, atunci da, ea riscă să fie antrenată în
război. (Lectura 1598-2).
Cayce îl evocase de mai multe ori pe Hitler în lecturile sale. El
spune:
...naziştii - Arienii - care nu încetează să stârnească treptat
animozităţile [...]. (Lectura 416-7, în 1935).
Germanii sunt reîncarnarea masivă a iranienilor sau perşilor
antici (Aryas, care este acelaşi cuvânt cu Iran)? Doar dacă nu este
vorba de un fragment din Atlantida (a se vedea pag. 177)...
Aceasta ar explica folosirea abuzivă de către Hitler a
cuvântului arian (subliniat de Cayce în această lectură) şi de către
Nietzsche a numelui „Zarathustra”...
VORBIŢI-NE DE SITUAŢIA DIN GERMANIA.
Un bărbat care reprezintă o ţară întreagă, atâta timp cât el
menţine acolo deosebirile de clasă şi de masă, nu poate să aducă
decât tulburări şi lupte. Atâta timp cât puterea sa se menţine în
interiorul limitelor arătate de principiul: „Sunt păzitorul fratelui
meu” - şi fără a forţa! - totul merge bine. Dar a fi „paznicul fratelui
tău” nu înseamnă îi spun tot ce trebuie să facă, şi asta pentru a-l
obliga să respecte norma! Ci mai mult că toţi sunt liberi în faţa Legii
lui Dumnezeu. (Lectura 3976-19, 24 iunie 1938).
ŞI SITUAŢIA DIN SPANIA?
Tulburările reale aici sunt abia la început. Căci dacă se refuză
acordarea unei juste consideraţii fiecăruia dintre partide; atunci vor
veni altele, care vor devora rămăşiţele ţării. Acesta este rezultatul
unui grăunte semănat în trecut, în urmă cu mult timp. (Aceeaşi
lectură, 1938).
Este limpede că războiul din Spania este plata unei datorii
karmice, probabil creată de violenta „Reconquista” (contra
maurilor şi evreilor) şi de violenţa cuceririi Americilor.
Cât despre Statele Unite, care fac obiectul multor lecturi:
Aşa cum am spus deja, problemele Americii riscă să vină mai
degrabă din interior decât din exterior. (Lectura 3976-26).
Căci voi, popor american, care susţineţi principiile
creştinismului -şi aţi înscris-o chiar pe moneda voastră: „În God we
trust', nu trebuie să aveţi încredere în puterea Omului, nici în
puterea politică sau economică [...]. Atât cât trăiţi, să se întindă
lumina lui Christos, care este iubire, pe tot Pământul, şi nu
egoismul, puterea, banii [...]. În Statele Unite la ora actuală (în
1937), există motive de tulburări, în special în relaţiile dintre Muncă
şi Capital [...]. Dacă idealul de dreptate este păstrat de cei care sunt
la putere, va exista o tendinţă generală spre mai multă securitate,
prosperitate economică, pace. (Lectura 3976-17).
Crizele care apar în alte ţări (Cayce a vorbit înainte de
comunism, fascism, nazism) sunt un avertisment pentru Statele
Unite. Căci cui aparţine bogăţia? Căci cui aparţin pământul şi
bogăţiile sale? Aparţin ele celor care au moştenit o poziţie
puternică? Sau celor care, cu sudoarea frunţii lor, produc aceste
bogăţii? [...]. Şi dacă nu există reciprocitate între a da şi a lua, dacă
nu se acordă nici o consideraţie muncitorilor, în timp ce ea le este
datorată, dacă cei care sunt producători nu beneficiază de
profiturile excedentare create de munca lor, atunci vor fi mari
tulburări în această ţară. (Lectura 3976-19, 1938).
într-adevăr, dacă acestea (drepturile muncitorilor) nu sunt
luate în consideraţie, se poate întâmpla o revoluţie în această ţară
(în U.S.A) [...]. Căci aşa se întâmplă pentru reechilibrarea nivelelor,
când există abundenţă de bunuri în anumite sectoare şi sărăcie în
altele. Astfel au loc crimele, revoltele şi toate tulburările când cei
care sunt la putere nu iau în consideraţie fiecare nivel de activitate
umană, fiecare aspect al vieţii cotidiene.
Astfel de condiţii au existat în alte ţări [... ] ca Rusia, Italia,
Germania. Şi aceasta se petrece încă acum în Spania, China şi
Japonia. De ce este vorba? De oprimarea muncitorilor de către cei
cărora le-a fost dată puterea, pentru ca ei s-o folosească în calitate
de păzitori ai fraţilor lor. Şi nu aşa cum vedem noi în anumite ţări,
pentru a nesocoti drepturile celorlalţi [...].
Căci în faţa Sa, toţi oamenii sunt UNUL. Domnul nu face
discriminare între oameni şi aceste discriminări nu pot dura
niciodată mult timp. (Lectura 3976-19, 24 iunie 1938).
ŞI CARE TREBUIE SĂ FIE ATITUDINEA NOASTRĂ FAŢĂ DE
NEGRI („the Negro” în text) ŞI CUM SE POATE IEŞI CEL MAI BINE
POSIBIL DIN KARMA CREATA IN RELAŢIILE CU EI?
Ei sunt fraţii tăi. Cei care au creat această servitute, fără să
vadă mai departe de vârful nasului, au creat astfel ceva cu care
trebuie să se confrunte acum [...]. Căci El a făcut toţi oamenii de
acelaşi sânge.
FASCISMUL ESTE O AMENINŢARE PENTRU ŢARA
NOASTRĂ?
Orice mişcare străină fraternităţii oamenilor şi paternităţii lui
Dumnezeu este periculoasă.
AŢI SPUS AICI, DOMNULE CAYCE, CĂ BANII SUNT
RĂDĂCINA TUTUROR RELELOR CARE NE TULBURĂ ŢARA. AŢI
VREA SĂ NE DAŢI MOTIVELE ACESTEI AFIRMAŢII ŞI SĂ NE
SPUNEŢI CE AM PUTEA FACE PENTRU A REZOLVA ACESTE
PROBLEME FINANCIARE?
Prima cauză este teama de lipsuri, simţită de cei care
controlează şi conduc investiţiile de capital [...]. Şi cum se poate
remedia? Numai prin răbdare, perseverenţă, întoarcerea la credinţa
în Dumnezeu şi nu prin setea de putere personală. Căci celor
flămânzi nu le pasă de unde vine puterea atâta vreme cât burta le
este goală! Şi dacă nu se ajunge la o concepţie mai universală,
aceste probleme riscă să aducă într-o zi aici, în America, revoluţia.
(Lectura 3976-24, iunie 1939).
Avertismente valabile, bineînţeles, pentru noi! În 1941 , în
perspectiva participării Statelor Unite la război, Cayce a fost
întrebat:
SE VA AJUNGE LA RĂZBOI CIVIL ÎN STATELE UNITE? CÎND
ŞI CUM?
 Aşa cum am spus adeseori aici, aceasta depinde de cei care
au văzut clar, cei care înţeleg problemele, tensiunile dintre Muncă şi
Capital, muncitori şi patroni, după cum se roagă şi trăiesc în acord
cu rugăciunea lor, şi unii cu ceilalţi. (Lectura 3976-26 din 28 aprilie
1941).

Cum vom trăi în era Vărsătorului?

S-A SPUS CĂ ATLANTIDA VA APĂREA DIN NOU- ÎN

TIMPURILE DE CRIZA, când VOM TRECE DIN EPOCA PEŞTILOR
LA VĂRSĂTOR. ATLANTIDA VA IEŞI DIN NOU LA SUPRAFAŢĂ?
ACEASTA VA PRODUCE O SCHIMBARE BRUSCĂ? ŞI ÎN CE AN?
În 1998 este posibil să se producă o mare dezordine datorită
transformărilor progresive care apar. Sunt perioade de activitate ale
ciclului solar, adică acei ani când trecerea Soarelui prin diverse
sfere va deveni o cotitură esenţială a trecerii de la Era Peştilor la
Era Vărsătorului. Este o evoluţie progresivă, nu cataclismică, în
experienţa Pământului din acel moment.
SE POATE DA O DATĂ PENTRU ÎNCEPEREA EREI
VĂRSĂTORULUI?
A fost deja dată [...] şi nu veţi începe să înţelegeţi cu adevărat
decât în 1998. (Lectura 1602-3).
ÎN VEDEREA SCHIMBĂRILOR CARE AR PUTEA SĂ SE
PRODUCĂ DIN PUNCT DE VEDERE POLITIC ŞI CARE AR
AFECTA CONDIŢIILE ECONOMICE ŞI SOCIALE, NE
RECOMANDAŢI SĂ CUMPĂRĂM O CASĂ LA ŢARĂ CU CEVA
PĂMÎNT ÎN JUR, ÎN IDEEA DE A AVEA TOT CE NE TREBUIE?
Aşa cum am spus deja, ar fi idealul pentru fiecare individ din
această ţară (U.S.A.). Fiecare ar trebui să fie capabil [...] să ia sau
să-şi construiască o locuinţă la ţară, unde ar putea să-şi producă
acele lucruri de care are nevoie pentru existenţa materială.
Căci gândiți-vă la epoca veche: ei nu erau atât de nesăbuiţi ca
astăzi! când trăiau acele familii care produceau la fermă, cu cât era
mai bună calitatea vieţii indivizilor, calitatea produselor! Şi nu
existau nici pe jumătate lucrurile şi oamenii inutili care există acum!
(Lectura 470-35).
Toată lectura 470-35 încurajează agricultura biologică prin
folosirea îngrăşămintelor naturale, a îngrăşămintelor verzi,
mraniţei etc. Cititorii mei se pot informa la Nature et Progres
(Association europeenne d'agriculture biologique, 14 rue
Goncourt, 75011 Paris, tel. (1) 700.6C.36).
Fiecare individ ar trebui să aibă o bucată de pământ care să-i
ajungă pentru hrană. Căci Pământul este Mama noastră; exact cum
Dumnezeu este Tatăl pe plan spiritual, Pământul este Mama în plan
material. (Lectura 470-35).
Această lectură ne încurajează nu numai să ne cultivăm
fiecare grădina, dar şi să ne regrupăm în cooperative agricole
alimentare:
...gândiți-vă serios la ele [...]. Asta ar putea deveni într-o zi nu
numai o mişcare pe plan local, dar şi naţional. Şi ar fi o soluţie
pentru unele probleme din această ţară (S.U.A.) şi un mod de a
asigura produse mai bune unui popor mai bun. Aşteptaţi o nouă
rasă de oameni? Dar ce faceţi ca s-o pregătiţi? Trebuie să prevedeţi
hrana pentru corpul lor, ca şi pentru dezvoltarea intelectului şi
sufletului lor. (Lectura 470-35). ,
În clipa când scriu, America în ansamblul său nu a ascultat
sfaturile lui Cayce. Poate că trebuie să înainteze destul de mult în
oroarea hranei artificiale şi a poluării citadine, pentru a reveni, în
fine, la această simbioză cu pământul? Dar eu am încredere că
aceasta se va întâmpla. La fel şi în Europa, şi pentru noi este mai
uşor, căci nu ne-am tăiat complet rădăcinile pământești.
Iată un alt pasaj unde Cayce vorbeşte de „mâna-verde”:
...legumele şi fructele sunt legate de caracterul omului care le
cultivă. Dacă le îngrijeşte cu dragoste, totul se schimbă! (Aceeaşi
lectură).
Ne amintim, de asemenea, că în visul lui Cayce, citat mai
sus, el vedea cu uimire industriile „răspândite la ţară”. Această
întoarcere la pământ face şi în Europa obiectul unui mare număr
de profeţii.

Întoarcerea lui Christos.

O altă perspectivă care îi preocupă mult pe americani:

întoarcerea lui Christos („The Second Coming”). Este un lucru
despre care nu se vorbeşte deloc la noi - şi totuşi este foarte
interesant. Întoarcerea lui Christos este ceea ce cerem, fără să ne
gândim, atunci când spunem Tatăl Nostru: „vie împărăţia Ta”. Şi
dacă evreii aşteaptă această venire a lui Mesia plin de slavă este
pentru că:
 Israel este simbolul tuturor celor care caută Adevărul, nu
numai descendenţii lui Abraham, ci orice naţiune, orice trib,
indiferent de limba pe care o vorbeşte [...]. Aceasta este semnificaţia
cuvântului „Israel”. (Lectura 2772-1).
Şi Cayce explică pe îndelete că termenul Israel semnifică
aşteptarea lui Dumnezeu şi această aşteptare nu s-a încheiat.
Apoi, el evocă Marea Piramidă, pe ai cărei pereţi interiori sunt
înscrise toate evenimentele care trebuie să vină, inclusiv:
Intrarea lui Mesia pe Pământ, la această dată: 1998. (Lectura
5748-5).
Intrare care nu va trece neobservată, de data aceasta:
Şi schimbările materiei sunt un semn [... ] aşa cum au spus
anticii, când Soarele se va întuneca şi Pământul va crăpa în diverse
locuri. Şi atunci se va spune prin simţirea inimilor, spiritelor şi
sufletelor celor care au căutat calea Lui - că steaua Sa a apărut [...].
Căci El tocmai îşi pregăteşte manifestarea Sa în faţa Oamenilor.
Celor care îl caută, în ultima parte a anului Domnului, aşa cum se
numără anii între oameni, în '36, El le va apărea! (Lectura 3976-
15).
În 2036? Şi iată o altă întrebare:
IISUS CHRISTOS EXISTĂ ACUM ÎNTR-O SFERĂ
(PLANETARĂ) ANUMITĂ SAU SE AFLĂ ÎNTR-UN PLAN
TERESTRU, ÎNTR-UN ALT CORP?
Aşa cum a fost scris, I s-a dat toată puterea asupra
Pământului şi Cerului [...]. Este deci El însuşi acum în spaţiu. Şi de
asemenea, în acea energie care dinamizează fiecare entitate
individuală, după fidelitatea şi credinţa sa. Asta ca Entitate
spirituală. Deci, nu într-un corp carnal pe Pământ, dar El poate veni
când vrea pentru cel ce doreşte să fie Una cu El şi acţionează prin
iubire pentru a face posibil acest lucru. Însă El se va întoarce în
acelaşi mod în care a fost văzut plecând, în corpul pe care îl ocupa
în viaţa Sa din Galileea [...].
CÎND IISUS CHRISTOS SE VA ÎNTOARCE, ÎŞI VA ADUCE
ÎMPĂRĂŢIA PE PĂMÎNT ŞI ACEASTĂ ÎMPĂRĂŢIE VA FI ETERNĂ?
Păi recitiţi ceea ce a fost scris, făgăduinţele Sale, cu cuvintele
pe care le-aţi scris [...]. El va domni 1000 de ani şi Satan va fi din
nou dezlănţuit pentru încă o epocă. (Lectura 5749-1).
Evenimente interesante la care mi-ar plăcea să asist,
dumneavoastră nu? În diversele profeţii, întoarcerea lui Christos
este întotdeauna legată de prezenţa Anticristului şi de faimoasa
confruntare de la Megiddo (ruinele cetăţii antice a lui Solomon,
care se numeşte astăzi Tell-Megiddo, în Israel. Ceea ce se traduce
în engleză prin „Armageddon”. Acolo va avea loc conform Tradiţiei,
ultima mare bătălie între forţele Binelui şi Răului).
În unele locuri se va dezvălui putregaiul celor care slujesc
cultele şi vor avea loc tulburări, lupte. Şi va fi o perioadă de
incertitudine, căci vor veni în planul terestru emisarii Tronului Vieţii,
ai Tronului Luminii şi Nemuririi, care vor veni să-i înveţe pe Oameni
iar ei se vor război în aer cu emisarii Umbrei. Şi atunci veţi şti că
Armageddonul este aproape. (Lectura 3976-15).
Dar asta nu e tot: Christos se va întoarce cu prietenii Săi
apropiaţi, care apăruseră deja în perioada palestiniană:
Ioan se va întoarce, va fi cunoscut. (Lectura 1158-9, în 1937).
Entitatea era apropiată de cei mai tânăr dintre discipoli [...] acel
Ioan care va trebui curând să se întoarcă în planul terestru de
acum. (Lectura 1703-3).
Mai multe lecturi dau numele său: tot Ioan (lectura 3976-15)
şi chiar numele său de familie: Peniel. Comentatorii americani ai
lui Cayce-Gottmituns! - nu se îndoiesc nici o clipă că el se va
naşte în Statele Unite (şi de preferinţă alb, se înţelege...)!
Lecturile de mai sus nu sunt clare întrutotul... Cine va trăi
va vedea!

Principalele evenimente din viaţa lui Edgar Cayce

1877 - 18 martie, la ora 15, 30, Hopskinville, Kentucky:

naşterea lui Edgar Cayce.
1893 - Edgar are 16 ani, şi-a terminat şcoala, lucrează la
ferma unuia din unchii săi şi visează să ajungă pastor.
1899 - August: tatăl lui Edgar, L.B. Cayce, se stabileşte în
oraşul Hopskinville. Edgar îl urmează. Găseşte de lucru ca
vânzător la librăria Hopper şi o cunoaşte pe Gertrude Evans,
viitoarea sa soţie.
 1900 - Edgar este reprezentantul papetăriei Morton, la
Louisville, Kentucky, şi al companiei de asigurări a tatălui său din
Hopskinville. Foarte obosit, îşi pierde vocea.
Toamna: Angajat în studioul fotografic al lui W.R. Bowles, la
Hopskinville.
1901 - Iarna: Pr. Hart îl adoarme pe Edgar sub hipnoză.
31 martie: Layne obţine de la el prima dintre „lecturi”,
datorită căreia îşi recapătă vocea.
1 aprilie: prima lectură pentru un bolnav, altul decât el
însuşi: Layne. Acesta se vindecă. Succes imediat în Hopskinville.
Layne şi Cayce deschid un cabinet de consultaţii, unde Cayce dă
lecturi de două ori pe zi. Layne pregăteşte remediile şi „conduce”
lecturile. Primele lecturi date pentru absenţi pe care Cayce îi
„vede” la distanţă.
1902 - Primăvara: Cayce lucrează ca fotograf la Bowling
Green, Kentucky, sperând să nu mai fie vreodată vindecător. Îşi
pierde vocea şi n-o recapătă decât după ce acceptă să dea iarăşi
lecturi pentru pacienţii aduşi de Layne, o dată pe săptămână.
Vindecarea micuţei Dietrich, întârziată mintal. Articole lungi în
presa locală. Edgar Cayce, mereu în lipsă de bani, nu vrea să fie
remunerat.
1903 - 17 iunie: În sfârșit, căsătoria cu Gertrude Evans!
Ordinul medicilor interzice echipei Layne-Cayce să lucreze (dar îi
oferă totuşi lui Layne o bursă ca să poată studia medicina la
Universitate). Cayce, încântat, crede că a scăpat în sfârșit de
pacienţi! A doua zi, îşi pierde vocea. Dr. Blackburn va încerca să-l
ajute, conducând o nouă lectură pe care Cayce şi-o oferă. Vocea
revine.
1905 - Cayce realizează un studio fotografic cu un asociat, la
Bowling Green. Dă lecturi în spatele magazinului, sugestionat de
Dr. Blackburn şi în legătură cu un comitet de medici.
1906 - 23 decembrie: Incendiul studioului unde Cayce
tocmai făcuse o expoziţie de gravuri. Este complet ruinat.
Obligat să reia consultaţiile ca să aibă din ce trăi, dă lecturi
financiare şi de bursă pentru consorţiul producătorilor de grui din
care făcea parte tatăl său. Nu i-au ascultat sfaturile: falimentul
consorţiului. Edgar, sătul, speră să nu mai dea vreodată lecturi...
Îşi pierde vocea.
1907 - 16 martie: se naşte fiul cel mare, Hugh Lynn.
1909 - Familia se întoarce la Hopskinville.
 1910 - Edgar lucrează pentru fraţii Russel, la Anniston,
Alabama. Apoi se asociază cu un prieten ca să deschidă un studio
nou. Îl cunoaşte pe Dr. Wesley Ketchum, care îi conduce lecturile.
Dar Ketchum anunţă presa. Articole în Boston Herald din 29 sept.
şi în New York Times din 9 oct. care dă numele lui cititorilor.
„Bizarele puteri ale lui Edgar Cayce uluiesc corpul medical” sau
„bărbatul neinstruit care devine medic sub hipnoză”.
Dr. Ketchum întemeiază o societate ca să-l ajute: această
societate are patru asociaţi: Ketchum, tatăl lui Edgar, Edgar şi
unul din prietenii lor (Albert Noe): „Psychic reading corporation”
(Corporaţia de lecturi mediumnice).
Toamna - vara: Edgar se stabileşte ca „diagnostician
mediumnic” (psychic diagnostician) şi dă lecturi de două ori pe zi,
continuând cu fotografia.
1911 - Călătorie la Chicago. Multă publicitate, dar corpul
medical se retrage şi-l maltratează pe Edgar adormit sub pretextul
„experienţelor”.
22 mai: Prima lectură cunoscută care evocă reîncarnarea
(Edgar n-a citit-o, pe atunci nu-şi citea lecturile!).
28 martie, i s-a născut al doilea fiu, Milon Porter; care moare
la 17 mai în acelaşi an.
1911/1912 - Gertrude se îmbolnăveşte, este pe moarte,
datorită tuberculozei. Cayce îi dă o lectură care preconizează
tratamentul cu o doză mare de heroină, manevre osteopate şi
inhalaţii de ţuică de mere într-un butoi de stejar calcinat!
Tratamentul reuşeşte şi Gertrude este salvată. Gertrude
devine singurul conducător al lecturilor lui Edgar.
1912 - Ruptura cu Ketchum. Familia se stabileşte la
Annistan, apoi la Selma, Alabama, unde Edgar deschide un nou
studio foto. Întâlnirea familiei Kahn: David va rămâne până la
sfârșit prieten şi colaborator al lui Cayce; el îl sfătuieşte să dea
lecturi de psihologie şi profesionale.
1914 - Hugh Lynn, jucându-se cu material din laborator,
face să explodeze nişte magneziu. Riscă să-şi piardă un ochi.
Cayce îi dă o lectură şi-l salvează.
David Kahn este mobilizat şi pleacă în Franţa cu
contingentul american. Se va întoarce sănătos, aşa cum îi
prezisese Cayce.
1917 - Moare Leon Kahn, fratele mai mic al lui David, pentru
că medicii au refuzat tratamentul prescris de Cayce.
 1918 - 9 februarie: naşterea celui de al 3-lea fiu al lui Edgar
şi al Gertrudei, Edgar Evans. David Kahn îi aduce lui Cayce mulţi
clienţi noi, dintre care unii sunt europeni.
1919 - Prima lectură de astrologie, dată pentru un ziarist
texan, pe tema de naştere a lui Edgar. (Dar el o va uita până la
lectura dată lui Lammers în 1923); începând cu aceasta,
astrologia va fi integrată în lecturile sale.
Edgar şi prietenul său David Kahn se hotărăsc să plece în
Texas să prospecteze terenurile petrolifere, ca să adune fonduri
pentru construirea unui spital. Dificultăţi mari pe teren cu
asociaţii.
1922 - Visul texan s-a încheiat, dizolvarea societăţii de
cercetări petroliere.
1923 - Arthur Lammers îl angajează pe Cayce, îl aduce cu
familia la Dayton, Ohio şi-i comandă o serie întreagă de lecturi.
În septembrie, familia Cayce angajează o secretară: Gladys
Davis. Morton Blumenthal din New York, prieten al lui David
Kahn, propune fondurile pentru construirea spitalului.
2 noiembrie: Prima lectură dintr-o serie lungă despre vise,
cerută de Morton Blumenthal.
1924 - Blumenthal aduce familia Cayce la Virginia Beach,
recomandată constant de lecturi.
1925 - Începe construirea spitalului, finanţată de
Blumenthal. Morton lucrează la proiectul „Atlantic University”
care va funcţiona împreună cu spitalul.
1927 - Cayce dă un număr mare de lecturi financiare pentru
orientarea grupului de agenţi de schimb şi oameni de afaceri din
New York, prieteni ai familiei Kahn şi ai familiei Blumenthal. La 6
mai se creează „Association of National Investigators” („Asociaţia
Cercetătorilor Naţionali”), strămoşul A.R.E.-ului.
1928 - 11 noiembrie: inaugurarea oficială a spitalului Cayce.
1928/1 929 funcţionează Atlantic University.
1929 - Toamna: Krachul Bursei din New York; criză
economică şi şomaj.
Decembrie: apariţia primului buletin oficial al asociaţiei: The
New Tomorrow.
1930 - Toamna: Morton Blumenthal părăseşte grupul.
I931 - 28 februarie: spitalul îşi închide porţile definitiv şi
clădirea este vândută.
 6 iunie: Asociaţia este reorganizată şi devine A.R.E. luând
numele de Association for Research and Enlightenment, pe care
lecturile au recomandat-o din 1928. Nimeni nu ştie exact ce
înseamnă ea la vremea respectivă, cele două cuvinte nu înseamnă
nimic deosebit, dar lumea are încredere în lecturi!
11 noiembrie: Familia Cayce este arestată la New York şi
acuzată că a „ghicit”. Povestea se termină prin neurmărire.
1932 - Primul Congres al A.R.E.
1940 - Al doilea război mondial. Cei doi fii ai lui Cayce sunt
mobilizaţi. Edgar; copleşit de cereri, dă până la şase - şapte lecturi
pe zi. Sănătatea sa nu rezistă.
1944 - Cayce este internat la spitalul din Roanoke. O criză de
inimă îl face să paralizeze pe partea stingă. Este foarte slăbit.
1945 - 3 ianuarie: Moare Edgar Cayce.
11 aprilie: Moare Gertrude, în ziua de Paști.
1936 - A.R.E. cumpără vechiul spital Cayce de pe Atlantic
Avenue, în faţa mării, şi aduce acolo dosarele, mai ales colecţia
celor 14246 de lecturi (care s-au păstrat datorită lui Gladys
Davis).

Fundaţia E. Cayce

Fundaţia Cayce, adică A.R.E. (Association for Research and

Enlightenment) se află în Virginia Beach. Adresa poştală: P.O. Box
595, Virginia Beach VA 23451, U.S.A. şi telefonul: (804)
428.35.88.
Cititorii care doresc mai multe informaţii despre Edgar Cayce
se pot adresa asociaţiei Le Navire Argo, B.P. 674-08, 75367 Paris
Cedex 08.

CUPRINS
CUVÂNT DE MULŢUMIRE ........................................................... 1
Atenție, cititori!............................................................. 2
CAPITOLUL I - EDGAR CAYCE ÎNAINTEA LUI EDGAR CAYCE ..... 4
On simplu țăran din Kentucky ..................................... 8
Ştiinţa vine dormind ..................................................... 9
Vindecarea prin somn .................................................. 9
 Vindecător fără voie .................................................... 13
Cazul Dietrich ............................................................ 15
CAPITOLUL II - EDGAR CAYCE VINDECĂTOR MEDIUMNIC ...... 16
Un vindecător mediumnic prodigios............................ 16
Memoria Universului .................................................. 16
Ce este un vindecător mediumnic? ............................. 18
Principiile medicinii holistice cayciene ........................ 21
Vindecarea este întotdeauna posibilă .......................... 22
Eliminarea otrăvurilor pentru a învinge boala şi
bătrânețea .................................................................. 26
Importanţa capitală a glandelor endocrine .................. 28
Vindecarea „psi” ........................................................................ 33
Meditaţia înainte de toate ........................................... 35
Cine poate vindeca?.................................................... 38
Vindecarea prin voce .................................................. 39
Vindecarea morţilor... ................................................. 40
Grupurile = avantaje şi dezavantaje... ......................... 41
Terapiile blânde cayciene .......................................................... 44
Plantele de totdeauna ................................................. 44
Virtuţile apei .............................................................. 52
Despre importanţa exercițiului fizic zilnic ................... 57
Terapia osteopată ....................................................... 61
Alimentul să-ţi fie medicament ................................... 63
Vindecarea cu ajutorul pietrelor ................................. 73
Să vindecăm prin muzică totul, chiar şi bătrânețea..... 79
Aromoterapia şi importanta parfumurilor ................... 81
CAPITOLUL III - EDGAR CAYCE ŞI REÎNCARNAREA ................. 82
Redescoperirea reîncarnării de către occidentali ......... 89
Reîncarnarea, cheie a istoriei .................................... 135
Atlantida revine la suprafaţă! .................................................. 136
 Împărăţia omului roşu.............................................. 138
Era roboţilor ............................................................. 141
Cum şi-au distrus atlanţii continentul ...................... 145
Un mit cu viaţă grea ................................................. 150
Misterele Egiptului .................................................................. 151
Originile: emigranți caucazieni şi atlanţi ................... 153
Revoluţia de palat şi exilul lui Ra Ta ......................... 158
Întoarcerea triumfală a lui Ra-Ta .............................. 161
Civilizaţia atlanto-caucaziană ................................... 163
Tot ce există astăzi a mai existat cândva ................... 165
Terapiile foarte sofisticate din Egiptul predinastic ..... 166
Medicina şi psihologia holistică în vechiul Egipt ....... 167
Cartea morţilor şi biblioteca din Alexandria .............. 169
Marea Piramidă... şi celelalte! ................................... 170
Taina tainelor: Marele Sfinx ...................................... 175
Egiptul unora şi Egiptul altora ................................. 178
Lemuria înghițită şi aurul din Gobi Lemuria sau „ţara Mu”...... 184
Oraşul de aur de sub nisipurile deşertului Gobi ....... 185
Splendorile din vechea Indochină ............................. 187
Persia înainte de O mie şi una de nopţi ................................... 190
Uhjltd (sau cum a putut Cayce să fie persan...)......... 194
Zend, tatăl lui Zoroastru........................................... 196
Sugestii pentru arheologii temerari. .......................... 198
„Marii Regi” ahemenizi .............................................. 199
Regii Magi ................................................................ 202
Războiul Troiei a avut loc cu adevărat! .................................... 206
Xenon, păzitor al citadelei ........................................ 206
Calul troian .............................................................. 209
Jeanne d'Arc, mama „pătimaşului Ahile” .................. 209
O nouă lectură a Evangheliilor ................................................ 211
Karma lui Adam ....................................................... 212
Esenienii .................................................................. 218
Maria, sufletul-soră al lui Christos ........................... 221
Familia lui Iisus ....................................................... 226
Anii de taină al lui Iisus............................................ 234
Lucius, episcop de Laodiceea .................................... 237
Cele două vieţi ale lui John Bainbridge .................................... 244
Două vieţi la rând, acelaşi nume: este posibil? .......... 246
Arborele zace acolo unde a căzut. ............................. 248
Misterioasele încarnări franceze ale lui Edgar Cayce . 250
CAPITOLUL IV - DEZVOLTAREA METODICĂ A FACULTĂŢILOR
„PSI” ....................................................................................... 251
Oricine poate fi „Carvăzător” ..................................... 251
Ce numim „facultăţi psi”? ......................................... 252
Să ne eliberăm de orice dependenţă .......................... 254
Intuiţie şi imaginație................................................. 255
Cine miroase a pucioasă... ........................................ 257
Puteţi vedea aurele .................................................................. 259
Roşu ........................................................................ 261
Oranj ....................................................................... 261
Galben ..................................................................... 262
Verde ....................................................................... 262
Albastru ................................................................... 262
Indigo şi violet .......................................................... 263
Alb ........................................................................... 263
Şi cum învăţăm să citim aurele? ............................... 264
Meditaţia şi aurele .................................................... 265
Numerologia: bizuiţi-vă pe ea! ................................................. 266
Astrologia erei vărsătorului ..................................................... 270
 Desigur, aţi locuit deja pe Marte ............................... 271
Turul sistemului solar .............................................. 274
Luna şi descarnaţii ................................................... 286
Semnele zodiacului. Planetele şi influenţele astrelor . 287
Astrologia cayciană nu este deterministă .................. 288
Alte particularităţi ale astrologiei cayciene ................ 290
Arta interpretării viselor .......................................................... 292
La ce bun să visăm? ................................................. 292
Folosirea viselor ....................................................... 293
Imaginile viselor ....................................................... 295
Visele ne descriu vieţile anterioare ............................ 299
Tehnici pentru a visa mai bine.................................. 302
Să fii profet în ţara ta... Profeţiile lui Edgar Cayce.................... 304
Într-o zi vom fi profeţi cu toţii ................................... 307
Profeţiile lui Edgar Cayce: oamenii sunt cei care
declanşează dezastrele geologice ............................... 309
Profeţii economice şi politice ..................................... 314
Cum vom trăi în era Vărsătorului? ........................... 319
Întoarcerea lui Christos. ........................................... 320
Principalele evenimente din viaţa lui Edgar Cayce..... 322
Fundaţia E. Cayce ................................................................... 326

Dorothée Koechlin de Bizemont

Universul lui Edgar Cayce

II
 Mulţumiri

Acest al doilea volum n-ar fi văzut lumina tiparului

fără colaborarea unui crup de prieteni care mi- au fost
scoşi în cale special ca să mă ajute. Au fost conduşi spre
mine de către Edgar Cayce și tatăl meu, Philippe
Koechlin-Schwartz.
Sunt ferm convinsă de prezenţa spirituală
invizibilă, dar cât de eficace, a acestor două „entităţi”. În
tot ce am rostit în public şi în tot ce am scris am fost
încurajată şi inspirată de ele.
De exemplu, anul trecut în noiembrie, am fost să
ţin o conferinţă la Aix-les-Bains, pentru G.E.E.B., un
grup foarte simpatic, interesat de Cayce. Înainte de
conferinţă nu mă simţeam bine. Nişte prieteni mi-au
spus: „Totul va fi bine. Ţi se va spune ce trebuie să
spui”. Ei bine, atunci de ce să-mi fac griji”... Pe tot
parcursul conferinței, am simţit efectiv un glas care-mi
sufla fiecare idee, chiar fiecare frază, iată ce mi-a scris
apoi o participantă pe care n-o cunoşteam: „N-am
îndrăznit să vă spun că în spatele dumneavoastră era un
fel de... cum să-i spun?... „ființă de lumină”. Era o formă
regulată, un cap şi un corp de aceeaşi luminozitate ca
aura dumneavoastră, dar distinctă. Această forme era
mai estompată decât silueta corpului dumneavoastră. Am
văzut-o bine, apoi nimic! Şi cât de cenuşiu mi s-a părut
totul! Această „lumină” era la mai bine de 50 de
centimetri în spatele dumneavoastră, apoi s-a depărtat şi
a dispărut în perete. Ştiţi, eu n-am nici un dar deosebit şi
nu ştiu ce importantă să acord acestor lucruri”. Şi
cititoarea insistă asupra faptului că silueta luminoasă
era distinctă de aura pe care o vedea foarte bine (de
altfel aurele sunt lângă corp, este uşor să le vezi).
 Această scrisoare m-a umplut de bucurie. Îmi
confirma că nu lucrăm singuri, ci însoţiţi întotdeauna de
ajutoare nevăzute, atunci când dorim să evoluăm. N-aş
fi reuşit nimic fără sprijinul constant al acestor două
fiinţe, pretinse „moarte” de mult timp - de fapt foarte vii
şi. uneori, chiar vizibile. Către ele se îndreaptă în primul
rând recunoștința mea.
Vreau să mulțumesc apoi prietenilor „vii” cu care
îmi împart activitatea cotidiană. Mai întâi echipajul
„Navei Argo” care-i adună laolaltă, într-o ambianţă foarte
caldă, pe prietenii lui Edgar Cayce, la Paris, Lausanne şi
Geneva. Mulţumesc cu prioritate prietenei mele dintr-o
viaţă anterioară, excelenta mea tovarăşă „divinologă” şi
medium - dar şi „divină” -, Danielle Verne, preşedinta
Fundaţiei Jules-Verne, ale cărei previziuni, întotdeauna
exacte, îmi sunt scumpe, şi lui Michele Delleveaux ale
cărei prietenie şi seninătate m-au ajutat mult. De
ademenea, datorez mult Ludovicăi Grisi Della Pié şi lui
Eglé de Beauregaro al căror entuziasm şi prietenie m-au
ajutat să termin această carte.
Le mulțumesc verişoarelor mele, Madeleine Favre-
Koechlin şi Julia de Comminges, ale căror cultură vastă,
generozitate şi bogată experienţă de viaţă m-au ajutat
atât de des în această activitate, care este o veritabilă
aventură (ca expediţia argonauţilor!).
Îi mulțumesc lui Marc-Antoine de Rotrou, as al
informaticii (de care nu dispunea căpitanul Iason!).
Lui Louis Viei, fost pilot de linie care nu se sfieşte
să devină geobiolog, şi soţiei sale, Pomme, pentru că
îngrijesc casele bolnave.
Mai mulțumesc lui Joel şi Anne Kerros, care s au
ostenit să-mi aducă de la Virginia Beach lăzi cu
documente, care să-mi permită să scriu mai departe
despre Edgar Cayce. Îi mulțumesc lui Pierre Carnac
care, în cărţile sale pasionante, a fost unul dintre primii
care au vorbit despre Cayce! Şi întregii noastre echipe de
colaboratori: Edith Teissier, Odile Rullier-Kerros, Nadine
Kobylko, Abeille Guichard (traducătoarea minunatelor
Lettres de Christopher / Scrisorile lui Cristopher, (Ed.
Courrier du livre, Paris). În Elveţia, unde au apărut
multe asociaţii spirituale - pseudo-spirituale! - lumea
este informată în parapsihologie şi discerne destul de
bine calitatea veritabilă. Astfel, mulţi prieteni elveţieni
au presimţit importanţa lui Cayce şi au avut încredere în
mine: mă gândesc la Delia Lafforgue, din Geneva, ale
cărei sfaturi îmi sunt atât de folositoare, la Dr.
Shirahama şi la soţia lui, Georgette, din Zurich, la Sylvia
Zwissig, la familia Weber, la Christina Grebing, la Rene
Baud, la Francoisy Collaud, la Francoise Monighetti, la
Lorette Etienne-Amberg, la Michelle Bisetti, la Paolina
Mora. Mulţumesc în mod special lui Gerard Metrailler,
din Oron-la-Chapelle, prieten apropiat care m-a îngrijit
cu succes, şi soţiei sale, Claude. Lui Patrick Bourdain
care, deşi materialist obstinat, ilustrează exemplar
posibilitatea integrării unui demers spiritual în lumea
afacerilor (Patrick este un grozav!).
Lui Roiand Dougoud care a devenit, mulţumită lui
Cayce, un profesionist al healing-ului I vindecare A Lui
Philippe şi Marie-Claire Guyot, care şi-au deschis casa
„Navei Argo” şi nu s-au temut să primească o astrologă-
clarvăzătoare-scriitoare.
Natachei Aubert, a cărei perseverenţă n-a slăbit
nici o clipă.
Mulţumiri speciale pentru Luisa Bass care a
binevoit să se îngrijească de „scuturarea” acestui
manuscris!
Nutresc o adâncă recunoştinţă faţă de ordinul
rozicrucian A.M.O.R.C., a cărui concepţie despre lume
corespunde cu cea cayciană - viziune rezultată din
înţelepciunea egipteană antică. Conferinţele pe care am
avut bucuria să le ţin la A.M.O.R.C. (199 bis, rue Saint-
Martin, 75003 Paris) sunt marcate în memoria mea de o
ambianţă de prietenie şi lumină pe care n-am regăsit-o
cu aceeaşi intensitate decât la G.N.O.M.A., deoarece
această asociaţie de vindecători este animată de un
înţelept pentru care nutresc o vie admiraţie: Di.
Hottekiet.
În încheiere, aş vrea să spun cât de mult apreciez
apariţia acestei cărţi la Robert Laffont, într-o editură
care trăieşte din iubirea cărţilor frumoase, cu pasiunea
lucrului făcut temeinic. Fie ca Francis Maziere,
directorul colecţiei, Jacques Peuchmaurd, Monique
Touzard, Patricia Bornic, Jacqueline Buquet, Marielle
Courtois, Beatrix Vernet, Jean-Baptiste Trouplin şi Dany
Hernandez sa fie răsplătiţi pentru deosebita lor
contribuţie la aceste două volume ale Universului lui
Edgar Cayce.
Mulţi alţii şi-au manifestat simpatia şi prietenia -
îmi pare rău că nu-i pot aminti pe toţi!

Introducere

De câteva luni, aud înlăuntrul meu glasul lui Cayce

cere-mi cere să mai traduc din textele sale.
Este nevoie de ele, îmi spune ei, şi trebuie să te
apuci de treabă acum. Protestez, caut orice pretext ca
să fug de masa de lucru; îmi găsesc treburi mai urgente
de făcut, în altă parte. Şi asta pentru că nu este vorba
de o traducere obişnuită. Bineînţeles că pot traduce „
normal din engleză, fund bilingvă din copilărie. Dar,
între timp, am trăit experienţa unei „traduceri” dictate
direct în franceză, de către un glas din cealaltă lume
glasul autorului decedat.
Extraordinară experienţă, un fel de transă
mediumnică! Mi s-a întâmplat mai întâi cu autoarea de
excepţie care este Gina Cerminara.
O întâlnisem - în carne şi oase - la Virginia Beach.
Îmi dăduse manuscrisul de la Many Lives, Many Loves i
Mai multe vieţi, mai multe iubiri /, care continua în chip
excelent Many Mansions / Mai multe sălaşuri /. Am
acceptat să-! traduc în limba franceză şi m-am întors la
Pa-h în cursul veni. am aflat că autoarea a murit. Or,
lucru ciudat, exact din ziua aceea a început să curgă
traducerea. Îmi scăpa fără voie. Mă aşezam la maşina de
scris şi auzeam clar glasul Ginei Cerminara care îmi
dicta fraze în franceză, într-o limbă impecabilă, fără
anglicisme. Când trăia, Gina era o femeie cultivată, care
avea noţiuni de franceză. Dar acum nu erau doar
„noţiuni” de franceză: era o adevărată traducere de
profesionist, o minune de eleganţă şi precizie. Când
reciteam pagina scrisă la maşină, Mi spuneam: „Nu este
cu putinţă, nu eu am scris asta... N-o pot face atât de
repede şi atât de bine”. Da, era „ea”. Dar Gina nu era
oricine: era o mare prietenă a lui Edgar Cayce.
Am reuşit să termin traducerea într-un timp
record: abia o lună. A apărut la editura Adyar cu titlul:
De nombreuses vies, de nombreuses amours.
Apoi în lunile care au urmat, m-am întors la
Virginia Beach, ca să traduc şi alte texte, de data
aceasta ale lui Cayce. Şi acolo fenomenul a început iar:
un glas îmi dicta ceea ce trebuia să scriu.
Povestisem deja în L 'Astrologie karmique
/Astrologia karmică/ cum am scris cartea în colaborare
cu un „mort”, tatăl meu. De data aceasta era o altă voce
masculină, cu un timbru diferit: vocea lui Edgar Cayce.
Inutil să mai spun că o traducere „dictată” mediumnic
merge mai repede decât una obişnuită. Este mai bună,
mult mai fidelă gândirii autorului şi într-o franceză
bună! (Din fericire, căci textele originale îi exasperează
pe specialiştii caycieni, prin stilul lor încâlcit... dragă
Edgar, îţi mulțumesc!)
„Şi cum ştiţi că v-a vorbit el?” mă întreabă scepticii.
Orice mediul profesionist vă va răspunde că
recunoaşte vocea unei entităţi care-i vorbeşte în urechea
interioară. Este cazul meu, iar eu disting foarte Dine
aceste voci - dacă n-aş fi putut-o face, n-aş fi practicat
profesia (periculoasă) de „clarvăzătoare”. Întrebaţi deci
un bucătar profesionist cum deosebeşte, de la
cincisprezece paşi, brandada [mâncare provensală
pregătită din morun, cu smântână, ulei, usturoi etc,
n.tr.] de pireul de napi?... Pentru ceilalţi e totuna, el însă
îşi dă seama pe loc!...

Partea I - NOI SPERANŢE DE VINDECARE

1. Vindecarea fiinţelor care suferă

Cayce continua să trimită mesaje

S-a spus că Cayce a tăcut pentru totdeauna. Că

mediumii care pretindeau că „se branşează” la el erau
nişte şarlatani etc.
Dar eu cunosc la Paris trei mediumi serioşi - şi
reputaţi - care, în prezenţa mea, au captat vocea lui
Cayce. Fiind eu însămi medium profesionist, n-aveam,
desigur, nici o îndoială asupra autenticităţii mesajelor
„în direct” pe care le auzeam şi eu „interior”, cu câteva
clipe înainte de a fi exprimate cu glas tare de către
mediumul aflat în transă.
 Unul dintre aceste mesaje spunea: Treaba mea este
vindecarea fiinţelor care Suferă. La aceasta trebuie să
lucrăm toţi împreună. Timpul ne grăbeşte acum, nu mai
avem mult timp, lucraţi top împreună cu mine. Sunt Edgar
Cayce.

Zece ani până la explozia pământului...

De ce spune Cayce în mesajul său că timpul ne

grăbeşte? Că nu mai avem mult timp să lucrăm?
Probabil că avem dreptul la un răgaz înaintea unei
perioade de mari transformări. Cayce însuşi vorbeşte de
timpurile noi care vor veni (vezi volumul I), cu un nou
Pământ. Sunt şi toate aceste apariţii mariale [apariţiile
Sfintei Fecioare, n.tr.] ale căror mesaje repetate îi roagă
pe oameni să devină mai buni „înainte de a fi prea
târziu”. Şi în fantasticele mesaje primite la Findhorn, de
către David Spangler, se spune că ajungem la sfârşitul
unui ciclu. Că lumea „nouă”, branşată la energiile de
iubire şi lumină ale Christului Cosmic, se va despărţi
treptat de „vechea” lume. Aceasta se caracterizează prin
„elemente vibratorii de conflict şi haos, de negare şi lipsă
de responsabilitate”. Lumea va fi lăsată în seama acestor
energii distrugătoare pe care le-a emanat. „Nici un om
nu este împiedicat să ajungă la Noul Cer şi la Noul
Pământ, dar va veni o vreme când, prăpastia devenind
prea adâncă, schimbarea va fi irevocabilă. Şi cei care nu
vor fi făcut saltul, joncţiunea, vor fi aruncaţi înapoi”.
(David Spangler, Révélation şi, tot la editura Le Souffle
d'or, B.P. 3, 05300 Barret-le-Bas, o lucrare clasică, Les
jardins de Findhorn, cu mesajele primite pentru Noua
Eră, precum şi Lumière vers 1998.) Revelaţia spune că
nu vor fi pierduţi, dar că eliberarea lor va fi amânată
pentru mult mai târziu şi că, prin urmare, vor mai trece
încă prin multe suferinţe pe care le-ar fi putut evita.
După revelaţiile primite de David Spangler, care
urmează acelaşi sens cu cele cayciene, această evoluţie
se va face foarte repede. Şi cei care sunt deja branşaţi la
Iubirea infinită şi Adevăr, şi deci aparţin deja Christului
timpurilor viitoare, Christul Cosmic sau Christul
Vărsătorului, aceia doresc să împartă această bucurie şi
această lumină cu cât mai mulţi oameni.
Vindecând fiinţele care suferă, cum spune
Cayce, le eliberăm de frică, angoasă, tenebre şi le
aducem pe calea acestei eliberări mult mai repede.
Numeroase profeţii anunţă marele cataclism geologic
care va fi provocat de inversarea axei polilor, de care
vorbeşte Cayce, the shifting of the poles / schimbarea
polilor /. El dă în mai multe rânduri o dată-cheie: 1998.
Menţionează erupţiile vulcanice, mareele puternice,
cutremurele, scufundarea unor regiuni întregi care
însoţesc acest eveniment (am redat lecturile respective în
primul volum al UNIVERSULUI LUI EDGAR CAYCE).
Diferiţi clarvăzători aduc informaţii complementare
spunând că inversarea axei polilor va aduce cu sine
furtuni cu vânturi de o violenţă nemaiîntâlnită, care vor
mătura totul în cale (cu excepţia celor refugiaţi în văi şi
peşteri). Multe fiinţe vii vor muri congelate de
schimbarea bruscă a climei! Cayce vorbeşte despre
aceasta (vezi volumul I) şi, de altfel, fenomenul s-a
produs deja.
Straturile de oase alcătuite din mii de animale
congelate de vii în Siberia şi Canada au fost cu siguranţă
provocate de o schimbare bruscă a climei. Au fost găsite,
în esofagul şi stomacul renilor, mamuţilor şi altor
victime, chiar ierburi recognoscibile încă, pe care le
mâncau şi n-au avut timp să le mai mistuie, sărmanii!...
 Avem şi noi, în Europa, multe profeţii despre cele
trei zile de întuneric (în timpul cărora „marele Monarh”
îşi va aduna oştite), furtuni mari, trezirea vulcanilor din
Auvergne, epidemii întinse, foamete... [A se vedea, între
altele, Voyances et Prophetisme (Ed. Fernand Lanore) şi
Histoire et legende du Grand Monacque (Albin Michel), de
Eric Muraise; Les Propheties de la Fraudais, de Mărie-
Julie Jahenny (Ed. Resiac, B.P. n°6,53150 Montsurs,
Franţa), ca şi nenumăratele apariţii mariale care s-au
înmulţit la noi în ultimii o sută cincizeci de ani]. De
altfel, Cayce spune chiar: Oricine poate cumpăra o
fermă la ţară are o şansă, cumpăraţi-o [...], dacă nu
vreţi să răbdaţi de foame în vremurile ce vor veni.
(Lectura 3620, 27 ianuarie 1944)
Profeţiile pe care le avem în Franţa adaugă, în
general, tuturor acestor calamităţi naturale, al treilea
război mondial şi invazia rusă în Europa de vest... Pe
scurt, o perioadă de cotitură, o perioadă de răsturnări
violente. Cayce crede că, prin rugăciuni, pot fi evitate
războaiele, al treilea război mondial [anunţat, între
altele, de faimoasa profeţie de la La Salette în 1846 - La
Salette-Fallavaux, comună din Franţa, unde Sfânta
Fecioară s-a arătat unor copii în 1846, la bazilica Notre-
Dame-de-la-Salette, n.tr.-, recunoscută ca autentică de
către Biserică şi de Marthe Robin la Châteauneuf-de-
Galaure]. În schimb, dispreţuirea Naturii a mers atât. de
departe, Pământul suferă atâta încât inversarea axei
polilor este inevitabilă; este un proces de autocurăţare
de care are nevoie Pământul însuşi pentru a se regenera;
Pământul trebuie să se purifice de poluarea impusă de
Om.
De acord cu Cayce, cu mesagerii de la Findhorn,
ansamblul clarvăzătorilor datează cotitura în 1998.
 Pământul s-ar apropia câte puţin în evoluţia sa de
„punctul central” al Universului, adică de locul unde stă
Dumnezeu. Aşteptând venirea Christului Vărsătorului,
vibraţiile Pământului sunt în curs de schimbare, ca să
se pună la unison cu aceste Forţe Cosmice. Trebuie să
acţionăm pentru branşarea noastră (tune in, spune
Cayce) la aceste vibraţii înalte. Aceasta se face prin
rugăciune şi meditaţie şi prin % dorinţa reală de a
colabora cu legile cosmice, adică divine, legi care
acţionează în sensul păcii, armoniei, iubirii.
Spre 1998, vor fi eliminaţi toţi cei care vor fi refuzat
să evolueze astfel, să lucreze asupra lor înşile şi care vor
fi prinşi de vibrații negative. Nu-şi vor mai avea locul pe
acest nou Pământ şi vor fi victime fie ale războiului, fie
ale calamităţilor natale. Şi, spun mai mulţi clarvăzători,
cum nu vor fi atunci decât puţini oameni pe Pământ,
sufletele întârziate vor avea puţine posibilităţi de
reîncarnare; ele vor avea de aşteptat cu mult mai mult
această ocazie de perfecţionare...
Germana Grosso, în Italia, adaugă că
„extraterestrii” care ne vizitează o fac pentru a lua
măsurile de salvare a unora dintre fiinţele vii ameninţate
de cataclisme. S-a vorbit des de extratereştrii „buni”,
trecându-se sfielnic sub tăcere existenţa „celorlalţi”.
Germana Grosso are curajul să vorbească de
extratereştrii „răi” în termeni suficient de terifianţi
(Germana Grosso şi Ugo Sartorio, I noştri amici extra-
terrestri, Casa Editrice ME.B., Torino, Italia. Aceste
fiinţe primejdioase vin, spune ea, din Orion, din Saturn,
din stelele „Kappa B” şi „Krauschy”. Cum numele sunt,
spune Cayce, purtătoare de vibraţii, ar trebui să fim
atenţi la grupuri, etichete, simboluri care conţin numele
aceste corpuri celeste.) Pe scurt, ne aflăm într-o etapă
acută a luptei milenare dintre forţele Binelui şi cele ale
Răului. Nu este momentul să adormim! Tot ce putem
face pentru a ajuta oamenii să se vindece fizic şi mental
îi va ajuta să evite războiul şi să se apere de cataclisme.
Cei care vor fi evoluat spiritual vor fi în sfârşit eliberaţi
de obligaţia reîncarnării şi se vor îndrepta glorios spre
destinul lor de oameni-zei despre care vorbeşte Cayce.
Goldly man, omul divin, spune el”
Căci sunteţi zei în curs de zămislire. (Lectura
262-67 şi 69S-1)
Căci, a spus învăţătorul, sunteţi zei. (Lectura
262-64)
Sufletul fiecărei entităţi este un crepuscul din
Corpul lui Dumnezeu. (Lectura 5367-1)
Află că, în forul tău intim, eşti o entitate
individuală, ai în tine un întreg univers, dotat
potenţial cu toate puterile Divinităţii (dar şi cu
puterile infernale!) (Lectura 5332-1)
Sufletul fiecărui individ este o parte din Tot,
dispunând, de drept divin, de puterea, dăruită de
către Forţele Creatoare încă de la naştere, de a
deveni co-creator cu Tatăl, de a lucra cu El. Pe
măsură ce se manifestă acest drept înnăscut, fiinţa
evoluează. Dar, dacă ea rămâne egoistă, apar
întârzieri în evoluţie. (Lectura 1549-1)
Altfel spus, lentul proces de întoarcere a Omului la
condiţia sa divină se accelerează în aceste timpuri! iată
de ce a spus Cayce că timpul ne grăbeşte. În acest mesaj
dat de Cayce, mi-au atras atenţia alte două amănunte.

Întoarcerea la „Legea lui Unul”: unitatea cu animalele, plantele şi

pământul. Unitatea între oameni

Cayce nu ne-a spus: vindecarea persoanelor care

suferă, ci a fiinţelor care suferă. Cuvântul, având un
sens mult mai larg, cuprinde toate ființele vii. Astfel, toţi
cei care lucrează pentru a uşura suferinţele animalelor
edifică o operă de eliberare urgentă şi necesară, aşa cum
spunea atât de bine Jean Prieur în cartea sa Les
animaux ont-ils une âme / Au animalele un suflet? /,
(Robert Laffont, 1986). În fine, Cayce, prin vocea
mediumului, a repetat de mai multe ori cuvintele
împreună, să lucrăm împreună. Or tocmai acesta este
punctul dificil: să nu ne dezbinăm din cauza deosebirilor
de sensibilitate şi temperament. Legea lui Unul: să
integrăm întotdeauna diferenţele într-o viziune comună
pozitivă, care le va armoniza. Cayce a trebuit să facă
faţă acestei probleme de care nu scapă nici un grup
uman, nici chiar cei a căror raţiune de a fi este o cale
spirituală: ispita dezbinării.
„Vindecarea celor care suferă”, tocmai acestui lucru
şi-a dedicat Cayce întreaga sa viaţă, dar cu câte greutăţi
pentru a aduna un mic grup de prieteni în jurul acestei
opere!
Astfel s-a construit spitalul său la Virginia Beach,
menit îngrijirii bolnavilor care urmau tratamente
specifice (şi eretice!) indicate de „lecturi” (căci Cayce,
„adormit”, punea cu glas tare extraordinare diagnostice
medicale).
Spitalul a trebuit să-şi închidă porţile din cauza
neînțelegerilor cu finanţatorul, un prieten care şi-a
retras fondurile.
Totuşi o altă creaţie a lui Cayce era menită să
capete amploare: grupurile de vindecare prin rugăciune.
Dacă, după Cayce, toate relele omenirii provin din
frică (lectura 1439-31), există o metodă suverană
împotriva tuturor formelor de frică, anxietate, angoasă:
rugăciunea.
 Ajungând în punctul când începi să te
frămânţi... opreşte-te şi roagă-te! Căci la ce bun să
te nelinişteşti, cât timp te poţi rugat Căci nu putem
trece peste Dumnezeu. El îşi aminteşte de tine în
sinceritatea ta [în măsura sincerităţii tale] şi îţi vede
scopul. (Lectura 2823-3)
Aminteşte-ţi acest avertisment: este inutil să te
frămânţi atâta timp cât poţi să te rogi. În ziua când
nu te vei mai putea ruga, atunci poţi începe să-îţi
faci griji pentru că abia atunci vei avea un motiv
adevărat să te nelinişteşti... (Lectura 3569-1)
Rugăciunea este deci un mijloc de recoordonare a
corpului, sufletului şi spiritului, ceea ce redă sănătatea.
Aşa cum spune şi Dr. Edward Bach: „Cauza
fundamentală a bolii este lipsa de armonie între
personalitate şi suflet. Trebuie să avem în noi conştiinţa
Divinităţii şi, prin urmare, conştiinţa puterii noastre
asupra răului. Frica nu-şi are locul în Om pentru că
Divinitatea din noi, care este noi înşine, este invincibilă
şi veşnică”. (Dr. Edward Bach: La guérison par les fleurs
/ Vindecarea prin flori /, Ed. Le Courrier du Livre, care
exprimă idei foarte apropiate de cele cayciene. Şi, de
asemenea, Fleurs et santé, de Iona Sarah Salomon, Ed.
Le Souffle d'or, B.P. n° 3, 05300 Barret-le-Bas, carte
mult mai practică decât cea anterioară. Pentru cei care
citesc în limba engleză, Handbook of the Bach fiowers
remedies / îndrumar de remedii florale Bach /, The E.
Bach Center, Mount Vernon, Sotweil, Wallingford OXIO
OPZ, Anglia; şi f Amicale du Dr. Bach. 14 avenue du
Houx, 1170 Bruxelles, pentru cititorii belgieni şi
francofoni.)
 2. „Healing” - vindecarea prin rugăciune şi prin
atingerea cu mâinile

Simt că trebuie să vorbesc mai mult de această

creaţie a lui Edgar Cayce, grupul de vindecare prin
rugăciune, meditaţie şi atingerea cu mâinile.
Am vorbit deja despre aceasta în volumul I al
Universului lui Edgar Cayce, dar este un aspect atât de
important al operei sale încât este nevoie să revenim.
Primesc mereu scrisori de la cititori care manifestă un
viu interes pentru această nouă formă de grup numit în
americană healing. Sunt mulţi cei care în Franţa,
Elveţia, Belgia şi Canada îmi spun că-i pasionează acest
aspect al învăţăturii lui Edgar Cayce. Ei au maturitatea
spirituală care le permite să înţeleagă imediat despre ce
este vorba. Când vin în grupurile mele, ei progresează
foarte rapid, iar rezultatele pe care le obţin în câteva
şedinţe sunt surprinzătoare.
Cayce n-a inventat tehnicile healing-ului, care
existau înaintea sa. Dar le-a reînnoit într-o epocă în care
aproape dispăruseră. Câteva biserici protestante le
practicau, dar, în fine, nu erau totuşi atât de răspândite
ca azi. Nu vorbesc, bineînţeles, de primele secole ale
creştinismului, când esenienii, druizii, adepţii Misterelor
persane sau egiptene foloseau curent atingerea cu
mâinile, rugându-se. Practica s-a pierdut în negura
veacurilor. Doar iniţiaţii au păstrat-o (precum Catarii, se
pare, după cum povesteşte Dr. Arthur Guirdham,
specialist în domeniu).
M-am întrebat întotdeauna de ce preoţii nu vindecă
prin atingerea cu mâinile căci Hristos şi discipolii Săi o
făceau. Ei îşi imită foarte nereuşit modelul,
nemailucrând şi la vindecarea trupurilor bolnave!
 Cum e întemeiat Edgar Cayce un grup de vindecare prin rugăciune la
Virginia Beach

În octombrie 1931, Edgar Cayce a avut un vis în

care vedea şapte persoane menite să formeze un grup
special de studii despre vindecarea prin rugăciune şi
meditaţie.
Acest grup mic a primit de la Edgar Cayce 62 de
„lecturi” (clarviziuni mediumnice) cu instrucţiuni
speciale privind procedura. Prima lectură a fost dată la 5
octombrie 1931 iar ultima la 14 mai 1944. Douăzeci şi
patru dintre ele, excepţionale, interpretau Apocalipsul ca
o învăţătură despre glandele endocrine. Aceste lecturi
date special pentru „Prayer Group” / grupul de
rugăciune/ constau în întrebări şi răspunsuri care arată
cum se poate folosi rugăciunea pentru vindecare: de câte
ori se loveau de o problemă, Gertrude Cayce şi micul
grup de prieteni îl întrebau pe Edgar adormit. Astfel,
puţin câte puţin, pe măsură ce treceau lunile, apoi anii1,
datorită instrucţiunilor obţinute, se preciza metoda.
Grupul de vindecare prin rugăciune i-a supravieţuit
lui Cayce. Continuă să existe la Fundaţia Cayce şi merge
foarte bine. Numărul de persoane prezente variază de la
o şedinţă la alta: de la 15 la 30, uneori 40. Calitatea
liniştii, intensitatea rugăciunii mi s-au părut cu adevărat
remarcabile. Am beneficiat acolo, în mai multe rânduri,
de ameliorarea subită a sănătăţii. Îmi amintesc mai ales
de o atingere cu mâinile care a pus capăt unei febre
gripale puternice, care mă chinuia de două zile!
Rugăciunea şi meditaţia mi se păreau mai uşoare
când erau conduse de vibraţiile intense ale grupului.
Dar preferam reuniunile în aer curat, în Natură.
Înăuntrul clădirilor, poluarea electrică datorată
aerului condiţionat (considerat în S.U.A. ca „nec plus
ultra” pentru arta de a trăi, vai!) genera o încordare
persistentă şi o oboseală care dăunau rugăciunii.
Actualmente nu există mărturii medicale despre
nenumăratele vindecări care au fost obţinute de grup,
deoarece nu s-a ţinut o statistică. Cu toate acestea, au
fost păstrate numeroase scrisori de mărturie care atestă
bucuria bolnavilor vindecaţi. Discreţia extremă este
regulă pentru a evita orice consecinţă neplăcută. Am
adoptat aceeaşi discreţie faţă de vindecările pe care le-
am constatat la noi, în grupurile din Franţa şi Elveţia.

Reîncarnarea

În gândirea cayciană, munca grupului de vindecare

se bazează pe ideea reîncarnării. Este inutil să participi
la activitatea grupului dacă nu crezi în această idee.
Prima instrucţiune dată de Cayce micului grup pe care l-
a format pune la punct această noţiune: Cayce a
declarat că cele şapte persoane din grup au fost adunate
laolaltă ca să săvârșească o lucrare karmică. Unii aveau
datoria să înveţe să vindece pentru a se elibera de o
karmă veche. Ei dobândiseră în vieţi anterioare darul
vindecării şi lucraseră împreună în acest mod, altădată.
Alţii fuseseră vindecaţi pe această cale anterior. Şi
aproape toţi îl cunoscuseră deja pe Cayce într-o altă
încarnare.
în acea lectură, Cayce le spune că, atunci când un
individ se suporte unei Legi spirituale de care devine
conştient, el este adus ca „din întâmplare” în
împrejurările care-i sunt necesare. I se întâmplă puţin
câte puţin să întâlnească oamenii de care are nevoie
pentru evoluţia sa spirituală.
Reîncarnarea de grup este un fenomen care
funcţionează constant în întâlnirile dintre oameni.
Sufletele care au lucrat împreună sunt conduse să se
reîncarneze împreună pentru a reîncepe aceeaşi lucrare
şi acest lucru este adevărat mai ales când este vorba de
o activitate de ajutor şi vindecare (fizică sau spirituală).
O parte din eficacitatea grupului provine în mod cert din
aceea că membrii grupului se cunoşteau de secole... Pe
de altă parte, reîncarnarea văzută de Edgar Cayce
implică şi reîncarnarea Christului Cosmic, Entitate
Hristică sau Conştiinţă Christică. Această Entitate,
spune Cayce, s-a încarnat deja de aproape treizeci de ori
pe Pământ. Cayce ne dă numele doar pentru încarnările
cele mai cunoscute: Amilius, Adam, Ur, Ram, Zend -
tatăl lui Zoroastru -, Melchisedec, Enoh, Iosif, Iosua,
Asaf etc. şi, în fine, Iisus (a se vedea în această privinţă
capitolul 3 din volumul I).
În fiecare din vieţile Sale, Christul Cosmic încarnat
a fost fondatorul (sau reformatorul) unei religii. Toate
marile religii din Istorie au fost fondate de El, într-una
sau alta din încarnările Sale.

Există un singur Dumnezeu, El este cei care vindecă

Religiile nu sunt decât adaptări locale şi temporare

ale „Legii lui Unul”, religia lui Dumnezeu Unul, care a
fost a Atlantidei şi a Egiptului străvechi. Ea va redeveni
singura religie în Era Vărsătorului.
Cayce se ridică energic împotriva oricărui spirit
separatist, a oricărui particularism religios. El estimează
că iudaismul, islamismul, creştinismul, marile religii
antice, druidismul, budhismul, hinduismul etc. au fost
toate dezvăluite de Christul Cosmic într-una din
încarnările Sale. Deci Lui, acestei Conştiinţe Hristice, ne
adresăm pentru a vindeca. Creştinii cunosc mai bine
ultima Sa reîncarnare ca Iisus Christos, dar nu au
dreptul de a-L impune acelora care-L cunosc prin
învăţăturile Sale din alte religii. Căci, spune Cayce, nu
există decât o singură lege pe care sunt construite toate
marile religii ale lumii şi aceasta este următoarea:
Dumnezeu este unic, El este Unul. Îl vei iubi din
toate puterile tale şi din tot sufletul tău şi-ţi vei iubi
aproapele ca pe tine însuţi. (Lectura 364-9, p.177-178
din vol. I) Cayce spune că baza învăţăturii „Legii lui
Unul” - şi aşa cred toţi adevăraţii credincioşi sinceri -
este contactul personal cu acest Dumnezeu unic. Acest
contact ne permite să vindecăm, indiferent de religie sau
de tehnica folosită.
Pentru a nu-şi face învăţăturile inaccesibile non-
creştinilor, Cayce foloseşte alte cuvinte decât Dumnezeu
pentru a spune Dumnezeu, el spune Forţa sau Forţele
Creatoare, Forţele Cosmice, Energiile Universale sau
Cosmice, Sufletul-Conştiinţă universală, Creatorul,
etc. Pentru a desemna Entitatea Hristică, el spune:
Conştiința Hristică (the Christ Consciousness), căreia
îi revine karma Pământului.
Să se ridice în mine această Conştiinţă
Christică, care aduce trupului, spiritului, sufletului
tot ceea ce le este necesar pentru a-şi satisface
toate trebuinţele. (Lectura 281-7). Un budhist, un
musulman, un evreu sunt aşadar la fel de capabili ca şi
un creştin să se „branşeze” la „Forţele Creatoare” care
sunt Dumnezeu. Fiecare dintre ei le numeşte cu un alt
cuvânt în limba şi religia sa, dar este exact aceeaşi
Realitate cosmică. De aceea vindecarea prin rugăciune a
fost obţinută întotdeauna de către credincioşii din toate
religiile care au existat şi există.
Singura condiţie cerută credinciosului este să aibă
inima curată şi dorinţa sinceră de a iubi („Pace tuturor
oamenilor binevoitori”). Orice om credincios, cinstit şi
doritor să ajute este deci în stare să aducă vindecarea.
Exact acest lucru se constată cam peste tot în lume,
unde vindecătorii locali obţin rezultate remarcabile - fie
ei filipinezi indieni... sau gali.
În religiile unde Christos nu este numit aşa,
credincioşii cunosc totuşi un mare mediator unit cu
Tatăl universal ale cărui Legi a venit să le aducă pe
Pământ. Marele mediator, spune Cayce, este tocmai
acest Christ cosmic de care am vorbit mai sus.
Trebuie deci să ne branşăm cele trei corpuri (fizic,
mental şi spiritual - adică trupul, spiritul şi sufletul) la
Energia creatoare care este însăşi Viaţa, spune
Cayce. (Lectura 282-7)
Când foloseşte majusculă, Cayce vorbeşte de Iisus
Christos sau de Christul Cosmic, Iisus, spune el, a
devenit Christos numai punându-se pe aceeaşi lungime
de undă cu Tatăl. Căci doar ca Iisus Christos, ultima Sa
încarnare, Şi-a lichidat în întregime karma creată ca
Adam (cu Eva, sufletul-soră reîncarnat în Măria).
Trebuie deci, după imaginea lui Christos, să ne
regăsim divinitatea pierdută şi deci să ne regăsim
puterile divine: Cunoaşterea perfectă şi Iubirea perfectă,
care ne vor reda echilibrul perfect al celor trei corpuri,
echilibru pe cară îl numim „sănătate”.
Cum să ne regăsim sănătatea? Branşându-ne la
Christul Cosmic şi, prin El, la Forţele Creatoare divine.
Cayce spune: Trebuie să ne punem la unison cu
Tatăl, căci Legea este Iubire, Iubirea este Lege. Şi
healing-ul este în contradicţie cu multe din legile
făcute de oameni - legi omeneşti care sunt şi ele în
contradicţie cu legile Universului - iar ultima
recucerire va fi Moartea însăşi. Va fi învinsă aşa
cum a învins-o El. De unde ordinul dat lui Petru să
spună: „în Numele Său se va face aceasta, în
Numele Său îţi dau ceea ce doreşti”. Căci El este
Legea, El este Destinul, El este Iubirea.
Iată de ce Conştiinţa prezenţei Sale trebuie să
stea la baza oricărei vindecări. (Lectura 281-3)
Învăţaţi să vă branşaţi la aceste Energii sare
au fost făcute de El astfel încât vindecarea (healing)
să-şi tragă forţa din Energia Sa [...]. Principiile de
bază, cauzele primare constau în faptul că toată
Viaţa este în El şi că individul nu face decât să-l
ajute pe cel care încearcă să conştientizeze interior
acest lucru: căci împărăţia [cu atributele oaie] se află
în noi înşine.
Rugându-ne şi meditând întru El, trezim pe
ceilalţi credinţa în primirea vindecării. Căci, pentru
primirea vindecării altora, trebuie să aducem în noi
înşine şi, din noi, să curgă în ceilalţi „Virtutea” [în
sensul latin al cuvântului: forjă, energie] care este
Cunoaştere şi înţelegere. (Lectura 281 -10)

Ce formule trebuie să folosim?

Prin urmare, participanţii din grupul de vindecare

prin rugăciune fondat de Cayce se roagă urmând religia
pe care o cunosc şi o înţeleg. Nu trebuie 'convertit”
nimeni, iată de ce folosim cât mai puţine formule
creştine: numai Tatăl Nostru (rugăciune egipteană mult
mai veche decât iudeo-creştinismul) şi psalmul Bunului
Păstor. „Aum”-ul indian este dat de Cayce sub forma sa
egipteană veche „Ar-e-i-o-um” („e” citindu-se „i” în
engleză): Fă această incantaţie, Ar-ar-r-r-r-e-e-e-o-o-o-
m-m-m, să urce în tine şi astfel te vei apropia de
prezenţa Creatorului tău. (Lectura 282-28)
„Aum”-ul indian este echivalentul „Amin „-ului
evreu şi al „Awen”-ului galic.
 ÎNTREBARE: VREŢI SĂ SPUNEŢI, DOMNULE
CAYCE, CĂ NOI TOŢI, ÎN ACEST GRUP, TREBUIE SĂ
SPUNEM ACEEAŞI RUGĂCIUNE ŞI ÎN ACELAŞI MOD?
Răspunsul lui Cayce:
Fiecare în felul său, dar esenţialul este să fiţi
uniţi în acelaşi scop, aceeaşi dorinţă de a vă uni în
inimă.
Căci aşa cum am spus-o deja, fiecare are
trebuinţe diferite: pentru unii este nevoie de muzica
sferelor; pentru alţii, trebuie frumuseţea soarelui
care apune; alţii trebuie să contemple apa etc,
totuşi, toţi recunosc puterea lui Hristos (Cosmic)
acţionând în energiile Naturii, Vieţii, în materia
însăși. (Lectura 281-B)
Cayce mai dă o serie de formule care-i aparţin şi
care nu ţin de nici o religie exactă, deși ideea generală
este exprimată în toate religiile.
De exemplu, el considere că este esenţial să ne
plasăm sub o protecţie spirituală anumită. Vindecătorii
cunosc toţi acest fenomen, care consta în a resimţi în
tine durerea pacientului venit să-ţi solicite vindecarea.
Medicii, psihologii, mediumii, toţi coi a căror profesie
constă în alinarea omeniri suferinde, fie fizic, fie moral,
ştiu toți că se stabileşte un schimb de energii cu
consultantul: terapeutul preia stresul sau durerea
pacientului şi-i dă, în schimb, energia sa. Iată de ce,
dacă un terapeut este bun, bolnavul iese de la el
simţindu se mult mai bine în timp ce terapeutul resimte
uneori o mare oboseală.
Mediumii şi vindecătorii mediumnici cunosc foarte
bine acest fenomen - undele de boală şi de stres emise
de consultant sfârşesc prin a-i stresa şi pe ei. Astfel se
face că mulţi mediumi, vindecători (şi, de asemenea,
psihologi şi medici, mediumi fără să ştie) suferă de
afecţiuni circulatorii şi cardiace generate de stres. Ce alt
exemplu mai bun decât Cayce însuşi, mort în urma unei
crize de inimă, consecinţă a unui surmenaj datorat
activităţi: sale de medium? „Lecturile” cerute pentru el
însuşi îi atrăgeau mereu atenţia: „Nu mai mult de două
lecturi pe zi! Una dimineaţa, una seara, e de ajuns!”
Dar Cayce, milos la extremă şi generos fără limite, nu
voia să refuze nimic celor care-l implorau să-i vindece. A
mers până într-acolo încât a dat şase lecturi pe zi! Ceea
ce i-a atras rapid o primă criză. Şi, după câteva luni, o a
doua, care i-a fost fatală. Celălalt mare clarvăzător
american al acestui secol, reverendul Arthur Ford, a
murit şi el de un accident cardiac (în 1971).
Un alt exemplu de medium-vindecător mort la
datorie: Magistrul Philippe din Lyon. Ultimele sate două
fotografii, cu puţin timp înaintea morţii, arată un
suferind pe chipul căruia se pot citi simptomele unei
mari oboseli cardiace. (Magistrul Philippe a vorbit de
reîncarnare şi învăţăturile sale sunt apropiate de cele
cayciene. Vezi: La Réincarnation d'après te Maître
Philippe, de Dr. Berthollet, editura Pierre Genillard,
Lausanne, şi Le Maître Philippe de Lyon, de Dr.
Encausse, Dervy-Livres.)
Iată de ce majoritatea mediumilor şi vindecătorilor
trebuie neapărat să se purifice după fiecare pacient: să-
şi spete mâinile şi antebraţele sau chiar să facă duş sau
să stea câteva minute liniştiţi.
Prietena mea, Danielle Verne, care este medium, îşi
schimbă hainele după fiecare consultant, deoarece simte
că acestea, servindu-i de ecran protector, se
impregnează cu undele vizitatorului.
Astfel, munca de vindecător şi de medium nefiind
lipsită de primejdie, Cayce a dat formule special
concepute, pe oare le folosim la începutul fiecărei
şedinţe:
Tată, când mă deschid eu însămi Forţelor
nevăzute care înconjură Tronul Tău de Graţie,
Frumuseţe şi Putere, îmi pun propria persoană sub
protecţia Christului (Cosmic).

Efectul precis al Tatălui Nostru asupra glandelor endocrine

Câţi dintre noi n-am bâlbâit Tatăl Nostru pe băncile

catehismului? Rutină insipidă care-i face pe copii să le
fie lehamite de această rugăciune. Ce păcat că devotaţii
noştri catehişti, care se plictiseau ca şi elevii lor, n-au
cunoscut semnificaţia „ezoterică” a Tatălui Nostru!
Am abordat deja această chestiune (în volumul I,
pag 32 şi următoarele), dar aş vrea să revin asupra ei şi
să-i ofer cititorului câteva explicaţii suplimentare, căci
este vorba de un aspect foarte important al gândirii
cayciene.
Cayce afirmă aşadar că fiecare verset din Tatăl
Nostru deschide un „centru glandular”.
După el, cele trei corpuri (fizic, mental, spiritual)
nu „stau” laolaltă decât prin activitatea centrilor
glandulari majori: pituitara sau hipofiza, pineala, tiroida,
timusul, suprarenalele, gonadele, celulele lui Leydig sau
Lyden. (Nu este vorba de toate glandele din corp, ci
numai de glandele endocrine principale, situate pe axul
central al corpului). Aceste glande endocrine secretă
substanţe - hormonii - care joacă rolul de mesageri
chimici în tot corpul nostru. Fiecare dintre organele
noastre depinde de un centru glandular. Tocmai această
activitate glandulară, spune Cayce, ne permite să fim în
viaţă aici, adică să ne însufleţim corpul fizic Glandele
endocrine permit coordonarea tuturor funcţiilor noastre
organice.
Orice boală provine dintr-o proastă funcţionare a
unuia dintre aceşti centri glandulari. Şi, atunci când
Cayce spunea acest lucru, acum mai bine de 60 sau 70
de ani, era un adevărat pionier; corpul medical de
atunci, în ansamblul său, încă nu înţelesese rolul
esenţial al glandelor endocrine şi al hormonilor. (De
altfel, îl va înţelege complet numai după ce medicina va
integra existenţa celui de-al treilea corp: corpul
spiritual).
Pentru Cayce, vindecarea trece întotdeauna prin
„curăţarea” fiecăruia din aceşti centri glandulari. Acesta
este cuvântul pe care-l foloseşte el: cleansing.
Nici un organ bolnav nu poate fi vindecat fără
echilibrarea centrului glandular care-i corespunde. În
asemenea măsură încât chi~. ar trebui să începem cu
acesta şi să nu ne imaginăm că putem vindeca ceva fără
să luăm în consideraţie o glandă endocrină.
Vindecarea prin rugăciune şi contactul cu mâinile
se bazează deci pe „curăţarea” acestor glande endocrine,
pe care tradiţia indiană le numeşte „chakre” şi le
vizualizează ca pe nişte vârtejuri de energie.
Cum să purificăm deci aceşti centri? Cayce şi
tradiţia indiană, pe care el nu o cunoştea, sunt unanimi
asupra acestei chestiuni: trebuie să-i „deschidem”
pentru a permite să urce prin ei această forţă vitală,
această energie cosmică, care-i va revitaliza. De aici, din
fiecare dintre aceşti centri glandulari, va radia energia
care va permite organului bolnav să se repare şi să se
vindece.
Tradiţia indiană imaginează energia vitală, care
este scânteia divină, Viaţa, ca un şarpe încolăcit la baza
coloanei vertebrale. Această forţă „Kundalini”, sau
Kundalini, poate urca prin „chakrele” deschise şi, printr-
un fenomen vibratoriu, poate revitaliza întregul trup.
Şi ce „deschide” aceste glande? Anumite genuri de
muzică care ne aduc în transă, anumite mirosuri,
anumite exerciţii de respiraţie şi poziţii pe care le cunosc
bine yoghinii. Stimularea erotică culminează cu
orgasmul, care nu este altceva decât o deschidere a
„chakrelor” inferioare (vezi desenul care urmează la
pag.26).
Urcarea forţei Kundalini provoacă transa. Această
stare este percepută ca o schimbare vibratorie: simţi că
vibrezi altfel. Cayce vorbeşte îndelung de această ridicare
a vibraţiilor, care arată ascensiunea fluxului vieţii prin
centrii glandulari deschişi. Această stare vibratorie
permite fenomenele de vindecare prin rugăciune.
Cum se obţine? în principal prin meditaţie,
recitarea mantrei Arr-e-i-o-um, o practicare a respiraţiei
şi a exerciţiilor de supleţe a gâtului. În ceea ce priveşte
respiraţia, iată, de exemplu, ce spune Cayce:
Respirând, inspiră forţă prin nara dreaptă.
Expiră pe gură.
Aceasta, de trei ori. Apoi inspiră prin nara
stingă şi expiră prin dreapta. Aceasta deschide
centrii glandulari din corpul tău. Ca şi cum te-ai
pregăti [...] să primeşti un musafir, un prieten, ca şi
cum te-ai pregăti să-fi întâlneşti logodnicul...
(Lectura 281-23)
În această lectură, Cayce surprinde bine
asemănarea cu starea îndrăgostiţilor. Totuşi. În alte
lecturi, el avertizează asupra pericolelor de deschidere a
chakrelor prin respiraţie:
Aceste exerciţii sunt excelente, totuşi ele
necesită, înainte de a fi practicate, o pregătire
specială, adică persoana care le practică trebuie să
aibă o înţelegere perfectă a ceea ce urmează să
facă şi a ceea ce se petrece în corpul său când
practică aceste exerciţii.
Respiraţia fiind la baza activităţii întregului
organism viu, asemenea exerciţii pot fi atât
benefice, cât şi distructive prin efectul lor asupra
corpului omenesc [...]. Căci în corpul fizic, există
energii care, în anumite perioade de activitate, pot
fi extrem de active. Trebuie să le conştientizăm
printr-o activitate mentală, care trebuie să se
obişnuiască să observe modul în care se conduce
respiraţia.
Căci în organism există un centru glandular în
care se exprimă sufletul, începând cu care se
manifestă activitatea sa creatoare: este vorba de
celulele lui Leydig. Când se practică exerciţiile de
respiraţie, această activitate creşte şi, propagându-
se de-a lungul căii pe care a urmat-o în perioada
embrionara - după concepţie -, ajunge până la cei
şapte centri glandulari din corp, pe care îi
deschide, permiţându-le să iradieze, dinamizând
astfel organele corpului.
Aceasta cale permite folosirea acestor energii,
dar în anumite perioade şi numai în anumite
condiţii, de către cei care au învăţat s-o facă. adică
de aceia care, prin experienţa lor, au constatat că
aceasta este o cheie - dar unii o pot face şi alţii nu
trebuie să o facă. După cum persoana, cu trupul
său, a fost pregătită, ea poate folosi sau nu această
posibilitate, această expresie a energiilor din corpul
fizic.
Pe măsură ce urcă această energie vitală, ea
trece mai întâi prin celulele lui Leydig, prin
suprarenale, apoi, în ceea ce putem numi o
ascensiune spre înalt, urcă în direcţia glandei
pineale, spre centrul glandular care controlează
emoţiile, reflexele, folosind energia nervoasă din
corp.
Procedând astfel, entitatea care practică
exerciţiile se pune în legătură, sau în contact, cu
Totul. Căci aceste exerciţii au ca efect relaxarea
conştienţei corpului fizic, pentru a-l dizolva în
Conştiinţa Universală. Şi, dacă te laşi antrenat fără
să controlezi corpul, fără să-l stăpânești, în această
stare de percepţie a Conştiinţei Universale, lucrul
poate deveni foarte periculos.
Trebuie să ştii, să simți, să înţelegi spre cine
sau spre ce te îndrepţi în această stare, când
conştiinţa eului profund a fost dezlănţuită şi când
egoul real a fost lăsat să se exprime liber; adică să
planezi în Conştiinţa Universală, cum o face aici
Edgar Cayce, prin care a fost dată această
învăţătură.
[...] Astfel, spre cine sau spre ce vrea entitatea
să meargă atunci când se dedă la asemenea
experienţe?
Relaxarea limitelor conştienţei corpului fizic
fără o coordonare, un ghid, poate deveni foarte
periculoasă. Şi mal ales nu lăsaţi această
coordonare în scama unei entităţi parazite. Ci, mai
bine, înconjuraţi Eul cu Conştiinţa Universală a lui
Christos, pentru că El conduce această energie care
a fost dată. (Lectura 2475-1)
Ei bine, iată mecanismele transei şi, de asemenea,
pericolele sale, descrise de Cayce. Aici, transa (adică
ascensiunea forţei Kundalini în centrii glandulari) este
provocată de exerciţiile de respiraţie (breathing, pentru
că întrebarea i-a fost pusă lui Cayce de către un cursant
yoga). Dar punerea în gardă, avertismentul este clar:
„deschiderea” „chakrelor” este utilă dacă ştii ce faci.
Dacă nu, este periculos. Cayce evocă riscurile
manipulării de către o entitate descarnată, răuvoitoare.
Astfel cei care îşi deschid chakrele din imprudenţă, fără
să se pună sub o protecţie spirituală, riscă să devină
prizonierii unei entităţi; aceasta a profitat de deschiderea
chakrelor pentru a parazita viul, aşa cum puricele sare
pe câine... Am văzut foarte des cazul producându-se în
cupluri. Într-adevăr, în orgasm, „chakrele” fiind
deschise, unul din parteneri - sau ambii - se lasă
parazitaţi de o entitate răufăcătoare al cărei purtător
poate fi celălalt. Şi, deci, atunci când unul din cei doi
este deja parazitat sau posedat, se întâmplă frecvent ca
partenerul celălalt într-un reflex de apărare, să acţioneze
prin frigiditate sau impotenţă.
Altfel spus, ei (sau ea) nu-şi deschide „chakrele” de
frica justificată de a nu se lăsa invadat.
Psihologii care, „în materialismul lor”, cum spune
Cayce, nu văd absolut nimic, sunt întotdeauna gata să
sară pe ţapul ispăşitor: îl condamnă pe partenerul frigid
sau impotent, considerat egoist sau anormal,
considerându-l „inhibat”. În realitate, bietul de el se
protejează să nu fie invadat de o entitate parazită!
Acelaşi fenomen pentru alcool şi droguri, care
provoacă un fel de transă, deschizând poarta unor
entităţi din astralul de jos, care vin să-l posede pe
băutor sau pe drogat.
Acelaşi fenomen pentru unele concerte de muzică
rock, unde muzica este făcută tocmai pentru a aduce
auditoriul în stare de transă: lovind violent centrii
glandulari, ea provoacă deschiderea lor. Auditorul „nu se
mai simte” şi se transformă în zombi... literalmente, căci
adeseori el devine prada unei entităţi.
 Este exact ceea ce spune Cayce, vorbind de
pierderea conştienţei corpului fizic. Dacă concertele
rock din Statele Unite şi Anglia au fost adeseori
devastatoare, şi urmate de o recrudescenţă a violenţei
atestată de statistici, este tocmai din cauza acestui
fenomen de deschidere imprudentă a chakrelor, descris
de Cayce. (A se vedea Le Rock'n Roll, viol de la conscience
par les messages subliminaux / Rock'n Roll, violarea
conştiinţei prin mesaje subliminale /, Ed. Croisade,
Daniel Chatelain, Case 5, Grange-Canal, 1211 Geneva,
Elveţia. Autorul este foarte bine documentat şi
informațiile pe care le prezintă ar trebuie să fie mai bine
cunoscute de marele public şi, mai ales, de părinţii
adolescenţilor; din păcate, autorul condamnă orice
ezoterism, pe care-l pune în aceeaşi oală cu rockul!) Cei
vii sunt atunci invadaţi de forţele oculte ai căror
prizonieri devin.
De altfel, se ştie de când lumea că vrăjitorii şi
vindecătorii africani provocau transa prin muzică.
Ritmurile încântătorii repetitive, obsedante deschideau
chakrele. Această transă avea iniţial un scop terapeutic.
Din păcate, această muzică africană şi transa pe care o
producea au fost deturnate de la scopul lor religios şi
terapeutic, ceea ce le fac extrem de periculoase. Evoluţia
jazului, mai ales după Elvis Presley - rockul actual -,
este foarte îngrijorătoare. Căci rockul foloseşte aceste
tehnici muzicale care provoacă deschiderea chakrelor,
fără nici o protecţie a ascultătorilor, lăsaţi astfel în
seama celor mai distructive forţe oculte.

Adevăratul text al Tatălui Nostru

Versiunea „Tatălui Nostru” folosită acum de

Bisericile creştine din Occident pare inexactă (în
comparaţie cu originalul dat de Iisus). În cursul unei
lecturi date pentru un consultant, Cayce a enunţat, într-
un mod cu totul neaşteptat, adevăratul „Tatăl Nostru”,
aşa cum l-au primit apostolii:

Nu te lăsa orbit de lucrurile materiale, ele să

nu devină o piatră unghiulară în existenţa ta!
Slăveşte-ţi Creatorul în numele Celui care te-a
învăţat să te rogi:
TATĂL NOSTRU CARELE EŞTI ÎN CERURI
SLĂVEASCĂ-SE NUMELE TĂU
VIE ÎMPĂRĂŢIA TA, FACĂ-SE VOIA TA,
PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PE PĂMÎNT.
DĂ-NE NOUĂ, PENTRU MÂINE, CU CE SĂ ÎMPLINIM
TREBUINŢELE TRUPULUI NOSTRU.

IARTĂ-NE NOUĂ PĂCATELE NOASTRE PRECUM ŞI NOI

IERTĂM CELOR CE NE-AU GREŞIT ŞI NE GREŞESC.
FII CĂLĂUZA NOASTRĂ ÎN VREMURILE GRELE,
DE FURTUNĂ ŞI ISPITĂ.
DU-NE PE CALEA CEA DREAPTĂ
ÎNTRU IUBIREA NUMELUI TĂU.
Am terminat.(Lectura 378-44).
În această versiune, Dumnezeu nu este acuzat
implicit de „a ne duce în ispită”, ceea ce este complet
contrar definiţiei unui Dumnezeu considerat „infinit de
bun, infinit de blând”. Întotdeauna mi se păruse că
versiunea oficială era o ofensă adusă bunătăţii divine şi
am fost foarte fericită să aflu, prin Cayce, că Iisus ne
învăţase altceva... [Cu toată consideraţia cuvenită
marelui şi bunului Edgar Cayce precum şi autoarei
acestei cărţi, găsim că nici un om nu are căderea să
modifice textul 'Tatălui Nostru”, ştiut fiind că în acest
trup de came suntem imperfecţi şi impuri şi nu putem
cuprinde cu înţelegerea noastră, atât de limitată, căile
Domnului. Personal, înţelegem versetul „Şi nu ne duce
pe noi în ispită” ca însemnând „Nu-I lăsa pe cel rău să
ne ispitească”, întrucât numai Domnul nostru
Dumnezeu, înţeles şi perceput ca Sfântă Treime, îl poate
împiedica şi neutraliza pe cel rău. N.tr.]

Psalmul bunului păstor pentru a „reînchide” centrii glandulari

Acest psalm şi „Tatăl Nostru” sunt singurele

formule liturgice creştine pe care Cayce le-a impus
grupului său, singurele rugăciuni rostite împreună, cu
voce tare (ceea ce este foarte rezonabil...!).
 * în „Tatăl Nostru” tradiţional pituitarei îi
corespunde şi: „şi Slava”, tiroidei: „căci a Ta este
împărăţia”, timusului: „ci ne izbăveşte de cel rău”.

Fiecare verset corespunde unui centru glandular

(sau chakră) pe care îl va ajuta „să se reînchidă”,
coborând câte puţin nivelul vibratoriu.
Recitind psalmul, se vizualizează chakra
corespunzătoare versetului (vezi mai departe, la pag. 27-
28).
În ceea ce mă priveşte, am auzit de atâtea ori
repetându-se maşinal în bisericile din copilăria mea
acest „Bun Păstor”, încât nu mai reuşesc să-l ţin minte
în franceză. Din acest motiv, prefer textul ebraic original,
pe muzica veche din Biblia regăsită de Suzanne Haïk
Ventoura. (Este uşor de găsit caseta La Musique de la
Bible révélée / Muzica Bibliei revelată /, Harmonia
Mundi, H.M.U. 40-989)
În mai multe lecturi (364-7,364-8), Cayce spune că
Asaf a fost o încarnare veche a lui Iisus. Or acest Asaf,
menţionat de A Doua Carte a Cronicilor Bibliei (V, 12),
trece drept autorul anumitor psalmi. El ar fi format
muzicieni care profetizau cu lirele, cu ţiterele, cimbaleie.
Pe vremea lui David, ar fi fost peste o mie de cântăreţi şi
instrumentişti sub conducerea sa (Prima Carte a
Cronicilor, XXV, 1). El ar fi fost un foarte bun
colaborator al regelui David, ceea ce sugerează Cayce în
lectura 1035-1. Deci, putem presupune că acest psalm
23, foarte remarcabil, se datorează profesorului de cor al
lui David, profetul Asaf -altfel spus, Christului Cosmic
însuşi. (Şi aceasta în ciuda semnăturii: „Psalmul lui
David” - oricine ştie că aceia care semnează o operă nu
sunt întotdeauna autorii ei!). În textul de mai jos,
cuvintele scrise cu majuscule sunt cele care acţionează
asupra glandei endocrine respective.

Psalmul 23 „Cel Veşnic este pastorul meu”

[Corespunde Psalmului 22, Al lui David, din

traducerea romană a Bibliei. După traducerea fidelă a
textului francez, am redat textul român corespondent,
din Biblie, scris cu caractere îngroşate. N.tr.]

1 Psalmul lui David:

„CEL VEŞNIC” (pituitara) / Domnul /
este PĂSTORUL meu (pineala) /mă paşte /
„NU-M! VA LIPSI NIMIC” (tiroida) / şi nimic nu-mi va lipsi. /

2 Pe „PĂŞUNI VERZI” mă va sălăşlui;

(gonadele) / La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; /
la mal „DE APE LINIŞTITE” mă duce.
(Lyden) / la apa odihnei m-a hrănit. /

3 Sufletul Îmi reface; / Sufletul meu l-a întors, /

mă Îndreaptă / povăţuitu-m-a /
pe „CĂRĂRILE DREPTĂŢII” (suprarenalele) /pe căile dreptăţii, /
pentru numele Său. / pentru numele Lui. /

4 De-ar fi să umblu în neagra vale a „MORŢII”

(timusul) / Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, /
nu m-aş teme de rău, / nu mă voi teme de rele; /
căci Tu ai fi cu mine; / că Tu cu mine eşti. /
ajutorul Tău şi reazemul Tău / (5) Toiagul Tău şi varga Ta, /
Îmi vor fi mângâierea. / acestea m-au mângâiat. /

5 Tu îmi pui dinainte „MASA”

(tiroida) / (6) Gătit-ai masă înaintea mea, /
de faţă cu potrivnicii mei; / împotriva celor ce mă necăjesc; /
mă ungi cu balsamuri de untdelemn pe „CAP”
(pineala) I uns-ai cu untdelemn capul meu /
„PAHARUL” meu e preaplin!...
(pituitara) / şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic. /

6 Da, fericirea şi iertarea mă vor însoţi /(7) Şi mila Ta mă va

urma /
toată viaţa mea, I în toate zilele vieţii mele, /
şi voi locui în casa Domnului / ca să locuiesc în casa Domnului,
/
zile îndelungate. / întru lungime de zile. /

Meditaţie şi rugăciune

Am dat deja în volumul I al Universului lui Edgar

Cayce mai multe lecturi despre meditaţie. Edgar Cayce
acorda meditaţiei o importantă extraordinară; după el,
este cel mai bun mijloc de „a deschide chakrele”, adică
de a intra în starea de transă uşoară, indispensabilă
pentru vindecarea proprie sau a altora.
Cuvântul meditaţie este la modă. Modă care ne vine
din limba engleză şi care, ca toate importurile de
vocabular, ascunde o neclaritate.
Mi-am dat seama de acest lucru într-o zi, la
Virginia Beach Fiica mea, Eleonore, care avea 14 ani, era
acolo, cu mine, pentru Crăciun. Printre numeroşii
vizitatori care veneau la Fundaţia Cayce, am întâlnit un
cuplu de buni creştini. Militanţi. Misionari. De cum au
aflat că suntem franţuzoaice, s-au năpustit asupra
noastră: în sfârşit, nişte păgâne care trebuie convertite!
Şi două deodată! Ce pleaşcă!
Căci, aşa am realizat mai târziu, pentru puritanul
mediu, francezi = păgâni (adică acei păcătoşi care au
născocit Place Pigalle, Moulin Rouge, nudismul la plajă:
păcatul păcatelor, păcatele noastre! Vai!)
Deci, siguri pe afacerea lor, misionarii noştri s-au
năpustit asupra fetei mele: „Do you meditate?”
(Meditaţi?) Eléonore, luată repede, nu ştia ce să spună,
întrebarea părându-i-se de cel mai prost gust, venind de
la nişte oameni pe care-i cunoştea abia de trei minute.
(Fiica mea, educată în Anglia, respectă principiul: „no
personal remark” /fără remarci personale/. Şi în Franţa,
buna creştere consideră că relaţia unui om cu
Dumnezeu îl priveşte doar pe el însuşi.)
Şi, în faţa tăcerii Eleonorei, iată-mi-i pe cei doi
sfinţi de ultimă oră înghesuind-o după un bufet ca să-i
explice că este foarte rău, foarte rău să nu meditezi şi că
o vor învăţa Ei.
Intervin atunci ca s-o eliberez pe Eleonore şi s-o
smulg inchizitorilor săi:
„Dar tu ştii sa meditezi la fel de bine ca aceşti
oameni! Noi nu-i spuneam „meditaţie”, cuvântul nu era
încă la modă. Noi îi spuneam: rugăciune... Tu ştii foarte
bine ce înseamnă.
- Atunci, îmi spune Eleonore, când ne făceam
mătăniile, seara, era „meditaţie”?
- Evident! Şi „Ave Măria” este o mantră! chestiune
de vocabular... Dar realitatea profundă este aceeaşi”.
Consider important să punem punctul pe „i” în
această privinţă, pentru că mulţi oameni se lasă agăţaţi
de diverşi guru, care le spun: „EU am să vu învăţ
meditaţia (transcedentală, orizontală etc). Bieţii
„porumbei” pentru a fi la modă, se lasă duşi de guru,
care sub pretextul că-i învaţă minunatele tehnici
orientale, îi vampirizează (uşurându-i de bani).
Trebuie să afirmăm încă o dată că meditaţia există
la noi dintotdeauna. Tehnica cuvântului (sau mantrei)
repetat în ritm nu le-a fost nicicând străină misticilor
din Occident. Să ne amintim, de exemplu, de acea carte
minunată, intitulată Les Récits d'un pèlerin russe
/Povestirile unui pelerin rus/, (Ed. du Seuil), unde este
descrisă tehnica meditaţiei ortodoxe numiră „rugăciunea
inimii”. [îl rog pe cititor să-şi amintească alternativa
oferită de Cayce la legea karmei: legea Graţiei. Aceasta
înseamnă că putem trece de sub Legea Cauzei şi a
Efectului, care este karma sub Legea Graţiei, venind pe
Calea Mântuitorului: rugăciunea inimii şi sistemul yoga
ne oferă două modalităţi. Prima îl caută pe Dumnezeu
cu inima, a doua cu mintea. Prima este accesibilă oricui,
indiferent de condiţia fizică, intectuală; a doua cere un
antrenament special, o dispoziţie fizică şi mentală
specială. Prima nu necesită neapărat un loc şi un timp
special, putând fi practicată (spusă în gând) oriunde ne-
am afla. şi indiferent ce-am lucra; face parte dintr-un
sistem de gândire religioasă cu care ne-am obişnuit de
secole. A doua ne cere o anumită pregătire intelectuală
ca să putem integra un sistem filosofic nou, cere un loc
mai retras unde să se poată exersa asanele şi
respiraţiile, care nu sunt lipsite de primejdie - v. pag. 21,
22, 23 ale acestei cărţi. Calea inimii este cea mai directă:
cu inima iubim şi iertăm, inima este descrisă şi smerită.
Cu mintea judecăm şi pedepsim, mintea este vicleană şi
trufaşă. Aşa cum spune autoarea cărţii, importurile
lingvistice ascund neclarităţi: mulţi intelectuali sunt
tentaţi de sistemul yoga, pentru că ei sunt obişnuiţi să
lucreze cu mintea, neştiind că aceasta este calea mai
grea şi mai lungă; datorită ateismului impus în ultimele
decenii, au pierdut din vedere că isihasmul, pildă de
ortodoxie românească, este drumul cel mai uşor şi mai
scurt de a ne integra iubirea, iertarea, mila, smerenia
(valorile umane universale care, de altfel, ar trebui să-l
caracterizeze pe omul credincios, indiferent de religie).
Să învăţăm, aşadar, să credem cu inima, nu doar cu
mintea! N.tr.]
 Este valabil şi pentru mătănii: este o veche tehnică
importată din Orient prin cruciaţii din Evul Mediu.
Şi azi, în toată Mediterana orientală, creştinii şi
musulmanii se roagă astfel. Am văzut oameni de afaceri
libanezi scoţâdu-şi mătăniile într-o sală de aşteptare,
înaintea unei consultaţii „psi”!
În mătăniile Occidentului, Ave Mana este o mantră
a cărei repetare ne branşează treptat la vibraţiile divine
ale eului interior. Este exact definiţia meditaţiei dată de
Cayce.
Există mii şi mii de forme de meditaţie pe care te
cunoaştem bine. Iubitorii Naturii, cei care lac plimbări
lungi, iubitorii mării care ascultă gândurile cântând în
pânzele ambarcaţiunilor, melomanii care se reculeg în
timpul concertului preferat... toţi aceşti oameni de fapt
meditează: natura, muzica, frumuseţea îi readuc în
contact cu divinitatea lor profundă.
Nouă, care putem încă practica mersul pe jos, (spre
deosebire de ceea ce se petrece acum în America), care
avem încă foc de lemne în şeminee special deschise
pentru a le putea să le privim, să nu vină alţii să ne
explice că suntem „păgâni”, că nu cunoaştem meditaţia;
de altfel, există cu adevărat, undeva, „păgâni?” Mă
îndoiesc.
Bunicul meu, Maurice Pontien Viée, nu se ducea la
slujbă. Cum auzeam în jurul lui dame bigote emiţând
diverse păreri, I-am întrebat:
- Bunicule de ce nu mergi la biserică?
- N-am decât să fac biserici, mi-a răspuns el. Cred
„în Dumnezeu, îl iubesc, îmi place să-L admir în natură.
Pentru mine El este cu mult mai prezent în pădure decât
în orice biserică.
Bunicul meu făcea plimbări lungi pe jos la ţară.
Medita, da! deşi cuvântul n-a fost pronunţat vreodată
Era un om spiritual, în toate sensurile cuvântului, pe
care marea sa bunătate îl făcea iubit de toţi.

Liniştea
Nu se poate medita fără linişte: este absolut
necesară. Liniştea permite ascensiunea energiei divine
prin chakre. Nici o rugăciune personală, nici un efort de
branşare la Forţele creatoare nu se pot face fără linişte.
Când spun linişte, aceasta înseamnă că nu se
vorbeşte - dacă nu, suflul nostru se pierde în cuvinte.
Putem medita pe o muzică frumoasă, branşându-ne la
această muzică pentru a ridica vibraţiile, dar vorbind,
nivelul vibratoriu coboară din nou.
Iată de ce începem întotdeauna şedinţele noastre
de vindecare printr-o oră de linişte. La capătul acestei
ore, ne aflăm în acea stare vibratorie diferită care ne
permite să percepem ascensiunea energiei vitale prin
chakre. Ceea ce provoacă vibraţii, balansări - fenomen
normal, legat de intensitatea energiei degajate.
Ieşim din linişte nu pentru a vorbi, ci pentru a
spune numele celor care au solicitat o rugăciune de
vindecare (absenţii şi morţii).
Fiecare participant se concentrează în linişte pe
fiecare nume, învăluindu-l cu lumină.
Cayce insistă adeseori asupra liniştii. Unei
persoane care l-a întrebat: CE METODĂ TREBUIE SĂ
FOLOSESC PENTRU A VINDECA? i-a răspuns: Trebuie
să ridicaţi nivelul de conştienţă al celor pe care
vreţi să-i ajutaţi, odată cu al vostru, în profunzimea
eului vostru. Şi asta în linişte! (Lectura 281-10)
Toate marile religii au insistat asupra necesităţii
liniştii: ne putem aminti retragerea pe care trebuia să şi-
o impună viitorul lama, trei ani şi trei luni de linişte (ba
chiar şase ani şi şase luni, uneori mai mult...). Sau
liniştea mănăstirilor, a căminelor de caritate etc. Este
condiţia prealabilă pentru orice progres spiritual (şi
pentru orice eficacitate în vindecare în privinţa care ne
interesează aici). Linişte care eliberează sufletul de
falsele sale angoase.
Deci, aşa cum am spus-o, în meditaţie, diversele
chakre intră în rezonantă cu energiile vieţii. Or, spune
Cayce, glanda supremă a corpului, dirijorul general este
pituitara (hipofiza). Nimic nu putem întreprinde fără „a
deschide” pituitara.
DOMNULE CAYCE, PITUITARA ÎNSEAMNĂ
LINIŞTE?
Liniştea de aur. Ea guvernează energiile care
sunt cea mai înaltă expresie a forţelor, a puterilor
puse la dispoziţia Omului în experienţa sa terestră.
Linişte, dacă vreţi să auziţi vocea Creatorului
vostru. (Lectura 281-30)
Liniştea era cu mult mai evidentă în vremea lui
Cayce, decât în vremurile noastre. Prietenii lui Edgar n-
aveau nici televizor, nici magnetofon. Atenţia lor
interioară nu era continuu dispersată, ca a noastră, de
această civilizaţie a zgomotului. În grupurile mele îmi
este întotdeauna greu să-i fac pe nou-veniţi să accepte
această lege a tăcerii. S-ar putea crede că o oră de tăcere
nu este primejdioasă - ei bine, nu vă imaginaţi cât de
tare îi sperie.
Liniştea se învaţă: cei care i-au gustat dulceaţa n-o
mai uită niciodată, iar calitatea liniştii este indicatorul
vieţii spirituale. Dacă în grupurile mele aş face doar un
singur lucru: să ofer oamenilor o oră de adevărată
linişte, tot ar fi ceva infinit de util.

Ce metode trebuie să folosim pentru a vindeca?

Nici una. Toate...
 Am văzut mai sus întrebarea pusă lui Cayce.
Putem spune doar că, în această privinţă, nu dă
directive stricte. N-a precizat niciodată dacă ar trebui,
sau nu, să atingem persoana cu mâinile. Dacă ar trebui
să începem de la picioare sau de la cap. Dacă ar trebui
să stăm în picioare sau aşezaţi în lotus sau în
lumânare... Această problemă îi frământă mult pe
începătorii mei, pe aceia care vin pentru prima dată într-
un grup de vindecare prin rugăciune.
Diversitatea darurilor personale generează în mod
necesar diferite moduri de a vindeca şi respectarea
celuilalt ne cere să nu impunem o anumită tehnică.
În efectuarea acestei activităţi, aşa cum este
prezentată aici, pentru fiecare individ, [trebuie să
ştim] că unii nu sunt în stare să interpreteze acest
principiu decât pentru ei înşişi. Nu oricine este
dotat pentru contactele umane, nu oricine este
vindecător, nu oricine este organizator, nu oricine
este lucrător manual... unii trebuie să Joace chiar
şi rolul bufonului! (Lectura 281-11)
Altfel spus, e nevoie de toate pentru a face o lume,
nu se poate cere tuturor aceeaşi treabă. Dacă fiecare
dintre noi, într-o manieră generală, trebuie să se
străduiască să uşureze durerea celorlalţi, nu oricine este
dotat pentru munca concretă de vindecător care atinge
cu mâinile. Fiecare trebuie să ştie ce pate face:
Unora le este dat darul vindecării cu mâinile.
Altora, vindecarea în liniştea meditaţiei şi a
rugăciunii. Alţii pot, coordonându-şi energiile
interioare, să uşureze suferinţele fizice legate de
energiile mentale, materiale şi spirituale care
funcţionează în interiorul corpului. Accelerarea
proceselor de vindecare poate veni din afară, dar
orice vindecare trebuie să vină din interior. (Lectura
281-18)
Astfel, nu toată lumea este obligată să-şi folosească
mâinile în vindecare. Totuşi, îi încurajez pe participanţi
să facă această experienţă, căci oamenii care vin în
grupurile noastre au început, în general, o activitate
spirituală importantă. Mulţi dintre ei nu îndrăznesc să-
şi folosească mâinile şi acuză mâncărime (pe mâini)! îmi
descriu fenomenul clasic al mâinii care se umflă, se
înroşeşte, al degetelor care furnică ... este manifestarea
energiei care ar vrea să se dăruiască. În aceste cazuri,
nu ezitaţi!
În schimb, cei cărora le este cu adevărat frică şi
care nu se simt încă pregătiţi, pot coopera în linişte cu
vindecătorii, stând la locul lor şi rugându-se. Cayce
aminteşte modul în care proceda Iisus, care avea
întotdeauna în jurul Său un grup de discipoli, dar nu
vindecau toţi în acelaşi timp, fiecare avea o sarcină
precisă, după un scenariu bine ordonat:
Pentru a folosi cel mai bine puterile pe care El
le dăduse, era nevoie adeseori ca numai aceia care-l
erau cei mai apropiaţi să fie prezenţi atunci când
El vindeca. Fără a-i respinge pe ceilalţi, trebuia ca
totul să se petreacă în ordine şi decenţă. (Lectura
28I-8)
Această expresie a lui Cayce, ordine şi decenţă, ne
arată că şedinţele de vindecare se desfăşoară după o
anumită disciplină şi nu în haos, nu în dezordine. Tot
din acest motiv, nu se întreabă bolnavul de ce anume
suferă (nici dacă este bolnav). Mulţi oameni au bube de
care se jenează: nu există nici un motiv pentru a-i obliga
să le arate (în plan fizic sau moral) într-un loc public. De
unde discreţia totală: Cayce estimează că Graţia divină,
valul de energie creatoare, canalizat de mâinile
vindecătorului, ştie unde trebuie să lucreze. Persoana
care pune mâinile pentru vindecare nu este obligată să
ştie în ce loc suferă cel pe care-l atinge cu mâinile. Dar
Graţia o ştie şi acţionează acolo unde trebuie. Acestea
fiind spuse, odată cu căpătarea rutinei, se ajunge la o
foarte bună percepţie a părţilor corpului care sunt
bolnave. Mi se întâmplă adeseori ca mâinile să mi se
aşeze singure pe locul care are nevoie de îngrijire, pe
partea dureroasă care cere alinare.
Unii vindecători percep culori (sau găuri negre) în
aura pacientului, ceea ce le permite să acţioneze acolo
unde trebuie. Se pot vedea aceste culori exterioare în
jurul persoanei sau în viziune interioară... Este la fel!
Alţii simt în propriul corp durerea bolnavului -am vorbit
deja despre aceasta mai sus.
Această experienţă a vindecătorului îl ajută, cu
siguranţă, să fie mai eficace. Dar, totuşi, nu-i este
indispensabilă: un începător care-şi pune mâinile cu
generozitate, cu o vie dorinţă de a vindeca - dar fără să
perceapă încă ceea ce are de făcut - poate foarte bine să
aducă o mare alinare bolnavului şi chiar să producă
vindecare. Este, întrucâtva, ca în dragoste: ce contează
mai mult, tehnicile erotice sau dorinţa de a-l face pe
celălalt fericit? Tehnicile erotice nu sunt nimic, în final,
în absenţa adevăratei iubiri, a tandreţii, a dorinţei
profunde de a dărui bucurie şi plăcere. Astfel, un
îndrăgostit începător, dar cu adevărat iubitor, va simţi
ce trebuie să facă, dacă are suficientă ascultare şi
respect pentru celălalt: iubirea este creativă, este însăşi
definiţia sa. Iubirea vindecă dacă este dezinteresată,
adică purificată de egoism, spune Cayce.
Da, unii au darul, alţii nu. Unii au darul şi nu ştiu.
Alţii au darul si experienţa... Cu toate acestea, în grup
se creează un amestec, toată lumea poate participa la
procesul de vindecare, dar nu în mod obligatoriu cu
mâinile.
Singura condiţie cerută este depăşirea fricii şi
atingerea unui nivel suficient de conştientizare. Darul
vindecării este în mod sigur legat de evoluţia spirituală a
fiecăruia în această viaţă (sau în precedentele). Adică
unii oameni care ni se par inferiori din punct de vedere
spiritual, dar care au totuşi „darul”, pot să-l fi dobândit
într-o viaţă anterioară, mai evoluată, şi l-au păstrat.
Pentru ei, este o şansă ce nu trebuie pierdută, de a
lichida vechi karme, purificându-se prin vindecarea pe
care au posibilitatea s-o dăruiască celorlalţi. Aşa a fost
cazul lui Cayce, după cum a explicat el însuşi: darurile
sale de medium şi vindecător (prin transă mediumnică,
nu cu mâinile) se trag dintr-o viaţă mai veche, din Egipt,
când nivelul spiritual fusese foarte strălucit... Apoi,
spune el, căzuse foarte jos şi darurile îi fuseseră redate
pentru a-i permite să urce din nou (spiritual).
Există zece mii de moduri diferite de a vindeca;
fiecare să-şi găsească tehnica personală, aşa cum
artistul îşi găseşte „maniera” proprie. Ceea ce contează
este, înainte de toate, să se branşeze la Energia Divină,
care este Creatoare şi ne face creatori la rândul nostru,.
conducându-ne la inventarea tehnicii noastre proprii de
vindecare. (A se vedea Ces mains qui lisent le corps, de
Edith Acédo, Ed. du Trigramme.)

Înainte de toate, învingeţi-vă frica!

Cineva l-a întrebat pe Cayce:
Trebuie să dezvolt în continuare aceste puteri
magnetice de vindecare prin contact cu mâinile?
Când toate fricile dumneavoastră vor fi
stăpânite în dumneavoastră înşivă, atunci mergeţi
mai departe. Dacă nu, există riscul de a crea
condiţii nefaste pentru sine şi pentru ceilalţi. Acest
dar este în dumneavoastră, dezvoltaţi I. (Lectura
281-8).
într-adevăr, fricile celorlalţi pot crea un „stres”
periculos care provoacă reacţii negative. Din fericire noi
spunem, înainte de a începe, rugăciunea de protecţie! (a
se vedea mai înainte).
ESTE BINE, DOMNULE CAYCE, SĂ ÎNCERCĂM SĂ-
L VINDECĂM PE CEILALŢI ÎN CAZUL CÂND N-AM
REUŞIT SĂ NE VINDECĂM NOI ÎNŞINE ÎN VIAŢA
NOASTRĂ?
A-i vindeca pe alţii înseamnă a te vindeca.
Întrucât dăruind celor din jurul nostru ceea ce-i
ajută pe ceilalţi să atingă vibraţia vitală perfectă în
corpul fizic, printr-o atitudine mentală justă şi o
dezvoltare armonioasă a aptitudinilor trupului, ne
aducem nouă înşine un progres în Cunoaştere. Da,
vindecându-i pe ceilalţi, ne vindecăm noi înşine!
(Lectura 281-18)
De câte ori n-am verificat aceste cuvinte ale lui
Cayce! De câte ori am ajuns „rablagită” la grupul de care
trebuia să mă ocup... Eram obligată să ating cu mâinile,
ca animatoare a grupului! Şi, de fiecare dată, m-am
simţit infinit mai bine (chiar dacă nimeni nu-şi folosise
puterea mâinilor asupra mea!) Mă vizualizam ca un
„canal” (este cuvântul folosit de Cayce, channel) care
trebuia să „capteze” un fluviu de lumină. Şi acesta,
trecând prin mâna mea, mă curăţa înainte de a produce
acelaşi efect asupra persoanei aflate sub mâinile mele.
Pe măsură ce persoana îşi branşează eul [la
Forţele Creatoare], ea devine capabilă să fie un
canal, atât de bine încât poate aduce chiar o
vindecare instantanee, prin atingerea cu mâinile.
Cu cât se produce mai des lucrul acesta, cu atât
creşte puterea simţită de persoana respectivă.
(Lectura 281-9)

Forţa grupului
O prietenă îmi spunea: „De ce este nevoie de atâta
lume? Tot ce ai explicat, în grup, în această dimineaţă,
aş fi preferat să-mi explici numai mie, la mine acasă. Ar
fi la fel de bine”.
O, nu! Există o forţă, o emanare de energii venind
de la grupul care se roagă la unison. Această forţă este
indispensabilă: tocmai ea permite învingerea fricii de
către începători şi obţinerea unor progrese mult mai
rapide, ajutând la deblocarea energiilor individuale.
Bineînţeles că, dacă este vorba de un vindecător
profesionist, vindecarea prin rugăciune se poate obţine
izolat, dar pentru un non-profesionist grupul este mai
puternic şi lucrurile merg mai repede! De altfel, la
filipinezi, marii vindecători sunt întotdeauna înconjuraţi
de asistenţi şi de alte persoane care se roagă cu ei.
Cayce:
Cum am spus-o deja, multe lucruri şi-au croit
drum în sufletele, inimile şi spiritele multor
oameni... De aici, energia care se naşte din unirea
mai multor persoane poate acţiona asupra acelora
către care este îndreptată, generând la ei o
adevărată conştientizare.
Pentru a ilustra mai bine aceasta: înţelegeţi
bine că viaţa -adică Dumnezeu - în esenţa Sa însăşi
este vibraţie. Şi cum fiinţele fizice se nasc din
această energie atomică - din care sunt o părticică -
, conştientizarea acestui fenomen îl ajută pe individ
să perceapă această vibraţie; şi el înţelege cum
poate acţiona asupra ei. Cam în modul cum găsim
în corpul fizic vederea, auzul, gustul, vorbirea - care
nu sunt decât varietăţi de fenomene vibratorii,
branşate la conştienţa corpului fizic. Acesta
percepe lucrurile sub formă de vibraţii prin ceea ce
captează simţurile în interior şi în exterior. Prin
urmare, o persoană poate să nu perceapă
rugăciunea sau gândul ce-i sunt trimise de un
individ care, nefiind suficient de branşat, nu poate
deci modifica valoarea vibratorie la ceilalţi. Dar,
dacă există în adunarea mai multor persoane o
combinaţie de forţe spirituale, continuu emise şi
dirijate către acea persoană, vibraţiile acesteia vor
putea fi atunci ridicate astfel încât să provoace în
ea o trezire. (Lectura 281-4).
Toate energiile atomice ale unul corp fizic sunt
compuse din unităţi de energie pozitivă şi negativă,
ceea ce permite [corpului fizic] să existe în planul
materiei. Aceste energii aparţin eterului, adică,
aceste energii atomice fiind electrice prin natură,
atunci când intră într-o bază materială, devin
materie în capacitatea lor de a se coordona sau de
a se descompune, iată de ce dacă un grup [de
indivizi] poate accelera vibraţiile atomice care
creează energiile pozitive - care sunt energiile
divine aflate în acţiune asupra planului materiei -,
grupul poate de asemenea să rupă aceste forţe
distructive ridicând vibraţiile respective. Asta este
materia, înţelegeţi?
Acest proces are loc mulţumită Forţelor
Creatoare, care sunt Dumnezeu în manifestarea Sa.
Astfel, poziţia, gesturile, timpul, durata, locul,
numele şi cuvintele nu sunt decât lucruri mici,
detalii, pe care le veţi studia şi înţelege, modalităţi
care sunt lăsate la aprecierea fiecăruia, ca să se
ajute de ele în sfera respectivă.
În acest mod entitatea va deveni, puţin câte
puţin, vindecător. (Lectura 281-3).
În vremea când Cayce a vorbit de energiile electrice
care menţin elementele componente ale atomului, acesta
era un limbaj foarte nou pentru marele public. Era, de
asemenea, foarte modernă afirmaţia că gândirea
acţionează asupra celulelor corpului, ridicând
vibraţiile. Doar recent lumea ştiinţifică a realizat că
orice particulă de materie este însufleţită de vibraţii.
Altădată se crezuse că materia este inertă (Cf:
pasionanta lucrare Equilibre de l'énergie humaine /
Echilibrul energiei umane /, de Simonne Brousse, Ed.
du Rocher.)
În final aş vrea să-mi liniştesc participanţii, care
sunt întotdeauna speriaţi de ideea pornirii în această
aventură pe care o constituie un grup de vindecare prin
rugăciune şi atingerea cu mâinile. Mai întâi le voi spune
că healing-ul se sprijină pe vechiul principiu al lui
Hipocrate, Natura Vindecătoare, adică: „Ai încredere în
Natură, ea vrea numai să vindece”. Trupul, creaţie
divină, este bun în sine, ca Natura.
Este ceea ce spune Geneza: „Şi Dumnezeu a văzut
că lucrul era bun” Aducând prin mâini şi gând energie
acolo unde lipseşte, nu facem decât să ajutăm Natura
Vindecătoare...
Şi cum spunea genialul Dr. Balint, în relaţia medic-
bolnav, singurul medicament adevărat este medicul
însuşi! Toată problema este să ştie cum să se
administreze el însuşi pacientului său...
 Despre influenţa parfumurilor asupra meditaţiei
În Egiptul străvechi, după Cayce, parfumurile
aveau o mare importanţă atât în viaţa religioasă, cât şi
în vindecare (pentru că cele două erau strâns legate).
Rolul parfumurilor era să favorizeze meditaţia,
contribuind la „deschiderea” centrilor glandulari, în
cursul acesteia. Indienii (din India) n-au uitat această
funcţie a parfumurilor. În liturghia catolică mai există
un vestigiu: tămâia. Dar, în imensa lor majoritate,
credincioşii nu mai ştiu de ce se foloseşte ea.
Acest rol al parfumurilor constituie şi motivaţia
profundă a folosirii lor de către femei, ca să atragă
bărbaţii: mirosul degajat acţionează asupra centrilor
glandulari favorizând deschiderea „chakrelor” sexuale şi
urcarea forţei vitale în acestea. Multe specii animale, în
perioada împerecherii, secretă un miros în acest scop.
Dar sunt parfumuri şi parfumuri. Nu toate esenţele
sunt favorabile excitaţiei sexuale sau meditaţiei.
Reacţiile individuale pot fi, şi ele, foarte diferite.
Este ceea ce spune şi Cayce:
Oare un parfum pe bază de stânjenei are
acelaşi efect asupra tuturor? Oare apa de
trandafiri, sau esenţa de cuişoară, sau de caprifoi,
sau de măr sălbatic îi afectează pe indivizi în
acelaşi mod? Nu. Unora, aceste esenţe le pot aduce
influenţe negative. Altora, le vor reaminti
experienţe intime care le-au marcat subconştientul
[...]. Parfumurile contribuie mult la dezvoltarea
fiinţelor omeneşti. Vedeţi diferenţa dintre o
persoană din Noua Anglie, care respiră mirosul
unui pământ cu anumite caracteristici [...] şi altele
care, sub alte clime, respiră ardeiul iute şi mirosul
mlaştinilor. Şi vedeţi diferenţele de temperament
între unii şi ceilalţi. Nimic nu influenţează atât de
mult viaţa materială ca mirosurile. (Lectura 274-7).
Aceste plante variate, cu parfumurile lor
diferite, de unde îşi trag puterea de a produce
aceste mirosuri? Unul de lămâie, altul de portocală,
al treilea de levănţică, al patrulea de violete? Acest
caracter ereditar le-a fost dat nu de către Om, ci de
către Forţele Creatoare care le-au permis să-şi
extragă [din pământ, apă sau aer] ceea ce le trebuie
pentru a produce un ulei esenţial. Acesta
declanşează un răspuns, adică generează vibraţii în
sistemul olfactiv al omului, situat în mucoasă.
Acesta dă naştere reacţiilor în corp şi exercită, din
acest motiv, o influenţă uriaşă. (Lectura 274-10).
În tradiţia occidentală se credea că sfinţenia se
manifestă prin mirosuri suave, „mirosul sfinţeniei”.
Acesta putea fi emanat de un sfânt în viaţă, dar şi de un
sfânt mort, din care au rămas numai moaştele. Să nu
credeţi că acest lucru nu mai există: însoţind eu însămi
unii din membrii familiei mele în pelerinajul de la San
Damiano, în Italia, am fost foarte mirată să simt un
miros de violete la piciorul sanctuarului. Totuşi era luna
august, sezonul violetelor trecuse de mult. Sub caniculă,
pământul de ţară, ars de soare, mirosea a praf. De altfel
aproape că nu erau flori pe sanctuar, cu excepţia
câtorva bieţi trandafiri ofiliţi. Am crezut că sunt obiectul
unei halucinaţii. Vecinii mei, bine informaţi, mi-au spus
că era o experienţă pe care o trăiesc adeseori pelerinii: se
pare că mirosul de violete anunţă trecerea (invizibilă) a
lui Padre Pio, celebrul mistic italian.
Nu foarte convinsă, m-am gândit că trebuie să fi
existat printre cei prezenţi o doamnă care şi-a turnat pe
ea, în dimineaţa aceea, un flacon întreg de parfum de
violete... Totuşi mulţimea se retrăgea câte puţin şi am
rămas singuri... Dar parfumul persista!
Fenomenul există şi în zilele noastre şi nu numai în
Italia (de exemplu în Franţa, într-un pelerinaj în
Provenţa, dedicat Sfântului Iosif... Şi în alte locuri!).
Cayce ne aminteşte că Biblia vorbeşte foarte des de
parfumuri şi că nu este doar o figură de stil, folosită în
poezie - cum avem tendinţa să credem astăzi.
Şi ce voiau să spună cei vechi, atunci când
spuneau: „S-a ridicat ca o suavă tămâie dinaintea
Creatorului?” Ei voiau să spună că individul
realizase o conştientizare, regăsind în interior
starea celestă în care se afla înainte de încarnare -
înainte de a fi contaminat de formele materiei [...].
(Lectura 274-10).
Şi încă:
Pentru meditaţie, Cayce recomandă diverse esenţe -
de exemplu, de stânjenei, cedru, panseluţe, isop -, dar
insistă mai ales asupra levănţicăi, a cărei acţiune
specifică nu produce nici o excitaţie sexuală, ci
dimpotrivă, aduce un calm favorabil stării meditative:
Oare levănţica a favorizat vreodată plăcerile
carnale? Ea a fost, mai degrabă, auxiliarul
dintotdeauna al îngerilor de lumină şi de
compasiune, atunci când voiau să aducă sufletul
oamenilor într-un loc de pace şi compasiune.
(Lectura 274-10).
Esenţele exercită o acţiune de purificare şi eliberare
a corpului de instincte:
Unii au nevoie de mirosuri bine definite pentru
a simţi efectele respective, [...] pentru a stimula
activitatea anumitor părţi din corpul lor, astfel
încât sursele de energie cele mai carnale, cele mai
materiale, să fie îndepărtate, pentru ca trupul să
fie purificat în întregime. Astfel puritatea gândirii
se va impune cu mai multă uşurinţă [...], ridicându-
se puţin câte puţin prin toţi centrii glandulari [...]
din corp. (Lectura 281-13).
Trebuie totuşi să ne interzicem folosirea
parfumurilor sintetice. Cayce, în lectura 274-10, le
interzice ferm (a se vedea volumul I). Există producători
de uleiuri esenţiale biologice (adică provenite din plante
aromatice cultivate fără pesticide) care extrag esenţele
după procedee tradiţionale vechi (familia Fra,
lavandicultori biologici, 84400 La-Garde-d'Apt, Franţa).

3. Apocalipsul, lecţie de medicină holistică.

O lectură holistică a Apocalipsului

Marea originalitate a lui Cayce este interpretarea pe
care o dă Apocalipsului lui Ioan. Ultima carte din Bibliile
noastre - pe care cititorul nepregătit riscă să o considere
delirantă -, Apocalipsul descrie o întreagă faună
fantastică, personaje stranii, locuri uitate, a căror
utilitate nu se vede de la prima abordare.
Or, iată ce spune Cayce:
Aceste viziuni, aceste experienţe, aceste nume
bizare, aceste biserici, aceste locuri, aceşti dragoni
şi aceste oraşe nu sunt nimic altceva decât nişte
simboluri. Acestea sunt simbolurile forţelor care
luptă între ele înlăuntrul omului, în cursul trecerii
sale prin lumea materială [viaţa terestră]. Şi aceasta
până când el intră din nou în lumina slăvită, în
trezirea întru spirit, care se produce între cele două
lumi, Dincolo.
Astfel, Bisericile („Bisericile”: cap. I, versetul 4 şi
următoarele; cei „douăzeci şi patru de bătrâni”, cap. IV,
10 şi următoarele; „Mielul”, cap. V, VI, VII şi
următoarele) pe care le menţionează Apocalipsul
simbolizează puterile pe care noi le numim cele
cinci simţuri şi care trebuie să fie spiritualizate
prin voinţa fiecărui individ. Aceasta se produce
atunci când omul îşi regăseşte unitatea, prin
activităţile sale din lumea materială [terestră].
Astfel, bătrânii, Mielul [în gândirea cayciană,
Mielul închipuie Christul Cosmic] nu sunt decât
simboluri pentru a ne arăta purtările Omului, ca
individ, în refuzurile şi acceptările sale.
Şi, aşa cum vedem, diversele imagini,
prezentate în această carte şi provenite din viziuni,
descriu de fapt o întreagă formă de energie care se
manifestă în noi. Şi această energie ne este
prezentată ca ieşind dintr-o singură sursă. Sufletul,
voinţa individului, alege fie să-şi coordoneze
energiile cu această sursă unică, permiţându-i să
impregneze mereu mai mult lumea Materiei, şi
aceasta printr-o experienţă de viaţă care poate fi
analizată dintr-un punct de vedere spiritual; fie
[sufletul acţionează] în sens contrar. Atunci, veţi
spune, de ce sunt prezentate toate acestea sub
formă de simboluri? De ce toate aceste poveşti? Ei
bine, pentru că aceste texte sunt destinate acelora
care erau - sau vor deveni prin căutarea lor -
iniţiaţi. Aceia care sunt capabili să înţeleagă slava
care poate fi a lor, dacă acceptă să treacă la treabă
pentru a trăi în actele lor cunoaşterea, aşa cum o
percep în viaţa prezentă. În linia acestei căutări,
orice om poate găsi acolo, în fiecare verset, fiecare
simbol, tot ce este bun şi tot ce este rău în actele
safe, în ceea ce face el din Cunoaştere, Lege, Iubire,
Compasiune, înţelegere. Şi cum înţelege el sosirea
Mielului în lume. Şi cum va putea, prin exemplul
propriu, arătat astfel simbolic, să se prezinte în
faţa tronului Său, în calitate de moştenitor, aşa
cum s-a spus. Moştenitor, adică, mai exact, co-
moştenitor cu el, cu ceilalţi copii ai lui Dumnezeu,
chemaţi la această lumină slăvită care este a Sa.
În acest mod. cititorii Apocalipsului sunt
încurajaţi să-şi caute lacunele „eului” lor: aceasta
vor să sugereze primele patru capitole, aşa cum
sunt ele împărţite acum. Care sunt lacunele
personalităţii dumneavoastră? Sunteţi rece, sunteţi
cald? Aţi fost neglijent în dobândirea Cunoaşterii
care vă aparţine de drept? Sunteţi o persoană cu
ceafa ţeapănă? Sunteţi adulter în gândire, în acte
etc, în prerogativele care sunt ale voastre? Astfel, n-
aţi întâlnit deja, în diversele vieţi, aceste personaje
simbolice, descrise de Apocalips şi care stau „în
faţa tronului lui Dumnezeu”, cei douăzeci şi patru
de bătrâni, de exemplu, care sunt emblema
energiilor fizice ale Eului şi a căror imagine o avem
în mentalul nostru? Şi n-aţi primit niciodată
mesajul cavalerului verde? Sau al celui negru? Sau
al celui alb? Sau al celui roşu? Care sunt figurile
emblematice ale mesajelor pe care le primiţi în
cursul diverselor voastre experienţe de viaţă
terestră? Şi cum vă situaţi în relaţiile cu simboluri
ca Babilonul sau râurile de sânge sau pomul vieţii?
[Cei patru Cavaleri ai Apocalipsului: cap. VI;
Babilonul cap. XVII, XVIII; Râurile de sânge: cap. VIII;
Apa Izvorului Vieţii cap. XXII; Pomul vieţii, cap. II, IX,
XXII; Frunzele pomului, cap. XXII/ Toate aceste
simboluri reprezintă Eul. Eul corp fizic, eul corp
mental, eul corp spiritual. Fiecare cu atributele
sale, fizice, mentale, spirituale. Şi ele trebuie să
devină unite, Una în tine însuţi, cum sunt Una în
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în El [...].
Aşadar doreşti să intri în Slava Tatălui? Orice
fiinţă umană care doreşte acest lucru trebuie să
vină să-şi ia singură apa Vieţii descrisă în cartea
Apocalipsului, curgând ca un fluviu din tronul
Mielului. Căci frunzele pomilor sunt menite să
tămăduiască neamurile. Şi, dacă acceptaţi
demersul, „sângele” şterge orice greşeală. Cum? De
ce? Al cui „Eu” să fie salvat? Şi la ce sunteţi
chemaţi? înainte de toate, trebuie să ştiţi că numai
aceia care vor renunţa la egoul lor vor fi salvaţi.
Singura voastră salvare este să slăviţi „Eul” ÎN
Christul Cosmic. Cine are urechi de auzit să audă!
(Lectura 281-16).
Şi Cayce continuă, dând cheia tuturor figurilor
ciudate care populează această cărticică bizară: Marele
Babilon, îngerii, Tronul, Femeia, Focul, Şarpele, Mielul...
O întreagă faună, ce mai!
Cum aceasta era o mare noutate chiar pentru
protestanţii din „Bible Belt” [statele sudice, profund
protestante, n.tr.], care ştiau Biblia pe de rost, draga de
Gertrude Cayce i-a cerut soţului său câteva precizări. Şi
astfel a întreprins Cayce, în douăzeci şi patru de lecturi,
o descriere a corpului omenesc, după Apocalips. El
însuşi era pasionat de ceea ce dezvăluiau, puţin câte
puţin, aceste lecturi şi afla o mulţime de lucruri de care
nu avusese habar înainte.
Într-adevăr, această descriere a Omului, dată
simbolic în Apocalips, este fundamentală pentru orice
persoană interesată de procesul vindecării. Căci Cayce
arată acolo, în toată amploarea sa, importanţa esenţială
a glandelor endocrine. Insuficient cunoscute în epoca sa,
insuficient cunoscute şi astăzi, rolul lor cheie era,
desigur, mult mai bine înţeles de iniţiaţii antici, egipteni,
iranieni, apoi esenieni, între care era şi Ioan. Şi acesta a
tradus ştiinţa iniţiatică a timpului său în misteriosul
Apocalips, care poate, în fond, să fie considerat ca un
tratat de medicină holistică (adică medicina care se
ocupă de cele trei corpuri - fizic, mental, spiritual - cu
legăturile dintre ele).
Textele care vor urma sunt noutăţi absolute în
această privinţă.

Avertisment pentru cititorul mai puţin familiarizat cu Biblia

Mi-e teamă că cititorul francez, mai puţin axat pe
Biblie decât cel american, ar putea fi respins de
„biblismul” excesiv. Cayce se adresează unui public
impregnat de Vechiul şi Noul Testament, pentru care
expresii ca „oameni cu ceafa ţeapănă”, „generaţie
adulteră” au un sens. („Ceafa ţeapănă” îi desemnează pe
orgolioşii care nu ascultă nimic, iar „adulterul” este luat
în sensul general de nerespectare a „învoielii” făcute cu
Dumnezeu).
Trebuie neapărat să reamintim că Cayce nu-şi
propune să convertească pe nimeni la religiile iudeo-
creştine născute din Biblie.
Pentru Cayce, aşa cum am văzut deja (vezi volumul
I), toate religiile din lume au fost inspirate de Christul
Cosmic. Adevărurile conţinute în Apocalips sunt
prezentate sub alte forme, cu alte cuvinte, în Upanişade,
Zend-Avesta, Triadele druidice sau Popol Vuh... Dar
există încă, chiar între devotaţii lui Cayce, misionari
zeloşi care nu i-au înţeles învăţătura. Ei caută să vă
convingă că, În afara Bibliei, nu există mântuire!”. Am
fost mirată că biografii lui Cayce au insistat atâta asupra
participării sale regulate la „sunday class”, unde ţinea
cursuri despre Biblie. În ochii mei de europeană, este
vorba numai de o activitate care face onoare generozităţii
lui Cayce. Dar mi-am dat seama că în ochii
concetăţenilor săi, era mai mult: această angajare le
„dovedeşte” că Cayce era o persoană respectabilă!
Confuzia religie-poziţie socială este, în Statele
Unite, atât de generală, ea cântărește atât de mult (şi
atât de orb) pentru cetăţeanul de bază, încât ne trimite
cu gândul la ceea ce se întâmpla în Franţa burgheză,
catolică şi conformistă de la începutul acestui secol. La
Virginia Beach, de exemplu, oamenii îmi spuneau uimiţi:
„Chiar nu vreţi să fiţi condusă cu maşina la biserica
DUMNEAVOASTRĂ, în ziua de Crăciun? NU aveţi
biserică? Dar nu-i bine. TREBUIE să ţineţi de o
Biserică!” Cei din jur vedeau foarte rău faptul că-n ziua
de Crăciun am preferat să mă rog în mijlocul Naturii
(conform celor spuse de Cayce: Biserica este în tine, a
se vedea mai jos lectura 2403-1).
În altă zi, cum făceam cercetări în privinţa
anumitor consultanţi celebri ai lui Cayce, am întrebat-o
pe bibliotecară de ce toate numele proprii din lecturi au
fost înlocuite cu numere. În unele cazuri ar fi fost
interesant să ştim pentru cine fusese dată o anumită
lectură. Refuzaseră pacienţii lui Edgar să autorizeze
publicarea numelui lor?
- O, mi-a răspuns secretara, oamenii care au venit
să-l consulte pe Cayce au fost atât de persecutaţi de
Biserica lor, încât am fost obligaţi să suprimăm toate
numele proprii.
- Şi dacă în cartea pe care o voi publica în Franţa
vorbesc de una sau alta din aceste personalităţi
marcante care-l înconjurau pe Cayce? Credeţi că voi
obţine permisiunea persoanei respective (sau a
urmaşilor săi) de a-i cita numele?
 - Nu contaţi pe asta, oamenii nu vor să rişte să aibă
necazuri cu Biserica!
în concluzie, Cayce, care a vorbit mult de toleranţă,
încă n-a fost înţeles! iată câteva lecturi:
O Biserică dată, organizarea ei, bun. Asta
polarizează ideile. Dar să nu credeţi că vă aparţine
toată bucata...! (Lectura 3350-1).
Biserica este în tine însuţi, căci corpul tău este
un templu al Dumnezeului Viu, deci problema nu
este să ţii de o organizaţie sau în alta, să pretinzi
cutare sau cutare nume sau titlu... (Lectura 2403-1).
Vom sfârşi întotdeauna prin a descoperi că
Adevărul -indiferent de etichetă, religie în „ism” sau
cult - vine dintr-o Singură Sursă. Oare nu există
copaci [de diferite specii], stejari, frasini, pini?
Fiecare dintre ei răspunde unei necesităţi şi
corespunde unei experienţe. Toţi au de ocupat un
loc. Nu-I criticaţi pe nici unul! Dar încercaţi, mai
bine, să vă dovediţi un excelent pin, sau frasin, sau
stejar... (Lectura 254-87). [Sfântul Augustia scria:
„Acest lucru, pe care-l numim acum religia creştină,
exista deja din vechime. A existat întotdeauna, de când
există rasa umană, (citat de Christian Jacq, în Le
Message des constructeurs de cathédrales / Mesajul
constructorilor de catedrale /, l'Aventure Mystérieuse,
Ed. J'ai Lu).]
Şi în încheierea acestui capitol, o întâmplare trăită,
ca să arătăm că şi-n bătrâna Europă mai este cale de
bătut, iată ce mi-a povestit foarte spirituala mea
prietenă Maggie Kahn-Sriber. Într-o zi, vizitează o
mânăstire lângă Orleans şi, la ieşire, lasă o sumă de
bani sorei de la poartă.
 - O, mulțumesc, spune aceasta. Voi ţine minte să
mă rog pentru dumneavoastră; voi spune cinci Pater şi
cinci Ave.
- Foarte frumos din partea dumitale, îi mulţumeşte
Maggie, pe care o mânca limba să tachineze. Nu ştiu
însă dacă o să aibă efect: ştii, eu sunt evreică!
- O, săraca doamnă, e cumplit! Ce nenorocire!
- De ce? Credeam că şi Iisus şi Măria au fost evrei.
- A, nu! imposibil, nu pot crede aşa ceva! a
protestat biata soră, a cărei credinţă se clătina sub şocul
acestei revelaţii scabroase...
- în fine, insistă Maggie cu ironie subtilă,
chestiunea nu e prea sigură, dar totuşi informează-te!

Marele Babilon, Mielul şi fiarele cele hidoase

Dar să reluăm firul întrebărilor puse lui Cayce
despre semnificaţia figurilor simbolice din Apocalips.
PUTEŢI SĂ NE EXPLICAŢI „CĂDEREA
BABILONULUI” DE CARE VORBESC CAPITOLELE
14.17ŞH8 DIN APOCALIPS?
Babilonul reprezintă individul; aceste etape
prin care trece orice suflet când pătrunde în
diversele mistere ale energiilor mentale-carnale,
mentale-spirituale ale corpului omenesc. Şi de aici,
felul cum sufletul poate începe să înţeleagă că va fi
ferit de distrugerile arătate în carte, numai dacă
acceptă să treacă printr-o purificare...
ŞI CE VREA SĂ SPUNĂ ÎNGERUL CÎND ZICE: „ÎŢI
VOI SPUNE TAINA ACESTEI FEMEI ŞI A FIAREI CARE O
POARTĂ, FIARĂ CU ŞAPTE CAPETE ŞI ZECE COARNE?”
(cap. 17)
Cei care urmează calea Mielului au înţeles: ei
ştiu cum se dezintegrează omul cedând dorinţelor
care-l fac să devină ca procreatorul acestor fiare; şi
este ceea ce l-a obligat să verse sângele ca să se
răscumpere. Dar aceste vărsări de sânge erau
pătate de păcat. Numai printr-un proces echivalent
se va putea face împlinirea. Căci Pământul şi Cerul
pot trece, Iubirea Sa, mila Sa, iertarea Sa vor dura
pentru cei care caută să-l cunoască voinţa.
Expresia vărsare de sânge simbolizează, în mod
tradiţional, sacrificiul. Răspunsul lui Cayce face aluzie la
sacrificiile animale (şi chiar umane) sângeroase, din
religiile antice care, într-adevăr, ni se par extrem de
barbare. Sensul general al răspunsului este că, în final,
trebuie să acceptăm sacrificiul (adică suferinţa), sub o
formă simbolică, care nu mai implică o „vărsare de
sânge” în sens propriu.
ŞI UNDE SE DUC MORŢII PÎNĂ LA ÎNTOARCEREA
LUI CHRISTOS? SE DUC DIRECT LA EL CÎND MOR?
Aşa cum povestesc viziunile celui Preaiubit
(Ioan), există sfinţi care sunt mereu în faţa tronului
lui Dumnezeu, pentru a intervenim favoarea celor
care ajung în Cealaltă Lume prin moarte sau o
părăsesc (pentru a renaşte). Şi El, Christos, este
întotdeauna prezent în conştiinţa celor care s-au
răscumpărat întru El. Naşterea, moartea sunt ca
vara, toamna, primăvara. Naşterea între cele două
lumi, apoi naşterea în materie...
ŞI SUB CE FORMĂ TREBUIE SĂ VINĂ
ANTICHRISTUL DE CARE VORBEŞTE APOCALIPSUL?
Într-un spirit contrar spiritului Adevărului.
Fructele spiritului hristic sunt iubirea frăţească,
bunăvoinţa;[ ..J. Spiritul de ură, Antichristul, este
oprimare, discordie, critică, egoism, cultivarea
linguşelii. Aceste stări de spirit aparţin
Antichristului, pun stăpânire pe grupuri, pe mase şi
se manifestă în viaţa oamenilor.
 ŞI CELE PATRU FIARE CE VOR SA ÎNSEMNE?
Este vorba de cele patru energii distructive,
care provin din pulsiunile carnale, care se ridică
precum nişte animale înăuntrul Eului, ca să-l
devore. Chiar Omul, în dorinţa sa de a-şi găsi
tovarăşi, a introdus aceste elemente a căror
experienţă o trăieşte acum în Eul său profund.
Trebuie să le înfrunte. Dragonul reprezintă energia
care s-a rupt de Eul profund, astfel încât eşti
obligat să lupţi cu ea, să distrugi toate aceste
pulsiuni care ar vrea să domnească anarhic.
(Lectura 281-16).
PROCEDĂM CORECT INTERPRETÎND CELE
PATRU FIARE ALE APOCALIPSULUI CA FIIND CELE
PATRU DORINŢE FIZICE FUNDAMENTALE ALE
OMULUI, PULSIUNI FIZICE DE BAZĂ, CARE TREBUIE
SĂ FIE DOMINATE? EXPLICAŢI-NE UN PIC MAI MULT.
Aşa este. În toate acestea - să înţelegeţi bine că
sunt doar simboluri - Fiarele reprezintă forţele
elementale. Astfel, corpul nostru, care este de
natură terestră, este făcut din patru elemente (aer,
pământ, foc, apă). Căci, aşa cum am spus-o
adeseori, orice energie care există în exteriorul
omului, se regăseşte în interiorul omului viu - nu cel
care este mort, ci cel viu! Căci forţa vitală este
aceea prin care orice fiinţă vie a fost adusă la
viaţă, iată de ce orice energie, orice forţă, orice
proces energetic se regăsesc înăuntru. Şi, în
experienţa vieţii terestre, ca fiinţă omenească, nu
va fi niciodată o activitate fizică, un obiect sau o
tehnică, care să nu fie copia, sau expresia, sau
manifestarea a tot ceea ce se află în Omul viu. Căci,
în activităţile sale de pe Pământ, Omul nu poate
cunoaşte decât ceea ce este reflectarea a ceea ce
poartă în el însuşi.

Cele şapte Biserici şi glandele endocrine

ESTE CORECT SĂ INTERPRETĂM CELE ŞAPTE
BISERICI DIN APOCALIPS CA FIIND CEI ŞAPTE CENTRI
SPIRITUALI DIN CORPUL FIZIC?
Corect
L-AM SITUAT BINE PE DESEN? (v. pagina 50) ŞI
AŢI PUTEA SĂ NE EXPLICAŢI CUM SE LEAGĂ
DEZVOLTAREA INDIVIDULUI ŞI EXPERIENŢELE SALE
DE VIAŢĂ TERESTRĂ DE ACEŞTI CENTRI SPIRITUALI,
SIMBOLIZAŢI DE BISERICI? DACĂ AM ÎNŢELES BINE
CE AŢI SPUS, GONADELE SUNT SIMBOLIZATE DE
BISERICA DIN EFES, CELULELE LUI LYDEN DE
BISERICA DIN SMIRNA, PLEXUL SOLAR, SAU MAI
DEGRABĂ SUPRARENALELE, DE BISERICA DIN
PERGAM, TIMUSUL DE BISERICA DIN TIATIRA,
TIROIDA DE BISERICA DIN SARDES, PINEALA DE
BISERICA DIN FILADELFIA. PITUITARA DE BISERICA
DIN LAODICEEA.
Decât să dăm o explicaţie lungă, mai bine să
facem un tablou în care să stabilim
corespondenţele. În experienţa de viaţă a fiecărei
persoane, în experienţa pe care o câştigă prin
sârguinţa muncii sale, acest lucru poate fi diferit.
(Cayce vrea să spună că tabloul de mai jos nu trebuie
considerat fix şi corepondenţele simbolice pe care le-am
văzut variază în cazurile concrete).
Nu ne-ar ajuta la nimic să explicăm în detaliu
procesul deschiderii fiecăruia dintre aceşti centri
glandulari, a activităţilor din fiecare, să facem
prea multe precizări. Dar aflaţi-le principiul şi
învăţaţi aplicarea lui în viaţa voastră şi în mediul
vostru, fiecare după capacităţi. Viaţa vă oferă
această ocazie. Trebuie să ştiţi că în toate acestea,
energia „Eului” este doar un canal. Dumnezeu dă
programul, schema de dezvoltare a acestor centri
glandulari. Totuşi nu există formulă de gata.
Activitatea, [adică] folosirea energiei voastre, vă
aduce la anumite rezultate [...], căci Omul dispune
de liberul arbitru...
CARE ESTE CEA MAI ÎNALTĂ GLANDĂ DIN CORP,
PINEALA SAU PITUITARA?
Pituitara.
ESTE BINE SĂ INTERPRETĂM CEI DOUĂZECI ŞI
PATRU DE BĂTRÎNI DIN APOCALIPS CA SIMBOLUL
CELOR DOUĂZECI ŞI PATRU DE NERVI CRAN1ENI
CARE SUNT ÎN MOD SPECIAL LEGAŢI DE CELE CINCI
SIMŢURI?
Exact.
REFERIREA, FRECVENTĂ ÎN APOCALIPS, LA
TRONUL” lui DUMNEZEU NE ARATĂ CAPUL, UNDE SE
GĂSESC CEI MAI ÎNALŢI [superiori, n.tr.] CENTRI
GLANDULARI?
Exact.
Îl invit pe cititor să-şi facă rost de Apocalipsul lui
Ioan, (care este în fapt o cade foarte mică), şi să-l
citească. Călăuzindu-vă după firul conducător dat de
Cayce, multe lucruri devin clare. Dacă recitiţi cu atenţie
primul capitol, „Scrisoare către Bisericile din Asia Mică”,
puteţi găsi corespondenţele simbolice cu glandele
endocrine. De exemplu, Biserica din Efes este descrisă
ca foarte combativă. Se vede raportul evident cu energia
vitală, forţa Kundalini, care alimentează în primul rând
glandele sexuale. Nimic nu se face fără această energie
care hrăneşte orice luptă.
Tabel recapitulativ al corespondenţelor dintre Apocalips
şi sistemul glandelor endocrine, după Cayce
Biserici Versete din Culoare
Glande Simboluri date de
citate în Tatăl nostru* (corespunză Elemente Planete
endocrine Apocalips
Apocalips (cuvinte cheie) toare)
HIPOFIZĂ
Laodiceea Cer (sau: ceruri. VIOLET Linişte Jupiter
(pituitară)
Cutremure
PINEALĂ Filadelfia Numele INDIGO Mercur
de pământ
Masacru (in
TIROIDĂ Sardes Voia ALBAS TRU Uranus
văzduh)
Cel rău (sau: Călăreţul
TIMUS Tiatira VERDE AER VULTUR Venus
căile dreptăţii) verde
SUPRARENALE Greşelile (sau Călăreţul
Pergam GALBEN FOC LEU Marte
(plexul solar) Păcatele) roşu
Celulele lui
Călăreţul
LYDEN (sau Smirna Ispita ORANJ APA OM Neptun
negru
Leidig)
Pâinea (sau
G0NADE Călăreţul
Efes trebuinţele ROŞU PĂMÎNT TAUR Saturn
(glande sexuale) alb
trupului nostru)

*Din Tatăl nostru obişnuit şi din cel dat de Cayce

(pag 24 25)

Corespondenta cu versetul din Tatăl Nostru, „dă-ne

nouă pâinea cea întru fiinţă”, este arătată clar în ultimul
verset aplicat Bisericii din Efes: „Celui ce va birui îi voi
da să mănânce din pomul vieţii”.
A doua Biserică, cea din Smirna, este avertizată că
va cunoaşte o încercare: credincioşii săi vor fi aruncaţi
în închisoare şi ispitiţi să-şi renege apartenenţa la
această biserică. Cayce spune că celulele lui Lyden sunt
centrul echilibrului yin-yang din corp şi corespondentul
cuvântului „ispită” - acesta este chiar cuvântul folosit de
Apocalips pentru a doua Biserică.
La rândul său, Biserica din Pergam corespunde
suprarenalelor, care, se ştie, produc un hormon -
adrenalina - care controlează agresivitatea. Or, ce spune
Apocalipsul? Ioan vorbeşte de „sabia cu două tăişuri”:
nu există simbol mai clar al agresivităţii. Corespondenţa
cu Tatăl Nostru leagă suprarenalele cu cuvântul
„greşeală” sau „greşeli”, într-adevăr, este ceea ce se
reproşează acestei Biserici: „Pocăieşte-te deci”, spune
textul.
Mă opresc aici pentru a nu obosi cititorul. Este
uşor să continue această analiză până la capăt.
Bisericile sunt acolo pentru a indica funcţia
glandelor endocrine asupra comportamentului nostru
general. Dacă vrem să ne vindecăm, atât fizic, cât şi
mental sau moral, trebuie să căutăm în noi înşine
modul cum un neajuns al unei glande ne aduce la un
astfel de comportament neadaptat. Ajunşi aici, suntem
sideraţi să constatăm cât de mult ignoră psihologii
actuali aceste mecanisme de maximă importanţă (totuşi
bine cunoscute în India, China şi Japonia!). Dar să ne
întoarcem la textele , lui Cayce, unde centrii glandulari
majori sunt asociaţi nu numai cu Bisericile, dar şi cu
Fiarele, cu Călăreţii, cu întreaga faună...

Zodiacul şi glandele endocrine în Apocalips

SITUĂM CORECT ACESTE PATRU FIARE ÎN FAŢA
FIECĂRUI CENTRU GLANDULAR CORESPUNZĂTOR? ÎN
FAŢA FIECĂRUI ELEMENT CARE ÎL SIMBOLIZEAZĂ?
VULTURUL AR CORESPUNDE TIMUSULUI ŞI AERULUI?
Relativ, da. Relativ corect.
Cayce nu spune: „absolut corect”, pentru că
aceste corespondenţe, aşa cum i le propun cei care
întreabă, sucesc gâtul corespondenţelor astrologice
clasice. În astrologie, cele patru elemente sunt
simbolizate de cele patru semne fixe ale zodiacului:
Vărsătorul guvernează Aerul, Taurul Pământul, Leul
Focul, Scorpionul (sau Vulturul) Apa. Dar pot exista
ambivalenţe: de exemplu, în astrologie, Jupiter
guvernează în acelaşi timp un semn de foc (Săgetătorul)
şi de apă (Peştii).
 Scorpionul este în mod sigur ambivalent, pentru că
el este considerat „Vultur” în vibraţiile sale cele mai
înalte, deci presupus „animal nobil”, şi „Şarpe” în
vibraţiile cele mai joase. Ioan, Iniţiatul, numit „Vulturul
din Patmos”, este asociat semnului Scorpionului în
corespondenţa clasică dintre cei patru evanghelişti şi
cele patru semne fixe ale zodiacului (care pot fi văzute pe
toate catedralele, unde Vărsătorul este figurat printr-un
înger, „semn cu faţă omenească”. Se ştie că, pe de altă
parte, cei doisprezece Apostoli simbolizau câte un semn
al zodiacului şi că luda era, în mod tradiţional,
reprezentat de Scorpion ( = Şarpele, trădarea!). Dar nu
mă voi întinde cu detaliile -membrii echipei de la
Atlantis, cu Jack d'Ares, sunt specialişti aici şi îmi trimit
cititorii la această publicaţie. [Atlantis, 30, rue de
Marseille, 94300 Vincennes. A se vedea şi minunata şi
pasionanta lucrare a lui Henri Vincenot: Les Etoiles de
Compostelle, Denoël, 1982, despre simbolistica
catedralelor, care este o carte fundamentală]. Cum
spune Cayce, corespondenţele simbolice nu sunt decât
pentru a ne uşura conştientizarea şi fiecare din noi le
percepe, în cele din urmă, într-un mod propriu.
ŞI DOMNULE CAYCE, FOCUL CORESPUNDE
LEULUI ŞI PLEXULUI SOLAR (SUPRARENALELOR)?
Da, este corect
APA CORESSPUNDE OMULUI, CELULELOR LUI
LYDEN?
Da.
PĂMÎNTUL TAURULUI ŞI GONADELOR
(GLANDELE SEXUALE)?
Da.
CARTEA CU CELE ŞAPTE SIGILII REPREZINTĂ
CORPUL OMENESC CU CEI ŞAPTE CENTRI SPIRITUALI
(GLANDULARI)?
 Corect
DESCHIDEREA SIGILIILOR ESTE CORECT
SITUATĂ ÎN SCHEMA NOASTRĂ? VĂ ROG, PE MĂSURA
ENUMERĂRII LOR, SPUNEŢI-NE CUM SĂ
„DESCHIDEM” EFICIENT ACEŞTI CENTRI
GLANDULARI...
Cayce, întrerupând întrebarea:
Întâi luaţi aminte la aceasta: nu încercaţi să
deschideţi nici unul din aceşti centri glandulari
descrişi în carte, cât timp voi înşivă, în forul vostru
intim, nu v-aţi analizat relaţia personală şi
conştientă cu Forţele Creatoare [Dumnezeu], cât
timp nu sunteţi foarte siguri că vreţi să găsiţi în voi
înşivă răspunsul spiritual. Şi cât timp nu sunteţi
siguri că vreţi să trăiţi cu adevărat în corpul vostru
întreg [...]. Fiţi atenţi să nu folosiţi prost aceşti
centri glandulari [...].
Cayce ne avertizează energic asupra pericolului de
a ne deschide chakrele fără a şti ceea ce putem face cu
energia care va fi astfel eliberată. Am vorbit despre
aceasta mai sus. Se reiau întrebările:
ATUNCI GONADELE AR FI SIMBOLIZATE DE
CĂLĂREŢUL ALB?
Da.
CELULELE LUI LYDEN, DE CĂLĂREŢUL NEGRU?
Da.
PLEXUL SOLAR (CENTRUL SUPRARENALELOR),
DE CĂLĂREŢUL ROŞU?
Da.
TIMUSUL, DE CĂLĂREŢUL VERDE?
Da.
Dar fiecare dintre voi să studieze aceste
simboluri raportate la centrii glandulari. Luaţi în
consideraţie efectele culorii asupra corpului vostru,
atunci când încercaţi să acţionaţi concentrându-vă
asupra centrilor glandulari, sau meditând, sau
lucrând asupra acestora, indiferent de metodă.
Căci culoarea nu este altceva decât vibraţie.
Vibraţia este mişcare. Mişcarea este acţiunea unei
energii cu polaritate pozitivă sau negativă. Oare
acţiunea voinţei voastre, raportată la aceste culori
şi glande, este pozitivă? Continuaţi întrebările.
TIROIDA ESTE DESCRISĂ SIMBOLIC, ÎN
APOCALIPS, PRIN MASACRUL CELOR CARE AU FOST
OMORÎŢI PENTRU CUVÎNTUL LUI DUMNEZEU? (Cap.
VI)
Da, exact.
ŞI AICI, CE CULOARE?
Gri.
IAR GLANDA PINEALĂ ESTE SIMBOLIZATĂ PRIN
CUTREMURUL DE PĂMÎNT? (Cap. VI)
Da, este exact, dar numai relativ. Căci toate
acestea descriu perioade când aceste culori care
apar - gamele de violet -trebuie, propagându-se, să
măture egoismele eului [...].
PLANETELE DIN CERUL DE NAŞTERE AU
LEGĂTURĂ CU ACEŞTI CENTRI GLANDULARI?
HIPOFIZA CU JUPITER, PINEALA CU MERCUR,
TIROIDA CU URANUS, TIMUSUL CU VENUS,
SUPRARENALELE CU MARTE, CELULELE LUI LYDEN
CU NEPTUN ŞI GONADELE CU SATURN?
Da, e bine. Totuşi diferă după experienţa trăită
a fiecărui individ. Căci acestea sunt energii care
variază în Natura Omului însuşi, pentru că el
dispune de toate energiile care există în Natură.
Dar amintiţi-vă ceea ce am spus: nu planetele îl
guvernează pe Om, ci mai degrabă Omul, ca Om
divin, guvernează planetele. Astfel corespondenţele
date mai sus sunt doar relative. Este relativ exact.
În unele momente, acţionează alte corespondenţe
între planete şi centrii glandulari. Aici, aceste
corespondenţe vă sunt date la modul general, dar
aceste energii pot acţiona diferit de la un individ la
altul în experienţa trăită.
PITUITARA CORESPUNDE CUVINTULUI „CERURI”
ÎN „TATĂL NOSTRU CARELE EŞTI ÎN CERURI”?
Exact. Căci activitatea sa deschide activităţile
celorlalţi centri glandulari, ridicând gândurile
Omului în relaţia cu Cel pe care Apocalipsul îl
arată ca fiind Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul.
De unde, în Om, locul pituitarei, rolul său în
începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.
ŞI PINEALA CORESPUNDE CUVÎNTULUI „NUME”
ÎN „SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU”?
Relativ, da.
TIROIDA ESTE „VOIA” ÎN „FACĂ-SE VOIA TA?”
Exact.
PLEXUL SOLAR (SAU CENTRUL
SUPRARENALELOR) CORESPUNDE CUVÎNTULUI
„GREŞELI” ÎN „ŞI NE IARTĂ NOUA GREŞELILE
NOASTRE”?
Da.
CELULELE LUI LYDEN AR CORESPUNDE
CUVÎNTULUI „ISPITĂ”?
Corect.
GONADELE, CUVÎNTULUI „PÎINE”?
Exact.
ATUNCI CUM AR TREBUI SĂ FOLOSIM TATĂL
NOSTRU DIN ACEASTĂ PERSPECTIVĂ?
Încercând să simţiţi semnificaţia fiecărui
verset trecând prin corpul vostru fizic. Căci se
produce un răspuns organic la
 52
reprezentările mentalului. Acestea acţionează
asupra corpului fizic [...).
Cayce defineşte aici foarte clar principiul % terapiei
prin vizualizare. Aceste tehnici, adeseori importate din
Extremul Orient, sunt acum luate în consideraţie de
către psihologie.
ŞI CE ÎNSEAMNĂ ÎNGERII DIN CELE PATRU
COLŢURI ALE PĂMÎNTULUI, DE CARE VORBEŞTE
CAPITOLUL VII?
Este vorba tot de energii de bază ale corpului.
Sunt cele patru energii care îşi combină influenţele
pentru a acţiona asupra naturii omului [încă] de la
începuturi, pe scurt: mediul său, ereditatea
terestră, ca şi ereditatea mentală şi spirituală.
Aceste patru „colţuri” [le-am spune pietre unghiulare]
descriu aici natura energiilor cu care trebuie să ne
confruntăm toţi şi din care este alcătuită natura
Omului.
ESTE CORECT SĂ INTERPRETĂM CEI 144.000 DE
ALEŞI CA SIMBOL AL STRUCTURII CELULARE A
CELOR DOUĂSPREZECE PĂRŢI PRINCIPALE ALE
CORPULUI OMENESC?
Da, corect. Acest lucru aparţine Omului ca Om,
raportat la experienţa sa trăită.
ÎMPĂRŢIRILE ZODIACALE ALE CORPULUI SUNT
EXACTE ŞI AU VREO LEGĂTURĂ CU CEEA CE TOCMAI
NE-AŢI SPUS? [în tradiţia astrologică, fiecare parte a
corpului este guvernată de un semn al Zodiacului:
capul de Berbec;
gâtul de Taur;
plămânii, umerii, braţele, mâinile de Gemeni;
stomacul de Rac;
inima de Leu;
 intestinul de Fecioară;
rinichii de Balanţă;
organele genitale de Scorpion;
coapsele şi ficatul de Săgetător;
genunchii, oasele, pielea, dinţii de Capricorn;
gambele de Vărsător;
labele picioarelor de Peşti.

Pe această bază lucrează astrologia medicală. Este

vorba de noţiuni fundamentale pe care cel studentul în
astrologie - şi în medicină - este interesat să te ţină
minte].
Numai relativ. Căci am spus-o, iar şi iar,
referindu-ne la astrologie: referitor la relaţia
(părţilor corpului) cu semnele zodiacului, ea este
corectă. Însă referitor la semnele zodiacale propriu-
zise, pentru că şi-au schimbat locul faţă de Pământ,
au căpătat în timpurile recente o natură foarte
diferită. (Cayce face aluzie la precesiunea echinocţiilor,
datorită căreia constelaţiile nu mai coincid cu semnele.
Decalajul atinge acum douăzeci şi patru de grade,
aşteptând răsăritul Soarelui în Vărsător la începutul
secolului al XXI-lea. Este ceea ce astrologii indieni
numesc „ayanamsa” - am explicat mai clar în
L'Astrologie karmique d'Edgar Cayce, Ed. Robert Laffont.)
„MULŢIMEA DIN FAŢA TRONULUI”, DESCRISA ÎN
CAPITOLUL VII, SIMBOLIZEAZĂ RESTUL
STRUCTURILOR CELULARE DIN CORPUL OMENESC ÎN
CURS DE SPIRITUALIZARE?
Este corect
AVEM DREPTATE CÎND INTERPRETĂM
TROMPETA CELOR ŞAPTE ÎNGERI CA SIMBOL AL
EXPERIENŢEI PRIN CARE TRECEM ÎN CURSUL
ANUMITOR PROCESE DE PURIFICARE FIZICĂ?
 Este corect
Lectură terminată pentru astăzi. (Lectura 281-
29).
N-aş vrea să-mi plictisesc cititorii dând în extenso
toate lecturile lui Cayce despre Apocalips, ceea ce ar
depăşi limitele acestui volum. Am vrut doar să ofer o
imagine a bogăţiei acestei teme. Pentru cei care cunosc
limba engleză, recomandăm canea The Revelation, a
commentary based on a study of twenty-four psychic
discourses by Edgar Cayce / Revelaţia, un comentariu
bazat pe studierea a douăzeci şi patru de lecturi
mediumnice ale lui Edgar Cayce /, editată de A.R.E.
Press, care poate fi comandată la Virginia Beach, la
Fundaţia Edgar Cayce (a se vedea adresa la sfârşitul
volumului).
Dacă alţi cititori doresc ca eu să traduc şi alte
extrase, într-un posibil al treilea volum, să-mi scrie! (Al
treilea volum a fost deja scris, iar al patrulea este în curs
de redactare, n.tr.)
În aşteptarea lui, cei interesaţi pot beneficia de o
traducere orală în cursul zilelor de „healing” pe care le
organizăm la asociaţia noastră, Le Navire Argo (a se
vedea la sfârşitul volumului).

Partea II – KARMA FRANŢEI

1. Edgar Cayce şi încarnările franceze

În primul volum al Universului lui Edgar Cayce,

pag. 221, am abordat un domeniu puţin cunoscut al
operei cayciene: viziunea sa despre Istoria Franţei. Cele
aproape trei sute de încarnări franceze, dictate în
„lecturi”, oferă un material foarte interesant care merită
să fie explorat, lucru pe care-l fac bucuroasă în acest al
doilea volum. Am astfel ocazia să traduc multe lecturi
care n-au fost încă publicate, nici chiar în engleză.
Când vorbesc de „încarnările franceze”, trebuie să
înţelegem în sens larg „popoarele francofone”. De altfel,
Cayce spune: The peoples of France (Lectura 1554-3).
Acest plural arată clar că el nu se limitează la Hexagon!
Frontierele istorice ale ţării noastre au variat mult în
decursul veacurilor: între L'île de France, stricto sensu, şi
Imperiul francez al lui Napoleon I (care se credea Carol
cel Mare!)... este loc destul!
Lecturile menţionează vieţi belgiene, alsaciene,
elveţiene, canadiene, care îşi au locul aici.
Ceea ce găsesc reconfortant este perenitatea
Franţei, afirmată de Cayce:
Franţa nu va fi nicicând eliminată de pe
Pământ. (Lectura 2072-15).
Aşadar, Cayce a vorbit mult de istoria Franţei, prin
vieţile descrise - mai ales din secolele XVII şi XVIII - când
spune că s-ar fi reîncarnat în ţara noastră. Cititorii mei
ştiau că Cayce a precizat un anumit număr din vieţile
sale anterioare. Le-a dat oare pe toate? Mi-am pus
această întrebare. El n-a dat în detaliu decât şase şi fără
să spună nimic de o viaţă atlantă! (Dar, după cum
vorbeşte despre Atlantida, cu atâtea detalii şi insistând
atât de mult, miroase a „reportaj trăit”). De aici putem
trage concluzia că a avut multe alte încarnări, despre
care nu ştim nimic sau puţin, ca acea misterioasă
încarnare franceză pe care o vom vedea mai departe şi
care este poate o dublă încarnare - aşa cum se întâmplă
uneori (ne încarnăm de mai multe ori la rând în aceeaşi
ţară sau în aceeaşi familie). Dacă Cayce nu dă, în
general, decât o încarnare pentru o ţară, cea mai
marcantă pentru consultantul său, anchetele întreprinse
de Dr. Stevenson, dimpotrivă, dau foarte frecvent
reîncarnări în aceeaşi ţară. Regresiile practicate de
excelenţi specialişti (Denys Kelsey şi Joan Grant în
Anglia, Th. Defletsen în Germania, Arnaud şi Denise
Desjardains în Franţa, fără a-i mai pune la socoteală pe
numeroşii psihiatri californieni care cred că se poate
trata aproape tot prin retrăirea vieţilor anterioare!)
confirmă această schemă repetitivă.
În fine, cvasitotalitatea încarnărilor pe care le voi
traduce aici (inclusiv atlanţii din Pirinei), toate cele care
au avut ca decor Franţa au trecut prin Egiptul străvechi:
aproape de fiecare dată, Cayce aminteşte o încarnare pe
malul Nilului, ca şi cum popoarele francofone ar fi fost
reîncarnări masive de egipteni dispăruţi... În astrologie,
de altfel, Parisul este guvernat de Mercur, ca şi Egiptul
antic.
Voi adăuga şi faptul că iniţiaţii englezi cred că
Anglia este locul general de reîncarnare a grecilor antici
(cele două ţări sunt, de altfel, guvernate de acelaşi semn
astrologic al Capricornului). Cât despre Germania, ea ar
fi mai degrabă locul de reîncarnare al iranienilor antici
(Taurul guvernează Iranul şi Germaniile - pluralul se
datorează apariţiei cărţii înainte de a cădea Zidul
Berlinului, n.tr). Ceea ce, la nivel individual, nu împiedică
nicicum entităţile să treacă dintr-o ţară în alta în cursul
diverselor lor vieţi anterioare. Turismul karmic!...

2. Atlanţii din Pirinei

Munţii Pirinei
Pirineii sunt un mister... Nu i-am îmblânzit
niciodată complet. Ei se apără, sunt încă atât de
sălbatici încât adăpostesc ultimii urşi bruni din Franţa.
Locuitorii lor împărtăşesc taina, aceşti basci, a căror
limbă n-o înţelege nimeni: „eskuara” nu seamănă cu nici
un alt grai european. Retraşi în fortăreţele lor muntoase,
bascii s-au bucurat timp de secole de o cvasi autonomie.
De când l-au masacrat pe Rolland, nepotul lui Carol cel
Mare - pentru care s-a şi compus un cântec - ne ferim
cu străşnicie să le mai întărâtăm... băştile!
Pirineii, încă un mister dispariţia ultimilor catari în
grotele din Ariège. Foarte aproape de acolo, cuibul de
vulturi din Montségur rămâne „encantadou” - bântuit -,
cum spun oamenii locului.
Şi apoi, mai este încă ceva: Pirineii sunt un loc
teribil pentru vânarea comorilor, ca misteriosul loc
Rennes-le-Château. Dar cele mai grozave comori sunt,
poate, cele din preistorie... Un mister în plus: cine a
pictat grotele din Lascaux şi Altamira? Cine a trăit în
peşterile din Cro-Magnon, Mas-d'Azil şi a Magdalenei
acum patruzeci de mii de ani?
În Pirineii Orientali se dansează încă „la sardane”
(nume de cântec şi de dans din Catalonia, n.tr.), în
mijlocul satelor, în sunetele unei muzici atât de stranii,
atât de vechi, încât te strânge în spate; ea se aseamănă
cu fluierul berber din Atlas, care coboară şi el de la
începutul timpurilor...

Refugiaţii din Poseidia

Dar iată că, răsfoind lecturile lui Cayce, găsesc

acest cuvânt magic: Pirineii. Loc de refugiu, spune el,
pentru refugiaţii din Atlantida...
Ne amintim că lecturile dau trei date pentru
cataclismele care au distrus acest continent.
În 50.722 î.Hr. ar fi avut loc marea reuniune
internaţională în care naţiunile s-au concertat pentru a
hotărî cum să scape de animalele uriaşe: diplodocus,
brontozauri şi alte animale preistorice incomodante (a se
vedea volumul I). Atunci a început viclenia atlantă:
În vremea aceea, a fost începutul explozivilor...
căci oamenii au trebuit să înfrunte animalele uriaşe
care umpluseră pământul; atunci, folosind aceste
forţe distructive, focurile altarelor au început să fie
deturnate de la scopul lor ca să ardă animalele
care fuseseră prinse în diverse moduri. Şi, de aici,
s-a ajuns la sacrificiile umane. Este ceea ce a dus la
prima emigrare, către Pirinei mai întâi. Şi, după
aceasta, mult mai târziu, spre ceea ce numim
Egiptul. (Lectura 364-3).
Atunci, Dumnezeu a schimbat axa polilor (lectura
5249-1), ceea ce a avut ca efect zguduirea Atlantidei şi
fracturarea acestui continent în mai multe insule,
aceasta spre anul - 50.000. Apoi, Cayce dă o altă dată:
28.000 î.Hr. (lectura 470-22), corespunzând unui
cataclism în care majoritatea insulelor componente ale
Atlantidei au fost înghiţite de ape, rămânând la
suprafaţă numai trei: Poseidia, Aryan şi Og. (Lectura
364-4).
Apoi, în fine, noaptea tragică în care rămăşiţele
continentului s-au scufundat („într-o singură noapte”,
spune Platon). Aceasta, conform lecturilor, în jurul
anului 10.000 î.Hr. Dar o parte din locuitori fugiseră
deja, căci fuseseră preveniţi de iminenţa dezastrului.
Este adevărat că atlanţii dispuneau de mijloace de
informaţie psi şi comunicau cu entităţile din spaţiu:
Rhéa [...], care era mare preoteasă, organiza în
anumite perioade reuniuni în care îşi concentrau
gândurile pentru a se branşa la forţele cosmice [...].
Avem puţine cuvinte astăzi pentru a descrie această
stare de conştiinţă, exceptând cazul când am spune
că, datorită acestei concentrări a „spiritului-grup”
al Copiilor Legii lui Unul, ei intrau într-o stare de
conştiinţă care integra a patra dimensiune, adică
erau absenţi din corpurile lor. (Lectura 2464-2).
Entitatea era atlantă şi foarte apropiată de
cercurile conducătoare. Căci el era iniţiat, era
păzitorul informaţiilor secrete, cel căruia i-au fost
încredinţate mesajele vizitatorilor din alte sfere. El
era cel care transmitea aceste mesaje. El - această
entitate - a primit mesajul care spunea că Copiii
Legii lui Unul aveau să se împartă în mai multe
grupuri; că trebuiau să emigreze în alte ţări, să
ducă acolo religia lor, ca să poată fi salvată.
Entitatea era organizatorul expediţiilor care plecau
din Atlantida exact înainte de scufundarea
acesteia, expediţii care s-au îndreptai spre diverse
ţări. Aşa se face că entitatea a pregătit expediţiile
conduse de Ax Tell [un atlant] cu destinaţia Pirinei.
Entitatea comunica informaţiile celor care,
datorită lui, aveau să se stabilească ulterior în
Pirinei. (Lectura 1681-1).
Cayce vorbeşte de un exod temeinic pregătit,
nicicum de o fugă panicată; emigranţii ştiau unde se
duc:
Entitatea era în Atlantida, în momentul când
pământul era pe punctul de a se disloca, pământul
atlant, se înţelege. Entitatea prospecta diverse ţări
cu aceste grupuri care căutau locuri unde i-ar putea
trimite pe cei ce trebuiau salvaţi [...]. De unde
cunoaşterea de către el a Yucatanului şi a locurilor
din Pirinei. (Lectura 1908-1).
Şi nu cumva să credeţi că atlanţii au aterizat la
Bayonne într-o biată rablă, nici vorbă! Exista deja „Air
France”:
 Entitatea era printre Copiii Legii lui Unul. De
meserie matematician, el a efectuat calculele
pregătitoare pentru aceste călătorii în Pirinei, care
se făceau pe calea aerului [...]. El se numea Pek-Al.
(Lectura 2677-1).
Înaintea acestei încarnări - şi printre cele cu
cea mai . puternică influenţă asupra vieţii actuale
a entităţii -, o regăsim în ţara numită acum
Atlantida. Mai exact, printre cei din Poseidia care
se pregăteau să plece înaintea catastrofei [...].
Activitatea sa consta în salvarea arhivelor, â
documentelor, a mărturiilor privind tot ce fusese
viaţa şi experienţa civilizaţiei atlante.
Astfel regăsim entitatea în acele grupuri care
au ajuns mai întâi în Pirinei, apoi în Egipt.
Entitatea, Copil al Legii lui Unul, folosea energiile
naturale, adică electricitatea, pentru propulsia
maşinilor, ca şi pentru uzul curent. Numele lui era
Ajax-Ton. (Lectura 1998-1)
Entitatea trăia în Atlantida, în vremea când
mulţi se pregăteau să plece: catastrofa era
iminentă, din cauza intrigilor josnice ale Fiilor lui
Belial, adversar ai Copiilor Legii lui Unul. Entitatea
[...] era un expert în acele mijloace de transport care
au permis unei părţi a atlanţilor să se refugieze în
alte ţinuturi, ca de exemplu Pirineii [...]. Numele lui:
Azexl. (Lectura 815-2)
A făcut călătorii în Yucatan, în Pirinei, în Egipt
Căci transporturile, călătoriile şi comunicaţiile se
realizau cu aparate de zbor ca acelea descrise de
Ezechiel mult mai târziu-. (Lectura 18591)
(Într-adevăr, primul capitol al profetului Ezechiel
descrie un gen de OZN!)
 Când Cayce spune: Pirineii, trebuie să avem o
perspectivă mai cuprinzătoare, aşa cum trebuie că aţi
remarcat deja în privinţa geografiei lui Cayce! El
cuprinde ţările din piemontul Pirineilor, ca Gasconia,
ţinutul gasconilor, sau vasconilor, adică bascii francezi,
şi Biscaya, ţinutul bascilor spanioli. Cayce include tot în
„Pirinei” şi Cordilierul cantabric, Portugalia şi... falezele
Mării Nordului(?):
Entitatea a fost printre cele care au plecat în
Egipt, dar a ajuns în Pirinei, în ceea ce este acum
Portugalia, Franţa, Spania; şi se pot încă vedea în
calcarul falezelor de la Calais urmele activităţilor
celor ce au însoţit această entitate, când au
încercat să facă un templu pentru cultul religios,
condus de şeful lor, adept al Legii lui Unul. Numele
lui era: Apex-EI. (Lectura 315-4).
Calais se află la 1.000 de kilometri de Pirineii...
Lecturile nu se remarcă prin precizie geografică
deoarece consultanţii nu o cereau. Cu excepţia cazului
când cineva pare cu adevărat interesat de o localizare
geografică exactă într-o ţară pe care o cunoaşte bine,
cum este cazul consultantei norvegiene (volumul I,
pag.214). În acel caz, Cayce situează locurile cu mult
mai multă rigoare. Mai este şi faptul că-n acele timpuri
îndepărtate Pirineii nu aveau, în mod sigur, aceeaşi
configuraţie de astăzi. (Geologii vorbesc de un continent
pierdut, Tyrrhenida, care s-ar fi întins din Pirinei în
Italia, cuprinzând Corsica şi Sardinia). Cu toate acestea,
una din ascultătoarele mele mi-a semnalat într-o zi că
există în Dordogne o localitate numită „Calès”, lângă
Lacave, care ar răspunde descrierii lui Cayce (faleze de
cretă).
Poate că şi denumirea de „Pirinei” ar acoperi atunci
tot acest colţ muntos din Europa sud-vestică... M-am
întrebat ce ar însemna acest cuvânt „Pirinei”, care nu
este nici din limba franceză, nici din spaniolă, nici din
latină..', poate din greacă? Dar probabil, după
specialişti, este mult mai vechi.
Entitatea s-a aflat printre cei care şi-au ales ca
loc unde sa se stabilească ceea ce este acum Spania
şi Portugalia, adică Pirineii. Numele său era
Amzelee. (Lectura 931-1).
Unii derivează cuvântul Pirinei din rădăcina greacă
pyr care înseamnă „foc”. Încă un mister: vor fi existat
vulcani activi în această regiune? Prezenţa izvoarelor
termale, foarte calde încă, şi a rocilor eruptive ne lasă să
credem aceasta. Regiunea este dintotdeauna considerată
sub influenţa Săgetătorului - semn de foc...

Cum am scăpat ocazia să avem piramide...

Am văzut că Atlanţii voiau, de asemenea, să-şi
salveze cultura:
Entitatea se afla în Atlantida când s-au
înfruntat Copiii Legii lui Unul şi Fiii lui Belial. El
era între cei care căutau să păstreze arhivele Legii
lui Unul şi [...] a trimis delegaţi să prospecteze
locurile unde puteau fi depozitate aceste
documente. Entitatea s-a dus în Pirinei, dar n-a
ajuns niciodată în Egipt şi n-a mai auzit niciodată
de celelalte expediţii, la trimiterea cărora
contribuise. Era un şef cu numele Am-ee-lee. Astăzi,
are un talent de a regăsi documentele secrete şi tot
felul de comori ascunse. (Lectura 17821)-
Căci Copiii Legii lui Unul, persecutaţi pentru
credinţele lor, erau şi misionari:
Entitatea [...] venind din Atlantida [...] a făcut
drumul în Pirinei, adică ceea ce este astăzi
Portugalia sau Spania. Şi acolo [...] entitatea a
ajuns într-un post de conducere. Aderând la
dogmele Legii lui Unul ea a încurajat propagarea
acestor dogme. (Lectura 1273-1).
Aproape toate lecturile descriu Pirineii ca o etapă
înaintea Egiptului. Dau numele acestor emigranţi,
pentru că este interesant din punct de vedere lingvistic
(a se citi cu pronunţie americană unde 'e' se citeşte 'i'):
Esfer sau Esthar, (lectura 1391-1), prinţesa atlantă care
dădea consultaţii psihologice; Ax-Tell, inginer (1681-1);
Shu-lom (20901), copil al lui Belial, care a preferat să se
îmbarce cu Copiii Legii lui Unul, spre Pirinei; Ex-Ter-El
(2916), Aziee (2913-2) şi Ash-Tep (26271), Xar-pen (633-
2), Asse-me-lea (1144-2) şi Areil, pentru care Cayce a
dictat ortografierea literă cu literă (rezultă ceva gen Ariel,
sau Eriel), şi iată lectura respectivă:
Ea a ajutat la stabilirea de grupuri de
expresie, ceea ce am numi arte, pe care le preda.
Astfel entitatea s-a dus în ceea ce este acum
Portugalia, adică Pirineii [I], unde propriul său grup
din Atlantida crease activităţi religioase şi
întemeiase un loc unde se practica o formă de
adoraţie. Entitatea a contribuit la decorarea
acestui templu, de unde iscusinţa sa artistică
actuală! (Lectura 1123-1).
Aţi remarcat aceste nume stranii care, ca euskara,
limba bascilor, au adeseori această sonoritate: ar sau er,
caracteristică numelor din Pirinei: Izarra, Navarra,
Andorra etc, ca să nu le cităm decât pe acestea! Lucru
curios, numele basce se aseamănă cu numele atlante
date de Cayce.
Şi mai curioasă încă este înrudirea limbii bascilor
cu... limbile indienilor din America de Nord şi centrală!
în 1867 un studiu publicat de istoricul Charancey
semnala că euskara se aseamănă cu dialectele vorbite
de indienii Delaware şi Chippeways! (Affinités de la
langue basque avec les idiomes du Nouveau Monde /
Afinităţile limbii basce cu idiomurile din Noua Lume).
Nu era singurul care a remarcat: celebrul
Humboldt, de asemenea, dar el n-a îndrăznit să tragă
concluzii. Colonelul Braghine, în The Shadow of Atlantis
(Ed. Rider, pag.187), spune că în Guatemala, un trib
indian din districtul Peten fusese în stare să-i înţeleagă
pe misionarii spanioli care vorbeau basca! Bascii, spune
el, înţeleg şi georgiana; Braghine, de origină rusă, ne
aminteşte că Georgia se numea altădată „Iveria” (ca
Iberia). El este ferm convins că bascii noştri vin din
Atlantida. S-a remarcat de asemenea cât de mult se
aseamănă numele locurilor basce cu cele din Yucatan
(America Centrală), mă refer la numele indiene, de
exemplu: „Ta-Basco”, Ţara Bascilor (care se aseamănă şi
cu libiana veche - limba-mamă a graiurilor berbere: Ta-
Mana”, „Ta-Uz” = ţara apusului, ţara lui Osiris...). De ce
Hondurasul sună ca Andorra? Şi de ce această
coincidenţă a limbilor „siflante” pe care le cunoaştem în
trei locuri în lume: Ţara Bască, Canarele şi America
Centrala? Această formă de expresie, în care sunetele
sunt şuierătoare, există şi la păstorii din Pirinei!
După părerea majorităţii atlantologilor, Canarele
nu sunt, desigur, decât un vârf scufundat al Atlantide!.
De fapt, au fost arătate numeroase coincidenţe de limbi
şi obiceiuri între guanchii din Canare -rasă stinsă astăzi
-, basci şi berberii din Atlas..
Spanioli au fost surprinşi, se pare, să-i vadă pe
indienii din Yucatan jucând un joc cu mingea, care
semăna foarte mult... cu pelota bască! Se ştie că limba
bască este aglutinantă, adică reduce o întreagă frază la
un singur cuvânt (ceea ce se deosebeşte radical de
latină, franceză, engleză etc).
 Bineînţeles că Cayce habar n-avea de existenţa
bascilor atunci când a dat aceste lecturi. Dacă aceştia
au fost, aşa cum spune el, refugiaţi atlanţi, coincidenţele
lingvistice se explică! Lecturile dau, de asemenea, multe
nume care seamănă cu Amelia sau Emilia, ca prima
încarnare a Christului Cosmic în Atlantida: Amilius (vezi
volumul I).
Aceste două prenume, Amelia şi Emilia, sunt foarte
bine reprezentate în ţinuturile situate de-a lungul
coastei europene a Atlanticului, sub formele lor engleză,
franceză, spaniolă, portugheză. Cum Cayce spune că
numele au o legătură cu o viaţă anterioară, putem
presupune că multe dintre persoanele numite Amelie,
Emilie, Emile vin dintr-o viată atlantă.
Oare toţi Copiii Legii lui Unul au avut timp să fugă
înaintea dezastrului?
Emersea, mare preoteasă, a părăsit Atlantida
printre ultimii, preocupată complet de fiii lui Belial, care
depăşeau limitele [...]. Şi entitatea, după foarte multe
rugăminţi, s-a lăsat adusă aproape cu forţa spre Pirinei!
(Lectura 2545-1).
Detaliu interesant din punct de vedere al legilor
reîncarnării, aceşti „Copii ai lui Belial”, care erau foarte
divers reprezentaţi în Atlantida, sunt reîncarnaţi astăzi
în aceiaşi care ţi-au adus deja atâtea decepţii,
frământări, deziluzii, înşelăciuni... (Lectura 2545-1).
Nu se înţelege bine de ce refugiaţii au plecat apoi
spre Egipt. De ce n-au construit piramide în Pirinei?
Egiptul le-a oferit un context social şi politic mai
atrăgător?
Entitatea, cu mulţi dintre cei care au fugit spre
diverse ţări, s-a alăturat exodului îndreptat spre
Pirinei. Apoi, când atlanţii au hotărât să-şi unească
eforturile cu cele ale egiptenilor, au emigrat în
Egipt. (Lectura 3006-1).
Poate că ultimii scăpaţi n-au fost bine primiţi de
indigeni?
Entitatea a trăit în acea epocă în Pirinei, după
distrugerea Atlantidei şi împrăştierea atlanţilor...
Dar entitatea era indigenă, ea era născută din
populaţiile care locuiesc în această ţară [Pirinei]. În
acea viaţă a atins cea mai înaltă dezvoltare
personală, căci Natura îi era şcoala [...]. De unde,
astăzi, viaţa sa la ţară, unde este aproape de
ploaie, mare, soare, nisip, păsări, animale
sălbatice... (Lectura 1786-10).
Şi astăzi, în Pirinei, Natura este de o incredibilă
frumuseţe. Se numără cu siguranţă printre cele mai
măreţe peisaje din lume. Cum spune cântecul lui Jean
Ferrat, „Munţi Pirinei, sunteţi sufletul meu... Munţi
fericiţi, vă voi iubi mereu..”.
Dar poate că tocmai din cauza frumuseţii lor, a
bogăţiei, a climei i-au atras pe năvălitori' Două lecturi
fac aluzie la acest lucru:
Entitatea era în ţara numită acum Pirinei,
adică în acea ţară unde au aterizat atlanţii şi unde
şi-au coordonat eforturile pentru a se dezvolta, cu
cei din Pirinei, cu cartaginezii, cum vor fi numiţi
mai târziu [„Carthaginians”, în text]. În activităţile
sale, entitatea era şeful lor şi, totuşi, irezistibil:
căuta întotdeauna să-i cucerească pe cei care
deţineau puterea. A devenit el însuşi şef. Dar, sub
conducerea sa, a permis o neglijenţă... (Lectura
1489-1).
Această neglijenţă a deschis porţile invaziei?
În timp ce numeroşi erau cei care au preferat
să schimbe ţara şi să meargă în Egipt, entitatea,
Armath, a rămas în regiunea Pirineilor şi a
întemeiat acolo această religie care a făcut mult
bine. Şi aceasta până când hoardele venite din
Africa au distrus aceste popoare. (Lectura 3541-1)
Cei care cred că Istoria se repetă îl vor evoca pe
Tarik Berberul debarcând în Spania, la poalele munţilor
care-i poartă numele acum (Gibraltar = Djebel Tarik), şi
distrugând într-o singură bătălie regatele vizigote. Dar
aceşti berberi islamizaţi, care veneau din inima munţilor
Atlas, nu erau ei înşişi descendenţi ai altor atlanţi? Este
teoria lui Albert Slosman, în Les rescapés de l'Atlantide /
Supravieţuitorii Atlantidei /, (Robert Laffont)... Aceasta
este şi teoria lui Cayce, deoarece:
Se vor regăsi mărturii ale acestei civilizaţii [atlante]
în Pirinei şi în Maroc. (Lectura 364-3).
În mod sigur Cayce nu-l citise pe Félix Berlioux: De
l'origine altlante des tribus berbères / Despre originea
atlantă a triburilor berbere / (carte publicată în 1874).
Săpăturile arheologice au regăsit urme de invazii libiene
preistorice pe coasta spaniolă, la poalele Pirineilor, pe
versantul mediteranean. Pe de altă parte, menţionarea
cartaginezilor în lectura de mai sus nu este fantezistă,
căci fenicienii şi-au instalat tabere în câmpiile care se
întind sub Pirinei (astăzi Catalonia şi Navarra), încă din
secolul XI Î.C, dar şi, probabil, mult mai înainte!
Marsilia a fost, de altfel, unul din porturile lor!
Descendenţii lor, cartaginezii, au înaintat mai mult
în piemontul Pirineilor şi Hamilcar Barca este cel care a
întemeiat, în secolul al III-lea î.Hr., oraşul Cartagina.
Mai este şi misterioasa civilizaţie din Tartessos, care-i
intrigă atâta pe arheologi...
Ca să revenim la bascii noştri, o parte din etnologi
au remarcat punctele lor comune cu indienii din
America, nu numai în limbă, aşa cum am spus mai sus,
dar şi în tradiţii.
„În legendele basce, se vorbeşte mereu de un mare
popor din vest, care a năvălit în Europa. Şi aceşti
năvălitori au fost distruşi, în final, de un potop în care a
dispărut pentru totdeauna ţara lor”. (A la conquête des
mers / în cucerirea mărilor /, de Charles de La
Roncière, Paris, 1938, p. 235). Evident, indienii din
Mexic au păstrat acelaşi gen de povestire, cu excepţia
faptului că ţara scufundată era la est! Acelaşi autor,
foarte interesant şi plăcut la lectură, remarcă alt lucru:
de-a lungul litoralului francez al Atlanticului, legendele
vorbesc de oraşe înghiţite de ape. Cel mai celebru este
Ys, dar mai sunt şi altele ca, de exemplu, Antioche, în
largul Bordeaux-ului...
S-a remarcat, de asemenea, faptul că bascii au fost
dintotdeauna marinari. Specialişti în arta vânătorii de
balene, le căutau până în regiunea Terre Neuve, pe care
au cunoscut-o probabil cu mult înainte de a reuşi
Columb să fie crezut că „descoperise” America. (A se
vedea L'Histoire commence à Bimini / Istoria începe în
Bimini /, Pierre Carnac, Ed. Robert Laffont, şi Les Juifs
en Amérique / Evreii în America /, de acelaşi autor.)
Bascii au vizitat-o cu mult înaintea lui! Dar serviciul lor
de presă era mai prost organizat decât cel al lui
Columb... O varietate de balene, astăzi dispărută, se
numea „Balena Bascilor”, iar istoricul La Roncière
notează că, în secolul al XII-lea, oamenii săraci de pe
coasta atlantică mâncau care de balenă cum mâncăm
noi cârnaţi: dacă această carne era ceva obişnuit, acest
fapt atestă că bascii trăiau din pescuit. Îşi transmiseseră
de multă vreme secretul: exista un continent exact în
faţa lor...
 Paul Gaffarel estimează că iberii (şi berberii) şi
bascii descind din atlanţi. El reaminteşte că Strabon,
geograful roman, descria costumul bascilor exact cum,
mai târziu, conchistadorii au descris costumul anumitor
triburi din America Centrală, mai ales a uyacalilor
(Annales de la faculté des lettres d'Aix-en-Provence,
1913. volumul 7). El reaminteşte, de asemenea,
existenţa acelui obicei bizar din regiunea Pirineilor,
numit „couvade”: când nasc femeile, bărbaţii se întind în
pat şi primesc felicitări în locul acestora! Or, există o
veche tradiţie a indienilor din Yucatan, care se regăseşte
şi în Brazilia şi Columbia.
Poate că bascii ocupau cândva toată „Gasconia”.
Întrucât ea poartă numele lor (ţinutul Vasconilor). Ei
populau Dordogne şi Languedoc, toată Occitania, deşi
astăzi nu se mai consideră „basci” decât cei care vorbesc
euskara şi locuiesc în văile înalte ale Pirineilor. Teritoriul
lor se întindea oare, în urmă cu mii de ani, până la
Lascaux, Les Eyzies şi Cro-Magnon? Toată această
regiune este realmente plină de unelte preistorice: nu
trebuie decât să te apleci să le iei (după ploaie, pentru că
atunci strălucesc!). Cât despre grotele pictate sau pline
cu material funerar, în fiecare an sunt descoperite altele
noi Abatele Breuil, unul dintre cei mai mari arheologi
francezi, considera că omul- de Cro-Magnon venea fie
din Atlantida, fie din Mediterana, în orice caz dintr-o
ţară situată la vest şi la sud. Alţi specialişti eminenţi, ca
Dr. Verneau, Lord Avercromby, Pr. Osborne, consideră
că oamenii de Cro-Magnon sunt din aceeaşi rasă ca
guanchii din Canare. Aceştia ar fi fost supravieţuitorii
ultimilor atlanţi, părere emisă deja de Cadet şi Bory de
Saint-Vincent la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ultimul
este autorul unei minunate cârti - cu o hartă a
Atlantidei -, din care s-a inspirat Ignatius Donnelly şi
care spune deja, în mare, ceea ce spun Cayce şi
majoritatea atlantologilor din secolul XX (a se vedea Les
Atlantes, de Jacques Gossart, Robert Laffont, 1986).
Toţi aceşti autori reamintesc că guanchii şi oamenii
preistorici din Pirinei au fost îngropaţi cu faţa spre apus
- tara Morţilor!
S-a evidenţiat de asemenea că oamenii de Cro-
Magnon erau marinari: găsim un bogat material de
pescuit în caverne. Şi mai curios încă, anumite schelete
preistorice din Pirinei poartă haine de piele, coliere din
dinţi de animale şi ornamente din pene... ca indienii din
America! (Dar nu se ştie dacă purtau faimoasa beretă
bască, inseparabila de imaginea francezului, aşa cum îl
văd americanii!)
În fine, au fost regăsite unele dintre acele schelete
badijonate cu ocru roşu... Obicei straniu!
Aşadar cine îşi vopsea pielea în această culoare? Ei
bine, „pieile roşii”!
Acest lucru i-a mirat în asemenea măsură pe primii
exploratori încât acesta expresie a rămas, până la noi,
sinonimă cu „indian din America!” Atlanţii, rasa roşie!
spune Cayce. (Lectura 364-13).
În final, teoriile arheologice cayciene nu sunt nici
extravagante, nici măcar noi. Mai degrabă stilul său pare
fantezist, căci el nu se exprimă în limbajul ştiinţific
admis.
Era să uit un alt aspect al acestei istorii. Cayce
insistă asupra caracterului religios al evenimentelor pe
care le evocă: atlanţii care au scăpat sunt credincioşi. De
cum au ajuns în Pirinei, au construit acolo un templu al
Legii lui Unul.
Or, această regiune este un înalt loc spiritual şi
astăzi. Am vorbit deja de cathari, care credeau în
reîncarnare şi s-au dezvoltat în acest Languedoc, unde
amintirea lor este încă vie. Ultima lor fortăreaţă a fost
Montségur, în Pirineii ariegezi. (Cayce vorbeşte despre
aceasta -a se vedea mai departe, în capitolul despre
cruciade). De partea spaniolă, există marile sanctuare
din Saragosa, Compostelle (dacă adăugăm Cordilierul
cantabric Pirineilor) şi, recent, apariţiile de la
Garabandal... În fine, este fenomenul Lourdes, acest
oraş care a apărut ca o ciupercă, într-un secol, dintr-un
pelerinaj... Şi este mereu, în principiu, „Legea lui Unul”
care se practică aici (pentru că Cayce spune că ea
constituie baza Evangheliei!).

3. Strămoşii noştri gali

Lecturile deschid perspective foarte interesante

asupra istoria Galiei - iată-le:

Întemeierea Luteţiei
El trăia în ţara cunoscută acum ca Franţa,
într-o vreme când galii se instalau în centrul acestei
ţări, pe care o invadaseră şi o cuceriseră. Entitatea
se afla atunci printre cei care au întemeiat această
extraordinară cetate pe Sena şi se numea Gullsipo.
În această experienţă, a câştigat moral în cea mai
mare parte din şederea sa terestră, în sensul că a
dat popoarelor din epocă principii de dreptate,
aplicate la grupuri, clase, mase. Doar în ultima
parte a vieţii sale, a regresat: armate de năvălitori
au intrat în ţară, venind în acelaşi timp din Pirinei
şi din Alpi, şi de dincolo, aducând cu ei distrugerea.
De unde, astăzi, iarăşi această influenţă marţiană
care-i duce la furie, la dorinţa de a se răzbuna pe
mulţi oameni, la această atitudine vindicativă.
(Lectura 272-4).
 Dacă astăzi nu mai rămâne mare lucru din Luteţia
galică, această extraordinară cetate de pe Sena, ea a
fost reconstruită şi vechea grozăvie a fost uitată. Dar nu
de toată lumea: cât este de ciudat faptul că emoţiile
supravieţuiesc atât de mult pietrelor!
Acest gal trebuise, de altfel, să înfrunte aceeaşi
problemă în existenţele precedente: în India, locuise
într-o vale fericită, care a fost pustiită de năvălitori veniţi
din munţi (deja!), după care s-a refugiat în Egipt.
Cayce semnalează apoi o viaţă în Persia, unde a
suportat (încă!) o invazie, în vremea când Susa era
atacată de greci şi de triburile arabe nomade.
Cât despre această viaţă din Galia, despre ce
năvălitori vorbeşte Cayce? Năvălitorii veniţi din sud...
iată un straşnic subiect de cercetare pentru arheologii
care vor citi aceste rânduri!

Mereu năvălitorii: cartaginezi şi romani

Galia, prosperă şi civilizată, atrăgea cotropitorii.
Arheologia de astăzi recunoaşte nivelul cultural şi
tehnologic foarte înalt, atins de aceşti gali cu mult
înainte de sosirea romanilor (şi ne putem da seama de
aceasta vizitând „arheodromul” de lângă Dijon).
Iată mai întâi raidurile cartagineze ale lui Hannibal
(247-143 î.Hr.).
Regăsim entitatea în regatul galilor, când
coasta galică era cotropită, acolo unde este acum
Franţa. Şi din această cauză a murit entitatea în
cala unei nave comerciale, care traversa Marea cea
Mare şi aparţinea lui Hannibal. De unde, în viaţa de
acum şi prin personalitatea sa actuală, această
dorinţă permanentă de promovare a domniei rasei
albe. (Lectura 304-5).
 Gina Cerminara, care cercetase îndelung
personajele din lecturi, explică de ce acest gal nefericit,
prins de cartaginezi, era obsedat de apărarea albilor:
pentru că fusese legat în lanţuri ca vâslaş, în cala navei,
cu alţi prizonieri - aceea fiind negri - şi astfel a murit. De
unde rasismul său sălbatic, astăzi... (Citat din De
nombreuses demeures, de Gina Germinara, ed. Adyar).
În capitolul despre reîncarnare (în volumul I al
Universului lui Edgar Cayce), subliniam legătura de la
cauză la efect dintre rasism şi frica de animal, legătură
care mi s-a părut evidentă. Or tocmai asta constat în
continuarea lecturii:
Într- o viaţă dinainte [ca gal], găsim entitatea la
Alta, în Atlantida, când ţara era în prima sa
perioadă de expansiune. Şi principala forţă1 care i-
a permis entităţii să se dezvolte era acest efort de a
stăpâni viaţa animală, deopotrivă în Om şi în
Animalul sălbatic. Şi iată de ce entitatea este
astăzi îngrozită de orice formă de viaţă animală,
groază pe care ar putea-o depăşi prin iubire.
(Aceeaşi lectură).
Aşadar, viaţa actuală este pentru acest atlant-gal o
şansă de a-şi lichida rasismul anti-negru şi anti-
animal... pentru că este, se pare, acelaşi lucru!
În planul sănătăţii, tristul său sfârşit din fundul
calei, în umezeală şi ură, îl costă şi astăzi, când suferă
de astm cronic şi de bronşită, pe scurt, grave dificultăţi
respiratorii. Ilustrarea karmică a exprimării populare:
„Nu-I pot suferi pe X! Mă sufocă!”. Astfel se face că
resentimentul provoacă boli respiratorii... Să terminăm
cu acest biet gal:
Cayce îi dă şi o încarnare în Anglia, în Evul Mediu,
ca jurist, şi o altă încarnare în Egiptul vechi, bineînţeles!
Când a venit să-l consulte pe Cayce, era un domn în
vârstă (avea şaptezeci de ani) care anima o asociaţie
pentru apărarea drepturilor Omului Alb. Acest
consultant este şi unul din cei puţini cărora Cayce le
anunţă reîncarnarea următoare.
Dar să revenim în Galia, unde trebuie să sosească
romanii:
În încarnarea precedentă, îl regăsim în regatul
francez, în acea epocă veche, de răsturnări care
stau la originea a ceea ce va deveni Franţa. Era
după distrugerea puterii galice. Entitatea lucra ca
ţăran şi se numea Shule [Chouli?]. De aici vine
această trăsătură a caracterului de acum: iubeşte
aerul liber şi frumuseţile Naturii. (Lectura 2723-1).
„Galia împădurită”, ce splendoare trebuie să fi fost,
într-adevăr, dacă judecăm după cât a mai rămas!
Această iubire a Naturii şi a aerului liber este o
trăsătură constantă a caracterului francez: avem ferestre
ca să le deschidem cât mai larg şi grădini ca să trăim în
ele! Pentru noi, este evident! Cu totul altceva este în
America, unde ferestrele nu se deschid din cauza aerului
condiţionat... şi a insectelor -mereu fobia de lumea
animală, de când, în Atlantida, omul a trebuit să-i
înfrunte pe cei care, sub formă de animale,
invadaseră pământul. (Lectura 364-4). [A se vedea
volumul I, capitolul despre Atlantida şi proliferarea
animalelor mari care ameninţau viaţa oamenilor, căci
dacă diplodocuşii noştri din Provence se pare că au fost
nişte căţeluşi ierbivori şi blânzi, nu este valabil şi pentru
celelalte șopârle preistorice uriaşe. Cayce vorbeşte de
concurenţa feroce care exista atunci între animale şi
oameni. De unde amintirile neplăcute din
subconştientul karmic al victimelor...]
Dar ne amintim că Keyserling îi caracteriza pe
francezi drept grădinari! Istoricii constată în ce grad
erau deja marcate constantele culturale ale societăţii
franceze la gali. Săpăturile arheologice au demonstrat că
ei erau experţi în ţesături şi îmbrăcăminte, deja mari
croitori! în ce grad înalt de rafinament stăpâneau
ceramica, construcţia de drumuri şi poduri, amenajările
hidraulice. Cât de interesaţi erau deja de sănătate şi
igienă (ei au inventat săpunul, iar staţiunile lor termale
sunt încă aici!). Erau deja mari bucătari, făceau
preparate din gâscă şi vin... Lecturile confirmă:
Ea trăia în acea ţară unde au ajuns romanii, adică
estul Galiei. Entitatea se numea atunci Fencra şi făcea
parte din cei care lucrau în vii, aparţinând acelora care, în
această ţară, produceau mult vin. A murit apărându-şi
ţara [...]. Din acea viaţă îşi păstrează gustul băuturilor
tari, cu o cunoaştere a acestora, datorită căreia ştie să se
oprească la timp... (Lectura 1097-2).
Alcoolismul francez era deja o problemă galică!
Lectura 517-1 vorbeşte de un bărbat care cultiva
strugurii [viţa-de-vie, n.tr.] şi care avea o bună
reputaţie în profesie.
Şi iată o altă lectură care evocă artizanatul galic - şi
mă bucur pentru cititorii belgieni: (ara lor este totuşi
menţionată o dată de către Cayce (inclusiv acel „şes”,
drag lui Jacques Brel!):
Înainte de aceasta, entitatea era în ţara
saxonilor în zona de şes care se întinde astăzi
parţial în Franţa, parţial în Belgia. Entitatea era
între cei care fabricau vase de ceramică, ţesături şi
tot ce contribuia la o viaţă de calitate în regiune:
mobilier, cuptoare, războaie de ţesut, pălării,
încălţăminte, toate acestea erau domeniul entităţii.
(Lectura 3544-1).
Iată apoi un ofiţer roman care se străduieşte să
perfecţioneze relaţiile dintre învingători şi galii învinşi,
încercând conştient să ajute contopirea celor două
popoare (care a reuşit!):
În viaţa dinainte se afla în ţara franceză, în
timpurile când se năştea naţiunea franceză, sub
dominaţia Romei. Era în armata romană şi se
numea Mieah. În acea viaţă, alesese să fie bărbat şi
apăra drepturile noii ţări cucerite. Căci el venise de
dincolo de coline ca să fie numit şef al acestor
popoare şi în această calitate îl vedem acţionând la
începuturile cuceririi [...]. Căci această entitate a
venit, în acea epocă a vieţii sale terestre, ca şef ales
de predecesorii săi. Şi în personalitatea prezentă,
entitatea dă tot ce are mai bun în ea atunci când
este aleasă de ceilalţi să-i reprezinte într-o anumită
treabă. (Lectura 2801-5)
În altă parte a lecturii, Cayce precizează că această
consultantă - entitatea este astăzi femeie - are mari
calităţi pentru diplomaţie şi relaţiile umane. Lectura de
mai sus subliniază, de asemenea, faptul că galii aplicau
adevărate principii democratice: şefii şi reprezentanţii lor
erau aleşi sau numiţi, prin cooptare, de către înaintaşii
lor. Este ceea ce spune Cezar. (În De Bello Gallico, se
miră că această organizare democratică remarcabilă
cuprinde şi femeile!).
Şi iată ce i s-a spus unei alte consultante:
Ea trăia în vremea când romanii domneau ca
stăpânitori asupra ţării franceze. Entitatea era
atunci împărăteasa, soţia Regelui (The „King” în text,
nu este o eroare de traducere!) care se instalase ca
suveran în această ţară nou cucerită. Ea se numea
Ariaca, şi a pierdut din punct de vedere moral, prin
violenţă, prin forţele distructive pe care le-a
propagat. De unde, astăzi, cea mai gravă dintre
problemele cu care se confruntă: să-şi domine furia,
irascibilitatea, să înveţe să controleze un
temperament pe care unii îl vor califica drept
instabil. (Lectura 4129-1).
Îi las pe specialiştii mai bine pregătiţi decât mine s-
o identifice pe această Ariaca arţăgoasă...

Tot cotropitorii: Imperiul Inferior şi marile invazii

De data aceasta, hunii şi normanzii invadează
lecturile:
Entitatea era în acea ţară cunoscută ca
Franţa. Era într-o perioadă când revoltele tulburau
ţara, în timp ce populaţiile cunoscute ca normanzi
soseau din nord. (Lectura 2894-1).
Ea trăia în ţara franceză care, în epoca aceea,
era tulburată de frământări şi războaie, nu numai
din cauza hunilor, dar şi din cauza normanzilor. Ca
să trăiască în timpul acela, entitatea a trebuit să-şi
folosească talentul de a umbla cu şiretlicuri,
iscusinţa în folosirea magiei, aşa cum se practica
pe atunci. Ea folosea toate farmecele, toate sforile
de orice natură, ca să-şi păstreze locul printre
puternicii zilei. Şi a reuşit, sub numele de „Madame
Queluman” (secretara lui Cayce a crezut probabil că în
latina populară se folosea deja „Madame”! Era mai
degrabă „domina” sau „domna”, de la care vine actualul
cuvânt „dame”).
De acolo îi vine aptitudinea sa actuală de a
judeca oamenii, de a ghici ceea ce gândesc şi modul
lor de a gândi; de acolo sensibilitatea la fenomenele
„psi” ale altora, ale tuturor celor care sunt
interesaţi de puterile oculte sau mistice. (Lectura
2835-1).
Altfel spus, pentru a ghici viitorul, galii îi foloseau
deja pe ţigani...
 Entitatea era în acea ţară cunoscută acum ca
Franţa, la începutul marilor invazii, când începeau
să sosească acele popoare din est şi din sud-est. Era
o perioadă de confruntare între cei numiţi huni şi
armatele [romane] ale imperiului Cezarilor.
Entitatea era de baştină din împrejurimile ţinutului
numit astăzi Avon, pe Meuse. De unde, acum,
sensibilitatea sa faţă de heraldică, rochii, muzica
pentru cimbale, cor, şi trompete de vânătoare [...].
Activitatea sa în acel timp privea pieptănăturile,
ornamentele şi podoabele vestimentare. Ea se
numea Condie. Din unul din asociaţii săi ( = soţi sau
amanţi, în cayciană!), se trag strămoşii acelora dintre
care, în această viaţă, unul a emigrat în ţara
actuală a entităţii [Statele Unite], adică ei au fost la
originea liniei din care a venit numele de Cayce.
(Lectura 340-15).
Ne amintim că strămoşul familiei Cayce din
America venise din Franţa (a se vedea volumul I).
Lectura de mai sus este şi un frumos exemplu de stil
caycian, caracterizat prin perifraze, meandre, turnuri
arhaice, prin arta cu care numără urmele de bou şi le
împarte apoi la patru, ca să vă spună exact câte vulpi v-
au intrat în ogradă...
Toţi exegeţii lui Cayce, chiar americani, îşi smulg
părul de disperare!
Cel mai strălucitor subiect al lecturilor galo-romane
este sfântul Martin de Tours. Dar am avut deja onoarea
să vi-l prezint în cursul capitolului III din volumul I. Voi
adăuga... că reîncarnarea sa americană s-a născut într-o
zi specială, care corespunde la noi armistiţiului din
1918: 11 noiembrie. În Franţa este zi de sărbătoare şi nu
se lucrează, iată de ce, poate, spune Cayce că sfântul
Martin al galilor era un mare leneş: the entity was a
patron saint of France, and yet so lazy as to be
expressed in the present / entitatea era un sfânt
patron din Franţa şi totuşi de o lene care a dăinuit până
astăzi /, spune lectura sa (3202-1). Istoria ne spune că
era neglijent cu propria-i persoană („un om atât de puţin
respectabil, cu haine murdare şi părul în dezordine”),
astfel încât contemporanii săi nu voiau să-l aleagă
episcop. Dar, cum făcea atât de multe minuni, a obţinut
totuşi postul...!
Să adăugăm, pentru aducere aminte, faptul că
fusese înainte un strălucit diplomat în Egiptul străvechi.
Prin urmare, Cayce îi sfătuieşte pe părinţii copilului
(care nu avea decât şapte ani la vremea lecturii) să-i dea
o educaţie care să-i permită să lucreze în relaţiile
internaţionale care vor fi între popoarele Franţei,
popoarele bisericii [Vaticanul?] şi America. Adică
entitatea va trebui să facă studii ca să devină
diplomat; şi va avea tangenţă cu dezvoltarea
spirituală a acestor popoare, precum şi ajutorarea
lor materială când împrejurările o vor cere, când
acest personaj, acest corp va fi atins vârsta de
cincizeci şi patru de ani.
Căci vor fi multe schimbări şi dacă persoana
numită astăzi (3202) este pregătită pentru ele, le va
face faţă cum a făcut-o ca Martin, între gali, în
acea încarnare ca sfânt patron. [în volumul I,
tradusesem deja această extraordinară lectură. Dar nu
văzusem că profeţia lui Cayce alunecase, foarte discret,
între rânduri... Lecturile cuprind o asemenea bogăţie
(informaţională, n.tr.), încât nu le sesizezi întreaga
semnificaţie de prima dată! (Lucru constatat, la
Fundaţia Cayce, de toţi experţii!) Iată de ce dau aici o
nouă traducere, care sper să fie mai „răsărită”.)
 Recitind biografia sfântului Martin (315-397), am
văzut că asistase, ca soldat roman, la invadarea Galiei
de către barbari. Cum copilul din lectură s-a născut în
1935, el urma să împlinească 54 de ani în 1989... an pe
care multe profeţii îl dau pentru viitoarea invazie rusă în
Franţa! Dar nu vă pierdeţi cu firea: profeţiile sunt
condiţionale şi Cayce a repetat deseori că rugăciunea
unui grup de cetăţeni poate să le cruţe ţara de ce-i mai
rău. Şi apoi, dacă sfântul Martin (care era după toate
aparenţele departe de a fi perfect) făcea minuni, de ce nu
am face şi noi? [A se citi neapărat o carte tonică - şi
pasionantă! - despre ceea ce ameninţă Franţa: Dans le
secret des princes / în secretul prinţilor /, de Christine
Ockrent şi contele Alexandre de Marenches, Ed. Stock,
1987].
Istoria spune, de altfel, că invadarea Galiei - la care
a fost martor Martin - a fost de scurtă durată. Barbarii
au plecat şi Galia a supravieţuit, pentru a deveni treptat
Franţa.

Şi de unde vin celţii - şi galii noştri?

Unii atlantologi cred că celţii sunt de origine
atlantă. Or, o lectură spune:
Entitatea era în ţara pe care o numim astăzi
engleză, chiar la începutul epocii în care popoarele
din Norvegia au venit să se stabilească [acolo],
cucerindu-i pe britoni - cum erau numiţi-, adică
acele populaţii care fuseseră oamenii din Pirinei
sau se trăgeau din aceştia. (Lectura 1207-1).
Lectura precizează: the peoples from the Norse
Land. Cât despre bretoni, este vorba de acele populaţii
celte numite „briţi”, „britons” sau „bretons”, care au dat
numele lor insulelor Britanice şi Bretaniei noastre
(peninsula Bretagne, n.tr.).
 Cayce dă o altă indicaţie despre această lume
celtică: puţin mai departe în lectură, vorbeşte de cei
care se adunau în grupuri; fireşte că, în acea
perioadă, era vorba de clanuri.
Şi se ştie că această organizare, care a supravieţuit
numai în Scoţia şi Irlanda, era tipică pentru societatea
celtică.
Cayce leagă foarte clar această lume celtică de
Pirinei – aceşti faimoşi Pirinei, ocupaţi masiv de atlanţii
despre care am vorbit în capitolul precedent. De altfel,
lumea celtică cuprindea nu numai insulele Britanice,
dar şi toată Galia, o parte din Elveţia, Italia, Spania...
Celţii păstraseră amintirea unui temut popor de
năvălitori, Tuatha de Danann”, veniţi de „dincolo de
Marea întunecată”. Aceştia erau oare atlanţii din vremea
când cutremurau toată America, Europa şi Africa, cu
puternicul lor cristal? Era arma absolută; ea emitea o
rază care era proiectată din mai multe centrale de
energie şi pe care am numi-o astăzi Raza Morţii,
adică super-raza cosmică [...], şi care va fi
redescoperită în următorii douăzeci şi cinci de ani.
(Lectura 262-39, dată la 21 februarie 1933).
În cărţile sale pasionante, Robert Charroux
vorbeşte de „forturile vitrifiate” din Scoţia, acoperite cu
blocuri uriaşe de granit, care par să se fi scurs ca sticla
topită, „ca şi cum ar fi fost supuse unui foc foarte
puternic”. Dar pentru a topi asemenea blocuri de granit,
ar trebui un aruncător de flăcări care să ajungă la
1.300-1.500°C! Numai în cursul ultimelor două războaie
mondiale, tehnologia a reuşit să construiască asemenea
aparate ale morţii, care puteau produce o căldură
similară.
Care civilizaţie puternică din vechime ar fi putut
crea un cuptor în stare să „coacă” rocile atât de dure ca
granitul, dacă nu atlanţii? Ruinele vitrificate ale acestor
fortăreţe se regăsesc cam peste tot în ţările celtice. [Mat
ales în Irlanda şi în Franţa (Bretagne-. camp de Péran în
Côtes-du-Nord; în Creuse, în Orne, în Mayenne, în
Viena...) A se vedea Robert Charroux, Le livre de ses
Livres / Cartea cărţilor sale /, Ed. Robert Laffont.]
Platon evocă teribilul imperialism al atlanţilor: „Ei
domneau şi asupra regiunilor interioare, de această
parte a coloanelor lui Hercule până în Egipt şi Tir
[Critias] şi această putere a încercat dintr-o singură
mişcare să supună teritoriul vostru şi al nostru... şi pe
toţi cei care se găseau de această parte a strâmtorii”.
[Timeu]
Platon povesteşte apoi cum bravii soldaţi greci au
rezistat eroic presiunilor atlante. Şi era nevoie de curaj,
pentru că „raza morţii” emisă de cristal putea distruge
un oraş întreg în câteva minute - dacă îl credem pe
Cayce, care foloseşte în mod repetat cuvântul distructiv
pentru a caracteriza Atlantida şi activităţile ei.
Din cele trei catastrofe, prima, datorată inversării
axei Pământului între - 50.000 şi - 48.000, iar a doua
acum 12.000 de ani nu au venit, spune Cayce, pe
neaşteptate. Semnele premergătoare (schimbări de
climă, seisme, oracole şi avertismente precursoare) au
permis acelor atlanţi care voiau să emigreze să plece fie
spre America, fie spre Europa. A doua catastrofă, în
schimb (- 28.000), ar fi fost bruscă şi fără avertisment
prealabil...
Pirineii, faţada atlantică a Europei, au adăpostit,
după Cayce, refugiaţi atlanţi înaintea primei catastrofe şi
înaintea celei de-a treia, ultima. Între timp (de la -
48.000 la - 28.000), eram o colonie atlantă. Atlantologii
estimează că au rămas urme în nunele locurilor. De
exemplu, oraşul Cadix, care se numea Gades în
antichitate, oraşul Agadir din Maroc, munţii Atlas etc, în
timp ce Platon îl aminteşte pe Atlas ca fiind primul rege
al Atlantidei iar pe Gadeiros, ca fratele său geamăn...
Originea celţilor - ca a tuturor popoarelor de pe partea
noastră atlantică - este legată de atlanţi.
Dacă albii sunt - spune Cayce - rasa originară din
Caucaz, care s-a răspândit apoi în Europa, el atribuie
rasa roşie Atlantidei (nu după roşul părului, care fusese
foarte negru, se crede, ci după culoarea „roşie” a pielii).
Or, anumiţi atlantologi - şi unii clarvăzători - cred că
celţii, care erau adeseori roşcaţi, datorau această
culoare, unui amestec rasial între caucazienii albi şi
atlanţii roşii (tot astfel tipul berber ar fi un amestec între
atlanţii roşii - mai ales în Maroc -, caucazienii albi şi
africanii negri).
Chiar dacă acest lucru nu este încă dovedit
ştiinţific, există multe justificări arheologice la originea
atlantă a civilizaţiei celtice.
În Les Atlantes, hier et aujourd'hui / Atlanţii, ieri şi
astăzi/, (Ed. Robert Laffont), Jacques Gossart spune că
crucea celtica (înconjurată de trei cercuri) ar reprezenta
planul Poseidiei, capitala Atlantidei, ceea ce corespunde
chiar descrierii planului acestui oraş înconjurat de trei
ziduri întărite, despărţite de canale... (pagina 129)
Descoperim acum că şi celţii au ştiut întotdeauna
(ca şi bascii) că exista în faţă un continent! Călătoria
Sfântului Brandan este o mărturie certă a acestui lucru.
Şi iată încă un alt detaliu tulburător: Cayce spune
că atlanţii din clasele superioare purtau pantaloni. Ne
gândim la pantalonii galilor!... Astăzi, pantalonul a
devenit evident (cu reîncarnarea masivă a atlanţilor!),
dar în toată antichitatea greco-iudeo-romană, nici vorbă
de pantaloni, care erau consideraţi un apanaj al
„barbarilor”!
 În realitate, numai bascii sunt atlanţi: noi
rămânem, prin rădăcinile noastre celte, încă foarte
marcaţi de această prodigioasă civilizaţie, până în
amănuntele vieţii noastre cotidiene. Cât despre cristalul
teribil, instrument de dominaţie a imperialismului
atlant, el s-ar afla încă sub Marea Sargaselor. Cayce dă
o descriere precisă a acestuia, pe care nimeni nu o
înţelege, pentru moment! Ea nu se va limpezi decât
atunci când se va redescoperi teribilul aparat... (a se
vedea lectura de la pag. 134 a volumului I). Stând în
aşteptare, unii clarvăzători cred că prezenţa acestui
cristal scufundat perturbă circulaţia aeriana şi maritimă
din mijlocul Atlanticului. Cristalul ar reacţiona la
anumite condiţii atmosferice şi ar continua să emită o
rază distrugătoare.
„Triunghiul Bermudelor” nu este în fond decât o
găselniţă de ziarist. Este vorba de o zonă din Atlantic
care cuprinde Marea Sargaselor şi care a fost martora
unei frecvenţe excepţionale de catastrofe aeriene şi
maritime. Desigur că naufragii s-au văzut pretutindeni,
dar statisticile sunt aici foarte impresionante. Şi sunt
foarte stranii, într-adevăr, acele S.O.S. radio ale
diverşilor piloţi sau navigatori, a căror înregistrare s-a
păstrat. Mulţi spun, înainte de a dispărea fără să lase
nici o urmă, că busolele o iau razna, instrumentele de
bord sunt dereglate, busola a „pierdut nordul”. Dosarele
există şi Charles Berlitz le-a reunit în Le Triangle de
Bermudes. Dar iată-ne atât de departe de galii
supravieţuitori ai imperialismului atlant! Să ne
întoarcem acum în Europa.

4. Cruciadele
 Cam două sute de lecturi redau încarnări „din
vremea cruciadelor”, dintre care aproape jumătate sunt
localizate în Franţa. (Dar multe sunt date cu o dublă
naţionalitate, „naţiunea” nefiind definită atunci la fel ca
astăzi).
Numai o parte a acestor lecturi descrie o viaţă de
cruciat. Deşi cruciada a marcat profund istoria noastră,
nu se crucia toată lumea. În lecturi apar cei care au
rămas în ţară, mai ales femeile, care au adeseori vieţi
foarte nefericite. Alte lecturi evocă începutul catarilor în
sudul Franţei. În fine, cruciada este descrisă pe larg din
punctul de vedere al adversarilor, „necredincioşii”.
Lecturile nu judecă cruciada în general. Ea este
considerată ca un fapt istoric şi ca o ocazie de progres
spiritual oferită indivizilor, indiferent de tabăra în care
se află. Cruciada are valoarea motivaţiilor profunde ale
cruciaţilor - şi vom vedea că acestea sunt foarte diverse.
Dar Cayce estimează că ea era:
mai mult o idee decât un ideal. (Lectura 2791-1).
În orice caz, nevoia de exotism pare să fi fost
mobilul general, mărturisit sau nu. Se ştie clar că iarba
vecinului este întotdeauna mai verde:
Acea perioadă de cruciade, în care bărbaţii au
manifestat o înflăcărare puternică pentru anumite idei şi
idealuri, neglijând ceea ce aveau la îndemână pentru
„păşunile verzi”, adică planurile pentru lucruri accesibile.
(Lectura 3611-11).
Pentru Cayce, singura religie este „Legea lui Unul”,
exprimată în Atlantida, apoi în Egipt, apoi de către
Zoroastru în Persia, de către fondatorii marilor religii
orientale şi, în final, de către Moise, înainte de a fi
completată în Palestina de către Iisus.
 Pentru Cayce, Mahomed însuşi s-a inspirat din
Legea lui Unul. Un creştin poate fi mult mai
„necredincios” faţă de această lege decât un musulman.
în această serie de aventuri, numite „cruciade”,
marea lecţie de învăţat era, evident, aceea a toleranţei
religioase. Dacă cruciaţii din prima generaţie o ignoră de
cele mai multe ori (ajungând până la masacrarea
grecilor, sirienilor şi a armenilor care erau creştini),
cruciaţii din a doua generaţie au învăţat să respecte
diferenţele.
S-a ajuns la o înţelegere cotidiană cu musulmanii
şi evreii, chiar până la a favoriza schimburile doctrinale
dintre cele trei religii. Templierii, condamnaţi mai târziu
ca eretici, sunt o ilustrare a acestor schimburi. Căci
această toleranţă a francilor, adeseori citaţi în cronicile
arabe, îi şoca profund pe noii cruciaţi care abia
debarcaseră.
Istoricii consideră că, dacă cruciadele au fost o
acţiune europeană, Franţa a avut cea mai mare
participare, căci ea era pe atunci ţara cea mai populată
şi cea mai bogată din occident, întrucât era cea mai
centralizată (Germania, Italia, Spania erau atunci
fărâmițate într-o puzderie de state mici).

Cadrul istoric
Prima Cruciadă a fost predicată în 1095, la
Clermont Ferrand, de către papa Urban al II-lea. El a
putut fi cu atât mai uşor înţeles, cu cât era el însuşi
francez. Deşi motivaţiile sale au fost mai mult politice
decât mistice, Urban al II-lea a declanşat un val de
isterie colectivă. Prima cruciadă - Marea Cruciadă a
francezilor, cum o numeşte Cayce - a adunat laolaltă
patru valuri de oameni:
 - „Calicii” lui Pierre l'Ermite, oameni sărmani în
majoritate, care s-au lăsat masacraţi în deşerturile
Turciei. Total nedisciplinaţi, s-au transformat în
cerşetori pe parcursul drumului. Doar o mână de
oameni au mai reuşit să ajungă din urmă armatele
france.
- Acestea, conduse de marii seniori, erau mai
coerente şi mai bine organizate militar. Raymond de
Saint-Gilles, conte de Toulouse, îi comanda pe cavalerii
din Provence şi Languedoc.
- Un grup important de normanzi era comandat de
Robert Courteheuse, duce de Normandia, pretendent la
regatul Angliei. Lor li s-au alăturat verii din Sicilia:
Bohémond de Tarente şi Tancrède d'Hauteville.
- Ultimul grup era compus din oamenii din nord şi
din alaiurile din est, ca Godefroi de Bouillon şi Baudouin
de Boulogne, care-i conduceau pe cruciaţii din Flandra
şi Lorena.
Regele Franţei trimisese, de asemenea, câţiva
seniori. Şi fiecare din conducătorii cruciadei era escortat
de vasalii săi, pentru că feudalitatea nu cunoştea decât
relaţiile de la bărbat la bărbat.
Se evaluează efectivele Primei Cruciade la 450.000
de persoane. Abia a zecea parte va ajunge la Ierusalim...
Oraşul va fi cucerit de o mână de supravieţuitori bolnavi
şi înfometaţi, la 16 iulie 1099. Aşa se va întemeia
Regatul franc din Ierusalim, care va dura abia un secol:
Saladin (Salah al-Din) va recuceri oraşul în 1187.
Celelalte domenii întemeiate de cruciaţi erau mai în
nord: Comitatul Edesse (care a durat de la 1098 la
1144); Principatul Antiohiei (de la 1098 la 1268) şi
Comitatul Tripoli (de la 1109 la 1289). Aceste state
france - unde se vorbea franceza - numite şi „Statele
Latine din Orient”, după ce s-a stins violenta cuceririi,
au creat o strălucitoare civilizaţie, cosmopolită şi
tolerantă. Moştenirea lor culturală a marcat foarte
puternic Libanul, unde majoritatea locuitorilor se trag
din amestecarea cruciaţilor cu locuitorii tării cucerite.
Reiese din lecturile lui Cayce impresia că
majoritatea încarnărilor descrise se referă la Prima şi a
doua Cruciadă. Cayce spune adesea:
În Franţa, la începutul perioadei cunoscute ca
aceea a cruciadelor. (Lectura 1632-3).
Sau chiar:
În timpul a ceea ce s-a numit Marea Cruciadă a
Francezilor. (Lectura 1861-2).
(Adică Prima Cruciadă, propovăduită de Urban al
II-lea în Franţa).
Al doilea război, în 1147, avea două armate bine
pregătite: a regelui Franţei, Ludovic al VII-lea, şi a
împăratului Germaniei, Conrad al III-lea. Fanatizaţi de
către sfântul Bernard de Clairvaux, cruciaţii erau mai
bine organizaţi de această dată: aveau vapoare, provizii,
arme, specialişti militari. Şi totuşi, de această dată,
neînţelegerea dintre conducători a dus la eşec. Ludovic
al VII-lea şi Aliénor de Aquitania au pus, în Siria,
problema unui divorţ (catastrofă pentru regat, căci
regina avea jumătate din Franţa! Ea a oferit-o, mai
târziu, lui Henric al II-lea, Plantagenetul, regele Angliei).
După un an de la despărţire nu mai rămânea nimic din
armatele celei de-a doua cruciade, care au fost zdrobite
prosteşte în djebeli / munţi, n.tr. / (în 1148), după ce au
făcut toate prostiile posibile şi grave acte de hoţie asupra
populaţiei; ceea ce va crea o karmă de care vom vorbi
mai târziu. Prima Cruciadă ajunsese la minuni: credinţa
cruciaţilor depăşise cumplitele obstacole evocate de
cititor - foamea, setea, ciuma, epuizarea, paraziţii etc. Şi
aceasta pentru că păstraseră între ei o anumită unitate.
Cu toate acestea, în decursul anilor, disensiunile dintre
cruciaţi au devenit atât de grave, încât s-au ucis între ei
destul de des. Fără să mai punem la socoteală
neînţelegerea cronică dintre creştinii bizantini şi creştinii
„latini”.
Au mai fost şi alte cruciade care, din motive
practice, sunt regrupate în şapte cruciade principale. A
Şaptea a fost condusă de un delicios idealist întârziat:
Sfântul Ludovic, regele Franţei. Cruciadă întreruptă de
înfrângerea şi moartea regelui. Dar credinţa populară de
la început dispăruse, la fel şi fanatismul... Iar Islamul şi-
a reluat tot ţinutul cucerit.
Adevărata cauză a cruciadelor
 Ce nevoie aveau toţi aceşti oameni să-şi caute
moartea în deşerturile pline de ţânţari?...
Istoricii încă se mai întreabă: ce i-a putut împinge
pe acei franci, veniţi din funduri de ţară, să înfrunte
atâtea suferinţe, şi atât de departe de casă? S-au căutat
explicaţii: cruciada ar fi fost un colac de salvare pentru
cavalerii săraci, pentru cei lipsiţi de ocupaţie, noi pieţe
de desfacere pentru negustori, un instrument politic
pentru papi şi marii feudali... Dorinţa de evadare, setea
de aur, explică în mod sigur mult. Dar nu totul. Istoricii
rămân fascinaţi de această aventură jalonată de
„minuni”, adică de fapte pe care raţionaliştii nu le admit.
Societatea francă nu era atât de săracă: dimpotrivă,
era epoca în care se construiau marile catedrale, epoca
emancipării oraşelor, a naşterii burgheziei afacerilor,
perioadă de îmbogăţire şi expansiune. Atunci, de ce
această nebunie colectivă de a merge la moarte pentru
un oraş, Ierusalim, pe care nimeni nu-l văzuse?
Dar Cayce dă o cheie: cruciaţii cunoşteau deja
Pământul Sfânt, înainte chiar de a pleca spre el. Căci EI
TRĂISERĂ DEJA CU TOŢII, ÎNTR-O ALTĂ VIAŢĂ,
ACOLO! Da, dacă recitim suitele de încarnări date de
Cayce şi dacă ele sunt adevărate, cvasitotalitatea
cruciaţilor trăiseră deja în Orientul Mijlociu într-o
încarnare anterioară; unii fuseseră înainte egipteni - ca
toţi francezii! - alţi fuseseră perşi (a se vedea volumul I,
pag. 171 şi următoarele). Unii fuseseră greci. Soldaţi
amestecaţi în războaiele contra Persiei şi soldaţi ai lui
Alexandru. În fine, o parte trăiseră în Israel în timpurile
biblice şi în timpul lui Iisus: majoritatea cruciaţilor
participaseră deci, într-o viaţă anterioară, la experienţe
religioase şi culturale de vârf ale epocii lor. Resimţeau
chemarea unei ţări care-i marcase. Pentru ei, cruciada
nu era decât o întoarcere la origini... necesitatea
interioară de a lichida o veche karmă palestiniană pe
aceleaşi locuri unde a fost creată (aşa cum este regula
generală!). Karme individuale, desigur, dar şi karmă
colectivă.
Explicarea cruciadei prin reîncarnare nu i-ar fi
mirat de altfel pe oamenii epocii: ne amintim că, în
secolul al XI-lea, bogomilii, patarinii, catarii etc. credeau
în reîncarnare.

Întoarcerea unui grup „psi”

Răsfoind lecturile, este imposibil să nu te frapeze
un lucru: majoritatea celor care ar fi avut o încarnare
„pe vremea cruciadelor” au avut aptitudini mediumnice,
să le spunem mai degrabă parapsihologice, destul de
dezvoltate. Şi adeseori, de asemenea, un înalt nivel de
trezire spirituală. Un mare număr de astfel de
consultanţi care i-au solicitat o lectură lui Cayce îl
întreabă şi: Cum să-mi dezvolt capacităţile „psi?” Mulţi
dintre aceşti ex-cruciaţi ar fi participat deja, după Cayce,
la mari mişcări de înnoire religioasă. De exemplu,
aproape toţi au fost amestecaţi în reformele egiptene ale
lui Ra-Ta, ale lui Zoroastru în Persia. Regăsim de
asemenea un număr de atlanţi ai „Legii lui Unul” (vezi
volumul I, capitolul despre Egipt).
Ai impresia că au rămas cu o mentalitate de
pionieri, de aceea au plecat de la bun început, cu
primele două cruciade. Cei care au venit după aceea
mergeau ca oile... Ar fi vorba, aşadar, de întoarcerea
unui grup de suflete foarte remarcabile prin dezvoltarea
facultăţilor „psi”, dar departe de a fi tot atât de evoluaţi
în planul iubirii aproapelui!
Atmosfera Primei Cruciade este jalonată de
întâmplări stranii, viziuni, minuni... Astfel, de exemplu,
la Antiohia. Cruciaţii s-au lăsat închişi în oraş, unde au
murit puţin câte puţin de foame şi boală, încercuiți de
armatele musulmane bine hrănite, bine echipate şi mult
mai numeroase, nu mai aveau logic nici o speranţă.
Atunci, un anume Pierre Barthetemy povesteşte că „a
văzut” unde se afla îngropată lancea care a străpuns
coasta lui Christos. Este ascultat, se sapă în locul
indicat. Au sfârşit prin a găsi o lance veche şi ruginită:
mulţimea strigă „minune!”. Se aduce lancea episcopului
Adhemar du Puy - destul de sceptic! - care ordonă totuşi
trei zile de post şi de rugăciuni. Şi în a patra zi, cavalerii
scheletici şi poporul în zdrenţe atacă armatele lui
Kerbogha, prinţul din Mossul (căruia nu-i vine să-şi
creadă ochilor!). Până în clipa când va fi bătut măr de
către acea adunătură de cerşetori!
Şi scenariul se repetă: înainte de cucerirea
Ierusalimului, de exemplu, episcopul Adhemar - decedat
între timp - apare mulţimilor... Puteţi zâmbi, puteţi
crede că acei oameni din Evul Mediu au nevoie de
miraculos precum copiii... Un lucru este cert: acei
oameni aveau facultăţi „psi” mai dezvoltate decât ale
noastre şi le foloseau fără complexe! Harold Lamb,
autorul unei excelente cărţi despre Prima Cruciadă,
scrie: „Aveau în ei un curaj rece care nu ni se pare cu
nimic mai prejos decât mediumnitatea”. El dă exemplul
celor mai celebre capete încinse ale cruciadei, Bohémond
şi Tancrède, care trec prin toate primejdiile, se strecoară
prin toate ambuscadele şi scapă întotdeauna... ajutaţi de
o infailibilă intuiţie premonitorie!
Astfel teoria reîncarnării aduce şi o explicaţie a
acestor „minuni* care au asigurat succesul cruciaţilor.
Iată un exemplu tipic: Adria (lectura 256-1),
călugăr cruciat, este pasionat de astrologie şi
numerologie. Şi ce a fost el într-o viaţă anterioară? Ei,
bine... magul Ashtuel, unul dintre Regii magi, da, care a
venit la Bethleem să se închine copilului] Ceea ce, de
altfel, nu-l face deloc ireproşabil în calitate de cruciat...
În încarnarea sa actuală, în calitate de consultant al lui
Cayce, ghiciţi ce face? Astronomie, bineînţeles, şi
astrologie, numerologie, eforturi mari pentru a-şi
dezvolta facultăţile „psi”.
Iată două alte cazuri tipice: după cruciadă, anumiţi
cruciaţi s-au reîncarnat ca... vrăjitoare în Salem. Ne
amintim că este vorba de un grup de vizionari pe care
America puritană s-a înverşunat să-i persecute.
Prima dintre aceste „vrăjitoare”, spune Cayce, a
suferit în urma acuzaţiilor care-i reproşau că face
farmece şi exercită o influenţă ocultă asupra
oamenilor [...]. Înainte de aceasta, regăsim entitatea
în ţara cunoscută astăzi ca Franţa [...]. Acolo,
entitatea sa alăturat celor care plecau să apere
Pământul Sfânt în timpul celei de-a Doua Cruciade.
Ea s-a alăturat acelora care au traversat marea
pentru apărarea acestui ideal. Entitatea a câştigat
mult în acea experienţă. Totuşi a îndurat multe
frustrări, aşteptări zadarnice... În ultimile sale zile,
a înfruntat multe greutăţi care au cauzat această
nehotărâre de care suferă şi acum. Numele său:
Charmiloe (Charmelot?). Entitatea a plătit enorm,
cu propria persoană, devotându-se tuturor acelor
oameni animaţi de un ideal de ajutor... (Lectura 267-
1).
În această viaţă, ex-cruciatul, ex-vrăjitoarea din
Salem era medium. Ea practica scrierea automată şi
chiar i-a dat consultaţii lui Cayce!
Cât despre a doua „vrăjitoare” din Salem, pe care o
voi da ca exemplu, venise să-l consulte pe Cayce pentru
o depresie nervoasă, o insomnie rebelă şi o anemie
generală. Lectura a subliniat, încă de la început,
extrema sa sensibilitate la diverse forme de
experienţă parapsihologică, care fusese perturbată de
o experienţă dureroasă din timpul cruciadelor, când se
adusese singură în perioade de frică şi îndoială
care i-au adus o asemenea slăbiciune din teamă şi
rătăcire, încât şi-a atras acea distrugere a corpului
fizic care i-ar permite sufletului să progreseze...
Putem vedea astăzi tocmai ceea ce a construit acele
boli în experienţa entităţii... (Lectura 1058-1).
În clar, ea se sinucisese (mai mult sau mai puţin)...
O altă încarnare franceză din timpul cruciadelor
(lectura 21092) a fost chiar de două ori egipteană: o dată
sub Ra Ta şi altă dată, cu mult mai târziu, ca fiică a
reginei Hatshepsut! Zdrobitoarea majoritate a vieţilor
anterioare egiptene la cruciaţi - şi mai ales cruciaţii
francezi studiaţi aici - este un fapt semnificativ care
explică legăturile noastre profunde cu vibraţiile egiptene
şi voi reveni asupra acestui subiect în capitolele
următoare.

„Djihâd”-ul creştinilor
„Djihâd”-ul este „războiul sfânt”, pe care orice
musulman este dator să-l poarte împotriva
necredincioşilor, Iisus, de asemenea, a vorbit de război...
Dar noi îl înţelegem mai mult ca o luptă spirituală pe
care trebuie să o ducem împotriva spiritului răului, aflat
în fiecare dintre noi.
În Evul Mediu, o parte a creştinătăţii vede „războiul
sfânt” exact în acelaşi mod ca lumea islamică. Şi dacă
Cayce foloseşte această expresie (în engleză Holy War), o
face prin referinţă istorică. Este forte evident că, pentru
el, acest război nu este mai „sfânt” decât altele - cum
veţi putea vedea în lecturile care urmează.
 Iată pentru început cazul unui om care nu s-a
hotărât să plece:
Entitatea era în acele ţări numite astăzi
Franţa şi Spania, unde erau foarte multe necazuri
din cauza convingerilor religioase. Aceasta se
petrecea în perioada numită cruciade [...]. Entitatea
a făcut pregătiri ca să se alăture cruciaţilor. Cu
toate acestea, influenţată de activităţile şi părerile
oamenilor din jur, între care erau unii foarte elevaţi
spiritual [...], a abandonat acest proiect şi s-a întors
mai mult către grijile casei sale • ceea ce i s-a
reproşat.
Totuşi, cu evenimentele care au urmat celei de-
a Doua Cruciade (şi eşecul său), la care
participaseră unele persoane, în acelaşi timp
franceze şi spaniole (ca el), entitatea a devenit o
personalitate respectată, cineva căruia i se
ascultau sfaturile [...].
Pleca de la principiul că acela care se învinge
pe sine este mai mare decât acela care a cucerit
zece oraşe [...], ceea ce a devenit filosofia sa de
bază. Numele său era Charlemeinuen [Charles le
Menu, le Maignant?], de unde astăzi interesul său
pentru Franţa, Spania, Pământul Sfânt şi interesul
său major: construcţia de case... (Lectura 1021-3)
Lectura evocă începuturile catarismului în sudul
languedocian. Această mişcare spirituală de o înaltă
elevaţie spirituală, cum spune Cayce, nu vedea
necesitatea de a-şi trimite membrii la Ierusalim pentru
a-i converti cu forţa pe „necredincioşi”. Dar foarte puţini
au avut această înţelepciune. Mai frecvent era cruciatul
agresiv:
În epoca aceea [...], entitatea a învăţat o mare
lecţie: că aceia care pleacă să se lupte cu fraţii lor
se află pe picior de luptă contra Spiritului
Adevărului. Căci cine seamănă vânt culege
furtună...
 Pe plan moral, entitatea a pierdut şi a
câştigat. În epoca aceea se impunea ideea că
trebuie forjate spiritele şi inimile, chiar cu preţul
vărsării de sânge [...]. Acest principiu a devenit o
piatră unghiulară pentru entitate în timpul acelui
sejur terestru [...]. Prin frică, certuri, intrigi,
entitatea a pierdut moral. Din această cauză,
entitatea traversează şi astăzi crize de îndoială şi
neîncredere. (Lectura 1226-1).
De altfel, această agresivitate prost canalizată i-a
împins pe cruciaţi la dispute intestine care, am văzut,
au sfârşit prin a mina cruciada.
Epoca primelor cruciade a fost, se pare, martora
reapariţiei multor esenieni ca, de exemplu, acea
prezicătoare din timpul lui Iisus (lectura 1283-1) sau
chiar una din surorile lui Iosif, soţul Măriei (lectura
1709-3), sau fiica lui Zevedeu, verişoara lui Iisus
(Lectura 540-1).
De asemenea, mulţi dintre primii creştini care, aşa
cum am văzut, proveneau dintr-un mediu esenian.
Astfel a fost cazul acelui preot cruciat numit Rene
Endeun (Rene Audoin?), care a fost cândva: un prieten
al lui Luca (evanghelistul), al lui Petru (apostolul),
al lui Lucius (episcopul), şi trimis ca misionar la
Roma. (Lectura 990-5) [Aceste nume desfigurate m-au
dus la disperare! Când Cayce adormit rostea un nume
străin, nu se ştie cum îl pronunţa, pentru că nu exista
magnetofon pe atunci... Secretara sa, care era perfect
„monolingvă”, transcria la voia întâmplării. Este
derutant mai ales pentru numele franceze, care au fost
masacrate constant, până au ajuns de nerecunoscut.
Foarte rare sunt acelea pe care Cayce le-a dictat literă
cu literă (spre deosebire de multe nume atlante)]
 Personajele biblice sunt şi ele numeroase: ca acea
musulmană, soţie de cruciat (lectura 1857-2), care
fusese o prinţesă evreică din timpul exilului la Babilon...
Bineînţeles că mulţi cruciaţi şi soţiile lor sunt
reîncarnări de preoţi şi preotese din Egiptul vechi. Este
cazul acelei musulmane, suflet foarte evoluat, care
practica vindecările „psi” în Egipt, şi a fost acolo, mai
târziu, adorată ca zeiţă. Cum ne putem aştepta, datorită
fenomenului de „reîncarnare de grup”, reapar apropiaţii
familiei lui Ra-Ta (a se vedea volumul I, despre Egipt): ca
René(e) Charlevauxr (sic), care a fost fiica Marelui Preot
şi autoritate respectată în Templul Frumuseţii. (Lectura
1709-3).
Entitatea trăia într-o ţară totodată engleză şi
franceză, în timpul acelei aventuri numite
„cruciade”. În acea epocă, englezii şi francezii îşi
combinau eforturile pentru a pleca în apărarea
Pământului Sfânt [...].
Şi acolo, găsim acele tendinţe de caracter care
au făcut ca entitatea numită Phaleza (Velizay?) să
ajungă conducătorul unei importante părţi a
francezilor ca si a englezilor. Ei convinseseră
entitatea să li se alăture în această întreprindere
cu scop religios, care-i incita pe oamenii acelui timp
[...].
Dar în viaţa aceea, entitatea a acţionat mai mult
pentru a semăna zâzania. După ce au ajuns în Grecia, în
regiunea Thessalonic, şi-a adjudecat ţinutul în apărarea
căruia pornise [...]. Ceea ce a creat forţe perturbatoare.
Astfel încât astăzi entitatea este afectată de o tendinţă de
răzbunare [...]. Fii smerit, blând, binevoitor. Şi dacă vrei
să ai prieteni, trebuie să te porţi prieteneşte! (Lectura
1983-1).
 Trebuie să spunem că acest cruciat fusese în Persia
străveche un puternic şef de clan, înrudit cu
conducătorul victorios Uhjltd (a se vedea volumul I).

O mie şi unu de motive pentru a pleca în cruciadă...

Cayce nu neagă că unii dintre primii cruciaţi
fuseseră animaţi de o dorinţă dezinteresată. Mulţi dintre
ei.au plecat în mod cert cu idealul de a servi o mare
cauză:
Entitatea era în acea ţară cunoscută acum ca
Franţa, în vremea acelor călătorii când mulţi şi-au
părăsit ţara ca să plece în apărarea unui ideal,
adică în timpul războiului sfânt... (Lectura 5782).
Dar nu pleca toată lumea din motive atât de curate,
iată, de exemplu, un cruciat conformist care pleacă...
pentru a face ca toată lumea:
Entitatea era în Franţa în acea perioadă când
mulţi erau atraşi de această aventură... nu mânaţi
de dorinţa de a apăra o cauză nobilă, ci pentru că
era la modă... În timpul a ceea ce s-a numit Marea
Cruciadă franceză, entitatea s-a alăturat mişcării
şi a lucrat ca recrutator... Numele său: Amée
Richeleu [Aymé sau Amé sau Aymery-Gilies?]. Şi
astăzi... entitatea este competentă atunci când este
vorba de cluburi, grupuri politice şi sociale,
organizarea acestor grupuri... (Lectura 1861-2).
Lectura îi indică o viaţă persană şi arabă destul de
feroce.
Înainte era în Persia, unde persecutase alte
triburi - pentru credinţa lor - orbind prizonierii cu
nare încinse... Numele Iul: Abd-El-Uha (aceeaşi
lectură).
Ceea ce face ca astăzi să vină să-l consulte pe
Cayce pentru ochii... Căci era orb: frumos exemplu de
plată karmică! Cayce l-a sfătuit să se ocupe de muzică şi
de facultăţile „psi”. l-a prescris un tratament care să-i
amelioreze vederea... Pe vremea cruciadelor, acest
bărbat ratase ocazia de a-şi exercita toleranţa religioasă
care I-ar fi scăpat de această karmă...
Alţii aveau în vedere un câştig de putere sau
bănesc: Entitatea era de sex opus faţă de astăzi
[acum femeie] şi printre cel care au plecat mânaţi nu
de o dorinţă sinceră, ci de oportunism: era o ocazie
de a-şi lărgi deschiderile, pentru afaceri. Dincolo de
scopul oficial al apărării credinţei, el era animat de
o sete de putere. Lucru care i-a adus o întârziere
morală. (Lectura 159-1).
Alţii poate că nu au luat crucea atât de bucuroşi...
Dar mama sau soţia lor (ca în cazul lui Etienne de Blois,
în Prima Cruciadă) i-au convins să plece: căci ele erau
fie fanatice, fie inspirate de o adevărata motivaţie
generoasă:
Entitatea se afla printre cele de acelaşi sex (ca
astăzi), care-i îndemnau pe cei din propria familie,
din propriul sânge, să se plece în apărarea efectivă
a „Pământului Sfânt”. Numele său: de Lane. Şi cu
toate că a suferit pe plan material, a câştigat pe
plan spiritual şi în planul înţelegerii, căci de acolo
îl vin astăzi cunoaşterea înnăscută a politicii,
economiei, a activităţilor guvernamentale şi gustul
istoriei... (Lectura 618-3).
O lectură face aluzie mai precis la cumplita
„cruciadă a copiilor” din 1212. Apucaţi de un gen de
isterie colectivă, zeci de mii de copii din Franţa şi
Germania - şi mai ales din ţinuturile renane - au plecat
pe jos către Pământul Sfânt. Fanatizaţi de un ciobănaş
din Vendömois, au parcurs kilometri întregi pe jos,
dormind sub cerul liber, cântând şi hrănindu-se cu ceea
ce primeau din sate... Dar când au ajuns în porturile
Mediteranei, Genova, Veneţia, Brindisi, negustorii de
sclavi au mirosit afacerea. O mare parte din aceşti copii
au fost îmbarcaţi pe nave care i-au dus la pieţele de
sclavi din Alger şi Kairuan, unde au fost vânduți. Cei
rămaşi au murit de foame, epuizare, boală. Foarte puţini
s-au întors acasă. Biserica, care îndemnase la cruciadă,
n-a făcut nimic ca să-i salveze.
Iată cazul unei fetiţe alsaciene care a murit pe
drum, de deznădejde:
Entitatea trăia, în încarnarea sa precedentă,
în ţara cunoscută acum ca franceză şi în regiunea
numită acum Alsacia, atunci când au fost acele
mari adunări de bărbaţi şi copii. Scopul acestei
activităţi era apărarea unui ideal care se traducea
prin „luarea crucii” şi plecarea în urmărirea
păgânilor [...]. (Lectura 1058).
Este vorba de „vrăjitoarea din Salem” evocată mai
sus, care a trăit o asemenea frică şi o asemenea
culpabilitate, încât şi-a dorit să moară (lectura
sugerează că trebuie să fi fost violată, să fi fost
însărcinată, cum a fost cazul multora dintre aceste fetiţe
nenorocite). De unde întrebarea sa: „Cum să fac să scap
de nenumăratele frici care îmi otrăvesc toată existenţa?”
Originea întrebării era acest traumatism datând din
timpul cruciadelor, l-a scris mai târziu lui Cayce: „Am
avut întotdeauna o mare uşurinţă pentru limba franceză
şi gust pentru bucătăria franceză (fără să bănuiască nici
o clipă că în Alsacia se vorbeşte alsaciana! Şi că
bucătăria alsaciană, oricât de rafinată ar fi, se
deosebeşte mult de bucătăria franceză. În fine... poate că
Félicie -acesta îi era numele - a învăţat franţuzeşte pe
drum?).
 O altă lectură spune povestea, mult mai veselă de
data aceasta, a unei femei care îşi iubeşte soţul şi nu
vrea să-l lase să plece singur. Aşa că s-a deghizat în
bărbat ca să rămână împreună cu soţul ei (...). Şi în
această aventură a câştigat multă stăpânire de
sine, rămânând fidelă idealurilor sale... şi soţului
ei! (Lectura 5112-L-1)

Reversul cruciadei
Mulţi cruciaţi au fost dezamăgiţi: deosebirea dintre
visele lor şi realitate era de netrecut. Nu se aşteptau la
atâtea suferinţe. Unii, totuşi, au făcut din decepţii un
lucru pozitiv:
Entitatea, în Franţa din timpul cruciadelor,
plecase cu un scop, cu obiective... pe care nu ie-a
putut atinge căci a fost împiedicat de aceia care-i
erau camarazi în armatele de pe Pământul Sfânt.
Această entitate era printre conducători şi se
numea Charleveaux [...]. În experienţă, a câştigat de
la un capăt la altul, dar în mijlocul acelor necazuri
[...]. Şi iată de ce-i vine astăzi să se lase uneori
copleşită de nostalgia dorinţelor, visurilor şi
activităţilor din acel sejur terestru vechi. (Lectura
1709-3).
După cum continuă lectura, presupunem că a
trebuit să-şi abandoneze obiectivele, ca să nu agraveze
neînţelegerile dintre ceilalţi conducători cruciaţi.
Dar Cayce nu vorbeşte numai de conducători, iată
punctul de vedere al unui fierar:
Numele lui era Beloith [probabil Benoît]. Era
lucrător în fier forjat. El decora şi confecţiona lăzi,
teci pentru săbii, articole casnice... Aceasta îi era
meseria. Când ceilalţi au plecat să apere cauza,
care era marea afacere a epocii, acesta li s-a
alăturat. Şi din această experienţă, a tras
concluzia că aparenţele nu coincid întotdeauna cu
ceea ce ai putea aştepta de la oameni în
împrejurări grele. Şi de aici vine această atitudine,
adânc înrădăcinată, de a dori să ştie adevăratele
motivaţii ale atitudinii religioase a celorlalţi.
(Lectura 1597-1).
Şi despre un prizonier greu încercat:
Entitatea se afla printre cei care au intrat în
ţară în cursul celei de-a Doua Cruciade. A fost făcut
prizonier şi torturat. De unde, astăzi, aversiunea sa
cu totul specială faţă de paraziţi, insecte, tot ce are
un aspect murdar şi putred în casă şi în dormitor -
uneori, scârba faţă de insecte devine o adevărată
panică. Totuşi entitatea a câştigat în acea
experienţă, căci şi-a păstrat un anumit ideal.
Întâmplările vieţii l-au făcut să sufere mult pentru
acest ideal, dar în final, acesta a fost pozitiv. Din
acea viaţă îi vine interesul actual pentru cercetările
esoterice şi mistice. (Lectura 1430-1).
Surpriza cruciaţilor a fost nu numai descoperirea
creştinilor din Orient, dar şi a celor din Islam. Unii s-au
convertit. Cayce evocă postura dificilă a acestor
„renegaţi” respinşi de semenii lor, pe care i-a costat
scump sinceritatea:
Entitatea era la început un fanatic, care voia
să oblige pe toată lumea să se supună unei singure
legi, unui singur cult religios şi, dacă nu ajungea
persuasiunea, folosea forţa! [...] Dar intrând în
ţinuturile din marginea Pământului Sfânt, iată,
făcut prizonier şi dat pe mâna „păgânilor”, aşa cum
îi credea la început. Dar ei au manifestat bunătate,
astfel încât el şi-a schimbat ideea şi a devenit
fanatic în celălalt sens, în religia adversarilor! Şi
apoi, a fost considerat renegat, a fost acuzat că s-a
revoltat împotriva alor săi, împotriva propriilor
interese. Aceasta l-a făcut să câştige mult spiritual
în ultima parte a acelei vieţi. Căci înţelesese, prin
experienţele din timpul acela, că într-adevăr orice
forţă, orice putere spirituală sau mentală emană
din aceeaşi Sursă. (Lectura 342-2)

Punctul de vedere al învinşilor

Cruciaţii, după cum am văzut, au folosit adeseori
războiul sfânt ca alibi pentru a-şi ascunde motivaţiile
mai puţin curate:
Căci cel ce se glorifică el însuşi, folosind lauda
numelui Său (Christos), acela şi-a ratat scopul! spune
el unei ex-cruciate. (Lectura ! 058-1). Era chiar punctul
de vedere al musulmanilor:
În ţara sa a apărut un val de oameni care
veneau ca învingători, adică se străduiau să aducă
toate popoarele la o singură formă de gândire...
Este ceea ce s-a cunoscut în istorie sub numele de
„cruciade''. Entitatea se afla atunci printre
popoarele cucerite şi care erau supuse unei presiuni
prin forţa armelor: voiau să-i oblige să gândească
în acelaşi mod ca invadatorii. Cei din urmă
debarcau cu toată pompa, toată gloria deşartă a
unei idei şi a unui ideal sufocat de dorinţa de
exaltare a sinelui... Entitatea [...], îngrijindu-i pe cei
care erau răniţi, i-a convertit pe mulţi dintre ei la
propria sa religie.
... Astăzi, această persoană nu înţelege că în
materie de credinţă, poţi să aderi la o sectă, să
crezi orbeşte în tot ceea ce ţi se spune; filosofia sa
este să fii bun, nu numai de o bunătate simplă, ci
de o bunătate care serveşte la altceva, o bunătate
care să fie plăcută lui Dumnezeu; ea caută mai
mult să manifeste spiritul de Adevăr, Viaţă, iubire
decât să se închidă într-o dogmă religioasă sau să
adopte o linie de demarcaţie între ceea ce este
numit bun de către unii şi rău de către alţii [...].
Entitatea a câştigat spiritual în acea încarnare.
AŢI PUTEA, a întrebat consultanta, SĂ DAŢI
DETALII PRIVIND RELAŢIA ENTITĂŢII CU
CONDUCĂTORII CRUCIADEI ŞI NUMELE CRUCIAŢILOR
RESPECTIVI?
Paznic, pe atunci, al celor care nu reuşiseră să
apere anumite poziţii militare, el era musulman; şi
i-a îngrijit pe mulţi dintre aceia, învăţându-i. cât
despre nume, nu le-am primit Am terminat! (Lectura
23-1).
Consultanta ar fi avut poate mai mult succes dacă
ar fi întrebat cine erau conducătorii musulmani - la fel
de interesanţi, dacă nu eşti rasist! Rareori Cayce
termină o lectură pe un ton atât de sec...

Întoarcerea războinicului
Unii s-au întors. Foarte puţini. Seniorul de
Moustiers-Sainte-Mărie făcuse un jurământ: dacă se va
întoarce de pe Pământul Sfânt în Provenţa sa
binecuvântată, va întinde un lanţ gros între cei doi
munţi care străjuiau satul. Şi de acest lanţ va agăţa...
steaua din Bethleem! Ei bine, acest lanţ şi steaua există
şi astăzi. Le-am văzut! Dovadă că cruciatul s-a întors
acasă! Poate că era un camarad al celuilalt cruciat
provensal care, în ceea ce este astăzi Turcia şi cu
mult înainte de a atinge Pământul Sfânt, a căzut în
mâna duşmanilor pe care Jurase să-i distrugă. Şi,
pradă disperării, captiv şi în chinuri fizice, el a
devenit mai bun; astfel încât în ultima parte a vieţii
a făcut un progres. În final s-a întors acasă, în sud,
aproape de Cannes. Şi odată întors, a folosit mai
mult în practică această credinţa în numele căreia
plecase. (Lectura 1599-1).
Dar cei care se întorceau nu-şi mai găseau averea:
Era deci în ţara franceză din vremea celei de-a
Doua Cruciade [...]. Aceste activităţi desfăşurate în
calitate de cruciat r-au adus mari suferinţe
materiale, căci, pentru cruciadă, şi-a părăsit casa;
şi aceasta n-a mai revenit niciodată proprietarului
legitim. Astfel entitatea şi-a pierdut încrederea în
ceilalţi... În ultima parte a vieţii, după ce a fost
eliberată din captivitate de către nomazii
musulmani, entitatea s-a întors în ţara sa şi a
reflectat mult. De unde neîncrederea sa de astăzi,
faţă de cei care sunt prea zeloşi în plan religios.
(Lectura 1432-1)
Toate aceste suferinţe veneau dintr-o karmă a unei
vieţi persane, ca general şef al lui Nabucodonosor când,
spune Cayce, maltratase evreii prizonieri cărora le-a luat
probabil casele... Cât despre unii cruciaţi, ei s-au întors
cu o soţie străină:
Entitatea trăia în epoca războaielor dintre
locuitorii Pământului Sfânt şi francezi şi englezi -
de altfel în război între ei care căutau să-şi afirme
drepturile asupra acestei regiuni. Entitatea era
atunci musulmană şi din ţara părţilor, în Asia
Mică, mai precis din oraşul Agnostos, unde locuia. A
văzut trecând mulţi cotropitori şi destul de mulţi
localnici [...]. Şi, deşi musulmană, s-a căsătorit cu
un creştin, ceea ce i-a adus multe necazuri şi el şi
familiei sale. Căci aceasta însemna o schimbare de
cadru, de ţară, şi întoarcerea cu soţul în Franţa.
Lectura lasă să se înţeleagă că este vorba de un
suflet evoluat spiritual, care fusese în Egipt o preoteasă
celebră. Ea a cerut sfatul lui Cayce în privinţa căsătoriei
sale. El i-a răspuns:
Astăzi trebuie să faci faţă faptelor tale dintr-o
viaţă veche, când depindeai de soţul tău actual,
care şi el depindea de tine, nu numai pentru o
direcţie spirituală, dar şi pentru o detentă mentală
şi fizică, întrucât el a fost acel soţ pe care I-ai
urmat în ţara sa, de unde venise. Ţară în care erai
o străină, transplantată într-un mediu nou. Şi vă
întâlniţi astăzi în aceleaşi împrejurări, în căsnicia
de acum, dar într-un cadru atât de diferit! (Lectura
1857-2).
Efectiv consultanta venea dintr-o ţară latino-
americană în Statele Unite, trebuind să-şi urmeze soţul,
cetăţean al acestei ţări.

Şi cele care au fost uitate...

Reversul cruciadei au fost femeile rămase acasă şi
copiii lor orfani. Dacă efectivele primei cruciade sunt
estimate la 450.000, aceasta înseamnă poate, 300.000
de văduve. Şi câţi orfani? Dramă naţională pe care
biserica nu pare s-o fi luat în consideraţie.
Dacă ar fi îngrijorat-o cu adevărat această imensă
nenorocire a femeilor părăsite, a acestor părinţi bătrâni
rămaşi fără sprijin, a tuturor acestor orfani, ar fi trimis
atâţia bărbaţi să se lase ucişi pentru o cauză
îndoielnică? Dar biserica catolică era - şi este încă - acea
adunare de holtei care n-au înţeles niciodată nimic
despre cuplu şi al căror misoginism cântărește încă greu
asupra familiilor noastre. În acel timp, în numele
cruciadei, mii de cămine au fost sacrificate pentru ceea
ce, în ultimă instanţă, nu era decât politică papală. Căci
Urban al II-lea, papă contestat şi fără autoritate, spera
să-şi întărească puterea trecând drept conducătorul
moral al unui gen de „Paris-Dakar” mistic. Şi a reuşit.
Este ecoul infinit de dureros al tuturor acestor uitaţi pe
care ni-i reaminteşte lecturile:
Entitatea era în Franţa pe când se recrutau
bărbaţi în serviciul „cauzelor sfinte” sau „scopurilor
sfinte” [...] Şi aceasta rezulta dintr-o proastă
interpretare a ceea ce ar fi trebuit să fie activităţile
bisericii; adică dintr-o neînţelegere a valorilor
spirituale ale vieţii de familie. Aşa era în epoca
cruciadelor [...]. Şi aceasta i-a adus entităţii multe
încercări, multe suferinţe [...]. (Lectura 14041).
Entitatea era printre mamele acelei ţări, care au fost
abandonate de soţii lor şi de către bărbaţii din familie.
Ceea ce i-a adus mari dificultăţi materiale şi disperarea.
(Lectura 2072-1).
Entitatea era de acelaşi sex ca şi astăzi [lectura
este dată pentru o tânără], dar în acea viaţă era
nefericită; căci atâtea femei din ţară erau părăsite
de bărbaţii tineri şi bătrâni care plecau cu ideea de
a apăra Locurile Sfinte. Dar, mai degrabă decât o
apărare, era o greşeală [faţă de familiile lor], deşi a
fost prezentată ca un lucru de „bine”. Entitatea a
suferit privări materiale şi fizice [...]. De unde
actuala neîncredere faţă de bărbaţi [...]. Experienţa
a marcat această entitate lăsându-i în inimă, la
sfârşitul vieţii sale, sentimente poate nu de ură, dar
oricum de intoleranţă. Este lecţia pe care trebuie s-o
înveţe astăzi: să tolereze... (Lectura 578-2).
Entitatea era în actuala ţară de baştină
[consultanta este FRANŢUZOAICA, pasărea rară, unica
din analele cayciene!], în vremea cruciadelor. Multe
persoane erau lăsate acasă, în ţară, în timp ce soţii
sau prietenii lor plecau la drum pentru această
cauză care fusese atât de lăudată. De unde
experienţele bune şi rele ale entităţii; de acolo îi
vine frica de a fi părăsită, neglijată şi această frică
este pentru ea, astăzi, lucrul cel mai greu de
depăşit. Pe vremea aceea, preda muzica, valorifica
resturile alimentare şi făcea comerţ cu alimente. Se
numea Sharda Chevelieu (Charlotte Chevreloup?)...
Această încarnare de la începutul cruciadelor
influenţează mult entitatea în viaţa sa actuală, nu
numai pentru această grijă constantă de a nu fi
lăsată singură, dar şi din cauza vieţii trăite de
entitate cu acel prieten de atunci, pe care-l iubea
fizic şi care a făcut parte din viaţa sa actuală, iată
de ce acest sentiment de a fi neglijată a împiedicat
consumarea vieţii de cuplu cu acest bărbat, în
prezent. (Lectura 1554-2).
Într-adevăr, mai departe în lectură, în cursul
întrebărilor pe care i le va pune lui Cayce, şi-i va pune
multe, consultanta va da numele unui bărbat pe care îl
cunoscuse cândva. Ea va întreba: CARE ESTE KARMA
CARE A ÎMPIEDICAT CĂSĂTORIA NOASTRĂ ÎN URMĂ
CU ANI DE ZILE? DE CE NU M-AM CĂSĂTORIT CU EL
ÎN LOCUL SOŢULUI MEU ACTUAL?
Iar Cayce îi răspunde:
Aşa cum vi s-a arătat, din cauza acelei
perioade în care aţi fost lăsată singură [în timpul
cruciadelor], din cauza acelui resentiment pe care I-
aţi construit în mod repetat în dumneavoastră
înşivă. De unde această frică care s-a manifestat în
viaţa actuală. Iar asocierea cu bărbatul care este
soţul actual avea drept cauză slăbiciunea
dumneavoastră interioară în unele momente. Nu
aici dar în alte vieţi. Este ceea ce a provocat
această întâlnire. În ce scop? Pentru ca fiecare din
cei doi să înveţe răbdarea. (Aceeaşi lectură).
Consultanta a întrebat de unde proveneau
problemele pe care le avea astăzi cu soţul, care bea.
Cayce răspunde că această tendinţă venea dintr-o viaţa
(din epoca cruciadelor) când era soldat francez în
Armenia. Cât despre femeie, Cayce spune că avusese
mai multe vieţi în Franţa, între care una atât de puţin
glorioasă încât era mai bine să nu vorbească de ea...
După lectură, ea spune că „îşi aminteşte să fi trăit în
Franţa, în timpul cruciadelor, şi că aceasta îi vine în
minte de fiecare dată când trece printr-un anumit oraş
din Franţa, care era un centru al sectei din timpul
cruciadelor”. Textul englez dă cuvântul sect, al cărui
sens este acelaşi ca în franceză, „grup religios
disident”... Cathari? Vom vorbi mai departe despre ei.
Un alt caz tragic, foarte bine povestit de Gina
Germinară în De nombreuse demeures. o femeie foarte
frumoasă, venită să-l consulte pe Cayce, pentru că viaţa
ei conjugală era o continuă frustrare: soţul era impotent.
Lectura arată că el fusese cruciat şi că avea atunci
aceeaşi soţie ca şi astăzi:
Entitatea era printre cele în care soţii nu au
încredere. A fost forţată să poarte un dispozitiv
preventiv, care să împiedice concepţia sau legătura
fizică cu alţii, ceea ce a dus la necazuri de toate
felurite si obsesia de a fi liberă într-o zi, cât de
repede va putea şi cu orice preţ! [...] De unde
atitudinea sa actuală, de independenţă faţă de
ceea ce alţii pot spune sau face: ea ignoră cu
hotărâre conflictele pe care atitudinea sa le poate
antrena. În acea viaţă a câştigat şi a pierdut, căci
castitatea forţată a împins-o să ia hotărâri
dăunătoare. (Lectura 2329-1)
Karma, adică reaua atitudine mentală, a fost creată
aici de cei doi soţi de altădată; ei se regăsesc deci
împreună pentru a lucra asupra acestei karme, în viaţa
actuală. Ne putem întreba de asemenea de ce această
soţie de cruciat a trebuit să suporte acele umilinţe ca
obligaţia de a purta o centură de castitate.
Pentru că, întotdeauna, eşti doar propria-ţi victimă.
Ce făcuse ea într-o viaţă mult mai veche? Lectura aduce
un răspuns: în Grecia străveche, era bărbat şi făcea
parte din acea sectă care, spune Cayce, avea drept
filosofie să se bucure de instinctele fizice (epicureicii).
Probabil că ea s-a bucurat ceva cam mult...
 Este de asemenea interesant să notăm că, în Egipt,
era Mare Preoteasă, se ocupa de anestezii în Templu şi
îşi dezvoltase o capacitate de medium. În acea viaţă,
avea darul vindecării şi facultăţi „psi” foarte dezvoltate -
trăsătură caracteristică pentru tot acest grup de suflete
ex-cruciate.
Am citit zeci şi zeci de lecturi privind soţiile de
cruciaţi abandonate sau maltratate, ceea ce este destul
de deprimant.
Pentru a ieşi din acest cadru întunecat, să le vedem
pe cele care au fost destul de viclene ca să se descurce,
căci au fost şi din acestea. Şi, pentru început, această
alsaciană (deja, pe atunci, Alsacia era o regiune foarte
evoluată în plan comunitar):
Entitatea era în ţinutul cunoscut drept acela al
vinului, acel ţinut situat între alte două ţări, unde mai
târziu se vor naşte numeroase contestaţii, adică în ceea ce
numim astăzi câmpurile de luptă dintre Franţa şi
armatele germane, forţe distrugătoare pentru poporul
căreia îi aparţinea entitatea - ani şi ani după aceea. Mai
exact, războaiele provocate de expansiunea ţărilor vecine,
modul lor de guvernare şi relaţiile lor internaţionale au
adus multe necazuri modalităţilor de expresie ale acestor
oameni. Ţinutul va fi cunoscut într-o zi ca Alsacia-Lorena.
(Să remarcăm în treacăt că, de data aceasta, Cayce
nu situează oraşul Calais în Pirinei! Descrierea pe care o
face Alsaciei, atât din punct de vedere geografic cât şi
istoric, este perfectă). Dar să continuăm:
Acolo s-a născut entitatea în momentul când se
adunau bărbaţii din cele două ţări, ca să plece în
apărarea Pământului Sfânt, în timpul cruciadelor.
Ceea ce i-a adus entităţii multe despărţiri şi
perioade când a trebuit, în viaţa sa fizică, să se
apere de multe pericole. Totuşi, sub numele de
Schweighelce, entitatea a câştigat mai degrabă în
experienţă. Căci ea a ajuns într-o poziţie de
sfătuitoare: multe temei în care soţii nu aveau
încredere şi care suferiseră trupeşte - din cauza
diverselor procedee care aveau drept scop să le
priveze de libertate -, multe dintre aceste femei
abandonate au fost sprijinite, sfătuite de entitate,
care le-a ajutat să-şi recupereze forţele pentru a
supravieţui şi a se apăra [...]. De unde astăzi
tendinţa sa [...] de a încuraja femeile să-şi poarte de
grijă. (Lectura 692-1).
ŞI AŢI PUTEA, DOMNULE CAYCE, SĂ EXPLICAŢI
SITUAŢIA CONJUGALA A ACESTEI ENTITĂŢI?
Da. Situaţia actuală, tensionată, din această
căsnicie provine din relaţiile conjugale ale entităţii
din timpul cruciadei. De acolo această lipsă de
încredere în ea însăşi, uneori, şi această
amărăciune că soţul nu are încredere în ea. Această
situaţie este o lecţie pentru amândoi: lucrând
asupra relaţiei voastre, veţi putea ajunge la o mai
bună înţelegere reciprocă. (Aceeaşi lectură).
Consultanta demarase o afacere împreună cu soţul
şi cu un asociat. Cei doi bărbaţi s-au unit împotriva ei,
refuzând să-i asculte sfaturile, ducând afacerea la
faliment.
Iată încă o „mamă curajoasă”:
Ea era în Franţa, în timpul „războaielor
sfinte”, când multe femei din familia sa şi dintre
prietenele sale fuseseră părăsite. Ea a reuşit să le
facă să fie protejate în loc să fie neglijate [...].
Totuşi, cei care încercau să fie de folos în timpul
acela erau criticaţi, pentru că tonul era dat de
„războiul sfânt” [...]. În experienţă, ea a câştigat şi
şi-a îmbogăţit experienţa umană, ajutându-i pe
ceilalţi să-şi creeze în căminul şi satul lor o
ambianţă spirituală. (Lectura 294-1).

Şi catharii?
Un lucru m-a uluit la aceste încarnări din timpul
cruciadelor: putinele aluzii la cathari, despre care mă
aşteptam să aflu mai multe. Există poate un motiv
întemeiat: Cayce descrie un grup de suflete
contemporane primelor două cruciade. El indică aproape
întotdeauna printr-un cuvânt că povestea are loc la
începutul perioadei cruciadelor -deci, sfârşitul secolului
al XI-lea, începutul secolului al XII-lea. Or, abia la
sfârşitul secolului al XII-lea catarii au devenit importanţi
şi au ajuns cunoscuţi sub numele de albigeni. Abia după
primele două cruciade, Inocenţiu al III-tea (impropriu
numit!) a început să fie îngrijorat de progresele ereziei.
El îi va întoarce pe cruciaţi asupra sudului
languedocian, ale cărui civilizaţie strălucitoare şi
toleranţă stârnea gelozia cavalerilor din nord. Această
nouă „cruciadă” dusă de Simon de Montfort va devasta
sudul, într-o atmosferă de ură şi cruzime, cât mai
depărtată cu putinţă de învăţăturile lui Christos. Rănile
au avut nevoie de secole ca să se cicatrizeze.
Mai multe lecturi ale lui Cayce atrag atenţia asupra
acelui înalt nivel cultural şi spiritual din Languedoc. Am
văzut, de exemplu, pe cel numit „Charlemeinuen”,
franco-spaniol, cum spune lectura sa (1021-3), care a
renunţat la plecarea în cruciadă, la sfaturile unora
dintre prietenii săi. Aceasta presupune existenţa unui
grup local care să se bucure de suficient discernământ
ca să vadă că această 'cruciadă” împotriva musulmanilor
nu este atât de „sfântă” cum se spune. Există deci, în
această regiune, un grup de oameni care nu se mai
supun papei...
 Entitatea trăia într-un ţinut cunoscut acum ca
Franţa, în partea apropiată de frontiera spaniolă,
pe vremea cruciadelor. Familia entităţii, ca şi ea
însăşi, milita într-o mişcare religioasă care avea să
aducă multe schimbări în această regiune şi pentru
mulţi dintre locuitorii săi - ceea ce va provoca mal
târziu o ruptură cu ceea ce s-a convenit să se
numească Biserică şi Stat. Ruptură provocată de
reuniunile locale, care aveau loc în clădiri
construite pentru aceste activităţi spirituale.
(Lectura 1283-1).
Lectura este clară în privinţa naturii acestei
schisme, care este o ruptură atât religioasă cât şi
politică: căci cruciada nedemnă împotriva albigenilor a
fost hotărâtă tot din motive politice: regele Franţei
simţea că-i scapă sudul. Feudalilor din sud (vasali ai
conţilor de Toulouse şi nu ai regelui) nu le păsa de ceea
ce credea Parisul. Conţii de Toulouse simpatizau cu
catharii şi s-au străduit să-i apere. Dar au fost zdrobiţi
de Simon de Montfort, apoi sugrumaţi de Inchiziţie.
Rezistenţa cathară a fost definitiv distrusă în 1244, prin
cucerirea cetăţii Montségur. Textul lui Cayce, care
vorbeşte de reuniunile din clădiri religioase construite
pentru aceste activităţi spirituale, pare să evoce acel
Montségur care nu era un simplu castel, ci şi un loc de
cult fortificat.
După cum se ştie, catharii au construit efectiv
clădiri pentru adunările lor, după un plan foarte exact,
sigur inspirat de un simbolism esoteric. Evident, aceşti
oameni care se adunau pentru o liturghie diferită de
aceea a bisericii oficiale şi-au atras destul de repede
furia acesteia.
Catarii sunt oare o reîncarnare a grupului de
esenieni sau a zoroastrienilor?
 Urmarea lecturii de mai jos (1283-1) sugerează că
această femeie, în încarnarea sa cathară, desfăşura
numeroase activităţi intelectuale şi sociale pentru care a
fost criticată; şi că înainte fusese eseniană - cu aceleaşi
responsabilităţi intelectuale şi sociale. Există multe
puncte comune între esenieni şi cathari: feminismul lor
(acordau femeilor responsabilităţi importante în
biserică), cunoştinţele lor esoterice (despre reîncarnare,
astrologie, numerologie, vindecarea „psi” etc.).
Cât despre personajul din lectura 1021-3, cel care
a refuzat să plece în cruciadă, este şi mai interesant:
într-o viaţă anterioară, în Persia, la Suza, a colaborat la
întemeierea viitoarei religii a lui Zoroastru. Se ştie că s-a
reproşat catharilor „maniheismul” lor, religia persanului
Manes care dorise să purifice şi să renoveze
zoroastrismul. Or, cum explică foarte bine Pr. René Nelli,
catharii -... şi nici Manes! -nu erau mai „maniheişti”
decât adversarii lor catolici. Pentru că dezbate-rea se
sprijinea pe opoziţia dintre principiile Binelui şi Răului,
Inchiziţia va reproşa „maniheiştilor” că pretind că
principiul Răului era la fel de puternic ca şi cel al
Binelui - acuzaţie care nu este fondată, pentru că
Manes, ca şi catharii, zoroastrienii, esenienii, ca
gnosticii, moştenitorii lor, era sigur de victoria finală a
Binelui (cf. manuscrisul esenian găsit la Qumran, lingă
Marea Moartă, şi intitulat Lupta dintre Fiii întunericului
(numiţi şi „ai lui Belial”) împotriva Fiilor Luminii. A se
vedea opera de bază, Scrierile Eseniene, de Pr. André
Oupont-Sommmer, Edition Payot, 1983, şi toate cărţile
despre cathari, scrise de Dr. A. Guirdham).

Tancrède d'Hauteville, luarea Ierusalimului şi Ludovic al XVII-lea...

Şi iată o mică lectură care nu seamănă cu nimic:
Entitatea era al doilea comandant şef al cruciaţilor
- şi era în timpul celei de-a Doua Cruciade. Numele
său: Adoirs. A fost printre cel care au înfipt primii
steagul cruciadei în Oraşul Sfânt [Ierusalim]. De
unde, la el, această dorinţă de a şti mal mult
despre religii, adevăruri şi fapte religioase... Dar el
aşteaptă mal mult să vadă ce vor face ceilalţi cu
aceste adevăruri, decât să şi le aplice lui însuşi.
Totuşi nu uită niciodată Influenţa lor nobilă.
(Lectura 1005-2).
Dar dacă citiţi lectura întreagă, veţi avea un şoc...
Căci acest cruciat temerar va deveni, într-o încarnare
următoare, delfinul Ludovic al XVII-lea. Exact aşa...
Totuşi lectura nu este clară sau n-a fost bine
transcrisă. Căci luarea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, a
avut loc în timpul Primei Cruciade - nu în a Doua. Se
crede că Robert Courtheuse, duce de Normandia, şi
Tancrède d’Hauteville au intrat primii în oraş.
„Tancrède” [în greacă Tancrède], pronunţat foarte repede
de către Cayce cu accentul său caucazian, n-ar putea
oare fi transcris, şi mai repede, de către secretara sa ca
„Adoirs?” (A se vedea volumul I. Cayce păstra, Tn
somnul mediumnic, stilul vorbit dintr-una din vieţile
sale anterioare strălucite, când era marele preot Ra-Ta,
originar din Caucaz.) Am întrebat. Mi s-a răspuns că nu
era imposibil, secretara lui Cayce neavând nici cea mai
mică idee de limba franceză sau de greacă) în acest caz,
Ludovic al XVII-lea ar fi fost reîncarnarea strălucitului
Tancrède, supranumit „Djinn-ul”, de către adversarii săi
uluiţi? Djinn, adică spirit sau înger... sau mai degrabă
spiriduş! Vorbea curent araba, fusese crescut în acea
Sicilie unde, după cum am spus mai sus, toleranţa
regilor normanzi lăsa comunitatea musulmană cu
universităţile şi savanţii săi să trăiască în pace. Atu
foarte important pentru Tancrède, care avea de partea
lui şi tinereţea, frumuseţea, curajul, intuiţia... Pe scurt,
ceea ce se numeşte „baraka”! („Baraka”, cuvânt arab
care înseamnă „binecuvântare”)
O altă lectură, dată pentru acelaşi consultant, pare
să confirme că este vorba de Tancrède:
Experienţele sale de cruciat marchează cel mal
mult viaţa actuală a entităţii [...]. Paste trei sau
cinci ani, va fi în legătură cu camarazii de
altădată, ceea ce îi aduce acum confuzie în Idei.
Căci entitatea este si a fost întotdeauna un
optimist, care nu priveşte decât ceea ce străluceşte
şi se convinge, chiar în plin haos, că totul va fi bine!
(Lectura 1005-12).
Ar putea fi portretul uluitorului Tancrède, luptător
imbatabil, dar politician slab. Consultantul a pus o altă
întrebare:
CE ÎMI PROVOACĂ ACEASTĂ ALUNECARE A
GÎNDURILOR, CARE Ml SE ÎNTÎMPLĂ UNEORI, ŞI
NEPUTINŢA DE A MĂ CONCENTRA ASUPRA UNUI
SUBIECT CA SĂ FAC O ANALIZĂ EXACTĂ?
Cum s-a arătat deja, aceasta vine În mare
parte din existenţele din Mesopotamia. Acolo aveaţi
un Ideal cere a fost întunecat, împiedicat, în urma
legăturilor cu nişte Indivizi care vi Influenţează
experienţa materială de astăzi şi activităţile. ŞI cel
mai bun mijloc de remediere va fi să retrăiţi
experienţa acelor legături. (Aceeaşi lectură).
Lectura spune clar: Mesopotamia, care este
regiunea cuprinsă între cele două mari fluvii, Tigru şi
Eufrat. Acolo, Bohémond de Tarente şi-a întemeiat un
adevărat regat: comitatul Edesse. Dar, când a fost prins
de musulmani în 1100, nepotul său Tancrède a preluat
conducerea, pe care a păstrat-o până la moarte, în 1112.
Or, nicăieri în altă parte, pentru acest consultant, Cayce
nu vorbeşte de încarnări în Mesopotamia, adică în Persia
(cruciatul respectiv a trăit înainte în Egipt, în America de
Nord ca indian şi în Peru ca incaş!). Răspunsul lui Cayce
trimite exact la această încarnare de cruciat, stabilit
într-o perioadă a vieţii sale în comitatul Edesse,
încarnare atât de marcantă. De altfel, un destin ca al
Delfinului Ludovic al XVII-lea nu se poate explica,
karmic, decât prin necesitatea de a ispăşi un abuz de
putere „regală”. Cât despre legăturile îndoielnice, se ştie
că Bohémond de Tarente era un zănatic, fără credinţă şi
lege, dacă la acest gen de individ se referă Cayce!... Dar
iată încă un document care aruncă o lumină ciudată
asupra trecutului karmic al lui Ludovic al XVII-lea. Este
vorba de Memoriile guvernantei Delfinului, Madame de
Tourzel. Vorbind de copil, ea spune:
„Avea un gust pronunţat pentru tot ce ţinea de
militărie şi una din plăcerile lui cele mai mari era să
aducă tunuri mici în grădină şi să comande, cu sabia în
mână, începerea focului. Se credea atunci un mic erou
[...]. Avea un gen de distracţie care-i plăcea infinit: să ia
costumul unui vechi cavaler francez, îmbrăcându-se cu
o mică armură pe care i-o făcuse domnul Palloi. Cu
casca pe cap, cu cuirasa în spinare şi lancea în mână, se
credea un adevărat cavaler”.
(Memoriile Doamnei de Tourzel, pag.298, vol. II).
Toţi contemporanii micului Delfin îl vor descrie ca:
„Un caracter vioi şi aprins, foarte zăpăcit, foarte sportiv,
foarte violent în furiile sale... Se dădea în vânt după
marii căpitani din Istorie etc. Să nu mi se spună că toţi
băieţeii se cred obligatoriu cavaleri neînfricaţi... Există
destui care se cred indieni sau îşi petrec timpul
meşterind sau desenând! Există posibilitatea alegerii,
chiar şi pentru un fiu de rege din secolul al XVIII-lea
(care nu avea cum să se creadă astronaut). Toţi cei care
au studiat suitele de reîncarnări vă vor spune că copilul
se joacă foarte des cu ceea ce a fost el altădată în
realitate. Pe vremea povestirii, Delfinul nu are nici măcar
şase ani şi familia nu-l încurajează deloc să se joace de-a
cavalerii: „Acest joc nu era permis decât între noi şi
numai în apartamentul său, continuă Madame de
Tourzel, căci ne era frică să nu iscăm critici răuvoitoare”.
Seducător irezistibil, sportiv, lejer, optimist, senin...
Aşa a apărut Delfinul acelora care l-au cunoscut şi
această descriere corespunde cu a lui Cayce (care, ca şi
secretara sa, n-auzise niciodată de Ludovic al XVII-lea,
în stare de veghe!).

Cazul cruciatului feminist (şi pacifist!)

După ce am citit numeroasele lecturi privind soţiile
de cruciaţi abandonate, lăsate sub supravegherea unor
intendenţi rău intenţionaţi -sau grav tarate în echilibrul
lor de purtarea unei centuri de castitate, începeam să
mă întristez...
Deodată, am căzut pe un caz insolit: un cruciat
feminist! Am considerat că merita un loc în această
revistă generală a cruciadelor, „revisited by Cayce”. iată-
l:
Entitatea era în ţara franceză, bărbat. A fost
printre cei care au plecat si apere un Ideal. A
descoperit că erau indivizi curajoşi printre cei pe
care entitatea i-a crezut „păgâni” sau oameni care
uitaseră de Dumnezeu, găsind ci modalitatea tor nu
era decât puţin diferiţi. Printr-o anumiţi persoană,
care era pentru tine ca un frate întru Dumnezeu, au
apărut confuzii, lucru care te-a făcut si hotărăşti în
adâncul sufletului tiu si nu mal fii niciodată
bărbat. Căci ai descoperit în femei mal mult decât
al ff crezut că poţi aştepta înainte.
 Entitatea a câştigat şi a pierdut în experienţă:
a câştigat înţelegând conceptul spiritual al sursei
unice a tuturor energiilor, a pierdut cufundându-se
în partea materială a existenţei. Numele său era
atunci Marcelus des Dewethema. (Lectura 3376-2).
Lectura nu dă mai multe detalii despre problemele
personale ale acestui cruciat, dar se înţelege că a devenit
şi pacifist, nemaiînţelegând foarte bine de ce era obligat
să lupte cu armele împotriva unor oameni care i se
păreau nişte tipi de treabă. Evident, o asemenea
atitudine nu putea decât să displacă religioşilor creştini
de strictă obedienţă (ceea ce sugerează lectura).
Se va vedea mai târziu cât îi va costa pe templieri
faptul că s-au împrietenit cu musulmanii! (Până acolo
încât să împrumute anumite idei şi liturghii, ceea ce le-a
fost aspru reproşat în cursul procesului lor!)
Am întâlnit adeseori, între consultantele mele,
femei care trăiseră înainte ca soldaţi - bărbaţi! Scârbiţi
de ororile războiului, hotărâseră să se reîncarneze în
femei, ca să nu mai fie obligaţi să-şi ucidă aproapele şi
ca să lucreze, în sfârşit, pentru pace. Ca acel Marcelus
citat mai sus... care era femeie pe timpul lui Cayce!

Karma celei de a Doua Cruciade

În cartea lui Mary Ellen Carter, editată de Hugh
Lynn Cayce (fiul lui Edgar)-, Edgar Cayce on prophecy,
am găsit referinţa (pag. 195) la o lectură dată în 1941
pentru o femeie căreia i s-a spus:
Aspecte astrologice neobişnuite vor afecta în
acest moment toate sufletele de pe Pământ,
influenţându-le gândurile şi pulsiunile faţă de
evenimentele care vor avea loc în următoarele două
săptămâni [...], de la 29 aprilie la 12 mai. Se
împlinesc exact OPT SUTE DE ANI de când aceste
pulsiuni încearcă să-şi croiască drum... Gândiţi-vă
la sărăcia neagră a vieţii spirituale de atunci şi
vedeţi care este experienţa prin care trebuie să
treacă atâtea suflete, şi noi înşine, în relaţiile de la
bărbat la bărbat din timpul nostru. Doriţi, în
calitate de soldat al Crucii, să vă Jucaţi rolul aici?
(Lectură al cărei număr nu I-am găsit, întrucât nu este
precizat în lucrare).
Autorul subliniază aşadar faptul că, în primăvara
lui 1941, lumea era în război. Dar, când spunem
„lumea”, era vorba pentru noi de invazia germană şi de
ameninţarea pe care aceasta o făcea să planeze
deasupra întregii Europe de vest şi a Mediteranei. În
urmă cu 800 de ani, era a Doua Cruciadă - un eşec:
regele Franţei, Ludovic al VII-lea şi împăratul Germaniei
s-au îmbarcat din nou în aprilie 1149, după ce
pierduseră cea mai mare parte a armatei lor. O poveste
marcată, cum spune Cayce, de o neagră sărăcie
spirituală.
Recitind cu atenţie istoria acestei cruciade ratate,
se poate înţelege că ea a creat o karmă teribilă. Mai întâi
motivele: dacă mulţi din voluntarii Primei Cruciade
crezuseră că răspund unui ideal (cel puţin au avut ca
scuză faptul că nu cunoşteau bine Orientul!), pentru a
Doua Cruciadă, atmosfera era total diferită - doar
politică, aprige ambiţii teritoriale şi violenţe gratuite.
Cruciaţii au dat un exemplu lamentabil, certându-
se neîncetat între ei, trădându-se care mai de care,
pustiind ţările pe care le străbăteau, chiar şi pe cele
creştine! „Cruciaţii germani s-au purtat pe pământ
bizantin ca într-o ţară cucerită, jefuind, incendiind,
violând, refuzând să plătească alimentele cumpărate, în
timp ce bizantinii se răzbunau cum puteau mai bine.
Aşa încât germanii n-au putut să asedieze
Constantinopolul. Este neîndoielnic faptul că Manuel
Comnène (împăratul bizantin), furios, i-a împins încă de
atunci pe turci să zdrobească armata lui Conrad
(împăratul Germaniei). Cruciaţii germani au fost
masacraţi, astfel că abia a scăpat a zecea parte”.
(Georges Bordonove, Les Templiers, Ed. Marabout)
Cât despre armata franceză a regelui Ludovic al VII-
lea, în ciuda ajutorului templierilor, s-au adunat
laşităţile, lipse de răspundere faţă de propriii soldaţi,
condamnaţi la foame şi masacru. Curtea regelui era
putredă de intrigile celor care nu se gândeau decât cum
să-şi umple buzunarele... În tot acest timp, turcii
câștigau teren. Când citeşti detaliul asediilor oraşelor,
eşti stupefiat de cruzimea luptătorilor, de lipsa lor de
milă, de cupiditatea lor. Francii sunt la fel de cruzi ca şi
musulmanii şi iubirea recomandată de Christos este
inexistentă! Lectura acestor violenţe este insuportabilă:
ea ne aminteşte de orori recente pe care am vrea să le
uităm.
Cayce, în lectură, face o legătură între cele două
evenimente: cruciada (atunci când îi reaminteşte
consultantei că fusese „soldat al Crucii”) şi războiul
mondial (evident în centrul tuturor preocupărilor
occidentale, în aprilie 1941!).
De altfel, Cayce chiar spusese într-o lectură datând
din iunie 1936:
În Franţa, găsim că o veche datorie va trebui
să fie plătită acum. (Lectura 3976-24). Era cruciada!
În iunie 1939, în lectura precedentă, spusese:
Vă întrebaţi ce se va întâmpla cu Anglia şi
Franţa în eforturile lor unite cu Rusia pentru a
încercui regimul totalitar [nazist]. Aceste naţiuni,
atâta timp cât vor respecta vederile lui Dumnezeu
despre Om, vor reuşi. Când se vor strădui să se
apere, fără nici o grijă pentru fraternitatea
omenească, nu vor putea decât să eşueze. (Lectura
3976-23).
Trebuie remarcat, de asemenea, că în acest al
Doilea Război Mondial, cei mai încercaţi au fost în final
germanii. Ei au fost în mod cert agresorii, dar, apoi, ce
dezastru! Ceea ce am suferit noi ceilalţi (vreau să spun
francezi, englezi, italieni, olandezi, belgieni... / a nu se
uita şi suferinţele est-europenilor, n.tr. /) nu era decât
puţin faţă de câmpul de ruine bântuite de schelete
înfometate care era Germania în. 1945! Or, Istoria spune
că, în a Doua Cruciadă, cruciaţii germani au fost cei
care - plecaţi primii - au stricat totul, provocându-i pe
grecii bizantini. Astfel încât, când au trecut armatele
franceze ceva mai târziu, răul era deja comis. Francezii
au fost întimpinați, în consecinţă, de ostilitatea grecilor
(care ar fi trebuit, ca creştini, să fie respectaţi, să fie
trataţi ca aliaţi şi să acţioneze ca atare).
În toată această poveste a cruciadelor, evreii au fost
masacraţi ca şi ceilalţi, şi probabil chiar mai mult,
pentru că ei erau meseriaşi locali paşnici, când au
debarcat cruciaţii. Ei nu aveau arme ca să se apere, ca
turcii şi grecii. Aceşti civili fără apărare, teoretic protejaţi
de Islamul care cerea de la ei doar un tribut, au fost
foarte urgisiţi de cruciaţii fanatici, care le reproşau mai
ales că L-au crucificat pe Christos!
Ar trebui să mai spunem că evreii n-au fost
singurele victime ale celui de-al Doilea Război Mondial.
Şi alte popoare au fost exterminate încă şi mai complet -
ucrainenii, de exemplu. Mulţi dintre clarvăzătorii actuali
cred că holocaustul hitlerist a avut drept victime oameni
care s-au comportat ei înşişi ca nişte asasini ai evreilor
într-o viaţă anterioară (ceea ce nu micşorează greşelile
lui Hitler).
 Mi-am pus o altă întrebare. Condusă de dragostea
mea, foarte greacă, de simetrie, mi s-a părut interesant
să aflu dacă Primul Război Mondial era şi el o consecinţă
a karmei Primei Cruciade.
L-am întrebat pe Cayce, el mi-a răspuns: Desigur!
Această părere nu mă angajează decât pe mine (ca
medium).

5. Renaşterea, Ioana d'Arc şi Francisc I

Nu s-a limpezit încă misterul Ioanei d'Arc.

Magistrul Philippe spunea: „Jeanne d'Arc, Napoleon I,
Victor Hugo: taţii n-au avut nici un amestec în venirea
lor pe lume!” Dacă Cayce nu vorbeşte de ea, vorbeşte
însă de vieţile ei anterioare.

O fecioară care vine de departe...

Pentru că giuvaerul cel mai frumos al încarnărilor
franceze date de Cayce este, evident, ... Ioana d'Arc! Am
comentat lectura sa în capitolul III al volumului I. Ioana
d'Arc reîncarnată ca agent de bursă la New York... Dacă
nu mă credeţi, puteţi merge să verificaţi pe loc la
Fundaţia Cayce şi să cereţi pentru documentare dosarul
nr. 302 - cel al entity Joan of Arch. Veţi vedea că n-am
inventat nimic. Atunci, nu mai rămân decât două soluţii:
ori Cayce este nebun de legat - şi eu împreună cu el! -
sau ceea ce spune el este adevărat... Şi, dacă este
adevărat, avem la ce visa!
Uluitoare lectură în care- Fecioara, FECIOARA
noastră naţională ar fi fost mama nărăvaşului Ahile în
războiul Troiei şi, mai înainte, un general egiptean care a
participat la un război civil (ceea ce pare în mod hotărât
să-i fie specialitatea!). Căci lectura care o priveşte pe
Ioana d'Arc însăşi sublinia uluitoarele sale puteri „psi”.
iată începutul consultaţiei dată pentru această tânără
vânzătoare americană:
Este o persoană care gândeşte profund, de
unde aspectul său subtil, înţelept. Cineva care poate
răsturna munţii, care ştie să folosească, în
avantajul său şi pentru a-şi duce planurile la bun
sfârşit, tot ce are la îndemână, toate ocaziile bune
sau rele. Este o persoană care poate folosi în cel
mai mic detaliu orice propunere care i se face,
indiferent de împrejurările în care se află; şi mai
ales, surprinde foarte bine tot ce are legătură cu
misterul, adică partea ascunsă, nocturnă, a vieţii.
Lucrurile ascunse sunt în mintea sa ca o carte
deschisă în care poate citi. (Lectura 302-1).
Şi iată de ce Fecioara şi-a stupefiat contemporanii,
recunoscându-l pe Delfinul Franţei, pe care nu-l văzuse
niciodată, ascuns sub o deghizare între curtezanii săi!
Robert Charroux, trecând în revistă numeroasele enigme
din viaţa istorică a Ioanei d'Arc, notează chiar ambianta
de ocultism, de misticism şi magie - albă sau neagră -
care o înconjura (Le livre de ses livres, ed. Robert
Laffont).
Dar Ioana d'Arc nu vine singură: există în lecturi
un întreg grup de entităţi încarnate în acelaşi timp, cu
aceste daruri mediumnice:
Entitatea era în ţara franceză, în acea
perioadă în care se puneau întrebări privind
viziunile şi lamentările acestei femei care a ajuns la
putere, datorită talentelor sale mistice. Entitatea
făcea parte din serviciul şi din personalul casei în
care cealaltă entitate, cunoscută ca Ioana d'Arc, şi-
a adus contribuţia politică, socială etc. Şi, în acest
timp, entitatea a suferit. Şi nu ţinea de clanul
scepticilor, şi a fost martora unei mari părţi din
experienţele entităţii Ioana. Dar nu i s-a permis s-o
însoţească, ceea ce a tulburat-o şi a supărat-o în
ultimele zile. Ea se numea atunci Marcell şi a
câştigat spiritual, chiar dacă în plan material a
avut greutăţi. Aptitudinile mediumnice şi
senzitivitatea sa / sensibilitatea extrasenzorială,
n.tr. / vin pentru o mare parte din experienţa sa de
viaţă din timpul acela. Şi astăzi, ea ar trebui să-şi
folosească această mediumnitate, moderând-o cu
bun simţ şi sfaturi practice... (Lectura 3175-1).
Iată încă o tovarăşă a Ioanei (numită tot Marcelle):
Înaintea acestei încarnări, entitatea era în
Franţa, când un grup de oameni s-au interesat cu.
simpatie de experienţele mistice ale Ioanei, acest
şef care-i conducea pe bărbaţi şi a fost vizitată de
două voci venite de aiurea. Şi tocmai asta i-a
aruncat într-o asemenea confuzie pe materiatişti şi
a atras asupra el însăşi forţele de distrugere. Şi
totuşi, entitatea, în acea ambianţă, observând
ritualurile religioase ale epocii, a început să
reflecteze adânc la drumul spiritual pe care trebuie
să-l urmeze fiecare om. Şi reflecta la vocea
interioară, la viziunile extraordinare şi exterioare.
Şi ea se întreba în ce măsură se poate, în numele
acestora, să impui suferinţe materiale altora.
Entitatea se numea atunci Marcelle şi a câştigat
mult în această meditaţie profundă, care i-a adus
perioade de eliberare - eliberarea de grijile
materiale, de dorinţele carnale [...]. Nu este de
mirare că, astăzi, entitatea a respins de timpuriu
toate ritualurile grupului. (Lectura 2402-2). Două alte
tovarăşe ale Ioanei au dreptul la o lectură: Jeanne
Feucheun (sic), (lectura 5124-L-1) şi Angelica (2936-2),
amândouă ex-egiptene, cum se întâmplă de regulă în
încarnările franceze date de Cayce. Mai apar şi alte
personalităţi care au o legătură generală cu războiul de
100 de ani şi cu începuturile Renaşterii: este cazul lui
Renee Schulette, desemnată ca doamnă de la curte, care
se ocupa de construirea caselor, primea mult şi se
îmbrăca cu artă (lectura 3806-1). Sau acest personaj
indicat ca secretar particular al regelui, unul din regii
Carol (oare Carol al V-lea care, într-adevăr, trăia în
mijlocul cărţilor sale, sau Carol al VI-lea, sau al VII-lea?)
(Lectura 4286-3). Acest personaj manifestă astăzi o
preferinţă pentru lenjeria frumoasă şi tot felul de
mărunţişuri datând din acea epocă.

Francisc I, bancher Indian...

În Renaşterea propriu-zisă, îl vedem apărând pe cel
care a fost chiar simbolul acesteia, emblema.. Regele
Francisc II
Iată lectura sa, dată pentru un tânăr „consultant
american de douăzeci şi patru de ani:
Înainte de aceasta, entitatea a fost acel bărbat
cunoscut ca Francisc I, rege al Franţei. Considerat
nu ca atotputernic, cum se vede în documentele
Istorice, cl mal adesea ca o personalitate aflată în
dezacord cu multe activităţi din anturajul său, în
ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. De unde
faptul ci politica o atrage astăzi pe entitate, care
este în stare si conduci afacerile unei întregi
comunităţi ale unei ţări, ale unei naţiuni. Şi
adeseori, când aude sau citeşte un expozeu despre
situaţia unul conducător american sau străin,
poate să facă imediat o analiză şi să tragă pe loc
concluziile care se impun. Din acea încarnare îl
vine, de asemenea, astăzi, acest dar pentru limbi,
mai ales pentru dialecte. Şi acest dar de a folosi
gluma pentru a exprima adevăruri despre oameni,
evenimente, marcând scopul cu ajutorul unul Joc de
cuvinte. Ar fi bine ca entitatea si facă studii pentru
a deveni diplomat, mai bine decât si se cantoneze în
viaţa politici locali. Să rămână deasupra
meschinăriilor, a răzbunărilor politice mărunte -
cum s-a străduit să facă în cursul acelei vieţi vechi
şi în acea meserie foarte specială care a fost a sa
[ca. rege]. (Lectura 2060-2).
Portretul lui Francisc I este cu atât mai interesant
cu cât corespunde adevărului istoric. Ţin să reamintesc
ceea ce ştiu sigur: nici Cayce şi nici familia sa, inclusiv
secretara, nu bănuiau existenţa vreunui rege al Franţei
Francisc I. Vă jur că la „Beach” nu-l cunoaşte nimeni
nici astăzi! Această ignoranţă pahidermică, pe care am
constatat-o acolo - nu fără iritare - îl face într-adevăr
credibil pe Cayce: lecturile sale n-au fost nicicând
inspirate de o cunoaştere livrescă!
Că Francisc I n-a fost un dictator, este sigur. Toată
viaţa sa a trebuit să lupte împotriva preaputernicilor săi
vasali, care-i îngrădeau puterea. Prefera să domnească
asupra spiritului ca un animator cultural: el este cel
care-l va convinge pe Leonardo da Vinci să vină să se
stabilească în Franţa. Amintirea sa rămâne legată de
castelele de pe Loire, a căror construcţie a încurajat-o. În
ceea ce priveşte politica externă, nici aici n-a fost un
cuceritor, prea fericit să întrerupă 'războaiele Italiei” prin
celebrul 1515: Marignan! Şi ce a fost acest umanist,
acest intelectual în vieţile sale anterioare?
Înainte de aceasta, entitatea era în ţinut
roman, în Africa de nord, pe vremea când făcea
parte din Imperiul Roman. Entitatea nu era roman,
ci între cei care se numeau alexandrini. Era un
agent al negustorilor, cineva care dirija distribuirea
produselor locale, sau naţionale. Era atunci ceea ce
am numi astăzi un agent de bursă. De unde talentul
de acum când trebuie să vândă produse în orice
ţări, pentru import-export. Totuşi, astăzi,
competenţa sa comerciali ar fi mai bine folosiţi în
diplomaţie, căci mari sunt aptitudinile entităţii de
a reprezenta un guvern [...], adică tot ce are
legătură cu relaţiile internaţionale. Numele său în
epoca aceea era Ar-Med-Seid. Şi a câştigat mult în
experienţă, căci şi-a folosit spiritul şi resursele
inteligenţei ca să intervină pe Ungă cei puternici în
favoarea concetăţenilor săi care riscau să fie
aserviţi. De aici, astăzi, fineţea analizei, judecata
pătrunzătoare, când trebuie să analizeze psihologia
oamenilor şi grupurilor, filosofia lor.
Înaintea acestei vieţi, regăsim entitatea în
Persia şi în Arabia, în „oraşul de pe coline şi din
câmpii” [numele pe care Cayce îl dă Suzei], Era în
epoca în care acest şef religios [Uhjltd] îşi
răspândea învăţăturile care au adus un progres
fizic, mental şi spiritual multora dintre popoarele
de negustori. Acolo, entitatea juca un rol de
intermediar - ceea ce am numi astăzi bancher. Şi în
acea perioadă excepţională, s-a ocupat de
schimburile dintre egipteni, indieni, popoarele din
Gobi, locuitorii din Carpaţi şi alţii, într-un sens, era
om de afaceri, dar se ocupa mai mult de mijloacele
de schimb, de monede, căci trăia într-un mare
centru comercial. A profitat de această situaţie
când a ajuns în India, dar în acord cu filosofia care
se răspândea atunci în Suza. Din această încarnare
îi vin un mare talent de orator şi o capacitate de a-i
influenţa pe ceilalţi, pentru a-i determina să se lase
conduşi. Numele său era Am-en-id.
 Şi mai înainte, regăsim entitatea în Egipt, într-
un timp de reconstrucţie, după tulburările
războiului civil. Era în momentul când se repartizau
grupurile de emigranţi şi indivizi, în diverse
servicii, regelui sau Marelui Preot. Entitatea juca
acolo un rol de diplomat şi de om politic. Dar nu
chiar în sensul în care I-am înţelege acum. Căci
munca sa era să facă fiecare grup în parte să
înţeleagă cum ajuta naţiunii sale, sau altor naţiuni,
prin ceea ce făcea. Aceasta i-a permis entităţii să
devină un fel de consilier, negociator şi coordonator
pentru numeroase grupuri. Şi numele său era: Ab-El-
Do. (Lectura 2060-2).
Foarte diferit de Ioana d'Arc, care nu visează decât
să se încarneze întotdeauna în plin război civil,
indiferent de ţară, .Francisc I alege să se încarneze
pentru a ajuta pacea. Fiind mai mult prin natură un
diplomat, un psihosociolog şi un hipersensibil la
aceste lucruri care arată puterile ascunse ale
spiritului, ale inteligenţei. (Aceeaşi lectură)
Şi tocmai astfel apare Francisc I (1494-1547)
istoricilor actuali.
Interesant de notat şi internaţionalismul său, care
datează de demult în Africa de nord romană, este străin,
mai exact grec din Alexandria. Când se încarnează în
Persia, în viaţa dinainte, este tot străin: este imigrant
indian! Iar în Egipt soseşte în momentul când statul
încearcă să integreze noii imigranţi naţiunii în curs de
formare. Ca rege al Franţei, el este - cum era regula - fiul
unei străine, Louise de Savoie (provincie care nu era încă
franceză în momentul acela; atât de puţin franceză,
chiar, încât mai târziu, familia de Savoia - Casa Savoia -
se va identifica cu Italia, din care va face parte).
 Ne amintim şi că Francisc I i-a şocat pe credincioşi,
aliindu-se cu turcii musulmani (în speţă cu un tratat de
alianţă care i-a permis corsarului Barberousse / Barbă
Roşie, n. tr. / să atace coastele italiene şi spaniole), iată
de ce spune Cayce că el era în dezacord cu anturajul
în ceea ce priveşte politica externă. Şi apoi, când ai
fost egiptean, indian, persan, grec, când cunoşti bine
Mediterana orientală şi ai fost în atâtea popoare diferite
ca bancher, ministru al imigrării sau agent de bursă al
ceaiului, nu eşti chiar turc...
Mai sunt şi alte vieţi din timpul Renaşterii franceze,
spune Cayce. De exemplu un favorit ai regelui Hernie,
probabil al IV-lea, care a obţinut, oricum, mult. (Lectura
4353-4). Sau lectura 1562-1, care evocă existenţa unui
artist flamand sărac, un acuarelist de la începutul
Renaşterii, pe nume Arvell Meneaux (?). El făcea multe
eforturi ca să redea frumuseţea Naturii, frumuseţea
corpului omenesc. Aceste eforturi, spune Cayce, îi vor
aduce astăzi câștigurile materiale care i-au lipsit
altădată. Căci vel culege în experienţa actuală ceea
ce al semănat odinioară. (Lectura 1562-1).
(Sper, atunci, că bietul Douanier Rousseau este
astăzi reîncarnat în negustor de tablouri, miliardar!)
Lectura 5244 descrie un modest căutător care, la
începuturile imprimeriei, lucra la reacţiile chimice ale
argintului, adică efectele luminii asupra argintului,
şi folosirea acestui element la obţinerea anumitor
procedee de Imprimare, de unde Interesul său
actual pentru fotografiei (Lectura 5244-L-1).
Aceste lecturi sunt cu totul în atmosfera de elan
ştiinţific şi cultural al Renaşterii. Este de altfel destul de
dificil să identifici toate lecturile care se raportează la o
epocă precisă, întrucât Cayce nu dă întotdeauna
suficiente elemente de datare. Când vă spune „Era când
regii Henric (sau Carol, sau Ludovici) domneau în
Franţa” nu ne ajută prea mult: între Charles Martel, în
714, şi Carol al X-lea, în 1624, sunt mai bine de o mie
de ani distanţă...

6. Pe vremea Ludovicilor

Pe vremea Ludovicilor - expresia îi aparţine lui

Cayce însuşi şi, în mintea sa, este vorba de o întreagă
civilizaţie al cărei apogeu se situează în secolele XVII şi
XVIII în Franţa.

Richelieu şi Ludovic al XIII-lea

Cardinalul de Richelieu, atotputernicul ministru al
lui Ludovic al XIII-lea, apare de cel puţin douăsprezece
ori în lecturi. Prima dintre ele datează din 22 octombrie
1923: este vorba de acea serie de lecturi date de Cayce
pentru Lammers, prietenul său tipograf. Acolo, Cayce
face trimitere la o încarnare pe care ar fi avut-o el însuşi
în Franţa şi era prima dată când vorbea de propriile sale
vieţi anterioare.
A fost întrebat:
UNDE ŞI CÎND ACESTE PATRU PERSOANE
(Lammers, Cayce şi doi dintre prietenii lor) AU FOST
ÎMPREUNĂ ÎN SCOPURI DISTRUCTIVE? (Cayce tocmai
spusese că Lammers fusese Hector în războiul Troiei).
PENTRU FIECARE DIN ACEŞTI PATRU INDIVIZI, DAŢI
NUMELE, STAREA, PROFESIA, ACTIVITĂŢILE LOR ÎN
FIECARE DIN VIEŢILE ANTERIOARE.
După ce a răspuns că aceşti patru indivizi nu se
întâlniseră decât o singură dată pe Pământ - în războiul
Troiei -, Cayce reia în detaliu vieţile anterioare ale
fiecăruia dintre ei.
 Şi când a ajuns la propriile sale încarnări, Cayce a
menţionat mai întâi cele două vieţi anterioare mai
recente, vieţile americane despre care am vorbit în
volumul I. Şi apoi:
În viaţa dinaintea acesteia [ca întemeietor al
coloniei engleze din Jamestown], trăia în Franţa, sub
domnia lui Richelieu, când în acea perioadă se
pregăteau forţe armate care vor deveni într-o zi
redutabile pentru unii. (Lectura 5717-1).
Scurtul pasaj de mai sus este destul de enigmatic.
Secretarul lui Lammers pare să fi redat „Richelieu” în
transcrierea sa.
La care prudenta Gladys Davis, cu mulţi ani mai
târziu, clasificând lecturile, a adăugat un punct de
întrebare, urmat de: „Ludovic al XIII-lea?”... Bineînţeles
că, pentru noi, cei doi oameni sunt indisolubil legaţi în
Istoria care ţine minte acest cuplu extraordinar de
eficace, format din rege şi ministrul său. Colaborare
strânsă care va dura aproape până aproape de moartea
lor.
Atât cât va fi la putere, într-adevăr, Richelieu nu va
înceta să „pregătească”, cum zice Cayce, forţele armate
regale, pe care le va opune totodată casei de Austria,
protestanţilor şi marilor seniori aflaţi în continuă
rebeliune. După moartea sa, când tânărul Ludovic al
XIV-lea este doar un adolescent, va izbucni revolta; va fi
Fronda condusă de aceşti mari seniori care nu acceptă
autoritatea regelui. Cât despre „Richelieu”, citat în
lecturile de mai sus, este chiar cardinalul care a trăit în
secolul al XVII-lea (va mai exista ulterior, în secolul al
XIX-lea, un alt Richelieu care va fi ministrul lui Ludovic
al XVIII-lea). Aici nu există îndoială, pentru că această
încarnare a lui Cayce sub domnia lui Richelieu este dată
ca precedând încarnarea sa la Jamestown, colonie
engleză din America. Or, fondarea acesteia datează din
secolul ai XVII-lea.
Despre diferiţii regi ai Franţei cu prenumele
„Ludovic” citim în lecturi această uimitoare exprimare
sintetică: In that period known as the Louises of
France. Cât despre numărul Ludovicilor respectivi, se
pare adeseori că a fost notat cam repede. Din păcate
pentru noi, există o mare diferenţă... Şi toate cercetările^
mele au fost îngreunate de această dezinvoltură privind
numerele) în alte lecturi, pe care le vom vedea mai
departe, viaţa franceză a lui Edgar Cayce va fi situată
sub Ludovic al XIV-lea sau chiar Ludovic al XV-lea... Or,
cum el repetă că este o viaţă de copil mic care nu
durează decât câţiva ani, este deci exclus să fi trăit atât
de mult încât să prindă două secole şi trei „Ludovici”! în
orice caz, Cayce, fidel teoriei reîncarnărilor de grup, dă
un număr destul de mare de încarnări în secolele XVII şi
XVIII. Bineînţeles că este vorba, aproape de fiecare dată,
de oameni care au avut o încarnare egipteană împreună
cu el. Foarte des, de asemenea, încarnări persane,
greceşti, biblice sau eseniene.
În încarnările din timpul lui Ludovic al XIII-lea,
Richelieu este întotdeauna descris ca acela care deţine
puterea reală:
În viaţa precedentă, era la curtea regelui
Franţei, când Richelieu deţinea adevărata putere.
(Lectura 4765-1).
Îl găsim în cursul acelei perioade când Biserica
şi Statul, în Franţa, erau sub controlul lui
Richelieu. (Lectura 2694-1).
Cele mai multe încarnări sub Ludovic al XIII-lea se
petrec la curte, ceea ce este logic, pentru că, vom vedea
mai departe, Cayce spune că s-a încarnat în acest
mediu. Atmosferă de intrigi, uneori irespirabilă:
 Entitatea era cineva la care Richelieu mergea
adeseori ca să ceară sfatul, în acea vreme. Ea
ardea tămâie, parfumuri şi dădea sfaturi sub
numele de Katrina. Entitatea a câştigat şi a pierdut
moral în această viaţă. A câştigat în cunoaşterea
virtuţilor şi puterilor tămâii, aromelor şi a tuturor
acelor materii purificate de foc. Şi a pierdut prin
întrebuinţarea pe care a dat-o acestor parfumuri şi
influenţei lor asupra oamenilor. Şi astăzi ea trebuie
să facă faţă acestor influenţe karmice şi să le
corecteze, printr-o bună destinaţie a acestor
substanţe, pe care trebuie să le folosească acum ca
să ajute oamenii, bărbaţii, femeile, copiii să se
dezvolte şi să evolueze. Şi în special aloe, mirt etc.
(Lectura 1714-1).
Aţi recunoscut descrierea unei vrăjitoare de cea mai
bună tradiţie, manipulând esenţe şi otrăvuri în oficina
sa. Sub Ludovic al XIV-lea, de altfel, a izbucnit faimoasa
„Afacere a otrăvurilor”, când va fi condamnată marchiza
de Brinvilliers. (A se citi La Marquise des Ombres I
Marchiza umbrelor /, de Catherine Hermary-Vieille,
Olivier Orban, Paris, 1983)
Se pare că Richelieu consultă des clarvăzătoarele:
La începutul perioadei în care Richelieu
conducea ţara, când căuta să-şi asigure puterea,
entitatea şi-a oferit bunele oficii de intermediar
între suveranul în titlu şi cel care, prin calităţile
sale intelectuale, va juca rolul conducător [...]. iată
de ce, astăzi, entitatea are o iscusinţă înnăscută de
a-i sfătui pe unii şi pe alţii, indiferent de situaţia
lor. (Lectura 454-2).
Cardinalul pare să fi avut câteva prietene frumoase.
Cuvântul folosit de Cayce este entertainer, cu alte
cuvinte cineva care îşi exercită funcţiile fie de bufon, fie
de damă de companie, fie de curtezană (sau de
curtezan... observaţi că femininul şi masculinul nu au
exact acelaşi sens!):,
Entitatea era în activitate în Franţa, chiar la
începutul epocii cardinalului Richelieu. Entitatea a
fost o asociată [cuvânt caycian care înseamnă, după
caz, soţ, soţie, amant, prietenă - uneori pur şi simplu
asociată sau membru din aceeaşi familie!], da, şi chiar
o tovarăşă [aici „metresă” în cayciană] a
cardinalului în viaţa sa, când acesta a fost atacat
şi contestat. Şi darurile entităţii de a distra, de a
însufleţi viaţa la curte şi de a înveseli existenţa
acelora pe care-i întâlnea, au făcut-o să ocupe o
poziţie importantă. Funcţiile sale constau în a da
concerte, în a încuraja artiştii - şi numeroşi au fost
oamenii din acea vreme care au fost primiţi la
contesa Iascana, ca să o asculte [...]. Această
încarnare aduce în viaţa actuală a entităţii un
talent muzical, daruri artistice, un talent pentru
animaţia culturală... Şi totuşi, în străfundul ei, o
lipsă de încredere în cei apropiaţi. (Lectura 5265-1).
Înţelegem că acea contesă întreţinea un salon unde
se întâlneau artişti şi oamenii politici. Ne amintim rolul
capital jucat de aceste saloane în viaţa culturală a
epocii. Dar erau şi cuiburi de intrigă, unde trebuia să fii
mereu atent...
Iată o altă persoană care pare să fi fost, după
expresia epocii: „foarte versată în galanterie”:
Entitatea era printre cei care lucrau sub
domnia cunoscută ca aceea a lui Richelieu.
Entitatea trăia în cercurile conducătoare, apropiate
puterii, şi avea funcţia de a-i „distra” şi pe
Richelieu şi pe rege. Ea se numea Isabelle. Şi în
acea viaţă a câştigat şi a pierdut în plan moral.
(Lectura 97-2).
Urmarea lecturii arată că această persoană
păstrează de atunci un talent pentru a juca teatru, mai
ales personajele din acea epocă. Poate că era actriţă?
Şi iată un abate de curie:
Entitatea făcea parte din înaltul cler, dar fără
să se sinchisească de respectarea jurămintelor
ecleziastice. Căci entitatea, prin politica lui
Richelieu, era dezamăgită de Biserică şi de modul
cum aplica aceasta marile principii. Astfel
entitatea a lăsat boneta roşie [de episcop] şi a luat
pălăria de curtean. (Lectura 2694-1).
Un mare şambelan:
În Franţa, într-o vreme când mocnea revolta,
sub Ludovic al XIII-lea, entitatea era printre cei
însărcinaţi să-l escorteze şi să-l apere pe monarh.
Mai exact, era cei care răspundea de garderoba sa,
deşi nu un valet, ci mai degrabă cineva care hotăra
stilul costumului care se potrivea oamenilor, un fel
de maestru de ceremonii. După numele său Neil,
entitatea a câştigat în această experienţă,
riscându-şi viaţa după cum cerea serviciul în acel
timp. De unde, astăzi, interesul său pentru haine şi
talentul de a descrie modul în care este îmbrăcat
fiecare, chiar într-un salon plin de lume! (Lectura
641-1).
înainte, acest bărbat fusese negustor în Grecia, la
Salonic. Şi mai înainte încă, medic la curtea Persiei. Şi
mai înainte, în Egipt, înalt funcţionar, al cărui veşmânt
special, semn al funcţiei, îl făcea să fie respectat de
mulţime. (Aceeaşi lectură). În fine, înainte fusese atlant,
dar mereu obişnuit cu decorul oficial...
 Apar diverse personalităţi de la această curte a lui
Ludovic al XIII-lea: secretarul particular al unuia dintre
Ludovici (lectura 1566-3), un alt cardinal fără principii
morale rigide (cu nume indescifrabil, lectura 2734-1), o
profesoară de dans (lectura 2163-1), o guvernantă a
casei regale care se ocupa de cei bolnavi (lectura 38-1)
etc.
Cum nu se ştie niciodată ce le trecea prin cap
secretarelor lui Cayce când transcriau un nume francez,
niciodată nu suntem siguri de acesta. În mai multe
lecturi pare să fie numele „Conţi” sau „Gondi”, dar este
oare vorba de familia Conde, Gondi sau Conţi? Trei mari
familii distincte, a căror pronunţie într-o gură americană
nu se diferenţiază deloc:
Entitatea a fost printre cei care au întemeiat o
familie celebră, cu o mare funcţie în ţară, sub
numele de Conţi [...]. Numele său: Jacques Conţi.
(Lectura 1932-1).
Las genealogiştilor grija de a-l regăsi pe acest
„Jacques Conţi”, care era un mare negustor, colabora cu
administraţia regală şi se interesa de distilarea esenţelor
vegetale...

Exilul lui Carol al II-lea în Franţa

Aproape douăzeci şi trei de lecturi descriu
încarnările în Franţa, în momentul când tânărul Carol al
H-lea, viitor rege al Angliei, a venit acolo în exil. Era fiul
nefericitului Carol I, decapitat de revoluţia lui Cromwell,
dar şi nepotul regelui Franţei, Henric al I V-lea, prin
mama sa, Henrietta. Aceste douăzeci şi trei de persoane,
majoritatea franceze, fac parte dintr-un acelaşi grup
karmic şi s-au cunoscut în Egipt, Persia, Grecia, Israel
etc. Scopul încarnărilor în Franţa, în secolul al XVII-lea,
se pare că a fost să-l ajute pe viitorul Carol al II-lea. În
cele din urmă, acesta a recăpătat tronul tatălui său şi a
devenii un mare monarh conciliator. Ca suveran, nu era
uşor să restaurezi pacea religioasă în acea Anglie
devastată de fanatism! Fidel politicii de toleranţă a
bunicului său, Carol al II-lea s-a străduit să stingă ura
dintre catolici şi protestanţi:
Entitatea era în ţara cunoscută acum ca
Franţa, în acea epocă în care aveau loc încercări de
readucere a regelui Carol al II-lea pe tronul său.
Entitatea era atunci franceză şi juca un rol de
intermediar între cei care erau la putere, între
consilierii regelui şi cei care reprezentau coroana în
Anglia. (Lectura 308-2).
În ţara pe care o cunoaştem astăzi ca Franţa,
găsim entitatea într-un timp când multe schimbări
agitau spiritele, din cauza venirii viitorului rege
Carol al II-lea, care se afla acolo în exil. Entitatea a
fost printre cei care au ajutat această entitate să se
întoarcă în patria sa. Acest moment a fost trăit,
pentru unii şi pentru alţii, pentru toţi, ca o cotitură
în evoluţia gândirii religioase, legată de viitorul
acestui prinţ ca suveran. Şi în această atmosferă,
oamenii se gândeau la schimbări, la evoluţia
spiritelor. (Lectura 421-5).
Mereu marile cotituri ale Istoriei civilizaţiilor, când
se încarnează acest grup de suflete care însoţesc
entitatea Cayce, alias Ra Ta... De unde motivul acestei
abundenţe de lecturi despre Carol al II-lea: el ar fi fost
unchiul încarnării franceze a lui Cayce din acea epocă...

Cayce, nepot al regilor Franţei şi Angliei - întocmai!

De-a lungul anilor, Cayce va da detalii despre
misterioasa sa încarnare (sau misterioasele sale
încarnări) la Curtea Franţei, iată-le:
 Regăsim entitatea [e vorba de Cayce însuşi] într-
o experienţă terestră precedentă, o viaţă în Franţa,
care urma unei intrări pe Venus. Şi ce a fost
această viaţă? Cum a fost ea trăită practic? Un
copil din dragostei Un copil din dragoste, cea mai
entuziasmantă din toate experienţele pe care le poţi
face în existenţa terestră, dar, pentru unii, cea mai
de temut, cea mai cumplită! (Lectura 5755-1).
În viaţa precedentă, găsim entitatea [e vorba
tot de Edgar] la curtea francezilor, când Ludovic al
XV-lea [al Cincisprezecelea!] era rege şi când entitatea
a fost încredinţată gardei regale, dar a fost de
scurtă durată, ca număr de ani, cum se numără în
plan terestru. Această entitate, deci, a fost
încredinţată unei gărzi de la Curte, care era o
gardă aparţinând casei regale şi care şi-a pierdut
viaţa apărându-l pe cel care îi fusese încredinţat
[...]. Şi numele acestuia era Ralph Dahl [Raphael?].
(Lectura 294-8)
Prima remarcă: se trece de la Ludovic al XIII-lea
(Richelieu citat chiar în prima lectură de la începutul
acestui capitol) la Ludovic cel Iubit. Ceea ce acoperă un
secol (Richelieu este în 1624 consilierul lui Ludovic al
XIII-lea, iar Ludovic al XV-lea îşi începe efectiv domnia în
1723). Dacă este vorba de un copil a cărui viaţă a fost de
scurtă durată... Înseamnă că, de fapt, au fost două
încarnări franceze ale lui Cayce în lecturi: una sub
Ludovic al XIII-lea, în secolul XVII, şi una sub Ludovic al
XIV-lea-Ludovic al XV-lea, în secolul XVIII! Să vedem
urmarea:
A trăit viaţa la această Curte, în primii ani, în
inima şi afecţiunea mamei sale, care era atât de
frumoasă şi Iubitoare cât este cu putinţă. Marea
încercare a entităţii' din punct de vedere al
Pământului • a fost despărţirea dintre mamă şi fiu.
Acest şoc a provocat un dor adânc în această viaţă
tânără care s-a stins încet-încet din cauza geloziei
de la Curte. Căci regele a devenit conştient de
înfăţişarea fizică a băieţelului, care risca să
provoace tulburări armate periculoase pentru el
însuşi - înfăţişare care trăda secretul acelei mame
care îl iubea atât. (Lectura 294-9).
Am citit şi recitit de multe ori această lectură,
încercând să pătrund spiritul epocii. Fiind eu însămi o
pasionată de Saint-Simon şi de acest sfârşit de secol
XVII, cred că ultima frază a lecturii generează mai multe
observaţii:
- Mai întâi, în ceea ce priveşte „înfăţişarea
copilului”. Interpretarea mea personală este că, pe
măsură ce creştea, semăna probabil din ce în ce mai
mult cu tatăl său, arătând astfel al cui fiu era. Poate că,
de asemenea, stârnea prea mult interes: existenta sa era
evident o ameninţare pe plan politic. Dacă băieţelul ar fi
fost anormal, el n-ar fi reprezentat un pericol pentru
rege şi nimic n-ar fi justificat gelozia de care vorbeşte
Cayce.
- Nu se spune, de altfel, de care rege gelos este
vorba: al Franţei sau al Angliei? Căci, aşa cum o să
vedem, Cayce sugerează mai departe că acest copil ar fi
fost un nepot natural al regelui Angliei, Carol I. Oricum,
un personaj care putea să pretindă tronul fie al Franţei,
fie al Angliei, prin gradul de rudenie atât de apropiat.
Condiţia de bastard nu era considerată din acelaşi unghi
ca astăzi: un bastard putea să intre în legitimitate şi
astfel să aibă pretenţii la tron. Acest lucru s-a văzut deja
în Istorie şi putea risca - se ştie când? - să aducă multe
necazuri. Părinţii acestui copil misterios sunt evocaţi în
urmarea lecturilor date lui Gladys Davis, secretara lui
Cayce. Aceasta ar fi fost un fel de suflet-soră, în orice
caz o entitate pe care a regăsit-o în fiecare încarnare.
După ce a fost fiica sa în Egipt, ar fi fost soţia sa în
Persia, înainte de a-i fi secretară în America! Şi, între
timp, în Franţa, s-au regăsit:
Din nou la o curte, ca mamă şi fiu. (Lectura
288-6).
ŞI CARE ERA NUMELE MEU COMPLET ÎN
ACEASTĂ VIAŢĂ FRANCEZĂ, ŞI A CUI FIICĂ ERAM? a
întrebat Gladys Davis.
A lui Ludovic al XIV-lea. Numele complet:
Agatha Bolile. (Lectura 288-27).
Amețită de atâta glorie, mica secretară a încurcat
cifrele romane sub pana sa şi a scris Ludovic al XIV-lea
în loc de Ludovic al XV-lea sau al XIII-lea? Cât despre
„Agatha Beille”, este foarte evident că ar fi mai degrabă
„Agatha Abeille”, adică două prenume tradiţionale unite,
cum era obiceiul. Gladys Davis crezând, bine
intenţionată, că prinţesele regale din secolul al XVII-lea
purtau nume de familie burgheze - ca toată lumea! - o
numeşte Beille în notele sale! (Obiceiul american actual
pentru a vorbi de o personalitate feminină fiind de a-i da
numai numele de familie, fără prenume sau Doamnă
sau Domnişoară).
CU JACQUES, FRATELE LUI CAROL AL II-LEA,
ERAM LOGODITĂ?
Ducele de York, Jacques, [în engleză, James],
(aceeaşi lectură).
ŞI DE CE N-A FOST CELEBRATĂ CĂSĂTORIA?
Intrigi politice şi conjunctură. (Lectura 288-27)
O altă lectură lasă să se înţeleagă că micul „Ralph
Dahl” era chiar fiul Ducelui de York, fratele viitorului
Carol al II-lea, care într-adevăr a venit şi el la Paris în
tinereţe:
 Pe atunci, găsim entitatea [Gladyis Davis]
încarnată pe Pământ la curtea lui Ludovic al XV-lea
[al Cincisprezecelea, de această dată!]. Şi acolo, trăia
în casa regală, fiind a doua fiică a regelui, născută
la palat, din soţia legitimă a monarhului, crescută
şi educată la mânăstire, adică la şcoala
mânăstirilor care primeau persoane de la curte, dar
totuşi nu între zidurile lor. La vârsta de
şaptesprezece ani, o vedem făcând cunoştinţă cu
Ducele de York, fiul monarhului care domnea în
ţara de alături. Tânăra fată a fost sedusă şi a adus
pe lume un fiu, pe care suveranul l-a dus departe de
Curte. Pe loc mama şi-a pierdut favoarea
monarhului. Şi, în aceste împrejurări, în acest
mediu, întâmplarea i-a provocat un mare dezgust
faţă de bărbaţi. Căci ea a considerat că Ducele
fusese necredincios. Şi totuşi iubirea nu i-a părăsit
inima, ci s-a răsfrânt în întregime asupra copilului
din această legătură. (Lectura 288-5).
Am petrecut ore întregi la biblioteca din Versailles,
unde toate aceste personaje regale sunt cunoscute,
fişate, repertoriate, clasate, indiferent dacă au fost
legitime sau bastarde. Aproape toate fac obiectul unor
biografii, al unor citări în Memoriile vremii. La Curte,
toată lumea observa pe toată lumea, nu exista
intimitate. Şi persoanele din familia regală, mai ales,
erau spionate de către o mie de ochi răuvoitori. Naşterile
chiar se petreceau în public, cu martori, pentru a
certifica tot ce se petrecuse, ca să nu fie luat un copil
drept altul!
Deci am petrecut ore întregi încercând să identific o
fiică a lui Ludovic al XIV-lea, care ar corespunde cu ceea
ce spune Cayce. Nici una din fiicele Mariei-Thereza şi a
lui Ludovic al XIV-lea nu poartă numele Agatha Bay sau
ceva asemănător. O singură fiică ilegitimă a lui Ludovic
al XV-lea poartă prenumele Agatha, dar nu corespunde
ansamblului lecturilor.
Iată altele care aduc detalii suplimentare, făcând
identificarea prinţesei şi mai dificilă. Este vorba tot de
fiica regelui, mama copilului nedorit:
După ce a fost alungată de la Curte, a devenit
călugăriţă într-una din mănăstirile apropiate; a
venit acolo la virata de douăzeci de ani, după ce a
trăit trei ani de iubire materni cu fiul său, Dale.
Până atunci beneficiase de multă afecţiune şi de
promisiuni din partea familiei monarhului. Dar
vedem că acesta s-a lisat cuprins de o mare
neîncredere, până la a-şi exercita răzbunarea
asupra mamei şi asupra copilului. De unde faptul
că acesta a fost încredinţat celor pe care mama sa
îi considera cel mai apropiaţi prieteni din casa
regelui, atunci când ea s-a călugărit. Şi acolo, la
mănăstire, vedem că la puţin timp după intrare, n-a
mai putut ieşi timp de trei ani ca să-şi vadă copilul.
Şi când i s-a anunţat moartea acestuia, fără săi se
arate motivele, vestea i-a provocat o asemenea
dezamăgire şi un asemenea dezgust de viaţă încât
n-a mai putut iubi pe nimeni care să-l înlocuiască
pe cel ce-i devenise mai drag decât propria sa viaţă.
Atunci o vedem pe Gracia [alt nume] lăsându-se şi
pieri; a murit la vârsta de treizeci de ani. (Lectura
288-5).
Şi într-o altă lectură, unde ea îi cerea lui Cayce să-i
dea numele pe care le-a purtat în încarnările precedente,
el răspunde:
Şi în aceea din timpul lui Ludovic al XV-lea:
Grada. (Lectura 288-10).
 Cu aceste precizări complementare ar trebui să
găsim o fiică a regelui care să fi avut ca poreclă sau
nume de călugărită „Gracia”, N-am găsit un asemenea
personaj. Poate că alţii vor reuşi aici mai bine decât
mine?

Edgar Cayce - copil negru cu obârşie regală?

Unii istorici americani s-au gândit (cu toarte bună

intenţie, desigur) că ar putea fi vorba de un nepoţel
negru al lui Ludovic al XIV-lea. Asta ca să explice aluzia
lui Cayce la „înfăţişarea” copilului.
Orice istoric onest trebuie să evite proiectarea
problemelor din timpul şi ţara sa într-o altă epocă şi
civilizaţie. Edgar Cayce în nepotul negru al lui Ludovic al
XIV-lea? Ipoteza este nostimă. Din păcate, este total
lipsită de baze istorice. Cei care o susţin nu cunosc
îndeajuns istoria europeană - plecând de la o ecuaţie
simplă, pe legea mea: spaniol maur = arab = negrul (Iată
ce i-ar face pe istoricii spanioli să râdă cu lacrimii).
Pentru că Ludovic al XIV-lea se căsătorise cu o
„spaniolă”, putem conchide foarte firesc' că aceasta avea
sânge negru? Maria-Thereza, soţia lui Ludovic al XIV-lea
- şi blondă ca spicul de griul - era o „falsă spaniolă”, o
Habsburg de Austria. Cât despre maurii din Spania, care
erau berberi albi la origine, trebuie să ne străduim din
răsputeri ca să-i putem asimila masiv negrilor!
Istoricul serios care se va osteni să se documenteze
la Versailles va putea sã-şi dea seama foarte repede că
nimic nu sprijină ipoteza unui nepot negru al lui Ludovic
al XIV-lea şi va vedea că se face o confuzie cu cazul
călugăritei „maure” închise la mânăstirea din Moret, la
care s-au referit Saint-Simon, Voltaire, M-lle de
Montpensier şi mulţi alţii. Nimic nu dovedeşte până
acum că ea ar fi fost fiica lui Ludovic al XIV-lea şi există
chiar mărturia Măriei Leszczynska, soţia lui Ludovic al
XV-lea, care dezminte acest lucru spunând că era fiica
unui maur şi a unei maure găzduiţi la Menajeria de la
Versailles, din mila Doamnei de Maintenon.
Trebuie, înainte de toate, să avem onestitatea de a-l
reciti pe Cayce: nicăieri nu spune că el însuşi, copilul
misterios, sau mama sa ar fi fost negri. Ceea ce, o repet,
în contextul epocii ar fi fost într-adevăr dificili în plus,
această călugăriţă „oacheşă” despre care vorbesc
izvoarele istorice nu se numea nici Gracia, nici Agathe-
Abeille. Ea a murit spre sfârşitul secolului respectiv, cu
zece ani înainte de revoluţie, în 1779, şi a depăşit aşadar
cu mult vârsta indicată de Cayce - treizeci de ani. Şi
dacă Voltaire, care a vizitat-o, găsea că seamănă cu
Ludovic al XIV-lea, aceasta nu dovedeşte nimic... altceva
decât că va fi fost, poate, încă o bastardă a prolificului
rege!
Pe de altă parte, ne lovim de încă o neconcordanţă:
dacă această prinţesă regală a trăit la Curte în văzul şi
ştiinţa tuturor, cum spune Cayce - ceea ce i-a permis să-
i întâlnească pe ducele de York -, nu se poate să nu
existe vreun document referitor la ea. Toate naşterile din
familia regală au făcut obiectul ceremonialului
tradiţional şi au fost notate întocmai în arhive. Mania
hârţoagelor, tipic franceză, era la putere în vremea
Regelui-Soare!
Dacă una din fiicele legitime ale cuplului regal,
crescută la Curte până la 17 ani, ar fi fost tuciurie ca
acea călugăriţă şi ar fi născut un copil negru, judecaţi
dacă gurile rele n-ar fi profitat de ocaziei Sigur s-ar fi
ştiut!
 Cât despre o fetiţă oacheşă născută de Maria-
Tereza în 1664, aceeaşi incompatibilitate cu amănuntele
date de Cayce.
D-ra de Montpensier povesteşte, în Memoriile sale
(vol. IV, p. 15 şi 16), că „regina născuse o fetiţă ce
semăna leită cu o maură”. Dar adaugă: „Nu-i adevărat
că regina a adus pe lume o negresă. Răposatul Domn
care fusese de faţă spunea că micuţa prinţesă era urâtă,
dar nicidecum neagră. Oamenilor nu le iese din cap că
pruncul nu mai trăieşte, că nu se află într-o mânăstire
la Moret, aproape de Fontainebleau. Totuşi este sigur că
fetiţa cea urâtă este moartă: întreaga, curte a văzut-o
murind!” Născută la 16 noiembrie, ea s-a stins în anul
următor, pe 26 decembrie, la ora 7 seara, iar trupul
neînsufleţit a fost dus, cu ceremonialul de rigoare, la
Saint-Denis. Ludovic al XIV-lea i-a scris el însuşi vestea
mamei sale vitrege, regina Spaniei... Se vede că acestea
nu corespund cu spusele lui Cayce, căci el vorbeşte
despre o tânără care a trăit şi care, dimpotrivă, era
foarte frumoasă, în timp ce martorii timpului insistă
asupra urâțeniei avortonului! (I s-a dat numele Mărie-
Anne şi nu „Agathe-Abeille” sau „Gracia”!) Nu pot aşadar
nici să înviez copilul maur al Măriei-Tereza, nici să
schimb data morţii celeilalte maure, cea de la mânăstire,
nici chiar să-i împrumut un copil negru despre care nu
vorbeşte NICI un memorialist!

O dramă din timpul Regentei?

O altă lectură vorbeşte, se pare, despre Regent,
Philippe d'Orleans, care a domnit din 1715 până în
1723, aşteptând ca tânărul Ludovic al XV-lea să ajungă
la majorat. Este lectura în care viitorul „Iubit”, fiind
foarte tânăr în momentul dramei, nu este răspunzător
de ea:
 În viaţa precedentă, ea a trăit [este vorba de
entitatea 288, adică Gladys Davis] la curtea lui
Ludovic al Cincisprezecelea, atunci când, suveranul
fiind foarte tânăr, regatul era condus de cel căruia
i se încredinţase această sarcină. Entitatea trăia
atunci în Casa lui Ludovic al XV-lea, venind din
Casa lui Ludovic al XIV-lea. Şi entitatea a cunoscut
o evoluţie morală abia la sfârşitul vieţii. Căci, în
această încarnare, ea a cunoscut încă din anii
tinereţii dezamăgirea, lacrimile, teama, înainte de
a fi închisă într-o mânăstire unde s-a integrat
perfect. A părăsit viaţa pământească în tinereţe,
adică la 23 de ani. Cât despre dezvoltarea sa
spirituală pe acest plan terestru, în acel timp,
vedem că abia în ultimele zile reuşeşte să se împace
cu condiţiile sale de viaţă şi cu pierderea copilului.
(Lectura 288-10)
Şi în alte lecturi:
Chiar în viaţa dinaintea acesteia, regăsim
entitatea [Gladys Davis] născută într-o casă regală şi
în familia regelui, la Curtea regelui Ludovic al
Cincisprezecelea. În calitate de fiică a regelui şi în
condiţiile de viaţă de la curtea regală a acestei ţări
căreia îi aparţinea entitatea, cu toată gloria,
pompa, luxul, splendoarea acestui spectacol dat
lumii de acea naţiune în acel timp. Clerul se ocupa
de educaţie, impunând-o laicilor vremii. Prima
cotitură a fost al 17-lea an al tinerei fete, când l-a
întâlnit pe ducele de York - cum era numit - şi s-a
logodit. Această logodnă n-a mai ajuns niciodată la
cununie. De unde acest dezgust faţă de bărbaţi,
această neîncredere în sexul opus, resimţite de
entitate; corpul său a fost atunci închis între ziduri,
unde şi-a petrecut restul vieţii, căci n-a trăit decât
până la 30 de ani. (Lectura 288-1).
Şi în lecturile date pentru vieţile anterioare ale lui
Cayce însuşi citim:
În viaţa precedentă, regăsim entitatea la
Curtea Franţei, în vremea lui Ludovic al
Cincisprezecelea, şi în casa monarhului, dar lipsită
de îngrijirea celor care, în mod normal, ar fi trebuit
s-o educe - căci aceştia, lipsiţi de influenţă, n-au
putut veghea asupra dezvoltării sale pe Pământ în
acea viaţă. Şi în acea încarnare a fost doar un
copilaş care a trăit doar cinci ani. În personalitatea
sa actuală, găsim mai multe trăsături de caracter
provenind din încarnarea următoare, ca
Bainbridge... (Lectura 294-19)
Cât despre prinţesă, îi rămăsese din toată povestea
aceea multă amărăciune:
Asta explică de ce entitatea, ex-persoană
regală, îi dispreţuieşte sau nu-i iartă pe cei care n-
au darul s-o înţeleagă. Acest lucru trebuie depăşit
astăzi. (Lectura 288-10)
Şi iată de ce, dacă această lectură a lui Cayce este
adevărată, n-am putut obţine nici o întrevedere cu
Gladys Davis - pe care o cerusem de mai multe ori în
calitatea mea de scriitor francez.
O întâlneam aproape zilnic pe scări - regală, e
drepţi într-o zi, violând eticheta curţilor, mi-am permis
s-o abordez ca să-i expun problema mea: ce să fac cu
acele nume franceze din lecturi, care fuseseră masacrate
până la a fi inutilizabile? Am rugat-o pe această alteţă
intimidantă să binevoiască a mi le citi cu voce tare, aşa
cum le auzise ea însăşi, încât să le pot rescrie într-un
mod verosimil. Mereu regală, mi-a opus un refuz plin de
curtoazie, dar ferm: nu, n-o interesa acest lucru! în mod
vizibil, biata ex-prinţesă regală reîncarnată avea motive
întemeiate pentru a dori să uite tot ce înseamnă Franţa
(inclusiv scriitorii francezi rătăciţi la Virginia Beach!).
Cayce remarcă adeseori în lecturi cât de tare ne repugnă
ţările unde am suferit mult într-o viaţă anterioară. În
orice caz, mi-o imaginam foarte bine pe Gladys Davis ca
prinţesă regală, căci era foarte distinsă - şi înţelegeam
bine că n-avea chef să se mai amestece în această
poveste dureroasă. Acum, când l-a reîntâlnit pe Cayce în
lumea cealaltă, sper că amintirile urâte i s-au şters
pentru totdeauna!

Louise de la Valllère între Fouquet şi Ludovic al XIV-lea la Virginia Beach...

Cayce avea în echipa sa, la începutul celui de-al
Doilea Război Mondial, o tânără foarte frumoasă, care se
numea Mae Gimbert Verhoeven, apoi Mae Saint-Clair,
căci era divorţată. Ea figurează în multe poze din
albumele familiale ale lui Cayce, remarcabilă prin
eleganţa şi fineţea trăsăturilor. Ai fi zis că a coborât
direct dintr-un portret din secolul al XVII-lea... Ca mulţi
din apropiaţii lui Cayce, a solicitat şi obţinut o întreagă
serie de lecturi.-
Şi iată şocul pentru noi: Cayce îi spune că fusese
amanta lui Ludovic al XIV-lea... în timp ce ex-soţul ei era
o reîncarnare a acestui rege.
Aud de aici protestele cititorilor mei: de ce nu sunt
decât oameni celebri în lecturi? Gina Cerminara, în
cartea sa De nombreuses vies, de nombreuses amours /
Mai multe vieţi, mai multe iubiri / (Ed. Adyar), a
răspuns acestei obiecţii vorbind despre lecturile lui
Cayce şi despre căutarea vieţilor anterioare în general.
Ea spune - şi am constatat eu însămi - că printre miile
de „lecturi despre vieţi” date de Cayce sunt multe
existenţe obscure, anonime. Rareori găseşti o celebritate.
Dar pentru un istoric ca mine, este mult mai interesant,
căci poţi verifica mai uşor detaliile istorice date de
Cayce. Vedetele din orice epocă au fost descrise de
contemporanii lor cu lux de amănunte - şi amănunte
care se verifică. Este fascinant faptul că Cayce, care nu
avea nici cea mai mică noţiune despre Istorie, este exact
în descrierile istorice pe care le dă. Chiar şi-n lecturile
date pentru consultanţi diferiţi, la o distanţă de mai
mulţi anii
Şi apoi găsesc foarte interesant faptul că vorbeşte
despre personaje ce aparţin Istoriei noastre.
Acestea fiind zise, voi vorbi mai departe despre
nenumăraţi anonimi, când lectura este destul de lungă
şi permite situarea lor în timp (uneori nu sunt decât
două sau trei rânduri, nici un nume, o dată nesigură şi
puţine amănunte).
În cazul lui Mae Gimbert-Saint-Clair, în schimb,
Cayce dezvoltă o adevărată biografie. Nu este pentru
prima dată când el se mulţumeşte cu aluzii (ceea ce face
în general). Dar Mae va insista să-i ceară până la 15
lecturi, insistând asupra încarnării franceze, iată-le:
Înainte de aceasta [tocmai vorbise de o viaţă de
tip american din secolul XIX], găsim entitatea în ţara
franceză, la începutul epocii Ludovicilor. [Cayce îi
ignoră în mod cert pe „Ludovicii” din Evul Mediu]. În
acea epocă, mulţi oameni acţionau în ceea ce s-ar
putea numi astăzi grupuri de presiune, la curtea
regelui. (Lectura 1523-4)
Cayce foloseşte cuvântul „lobbyst”. „Lobby”
înseamnă, în argoul politic american, grupul de presiune
care, acţionând în cercurile puterii, încearcă să
influenţeze grupul care guvernează şi hotărârile
acestuia. Astfel este descrisa Curtea Franţei ca un cerc
în care presiunile exercitate asupra regelui erau deosebit
de violente şi, bineînţeles, contradictorii. Dar să
continăm lectura:
În acest cadru, acţiunile entităţi au fost
criticate. Totuşi entitatea, în corpul şi
comportamentul său fizic, a ştiut să se păstreze
pură. Deşi entitatea a fost contestată de apropiaţii
săi şi chiar de familie, criticată de propriile
prietene şi cunoştinţe, a fost în stare să-şi
folosească mult influenţa pentru binele alor săi. În
timpul acelei şederi pe pământ, entitatea a devenit
totuşi egoistă. Trăsătură care nu se vede în
încarnarea actuală, ci este latentă. Şi atunci când
frământarea şi tristeţea apar în viaţa ei de azi,
entitatea ridică adeseori capul cu tendinţa de a-i
condamna pe ceilalţi [...]. Şi totuşi, aflaţi că zi după
zi, în mod constant, vă înfruntaţi propriul eu, în
alegerile pe care le-aţi făcut altădată între ceea ce
este constructiv, creator şi ceea ce este egoism,
orgoliu, vanitate. Atunci nu vă lăsaţi egoul, eul să
devină o piatră unghiulară. Căci veţi culege ceea ce
aţi semănat.
În acea experienţă de viaţă, entitatea se numea
Margo Meguiette. (Lectura 1523-4)
(Am menţionat deja mai sus ceea ce ar trebui să
credem despre grafia fantezistă a numelor franceze
transcrise de secretarele lui Cayce!)
Printre aptitudinile dobândite în acea şedere
terestră, există aceea de a fi în stare (oricare ar fi
lucrul pe care entitatea s-a hotărât să-l facă) să
influenţezi oamenii, indiferent de poziţia lor socială
- fie cineva important, sau un bucătar, sau un om în
stare de orice! Entitatea îi poate face să stea şi în
cap. Folosiţi acest talent pentru a construi, dar
niciodată în scopuri egoiste. Căci acest dar este bun
dacă este bine folosit... (Lectura 1523-4)
Lectura continuă apoi întorcându-se la vieţile
anterioare ale lui Mae. Este descrisă în amănunt o viaţă
greco-romană ca Vesta, o doamnă nobilă dintr-o familie
aliată Cezarilor, la începutul epocii creştine, despre care
vom mai vorbi. Chiar din această primă lectură, Mae nu
realizează imediat de ce activităţile ei fuseseră
contestate în viaţa următoare. Nu se spune încă explicit
că era amanta suveranului. Apoi se gândeşte şi cere
puţin *mai târziu o altă lectură pentru a-şi lămuri
relaţiile actuale cu diferite persoane. Cayce va evoca
atunci o a doua viaţă în Franţa, chiar în perioada
dinaintea Revoluţiei franceze când ea deja era
asociată cu al doilea soţ de acum.
Şi apoi Mae îşi întâlneşte fostul soţ la Virginia
Beach, ceea ce o face prada unei „furtuni sufleteşti, încât
termină prin a-i cere lui Edgar încă o lectură despre
vieţile anterioare, pentru a şti, în fond, de ce nu se poate
detaşa de acest fost soţ.
Gertrude Cayce este cea care „conduce” lectura,
adică îi sugerează soţului să adoarmă şi îi pune
întrebările.
Gertrude:
Al ÎN FAŢĂ O EXISTENŢĂ ÎN PLAN TERESTRU A
ENTITĂŢII MAE GIMBERT (adică 1523, deoarece numele
consultanţilor au fost înlocuite cu numere), NĂSCUTĂ
PE 2 DECEMBRIE 1908, LA OCEANA, ÎN VIRGINIA, ŞI
EXISTENŢA PĂMÎNTEASCĂ A ACESTEI ENTITĂŢI CA
MARGO MEGUIETTE, ÎN FRANŢA, LA ÎNCEPUTUL
EPOCII LUDOVICILOR. DĂ-NE, TE ROG, DACĂ VREI, O
BIOGRAFIE A ENTITĂŢII DE ATUNCI ÎN PLANUL
EXISTENŢEI TERESTRE, DE LA INTRAREA El ÎN ACEST
PLAN PÎNĂ LA PLECARE, OFERIND O IMAGINE A
ÎNTÎRZIERILOR ŞI PROGRESELOR (pe plan moral) DIN
ACEA EXISTENŢĂ. APOI VEI RĂSPUNDE LA
ÎNTREBĂRILE PE CARE EA LE-A PUS, CÎND LE VOI
ENUNŢA, PRIVIND RELAŢIILE DIN VIAŢA ACTUALĂ
CARE AR PROVENI DIN ACEA PERIOADA. ŞI CUM AR
PUTEA REZOLVA ÎN MOD POZITIV PROBLEMELE CARE
REZULTĂ.
Vom observa că draga de Gertrude Cayce, care
vorbea zilnic americana normală a timpului său, reia
vocabularul obişnuit al lecturilor pentru a-i pune
întrebări soţului adormit. Ea spune entitatea în loc de
„prietena noastră Mae”, intrarea în plan terestru în loc
de naştere, plecarea entităţii în loc de moartea sa etc,
repetând aceeaşi idee sub mai multe forme în frază ... pe
scurt, stilul caycian. Lucruri de care vă cruţ în general,
deoarece traducerea permite evitarea repetiţiilor şi
alegerea unei exprimări mai concise. Traducătorul nu
este în mod obligatoriu un „trădător”...!
De data aceasta, Cayce nu se va mulţumi cu aluzii
vagi, ci va intra în amănunte surprinzătoare:
Da, avem dosarele acestei entităţi numite acum
Mae Gimbert şi dosarele acestei entităţi în
experienţele-sale din vremea Ludovicilor, în Franţa.
(Lectura 1523-13)
(Cayce vorbeşte aici de dosarele akashice, vezi
volumul I -înregistrări vibratorii despre tot ce s-a
întâmplat pe Pământ - unde sunt memorate faptele,
cuvintele şi gândurile tuturor. Este „Cartea Vieţii” despre
care vorbeşte şi Apocalipsul, şi întreaga tradiţie mistică
occidentală.)
Pentru a le interpreta, oferind o imagine a
acestei vieţi, ar fi bine să înţelegem activităţile şi
condiţiile de viaţă ale epocii.
 Entitatea, dintre oamenii cu care era asociată,
era printre cei care veniseră la putere datorită
activităţilor si competenţelor lor şi se aflau în
strânsă colaborare cu Ludovicii care domneau
atunci în Franţa.
Deci entitatea aparţinea familiilor apropiate
puterii şi a trăit experienţele sale în mijlocul
nobililor din epoca sa. Condiţiile de viaţă erau cele
ale unei curţi, cu activităţi diplomatice care făceau
parte din viaţa cotidiană a entităţii, mai ales când
a devenit femeie matură.
Atunci i-a atras atenţia lui Ludovic până la a
deveni prietena lui amantă, întrucâtva - intrând
astfel într-un angrenaj de activităţi şi experienţe
care i-a adus o mulţime de critici, nu numai din
partea familiei şi a cunoştinţelor de familie...
(Evident, Ludovic al XIV-lea era căsătorit de-a
binelea cu Maria-Thereza, care nu era urâtă, dar nici
foarte sexy şi dezolant de bigotă! Cu toate acestea, viaţa
lui dublă a provocat scandal în unele cercuri.)
...dar şi autocritică, atunci când tocmai a fost
înlocuită cu alte legături, venind de la alte curţi.
Ceea ce a adus entităţii ură şi frământări sufleteşti,
şi dorinţa de a putea face rău.
Astfel entitatea a căutat să submineze
activităţile unora dintre prieteni (prietene) pentru a-
i (a le) învrăjbi cu cei puternici.
Aceasta, ca întotdeauna din punct de vedere al
energiilor mentale si spirituale, n-a făcut decât să
întoarcă entitatea spre satisfacerea dorinţelor
materiale şi, în final, pentru această entitate, să o
facă să renunţe la lume şi să se întoarcă spre
Biserică.
 Atunci a trebuit să se confrunte cu două
încercări foarte dure. Căci, după câtva timp de la
producerea acelor schimbări care l-au determinat
să părăsească lumea, Ludovic a căutat-o iar şi a
dorit-o fizic. Lucru care i-a provocat o oarecare
confuzie interioară. Şi, prin chiar modul în care
avusese loc întâmplarea, a adus fricţiuni între
Biserică şi Ludovic [...].
Totuşi, oricât de tulburată în corp şi spirit,
entitatea şi-a petrecut restul vieţii rămânând
credincioasă jurămintelor sale, străduindu-se să
repare gândurile, actele şi obiectivele din prima
parte a vieţii sale.
Şi, în cele din urmă, viaţa ei deveni o viaţă de
sacrificiu de sine, dar n-a reuşit niciodată să-şi
pună de acord spiritul şi trupul.
Iar acum, în această viaţă, pentru a aplica
lecţiile care provin din ceea ce numim influenţe
karmice, este sigur că au apărut şi vor apărea
probleme. Ceea ce înseamnă că entitatea înfruntă
propriile probleme • nu pe ale altcuiva. Trebuie să
începi prin a afla care îţi este scopul, activităţile pe
care doreşti să le faci şi trebuie să rămâi credincios
acestui scop, cu toate forţele şi cu tot idealul.
Gata pentru întrebări.

CU CARE DINTRE LUDOVICI AM AVUT ACEASTĂ

LEGĂTURĂ APROPIATĂ?
 Al cincisprezecelea, înainte de al
paisprezecelea. (Cayce face această precizare pentru ca
secretara să nu se înşele asupra numărului.)
AM CUNOSCUT-O pe AGATHA BEILLE? (a se vedea
mai sus încarnarea franceză a lui Cayce şi a secretarei
sale, Gladys Davis). ŞI, DACĂ DA, CE-AM FĂCUT
ÎMPREUNĂ?
În acea perioadă când eraţi amândouă la
mânăstire, da.
ERAM AMESTECATĂ ÎN TOT CE-L PRIVEA PE
COPILUL El? ŞI, DACĂ DA, CUM?
Crescându-l. Creşterea copiilor făcea parte din
preocupările tale şi ţi-a adus multă bucurie. Deşi, în
ceea ce priveşte entitatea, copilul, el a murit în
acest timp.
ŞI DE CE SIMT ACEASTĂ EMOŢIE ATUNCI CÎND
SE DESCHIDE SAU SE ÎNCHIDE O UŞĂ?
 De câte ori, şi cât de des, ai trăit această
experienţă: să ştii că se întâmpla ceva dincolo de
uşă şi să asculţi ce se vorbea în spatele ei, la curte!
DE CE MĂ SIMT ABĂTUTĂ ŞI SINGURĂ CÎND SE
ÎNSEREAZĂ?
Este acelaşi iot de oameni. Căci ziua şi
noaptea se scurg împreună în existenţa Omului şi-i
marchează emoţiile. Foarte puţini oameni - dar
totuşi destui - petrec ceasul amurgului în aşteptare.
Restul constată, în majoritate, că este o clipă când
se simt singuri, părăsiţi. Căci aţi fost, ca atâţia
alţii, părăsită la lăsarea serii. (Lectura 1523-13)
Mă opresc aici ca să subliniez acest minunat pasaj
din Cayce, despre ora pe care o numim „în faptul serii”,
înainte de căderea nopţii. Este un ceas pe care toţi
misticii, atât orientali cât şi occidentali (şi Cayce însuşi),
îl recomandă pentru rugăciune şi meditaţie. De altfel, în
Geneză, se spune că „Cel Veşnic se plimba în grădina
(raiului terestru) la adierea serii”. Era chiar ziua
păcatului originar şi a Căderii! Altfel spus, era un ceas
ales pentru întâlnirea cu Creatorul. În plus, în cazul lui
Mae Gimbert, cunoscând stilul foarte special al lui
Cayce, sunt de asemenea tentată să traduc o idee
subînțeleasă: Este ora când aţi părăsit adeseori
lumea pământeană, în amurg. Textul englez spune:
for you were oft - as have been many - left at even
tide. Se poate înţelege părăsită de corpul fizic în sensul
în care spunem: „inima mă lasă... viaţa mă părăseşte,
trupul nu mă mai ascultă”.
În astrologie, amurgul este situat în casa a VII-a, a
Balanţei -a cărei eternă ezitare corespunde cu ceea ce
spune Cayce: un timp de aşteptare. Este şi casa
căsătoriei, ora când cuplurile se regăsesc după muncă,
să cineze împreună şi să facă schimb de idei. Este şi
casa dialogului, iată de ce oamenii singuri resimt
dureros această oră când alţii sunt împreună.
Casa dinainte, casa a VIII-a, este casa morţii. Şi cei
care au planetele în această casă resimt adeseori o
scădere a vitalităţii la jumătatea după-amiezii. Atunci,
oboseala din timpul zilei dă lovitura, pregătind terenul
pentru întristarea din amurg... Este un lucru ştiut de
tradiţia popoarelor, iată de ce, în jurul Mediteranei, se
face siesta la „ora morţii”, ca să se refacă forţele pentru
sfârşitul după-amiezii. Şi iată de ce beau englezii ceai,
care este un tonic cardiac, la ora cinci. Şi iată de ce te
dăm copiilor noştri o gustare la patru şi jumătate,
tartine şi ciocolată ca să poată încheia ziua. (De altfel îşi
regăsesc forţele în întregime la căderea nopţii! La
culcare, sunt tar în formă...)
În mânăstiri, este rugăciunea de la ora şase seara,
la apusul soarelui, după anotimp. În copilărie, bunicul
meu, Maurice-Pontien Viee, ne ducea vara să vedem
soarele apunând peste promontoriul Frehel. Aşteptam
cu nerăbdare raza verde. Şi uneori o vedeam.
Moment care era pentru noi, copiii, o mare
încântare. De atunci, dacă sunt prost dispusă la
sfârşitul după-amiezii, ies să mă plimb şi meditez
admirând cerul, copacii, Natura (în Paris, sunt grădini
sublime unde poţi admira florile!). Cayce a recomandat
meditaţia la această oră, deci să medităm! îmi mai aduc
aminte şi că Marthe Robin, la Châteauneuf-de-Galaure,
recomanda mamelor „să se aşeze la rugăciune” după-
amiaza, cât sunt copiii la şcoală (am traduce astăzi prin
„să mediteze”).
Să ne întoarcem însă la Mae Gimbert. Cum ea
continua să fie sfâşiată între cei doi soţi - fostul şi
actualul - l-a întrebat pe Cayce:
 ERAM DEJA ASOCIATĂ CU ACTUALUL MEU SOŢ
ÎN PERIOADA ACEEA? (Este vorba de epoca lui Ludovic
al XIV-lea despre care tocmai am vorbit). ŞI, DACĂ DA,
CARE SUNT IMPERATIVELE KARMICE PROVENITE DIN
ACEA VIAŢĂ, CARE TREBUIE PUSE ÎN LEGĂTURĂ CU
PROBLEMA MEA DE ACUM?
El era cel pe care-l foloseaţi pentru a şicana în
acele experienţe [legătura cu Ludovic al XIV-lea]. Deci
faceţi paralela cu ceea ce se întâmplă acum.
Refaceţi acelaşi lucru! Ce veţi face cu fiecare din ei?
Într-adevăr, se ştie că Louise de La Vallière, căci de
ea este vorba, a respins avansurile ministrului de finanţe
Fouquet... Înainte de a cădea în braţele lui Ludovic al
XIV-lea. Oare pentru a stârni interesul acestuia îl alunga
pe Fouquet sau se lăsa cui tată de ministrul de finanţe
ca să se apere de rege? Sau şi una şi alta?
ŢINÎND CQNT DE CEEA CE AŢI SPUS ÎN PRIVINŢA
DARURILOR PE CARE LE AM DIN ACEA PERIOADĂ, VĂ
ROG SĂ MĂ SFĂTUIŢI. SPUNEŢI-MI CUM L-AŞ PUTEA
INFLUENŢA SAU AJUTA PE FOSTUL MEU SOŢ SĂ-ŞI
FACĂ VIAŢA MAI POZITIVĂ. ŞI ACEASTA FĂRĂ SĂ UIT
OBIECTIVELE COMUNE CARE MĂ LEAGĂ DE SOŢUL
ACTUAL ŞI LUÂND ÎN CONSIDERAŢIE CEEA CE
CONSTITUIM ÎMPREUNA.
La aceasta, singură vă puteţi răspunde. Aşa
cum am văzut au fost acele perioade în care eraţi
copleşită de îndoieli şi dorinţe. Vă pierdeaţi din
vedere obiectivele. Nu începeţi din nou.
AR FI BINE CĂ VORBESC CU SOŢUL MEU
ACTUAL DESPRE DORINŢELE S! SCOPURILE MELE
PRIVIND ACEASTĂ PROBLEMĂ? AŞ AVEA CUM SĂ-L
ROG SĂ MĂ AJUTE?
Să-ţi sporeşti propria încurcătură?
 CE ANUME DIN ASOCIERILE TRECUTE CU
FOSTUL MEU SOŢ ÎMI CREEAZĂ AS CĂZI
SENTIMENTUL CĂ NICI O DIFICULTATE NU ESTE DE
UE TRECUT, ATUNCI CÎND MĂ GÎNDESC LA
GREUTĂŢILE VIEŢII ÎN DOI? AŞA SE ÎNTÎMPLĂ DOAR
ÎN VISELE MELE ŞI ACEASTA MĂ AJUTĂ, MĂ SUSŢINE
ÎN VIAŢA ZILNICĂ.
Se întâmplă aşa pentru că aveţi sentimentul că
s-a întors! Nu vă amăgiţi... (Aceeaşi lectură)
(Aici Cayce îi spune pe nume ex-amantului regal
dintr-o viaţă anterioară care, cum aşa cum vom vedea
mai departe, s-a întors atât de bine la iubita sa încât a
scos-o din mânăstire!)
ŞI CE NE FACE PE FIECARE DIN NOI SĂ SIMŢIM
ATÎT DE PUTERNIC NEVO'A DE A VORBI SAU DE A NE
VEDEA, FIE ŞI NUMAI ÎN TREACĂT?
Ceea ce stă la temelia dorinţei. Când o forţă
distructivă, când o forţa creatoare... Depinde cum o
foloseşti.
CUM EU DORESC SĂ-MI AJUT FOSTUL SOŢ,
ACESTA FIIND SCOPUL MEU, SPUNEŢI-M! CUM
TREBUIE SĂ-L SFĂTUIESC, SĂ-L ÎNCURAJEZ SĂ
FOLOSEASCĂ BINE CEEA CE I S-A SPUS ÎN LECTURA
SA CU TEMĂ MEDICALĂ.
Lăsaţi-l să stea pe propriile-l picioare, nu pe
ale dumneavoastră!
ŞI CUM POT OPRI ACEASTĂ FORŢĂ DE ATRACŢIE
A UNUIA SPRE CELĂLALT, DIN ANUMITE MOMENTE,
SA SE AMESTECE ÎN RELAŢIILE CU SOŢUL MEU, CU
CARE ÎNCERC SĂ REALIZEZ O UNITATE?
Rămâneţi cinstită faţă de dumneavoastră
înşivă. (Aceeaşi lectură)
Cayce, deloc naiv, vede bine că sub nobilul scop de
a-şi ajuta fostul soţ arde încă flacăra dorinţelor fizice
care o macină pe consultantă. Mereu sfâşiată între cei
doi bărbaţi, Mae i-a cerut lui Cayce o altă lectură, puţin
mai târziu. El a sfătuit-o să se roage, să se gândească la
natura profundă a dorinţei sexuale, de care nu trebuie
să se lase robită, i-a spus că, învăţând să dominăm
această dorinţă, ajungem la o mai bună înţelegere a
relaţiilor dintre spirit şi materie, la o mal bună stăpânire
de sine. (Lectura 1523-15) în final, ea l-a întrebat:
CE CĂRŢI DESPRE ISTORIA FRANŢEI AŞ PUTEA
CITI CA SĂ ÎNŢELEG MAI BINE CEEA CE SE PETRECE
ÎNTRE MINE ŞI FOSTUL MEU SOŢ?
Veţi citi mai bine în dumneavoastră înşivă
decât în oricare carte de Istorie. Căci acolo, în forul
dumneavoastră intim, trebuie să înfruntaţi
problema, acolo unde aţi trăit-o. Aflaţi care vă este
scopul: dominarea propriului eu sau dominarea
fostului soţ!
EU ERAM ENTITATEA CUNOSCUTĂ ÎN ISTORIA
FRANŢEI CA LOUISE DE LA VALLIERE? (Aici se vede că
Mae nu s-a grăbit să se documenteze!)
Nu avem aici Istoria Franţei, o avem pe Mae
Gimbert! Cayce ironizează cu blândeţe slaba cultură
istorică a consultantei sale. Căci descrierea sa este
destul de precisă pentru a identifica fără nici o îndoială
personajul istoric Louise de La Vallière. Dacă Regele-
Soare a avut multe amante, în realitate condamna acest
lucru şi prefera să trăiască cvasiconjugal, cu una
singură, cât mai mult timp! Există aşadar numai câteva
favorite care corespund descrierii lui Cayce:
companionship as a consort, adică un concubinaj ca
o căsnicie.
Dintre aceste favorite de lungă durată le reţinem
mai ales pe Louise de La Vallière, Montespan şi Doamna
de Maintenon. Dintre cele trei, una singură a stârnit
clevetelile Curţii cu poveştile ei de mânăstire şi aceasta
este La Vallière. iată biografia ei aşa cum ne-o dă Le Petit
Dictionnaire d'Histoire et de Géographie al lui Bouillet:
„Louise Francoise de La Baume Le Blanc de La
Vallière, născută în 1644, în Touraine, într-o familie
originară din Bourbonnais, şi-a pierdut tatăl de timpuriu
şi a fost adusă ca domnişoară de onoare pe lângă ducesa
d'Orléans, Henriette a Angliei”.
Ceea ce spune Cayce despre originile ei este exact:
ea se trăgea dintr-o familie bună şi a fost adusă de foarte
tânără pe căile puterii. Ceea ce spune el despre
activităţile ei diplomatice este la fel de adevărat: căci
Henriette a Angliei, fiica lui Charles I şi sora lui Charles
al II-lea, avea de la Ludovic al XIV-lea o misiune secretă
(ea trebuia să-l împiedice pe regele Angliei să se alieze cu
olandezii). Era normal ca domnişoara de onoare a
ducesei să participe mai mult sau mai puţin la această
poveste, mai ales dacă era deşteaptă, bine crescută şi
frumoasă. Pe vremea aceea, diplomaţia intra şi în
ocupaţia femeilor. Misiunea a reuşit... dar Henriette s-a
întors la Paris ca să moară („Doamna moare, Doamna e
moartă”, va declama Bossuet în discursul funebru). Dar
să continuăm cu Bouillet;
„După ce rezistase propunerilor făcute de ministrul
de finanţe Fouquet, s-a lăsat sedusă de Ludovic al XIV-
lea, pentru care avea o vie admiraţie, care s-a schimbat
repede în dragoste adevărată. A devenit amanta lui
Ludovic al XIV-lea în 1661. Aceasta legătură, care a fost
ţinută secretă la început, a fost făcută publică în 1663.
Regele i-a oferit amantei sale domenii întinse şi, pentru
ea, a ridicat domeniul La Vallière la rangul de ducat
(1667). În rest, D-ra de La Vallière nu şi-a folosit
influenţa decât ca să facă bine. Cuvioasă, dar slabă,
roşea pentru greşelile sale. Şi, de două ori, s-a refugiat la
mânăstirea Carmelitelor din Chaillot (1670-1671). Dar
Ludovic al XIV-lea a scos-o de acolo şi readus-o la Curte.
Cu toate acestea, după câţiva ani, a constatat că era
neglijată din cauza Doamnei de Montespan”.
Cayce spune mai sus că La Vallière a fost
înlocuită cu alte legături venind de la alte curţi. Mă
întrebam de ce - şi iată ce spune Bouillet: Doamna de
Montespan provenea dintr-o ilustră familie din Gasconia
şi, la puţin timp după aceea, a fost adusă la curte ca
doamnă în palatul reginei”. Practic, era născută
Rochechouart-Mortemart, familie strălucită de care
vorbeşte mult Saint-Simon („spiritul celor din neamul
Mortemart”). Ea cunoscuse deja în familie „curţi” locale,
dar cariera de favorită şi-a început-o în casa reginei -
care întreţinea o „curte” separată de cea a regelui - cu
doamnele ei spaniole şi ecleziastele ei bigote. Dar să-l
reluăm pe Bouillet, care este o mină de aur:
„Şi, după ce a îndurat o perioadă destul de lungă
ca Ludovic să se împartă între ea şi rivala ei, s-a retras
definitiv, în 1674, la Carmelitele din foburgul Saint-
Jacques şi s-a călugărit în 1675, luând numele de sora
Louise de la Miséricorde. Acolo a şi murit în 1710, după
ce şi-a petrecut ultimii ani în exercitarea celei mai
austere pietăţi. A lăsat „scrisori”, publicate în 1767, şi
edificatoare „Reflecţii asupra milei lui Dumnezeu”,
publicate încă din 1680. Doi dintre copiii ei, D-ra de
Blois şi contele de Vermandois, au fost legitimi.
Mărturisesc că am încercat să pronunţ cu gura
plină de fulgi de porumb cuvintele Louise-Francoise de
La Baume Le Blanc de La Vallière, cu cel mai bun accent
american de care sunt în stare... tot nu înţeleg cum a
reuşit secretara lui Cayce să ajungă la „Margo
Maguiette”. În rest, lectura corespunde foarte bine cu
Istoria: mânăstirea, copiii care fuseseră bucuria ei,
mustrările de conştiinţă, rivalitatea cu Montespan etc.
N-am găsi o altă amantă a lui Ludovic al XIV-lea care să
corespundă atât de bine portretului făcut de Cayce. Cât
despre Ludovic al XIV-lea, mă întreb cum se simţea la
„Beach”... În ipostaza de rege al Franţei, a sfârşit ca un
bătrân tiran. Şi sângeros pe deasupra, dacă te gândeşti
la atrocităţile provocate în Franţa de revocarea Edictului
din Nantes, prostie monumentală a cărei
responsabilitate şi-a asumat-o integral Ludovic al XIV-
lea (toţi consilierii săi încercaseră să-l convingă să nu
anuleze edictul bunicului Henric al IV-lea, care a acordat
libertate religioasă regatului).
Deci, dacă-l regăsim trei secole mai târziu la
„Beach” ca un cetăţean obişnuit care, pe deasupra, îşi
pierduse soţia, este pentru că nu merita ceva mai bun!
Cât despre ministrul de finanţe Fouquet, care
fusese înşelat de La Vallière, recuperează în această
viaţă femeia care-i scăpase.
El era cel pe care îl foloseai ca să-i joci festa
altuia, spune Cayce.
Şi o recuperează ca soţie legitimă... exact invers!
Totuşi lucrul nu merge de la sine, căci frumoasa
continuă să ezite între cei doi bărbaţi. În viaţa sa,
Fouquet a plătit destul de scump această rivalitate cu
regele Ludovic al XIV-lea, care n-a uitat nimic; a pus să
fie arestat şi un tribunal (alcătuit din adversarii lui) l-a
condamnat la surghiun permanent. Regele a intervenit
atunci pentru a agrava pedeapsa şi nefericitul a fost
condamnat la închisoare pe viaţă, ceea ce este cu mult
mai răul A fost întemniţat în fortăreaţa Pignerol unde a
murit după 19 ani de detenţie. Se pare că frumoasa
Louise era întrucâtva răspunzătoare de comportamentul
ranchiunos al regelui, dacă ar fi să ne luăm după
consecinţele karmice suportate în încarnarea din vremea
lui Cayce. De unde şi răspunsul ironic al acestuia când
ea îl întreabă dacă poate apela la ajutorul actualului ei
soţ (ex-Fouquet) pentru a fi ajutată să-şi refacă relaţiile
cu fostul soţ (ex-Ludovic al XIV-lea). Mă îndoiesc de
simpatia pe care trebuie s-o fi avut primul pentru al
doilea Iar în aceste cazuri, caritatea conjugală îndeamnă
la rezolvarea problemelor de una singură, fără să fie
amestecat celălalt în încurcătura ei, cum spune
Cauyce.
Încarnarea următoare a Louisei de La Vallière este
interesantă - lecturile o urmăresc la sfârşit de secol
XVIII, început de secol XIX (ni se indică anul 1812) în
Statele Unite. Sub acelaşi prenume de Mae, ea a trăit în
Chicago (la Fort Dearborn), pe vremea „vânătorilor care
foloseau capcane” şi a altor traficanţi de blănuri. Apoi a
fost ruinată în perioada războaielor cu indienii, a trebuit
să fugă spre est şi, în cele din urmă, a găsit adăpost în
regiunea Virginia Beach. Lectura spune că avea multă
autoritate, că în mijlocul acestei faune de aventurieri şi
de traficanţi din Lumea Nouă, era foarte respectată, că i
se cerea mereu sfatul, întrucât trecea drept o
persoană care putea obţine tot ce voia. (Lectura
1523-4)
Ceea ce este interesant într-o analiză karmică de
acest fel este seria celor patru vieţi anterioare analizate -
serie care arată aceleaşi fire conducătoare de-a lungul a
patru existenţe (şi chiar cinci, dacă socotim viaţa
dinaintea Revoluţiei).
Mai întâi, trei ipostaze ale puterii, când entitatea
exercită o autoritate, o influenţă. În viaţa când a fost
Vesta, prinţesa greco-romană, entitatea aparţinea
puterii regale, nefiind între Cezarii care domneau
atunci, ci din familia verilor acestora, cum am
spune, şi într-o poziţie în care se putea bucura de
influenţe la curte, cât şi de influenţe în locurile
cheie ale Imperiului, prin Macedonia, Grecia,
Palestina, Africa de Nord... (Lectura 1523-4)
Şi acolo entitatea era într-un serviciu
diplomatic (aceeaşi lectură).
Aceeaşi situaţie de putere va reveni în viaţa ei ca La
Vallière, unde este, încă de la început, bine situată
politic (şi într-o activitate cu aspecte mai mult sau mai
puţin diplomatice). Chiar în viaţa americană ca Mae
Umbor, ea era considered, adică o autoritate locală
respectată.
Apoi, în fiecare viaţă, contactul cu Cayce. În viaţa ei
ca Vesta, s-a asociat în mod special cu un anume
Lucius (despre care ştim că a fost o încarnare iudeo-
greacă a lui Edgar - a se vedea volumul I). (Lectura
1523-4)
Cum existau legături între persoane care
adoptaseră credinţa creştină, sau ebraică şi
creştină, acest lucru i-a făcut greutăţi. Tovarăşul ei
de atunci fiind Lucius, ea a adoptat în acea viaţă
unele din obiceiurile lor [ale evreilor sau creştinilor].
Şi au existat nişte acorduri, un contract de
căsătorie cu Lucius [...] şi din această căsătorie s-au
născut şi copii în prima parte a vieţii lor [...]. Dar,
când Lucius [...] a acceptat să călătorească în
Palestina, la Ierusalim, au avut loc certuri. În
timpul acestei experienţe, s-a făcut căsătoria dintre
entitatea care fusese prietenul Vestei, Lucius [adică
Cayce], şi Mariaerh [o altă femeie!]. Ceea ce i-a atras,
bineînţeles, critici Vestei si neînţelegeri [...] cu
propria sa familie. S-a iscat mai ales o neînţelegere
cu Pavel [vezi volumul I despre această poveste]. Pavel
a luat partea Vestei. (Lectura 1523-16)
 Iar Vesta s-a răzbunat în aşa fel încât l-a convins
pe Pavel să-i spună lui Lucius să divorţeze de noua lui
soţie (care, crimă supremă, era tânără şi frumoasă!) sub
pretextul că episcopii precum Lucius nu trebuie să fie
însuraţi.
Entitatea, în virtutea învăţăturilor lui Pavel şi
a activităţilor ei cu Lucius, a provocat divorţul lui
Lucius şi Mariaerh. (Lectura 1523-4) ^
În cele din urmă:
Entitatea nu s-a căsătorit după această
experienţă şi a cunoscut cea mai mare dezvoltare
morală consacrându-se diverselor grupuri cu scop
religios. (Lectura 1523-16)
Îl cunoştea deja pe actualul ei soţ despre care o
lectură a vieţilor anterioare spusese că se numea
Pitmumus şi că era un foarte bun prieten pe care ea
l-a introdus în activităţile Bisericii. Atunci era un
păcătos (aceeaşi lectură). (Este vorba de Fouquet al
nostru care pescuise nişte peşti prea mari în apă
tulbure, în timpul lui Ludovic al XIV-lea!)
Paralela între viaţa lui La Vallière şi viaţa Vestei
este interesantă: în ambele cazuri, ea trăieşte cu un
bărbat pe care îl pierde şi cu care totuşi are copii. Şi-a
încheiat viaţa în singurătate, în fapte bune şi Biserică...
În viaţa Vestei, există de asemenea acest episod de
rivalitate cu altă femeie pe care ea încearcă s-o distrugă
(lucru pe care Cayce i-l reproşează în lectură).
Ca La Vallière, ea îl va regăsi pe Cayce - în acel
băieţel de care se ocupă deoarece mama lui se afla în
aceeaşi mânăstire ca şi ea. Şi pentru că această mamă
este fiica amantului său regal (vezi mai sus, capitolul
precedent).
În sfârşit, în viaţa americană, acest gen de „Annie
din Far West” va avea de-a face cu John Bainbridge (altă
încarnare a lui Cayce pe care am evocat-o în volumul I).
De data aceasta, Cayce nu mai este episcop, ci un
aventurier care se foloseşte de femei şi face praf averile...
Cum spune lectura 1523-4, entitatea a fost nevoită să
fugă cu cineva care a fost pentru ea cauza multor
pierderi materiale lucru care a amărât-o.
În sfârşit, într-o a patra viaţă, o regăsim pe Mae ca
asistentă a acelui „sleeping prophet” / profet adormit /
la Virginia Beach, unde face parte din echipa A.R.E.
(adică Asociaţia pentru Cercetare şi Iluminare).
Dincolo de latura anecdotică privind o personalitate
celebră, această serie de vieţi ne dă o întreagă lecţie de
karmă şi ne explică modul cum marasmele afective prin
care trecem îşi au rădăcinile într-un trecut anterior. Căci
suntem atât de motivaţi de reacţiile din vieţile noastre
precedente! Şi această dorinţă care se naşte într-o viaţă
pentru o altă fiinţă, şi care renaşte în viaţa următoare,
când ea cheamă din nou întâlnirea a doi parteneri... iată
cum putem deveni mai indulgenţi la excesele amoroase
ale altora! Pentru a încheia, putem reţine comentariul
interesant al lui Cayce despre entitatea care, cu orice
preţ, a rămas pură în actele sale fizice. Într-adevăr, după
toate mărturiile timpului, Louise de la Vallière n-a fost
deloc considerată o desfrânată şi se pare că şi-a iubit
sincer regele.

Viaţa în timpul lui Ludovic al XIV-lea

Alte câteva lecturi vorbesc de vieţi din timpul lui
Ludovic al XIV-lea, insistând asupra confuziei religioase
care domnea atunci. Cum protestantismul era victorios
în ţările anglo-saxone, mulţi oameni în Franţa au pus
din nou în discuţie învăţătura Bisericii catolice. Ludovic
al XIV-lea a trebuit să arbitreze disputele iscate de o
serie de curente religioase: jansenişti, quietişti,
protestanţi etc.
Iată, de exemplu, o doamnă de la Curte,
neidentificată:
Înainte de aceasta, găsim entitatea în ţara
franceză, atunci când numeroase schimbări erau
aduse de războaie, de schimburile şi contactele cu
aristocraţia spaniolă şi engleză [...].
Entitatea se afla atunci în Casa lui Ludovic, la
începutul epocii lor. Adică Ludovic al XIV-lea [Cayce
continuă să-i ignore pe „Ludovicii” săi din Evul Mediu!].
Acest lucru a adus entităţii experienţa
contactelor cu regalitatea. Şi în poziţia în care se
afla entitatea, în activităţile sale, ca Louise, ea a
trebuit să contribuie la binele general, dând sfaturi
şi păreri celor care erau la putere, cu care
întreţinea legături. Entitatea a câştigat şi a pierdut
moral căci, atunci când era în legătură cu cei pe
care-i numim puterile spirituale, adică Biserica, ea
a pierdut încrederea din cauza intrigilor lor. Şi-a
pierdut credinţa în cei care se proclamă competenţi
să-i conducă pe ceilalţi şi cred că au misiunea de a
le spune ce trebuie să facă. (Lectura 630-2)
Mai sus, în aceeaşi lectură, Cayce spune că această
consultantă este extrem de inteligentă şi poate citi
cu uşurinţă caracterele. Aptitudini de manager sau
ghid. Dar decepţiile o duc la amărăciunea care creează o
karmă negativă dacă intră adânc în psihism.
Lectură pentru un bărbat care a suferit din cauza
clicilor şi intrigilor de la Curte:
Se afla în ţara acum franceză. Numele entităţii
era Rhaouldth [Raoul?] şi trăia într-o epocă în care
erau multe controverse şi dezamăgire în treburile
politice, sociale şi religioase. Totuşi, entitatea a
învăţat numeroase lecţii din această experienţă,
observând oamenii. Căci rolul său consta în a alege
hainele din garderoba suveranului. Nu ca valet, ci
mai degrabă ca şef al garderobei care hotăra
costumul, stilul, ţesătura... Şi totuşi, redus la zero
foarte des, cu alternanţe de favoare şi defavoare pe
Ungă mulţi din acea epocă. În prezent, este esenţial
să nu se bage în politică. (Lectura 2653-2)
Moravurile vremii nu lăsau femeilor nici o altă
alegere decât soţul (în general impus) sau mânăstirea.
iată pe cineva care a fost una din fiicele lui Ludovic al
XIV-lea - naturală sau legitimă, nu este precizat:
O găsim în epoca lui Ludovic al XIV-lea, în
Franţa. Entitatea era atunci una din fiicele
suveranului care, dezamăgită de anturaj, s-a
hotărât la vârsta de douăzeci de ani să se
călugărească. Se numea Lois sau Louise [...]. Şi din
acea existenţă simte astăzi nevoia imperativă, în
sfera ei actuală, să vegheze la ceea ce dau
puternicii celor slabi şi să caute dragostea în viaţa
sa - privinţă în care n-a fost până acum satisfăcută.
(Lectura 2740-2)
Căci mânăstirea care, sub pretextul religiei, putea fi
un refugiu pentru fetele dezamăgite, pentru fetele
nedorite, pentru fetele sărace sau* ilegitime care nu-şi
găsiseră soţ, a fost în cele din urmă, pentru multe, un fel
de închisoare unde îmbătrâneau frustrate în trup şi
inimă.
Iată o altă lectură în care sunt evocate celebrele
nepoate ale cardinalului Mazarin, cele cinci surori
strălucind de frumuseţe şi inteligenţă: Laure, Olympe,
Mărie, Hortense, Marie-Anne (aceasta este Mărie
Mancini de care a fost îndrăgostit Ludovic al XIV-lea şi
cu care nu s-a putut casatori).
 Entitatea se afla în ţara franceză unde făcea
parte din acel grup de surori care-i frecventa pe
Ludovici. Entitatea nu aprecia deloc activităţile şi
legăturile surorilor sa/e, căci fiind materialistă, se
afla sub influenţa principiilor enunţate de Biserică,
şi pentru ea, trebuia să-ţi croieşti drum în viaţă
urmând legea cu stricteţe, fără să gândeşti prea
mult... Aşa a ajuns să condamne, şi chiar să-i
condamne pe cei apropiaţi. O astfel de atitudine de
condamnare trebuie să fie eliminată astăzi. (Lectura
4046-1)
După ce i-a spus că va întâlni azi în relaţiile ei
aceleaşi persoane, Cayce continuă:
I-ai condamnat pentru intrigile lor, căci pentru
tine, ele nu respectau deloc legea. Dar care greşeală
este mai mare: să fii slab în trupul de carne sau,
condamnându-i pe ceilalţi, să te condamni de fapt
pe tine însuţi, aşa cum ar trebui să ştii? Care este
cel mai mare păcat? Căci, cum a spus învăţătorul,
este mai păcat să priveşti un bărbat sau o femeie cu
lăcomie decât să comiţi actul în sine - care poate fi
iertat şi poate eventual să aducă trăirea unei
experienţe care, din punct de vedere spiritual, poate
fi creatoare în spirit şi trup. Entitatea a fost
cunoscută sub numele de Celecia. Entitatea a
câştigat din punct de vedere moral. Dar entitatea a
criticat; şi entitatea se regăseşte acum într-o stare
de confuzie mentală. (Lectura 4046-1)
Nici una din cele cinci surori Mancini nu se numea
„Celecia”. Dar poate că Cayce a evocat numele pe care
una dintre ele şi l-a luat la mânăstire. Se ştie că Mane
nu s-a consolat niciodată cu adevărat după pierderea lui
Ludovic al XIV-lea, a dus o viaţă rătăcitoare şi agitată, s-
a despărţit de soţul ei şi s-a călugărit la Madrid.
 Oare despre ea o fi vorba?
Să schimbăm peisajul şi să trecem la o altă lectură:
Entitatea, la începutul domniei lui Ludovic al XIV-
lea, era atunci în marile armate care apărau locul
unde îşi avea regele reşedinţa oficială. El se afla
printre cei care apărau bunele principii aşa cum
erau ele prezentate de regalitate. Entitatea se
numea pe atunci Doran - D. Doran. Ea a urmărit o
dezvoltare spirituală, dar s-a lăsat copleşită de
forţele constrângătoare care au dat buzna în viaţa
sa. În personalitatea sa actuală, entitatea caută să
afle care sunt energiile profunde ce motivează
fiecare persoană care-i propune prietenia. Ceea ce o
face să se împrietenească mai greu. (Lectura 228-2)
Morala:- în meseria de soldat, trebuie să ştii uneori
să rezişti ordinelor şi mai ales camaraderiilor nefaste...
Iată totuşi pe cineva care a profitat din plin de
viaţă, în timpul lui Ludovic al XIV-lea:
Entitatea era în ţara franceză şi activităţile
sale o situau printre curtenii casei - a primului şi a
celui de-ai doilea Ludovic [a se înţelege Ludovic ai XIV-
lea şi Ludovic al XV-lea]. Rolul său, ca gazdă, era de a
bine dispune lumea. Astfel v-ar fi foarte uşor să vă
găsiţi astăzi un loc de actriţă în teatru, televiziune
sau radio. Poate că radioul este pentru tine cea mai
bună soluţie în condiţiile actuale. Dar, cum viaţa
este un mare teatru, entitatea poate găsi cele mai
interesante activităţi provenind din experienţele
trecute pe care tocmai le-am arătat mai sus.
(Lectura 5248)
La început, nu citisem bine. Cum aveam
courtesans în text, am înţeles că este vorba despre o
doamnă nu prea virtuoasă, profesional vorbind. Apoi am
recitit textul. Este numită entertainer, adică gazda. Şi
mi-am amintit că era epoca saloanelor... Marile doamne
din Paris, şi toate celelalte din suita lor, ţineau câte un
salon literar sau artistic, după modelul salonului
marchizei de Rambouillet. Acolo se citeau versuri, piese
de teatru, romane, se cânta, se dansa, erau aduşi artişti,
muzicieni, dansatori, actori. În lectură, accentul este
pus mai mult pe aspectul artistic al activităţilor
doamnei. (Totuşi, nici cele de la Hotel de Rambouillet,
nici celelalte nu erau neapărat pilde de virtute1)
Saloanele literare şi artistice au fost în foarte mare vogă
în Franţa secolelor XVII şi XVIII ş: tradiţia s-a continuat
până în zilele noastre.

Cel iubit în persoana...

Cât de surprinsă am fost sa descopăr că dosarul
nr. 1001-7, deschis pentru un tânăr consultant
american de douăzeci şi trei de ani, vorbea de încarnarea
acestuia ca Ludovic al XV-lea:
Să fie atent, înţelegător, pentru a ajuta cei mai
mulţi oameni în diferitele lor situaţii. Şi folosirea
voinţei sale în acest program va depinde de el, de
reacţia sa în diverse situaţii pe care le va întâlni pe
plan terestru; căci voinţa sa, comportamentul său
vor fi afectate de influenţele mentale [de altădată].
Entitatea nu este un mercenar gata să se vândă
celui care oferă mai mult, nici un idealist complet
totuşi. Este mai degrabă un om care menţine un
anumit echilibru între raţionalism şi idealism.
Adică această entitate estimează că idealurile
trebuie să intre într-o proporţie rezonabilă în viaţa
sa. Deci entitatea va dori mai întâi să înceapă prin
a se cunoaşte şi înţelege relaţiile pe care propriul
său „eu” le întreţine cu ceea ce o înconjoară? Va voi
să lucreze asupra acestora prin activităţile de acum
şi prin ceea ce a construit odinioară? Dacă da,
atunci această entitate va putea deveni o fiinţă ce
va aduce mult altora, care-i va ajuta să se exprime,
indiferent de situaţiile în care se vor afla. Căci,
ştiind în străfundul său că există un ideal posibil şi
că acest ideal poate fi un lucru rezonabil, el va
trebui să se conformeze preceptului din vechime:
„Dăruieşte trupul tău ca un sacrificiu viu, făcându-l
sfânt şi plăcut Celui care este Atotdătătorul. Este o
ofrandă dreaptă şi nesmintită”. Şi de ce? Păi pentru
că acesta a fost şi va fi încă, în viaţa sa actuală,
scopul urmărit de entitate!
De la condiţiile de viaţă străvechi, de unde
provin multe din experienţele actuale ale entităţii,
ea păstrează un sentiment trăit, pe care I-am putea
traduce astfel: „Cât de jos au căzut cei puternici!”
Este ceea ce resimte el puternic şi uneori se poate
vedea că o arată prin trăsături, cuvinte,
comportament. Căci în viaţa dinainte, găsim
această entitate ca Ludovic al XV-lea. (Să sperăm că
secretara nu s-a înşelat asupra numărului... Dar
descrierea personajului pe care-l vom vedea corespunde
destul cu cât se cunoaşte din Cel Iubit.)
Să continuăm.
... care a domnit în Franţa, cu multă putere. A
fost dintre cei care au căutat prea mult să-şi
satisfacă dorinţele egoiste, câştigând şi pierzând pe
plan moral. A câştigat pentru că a ajutat multe
persoane şi a fost atent faţă de mulţi. A pierdut
căutând să-şi satisfacă pasiunile, dorinţele fizice, a
pierdut prin reaua folosire a atributelor sale fizice
şi mentale. Ceea ce atras asupra lui forţe
distrugătoare în acea viaţă, încât în prezent
entitatea caută mai degrabă să se elibereze de
satisfacţiile şi dorinţele carnale, încearcă să le
contracareze cufundându-se în raţional, pe care-l
pretinde element director al întregii activităţi
umane, al fiecărui act al omului. El predică actele
raţionale, având Raţiunea ca bază a oricărui
comportament. I se distinge astăzi şi un viu talent
pentru muzică, pentru cântec şi această aptitudine
de a-i ajuta pe toţi. (Lectura 1001-7)
Urmează apoi o serie de sfaturi pentru viaţa
actuală, pe care nu vi le mai traduc pentru că ele repetă
ce a fost deja spus mai sus. Un amănunt interesant:
Cayce îl menţionează pe Saturn ca planetă care îl
influenţează pe nativ. Or, ne amintim că Ludovic al XV-
lea împreună cu Soarele la 26° Vărsător la naştere era
deci sub influenţa planetelor Saturn şi Uranus. Prima
planetă dă gustul singurătăţii, izolării ceea ce explică
timiditatea regelui şi faptul că nu-i plăcea să apară în
public. Cât despre Uranus, această planetă dă nativi
dotaţi pentru arte, ştiinţe, muzică, tot ce-i plăcea mult
lui Ludovic al XV-lea.
În viaţa dinainte, regăsim entitatea în acea
perioadă [cunoscută] ca întoarcerea pe Pământul
făgăduit. Entitatea trăia în vremea când Ezechiel
era ghidul, conducătorul - cu ai lui Zerubbabel care
s-au întors pe Pământul Sfânt- şi entitatea a ajutat
la recunoaşterea muzicii sacre din Templu. Căci era
una dintre primele activităţi care au fost
restabilite; şi cum lumea se întorcea din exil cu
intenţia de a se apuca de treabă, entitatea şi-a adus
contribuţia ca muzician în Templu şi sub
conducerea copiilor lui Zerubbabel. Numele său era
Apolinarius. În experienţă, entitatea a câştigat
atunci, în aspectul exterior. Dar a pierdut din punct
de vedere moral, lăsându-se dus de dorinţele
ochiului, mai puternice decât activităţile sale
intelectuale. Dar a câştigat în domeniul cântecului,
poeziei, al talentelor muzicale. Astfel entitatea va fi
întoarsă astăzi spre activităţile sale. (Aceeaşi
lectură)
Apoi Cayce recomandă consultantului să asculte
Gloria şi Alleluia din Primăvara de Mendelssohn pentru
a regăsi ceea ce simţea în cealaltă viaţă, ca muzician.
Putem remarca de asemenea că, în tema lui Ludovic al
XV-lea, casa a XII-a, care arată vieţile anterioare recente,
este locuită de semnul Peştilor. Semn al poeziei, al vieţii
religioase, al inspiraţiei muzicale...
Dar să continuăm:
În viaţa dinaintea acesteia, îl regăsim într-o
perioadă egipteană, atunci când războiul civil
răscolea ţara. Şi atunci când atmosfera a fost mai
mult în spiritul ajutorului şi a unei mai bune
cooperări între indigeni şi guvernanţi [...], entitatea
a fost printre cei care au făcut ceva constructiv. În
acel timp, a stabilit coduri morale şi, deşi nu se
poate spune că a fost un moralist, păstrează de
acolo un simţ înnăscut al legilor morale. Şi acest
simţ se manifestă şi în ziua de astăzi; nu-i lipsea
nici măcar în viaţa franceză, ceea ce i-a adus multe
frământări de conştiinţă. (Lectura 1001-7)
Urmează sfaturile morale şi profesionale, apoi
întrebările consultantului:
CE LEGĂTURĂ A AVUT ENTITATEA ACEASTA CU
ENTITATEA NR. 294 (CAYCE ÎNSUŞI) ÎN ACEA
PERIOADĂ FRANCEZĂ?
 Bunic.
ENTITATEA POATE REUŞI ÎN INDUSTRIA
RADIOULUI?
Poate reuşi orice, la alegere, cu condiţia să fie
ea însăşi. (Aceeaşi lectură)
Trebuie să mai notăm că radioul, tot ceea ce are
legătură cu undele este guvernat de Vărsător.
Pe de altă parte, această lectură spune că Ludovic
al XV-lea Cel Iubit a fost bunicul lui Edgar Cayce într-
una din vieţile sale anterioare... Dar, ştiind că el a
domnit din 1715 (şi cum-regele avea doar 5 ani, domnea
regentul în numele lui) până în 1774, cum să punem de
acord lectura de mai sus cu precedentele?
Se ştie că Ludovic al XV-lea nu era în stare să
trimită la moarte, cu sânge rece, pe unul din nepoţii săi,
chiar dacă-l încurca. Căci era foarte „familist”. Timid,
artist, senzual şi sensibil, păstra o anumită etică morală,
aşa cum subliniază lectura de mai sus, chiar în excesele
sale amoroase. N-a fost niciodată o figură sângeroasă,
dimpotrivă. Avea mai multă compasiune decât
înaintaşul său Ludovic al XIV-lea (care, fără milă, a lăsat
să fie masacraţi protestanţii, de exemplu).
În etapa actuală a lecturilor şi cunoştinţelor
noastre istorice, nu există decât o singură ipoteză
plauzibilă: Cayce ar fi avut mai multe încarnări franceze!
Una în timpul lui Richelieu, alta în timpul lui Ludovic al
XIV-lea, sau al Regentului, ultima în timpul lui Ludovic
al XV-lea... de ce nu? Şi, poate, de două ori ca nepot al
unuia dintre aceşti regi (şi al regilor Angliei?). Nu este
exclus. Căci analiza minuţioasă a lecturilor relevă uneori
nişte dubluri. .Vreau să spun vieţi care se repetă în
aceeaşi ţară, în acelaşi secol, sub acelaşi nume, aceeaşi
familie... Am vorbit deja despre acest lucru referitor la
viaţa lui John Bainbridge. La fel se va întâmpla şi în
cazul lui Moliere: aceeaşi dată de naştere şi aceeaşi
profesie. Am remarcat că Cayce începe întotdeauna prin
a da o singură încarnare pe ţară. Şi numai dacă insistă
mult consultantul şi încearcă din nou, se hotărăşte să
dea alte vieţi în ţara respectivă. De exemplu, consultanta
norvegiană (vezi primul volum) îl aude spunându-i că a
avut deja, înaintea acesteia, două vieţi legate de
Norvegia.
Consultanta franceză (vezi mai sus) căreia Cayce îi
descoperă o viaţă în Franţa, în timpul cruciadelor, îl
hărţuieşte într-atâta încât el sfârşeşte prin a-i mărturisi
că a avut o a treia viaţă franceză, despre care este mai
bine să nu vorbească. Comentatorii lui Cayce se
întreabă chiar dacă nu c fi avut el însuşi două vieţi
egiptene: una în celebrul Ra-Ta, cealaltă, obscură, într-
un anume Asapha (lectura 294-142). Pentru generaţia
sa, care descoperea reîncarnarea, era deja o bucată cam
greu de înghiţit. Astfel Cayce a dat (inclusiv pentru el)
suite de viaţă simplificate, cu o singură încarnare pe
ţară, pentru a nu-şi zăpăci anturajul'
Asta ar explica faptul că nici o prinţesă regală, fiică
a lui Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea sau Ludovic
al XV-lea, nu corespunde întrutotul descrierii date de
Cayce. Din această perspectivă a mai multor vieţi
franceze care repetă aceeaşi situaţie, este neverosimilă
ipoteza unui nepoţel negru al lui Ludovic al XV-lea. Căci
Ludovic al XV-lea se căsătorise cu Măria Leszczynska,
căreia nimeni până aici nu i-a împrumutat vreo picătură
de „sânge negru”, din simplul motiv că era
arhipoloneză... O spunem din nou: o prinţesă regală
neagră cu un băieţel negricios n-ar fi trecut neobservată
în contextul acelei epoci. Cu atât mai mult cu cât, mai
spune Cayce, această „Gracia” era binecunoscută.
 Entitatea [Cayce] se născuse din Gracia, copilul
iubit de la curte, şi din fiului suveranului din ţara
din faţă, de cealaltă parte a apei. Schimbările
survenite în legile care conduceau curţile l-au
împiedicat pe acest suveran [cuvântul ruler, folosit
aici pentru a doua oară de Cayce, se referă la acel
suveran de dincolo de mare] să recunoască
paternitatea terestră a lui Dalh. (Lectura 294-9)
Rămân aşadar la ipoteza mai multor vieţi franceze
sau anglo-franceze ale lui Cayce. Şi mereu în familii
regale! Avea deja obişnuinţa curţilor, deoarece Ra-Ta ca
şi Ujhltd, vechi încarnări ale lui Cayce, erau
cvasisuverani. Cred că este foarte dificil, în existenţele
glorioase şi puternice, să nu creezi nici o karmă prin
abuz de putere, abuz de plăceri uşoare, dispreţuirea
săracilor sau violenţă. Aceste karme, parase,' trebuie să
se corecteze printr-o naştere şi o viaţă dureroase în
acelaşi cadru, adică la mai marii acestei lumi. Este chiar
ceea ce sugerează Cayce:
Căci acea viaţă pe pământ, când entitatea
[Cayce] nu a trăit decât ca mic copil, avea mult de-a
face cu alte condiţii de existenţă care fuseseră deja
ale sale în alte- vieţi terestre. (Lectura 294-9)
Referitor la vieţile repetate în aceeaşi civilizaţie,
aceeaşi ţară, aceeaşi limbă, chiar aceeaşi familie, au fost
date multe motive: necesitatea de a continua aceeaşi
treabă în acelaşi context, dragostea pentru o anumită
ţară sau familie pe care vrei s-o regăseşti. Într-un plan
mai general, statornicia unei civilizaţii: entităţile
evoluate doresc să revină ca să-şi ajute compatrioţii să
progreseze. Astfel Wilfried Chetteoui (La nouvelle
parapsychologie / Noua parapsihologie /, Ed. F. Sorlot -
F. Lanore) explică stabilitatea culturală din vechiul
Egipt, pe o întindere de milenii. Este şi punctul de
vedere al druzilor, care consideră că un druz renaşte
mereu printre druzi, căci ei sunt iniţiaţi (Cf. Rencontres
avec l'insolite / întâlnire cu neobişnuitul / de Raymond
Bernard, Ed. Rosicruciennes A.M.O.R.C., 1970). După
profesorul Chetteoui, mumificarea ar fi avut ca scop să
atragă entităţile încă neeliberate din ciclul reîncarnării,
incitându-le să revină în ţara lor dragă, Egiptul (pentru
vieţile pe care le mai aveau de trăit).

În preajma lui Ludovic al XV-lea

Iată încă nişte personaje din epoca lui Ludovic al
XV-lea, a căror viaţă am arătat-o în lecturi şi care sunt
interesante pentru ilustrarea legilor generale ale
reîncarnării.
Pentru început, un nepot al lui Ludovic al XV-lea,
despre care Cayce nu spune dacă era legitim sau nu...
ceea ce dă cercetărilor istorice un caracter aleatoriu (i se
atribuie lui Ludovic al XV-lea mulţi copii naturali).
... În timpul domniei Ludovicilor, entitatea era
atunci unul din copiii de la o fiică a lui Ludovic al
XV-lea. Entitatea a progresat mult din punct de
vedere spiritual, sub numele de Ludovic. Din viaţa
aceea îi vine astăzi darul de a se adapta la orice
situaţie, oricare ar fi ea. Totuşi entitatea este
adeseori obosită fizic şi aceasta i se trage de la
decesul timpuriu din acea viaţă. (Lectura 1719-1)
Lectura nu precizează cauza decesului. Entităţile
aleg uneori un program scurt de viaţă, care li se pare
mai uşor de realizat ori au ales să cunoască numai ce
este propriu tinereţii: relaţiile familiale, disponibilitatea,
contactul cu spiritele Naturii şi, de asemenea, studiile
care reprezintă ocupaţiile copilăriei si adolescenţei. În
temele astrologice, se văd nativii care au preferat vieţi
scurte: au nodul nord sau vârful casei a XII-a, sau Luna,
în Gemeni, semnul tinereţii. Aceştia sunt adesea oameni
străluciţi: ştiu multe lucruri, au acumulat ani de studii
în scurtele lor vieţi anterioare. Dar încă nu şi-au pus
cunoştinţele în practică, neavând timp să se angajeze
într-o adevărată viaţă de adult, iată de ce Cayce îl
încurajează pe tânărul consultant (are abia zece ani) să-
şi dezvolte voinţa de acţiune:
Fii un om activ, nu numai un om care ascultă.
(Aceeaşi lectură).
Altfel spus, e bine să fii elev şi să-i asculţi pe
dascăli... dar va trebui, într-o zi, să înveţi să-ţi traduci
cunoştinţele în planul practic.
Iată acum pe una din amantele lui Ludovic al XV-
lea, cu un comentariu general despre atmosfera de la
Curte:
... În ţara cunoscută sub numele de Franţa, în
acea epocă în care relaţiile dintre indivizi şi cei
puternici, care domneau, erau conduse mai mult de
pasiuni decât de principii intelectuale folosite spre
Binele general.
Entitatea se afla, aşadar, la Curtea lui Ludovic
al XV-lea şi printre cele care deveniseră favorite,
fiind adulată de cei din ţară. Totuşi într-o zi se
văzu dispreţuită. Şi ultima parte a vieţii ei a fost
sfâşiată de remuşcări, tristeţe şi hotărârea de a-i
pune capăt. Astfel a murit, înghiţind otravă. Se
numea Elian(e). Din cealaltă viaţă vine faptul că
ceilalţi nu-şi ţin promisiunile faţă de ea. A fost o
existenţă tristă într-un fel. Totuşi ea a încercat
adesea să dăruiască bucurie, plăcere, primire
înţelegătoare celor cu care era în contact. Viaţa ei a
fost o luptă, într-un sens, în care a câştigat o
oarecare dezvoltare a corpului mental şi a corpului
spiritual. (Lectura 1918-1)
 Această lectură dată unei convalescente în vârstă
de patruzeci şi şase de ani descrie o fiinţă care a luptat...
şi în cele din urmă a obosit de atâta luptă. Cayce insistă
asupra faptului că sinuciderea într-o viaţă creează multe
probleme în vieţile următoare. Lecturile atrag atenţia
asupra unei karme negative, create de sinucidere. Cum
a fost de altfel cazul lui Cayce însuşi (vezi volumul I).
Iată o altă favorită a lui Ludovic al XV-lea:
Entitatea se afla atunci în casa lui Ludovic al
XV-lea. A fost o epocă zbuciumată în viaţa entităţii,
atât datorită energiei consumate continuu în
slujirea celorlalţi, cât şi cursei după avantaje
egoiste care caracteriza atunci viaţa din această
ţară. Ea se numea Elois [Heloïse?] şi era o prietenă a
regelui şi o prietenă a prietenelor regelui (ambele
deodată). În experienţă, entitatea a pierdut din
punct de vedere moral, apoi a câştigat, apoi a
pierdut iar. Căci ea căuta mult plăcerile fizice; şi,
cu situaţia uşoară pe care o avea, se distra copios
de felul în care îşi satisfăcea plăcerea. Situaţia
penibilă pe care o constatăm în viaţa actuală i-a
fost creată de faptul că iubea uşurinţa, plăcerile,
luxul, refuza să înfrunte vicisitudinile vieţii. Dar
atunci când aducea servicii făcând un efort,
impunându-şi o anumită constrângere, a câştigat
din punct de vedere moral. Totuşi a regresat în cea
mai mare parte a timpului, ceea ce i-a pricinuit
problemele actuale. (Lectura 1916-5).
Vieţile curtezanelor abundă în lecturi, în toate
epocile şi în toate timpurile. Totuşi ele nu sunt niciodată
condamnate ca atare. În unele din aceste vieţi, chiar
Cayce spune că entitatea a câştigat, din punct de
vedere moral, în întregime.
 Cayce nu condamnă aici nici măcar faptul că
Heloïse pare să fi iubit tot atât de mult femeile ca şi
bărbaţii! I se reproşează în schimb egoismul, lipsa de
scrupule faţă de alţii în căutarea plăcerii. Acest lucru a
creat o karmă - nicidecum faptul că relaţiile sale fizice
erau ilegitime, multiple... şi bisexuale...
Şi iată o altă femeie care a avut la curte funcţii
oficiale:
Entitatea era pe atunci doamnă de onoare la
Curte şi cunoştea bine viaţa particulară a regelui -
mai întâi a lui Ludovic al XIV-la, apoi a lui Ludovic
al XV-lea Căci entitatea cunoştea multe lucruri
despre activităţile unora şi altora de la Curte,
despre relaţiile lor, intrigile lor. În prezent, este
competentă în materie de eleganţă. Atunci când
poartă alb, mov, anumite tonuri de purpură regală,
entitatea încearcă un sentiment foarte special pe
care nu-l simte cu celelalte culori. Căci acest lucru
este legat de experienţa sa de atunci [...]. Dar nu
uitaţi să aveţi mereu o atitudine constructivă în
relaţiile dumneavoastră cu cei din jur, să le aduceţi
mereu ceva pozitiv. Nu renunţaţi la Biserică, chiar
dacă activităţile din acea viaţă nu vă făceau
nicidecum să o cinstiţi, aşa cum ar fi trebuit să
faceţi de fiecare dată. Numele entităţii din acea
experienţă de viaţă era Mat Uda Snell, deşi a fost
cunoscută sub un alt nume printre oamenii de la
Curte, atunci când a venit la Château-Thierry.
Entitatea avea cunoştinţă de activităţile care vor
declanşa Revoluţia. În prezent, ea trebuie să ia
cunoştinţă de tendinţele care aduc energii pozitive
în viaţa popoarelor şi să li se asocieze. (Lectura
1612-1).
 Lectura a fost dată unei femei de cincizeci şi unu de
ani, care a fost sfătuită să lucreze în domeniul social şi
politic. Cât despre sfatul lui Cayce în privinţa Bisericii,
pe care entitatea în persoană este încurajată s-o
frecventeze, nu este un sfat dat pe plan general tuturor.
Este mai degrabă un sfat personal, dat pentru un
anumit caz: consultanta face parte dintre acei oameni
care trebuie să fie încadraţi într-o structură destul de
precisă, dacă nu, nu fac nimic bun. Probabil că era deja
cazul acestei doamne de la curte, pe care alegerea
încarnării în acel timp a adus-o într-un cerc condus de
etichetă, în care comportamentele erau codificate după
reguli minuţioase. Având obiceiul de a lucra după
indicaţii restrictive, această doamnă simte probabil
nevoia să descopere cam acelaşi lucru într-o Biserică. Ea
nu este pregătită pentru independenţă..., cum spunea
poeta Carmen Sylva, regina României: „Eticheta este
făcută pentru oamenii fără educaţie. Biserica, pentru
oamenii fără religie, iar moda pentru femeile fără gust”.
Dar să trecem la o altă lectură de viaţă anterioară,
aceea a unui medic:
Îl găsim ca medic al Curţii sub domnia lui
Ludovic al XV-lea şi a evoluat ca om de spirit care
face galeria să râdă, cel care înveseleşte, dar cu
multă clasă, şi acest umor se exprimă astăzi în
personalitatea lui [...]. El va aduce multă bucurie
alor săi, acasă, în mod special când intră în
contact cu oameni născuţi în ultimele zile din
ianuarie, iunie sau noiembrie. (Lectura 4169-1)
În materie de umor, campionii sunt cei ce se nasc
cu Soarele în Capricorn, Gemeni sau Scorpion. Ţinând
seama de corecţia (ayanamsa) cerută de decalajul
datorat precesiunii echinocţiilor - al cărei partizan este
Cayce -, nativii de la sfârşitul lunii ianuarie sunt efectiv
în Capricorn (prin Soarele lor); la fel, ce' de la sfârşitul
lui iunie sunt în Gemeni, iar cei de la sfârşitul lui
noiembrie, Scorpion sadea. Marii umorişti, profesioniştii
umorului, au aproape întotdeauna o temă marcată de
aceste trei semne. Când este Soarele în Capricorn, cu
ascendent Gemeni; când este Soarele în Gemeni, cu
ascendent Scorpion - sau Soare Scorpion, ascendent
Gemeni, ca şi în Capricorn, etc,
Capricornul, capra gheţarilor cu bărbița ei,
întruchipează înţeleptul, cel care ştie să observe detaşat,
rece. Gemenii, simbolul adolescenţei, dau plăcerea
jocului de cuvinte, în timp ce Scorpionul are o plăcere
răutăcioasă să emită păreri care deranjează... Cele trei
semne sunt guvernate global de Mercur (inteligenţa),
Saturn (reflecţia), Marte (dinamismul) si Pluton (intuiţia
lucrurilor secrete). Cayce spune undeva că intuiţia este
prima treaptă de dezvoltare a facultăţilor „psi”, iar
săgeata umorului sclipitor, incisiv şi intuitiv este lansată
de cel care nu se lasă copleşit de încercările vieţii
pământeşti, cel care le domină ceva mai de sus. Pe
scurt, atunci când aduni laolaltă toţi Capricornii,
Gemenii şi Scorpionii, este festival, cum spune Cayce!
În sfârşit, iată două lecturi care descriu vieţi ale
înalţilor demnitari ai Bisericii intraţi în politică:
În viaţa dinaintea celei actuale, îl regăsim ca
Bélarn [Bearn?] la curţile din timpul lui Ludovic al
XV-lea şi entitatea era atunci un francez, şi chiar
era cardinalul acelei curţi. Din acea şedere terestră
i se trage tendinţa actuală de a-i suspecta pe cei
care au prea multă încredere în religii. (Lectura 182-
2)
Consultantul, un bărbat de treizeci şi şase de ani,
făcuse deja studii religioase într-o viaţă greacă.
Celălalt consultant i s-a spus:
 Se numea Rhoul [Raoul] când trăia Ludovic al
XV-lea în Franţa. Entitatea se afla atunci în
funcţiile de cardinal, al doilea în acea epocă.
Starea ecleziastică, care se manifesta public prin
costum, cu prescripţiile sale privind viaţa fizică din
acel secol, i-a adus o mare suferinţă şi o mare
neîncredere a celorlalţi faţă de individul care era.
De aici rezultă faptul că nu a găsit în acea viaţă
realizarea la care s-ar fi putut aştepta în poziţia de
putere pe care o ocupa entitatea. De aici îi vine azi
neîncrederea faţă de oameni cărora încearcă să le
afle motivaţiile determinante de cum intră în
contact cu ei. Constată adesea că încrederea care li
s-a acordat era prost folosită. (Lectura 195-14)
Consultantul fusese, în Egiptul antic, astrolog şi
profet, un clarvăzător religios şi s-a ocupat în special de
construirea marelui Sfinx din Gizeh. l-a pus lui Cayce o
întrebare despre viaţa lui franceză din secolul al XVIII-
lea:
CARE ERA POZIŢIA OFICIALĂ A ENTITĂŢII ÎN
FRANŢA? Ceea ce s-ar numi astăzi secretar personal,
asistentul lui De Fleury. (Aceeaşi lectură) [Particula
„de” este repetată în textul original fie de către Cayce
pentru a înlesni identificarea personajului, fie de către
secretarul care, după ce a retranscris textul şi a
consultat dicţionarul, nu ştia că în Franţa se spune
„Fleury” pur şi simplu - însă „de Gaulle”, pentru că aici
„de” nu este o particulă]
Apoi a pus o întrebare pentru a afla cu ce anume a
contribuit la construirea marelui Sfinx din Gizeh,
întrebare la care Cayce i-a răspuns:
Cum se reconstruiau monumentele de pe şesul
unde se află astăzi piramida din Gizeh, entitatea
care eraţi a construit fundaţiile Sfinxului. A avut
funcţia de şef al intendenţei. El a fost acela care a
desenat planurile geometrice.
Am dat lectura la pag. 159 din volumul I.
Astfel secolul al XVIII-lea a fost populat la noi de
oameni care „făcuseră” Egiptul antic... De unde
splendoarea artistică şi intelectuală fără pereche ale
„secolului lui Ludovic al XV-lea”.
Într-o altă lectură, acelaşi consultant îl auzi
spunându-i:
Că era în ţara curţilor franceze din timpul lui
Ludovic al XV-lea, şi că în acel moment el era la
curte, oficial, a doua autoritate în lumea
ecleziastică a epocii, şi că se afla în biroul
cardinalului de atunci. (Lectura 195-8)
Iată ce spune preţiosul meu Dictionnaire Bouillet
despre cardinalul de Fleury:
„André, Hercule de Fleury, cardinal şi ministru
născut în 1653 (...), a ajuns preceptor al tânărului
Ludovic al XV-lea şi a ştiut să câştige toată încrederea
tânărului elev. În 1726, a fost ales ca să-l înlocuiască pe
ducele de Bourbon în funcţia de Prim ministru; în
acelaşi an, a fost numit cardinal..”.
N-am făcut cercetări biografice amănunţite despre
Fleury ca să ştim cine era secretarul lui... bietul tânăr pe
care haina ecleziastică îl deranja grozav în viaţa
sentimentală de la Curte!
Cayce, în lectura dată acestui consultant, foloseşte
cuvântul „curte” la plural - ceea pe nu făcuse pentru cei
care trăiau pe vremea fui Ludovic al XIV-lea. Într-adevăr,
în timpul minoratului 'ui Ludovic al XV-lea (care avea
abia cinci ani la moartea străbunicului său, Ludovic al
XIV-lea), a existat curtea Regentului - diferită prin
atmosfera sa de cea a lui Ludovic al XV-lea ajuns la
vârstă adultă. Membrii importanţi ai familiei regale, ca şi
mai marii timpului, aveau curtea lor (dar „Curtea” cu
majusculă era aceea a Regelui).
În sfârşit, după toată această lume cu tranşă
aurită, iată o entitate care era gardă în armata de la
curtea lui Ludovic al XV-lea. De unde aversiunea
prezentă pentru acest gen de situaţie. (Lectura 4121-
2)
Căci acolo şi-a pierdut viaţa.
Această gardă are mai multe caracteristici
interesante: a trăit o viaţă greacă în timpul războiului
Troiei - cu Cayce (vezi volumul I) în care era soldatul
însărcinat cu paza porţii principale a cetăţii (conform
lecturii 5717-5), apoi încă o viaţă greacă, în lumea
elenistică de această dată.
Atunci când Alexandru a venit să facă tabără
în faţa porţii oraşului Helicia, unde cotropitorii, cu
infanteriştii lor, au distrus batalionul înarmat
comandat de acest individ. (Lectura 4121-2)
Iată pe cineva căruia, în trei vieţi la rând, i s-a dat
rolul de sentinelă înarmată în faţa unei porţi... Sperăm
că acest tânăr consultant de douăzeci şi cinci de ani n-a
fost obligat să-şi facă serviciul militar ca planton în
armata americană! în sfârşit, ca mai toate încarnările
franceze, îl vom regăsi într-o zi în Egipt, în regiunea
colinelor. (Aceeaşi lectură, care nu intră în detalii... şi
este păcat: ne-ar fi plăcut să ştim ce palat de faraon
păzea el pe atunci!)

Paradisul artelor şi al literaturii

Intensitatea vieţii culturale franceze „din timpul
Ludovicilor”, cum spune Cayce, se oglindeşte în lecturi:
printre cele treizeci de vieţi descrise din această
perioadă, foarte numeroşi sunt artiştii, intelectualii,
oamenii ocupaţi cu arta în diverse grade. Dacă
încarnările evocate se perindă, în marea lor majoritate,
la Curte şi la Paris - Curtea şi Oraşul! -, este şi pentru
că regii şi marii seniori ai vremii ţin morţiş să exercite
un mecenat pe lângă artişti. Toţi participă deci la viaţa
culturală şi artistică, inclusiv oamenii de rând.
Arta înseamnă în această epocă un mijloc de
promovare socială şi se exprimă pretutindeni. Parisul
este în timpul acela un oraş de meşteri care produc
obiecte de o fineţe rară, recunoscute în întreaga Europă
pentru calitatea lor - de unde şi preţul lor de astăzi! De
la „saloanele” din secolul al XVII-lea până la bistrourile
din secolul XX, se pare că francezii, credincioşi originii
egiptene, au preţuit dintotdeauna arta, la fel de necesară
ca şi pâinea!
Astfel, secole întregi de intensă activitate culturală
si artistică se. oglindesc în lecturi. M-am gândit că acest
lucru merita un capitol special, I-am evocat deja pe
artiştii din perioada galică şi din Renaştere, dar o să
visăm puţin la aceste vieţi de scriitori şi artişti, dintre
care iată-l pe cel mai cunoscut dintre toţi: Jean
Poquelin, cunoscut ca Molière! Cel mai celebru dintre
clasicii noştri! I-am dat deja tema în L'Astrologie
karmique.
Lectura a fost făcută pentru un copilaş născut la
15 ianuarie 1942 în Statele Unite! (I-am dat tema în
L'Astrologie karmique.)
Acest copil a manifestat un interes foarte mare
pentru decoraţia interioară şi tot ce ţine de acest
domeniu. Va fi de asemenea interesat de muzică şi,
în egală măsură, de tot ce are legătură cu arta
dramatică [...]. În ceea ce priveşte influenţele
astrologice, ar fi mai bine să vorbesc de ele la
momentul potrivit. Acum nu vom indica decât o
singură existenţă petrecută în planul terestru, pe
care părinţii şi educatorii săi ar face bine să o
cunoască, pentru a şti cum să procedeze cu această
personalitate, într-adevăr, se întâmplă des - ca în
cazul acestei entităţi - să se facă încarnarea pentru
a completa un ciclu, adică încarnarea are loc la
aceeaşi dată şi cu acelaşi bagaj astrologie ca în
şederea terestră precedentă. În clar, se revine în
aceeaşi zi a lunii, cu aproximaţie, căci au avut loc
schimbări în calendare. Astfel, perioadele de
activitate din această viaţă vor fi foarte
asemănătoare cu cele din viaţa precedentă, vom
regăsi aceleaşi tendinţe latente şi vizibile.
Psihologia, filosofia, arta dramatică, critica
teatrală, iată spre ce-l vor purta gusturile şi
temperamentul.
Căci, în viaţa precedentă, entitatea s-a încarnat în
Jean Poquelin, cunoscut ca Moliere, marele autor dramatic
francez. [într-adevăr, Jean-Baptiste Poquelin, zis şi
Moliere, s-a născut la 15 ianuarie 1622].
În ceea ce priveşte caracteristicile
personalităţii sale, cea mai puternică influenţă din
acea viaţă a avut-o mama sa, cu care avea legături
strânse. La fel va fi şi astăzi. Ea va avea o mare
importanţă în realizarea acestui copil, încă din
primii ani. Nu numai din cauza tendinţei naturale a
unei mame de a se simţi mai atrasă spre unul din
copii datorită unei suferinţe aparente care, crede
ea, îl afectează [copilaşul căruia i-a fost făcută lectura
s-a născut cu buză de iepure], dar şi din cauza acestei
legături din viaţa precedentă când moartea precoce
a acestei mamei i-a răscolit existenţa. (Lectura 2814-
7)
Mama lui Moliere a murit într-adevăr când fiul său
era foarte mic. Ea s-ar fi reîncarnat ca mama actuală a
acestui copil, de unde dragostea pe care mama o
nutreşte pentru el ca şi numeroasele conversaţii pe
care le vor purta. Şi aceasta va avea cea mai mare
influenţă asupra anilor săi de tinereţe. Pregătit
pentru întrebare.
CARE SUNT TALENTELE, APTITUDINILE SALE?
întreabă familia copilului (care nu a înţeles prea bine
cine era acest „Poquelin, cunoscut ca Moliere”).
Cum am spus deja, decoraţiune interioară şi
mobile. Căci, ca Moliere, el lucrase de asemenea
pentru Ludovic al XIII-lea, la decorarea
apartamentelor şi locuinţelor. Şi toate acestea se
combinau cu arta dialogului, cu filosofia. Căci acest
copil vă va arăta mereu motivele pentru care a
făcut un lucru sau altul, chiar de mic. Dacă-I
întrebaţi, nu vă va răspunde niciodată: „Nu ştiu”, ci
vă va arăta mereu cauza, motivul acţiunilor sale şi
filosofând pe deasupra! Astfel, chiar din clasele
primare, va trebui să-l orientaţi spre psihologie şi
tot ce are legătură cu lucrurile de spirit, chiar de
foarte tânăr. Aveţi grijă să-i explicaţi totul. Vă va
pune mult mai multe întrebări decât alţi băieţei de
vârsta lui.
ŞI DE CE A VENIT LA ACTUALII SĂI PĂRINŢI?
Printr-o atracţie naturală, mai ales faţă de
mama lui.
ŞI CUM POATE BUNICA LUI SĂ-L AJUTE CEL MAI
BINE ÎN VIAŢĂ?
Răspundeţi-i la întrebări! Şi-o să vă pună o
sumedenie! Fiţi atenţi la liniile directoare pe care vi
le-am dat. Copilul va avea nevoie de ele, va avea
nevoie de această atenţie pe care I-o veţi acorda,
străduindu-vă să-i daţi răspunsul corect. Nu-i ocoliţi
întrebările. Când va întreba, răspundeţi-i cât puteţi
mai exact şi tot ce ştiţi! iată, de data asta am
terminat. (Lectura 2814-1)
Ceea ce spune Cayce este exact: Jean-Baptiste
Poquelin moştenise de la tatăl său funcţia de „tapiţer al
regelui” şi astfel a ajuns să-l însoţească pe Ludovic al
XIII-lea la Narbonne, în 1642. De asemenea, este
adevărat că a făcut studii strălucite la „colegiul din
Clermont” (astăzi liceul Ludovic-cel-Mare) unde s-a
remarcat mai ales la filosofie...
Iată acum o încarnare de pictor, foarte interesantă,
deoarece şi ea arată interese artistice care se continuă
de la o viaţă la alta, căci acest elev al lui Rubens fusese
înainte un sculptor grec şi, mai înainte, un decorator
egiptean!
Entitatea era în Franţa, în acea epocă în care
arta, talentele artistice au fost apreciate la cel mai
înalt nivel, în acelaşi timp în Olanda şi în unele
regiuni din Franţa. Şi în studiile sale despre artă l-
a urmat mai ales pe acest mare artist care a fost
Rubens. Numele lui era Heimer. Entitatea a fost un
elev de marcă al lui Rubens, de la care a învăţat
arta de a reda corpul uman şi expresiile sale, arta
de a reda anumite detalii, ca veşmintele şi
draperiile. Şi aflăm că astăzi entitatea ar trebui să
urmeze această cale, fie ca acuarelist, sau pictură
în ulei [...]. Oricum, să se inspire din Rubens şi din
compoziţiile sale, nu numai pentru portrete, ci
pentru toate celelalte picturi, căci a fost studentul
lui, în acea epocă, în acea ţară. Şi toată viaţa, în
această perioadă, a fost pentru entitate un moment
de mare dezvoltare. (Lectura 1789-7)
Las specialiştilor grija de a-l regăsi pe acest elev al
lui Rubens...
 Şi iată o altă lectură, excepţională, în sensul că
analizează ceea ce arta poate aduce ca deschidere
spirituală pentru o întreagă societate:
Entitatea era în Franţa, la Curtea Franţei, „în
timpul domniei Ludovicilor”, în acea epocă, şi într-o
atmosferă în care teatrul exercita o mare influenţă
asupra cercurilor apropiate regelui şi ale familiei
regale. Entitatea era un intim şi lui Voltaire şi
elevul său. Ea îl urma în tot ceea ce însemna nu
numai muzică, ci şi studierea obiceiurilor, pictura
vieţii în societate, psihologia indivizilor; toate
acestea erau puse în scenă şi jucate de entitate,
care în acea epocă se numea Duchaine Madame
Duchaine. Şi în ciuda încercărilor traversate în
planul Fizic, exista mereu dragostea, exaltarea
meseriei sale, care susţinea entitatea şi aducea
speranţă oamenilor de atunci, chiar într-o linie
revoluţionară de multe ort. ŞI astfel entitatea a
adus servicii umanităţii, luptând pentru libertatea
expresiei: a luptat ca să-i elibereze pe cei care erau
oprimaţi de egoismul anumitor indivizi, care nu
aveau în vedere decât poftele şi plăcerile proprii...
Entitatea a făcut mult ca să aducă oamenilor din
epoca sa o viaţă spirituală a eului şi a raportului
său cu Forţele Creatoare, adică Dumnezeu, aplicate
în experienţa cotidiană a relaţiilor cu alţii.
Entitatea să facă acelaşi lucru astăzi în activităţile
sale, nu atât în arta dramatică, cât în ceea ce se va
numi „colocvialism”, adică legătura, comunicarea
între diverse grupuri şi diverşi indivizi. (Lectura
1510-1)
Această femeie fusese înainte grecoaică, de o
frumuseţe deosebită şi de un mare talent; care, după ce
a pus această frumuseţe în slujba politicii - pe căi puţin
morale -, a pus-o apoi în slujba Templului întemeiat de
Uhjtdl. Mai înainte încă, fusese favorita unui faraon
egiptean.
Recitind lectura, am fost frapat de excepţionala
personalitate ce se degajă din ea: o femeie inteligentă,
artistă, cultivată, preocupată de progresul social într-o
linie revoluţionară de multe ori. O personalitate de
prima mână şi, în plus, elevă a lui Voltaire... este
faimoasa Madame de Châtelet! Se pare că atunci când a
datat lectura, Cayce a avut grijă să-i repete numele de
două ori. Dar urechea puţin exersată a anturajului său a
înţeles Madame Duchaine, pe când era vorba sigur de
Madame du Châtelet, această femeie luminată şi
generoasă, care corespunde descrierii lui Cayce.
El începe prin a spune că entitatea se afla în
Franţa, la Curtea Franţei, sub domnia lui Ludovic.
Şi Larousse descrie astfel începutul carierei prietenei lui
Voltaire: „Emilie Le Tonnelier de Breteuil, marchiză de
Châtelet (Paris, 1706, Lunéville, 1749). Fiica baronului
de Breteuil, care îi prezenta pe ambasadori la Curtea lui
Ludovic al XIV-lea, a devenit, după căsătoria ei în 1725,
cu marchizul de Châtelet-Lomant - un general strălucit
în oştile regelui -, doamnă de taburet a reginei”.
De fapt, Cayce vorbeşte de cercurile apropiate
regelui şi familiei regale. El vorbeşte de teatru şi de
influenţa sa. Or, se ştie că Voltaire a scris o serie de
piese. La castelul din Cirey, în Champagne, unde a trăit
el cu marchiza du Châtelet, exista un teatru unde erau
jucate piesele lui - care ni se par demodate azi, dar care
au avut la vremea respectivă o influenţă importantă.
Merg mai departe cu lectura:
„Legătura sa cu Voltaire, pentru care frumoasa
Emilie - cum o numea el - şi-a părăsit soţul şi situaţia de
la Curte, începe în 1733. Timp de cincisprezece ani, a
fost pentru el o prietenă sigură şi o sfătuitoare prudentă.
Mai întâi s-au retras la Moutière, lângă Autun, apoi la
Cirey, în Champagne. Marchiza era foarte învăţată; ca
să-i fie pe plac, Voltaire a înjghebat un laborator,
comenta Newton, şi a trimis la Academia de ştiinţe un
memoriu despre foc”.
Marchiza l-a tradus chiar pe Newton în franceză
(Traduction des Principes de Newton / Traducerea
Principiilor lui Newton / în 1756).
În lectură, Cayce aduce un omagiu indirect
generozităţii lui Voltaire, prin intermediul elevei şi
prietenei acestuia. El a pledat curajos, deschis pentru
libertatea religioasa, atunci când unii din concetăţenii
săi au fost atacaţi pe motivul apartenenţei la
comunitatea evreilor şi protestanţilor (afacerile Calas şi
Sirven). Ea şi el au militat prin scrierile lor - ceea ce
spune şi Cayce - pentru toleranţă, pentru libertăţi, nu
numai religioase, dar şi civice. Căci nu toată lumea a
avut parte de traiul liniştit al secolului al XIII-lea.
Voltaire a criticat vehement ierarhia ecleziastică şi a fost
ponegrit de bigoţii care l-au numit diavolul în persoană!
În realitate, ea şi el au fost credincioşi, dar au
refuzat să-l închidă pe Dumnezeu în laţul dogmelor
catolice de atunci. Aceasta însemna în epoca respectivă
„a fi deist”. Cayce, de altfel, pune accent pe orientarea
spirituală a lui Emilie du Châtelet - şi deci, de fapt, a lui
Voltaire, cu care împărtăşea toate marile idei ale
secolului al XVIII-lea.
Entitatea a făcut mult pentru a aduce
oamenilor din epoca sa o viziune spirituală a
„eului” şi a relaţiei sale cu Forţele creatoare, adică
„Dumnezeu”.
Dar această viziune neconvenţională şi
neconformistă despre Dumnezeu nu putea decât să
atragă critici violente la adresa renumitului cuplu. Ideile
lor contribuiau desigur la trezirea unei întregi societăţi -
într-o linie revoluţionară, cum spune Cayce. Broaştele
de agheasmatar i-au catalogat pe Voltaire drept „libertin”
iar pe prietena lui nebună (chiar şi-n acea vreme era
greu să fii femeie şi să ai ceva ideii). Şi totuşi, în această
lungă legătură de cincisprezece ani, nu a existat
„libertinism”. Numai o pasiune totală şi împărtăşită, cu
un ideal comun - pasiune care s-a potolit cu timpul, ca
mai totdeauna, devenind afecţiune şi prietenie. Memoria
Emiliei a fost murdărită de invidioşi. Cayce îi face
dreptate descriindu-i viaţa ca binefăcătoare şi utilă în
epoca sa. Aţi remarcat acest prenume de Emilie? Acest
nume şi toate formele apropiate (Amélie, Aimé, Emile,
Emilienne etc.) vin din Atlantida, unde spune Cayce că
Christul Cosmic s-a încarnat sub numele de Amilius -
frumoasa Emilie fusese atlantă!
Lectura evocă şi încercările traversate în plan fizic.
Madame du Châtelet nu stătea prea bine cu sănătatea -
este de altfel unul din motivele pentru care ea prefera o
viaţă liniştită, la ţară - şi se pare că a avut probleme
ginecologice, care în final i-au adus moartea; se ştie că a
murit la naştere (spre disperarea lui Voltaire, care nu
era răspunzător de copil). Putem vedea câteva amintiri
despre această femeie remarcabilă la castelul Breteuil, în
valea Chevreuse, la sud de Paris.
Această lectură extraordinară confirmă încă o dată
continuitatea uimitoare a creativităţii artistice între
Franţa, Grecia antică şi Egiptul faraonilor.
Această epocă pasionantă stimula nu numai artele
şi literele, dar şi orice cercetare intelectuală şi ştiinţifică.
Au fost numeroase descoperiri, sau redescoperiri, în
această epocă, iată, de exemplu, o lectură despre
marchizul de Jouffroy d'Abbans, care a construit primele
vapoare cu aburi.
Înainte de toate acestea, entitatea se afla
printre oamenii care au primit vizita inventatorului
maşinii cu aburi, adică Fulton, care a venit să-i
viziteze în Franţa. Numele său era Eben Claire
(secretara lui Cayce a adăugat sfielnic un semn de
întrebare, .care însemna că nu era sigură dacă a înţeles
numele. Personal, cred că era vorba de Jouffroy
d'Abbans care corespunde perfect descrierii).
Şi această entitate a fost în casa unde
entitatea Fulton a venit în vizită; şi entitatea Eben
a lucrat pe plan tehnic, ca să aplice în această ţară
ideile care au fost concepute în cursul acestei
colaborări cu Fulton, din timpul şederii lui acolo. S-
a vorbit foarte puţin despre ele şi aceste activităţi
ale entităţii pe Sena sunt foarte puţin
cunoscute...(Lectura 490-1)
Jouffroy d'Abbans a construit într-adevăr primul
vapor cu aburi şi a făcut demonstraţia publică pe Sena,
la Paris şi pe Saöne şi Rhöne, la Lyon. S-a ruinat, a avut
o viaţă foarte nefericită şi niciodată n-a făcut avere cu
invenţia sa, care a fost exploatată de alţii. Napoleon,
puţin interesat de marină, nu l-a susţinut deloc. Cât
despre „Royale”, ea nu vedea de ce şi-ar murdări
voalurile (joc de cuvinte: fr. „voiles” = voaluri, dar şi
pânze de corabie, n.tr.) cu aburi...
Şi Cayce are dreptate: Jouffroy d'Abbans rămâne
puţin cunoscut. De altfel putem vizita uimitorul muzeu
care spune povestea lui tragică, în castelul natal din
Jura (castelul d'Abbans-Dessus, în Doubs).
Continuarea lecturii este încă şi mai uimitoare.
Căci Jouffroy d'Abbans nu se afla la prima lui viaţă de
inventator.
 Înainte de aceasta, entitatea se afla într-o
ambianţă puţin diferită, şi totuşi foarte apropiată
în tipul de activitate desfăşurată, căci ea trăia în
acele timpuri în care acest mare artist, acest mare
muzician, acest mare savant a realizat primele sale
experienţe cu maşini mai uşoare decât aerul, sau
picta chipuri care au devenit ca o ilustrare a
misterului surâsului - pentru una din ele În mod
deosebit... Căci entitatea se numea atunci
Guiraleidio şi era asistentul lui Leonardo da Vinci
în experienţele sale ştiinţifice. Şi i se atribuie lui da
Vinci, ca cercetător ştiinţific, multe invenţii care de
fapt se datorează entităţii respective. În acea viaţă,
entitatea a pierdut şi a câştigat - a pierdut
încrederea în ea pe planul relaţiilor umane şi a
Justei înţelegeri a acestor relaţii. Căci entitatea şi-a
risipit talentele în mare parte, deoarece a dus o
viaţă de desfrânat, de om certat cu legea, sub
influenţa unul anturaj nefast. (Lectura 490-1)
Temperament revoltat şi certăreţ, nu s-a liniştit
complet în viaţa următoare, căci, ca Jouffroy d'Abbans, a
manifestat în tinereţe o tendinţă de a fi „creier încins”.
Apoi lipsa lui totală de diplomaţie a fost în parte
responsabilă de ruinarea lui financiară: nu a ştiut să
inspire încredere celor puternici din timpul său, care ar
fi putut şi ar fi trebuit să-l susţină. Dar trebuia atunci
să ştie să-i curteze pe cei care aveau cum să-i facă
comenzi. Primul vapor cu aburi a fost construit de el, în
1776. Claude-Francois, marchiz de Jouffroy d'Abbans, a
trăit între 1751 şi 1832 şi a murit sărac. „Invenţia,
spune Dicţionarul Bouillet, i-a adus glorie şi avere lui
Fulton”. Abia după moartea sa - prea târziu - a fost
reabilitat: „Academia de Ştiinţe i-a recunoscut şi
proclamat drepturile în 1840”. (Ibid)
 7. Ludovic al XVI-lea, Marie-Antoinette şi
Revoluţia

Numeroase lecturi descriu vieţi franceze din timpul

Revoluţiei. Anumite episoade, ca de exemplu fuga la
Varennes, sunt impresionante. Aceasta se datorează
probabil fenomenului de reîncarnare de grup care adună
anumite persoane în jurul unor evenimente precise.
Familia regală dă tonul cu toate misterele ce o
înconjoară, dar mulţi actori secundari, din jurul ei, joacă
diferite roluri. Această lumină aruncată asupra uneia
din dramele cele mai controversate din Istoria noastră
m-a înflăcărat şi sper că toate acestea îi vor interesa şi
pe cititorii mei!

Faraoana Marie-Antoinette
Soţia lui Edgar, încântătoarea Gertrude, avea o
mătuşă foarte energică, care i-a ajutat mult pe tinerii
soţi Cayce, la începuturile lor. Această mătuşă avea un
soţ care a fost printre putinii medici din vremea aceea
care au crezut în medicina cayciană. S-au mutat la
Virginia Beach ca să lucreze la Spitalul Cayce. Cuplul a
rămas mult timp fără copii şi, în cele din urmă, a avut
un fiu. Bineînţeles, de câte ori când se ivea o greutate,
mai ales această sarcină târzie, unchiul şi mătuşa
cereau o lectură nepotului lor. Or, într-o zi au avut
surpriza să li se spună... că fuseseră deja căsătoriţi în
Franţa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea! Că dragul Dr
House nu era altul decât reîncarnarea lui Ludovic al
XVI-lea, soţia lui era Marie-Antoinette, iar băiatul lor,
Ludovic al XVIII-lea! Au tratat lucrurile superficial şi nu
s-au formalizat deloc, căci în dosarele lor, nu există nici
măcar o singură întrebare privind aceste trei personaje
istorice! Trebuie că toate acestea nu-i interesau prea
mult! Dumneavoastră şi eu I-am fi înnebunit pe Cayce
cu întrebări de genul: Şi cum a fost smuls micul Delfin
din închisoarea sa? Şi cum a murit? Şi cine l-a ajutat să
evadeze? Şi oare Napoleon era la curent cu toate
acestea? Şi... vieţile anterioare ale lui Axel de Fersen? ale
lui Ludovic al XVIII-tea? ale lui Napoleon?” Ce păcat că
Cayce e mort!
Aş vrea de asemenea să adaug că am avut
curiozitatea să caut vechile fotografii ale doctorului şi ale
soţiei sale: ei bine, dacă vreţi să mă credeţi, există o
asemănare! Doctorul, în fotografie, avea nasul lung,
bărbia moale şi privirea puţin descurajată pe care o
întâlnim în atâtea portrete ale lui Ludovic al XVI-lea. Cât
despre mătuşă - brunetă-, alura generală, coafura, felul
cum îşi ţine capul îi conferea o oarecare asemănare cu
regina: acelaşi farmec, aceeaşi ţinută destul de mândră,
aceeaşi privire strălucitoare şi pătrunzătoare. Nu putem
vorbi de o copie identică, asemănarea nu este exactă,
dar este mai degrabă „un aer de familie”, aceeaşi alură
generală. Cei care au cunoscut-o pe mătuşa House spun
că toată lumea se întorcea după ea pe stradă, remarcând
„ţinuta ei de regină”, eleganţa ei...
Prietena mea Genevieve Galliford, consul al Franţei
la Norfolk, care a descoperit împreună cu mine aceste
lecturi, mi-a povestit că în familia ei exista o tradiţie: la
unul din strămoşii ei ar fi fost adus pruncul regal, smuls
din Templu pentru a fi ascuns în fundul unui castel din
Auvergne...
În sfârşit, ultima observaţie: Soarele arată
programul de viaţă, însă acesta nu este realizat în
întregime, într-o singură viaţă: foarte des este necesară
următoarea... Ne amintim că Ludovic al XV-lea, cu
Soarele în Vărsător, avea ca program de viaţă muzica şi
prietenia, şi fraternitatea umană. Neputându-şi realiza
programul decât parţial, va reuşi să o facă abia în
această viaţa americană (dosarul lui menţionează că a
compus deja muzică). Ludovic al XVI-lea avea Soarele în
Fecioară, semnul medicului; este ceea ce a ajuns în
încarnarea următoarei Ştim că s-a interesat mult, ca
rege, de lucrările lui Mesmer şi a încurajat întreaga
Curte să se vaccineze împotriva variolei, pe atunci o
noutate medicală!
Cât despre Marie-Antoinette, ea avea Soarele în
Scorpion, semnul vrăjitoarelor. Dacă în calitate de regină
nu a reuşit să scape de soarta cea rea, în această viaţă a
fost zâna bună a familiei Cayce...lat-o:
Este cineva care, se pare, dăruind mult
celorlalţi, îşi atrage situaţii prea puţin
satisfăcătoare. Este cineva care dă o mare
importanţă dezvoltării Adevărului, aşa cum îl
percepe ea prin capacităţile parapsihologice,
mediumnitate, tot ce pot aduce acestea în ajutorul
indivizilor. Cineva care ar fi fost o infirmieră
grozavă. Cineva care are darul de a simpatiza cu
orice persoană, oricare ar fi condiţia ei, şi merge
mult mai departe decât alţii cu acest dar al
simpatiei, acest dar de a-i atrage pe ceilalţi.
În ceea ce priveşte vieţile anterioare pe
Pământ, ele au multe legături cu existenţa actuală.
În viaţa dinaintea acesteia, vedem că entitatea
a fost o regină care a fost decapitată ca Maria-
Thereza, adică Maria-Antoinetta, după cum o
cunoaştem din Istorie. Şi în acea viaţă a avut o
dezvoltare morală şi o întârziere. Căci, la începutul
exercitării puterii sale regale pe plan terestru, ea a
adus în acelaşi timp mult bine şi mult rău multor
persoane. Şi ea trebuie să se confrunte acum cu
toate acestea pe plan terestru. Căci numai aşa vom
atinge Forţa pe care a manifestat-o învăţătorul
atunci când s-a încarnat pe Pământ. În viaţa
dinainte, găsim entitatea în oştile greceşti, într-o
vreme când aceste popoare cunoşteau o expansiune
a dominaţiei lor asupra lumii, cel puţin o parte a
lumii. Numele său era: Airdarel. Entitatea îi ţinea
companie celui ce se numea Xenofon şi trăia în casa
lui. [„Companion” îl indică aici, se pare, pe firavul
Xenofon, conform obiceiului la Greci!] Era în timpul
Republicii şi entitatea l-a ajutat pe acest
conducător să ofere tot ce putea el mai bun
concetăţenilor săi. Prin aceasta, entitatea se
dezvoltă moral. De atunci îi rămâne înclinaţia de a
sfătui şi de a se face ascultată, atunci când ceilalţi
eşuează. Cât despre competenţele entităţii din acea
epocă, vom putea şti mai mult despre ele atunci
când vor fi descoperite scrierile sale, care se află
tot în ruinele cetăţilor distruse în ţara aceea.
(Lectura 760-4)
Să deschidem o paranteză pentru a observa că
Maria-Antoinetta, la sfârşitul domniei sale, era prinsă
într-un vârtej de idei noi. pentru care nu mai conta
decât Antichitatea greacă! Dacă recitiţi istoria acelei
perioade, veţi vedea că oamenii politici de atunci aveau
pe limbă numai cuvântul „democraţie”. Francezii n-au
mai vrut să fie „supuşi” ai regelui, ci „cetăţeni” ca în
cetatea greacă. Cât despre Măria-Antoinetta, se ştie că
mama sa o numea întotdeauna cu masculinul „Anton al
meu! Foarte semnificativ! Dar înainte de această viaţă
greacă de bărbat, ea trăia:
...printre forţele armate egiptene, atunci când
au fost promulgate acele legi ale unei mari elevări
morale. Era în acea perioadă când, sub al doilea
faraon din acea dinastie, a apărut cea mai evoluată
dintre toate civilizaţiile care au existat vreodată pe
Pământ. Şi abia atunci au fost construite primele
temple de acolo. Entitatea se numea atunci Usisso
şi oficia în liturghia Templului, căci era fiica
primului faraon din acea dinastie, unul din fraţii ei
fiind al doilea faraon, cel care a dat aceste legi
poporului. Entitatea a dăruit mult ţării ei. Dorinţa
ei era să păstreze relicvele, amintirile religioase
vechi şi noi şi să favorizeze avântul religios sub
toate formele lui, în asociaţiile amicale sau în
oracolele şi profeţiile de cel mai înalt nivel. A dat
tot ce a avut mai bun în ea, ţinându-se foarte
departe de un formalism bigot. Avea şi daruri
artistice şi putea desena portretul oricui, indiferent
despre cine ar fi fost vorba. Şi de altfel, cea mai
mare parte a decoraţiilor din Templu era opera ei.
Şi în acest domeniu, vedeţi, ea căuta să meargă mai
departe.
În viaţa dinainte, regăsim entitatea în Peru,
când domneau Ohlmii [Aymaras?]. Acolo, ea se
numea Dolrhales şi a contribuit mult la degradarea
oamenilor care se revoltaseră împotriva puterii. Şi
acest lucru i-a adus condamnarea. Căci această
entitate căutase să distrugă tot ceea ce fusese făcut
bun pentru a-i educa pe cetăţeni şi pentru a-i trezi
la spiritul slujirii într-un sens spiritual, aşa cum se
prezenta situaţia în epoca respectivă.
Iar în privinţa aptitudinilor din viaţa de acum,
[...] mai marea sa energie din cămin şi din prietenii,
prin influenţele oculte şi mistice ale lui Neptun,
combinate cu Marte, deşi acestea aduc uneori multe
tulburări. (Lectura 760-4)
 Cum nu sunt bine cunoscute vechile civilizaţii
preistorice din Anzi, influenţa unei vieţi peruane asupra
Mariei-Antoinetta este puţin evidentă pentru noi. M-am
uitat mult la nasul ei gros la rădăcină, ochii mari,
căzuţi: este oare „linia” precolumbiană? Poate... vieţile
greceşti şi egiptene, în schimb, par să-i fi dat acea
eleganţă care atrăgea admiraţia tuturor, acel gust perfect
în materie de artă - într-atâta încât „stilul Ludovic al
XVI-lea” ar trebui să se numească „stilul Mariei-
Antoinetta!” Dar din punct de vedere karmic, este clar:
destinul dureros al reginei se explică prin karma
negativă creată în viaţa peruană, ca agitator politic de
orientare nihilistă.

Regele Romei era Ludovic ai XVI-lea!

Iată acum lectura dată la 7 august 1926, pentru un
medic de 57 de ani, care era unchiul prin alianţă al lui
Edgar Cayce:
...Este cineva care ar vrea să facă mereu bine
celorlalţi, care-i pune mereu pe ceilalţi înaintea sa
[...] Cineva care crede că lucrul cel mai bun în viaţă
este să-i ajuţi şi să-i sprijini pe ceilalţi. Cineva
foarte conştient de greşelile sale. Cineva căruia îi
place să vadă bunul şi binele în viaţa celor din jur
şi care nu iubeşte nici meschinăria, nici zgârcenia.
Cineva care iubeşte jocurile, sporturile, tot ceea ce
solicită agerimea minţii. Cineva care ar putea
aduce atât de multe lucruri bune altora, dacă şi-ar
mobiliza voinţa în acest scop. Dar atunci când nu
este cazul, dă impresia contrariului, aducând celor
care depind de el opusul a ceea ce doreşte de fapt
[...] Cineva care adeseori, sub influenţa Peştilor, a
atras asupra sa aceste forţe deviante, rău înţelese
de alţii, care au adus în activităţile influenţe
nefaste, pasiuni fizice [...] în viaţa dinainte, găsim
entitatea la putere, în regatul numit acum Franţa.
Şi era entitatea cunoscută ca Ludovic al XVI-lea.
Acolo entitatea a câştigat prin intermediul
persecuţiilor pe care le-a suferit, pierzând din punct
de vedere moral prin incapacitatea de a-şi folosi
voinţa pentru binele celorlalţi. De acolo provin
astăzi influenţele divergente care se ciocnesc în el.
De acolo plăcerea detaliului îngrijit, mai ales în
mecanică: entitatea ar fi fost un minunat
ceasornicar sau reparator de orologii! Entitatea
simţea o atracţie pentru medicină, pentru
mecanoterapie, după cum a demonstrat în acea
viaţă.
În viaţa dinaintea aceleia, regăsim entitatea
ca Romulus, care a participat la întemeierea a ceea
ce este astăzi cunoscut ca Roma. Şi entitatea a
pierdut şi a câştigat din punct de vedere moral în
acea epocă. Căci lucrările sale i-au adus succesul,
iar succesul i-a adus egoismul. Aceasta l-a făcut să-i
asuprească pe ceilalţi. De acolo, astăzi, faptul că
entitatea nu suportă asuprirea, indiferent de formă,
indiferent de victimă, chiar dacă este un animal, un
mineral, o plantă...
În viaţa precedentă, găsim entitatea în epoca
în care se construia acel oraş ale cărui ruine vor fi
descoperite curând pe şesurile Arabiei. Atunci,
entitatea purta numele de d'Obdieugoan şi a
câştigat din punct de vedere moral, în acea epocă,
datorită ajutorului dat celor care sufereau. Şi
împrejurările acestei vieţi sunt cele care în prezent
au împins entitatea spre medicină, pentru a-i ajuta
pe cei suferinzi [cum a văzut în vis]. Tocmai această
compasiune, născută altădată în mintea ei, a
căutat astăzi să se exprime prin intermediul
medicinei, continuând astfel această viaţă antică.
În viaţa precedentă, găsim entitatea în ţara
unde se lucra la Turnul Babei, proiectat să ajungă
până la cer! Entitatea se afla printre cei care au
lucrat la această clădire, mai mult intelectual
decât fizic. Căci, în calitate de şef de lucrări,
entitatea s-a străduit să-i ajute pe muncitori; el le
explica menirea acestei construcţii. Sub numele
d'Ouiael, entitatea a câştigat în această experienţă,
în eforturile făcute pentru a ajuta oamenii. Totuşi a
fost zdrobit din greşeala celor care au ajuns şefi
mai mari decât el. De unde tendinţa lui actuală de
a-şi exprima ideile sub forma obiectelor create în
materie şi interesul pe care-l arată pentru
realizarea lor. Entitatea ar fi fost un sculptor bun.
În viaţa precedentă, găsim entitatea în Egipt,
într-o perioadă de război civil. Ea se afla în poziţia
de consilier în Marele Consiliu, fiind înţeleptul care-
i călăuzea pe cei care răspundeau de magazine şi
de asigurarea subzistenţei oamenilor din subordine
şi a tuturor furniturilor dorite de suveran, iată cum,
sub conducerea entităţii, această ţară a devenit un
pământ al azilului pentru toţi nefericiţii, atât fizic
cât şi moral sau financiar. Numele său era Didois.
Această domnie i-a adus multe necazuri, căci
entitatea nu s-a lăsat supusă nici de Biserică, nici
de Stat. De aici, în tot ceea ce entitatea poate
îndeplini astăzi, această tendinţă de a-i aduna pe
cei care munceau atunci şi de a construi cu ei ceea
ce poate să-i ajute, să le aducă un trai mai tihnit,
să-i întărească în trup şi spirit (Lectura 5,618-8)
Cayce, dându-şi seama de interesul excepţional al
acestui text, i-a scris unchiului său în 1926:
 „Cât despre lectura alăturată, cred că o veţi găsi
interesantă, în măsura în care ea arată întoarcerea
printre noi a unuia dintre cele mai importante personaje
ale afacerilor Lumii Vechi”.
Se referea la Ludovic al XVI-lea sau la Romulus?
Avem, într-adevăr, la ce medita. Las istoricilor grija
de a studia cazul lui Ludovic al XVI-lea, ca şi cel al
Mariei-Antoinetta, în lumina acestor lecturi. Vieţile lor
sunt bine cunoscute, deoarece la curte gesturile
cotidiene ale suveranilor constituiau un spectacol
permanent, care a fost înregistrat de atâtea mărturii!
Condamnarea şi execuţia acestui suveran a fost, se pare,
consecinţa unei datorii karmice create de el însuşi ca
Romulus, primul rege al Romei! Este nostim să-l vedem
apărând pe acest personaj pe care-l credeam mai mult
legendar decât istoric, Romulus fratele lui Remus!
Gemenii alăptaţi de Lupoaică! Ne amintim că atunci
când Romulus a tras o brazdă cu plugul marcând
suprafaţa viitoarei cetăţi a Romei, fratele lui l-a luat în
râs şi a sărit cu amândouă picioarele peste brazdă,
râzând: „Cetatea ta, uite ce fac eu cu ea!”
Nebun de furie (şi lipsit de simţul umorului),
Romulus şi-a ucis fratele geamăn. Plutarh povesteşte în
amănunt viaţa acestui prim rege al Romei, care a murit
la cincizeci şi patru de ani, după treizeci şi opt de ani de
domnie. Cât despre Napoleon I, urmaşul lu! Ludovic al
XVI- lea, vă amintiţi ce titlu i-a conferit fiului său,
cel mai prestigios pe care l-a putut găsi... regele Romei.
Straniu - nu? - această cunoaştere inconştientă a
trecutului anterior... Dar şi Napoleon avea calităţi de
clarvăzător.
 O veste bună: Ludovic al XVII-lea a evadat din Templu...
Unul din cele mai mari mistere ale Istoriei noastre:
ce s-a ales de micul Delfin? Atunci când Cayce va da o
lectură a fiului unic, şi tardiv, al cuplului citat mai sus,
doctorul şi soţia lui, această lectură va aduce amănunte
interesante despre încarnarea sa ca Ludovic al XVII- lea:
Iar în ceea ce priveşte vieţile anterioare: în
viaţa dinaintea acesteia, vom regăsi entitatea ca
persoana destinată domniei, ca rege al Franţei. Şi
al cărui părinţi au fost decapitaţi atunci. Şi în acea
viaţă, entitatea a câştigat numai în cunoaşterea
forţelor Pământului, prin suferinţele pe care le-a
trăit. Căci viaţa sa în acel timp a fost numai de
cincisprezece ani. (Lectura 100-2)
Cayce precizează în americană: half a score years
plus five. Ceea ce înseamnă: „Jumătate din douăzeci de
ani, plus cinci” (un „score” = douăzeci). Acest pasaj scurt
despre Ludovic al XVII-lea ne lasă deci să înţelegem că el
nu şi-a sfârşit viaţa în Templu, ca prizonier, deoarece a
murit oficial la 8 iunie 1795, la zece ani! O serie de
tradiţii locale din toate provinciile franceze povestesc că
Delfinul a fost văzut ici şi colo, ascuns de Şuani sau de
alţi regalişti. Majoritatea istoricilor pare a fi de acord
asupra faptului că acel copil care a murit în Templu, la
data mai sus amintită, nu era copilul lui Ludovic al XVI-
lea şi al Mariei-Antoinetta. Unii care l-au vizitat de mai
multe ori în câteva luni au constatat că nu era acelaşi
copil. (Chiar cu o culoare diferită a ochilor, căci Delfinul
avea nişte ochi de un albastru de neuitat!) Văduva
cizmarului Simon o spunea de altfel cui voia s-o asculte
şi i s-a impus să tacă!
... Dar să continuăm:
De unde, acum, după această experienţă,
nevoia irezistibilă de a se dedica tuturor
sporturilor, tuturor plăcerilor vieţii care pot fi
găsite pe această planetă! (Lectura 1005-2)
Urmează apoi lectura pe care am citat-o deja mai
sus, în capitolul care vorbeşte despre Cruciade, care
afirmă că Ludovic al XVII-lea a fost reîncarnarea unui
cruciat, probabil strălucitul Tancrède d'Hauteville. Apoi
lectura dă o încarnare peruană, ca Maria-Antoinetta. El
ar fi trăit în Peru, sub stăpânirea incaşilor, şi acolo
era Marele Preot. Numele lui era Naat. Activităţi/e
lui aveau tangenţă cu mecanica, cu maşinile [...].
Înaintea acestei vieţi [ca incaş] regăsim această
entitate în America de Nord, atunci când au început
să fie locuite pământurile. Numele său era atunci
Ooul. Entitatea era primul personaj al casei unuia
din cele zece popoare care s-au stabilit acolo. În
această viaţă, a învăţat mult în folosul celor care
locuiau în această ţară. (Lectura 1005-2)
Ludovic al XVII-lea ca Mare Cacique... mi-ar plăcea!
Dar se pare că a avut - după cum pare a fi regula pentru
toţi francezii - o viaţă egipteană. Aceasta rezultă din
corelarea cu alte lecturi pe care nu le redau aici. Se pare
că a cunoscut-o pe Maria-Antoinetta într-o viaţă în
Egipt, ceea ce explică, poate, ataşamentul bine cunoscut
al mamei şi al fiului faţă de Versailles.
Dar asta nu-i tot: lectura 23-1 îl evocă pe
temnicerul micului Delfin, cizmarul Simon:
În viaţa dinaintea acesteia, regăsim entitatea
într-o perioadă zbuciumată la maximum, în acea
ţară cunoscută ca Franţa. Entitatea era atunci cel
căruia îi fusese încredinţat micul rege, viitorul
suveran, al cărui paznic a fost până în clipa morţii
sale. Entitatea a pierdut şi a câştigat moral în
această poveste. La începutul acestei perioade,
entitatea a pierdut, căci prea des era însemnată
spinarea micului rege de urma loviturilor date de
entitate. Apoi, în a doua etapă, a fost mişcat de
tristeţea şi supărarea cărora le era martor şi care l-
au făcut mult mai înţelegător. Adică a înţeles cum
s-ar putea crea relaţii mai bune între aristocraţi şi
cei care le erau paznici, servitori pe vremea aceea.
De unde faptul că entitatea consideră astăzi că
oamenii puterii sunt o nimica toată... Deci o
persoană care nu este impresionată de putere şi
consideră că discursurile politicienilor n-o obligă cu
nimic [...] Pentru această entitate, nu există decât o
singură Cauză şi toate popoarele sunt una. (Lectura
23-1)
Acest pasaj coincide destul de bine cu biografia
cizmarului Simon, care l-a păzit pe Delfin în Templu, de
la 3 iulie 1793 până la 19 ianuarie 1794 - deci şase luni
şi jumătate - practic până la moartea lui, a lui Simon,
cum spune Cayce. Căci va fi ghilotinat pe 28 termidor
(iulie 1794). Simon, violent şi beţiv, a devenit din ce în ce
mai blând faţă de copil. Soţia sa îl iubea pe Delfin şi l-a
îngrijit cu tot dragul. Poate că Simon a încercat să
înlesnească evadarea micului său prizonier. A fost
bănuit că a vrut să-l vândă regaliştilor şi pentru aceasta
a plătit cu viaţa! Soţia sa era aşadar cea mai în măsură
să ştie adevărul despre evadare. Există destule acte ce
par a confirma că văduva Simon spunea adevărul. Dar
pentru a reveni la lectura 23-1, lucrul cel mai uimitor
este că Simon nu era la prima viaţă de gardian de
închisoare... Căci, într-o viaţă precedentă, fusese deja
acel gardian musulman, despre care am vorbit deja şi
care a convertit un mare număr de cruciaţi răniţi, daţi în
paza sa! În acea viaţă era poate un gardian simpatic...
Cayce spune că el a câştigat în experienţă!
 În Egiptul antic, înainte, fusese de asemenea un fel
de gardian:
Era printre cei care se ocupau de garderoba şi
de lenjeriile din Templu şi de tot ce era necesar
pentru liturghie. Şi în acea viaţă, era de fapt cel
care confecţiona lenjeria fină, care desena modelele
pentru îmbrăcămintea oamenilor din acel timp. Şi
în tot timpul acelei epoci zbuciumate, n-a făcut
altceva decât să stea la locul lui, îndeplinindu-şi
obligaţiile. [...] în acea viaţă, a câştigat din punct de
vedere moral. (Lectura 23-1)
Meseria lui de cizmar sau cârpaci în timpul lui
Ludovic al XVI-lea era o reminiscenţă îndepărtată a
vechilor lui activităţi de croitor, în viaţa din secolul al
XVIII-lea, Simon se afla sub influenţa semnului Peştilor,
care guvernează în aceiaşi timp picioarele, închisoarea,
beţia, compasiunea... şi trădarea! Se pare că şi el a ales
în mod repetat să se încarneze în perioadele zbuciumate:
Revoluţia franceză, războiul civil din Egipt, invazia
cruciaţilor... Dar de ce o asemenea decădere ca Simon,
în cazul când cele două vieţi pe care tocmai le-am citat
par să fi fost corecte? Pentru că avea o karmă atlantă:
În viaţa dinaintea acesteia [cea egipteană],
regăsim entitatea în ţara cunoscută ca Poseidia [...],
trăind pe atunci în casa regilor celei ţări, cu multă
pompă, putere şi lux, cu toate facilităţile care vizau
favorizarea plăcerilor fizice, materiale. Entitatea s-
a dezlănţuit în această experienţă, pierzând din
punct de vedere moral [...]. Căci spiritul este mereu
constructorul, dacă este călăuzit de adevărul
spiritual, Viaţa şi Lumina care aduc adevărata
mulţumire a ceea ce s-a construit. Dar dacă
urmăreşti numai mulţumirea dorinţelor egoiste ale
cărnii, ale egoului, atunci îţi atragi tot ce aparţine
cărnii: decepţie, nemulţumire, lipsă de încredere în
sine, boală... În toate domeniile! (Aceeaşi lectură)
Aşadar, Simon avusese darul beţiei încă dintr-o
viaţă la curte, în Atlantida. În acel băieţel crescut în
mătăsuri şi dantelă, care i-a fost încredinţat, Simon
dispreţuia propria sa degradare trecută, în luxul unei
curţi atlante... De această dată, reîncarnat în femeie la
Virginia Beach în 1910, şi în familia lui Cayce, nu mai
risca să fie viciat de lux!...

Misterul Doamnei Regale

Cazul surorii mai mari a Delfinului este încă şi mai
uluitor.
Bine că aceste lecturi au fost date în America,
pentru oameni care nu sunt indignaţi de ele: asemenea
afirmaţii ar fi fost de neconceput în Franţa. Nu ştiu dacă
toate acestea sunt adevărate, dar dacă sunt false,
oricum trebuie dovedit! O prietenă de-a mea cu o minte
sclipitoare, Maggie Kahn-Sriber, mi-a spus într-o zi pe
neaşteptate: „Ei, şi-apoi Maria-Magdalena n-a fost nici
pe departe aşa de rea... Fată bună, destul de înzestrată
pentru o viaţă dezordonată, însă n-a inventat ea praful
de puşcă... „ Am râs cu lacrimi două zile! N-ai fi zis că e
vorba de una din marile noastre sfinte naţionale! Am
avut deja ocazia s-o întâlnim (în volumul I) ca prietenă a
lui Christos. Unii au bănuit-o direct de a fi fost amanta
lui Iisus şi l-au întrebat pe Cayce. Care a răspuns că El
n-a avut nici o altă mângâiere fizică decât aceea a
copilaşilor. Eu cred că El avea cu totul altceva de
făcut...
Deci, pentru a folosi expresia cayciană, regăsim
această entitate Măria din Magdala reîncarnată la
Curtea Franţei. Vă jur că nu inventez nimic, mă
mulțumesc doar să traduc. Încarnare lipsită de bucurie:
să fii fiica lui Ludovic al XVI-lea şi a Mariei-Antoinetta,
să supravieţuieşti asasinării întregii familii după luni de
închisoare şi de chinuri, apoi să faci o cununie tristă,
din obligaţie, cu un prinţ pe care nu-l iubeşti, în timp ce
iubeşti cu patimă pe altcineva. Şi, în sfârşit, să n-ai nici
un copil... Ce idee sucită să te reîncarnezi în acest
marasm după ce ai fost Maria-Magdalena! Ceea ce mă
miră cel mai mult este faptul că încă mai are de lichidat
o karmă după ce a fost făcută nemuritoare ca „La
Madeleine” (având pe deasupra una din cele mai
elegante staţii de metro din Paris!), în sfârşit, iată:
În viaţa precedentă, înaintea acesteia,
entitatea trăia în perioada când domnea ultimul
dintre Ludovici: ea era fiica lui, care a scăpat
fugind prin zăpadă, atunci când a avut loc acea
tentativă de fugă, în momentul Revoluţiei. Entitatea
a fost singura persoană din familia regală care a
scăpat atunci, fiind dusă pe ascuns în Austria.
Entitatea şi-a schimbat numele şi-l purta pe cel de
Marie-Augusta. Ea a câştigat din punct de vedere
moral în experienţă, atunci când a început să se
ocupe de cânt şi să cânte, fără să ţină seama de
rangul ei şi de tot ceea ce cauzase căderea
părinţilor ei şi a restului familiei. A câştigat
ajutându-i pe mulţi, pe cei care fuseseră victime ale
unor forme de asuprire. Ea i-a consolat, i-a întărit
cu cântecul şi prin micile servicii care au adus
puţină bucurie în viaţa ei, de altfel neîmplinită. De
unde, astăzi, faptul că o găsim mereu căutând ceva,
niciodată mulţumită în totalitate, niciodată
fericită. (Lectura 295-1)
Semnalmentele corespund în parte cu cele ale
Doamnei Regale, singura care a supravieţuit, căci a fost
luată de familia mamei ei în Austria. Are o reputaţie
proastă în faţa tribunalului Istoriei: i se reproşează mult
faptul că a ştiut ce se întâmplase cu fratele său, Ludovic
al XVII-lea, şi n-a spus niciodată. Dar Ludovic al XVIII-
lea, a cărui nepoată era, nu avea nici un interes ca ea să
vorbească... În viaţa sa de la începutul secolului al XIX-
lea, mai exact sub domnia ultimului dintre Ludovici
(deoarece textul lui Cayce pare să fi uitat Restauraţia),
ea trecea drept o fată bătrână, ursuză. Celor care i-au
iubit pe uimitoarea Maria-Antoinetta, pe micuţul şi
irezistibilul Delfin şi pe blajinul Ludovic al XVI-lea le-ar
fi plăcut să-şi reverse dragostea şi asupra ei... Dar ea era
un personaj rece, afectat, o habotnică cu spiritul îngust:
nu stârnea entuziasmul nimănui. (Şi apoi, dacă ea
fusese Măria din Magdala, trebuie că avea oroare de
orice galanterie!) Unii au încercat să o scuze, spunând
că după ce trăise în Templu, era o persoană distrusă...
Şi totuşi, pe când era încă o tânără prinţesă în plină
glorie, caracterul ei ursuz nu atrăsese simpatiile.
Ciudat...
Există un mister în jurul Doamnei Regale: o
substituire de persoane, tot ca aceea care l-a ajutat pe
Delfin să iasă din Templu. După unii, sora mai mare a
lui Ludovic al XVII-lea îşi sfârşise viaţa în singurătate,
într-un castel din Germania secolului al XIX-lea,
necunoscută de nimeni. Iar cea care a murit oficial sub
numele de Madame Royale nu fusese de fapt decât o
servitoare, fiica adoptivă a Mariei-Antoinetta. Am lucrat
la biografia ei şi acest personaj oficial nu corespunde
decât în parte cu ce spune Cayce despre entitatea fiica
lui Ludovic al XVI-lea (A se vedea pe această temă Le
retour du Lys / întoarcerea Crinului /, de Michel Morin,
Ed. F. Lanon, şi mai ales magistrala Histoire de
l'émigration / istoria emigrării / de Ghislain de
Diesbach, la Librairie Academique Perrin). Revenind la
adevărata Madame Royale, Cayce vorbeşte despre o viaţă
la curte în Egipt:
Ea fusese muziciană în Templu, după
restauraţia Marelui Preot [observaţi de asemenea că
aceeaşi entitate a trăit toată Restauraţia, adică în
Franţa, sub Ludovic al XVIII-lea!] şi am putea regăsi
multe compoziţii muzicale datorate acestei entităţi
şi datând din acea perioadă, atunci când va fi
deschisă prima dintre piramide. Ea se numea
atunci Islta. Astăzi, în experienţa din această viaţă,
trebuie să-şi coordoneze convingerile religioase care-
i vin din acea viaţă cu cele trăite în cealaltă
experienţă de viaţă, pe vremea învăţătorului, şi să
vadă că sunt compatibile, căci este vorba de
aceleaşi principii. Cum am mai arătat, sunt bazele
învăţăturii răspândite ulterior de învăţător, în viaţa
Lui pământească. Aptitudinile acelei vieţi egiptene
trebuie să-şi găsească astăzi întrebuinţarea, iar
gândurile, experienţele acestei vieţi antice trebuie
să fie astăzi integrate în totalitatea personalităţii.
(Lectura 295-4)
Probabil că această entitate interesantă a avut alte
încarnări pe care Cayce nu le aminteşte. Una din
constantele date de el pare a fi iubirea artei şi a
frumuseţii şi viaţa într-un decor luxos - ne amintim că
Maria-Magdalena, fiica unui evreu răsărit şi a unei
prinţese siriene, aparţinea uneia din familiile cele mai
bogate din Ierusalim!. (A se vedea ce spune Anne-
Catherine Emmerich, Visions, ed. Tequi, Paris.) Cayce şi-
a sfătuit consultanta să-i îngrijească pe bolnavi şi să
facă muzică, l-a spus că are încă mult de lucrat asupra
ei însăşi pentru a-şi învinge frica:
Entitatea va fi astăzi în stare să ajute intuitiv
un mare număr de oameni, dacă frica ei face loc
iubirii. Nu iubirea sentimentală, ci acea iubire care
alungă orice teamă, făcând totul posibil prin El,
care este farul, Călăuza, Lumina, Viaţa pentru
această entitate, în această viaţă ca şi în
precedenta. [Am înţeles că este vorba despre Christos.]
(Lectura-295-1)
După ce am citit toate aceste lecturi, m-am întors
la Versailles. Palatul, grădinile au înviat datorită luptei
curajoase a lui Gerald Van Der Kemp şi a soţiei lui,
Florence. Datorită lor, „Versailles Foundation” a reuşit
să stârnească interesul binefăcătorilor din lumea
întreagă şi mai ales al generoşilor donatori americani
pentru restaurarea Versailles-ului. Dintr-o perspectivă
cayciană, este posibil ca mulţi dintre ei să fie
reîncarnarea bărbaţilor sau femeilor care altădată au
trăit în acest minunat palat? Şi să fie oare sortit în mod
misterios să-l adăpostească pe viitorul „Mare Monarh?”
(Vezi „The Versailles Foundation”, „La Demeure
historique”, hôtel de Nesmond, 57, quai de la Tournelle,
75005 Paris, tel: (1) 43 29 02 86.)
Atunci când vom cunoaşte mai bine mecanismele
reîncarnării de grup vom înţelege de ce unii se simt
chemaţi să realizeze, trecând prin mii de obstacole, o
operă care răspunde aspiraţiilor karmice din epoca lor şi
care adeseori îi depăşeşte. În ceea ce priveşte Versailles-
ul, există sigur acolo o resurecţie a unui loc vechi,
superior, a cărui semnificaţie esoterică nu o înţelegem
decât în parte. Are legătură oare cu întoarcerea
monarhiei de care vorbesc Nostradamus şi toţi ceilalţi
profeţi (inclusiv Cayce! - vezi volumul I unde îl evocă pe
acest tânăr rege care trebuie să se nască în curând în
Germania)?[A se vedea Eric Muraise, Mythes et légendes
du Grand-Monarque / Mituri şi legende despre Marele
Monarh /, op. cit.]
 Multe mistere istorice se vor lămuri în era
Vărsătorului. Nepoţii noştri vor fi mai bine informaţi
decât noi în această privinţă iar istoricii viitorului vor
scrie lucruri mai inteligente...
În ceea ce priveşte Revoluţia, n-am epuizat
subiectul: mai sunt şi alte lecturi fascinante!

Întâlnirea ratata de la Varennes

Ludovic al XVI-lea, cvasiprizonier deja, consideră că
nu-i mai rămâne decât să se retragă undeva departe de
Paris, de preferinţă lângă frontieră, în aşa fel încât să
poată părăsi Franţa dacă lucrurile se înrăutăţesc şi mai
mult. Maria-Antoinetta vrea şi ea să-şi regăsească
familia la Viena. Dar eşecul nu iartă: va fi exploatat
împotriva lor, în opinia publică, şi Ludovic al XVI-lea va
fi acuzat de înaltă trădare pentru a fi căutat ajutorul
forţelor străine împotriva guvernului. După Varennes,
Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoinetta îşi vor pierde
definitiv toată libertatea şi speranţa. Varennes
marchează o cotitură importantă.
De ce a eşuat fuga? Doi istorici, soţii Girault de
Coursac (în cartea Sur la route de Varennes / Pe drumul
spre Varennes, ed. La Table Ronde), au analizat toate
amănuntele afacerii. Aceştia demonstrează că marchizul
de Bouille însărcinat cu organizarea călătoriei, a
„dezorganizat-o” de fapt cu iscusinţă, pe ascuns, ca să
eşueze. Ajungând la Varennes, Ludovic a! XVI-lea nu va
găsi nici cai odihniţi („ştafetele”), nici husari ca să-l
apere. Ofiţerii credincioşi regelui au fost îndepărtaţi sau
neutralizaţi. Socotelile marchizului de Bouille arată că el
l-a trădat pe Ludovic al XVI-lea în avantajul celor doi
fraţi ai săi care-l invidiau - deja emigraţi, aceştia. Ne
amintim că Ludovic al XVI-lea, când a fost Romulus (cf.
mai sus), l-a ucis pe fratele său Remus. În timpul
Revoluţiei, el va fi victima acestei karme fraterne:
„Provence şi Artois ne-au asasinat”, repeta Maria-
Antoinetta, pe bună dreptate...(Provence va deveni
Ludovic al XVIII-lea şi Artois, Carol al X-lea). iată
lecturile despre Varennes:
Entitatea se afla printre cei care l-au slujit pe
rege în timpul tentativei sale de a fugi din Franţa,
în oraşul unde s-a stricat berlina, sub numele de
Yonvel. (Lectura 101-1)
Foarte exact. Între Châlons şi Montmirail, la
Etoges, regele a trebuit să stea o oră, pentru a i se
repara trăsura.
În această experienţă de viaţă, entitatea a
câştigat şi a pierdut din punct de vedere moral. A
câştigat în serviciul pe care l-a îndeplinit după cum
i s-a cerut. Şi a pierdut atunci când a fost ridicat
într-un post de putere, de către conducătorii
Revoluţiei. Totuşi a câştigat din nou atunci când a
înţeles lecţia şi s-a străduit în a doua parte a vieţii
sale să-i ajute pe cei care au suferit fizic de pe urma
Revoluţiei. (Aceeaşi lectură)
Iacobinul nostru venea dintr-o încarnare greacă în
războiul Troiei: nu era prima dată când înfrunta războiul
civil, era obişnuit cu aşa ceva! Un istoric ar putea regăsi
personajul - dar ar trebui mai multe căutări decât atunci
când este vorba despre un personaj principal.
Iată un alt actor al dramei, o victimă anonimă:
În ţara cunoscută acum ca Franţa, experienţa
sa de viaţă din acea vreme, deşi de scurtă durată, l-
a adus printre gărzile regelui şi ale reginei, care au
fugit în provincie. S-a aflat printre cei care şi-au
pierdut viaţa apărându-i, în timpul încercării de a
ajunge la frontieră. La un moment dat, l-a păzit la
han pe unul din membrii familiei, pierzându-şi viaţa
apărând aceste persoane. Tânăr, a avut totuşi timp
să dea mult în serviciul său, aşa cum fusese
învăţat, răspunzând antrenamentului pe care-l
primise. Azi, în viaţa prezentă, are o atitudine
foarte specială care-i vine din viaţa precedentă:
încearcă un resentiment împotriva oamenilor care
deţin puterea. Şi totuşi, în acelaşi timp, el ştie bine
că aceştia au raţiunea lor de a fi, pentru a veghea
la Binele general [...]. Entitatea trebuie să realizeze
că această experienţă a unei vieţi anterioare are
multă influenţă asupra atitudinii sale religioase
din prezent [...]. Căci acest sentiment înnăscut
trebuie să găsească un răspuns -problema este de
fapt: în numele căror principii [...] trebuie să
foloseşti puterea pe care o vei exercita asupra
celorlalţi? El se numea Beauard, nume pe care-l va
schimba în René atunci când va ajunge gardă. În
viaţa actuală, entitatea a încercat o întoarcere
imediată într-un loc unde formaţia lui militară îi
poate servi din nou, deci ca soldat. (Lectura-348-14)
Cayce i-a spus, în lectură, că venea direct dintr-o
viaţă americană din secolul al XIX-lea, unde era ofiţer
care lupta în războaiele duse împotriva indienilor, pe
lângă Fort Dearborn (regiunea Chicago). În această viaţă,
era tot ofiţer: Şi iată un alt martor al arestării regelui:
În timpul Revoluţiei franceze, atunci când ţara
era împărţită după atitudinea faţă de revolta care
mocnea împotriva Coroanei. Tot în regiunea prin
care trecea regele în tentativa sa de a fugi şi în
acelaşi han în care se opriseră el, ceilalţi membri ai
Curţii şi aghiotanţii săi, entitatea era o fetiţă; în
acel timp, ea trăia în casa hangiului şi se numea
Iccirice. În această experienţă, entitatea a câştigat
şi a pierdut moral. În acea situaţie, atunci când
entitatea se afla în pragul adolescenţei, adică la
doisprezece ani, a fost impresionată de ceea ce se
vorbea în jur şi de evenimente, astfel încât va
rămâne marcată pentru tot restul vieţii sale de
atunci, pe pământ. Ea a trăit într-o perioadă de
mari schimbări, fiind o fire curioasă de tot (ca
astăzi), căutând să ştie tot, să înţeleagă tot...
(Lectura 301-5).
Este greu de identificat hanul despre care vorbeşte
Cayce: în fiecare orăşel străbătut există unul unde se
schimbau caii trăsurilor care treceau (caii puteau
parcurge doar o distanţă limitată şi aveau nevoie de
odihnă; dacă voiai să-ţi continui călătoria fără
întrerupere, trebuia să schimbi caii la han). Or,
ajungând la Varennes la ora 11 noaptea, Ludovic al XVI-
lea, care nu cunoştea localitatea, trebuia să găsească
hanul care avea să-i dea caii. Bineînţeles că datorită
trădării lui Bouille, caii nu erau acolo! Sfertul de oră
pierdut va lăsa timp şefului de post Drouet, care a primit
ordine de la Paris să-i alerteze pe locuitorii din Varennes
şi pe procurorul comunei, Sausse. În casa lui, şi nu la
han, va fi reţinută familia regală. În mulţimea care
umpluse străzile, în sunetul clopotului de alarmă, o
fetiţă de doisprezece ani ascultă cu urechile ciulite.
Pentru locuitorii din Varennes, un târgușor uitat unde
nu se întâmpla niciodată nimic, acesta era un eveniment
de neuitat: l-au văzut pe rege în carne şi oase cu
întreaga lui familie, şi Iau văzut arestat în orăşelul lor...
Ai de ce să rămâi marcat pe viaţă, cum spune Cayce.
Iată o altă fetiţă amestecată în această dramă:
Era o tânără domnişoară de 13-14 ani în acea
viaţă, atunci când cei care sunt acum mama şi
tatăl ei (mama actuală era în serviciul tatălui
actual) au fost arestaţi împreună cu regele şi
regina, entitatea aparţinea familiei hangiului când
s-a efectuat arestarea. Se numea Arabele. În acea
experienţă de viaţă, entitatea a suferit în
sentimentele sale faţă de persoanele regale, care
erau, pentru ea, atât de sus faţă de ceilalţi; şi din
cauza gentileţii, blândeţii, sentimentelor lor,
entitatea a vrut să regăsească astăzi o ambianţă
asemănătoare. (Lectura 2015-3)
Am văzut mai sus lectura în care Cayce îi anunţă
pe unchiul lui, Dr. House, şi pe soţia acestuia că au fost
Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoinetta (ceea ce i-a lăsat
indiferenţi!). Entitatea respectivă a vrut să fie din nou în
preajma lor, unde domnea această ambianţă domestică,
amabilă şi caldă (i-am spune „fără fasoane”), ceea ce
caracteriza intimitatea lui Ludovic al XVI-lea (căci regele
şi regina nutreau multă afecţiune reciprocă, îşi iubeau
copiii şi se purtau frumos cu servitorii). În mod
asemănător, un secol mai târziu, atmosfera din familiile
Cayce, Salter, House avea aceleaşi caracteristici de
bunăvoinţă, gentileţe, pace familială - o oază când faci o
comparaţie cu ceea ce se întâmplă acum în junglele
marilor oraşe unde relaţiile familiale sunt distruse.
În ultima parte a acestei vieţi, entitatea a
suferit martiriul pentru o cauză şi în anumite
perioade din viaţa ei aici, viaţa ei actuală, va avea
aceeaşi atitudine fermă. (Lectura 2015-3).
Lectura fusese dată pentru un copilaş de
cincisprezece zile, o fetiţă. În prima lectură, Cayce îi
descrie o viaţă (situată între viaţa din vremea lui Ludovic
al XVI-lea şi viaţa de la Virginia Beach), când fusese
Frances Willard (1839-1898), celebra militantă care a
jucat un rol atât de mare în mişcarea feministă
americană. În această viaţă politică, ea a luptat de fapt
cu multă hotărâre în favoarea drepturilor celor săraci,
ale femeilor (muncitoare, în special), ale victimelor
alcoolului. Şi Cayce spune că ea va începe să militeze
din nou în această viaţă!
Într-o viaţă precedentă, ea fusese o prinţesă şi
preoteasă în Templul Frumuseţii, care militase tot în
favoarea femeilor. Desigur că va fi apreciat compania lui
Ludovic al XVI-lea, care, de o bunătate excepţională, nu
era deloc fioros, ba chiar a încurajat-o pe Maria-
Antoinetta să-l păstreze pe Axel de Fersen la Versailles,
deoarece vedea bine că ar întrista-o absenţa marelui ei
admirator! (Unii chiar îl bănuiesc pe cel din urmă că ar fi
tatăl lui Ludovic al XVII-lea!... )

Îngerul bun al lui Ludovic al XVI-lea în închisoare: Doamna Elisabeth

Lecturile despre această perioadă sunt atât de
abundente încât nu ştiu cum să le clasific. Sunt oameni
de la Curte şi personalul lor, de partea opusă,
revoluţionarii. Şi apoi, între cele două grupuri, cele mai
multe personaje care trec de la un grup la altul, îşi
schimbă părerile, îşi întorc haina de mai multe ori -
toate culorile, toate jumătăţile de măsură în materie de
convingeri oferite de această epocă pasionantă se
reflectă în lecturi. Voi începe deci cu o regalistă care nu
putea fi altfel întrucât aparţinea familiei regale! (Măcar
că Philippe d’Orleans, când a votat pentru moartea lui
Ludovic al XVI-lea, nu se sinchisise de faptul că regele
era vărul său!).
În viaţa dinaintea acesteia, entitatea trăia în
timpul lui Ludovic al XVI-lea. Era sora suveranului
şi cea care i-a fost alături în ultimele zile din viaţa
fizică. De asemenea, entitatea, în ultimele sale zile,
a câştigat multă fermitate sufletească care se vede
astăzi, mult curaj cu care s-a luptat, aflând o mare
dezvoltare morală. Nu era cazul primei părţi a vieţii
sale - şi în viaţa ei pe acest plan, existenţa devenise
apăsătoare. Numele ei era atunci Angelica. (Lectura
1187-2)
Semnalmentele corespund bine cu cele ale
Doamnei Elisabeth, sora lui Ludovic al XVI-lea, care,
spune Bouillet, „s-a făcut remarcată prin dragostea şi
devotamentul pentru fratele ei; nu l-a părăsit în
momentele cele mai periculoase şi a fost închisă în
Templu împreună cu restul familiei regale. Condusă la
eşafod în 1794, a îndurat supliciul cu o admirabilă
resemnare”.
Se născuse în 1764 şi avea deci treizeci de ani. Las
istoricilor specialişti în această epocă grija de a vedea
dacă, printre numeroasele ei prenume, era şi Angelica...
(sau dacă este o idee a secretarei care a găsit personajul
„angelic?” Aceasta este de altfel şi impresia lăsată
contemporanilor săi!).

Mirabeau-Trăsnetul
Iată acum pe cineva care s-a prezentat drept un
consilier al regelui. Se ştie că acestuia nu i-au lipsit
niciodată sfaturile bune... Pe care nu a avut curajul să le
urmeze:
...În acea perioadă de frământări, în acea ţară
cunoscută acum ca Franţa, existau oameni care se
bucurau de autoritate şi trebuiau - sau ar fi trebuit -
să fie consilierii regelui. El se afla printre
intermediarii între popor şi putere. Numele său era
atunci Burgette. Şi, în această activitate, el a
trebuit, împreună cu tatăl său şi cu alţii, să dea
sfaturi şi să explice cum se putea evita ceva diferit.
Mulţi au realizat, spre disperarea lor, că sfaturile
erau bune. Dar acest lucru a descurajat-o pe
entitate şi a făcut-o să înţeleagă necesitatea
schimbării relaţiilor şi mediului. În contact cu
anumiţi lideri revoluţionari, entitatea a fost victima
destulor experienţe fizice triste. Totuşi ele i-au adus
forţa sufletească şi forţa mentală care au însemnat
o evoluţie spirituală, iată de ce are astăzi aceste
talente de conducător, care-i vin din ceea ce a
câştigat el în acea experienţă, şi bunul contact
uman cu oamenii din diferite clase sociale, cu cei
care, indiferent de nivelul lor, au de analizat
situaţiile şi, datorită vieţilor lui planetare
anterioare, are disponibilităţi excepţionale. (Lectura
510-1)
Cayce spune că el trăise deja în Egipt în timpul
unei revoluţii. Descrierea ar putea conveni multora din
consilieri cei buni ai lui Ludovic al XVI-lea - care, după
cum şi-a dat seama prea târziu regele, avuseseră
dreptate. Un amănunt semnificativ ne poate edifica în
privinţa lui Mirabeau: celebrul orator avea şi un tată,
om politic foarte legat de economişti (deci intelectuali
liberali, care preconizau reforme). Al doilea Mirabeau
este cel mai strălucit orator al Revoluţiei. N-a încetat să-i
recomande aceste reforme (rezonabile) regelui, care ezita
să-l asculte, pentru că era considerat în viaţa personală
un desfrânat. A fost unul din rarii intermediari
competenţi între rege şi starea a Treia:
„Starea a Treia din oraşul Aix (oraş de baştină
pentru el) l-a ales ca reprezentant al Statelor Generale
din 1789. A adus în acea adunare, alături de elanul
tinereţii sale, cunoştinţele profunde ale vârstei mature.
Curând i-a dominat pe toţi oratorii şi a devenit centrul în
jurul căruia s-a unit tot ce era mai puternic şi mai
ilustru în Starea a Treia. El a fost cel care a hotărât
Revoluţia opunându-se, după şedinţa regală din 23 iunie
1789, faptului ca deputaţii din Starea a Treia să voteze
separat celelalte două ordine. Este cunoscută
apostrofarea vehementă pe care a adresat-o în acea
împrejurare marelui maestru de ceremonii, Dreux-Brézé:
„Domnule, ne aflăm aici prin voinţa poporului şi nu vom
ieşi decât prin forţa baionetelor”. După ce s-a arătat a fi
cel mai îndrăzneţ reformator şi cel mai periculos
adversar al curţii, Mirabeau sa apropiat de regalitate, pe
3 iulie 1790. [...] Popularitatea sa începea să se clatine
atunci când a murit brusc, pe 2 aprilie, obosit de viaţa
sa furtunoasă”.
Dicţionarul Bouillet nu spune clar de ce (după
Cayce) entitatea a fost victima unor experienţe fizice
triste, datorate revoluţionarilor. S-a vorbit mult că
fusese otrăvit de prietenii săi revoluţionari, furioşi să-l
vadă revenind la rege, chiar în momentul când acesta şi
regina aveau să se hotărască să-l asculte! Oare fusese
deja victima tentativelor de otrăvire sau a maltratărilor
corporale? E sigur că a suferit multă amărăciune şi
descurajare pentru că nu fusese luat în serios. Reginei i-
a trebuit mult timp să-l aprecieze deoarece era urât
(desfigurat complet de vărsat), pentru că apăra cu
violenţă interesele poporului... şi pentru că spunea
adevărul! Ludovic al XVI-lea ar fi trebuit să-l numească
„şef al opoziţiei Maiestăţii Sale” - inspirându-se din
sistemul englez pe care de altfel Mirabeau îl cunoştea şi
îl aprecia.
Dicţionarul meu mai spune că „rămăşiţele sale au
fost conduse pe ultimul drum cu mare pompă la
Pantheon; doi ani mai târziu, plebea le-a deshumat
pentru a le împrăştia în vânt”... Ultimul episod al
maltratărilor fizice despre care vorbea Cayce?
Cât despre acest nume Burgette, mă întreb cum a
putut secretara lui Cayce să ajungă la el, pornind de la
„Honore-Gabriel Riqueti, conte de Mirabeau”?
 Bărbaţii cei mai lucizi, cei mai inteligenţi din
întreaga perioadă revoluţionară sunt desigur Mirabeau
şi Talleyrand.
În lectura lui, Cayce descrie amplu capacităţile
intelectuale extraordinare ale celui dintâi:
De la Mercur provine influenţa care-i dă
această energie mentală, această activitate
mentală, aceste aptitudini care se găsesc în omul
de azi şi care au devenit excepţionale: acest
discernământ, acest spirit analitic care l-au permis
să evalueze activităţile intelectuale ale altora cu
care se află în contact. Totuşi entitatea, făcând uz
de această putere de cuprindere înnăscută, poate
uza sau abuza de ea pentru dezvoltarea sufletului
său. (Aceeaşi lectură).
De la Venus îi vine posibilitatea de a fi tandru
atunci când este necesar, sever când trebuie şi
iubitor în relaţiile umane care integrează o fiinţă în
anturajul său, şi entitatea este capabilă să facă
ceea ce trebuie în orice activitate din domeniul
relaţiilor umane. (Aceeaşi lectură)
Ne amintim că Mirabeau era „foarte înclinat spre
Venus”, deoarece, prima dată când auzim vorbindu-se
de el, „a fost închis la Vincennes, la cererea tatălui său,
pentru răpire şi adulter” (Bouillet). De fapt, o sedusese
pe contesa de Monnier, tot atât de frumoasă pe cât era el
de urât. Din păcate, măritată cu un moşneag mai bătrân
decât ea cu patruzeci şi trei de ani! Corespondenta
tandră pe care a purtat-o cu ea va fi publicată sub
numele de Lettres à Sophie / Scrisori către Sophie /.
Dar, atunci când Cayce vorbeşte de Venus şi Marte,
trebuie să înţelegem bine că influenta acestor planete
vine din şederile entităţii pe aceste planuri (am explicat
în volumul I punctul de vedere al lui Cayce privind ceea
ce numeşte el 'şederi planetare').
De la Jupiter îi vine această vastă experienţă
în câmpul mental şi în câmpul material, oferind
entităţii interese deosebite pentru clasificarea
psihologică a indivizilor şi a grupurilor, în analiza
activităţilor, a asociaţiilor lor; este de asemeni
interesat de relaţiile cu cei care sunt competenţi şi
instruiţi în domeniul comercial [...].
De la influenţa lui Neptun îi vine nevoia de a fi
lingă mari întinderi de apă, de a se asocia cu
oameni care au traversat de curând mările sau
adesea legaţi de acest gen de oameni. (Aceeaşi
lectură)
Viaţa lui Mirabeau arată într-adevăr această mare
deschidere a spiritului către străinătate, către ţările de
peste mări (mai ales Anglia).
Şi de asemenea sentimentul înnăscut că deţine
cunoaşterea misterelor, ritualurilor, că ştie sursele
din care aceste mistere şi rituri îşi trag parfumurile
[...]. Şi de asemenea interesul pentru tot ceea ce
priveşte misterele vieţii în sine şi în manifestările
sale psihologice, în relaţiile dintre indivizi şi
activităţile lor, şi acest lucru îl simte el în orice
împrejurare şi la oamenii de orice condiţie. (Aceeaşi
lectură)
Altfel spus, Mirabeau ar fi fost un excelent
psihanalist, un foarte bun sexolog, un perfect vânător de
capete, un minunat agent secret (ceea ce a şi făcut într-o
misiune), un mare filosof, un clarvăzător extralucid...
ceea ce a şi fost întrucâtva în calitatea sa de cel mai
mare orator din epocă. În alte timpuri, I-am fi numit
profet. Păcat că nu sunt niciodată ascultaţi în tara lor!
 Entitatea aceasta fusese de mai multe ori femeie,
mai ales în Persia, unde ea a funcţionat cu succes ca
ministru social, însărcinată să regrupeze emigranţii evrei
în timpul Exilului şi Cayce spune că a făcut o treabă
minunată! Şi, bineînţeles, Mirabeau îşi trăgea
cunoaşterea misterelor dintr-o viată în Egiptul vechi, ca
toţi contemporanii săi de la Revoluţie. De data aceasta,
în America vremii lui Cayce, era o femeie de patruzeci de
ani...

Anturajul lui Ludovic al XVI-lea şi al Mariei-Antoinetta

Iată, una peste alta, câteva probe de viată la Curte.
În ceea ce priveşte identificarea personajelor, nu este
întotdeauna uşor de făcut când sunt persoane obscure.
Chiar aştrii de primă mărime, ca Mirabeau, sunt
imposibil de identificat numai după transcrierea
numelui lor. De asemeni, adesea există puţine
amănunte, deoarece Cayce face mai mult bilanţul moral
al unei vieţi: ce a pierdut entitatea şi ce a câştigat. El
insistă asupra consecinţelor psihologice pe care le au
vieţile anterioare asupra vieţilor actuale. Dar nu dă
niciodată multe detalii la prima lectură. Poate că privirea
senină cu care Cayce ne învăluie Istoria ne va determina
să înţelegem mai bine o perioadă care încă ne stârneşte
o emoţie profundă! De exemplu, dispariţia micului
Ludovic al XVII-lea, care, de peste o sută cincizeci de
ani, continuă să stârnească polemici... Aceste
evenimente de la Revoluţie ard încă în amintire -când
eram copil, în Bretania, urmaşii familiilor şuane,
Charette, La Rochejaquelein etc, „nu vorbeau” cu
urmaşii republicanilor!
Ca mulţi alţi copii francezi, am auzit şi eu
povestindu-se în copilăria mea amintiri de familie care
datau din această epocă. „Bunica tatălui meu povestea.
Mama spunea că-şi aminteşte cum a trebuit să fugă
dintr-un castel în flăcări, într-o noapte, când era doar o
fetiţă mititică, în timpul Revoluţiei”. Am întrebat-o pe
mama: „Şi cu castelul ce s-a întâmplat? - A ars complet,
n-a mai rămas nimic din el, se numea Nangis”.
Am auzit adesea poveşti asemănătoare transmise
printr-o tradiţie orală, rămasă încă vie la noi atâta timp
cât au existat bătrâni (adică bunicile care depănau
amintiri, şi nu televiziunea!). Acum, când ne
descotorosim de bunici ducându-le la azile, cine se mai
bucură oare de amintirile lor?
Iată prin urmare şi alţi membri ai familiei regale:
El trăia în Franţa atunci când regele a fost
împins la exil, atunci când mocnea revolta.
Entitatea era o persoană în vârstă, cu care regele
discuta în vremurile mai liniştite. El se numea
Markle şi era mai cunoscut în calitatea sa de
consilier al tânărului rege, pe care trebuia să-l
educe, pe care trebuia să-l înveţe să se comporte
faţă de el însuşi şi faţă de alţii. Pe scurt, profesorul
lui. De unde aptitudinea lui de astăzi de a-i sfătui
pe cei care se află în împrejurări grele. Totuşi şi el
s-a temut mereu de cenzura celorlalţi şi acest lucru
ar trebui depăşit în viaţa actuală. (Lectura 108)
Bineînţeles că, la Curte, oamenii care se exprimau
liber ca Mirabeau erau rău văzuţi (şi riscau să-şi piardă
funcţiile şi averile).
Lectura următoare descrie o dramă a reputaţiei
Mariei-Antoinetta:
În această perioadă când s-au petrecut mari
răsturnări, sub un regim distructiv - aducând
Revoluţia în Franţa -, entitatea se afla printre
oamenii care veneau la Curte şi printre acelea care
le slujeau pe doamnele de onoare ale reginei din
acea perioadă. Metodică, calmă, dând mereu multe
sfaturi, ea a câştigat mult din punct de vedere
moral în viaţa de atunci. Dar a pierdut moral prin
teama de a-şi exprima eul profund. Numele ei era
Lucia. Şi de acolo îi vine astăzi nevoia de a
cunoaşte energiile interioare care conduc forţa
spirituală în orice persoană cu o poziţie
importantă. Nu o interesează atât religia sau
politica, economia sau socialul, cât ceea ce-i
determină pe oamenii de la putere să acţioneze (şi
în al treizeci şi patrulea an, entitatea va afla multe
despre aceasta, în ea însăşi şi în alţii, căci se va
reîntâlni cu persoane regale). (Lectura 778-1)
Persoana care a cerut lecturile este o tânără femeie
de douăzeci şi opt de ani... Din nefericire, dosarele
consultanţilor nu dau întotdeauna elemente biografice
care să permită verificarea profeţiilor lui Cayce!
Ca şi persoana dinainte, ea a suportat presiunile
etichetei care împiedicau libera exprimare. Curţile
produc linguşiri şi linguşitori... În paguba maximă a
suveranilor.
Iată încă o persoană care nu îndrăznea să se
exprime:
Îl regăsim în regatul Franţei [...] sub Ludovic al
XVI-lea şi entitatea apăra regalitatea. (Lectura 4211-
1)
Din expresia defender of the royalty, trebuie să
înţelegem una din gărzile înarmate care „apărau” efectiv
persoanele regale şi Curtea.
Şi entitatea a rămas încă, în această viaţă pe
plan terestru, tributară celor mai înalte păreri ale
altora. De acolo îi vine astăzi iubirea nobleţii şi a
celor care sunt în stare de fapte măreţe. Este bine
să încurajezi cu condiţia să ştii că dreptatea, şi nu
puterea, ar trebui să stăpânească lumea fizică.
(Aceeaşi lectură)
Iată, în fine, o remarcă foarte negativă despre un
preot care organiza... „baleturi roze”:
Entitatea se afla atunci în această ţară
cunoscută ca Franţa, chiar înainte de Revoluţie. Pe
numele său Charles Characters, oferea oamenilor
distracţii pentru egoişti. Întrucât ca preot, entitatea
utiliza serviciile şi relaţiile rezultate de pe urma
funcţiei sale, pentru a satisface nu numai dorinţele
cărnii, dar şi ceea ce-i permitea să-şi facă o
situaţie, o viaţă luxoasă şi confortabilă. Neîncetând
să ia altora ceea ce-i putea fi util, indiferent de
poziţia şi dorinţele acestora. (Lectura 366-5)
Acest arivist lamentabil, reîncarnat într-un bărbat
de treizeci şi şase de ani la vremea lecturii, era... invalid.
În scrisoarea lui către Cayce (după o lectură pentru
sănătate), i-a cerut sfaturi pentru a-şi vindeca eczema,
membrele înţepenite, articulaţiile blocate de optsprezece
ani... şi adaugă: „îmi voi pune toată încrederea în
Domnul şi voi vedea cum pot îndrepta aceste greşeli care
stau la baza necazurilor mele. Pielea începe să mi se
vindece şi sunt sigur că, dacă există un motiv precis
pentru această stare de lucruri, lectura despre vieţile
mele anterioare îl va arăta”.
Cayce îi răspunde că experienţele sale pe
Pământ şi în jurul Pământului reprezintă un dosar
(akaşic) voluminos. Şi că le va rezuma şi le va arăta
ca să ajute acest corp în existenţa sa actuală [...]
Influenţele pe care le găsim aici provin mai
degrabă din trecerile pe Pământ şi sunt foarte
legate de ceea ce a făcut trupul cu ce avea la
dispoziţie, în faţa legilor spirituale şi creatoare
care au puterea să se manifeste pe Pământ, prin
intermediul activităţilor indivizilor. (Aceeaşi lectură)
Prin stilul bombastic al lui Cayce, înţelegem că
reaua folosire a corpului fizic - abuz de plăceri egoiste -
în vieţile de altădată este cauza şubrezirii corpului
actual:
Iată de ce astăzi are nevoie să fie ajutat de
alţii pentru nevoile corpului său, ale spiritului,
pentru tot ce-l înconjoară. Nu este nimic altceva
decât „factura” lucrului cu care ţi-ai încărcat
propriul eu. [...] Deci trebuie să reconstruim din ce
în ce mai mult eul tău, golindu-l progresiv de egoul
său, dezvoltând dorinţa ca trupul să fie folosit din
ce în ce mai mult pentru Dătătorul tuturor bunurilor
şi al tuturor darurilor perfecte [Dumnezeu].
Şi Cayce, insistând îndelung asupra felului în care
acest bărbat trebuie să se dezbare de egoismul său, îi
recomandă o rugăciune către Christos
Foloseşte-mă, curăţă-mă de toată murdăria,
ridică în mine un spirit nou, astfel încât carnea şi
inteligenţa mea să fie mai treze. Căci Tu eşti
Dătătorul şi în Tine e Viaţa. Iar eu să-i laud şi să-i
preamăresc pe cei care mă ajută să împlinesc
aceste năzuinţe din mine, cel de acum.
Această rugăciune magnifică este o afirmaţie pe
care bolnavul trebuie să o repete zi de zi încercând să o
înţeleagă cât mai bine cu putinţă, să şi-o însuşească tot
mai mult, până când mentalul său devine destul de
pozitiv pentru a relua controlul corpului, făcându-l să
evolueze spre vindecare. Afirmaţiile date de Cayce se
bazează pe puterea foarte mare a reprezentărilor mentale
pozitive (exprimate verbal în mod repetitiv). Noi le
folosim mult în grupurile de vindecare prin rugăciune.
 Fiecăruia adevărul său
Aşa cum o spune foarte bine lectura care urmează:
Entitatea era în Franţa în acea vreme când
mulţi îşi puneau întrebări despre principiile
fundamentale care trebuie să stea la baza
activităţilor şi moralei popoarelor. Deşi frumuseţea,
armonia, muzica şi arta au fost la mare cinste, erau
folosite mai mult la căutarea plăcerilor fizice.
Entitatea, pe nume Fauchee Bannssten [sic], a
câştigat moral în acea viaţă în cunoaştere, dar nu
prea mult în înţelegere şi a câştigat în dorinţa- sa
spirituală de a căuta ceea ce i-ar aduce sufletului
său pace şi armonie. (Lectura 5231-1)
Era o epocă în care fiecare trebuia să-şi găsească
adevărul şi linia conduitei personale şi să şi le asume
singur. Numai proştii sadea au rămas sanchiloţi (fr.
sans-culottes = revoluţionarii din 1789-1794, n.tr.)
înverşunaţi în toată Revoluţia - sau regalişti integrişti.
Era evident că vechiul regim se surpase pe un lanţ de
instituţii prea rigide care ar fi trebuit adaptate de foarte
multă vreme. Fiecare a trebuit să facă o sinteză a ideilor
noi şi a celor vechi. Mulţi au fost sinceri în toate
schimbările lor bruşte de atitudine. De asemenea, mulţi
au fost doar oportunişti, ţinându-se aproape. Îi regăsim
în lecturi - întreaga gamă de poziţii morale şi politice.
Un iacobin:
În acea perioadă de războaie şi de lupte între
oamenii din popor şi cei care erau cunoscuţi ca
regalişti, în Franţa, entitatea provenea din popor şi
a fost printre cei care au contribuit la ridicarea
puterii populare, care au împins mulţi oameni să
reacţioneze împotriva agresivităţii - cum era
resimţită - oamenilor aflaţi la putere şi a bogăţiei
lor. Entitatea se numea Arney. Entitatea a câştigat
şi a pierdut moral. Fiind considerat ca un dur între
duri, căci entitatea se entuziasma mult ca să-i
susţină pe agitatori şi nu se dădea înapoi de la
nimic pentru a înflăcăra imaginaţiile şi dorinţa de
libertate, atât fizică cât şi materială, a tuturor
asupriţilor; care simţeau aceste opresiuni ca pe o
piedică pentru progresul oamenilor din popor. De
acolo îi vin, după cum constatăm în prezent, aceste
tendinţe ta un comportament de mic tiran. (Lectura
398-1)
Lectura este dată pentru o fetiţă de doi ani. După
cum spune Cayce, drama iacobinilor a fost căderea în
extremele pe care ei înşişi le condamnaseră, iar
dictatura populară a sfârşit prin a fi atât de grea încât a
zdrobit o lume întreagă. Un om politic:
Înainte de această viaţă, găsim entitatea în
ţara cunoscută acum ca Franţa, în acea perioadă
când erau luate anumite idei, anumite orientări
privind puterile date grupurilor şi maselor. Acolo
entitatea colabora strâns cu cei care au jucat un rol
determinant nu numai în viaţa politică în sine, dar
şi pe plan naţional. Şi aceasta are o semnificaţie
profundă în experienţa de viaţă a entităţii.
Ea era atunci un conferenţiar - cunoscut astăzi
în domeniul dreptului - şi unul dintre cei mai
drastici avocaţi ai Stării a Treia. Numele lui:
Charlean Heltzlett. În această experienţă de viaţă
entitatea a câştigat moral deoarece, fiind de sex
diferit faţă de astăzi, ea a făcut mult pentru a
favoriza accesul multora la responsabilităţile
guvernamentale. Şi entitatea simte tot ce vine din
ţara aceea ca pe o parte din ea însăşi, ca pe o
cunoaştere înnăscută. Şi emoţiile pe care le
încearcă astăzi, în viaţa actuală, îi vin din
influenţa şi din energiile experimentate în cealaltă
viaţă. (Lectura 1847-1)
Lectura a fost dată pentru o femeie de şaizeci de
ani. Căutând sincer să ajute, primeşte doar felicitări de
la Cayce pentru acea viaţă franceză!
Iată o altă figură politică mai puţin pură:
O regăsim la curţile Franţei, atunci când
puterea se schimba, trecând în mâinile poporului.
Entitatea făcea parte din Adunare [naţională] şi se
numea Myratt. Entitatea a câştigat şi a pierdut
moral în această şedere, căci motivaţiile egoiste de
mărire a eului i-au adus energii distructive în
mental şi în forţele spirituale ale egoului. De unde
nevoia sa prezentă de a-i conduce oficial pe ceilalţi,
chiar atunci când nu este nevoie. (Lectura 3929-1)
Este evocată faimoasa zi de 5 octombrie 1789. Este
ziua în care femeile din Paris, mai ales vânzătoarele de
peşte din Hale („precupeţele de peşte”) se vor duce la_
Versailles, să-i aducă la Paris pe rege şi pe cei din
familia sa, urlând: „îi aducem pe brutar şi brutăriţă şi pe
ucenicul lor”. Însemna că Parisului îi era foame: din
cauza dezordinii şi şomajului, aprovizionările cu grâu nu
mai ajung în cantitate suficientă pentru a hrăni capitala.
Iată lectura:
Entitatea se afla în ţara franceză în acele
perioade în care a izbucnit ceea se cunoaşte ca
Revoluţia franceză. Acolo regăsim entitatea printre
mamele care au contribuit la trezirea, în oamenii
din popor, a unui resentiment faţă de putere.
Pe numele său Renée Wentwerth, entitatea a
pierdut şi a câştigat moral în experienţă. Idealurile
sale de drept universal la muncă, la ajutor social şi
scopurile sale erau bune. Dar odată atinse, toate
acestea au devenit o piatră unghiulară pentru
entitate, căci ea a devenit tot atât de dictatorială
ca acela cărora le luase locui. De unde nevoia, în
toată viaţa de acum, de a primi ordine de te alţii şi
de a-şi domina tendinţele (autoritare), pentru că ele
caută să se exprime. După cum am mai spus,
entitatea este uşor tulburată, dar să ştiţi că
dezvoltându-vă răbdarea, veţi ajunge din nou să vă
stăpâniţi sufletul. (Lectura 1971-1)
Se ştie că vânzătoarele de peşte din Hale vorbeau
de sus şi erau temute aceste femei straşnice al căror
apelativ de „harengère”/ negustoreasă de peşte;
mahalagioacă / trage spre cuvântul „mégère” /
cotoroanţă, zgripţuroaică /... !
Iată un alt tip de femeie, genul care nu se dă în
lături de la nimic ca să iasă din joc:
...În timpul revoluţiilor din Franţa de astăzi.
Entitatea a fost dintre acelea care au oscilat între
politică şi biserică, în acea experienţă de viaţă. Se
numea Amelie şi provenea din familia unui ofiţer
din garda regelui. Entitatea a fost agent de
legătură între diferite asociaţii sau grupuri de
patrioţi şi revoluţionari. Ea a câştigat şi a pierdut
moral. A câştigat atât cât a menţinut un ideal de
slujire a altora; a pierdut atunci când a uitat acest
ideal în plăcerile egoiste; mai exact, în această
luptă pentru supravieţuire, entitatea a pierdut din
vedere idealul. De unde în prezent combativitatea sa
- această permanentă luptă Interioară între ideile,
scopurile, proiectele şi dorinţele sale. Entitatea a
trebuit să fie Judecată de multe ori, întrebată de
profiturile ei materiale cât şi de relaţiile ei diverse,
de cercurile pe care le frecventa şi de tentativele ei
de a rămâne independentă. Şi între timp şi-a
abandonat idealul. (Lectura 1733-2)^
 În închisorile revoluţionare, multe femei şi-au
datorat scăparea numai farmecelor lor şi şi-au salvat
viaţa prin intrigi. În acele timpuri tulburi nu puteai fi
prea consecvent cu principiile... Cei care se agăţau de
idealul lor, riscau ghilotina, ca aceasta de exemplu:
...În timpul acestei perioade în care Ludovic al
XVI-lea a provocat în Franţa tulburarea care a atras
după sine alte tulburări la alte popoare - la multe!
Totuşi în această perioadă apar principi; pentru
care a acţionat entitatea şi s-a exprimat în viaţa
următoare. Entitatea se afla printre revoluţionari,
era un şef care conducea activităţile împotriva
reginei şi a celor care deţineau puterea. Entitatea a
fost între primii decapitaţi din partidul său pentru
activităţile sale de agitator - se numea Celencentei
[sic]. În prezent, are o dorinţă înnăscută de a şti mai
mult despre cele arătate mai sus şi, totuşi, toate
acestea sunt înăbuşite în interiorul ei cu groază.
Totuşi principiul libertăţii persoanelor, libertatea
personală, rămâne înrădăcinată în sufletul entităţii
- şi aceste principii înnăscute caută să se manifeste,
să găsească un mijloc de expresie în activităţile
sale. (Lectura 852-12)
Prima parte a lecturii îl acuză fără înconjur pe
Ludovic ai XVI-lea de a fi provocat Revoluţia, care a
aprins apoi spiritele în întreaga Europă: When Louis the
sixteenth in France made the turmoils. Este sigur că
Ludovic al XVI-lea, deşi trădat în mod constant de fraţii
lui, a fost mereu lipsit de curaj şi i-a dezamăgit pe cei ce-
şi puneau speranţele în el. Toate spiritele bune din
timpul său l-au prevenit asupra urgenţei reformei, a
iminenţei pericolului. El asculta, ezita, îi concedia pe
supuşii prea sinceri... şi petrecea zile întregi la
vânătoare, ca să uite... Maria-Antoinetta căuta uitarea în
petreceri. Lamothe-Vaujon, în Memoriile sale foarte
controversate, povesteşte o întrevedere secretă a Mariei-
Antoinetta cu contele de Saint-Germain, la Versailles.
Acesta ar fi anunţat-o dinainte de tot ce avea să se
întâmple şi i-ar fi cerut concedierea ministrului
Maurepas. Acesta i-a convins pe rege şi regină să nu-i
dea ascultare lui Saint-Germain. Nu s-a putut dovedi
niciodată că această poveste este adevărată sau nu.
Oricum ar fi, încă de pe vremea lui Ludovic ai XV-lea,
mulţi văzuseră limpede şi se exprimaseră public prin
scrisorile şi cuvintele lor. Ludovic al XVI-lea era încă
foarte puternic: regalitatea era respectată, iar suveranii
ar fi putut să urmeze calea îngustă a reformelor şi chiar
să le facă acceptate.
Lectura evocă de asemenea traumatismul durabil -
de la o viaţă la alta - suferit de cei care au fost
ghilotinaţi. Retrăirea durerosului episod le-ar permite să
înţeleagă şi să se elibereze de traumatisme, dar în
acelaşi timp, le este prea frică să coboare din nou în
acestă spaimă... Cunosc o femeie care a suferit toată
viaţa de dureri de cap, la nivelul cefei. Nici un medic n-a
reuşit să o vindece. Hotărându-se într-o zi să întreprindă
o regresie în vieţile anterioare, la un psihiatru
reîncarnaţionist, această persoană a retrăit o viaţă în
care fusese decapitată...
Depăşind emoţia, s-a simţit eliberată. Ea a avut
curajul să privească în faţă această amintire dureroasă,
iar1 acum nu mai are deloc dureri de cap! Cayce este,
bineînţeles, unul dintre marii pionieri ai acestor „terapii
prin cunoaşterea vieţilor anterioare”. El a deschis calea -
şi nu se va mai putea trece acum peste ea. Peste mai
puţin de zece ani (scriu în 1987), reîncarnarea va fi
integrată în toate terapiile... Nu se va mai face medicină
sau psihologie fără să se ţină seama de această realitate
fundamentală.
Iată un grup de lecturi care evocă această cumplită
perioadă în care închisoarea şi moartea dădeau târcoale
fiecărui cetăţean, sanchilot sau nu:
Îl regăsim în timpul Revoluţiei franceze, în
acea perioadă când furtuna politică a umplut
închisorile şi în epoca primelor încercări de fugă a
persoanelor regale.
Căci fraţii lui Ludovic al XVI-lea au reuşit să fugă,
ca şi mătuşile şi multe alte rude din familia regală.
Greşeala regelui a fost că şi-a dat seama prea târziu...
Entitatea se afla atunci printre soldaţi. Nu
pentru că era împotriva regelui, dar a fost
constrâns prin forţa lucrurilor şi de împrejurări să
apară ca fiind de cele două părţi în acelaşi timp.
Numele lui era Eliod. Entitatea a pierdut şi a
câştigat în această experienţă de viaţă - căci zilele
erau lungi în acele timpuri zbuciumate - şi, în acea
perioadă, oamenii au trebuit să-şi schimbe de mai
multe ori ideile şi să sufere schimbări în viaţa lor.
Entitatea, în ultima parte a vieţii sale, a dat mult,
difuzând în rândul oamenilor din popor publicaţiile
scrise pentru ei, reunindu-i pe cei care se aflau pe
poziţii înaintate în jurul unui scop comun. Sub
Teroare şi în timpul rebeliunii [care a urmat?],
entitatea a suferit în corpul şi în spiritul său. De
unde, astăzi, necazurile sale, luptele interioare.
(Lectura 311-1)
Dar să continuăm cu închisorile:
În timpul Revoluţiei franceze, entitatea se afla
printre cei care erau angajaţi în Casa regelui, un
gardian dintre cei care-l slujeau pe rege în perioada
captivităţii. Numele său era: Jean Paula [în sfârşit
un nume franţuzesc sau aproape!], el a câştigat şi a
pierdut în această experienţă. Fiind ajutor, servitor
şi cel cu care regele stătea de vorbă adeseori,
oferind o mare parte din distracţii [ale prizonierilor]
ca şi sfaturi care ar fi provocat repulsia multora.
Entitatea a câştigat şi a pierdut în timpul
acestei experienţe, câştigând în serviciul făcut
altora, pierzând prin cultivarea resentimentelor
sale. De acolo îi vin astăzi aceste influenţe
ereditare şi familiale, ca şi această înclinaţie
pentru melodiile care induc meditaţiile, mai mult
triste. (Lectura 933-1)
Oamenii au trebuit mai întâi să lupte în ei înşişi cu
cel mai rău duşman al Omului, frica:
În viaţa precedentă, regăsim entitatea nu
foarte departe de aici, în perioada când monarhul
detronat domnea în Franţa. [într-adevăr, după
moartea lui Ludovic al XVI-lea, regele detronat era
micuţul Ludovic al XVII-lea]. Entitatea era pe atunci
un asistent, cineva care se afla acolo pentru a ajuta
copiii victimelor fizice (ale Revoluţiei) şi entitatea a
câştigat moral, nu fără să sufere. Frica de forţa
celor puternici, fără alinarea datorată respectării
legii divine, a ajuns înnăscută în entitate - din
cauza suferinţelor din acea perioadă. (Lectura 115-1)
Aluzia la Doamna Regală şi la Ludovic al XVII-lea
este clară. Căci copiii celorlalte victime fizice ale
Revoluţiei nu au fost luaţi ostateci. Copiii erau lăsaţi în
familiile lor, în grija celor care rămâneau, sau eşuau în
orfelinate. Uneori erau închişi împreună cu părinţii lor.
Dar singurii care au fost ţinuţi în această atmosferă de
teroare au fost cei doi bieţi copilaşi „Capet”. Valuri de
execuţii i-au decimat pe paznicii lor succesivi, mereu
bănuiţi de a fi fost amestecaţi într-o tentativă de răpire
(începând chiar cu Simon care a fost ghilotinat). Şi când
s-a constatat că răpirea a reuşit, că micul prizonier nu
mai era acelaşi (lucru dovedit astăzi din belşug),
atmosfera de teroare s-a dublat în rândul personalului
din turnul Templului. Totuşi acest copil incredibil despre
care nimeni nu ştie din cine s-a născut, despre care
nimeni nu ştie unde şi când a murit... Nu ne-ar mira să
aflăm că este născut pe 27 martie - începutul de Berbec
în zodiacul oficial, dar Peşti în toată regula după ce se
face corectarea procesiunii echinocţiilor (ayanamsa).
Taina, farmecul, lacrimile Peştilor, închisoarea
zodiacului...
Şi iată un personaj puţin apreciat:
Se afla în ţara franceză, în acea perioadă a
Revoluţiei când în ţară se făceau execuţiile.
Entitatea era atunci călău, în acea perioadă.
Detestându-se şi detestând rolul pe care-l juca în
acea situaţie. S-a pierdut dispreţuindu-i pe cei care
s-au revoltat împotriva Revoluţiei. În prezent, o
înclinaţie spre ură, denigrare, persecuţie, mai ales
faţă de intelectualii care pot critica, deoarece au
capacităţi mentale. (Lectura 1728-2)
Amărâtul... Faci ce poţi ca să-ţi câştigi pâinea de
toate zilele şi, uneori, n-ai de ales! Avea deja un trecut
destul de încărcat ca soldat în războiul Troiei. Cayce
spune: again the soldier (ceea ce lasă să se înţeleagă că
acel călău fusese soldat mai întâi, înainte de a accepta
acea meserie atât de puţin onorabilă). În viaţa troiană,
era recalcitrant:
Convins că aceia care se aflau la putere îi
persecutau pe cei dezavantajaţi, şi entitatea a
dezvoltat tendinţa de a-i denigra pe toţi cei care
deţin o putere politică, care sunt suverani,
judecătorii, poliţia etc. (Aceeaşi lectură)
 Acest nihilist mediu s-a reîncarnat oare în Sanson
care l-a executat pe Ludovic al XVI-lea? Cum era mult de
lucru în această meserie, presupun că Sanson nu era
singurul călău în exerciţiu - şi lectura nu ne oferă
suficiente precizări ca să afirmăm că despre el este
vorba.

Incaşul Marat
În sfârşit, ca să terminăm cu Revoluţia, cel care a
fost simbolul ei, figura^ reprezentativă:
În acea perioadă când Revoluţia franceză a
văzut răzmeriţa oamenilor de rând, entitatea se
afla atunci printre cei care luptau apărând ideea
că poporul trebuie să aibă dreptul de examinare a
legilor şi judecătorilor. Şi numele lui a fost Marat.
Începând de aici, lectura este incompletă şi parţial
intraductibilă; lipsesc cuvinte, există o notă a lui Gladys
Davis care se scuză spunând că stenografei i-au scăpat
câteva cuvinte. Un pasaj mai clar spune că faptele lui au
distrus multe elanuri, iar entitatea a pierdut în
timpul acestei părţi din experienţa sa de viaţă.
(Lectura 960-4)
Într-adevăr, păcat că Marat a interesat-o atât de
puţin pe secretara lui Cayce! Dar restul lecturii dă totuşi
nişte informaţii. Marat a avut un trecut karmic încărcat:
În timpurile biblice, când se reconstruia Cetatea
sfântă [Ierusalim], entitatea se afla printre cei care
voiau să restabilească acolo un cult; şi totuşi a
făcut astfel încât i-a atras pe cei care aparţineau
răului.
Lectura vorbeşte de persecuţii şi spune că viaţa
aceea venise pentru că el nu înţelegea folosirea
lucrurilor spirituale. (Aceeaşi lectură)
 În viaţa precedentă, îl regăsim atunci când
oamenii erau în ţara cunoscută ca Peru. [la te uită:
ca regina Maria-Antoinetta, aflată şi ea acolo! A se
vedea mai sus] Entitatea se afla printre suveranii
acelei perioade. Ea a pierdut prin egoismul său,
mânuind ca pe o armă puterea şi înalta profeţie
care-i fuseseră date şi dându-le o rea întrebuinţare.
(Aceeaşi lectură)
Marat a contribuit mult la condamnarea lui
Ludovic al XVI-lea şi a Mariei-Antoinetta. Aveau de
încheiat vreo socoteală veche din încarnările lor
peruane? Mai mult ca sigur. Am în faţă portretul lui
Marat, pictat de Joseph Boze, care poate fi văzut la
muzeul Carnavalet. Dacă i-am pune un poncho andin pe
umeri, iar pe cap o tichie vărgată din lână multicoloră, I-
am lua drept un Quichua cu culoare rezistentă. Nasul
mare şi turtit, precolumbian, tenul închis, privirea de
condor, sprincenele ca un lanţ muntos, o figură turtită ă
la Machu Picchu, pomeţii proeminenţi ca Aconcagua...
aş vrea să cred că vine direct dintr-o încarnare în Anzi!
Cayce, suflet nobil, nu-l condamnă. Spune doar că,
datorită acestor încarnări, îşi doreşte o situaţie
importantă, puterea, fiind inhibat de o forţă de
inerţie. Acest spirit în curs de dezvoltare să fie
îndrumat în aşa fel încât să găsească în el însuşi
forţa interioară pentru a-şi realiza dorinţele.
(Aceeaşi lectură)
În pasajele despre viaţa lui franceză care sunt greu
de descifrat din cauza cuvintelor care lipsesc, găsesc
totuşi de mai multe ori cuvintele inactivité /lipsă de
activitate/ şi inaction /lipsă de acţiune/. Cum termenii
din lectură nu sunt niciodată folosiţi la întâmplare,
acestea ar dezvălui problema psihologică fundamentală
a lui Marat: un blocaj la nivel acţiunii, care I-ar fi împins
„să supraliciteze” pentru a compensa. Ceea ce l-a
transformat în acel activist fanatic din Istoria noastră.
Mai bine peruanii şi-ar fi ţinut suveranul pentru ei...
În analiza sa astrologică, Cayce subliniază aceste
blocaje:
Forţele inhibante ale lui Saturn şi de asemenea
extremismul Uranienilor [care nu ştiu decât ori tot
ori nimic] îi aduc aceste pasiuni, această violenţă
sălbatică, care nu pot fi supuse prin forţă, ci
cucerite, dirijate şi canalizate prin iubire. O fiinţă
care, dacă este bine îndrumată, se va putea
manifesta cu succes în multe direcţii, în justiţie,
literatură... (Aceeaşi lectură)
În viaţa precedentă, Marat era medic şi a scris
multe lucruri ştiinţifice care i-au adus la epoca
respectivă o oarecare faimă, scrieri juridice, politice etc.
Astăzi, spune Cayce, se gândeşte la ele şi vrea încă
să scrie.
Între viaţa lui americană şi viaţa sa ca Marat, a fost
cu siguranţă perfecţionat undeva, deoarece Cayce
spune:
El este atent cu alţii şi nu vrea să vadă pe
nimeni şi nimic suferind, pentru că îl vine uneori
ideea să tachineze sau să fie sarcastic. Aproape
întotdeauna este împotriva celor care ar vrea să
persecute pe cineva. (Aceeaşi lectură)
Iată că reîncarnarea îi face chiar şi pe nebunii
sângeroși mai buni. Nu trebuie să ne pierdem speranţa
în nimeni! Lectura a fost dată unui băiat de treisprezece
ani care (sper pentru liniştea conştiinţei sale) împărtăşea
ignoranţa generală a celor din Virginia Beach în privinţa
Istoriei Franţei. Mi-am pus şi eu întrebări asupra acestui
fapt ciudat şi atât de rar în lecturi: un pasaj aproape de
neînţeles, deoarece lipsesc mai multe cuvinte-cheie pe
care secretara nu le-a notat.
Cayco a repetat neîncetat că avem o cunoaştere
înnăscută a vieţilor noastre anterioare, nu neapărat
conştientă, dar această cunoaştere se află totuşi în
străfundul nostru.
Dacă secretara lui Cayce, ex-prinţesă regală (în mai
multe vieţi, după cum am văzut,) care ţinea încă mult la
privilegiile ei „regale”, nu a reuşit să noteze corect
lecturile lui Marat, este pentru că acestea o depăşeau!
Marat. asasinul regelui şi al reginei... Ceva din ea
trebuie să se fi revoltat. suntem atât de condiţionaţi de
reflexele noastre din vieţi anterioare! Şi apoi, în cele din
urmă, cu această chestiune puţin clară a vieţilor
anterioare ale lui Cayce în Franţa - cel puţin trei! -o fi
trăit el în Franţa în timpul Revoluţiei? Cu secretara care
se încarna de fiecare dată cu el? Mi-am pus şi această
întrebare, căci consultanţii lui Cayce sunt toţi oameni
care l-au cunoscut în vieţile lui anterioare. Pentru
perioadele în care ne indică o încarnare a sa, găsim în
lecturi o mulţime de alte vieţi în aceeaşi epocă şi în
aceeaşi ţară. Ceea ce este normal conform legilor
reîncarnării de grup.
Or, pentru Revoluţia franceză, am văzut un
numărul mare de lecturi date (şi încă nu le-am tradus pe
toate!). Oare Cayce s-a reîncarnat în acea perioadă?
Dacă nu, de ce sunt atâtea lecturi?
Cayce n-a afirmat niciodată că şi-ar fi spus ultimul
cuvânt, adică toate vieţile sale anterioare. Aşteaptă
probabil să i se pună întrebarea... Şi apoi, poate că nu
era de dorit să fie povestite unele vieţi. Elementele din
vieţile franceze pe care le-a dat, cu acele detalii adeseori
puţin coerente între ele, sugerează că există încă multe
alte lucruri nespuse şi despre care se pot pune întrebări!
 Am fost întrebată dacă există vreo lectură specială
despre Napoleon: nu, nu există. Dar mai sunt lecturi
pasionante despre Franţa secolului al XIX-lea, despre
Alsacia-Lorena şi mai ales despre Franţa din timpul
cuceririi Lumii Noi: Canada şi Louisiana. Sper să le pot
traduce într-o zi pentru cititorii mei, dacă ei o doresc!
Dacă Cayce va crede acest lucru de cuviinţă, mă va
ajuta să scriu un volum III!

Fundaţia E. Cayce

Fundaţia Cayce, adică A.R.E. (Asociaţia pentru

Cercetare şi Iluminare), are sediul în Virginia Beach, în
colţul celei de-a 67-a străzi a lui Atlantic Avenue.
Adresa poştală:
P.O. Box 595 Virginia Beach VA 23451 U.S.A.
tel.: (804) 428 35 88
Cititorii care doresc mai multe informaţii despre
Edgar Cayce se pot adresa asociaţiei Le Navire Argo (B.P.
674-08, 75367 Paris Cedex 06), care organizează cursuri
şi ateliere (astrologie karmică, citirea aurelor, vindecare
prin rugăciune, radiestezie, geobiologie, analiza viselor,
meloterapie etc). Mulţumesc pentru plicul timbrat pe
care-l veţi trimite, pentru răspuns, împreună cu cererea
dumneavoastră.

CUPRINS
Mulţumiri .................................................................. 331
Introducere ............................................................... 334
Partea I - NOI SPERANŢE DE VINDECARE ................ 336
1. Vindecarea fiinţelor care suferă ................ 336
Cayce continua să trimită mesaje ................................................................................. 336
Zece ani până la explozia pământului... ....................................................................... 337
 Întoarcerea la „Legea lui Unul”: unitatea cu animalele, plantele şi pământul. Unitatea
între oameni ................................................................................................................. 341
2. „Healing” - vindecarea prin rugăciune şi prin
atingerea cu mâinile ..................................... 344
Cum e întemeiat Edgar Cayce un grup de vindecare prin rugăciune la Virginia Beach345
Reîncarnarea ................................................................................................................ 346
Există un singur Dumnezeu, El este cei care vindecă .................................................. 347
Ce formule trebuie să folosim? .................................................................................... 350
Efectul precis al Tatălui Nostru asupra glandelor endocrine ........................................ 353
Adevăratul text al Tatălui Nostru ................................................................................. 359
Psalmul bunului păstor pentru a „reînchide” centrii glandulari .................................... 361
Psalmul 23 „Cel Veşnic este pastorul meu” ................................................................. 363
Meditaţie şi rugăciune .................................................................................................. 364
Liniştea ........................................................................................................................ 368
Ce metode trebuie să folosim pentru a vindeca? .......................................................... 369
Înainte de toate, învingeţi-vă frica! .............................................................................. 373
Forţa grupului............................................................................................................... 375
Despre influenţa parfumurilor asupra meditaţiei .......................................................... 378
3. Apocalipsul, lecţie de medicină holistică. .. 381
O lectură holistică a Apocalipsului .............................................................................. 381
Avertisment pentru cititorul mai puţin familiarizat cu Biblia ....................................... 385
Marele Babilon, Mielul şi fiarele cele hidoase ............................................................. 388
Cele şapte Biserici şi glandele endocrine ..................................................................... 391
Zodiacul şi glandele endocrine în Apocalips ................................................................ 394
Partea II – KARMA FRANŢEI ...................................... 401
1. Edgar Cayce şi încarnările franceze .......... 401
2. Atlanţii din Pirinei .................................... 403
Munţii Pirinei ............................................................................................................... 403
Refugiaţii din Poseidia ................................................................................................. 404
Cum am scăpat ocazia să avem piramide... .................................................................. 409
3. Strămoşii noştri gali ................................. 418
Întemeierea Luteţiei ..................................................................................................... 418
Mereu năvălitorii: cartaginezi şi romani....................................................................... 419
Tot cotropitorii: Imperiul Inferior şi marile invazii ...................................................... 424
Şi de unde vin celţii - şi galii noştri? ............................................................................ 427
4. Cruciadele ................................................ 431
Cadrul istoric................................................................................................................ 433
Adevărata cauză a cruciadelor...................................................................................... 437
Întoarcerea unui grup „psi” .......................................................................................... 439
 „Djihâd”-ul creştinilor.................................................................................................. 442
O mie şi unu de motive pentru a pleca în cruciadă... .................................................... 447
Reversul cruciadei ........................................................................................................ 450
Punctul de vedere al învinşilor ..................................................................................... 452
Întoarcerea războinicului.............................................................................................. 453
Şi cele care au fost uitate... ........................................................................................... 455
Şi catharii? ................................................................................................................... 462
Tancrède d'Hauteville, luarea Ierusalimului şi Ludovic al XVII-lea... ......................... 464
Cazul cruciatului feminist (şi pacifist!) ........................................................................ 468
Karma celei de a Doua Cruciade .................................................................................. 469
5. Renaşterea, Ioana d'Arc şi Francisc I ........ 473
O fecioară care vine de departe... ................................................................................. 473
Francisc I, bancher Indian... ......................................................................................... 476
6. Pe vremea Ludovicilor ............................... 481
Richelieu şi Ludovic al XIII-lea ................................................................................... 481
Exilul lui Carol al II-lea în Franţa ................................................................................ 487
Cayce, nepot al regilor Franţei şi Angliei - întocmai! .................................................. 488
Edgar Cayce - copil negru cu obârşie regală? .............................................................. 494
O dramă din timpul Regentei? ..................................................................................... 496
Louise de la Valllère între Fouquet şi Ludovic al XIV-lea la Virginia Beach... ........... 499
Viaţa în timpul lui Ludovic al XIV-lea ........................................................................ 518
Cel iubit în persoana... ................................................................................................. 523
În preajma lui Ludovic al XV-lea ................................................................................ 530
Paradisul artelor şi al literaturii .................................................................................... 538
7. Ludovic al XVI-lea, Marie-Antoinette şi
Revoluţia ...................................................... 549
Faraoana Marie-Antoinette .......................................................................................... 549
Regele Romei era Ludovic ai XVI-lea! ........................................................................ 554
O veste bună: Ludovic al XVII-lea a evadat din Templu... .......................................... 558
Misterul Doamnei Regale ............................................................................................ 562
Întâlnirea ratata de la Varennes .................................................................................... 567
Îngerul bun al lui Ludovic al XVI-lea în închisoare: Doamna Elisabeth ...................... 572
Mirabeau-Trăsnetul ...................................................................................................... 573
Anturajul lui Ludovic al XVI-lea şi al Mariei-Antoinetta ............................................ 578
Fiecăruia adevărul său .................................................................................................. 583
Incaşul Marat ............................................................................................................... 592
Fundaţia E. Cayce ..................................................... 596
 Dorothée Koechlin de Bizemont

Universul lui Edgar Cayce

III

Mulţumiri

Sub formă de introducere

Cititorii şi cititoarele mă tot întreabă ce s-a
întâmplat cu „muvianul“, altfel spus fiul meu Gil care, la
vârsta de cinci ani, îşi amintea de o viaţă din Lemuria.
Am povestit despre reminiscenţele păstrate de el dintr-o
civilizaţie dispărută, în L'Astrologie karmique / Astrologia
karmică.
De atunci, mi se vorbeşte într-una despre fostul
„mare inginer din ţara Mu”. Toată lumea mă întreabă
cum îşi foloseşte capacităţile şi cum o mai duce. Ei da,
este zdravăn ca Pont-Neuf (care, aşa cum nu arată
numele, este o entitate foarte bătrână). Aşadar,
„muvianul” meu, care este întotdeauna foarte calm, şi-a
dat concursul la acest al treilea volum. Mi-a fost de mare
folos: vă daţi seama - când ai supravieţuit năruirii
Lemuriei, Atlantidei care a sărit în aer, devastării Greciei
de către Paul Emil şi pârjolului de la Marea Bibliotecă
din Alexandria... nimic nu te mai mişcă! Cu
înţelepciunea blazată a sufletelor foarte vechi, care au
văzut multe, „muvianul” a recitit manuscrisul acestei
lucrări - prima versiune, ilizibilă. „Sentenţios şi
alambicat” - a fost verdictul său. Avea dreptate: exact
aşa apare textul lui Cayce în original, întrucât este vorba
de transcrierea unui discurs spontan. Comunicarea
scrisă şi comunicarea vorbită, cum ştie oricine, nu
funcţionează după aceleaşi ritmuri: ceea ce face ca limba
vorbită să fie convingătoare este încărcătura emoţională
degajată din intonaţii, gesturi, priviri. Or, textele lui
Cayce, nefiind înregistrate pe magnetofon, au fost lipsite
de relief prin stenografiere şi sunt într-adevăr
„sentenţioase şi alambicate” pentru urechile europene.
„Muvianul” a avut dreptate: Cayce, ca să fie respectat de
concetăţenii săi, vorbea pe limba lor. Împănat cu citate
biblice, plin de adevăruri primordiale, asortat cu repetiţii
grase, discursul lui Cayce pare să se adreseze unei
adunături de cowboy cu urechile înfundate! Chestiune
de stil de comunicare, propriu fiecărui grup uman...
Există şi un fenomen general care se verifică în toate
ţările şi în toate epocile: marea majoritate a
clarvăzătorilor nu se poate exprima clar. Am citit sute de
retranscrieri de clarviziuni - este întotdeauna aceeaşi
încâlceală. Exprimarea logică, măsurată, exactă nu i se
potriveşte clarvăzătorului. Astrologia ne ajută să
înţelegem de ce: gazetăria este guvernată de un semn
mercurian rapid, Gemenii. Editarea este guvernată de
un semn mercurian lent, Fecioara. Acestea sunt două
semne extrem de raţionale. De cealaltă parte - în
opoziţie! - clarvăzătorul este guvernat de semnul intuitiv,
vag, fluid, al Peştilor; vindecătorul, de către un alt semn
intuitiv: Săgetătorul. Comunicarea logică - mercuriană -
înăbuşă comunicarea intuitivă a Peştilor şi a
Săgetătorului. Cayce, bineînţeles, ca mulţi clarvăzători
mari, avea Soarele în Peşti! (A se vedea tema sa în
L'Astrologie karmique d'Edgar Cayce / Astrologia
karmică a lui Edgar Cayce). Traducându-l, sunt obligată
deci să „îl repun în careu”, adică să-i găsesc mesajului o
exprimare logică, metodică, în modul nostru european.
încă foarte marcaţi de simetria greacă, simţim încă
puternic nevoia de ordine riguroasă, care se exprimă
prin gramatica noastră. „Claritatea franceză”, rodul unei
discipline exacte, lipseşte în general din textele
clarvăzătorilor - şi mai ales din lecturile lui Cayce. Ea
lipseşte adeseori şi din textele americane. Trebuie deci
să scoatem mesajul din ambalaj. Şi în acest sens,
„muvianul” meu m-a ajutat considerabil. Cu privirea de
laser a tinerelor „suflete vechi” reîncarnate în copii
atomici, mi-a curăţat textul cu un umor devastator.
Datorită acestui lucru, poate veţi găsi că textul este, în
fine, comestibil!
Dar, oricum, n-aş fi putut face nimic bun fără
Arielle. Arielle Fonroget este zâna bună care veghează
asupra manuscriselor mele încă din faşă. Nu numai că
le scutură (cu varga înţelepciunii), dar le şi comentează
şi-mi dă întotdeauna un sfat judecat. Arielle, ca şi fiul
meu Gil şi toţi colaboratorii mei, este şi ea un suflet
vechi care ştie multe... (Sufletele tinere mă agasează,
sunt nişte brute! încă n-au găsit în experienţele terestre
înţelepciunea de a ghici totul!) Aceste suflete vechi sunt
în general marcate de Saturn - stăpânul Timpului - şi de
Capricorn, simbolul arhitecţilor.
Fie ca Arielle să-şi primească răsplata pentru
răbdare, competenţa infailibilă, fidelitatea atât de rară!
Mai am doi complici: Denise Fouin şi Patricia
Bornic. Ele mă încurajează şi mă susţin neîncetat. Zi de
zi, ele încearcă să-mi cureţe drumul de obstacole; se
ocupă de popularizarea lui Cayce prin mijloacele de
informare - care, putem spune astfel, la început n-au
fost deloc favorabile unei filosofii spirituale ca aceasta!
Dacă le-aş spune cititorilor mei bruftuielile al căror
obiect am fost în mod constant Denise, Patricia şi eu, ar
fi foarte miraţi. A trebuit să înfruntăm zidul berlinez al
dispreţului. Astăzi acest zid (ca şi celălalt) s-a năruit:
unii ziarişti îndrăznesc, în fine, să meargă în sensul
Istoriei (acum, când e mai puţin riscant!...). Bineînţeles
că „marele bazar al Noii Ere” (Cum titra Le Canard
Enchaine, într-un număr bine informat!) oferă publicului
un tutti-frutti de valori sigure şi de escrocherii. Dar nu-i
cinstit să le amesteci. A deschide ochii publicului
francez, a-l învăţa să distingă aurul de pleavă nu este o
treabă uşoară! Eşti lovit peste degete... Denise şi Patricia
au un curaj grozav - ca Tanneguy de Petiville, înhămat şi
el la această muncă, atrăgându-şi stima generală.
M-au ajutat mult şi alţi oameni bine intenţionaţi şi
buni sfătuitori, ca Madeleine de Solliers, care nu se teme
să mă susţină; verişoara mea, Madelaine Fabre-
Koechlin, care a făcut o foarte fină lectură critică a
capitolului al doilea; Cathy Maryan-Green, care a recitit
totul cu ochiul său de profesionistă, expertă în
comunicare; Beatrice Luccisano care mi-a dat sugestii
pertinente şi în care am mare încredere; Janos Molnar
de Parno, care m-a ajutat să-l fac cunoscut pe Edgar
Cayce în Belgia.

Glasul copacilor
Copacii influenţează inspiraţia scriitorului? a fost
întrebat Cayce. El a răspuns: Da, o influenţează! La
dumneata şi la majoritatea oamenilor... (Lectura 943-13,
pe care am tradus-o în Edgar Cayce: vindecarea prin
muzică). Iată de ce ne imaginăm întotdeauna scriitorii
sub un cocotier (pe ţărmul unei lagune albastre!). Ca să
mă conformez imaginii de marcă, am scris deci mult sub
copaci. Eric şi Marguerite de Mevius mi-au împrumutat
salcia lor centenară, de pe malul eleşteului. Frances
Pellenc, Jean-Noel şi Francine Turcat, castanii lor din
strada Gabriel, în Paris (pe malurile Senei!). Jaqueline
Beau de Lomenie îmi putea oferi chiar un bananier, pe
ţărmul Atlanticului, în insula Oléron: cum eram mult
mai aproape de cocotierul de serviciu, mi-am scris acolo
cele mai bune pagini. Luc şi Michéle Bourcoud aveau şi
ei un palmier în grădina din Lausanne... Dar când am
ajuns, iarna îl îngheţase! Asta nu m-a împiedicat să
lucrez pe malul lacului Léman, unde spiritele apei, foarte
active, au inspirat deja atâţia scriitori. La Gstaad, în
munţi, Elizabeth Reuteler şi Monique Isola mi-au
împrumutat brazii lor - aceştia sunt copaci foarte gureşi,
care au multe poveşti de spus (ca aceia din pădurea
vieneză, cărora Johan Strauss le-a tălmăcit spusele).
Între timp am descoperit la Paris un hotel mic şi
vechi, cu vedere spre o grădină interioară. Domnul
Janin, proprietarul, ajutat de Héléne Cherruy, veghea cu
dragoste asupra unicului copac al locului: un „arţar
sicomor fals”, care adăpostea zeci de păsări cântătoare.
(„Avem cu mierlele un contract de muncă”, îmi spune el,
„le hrănim şi ele cântă pentru clienţii noştri”). Mierlele
de la hotelul Varenne au cântat mult pentru mine!... În
fine, alţi prieteni foarte credincioşi, Bertrand şi Roselyne
de Guillebon, mi-au împrumutat o pădure întreagă
pentru meditaţie: în Jura, pe malul râului Loue, unde
spiritele Naturii sunt încă foarte active (este puţină lume
acolo şi nu e deloc beton!). Mulţi dintre prietenii şi
prietenele mele foarte apropiate au crezut în filosofia lui
Cayce şi m-au susţinut: amiralul Kerros şi soţia sa
Anne, care m-au ajutat să fotocopiez „lecturile” lui Cayce
la Virginia Beach; Geneviéve Galliford, consulul Franţei
acolo şi prietena mereu credincioasă. Şi toţi cei a căror
simpatie activă mi-a permis să merg mai departe pe
această cale de pionier - destul de dificilă deci, prin forţa
împrejurărilor: Madeleine Fattal, Simone Brousse,
Jacques Masson-Deblaize, Dominique Bruneau-Laborde,
Jean-Yves Mock, Catherine Dreyfus Soguel, Michel
Buthaud, Jean-Baptiste Trouplin, care urmăreşte cu
atenţie tirajele cărţilor mele la Robert Laffont,
încurajându-mă cu prietenie. (În materie de editare poţi
întotdeauna să vezi paharul jumătate plin sau jumătate
gol; anumiţi editori spun autorilor pe care-i publică:
„Treizeci de mii de exemplare? Puţin, ne-aţi dezamăgit!”
Alţii: „Treizeci de mii? Bravo, continuaţi, vom merge
până la o sută de mii!”) N-aş vrea să trec cu vederea alţi
prieteni apropiaţi: Hugues de Bonardi, Patrick Mazery,
Dr. Gerard Pilloud, vărul meu Pierre de Bizemont,
Dominique Bourlet, Louis şi Pomme Viel, Dr. Cyrille
Blum, Patricia Delorme, Jean Mezy, Guy Deschars şi
Simone Caillot-Nail, Catherine Lardet, Alix Hussain,
Yvane Guichaoua, Guy Dhorbait, Marie-France de Rose,
Gerard şi Claude Metrailler, Verena Moser... M-au ajutat
atâta încât nu ştiu cum să le mulţumesc. Toţi aceia şi
toate acelea pe care le-am citat au un punct comun
surprinzător: sunt oameni care au rarul curaj de a
susţine un mod de gândire care este încă dezaprobată de
Universitate!
Printre ei, editorul meu Robert Laffont: „Sunt mai
bine de douăzeci de ani, îmi spune el, de când îl cunosc
pe Edgar Cayce. Cayce este robust, este sigur! Şi iată
mai bine de douăzeci de ani de când caut pe cineva care
să-mi facă o carte tematică, adică o carte de sinteză care
să prezinte publicului nostru diversele teme ale operei
sale”. I-am oferit un fel de „tacâm complet” într-un
singur volum, care cuprindea mai multe aspecte:
aspectul terapeutic al gândirii cayciene (medicina
holistică), aspectul filosofic (Legea lui Unul şi aplicaţiile
sale), viziunea sa istorică (reîncarnarea, cheie a Istoriei)
şi, în fine, subiectul său favorit: dezvoltarea metodică a
facultăţilor psi.
 Lucrarea apărută sub titlul Universul lui Edgar
Cayce a avut succes şi cititorii şi cititoarele mele au
cerut un al doilea volum. Şi iată, în fine, volumul al
treilea, tot pentru a răspunde solicitărilor din ce în ce
mai numeroase. Urmând aceeaşi linie, el cuprinde:
1. o parte de Filosofie, care tratează un subiect
extrem de nou şi totuşi foarte vechi: „spiritele Naturii”.
2. o parte de Istorie (Istoria „psi”' care integrează
reîncarnarea), despre lecturile lui Cayce despre Franţa,
Elveţia, Alsacia şi Lorena, pe care nimeni nu le-a studiat
până acum;
3. o parte de Sănătate (funcţia terapeutică a
alimentelor).

PARTEA I

Edgar Cayce şi Spiritele Naturii

Edgar Cayce mă surprinde neîncetat! Felul său de
a preface vechiul în nou... De a ni-l servi iarăşi, făcând
din el Noua Eră!
„Spiritele Naturii” de exemplu. Bineînţeles că nu le-
a inventat. Erau pâinea de toate zilele a strămoşilor
noştri gali. Dar toate s-au dus odată cu vrăjitorul Merlin
şi Pădurea Brocéliande.
Or, iată-l pe Edgar al nostru venind cu ideea că
totul este adevărat! Că trebuie să credem în zâne. Unora
le va veni greu să-l urmeze. Am printre prietenii mei
oameni raţionali, care îmi spun: „Profetul tău din
Virginia Beach este un guru nebun! Ce spune el este
lipsit de sens!”
Şi apoi lunile, anii trec şi evenimentele (care chiar
se înlănţuie într-un mod iraţional!) îi dau dreptate lui
Cayce. Un mic exemplu: acest faimos Război din Golf.
Când am tradus lectura 3876-28 (pe care o puteţi citi în
Les Propheties d'Edgar Cayce / Profeţiile lui Edgar
Cayce, p. 261, „J'ai Lu”) unde Cayce anunţa „că vor
izbucni războaie în această perioadă” şi că trebuia „să
supraveghem Golful”, nu vedeam de ce. Pentru mine,
Golful Persic era roz... Or, profeţia s-a dovedit exactă.
Un alt exemplu: Atlantida. Cayce a fost printre
primii care au anunţat revenirea ei, totodată în plan
cultural şi în plan geografic. Dacă ultimul punct nu s-a
confirmat încă (nu s-a găsit încă dovada fizică
indiscutabilă a existenţei Poseidiei - exceptând foarte
misteriosul zid din Bimini (cf. Edgar Cayce, l'Atlantide at
la Grande Pyramide, de William Fix pe care am adaptat-o
pentru Editions du Rocher.), pe plan cultural s-a văzut
deja cu prisosinţă. Există o revenire în forţă a Atlantidei,
toată lumea vorbeşte de ea! În numărul „special Noua
Eră” din Canard Enchainé, despre care am vorbit deja,
un capitol se intitulează (cu pertinenţă!):
„Atlantida, un continent care nu e pierdut pentru
toată lumea”, făcând aluzie la exploatarea fără jenă a
acestei teme de către anumite mijloace de informare
(vulturi care devoră fără ruşine lecturile lui Cayce... în
traducerea mea!)
„Profetul nebun” din Virginia Beach presimţise deci
perfect ce avea să tulbure spiritele la şaptezeci de ani
după moartea sa. (Iar în privinţa Atlantidei, este abia
începutul!) Marele public, ca şi universitarii, nu va putea
să-şi astupe la nesfârşit urechile la anumite melodii. O
şansă pentru Cayce: Inchiziţia nu-i mai arde pe profeţi,
nici pe clarvăzători, pe chiori, pe cocoşaţi, pe şchiopi, pe
saşii, pe sterpi şi alţi sărmani cu 'b' (toate aceste cuvinte
încep în limba franceză cu litera 'b', n.tr.), despre care se
credea că behăie cu Belzebut!

Spiritele Naturii sunt pretutindeni

 Unii dintre cititorii mei vor întreba: „Spiritele
Naturii”? Ce înseamnă?
Expresia cuprinde în general toate aceste
„manifestări” insolite, aceste „personaje” mai mult sau
mai puţin mitice, numite la ţară: zâne, vârcolaci (în
Bretania, n.tr.), elfi, gnomi, ghibelini, arătări,
salamandre... inclusiv toţi cei care-i vizitau pe greci şi
latini (mult mai cunoscători decât noi): nimfe, ondine,
naiade, tritoni, driade, fauni, satiri etc., despre care voi
avea ocazia să vorbesc din nou mai detaliat, ceva mai
departe.
În lectura de mai jos („Lecturile” lui Edgar Cayce
sunt consultaţiile mediumnice pe care le acorda
pacienţilor săi, în timp ce se afla în stare de transă.
Aceste lecturi - au fost peste 12.250 - sunt o
inepuizabilă sursă de informaţii pe toate temele:
medicină, psihologie, istorie, ştiinţe fizice şi umane etc.),
Cayce vorbeşte de un bărbat care era în legătură cu
zânele, în Scoţia. În această ţară, ca şi în Irlanda, Ţara
Galilor, Cornwall (şi la noi, în Bretania, Auvergne...)
tradiţia celtică de respectare a lumii zânelor a durat mai
mult; învăţătura druizilor despre spiritele Naturii n-a
fost uitată aici:
Înaintea acestei vieţi entitatea trăia în ţara scoţiană
(...) Era cineva foarte priceput în colaborarea cu lumea
nevăzută, cu energiile elementare. El era în legătură cu
zânele, cu toate aceste fiinţe care nu se exprimă sub o
formă materială şi pe care numai cel branşaţi la Infinit le
pot zări. (Lectura 2547-1).
Entitatea - the entity, cum spune Cayce -, este acel
băieţel de unsprezece ani despre care am vorbit deja în
Profeţiile lui Edgar Cayce. În mai multe rânduri el îşi
anunţase părinţii de venirea unui ciclon, înainte să-l fi
detectat cineva (se ştie că cicloanele sunt pacostea
coastelor tropicale, mai ales a acelora din sud-estul
Statelor Unite).
Cayce, în lectura respectivă, vorbeşte de
caracteristicile neobişnuite ale acelui copil, un „suflet
vechi” cu totul de excepţie, pentru că fusese personajul
biblic Noe într-o viaţă anterioară. El mai spune părinţilor
săi:
Să nu-i puneţi NICIODATĂ întrebări despre sursa
informaţiilor sale!
...Căci copilul află aceste lucruri de la spiritele
Naturii şi ar putea să-l sperie obligaţia de a explica. Cum
va spune Cayce în privinţa propriilor sale amintiri din
copilărie:
Sunt experienţe esenţiale pentru mine şi care au
un caracter prea sacru ca să pot vorbi despre ele. Ar
părea un sacrilegiu..
Ceea ce nu-l împiedică pe Cayce să le recomande
părinţilor: Nu-i daţi impresia că este deosebit de ceilalţi.
(Aceeaşi lectură)
Spiritele Naturii aparţin folclorului din toate ţările
şi nu numai în lumea celtă de care am ţinut, în „Galia
împădurită”, Insulele Britanice, pădurile adânci ale
Germaniei şi fiordurile scandinave... De exemplu, în
zona musulmană, oamenii cred în „djnuni”, termen
general care cuprinde toate felurile de entităţi invizibile,
de la fantomele umane şi animale până la spiriduşi. „Un
djinn mi-a intrat în tractor”, spunea un muncitor
marocan patronului său, explicând pana mecanică.
Directorul exploatării agricole respective, universitar
parizian absolvent al Normalei Superioare, îmi povestea
acest lucru ca pe un exemplu tipic al „gândirii prelogice”
care afecta popoarele din lumea a treia în general şi pe
berberii marocani în special. Astăzi îmi spun că nu prin
cuvinte savante putem explica lucrurile şi că credinţa în
„djnuni” nu este, desigur, răspunzătoare - cum se
susţine în strada d'Ulm - de înapoierea tehnologică a
Maghrebului.
La drept vorbind, este ceva universal. Dacă
creştinismul (sau cel puţin interpretarea sa stângace) s-a
străduit să dezrădăcineze credinţa în aceste spirite, n-a
reuşit niciodată complet. La noi la ţară, acum o sută de
ani, se vorbea încă de zâne... Şi chiar în copilăria mea în
Bretania (era după război), bunicile credeau încă în ele.
Seara se spuneau multe poveşti despre oameni care
văzuseră vârcolaci, zâne, spiriduşi. Pentru mine, pe
atunci o fetiţă, era cu totul firesc. Ştiu că m-am jucat cu
ei - dar un fel de cenzură a memoriei (datorată anilor de
universitate?) mă împiedică să regăsesc imaginile lor
precise. Păstrez numai o senzaţie foarte puternică de
amintire, într-o grădină fermecată, spre golful Morbihan.
Ceea ce făcea ca grădina să fie „fermecată” erau tocmai
aceste prezenţe magice. Spre şapte sau opt ani, îmi
amintesc că am plâns de indignare citind o carte
abominabilă, care spunea că nu există zâne!
Una dintre marile mele bucurii, explorând lecturile
lui Edgar Cayce, a fost să descopăr că şi el credea în
existenţa acestor fiinţe „invizibile“. Sunt sigură că mulţi
dintre cititorii mei au avut experienţe despre care nu
îndrăznesc să vorbească nimănui. Vor fi foarte fericiţi să
constate că nu sunt pe atât de nebuni pe cât li s-a
spus...
Domnule Cayce, ce sunt „spiriduşii“?
- Sunt entităţi care n-au intrat într-o formă
materială; vi s-au manifestat deja şi, uneori, se mai
manifestă în faţa dumneavoastră! (Lectura 1265-3)

Un popor mărunt, precis şi organizat

 Cum spun englezii, the little People („poporul
mărunt”), astfel sunt spiritele Naturii, pretutindeni
răspândite pe planetă.
Pentru cei care nu le cunosc, totul e foarte vag:
spiriduşi, elfi, zâne, intră toţi în aceeaşi oală. Lămuriţi-
vă: nu oricine face orice în această lume măruntă care,
pentru că este invizibilă, nu este mai puţin organizată.
Mai întâi, se ştie - Tradiţia o spune! - că aceste
spirite au domenii de acţiune foarte diferite; formele lor
sunt adaptate elementului în care trăiesc:
- zânele şi elfii, ca şi silfii, trăiesc în elementul Aer,
- gnomii, spiriduşii în elementul Pământ,
- ondinele, nimfele în elementul Apă,
- salamandrele în elementul Foc.
Cum spune Cayce:
Gnomii, spiriduşii, zânele, vârcolacii nu sunt
„elementali”. Sunt entităţi făcute din elemente care sunt,
ca entităţi, la fel de exact definite ca şi fiinţele umane
care trăiesc în lumea materială. (Lectura 1265-3)
Elementalii de care vorbeşte Cayce desemnează curenţi
vibratorii, „emanaţii” de vibraţii nepersonalizate. În
anumite locuri, „emanaţiile astralului inferior” sunt
acumulări de unde grele, cu vibraţii foarte joase,
provenite din emoţiile şi actele distrugătoare. De
exemplu, într-o casă pătată de o crimă, aerul respirat,
pereţii, mobilele sunt impregnate de negativism. Nu este
vorba de fiinţe propriu-zise, de „entităţi”, cum spune
Cayce, ci de acumulări vibratorii. Roger de Lafforest
(despre care voi vorbi din nou mai departe) a contribuit
mult la cunoaşterea acestor fenomene şi a dat astfel de
exemple în cărţile sale (cea mai bună, un best-seller care
îşi merită acest nume, a apărut la Laffont, cu titlul Ces
maisons qui tuent / Casele care ucid). El dezvăluie
tehnici care curăţă aceste emanaţii şi pe care Louis Viel
le foloseşte în geobiologie pentru a alina viaţa cotidiană a
celor vii, perturbată de astfel de case negative. A nu se
confunda cu cele patru elemente, Apă, Pământ, Foc, Aer,
forme sub care se prezintă moleculele de materie din
care este făcută viaţa terestră.
În lectura de mai sus, Cayce afirmă deci că
„spiritele Naturii” sunt făcute din aceeaşi materie ca şi
noi, adică din cele patru elemente, fiind însă structurate
după un mod vibratoriu diferit.
Iată un text foarte interesant, datorat lui Sir Arthur
Conan Doyle (despre care vom mai vorbi), care încearcă
să explice într-un mod ştiinţific existenţa unei lumi
„invizibile” pentru ochii noştri:
„Minţii umane îi vine greu să accepte (...) existenţa,
la suprafaţa acestei planete, a unei populaţii poate la fel
de numeroasă ca şi rasa umană, care îşi desfăşoară
strania activitate în felul său, despărţită de noi doar
printr-un nivel vibratoriu diferit. Căci noi nu vedem
obiectele decât în limitele culorilor spectrului nostru, în
timp ce dincolo de el există infinite vibraţii colorate, pe
care nu le putem vedea (Dincolo de infraroşu şi de
ultraviolet.). Dacă vom concepe că poate exista o rasă de
fiinţe alcătuite din materie, ale căror unde prea scurte
sau prea lungi nu pot, din acest motiv, să fie percepute
de noi, aceste fiinţe rămân invizibile pentru noi -
exceptând cazul când am putea să intrăm pe aceeaşi
lungime de undă - sau s-o adaptăm lungimii noastre.
Exact acest lucru înseamnă, de altfel, mediumnitatea:
mediumul este capabil să-şi modifice vibraţiile, intrând
pe alte lungimi de undă”.
Această justificare printr-o diferenţă de nivel
vibratoriu este foarte modernă; şi totuşi este scrisă în
1922, perioadă când, cu excepţia câtorva pionieri,
materia era văzută doar ca o suprapunere de corpusculi,
neglijând faptul că fiecare dintre aceştia este în mod
constant animat de o mişcare vibratorie, o undă. Căci
totul este vibraţie, spune Cayce (Cf. lecturile lui Cayce,
pe care le-am tradus, despre fenomenele vibratorii, în
Edgar Cayce, vindecarea prin muzică, Rocher.).
Lungimea de undă care caracterizează nivelul vibratoriu
determină deci starea materială a oricărui fenomen, a
oricărui obiect, a oricărei fiinţe vizibile sau invizibile.
Acest text al lui Sir Arthur Conan Doyle este extras din
introducerea la celebra sa lucrare: The Coming of the
Fairies / Venirea zânelor, despre care vom vorbi acum.

Zânele se întorc
The Coming of the Fairies: titlul acestei cărţi-
eveniment a lui Sir Arthur Conan Doyle capătă astăzi, la
şaptezeci de ani de la apariţie, un sens profetic: am
putea s-o traducem mai exact prin Întoarcerea Zânelor.
Ele se întorc în cultura noastră, de unde au fost
alungate în ultimul secol, de către Universitate...
Una din cititoarele lui Cayce, ştiind că el se jucase
cu zânele când era copil, a vrut să ştie mai mult. Iată
scrisoarea sa, scrisă în 1933:
„Dragă domnule Cayce,
Fiica mea mai mare, pentru care aţi dat lectura
2144, m-a rugat să vă pun întrebări despre un domeniu
pe care, cred, îl cunoaşteţi bine. În urmă cu câtva timp,
într-una din scrisorile dumneavoastră, mi-aţi spus că
oamenii vă considerau un copil ciudat, pentru că
vorbeaţi despre tovarăşi de joacă invizibili (...). Or, fiica
mea a adus de la bibliotecă o carte a lui Sir Arthur
Conan Doyle, intitulată The Coming of the Fairies (Ed.
Hodder Stoughton, Londra, prima ediţie în 1922. Pentru
aceia dintre cititorii mei care pot citi în limba engleză,
această carte este uşor de găsit, întrucât a cunoscut un
imens succes şi numeroase reeditări.). Această carte
conţine fotografii de zâne şi oameni care le-au văzut, ca
şi descrierile lor. Aceşti oameni erau în majoritate
mediumi, cred. Dacă aveţi timp să-mi scrieţi şi vă
interesează, aş vrea să-mi povestiţi câteva din
experienţele dumneavoastră pe această temă”. (Dosar de
lecturi 464)

Fotografiile din Cottingley

Această carte despre care vorbeşte corespondenta
lui Cayce a făcut mare vâlvă când a apărut în Anglia. A
stârnit polemici enorme: incredibilele fotografii cu zâne
care apăreau acolo erau trucate? Acele siluete
transparente, care apăreau peste frunzele copacilor,
erau „adevărate” sau numai rezultatul unui trucaj
iscusit? Sir Arthur Conan Doyle, cea mai înaltă
autoritate engleză din epocă în materie de
parapsihologie, a cercetat la faţa locului. Şi ajunsese la
concluzia că totul era adevărat. Publicase deci aceste
fotografii însoţite de comentariile sale şi rezultatul
anchetei întreprinse. Aceasta este cartea - extraordinară!
- despre care vorbeşte corespondenta lui Cayce.
Am citit-o eu însămi cu o uimire imensă. Imediat
am avut „şocul”, convingerea interioară că aceste
fotografii erau autentice. Şi încă nu citisem, la Fundaţia
Cayce, decât o ediţie foarte recentă, foarte „cenzurată”.
Când prietenul meu Hugo de Bonardi mi-a împrumutat
prima ediţie, care conţinea mărturii directe, chiar mult
mai fantastice, mie mi-a fost limpede: era ADEVĂRAT.
Cele două fetiţe, care pretindeau că văzuseră zânele şi s-
au jucat cu ele, nu minţeau! (Se poate vedea pe
fotografiile alb-negru că aceste fetiţe aveau o aură foarte
frumoasă... nicidecum aura minciunii).
 Ele se numeau Elsie şi Frances, erau verişoare şi
locuiau în Cottingley, în satul Yorkshire, în nordul
Angliei. De ani de zile povesteau părinţilor că se jucau
cu zânele într-o vâlcea din spatele casei. Până aici, nimic
anormal pentru nişte fetiţele englezoaice: în Anglia,
copiii sunt lăsaţi să creadă în zâne, considerându-se că
este bine... Şi, urcând spre Scoţia şi Ţara Galilor, găsim
tot mai mulţi oameni mari care-şi mărturisesc, fără falsă
ruşine, credinţa în zâne! Acolo, toată lumea cunoaşte pe
cineva care a văzut una (cel puţin)!
Când aveam şase ani, locuiam la Cairo, în Egipt,
unde părinţii mă înscriseseră la o şcoală englezească. Şi
acolo, best-sellerul care a bătut toate recordurile
lecturilor în clasele mici era o bandă desenată despre
aventurile... unei zâne! Copiii coloniei engleze din Cairo
trăiau în aşteptarea poştaşului care le aducea, în fiecare
lună, banda desenată cu elfi... La fel de interesantă
pentru ei ca şi Tintin, Asterix şi Snoopy laolaltă (lucru
care nu poate fi imaginat în grădiniţele din Franţa!). În
civilizaţia engleză, interesul pentru zâne nu dispare
nicicum odată cu copilăria: între cititorii cărţii Stăpânul
Inelelor (The Lord of the rings), se numără o majoritate de
adulţi încrezători...
Într-o zi, domnul Wright, tatăl lui Elsie, una din
„adolescentele” istoriei noastre, aduce acasă o cutie
magică: un aparat de fotografiat! Elsie, încăpăţânată ca
un măgăruş, îl cicăleşte în fiecare zi pe tăticul iubit: „Dă-
ne aparatul să le fotografiem pe prietenele noastre,
zânele!” Tăticul este sceptic, dar, băiat bun, sfârşeşte
prin a încredinţa preţiosul aparat celor două fete,
împreună cu o placă (încă nu existau pelicule pe atunci).
Fetele au plecat încântate şi s-au întors seara, sărind ca
nişte purici: zânele veniseră ia întâlnire! Li s-a făcut o
fotografie! Tăticul cel iubit, puţin sceptic, nu se grăbeşte;
trec zece luni până. la developarea plăcii. Apoi, într-o zi,
se hotărăşte. Şi iată şocul: pe fotografie, apar siluetele
zânelor dansând în jurul lui Frances. Siderat, domnul
Wright arată fotografia rudelor şi vecinilor. Unii cred că
este trucată. Vorbeşte cu fotograful local care este
categoric: „Această fotografie, domnule, este autentică:
vă imaginaţi că nu dispunem la ora actuală de mijloacele
tehnice pentru a face un asemenea trucaj! „ Tăticul se
întoarce acasă din ce în ce mai perplex - şi dă din nou
aparatul fetelor, cu un teanc de plăci de această dată.
Noi fotografii de zâne, reuşite... Şi în acest moment a
intervenit Sir Arthur Conan Doyle. El află, de la o
prietenă a verişoarei tăticului, de existenţa acestor
fotografii. Face cercetări... Face expertiza fotografiilor în
cele mai bune laboratoare din Londra - care, în
unanimitate, îl înştiinţează că nu este nici urmă de
trucaj. Atunci îşi publică ancheta şi este un succes
imens în toată Anglia. În vremea aceea, Sir Arthur
Conan Doyle era extrem de celebru ca scriitor şi,
totodată, ca fondator al faimoasei Societăţi de studii
spiritualiste. Dar nu este numai această celebritate, este
şi „scoop”-ul (reportaj senzaţional publicat înaintea altor
ziare, n.tr.): este primul reportaj despre zânele care au
consimţit, în fine, să se lase intervievate... şi fotografiate,
negru pe alb!
Apoi anii frec, fetiţele cresc şi, ca întotdeauna, sunt
persecutate. Ele şi familiile lor nu mai doresc decât un
singur lucru: să fie uitate! Cartea cunoaşte un număr
imens de reeditări, din ce în ce mai insipide, curăţate
puţin câte puţin de cea mai mare parte a detaliilor
„trăite”.
Unii critică vehement fotografiile aducând ca
argument faptul că zânele pe care le vedem acolo au „o
înfăţişare modernă” Şi este adevărat, ele sunt foarte
elegante, în stilul parizian al anilor douăzeci! (Pe când
Elsie şi Frances sunt încotoşmănate în haine fără formă
şi stil, ca două adolescente provinciale din vremea lor).
Chiar este imposibil ca zânele să apară ca un
miracol de eleganţă modernă? Este aceasta dovada unei
imposturi? De ce ar fi avut ele o costumaţie din altă
epocă? Maurice Magre, care a studiat mult această
chestiune, răspunde:
„Spiritele Naturii (...) iau înfăţişarea oamenilor pe
care obişnuiesc să-i vadă. Legendele îi reprezintă pe
spiriduşi (kobold, spiriduşi din Germania, n.tr.)
îmbrăcaţi într-un veşmânt maron cu glugă, asemănător
hainelor purtate de ţărani în Evul Mediu. Zânele apar ca
tânăra fată din sat sau de la castel. Dacă sufletul unui
copac, învingându-şi firea sfielnică, ar îndrăzni să iasă
astăzi din învelişul scoarţei sale, ar avea desigur mănuşi
şi ochelari de automobilist!” (La Cle des choses cachees /
Cheia lucrurilor ascunse, Fasquelle, p. 51)
Cayce va spune mai târziu:
Şi mă veţi întreba cum erau îmbrăcaţi. Păi, erau
băieţei şi fetiţe. Sunt incapabil să vă descriu în detaliu
îmbrăcămintea lor (...) Nici nu-mi dădea prin minte că
nu erau la fel ca mine (...)
Alte mărturii merg exact în acelaşi sens. De
exemplu, cea a prietenei mele Anne Denieul, scriitoare şi
sociologă:
„Nu credeam mai ales în existenţa zânelor (...).
Auzisem vorbindu-se de ele ca despre o realitate
indiscutabilă, în cercurile engleze de vrăjitorie rituală şi
într-un grup de şamanişti pe care-l frecventam atunci.
Dar când, în pădure, însoţitorii mei exclamă, la cel mai
mic zgomot, că văd un gnom, undeva sau o pagodă
chinezească, eu nu reuşeam, în ceea ce mă priveşte, să
discern decât un nor, o ceaţă, nimic mai mult. Mă
gândeam că această lume măruntă din planul eteric era
dovada imaginaţiei şi că-şi găsea locul, într-un mod sau
altul, printre arhetipurile inconştientului colectiv
occidental care este, aşa cum se ştie, un veritabil talcioc.
Dar, într-o bună zi, am început să „văd” (...).
Vedeam ca în filigran, nu neapărat alb-negru, o entitate
în două dimensiuni, fără grosime - chiar numai o idee
din acea entitate, pe care am exprimat-o imediat cu o
rapiditate fulgerătoare. Recunoşteam, denumeam,
imaginea se destrăma (...).
Iată aşadar ce mi s-a întâmplat într-o dimineaţă de
primăvară, înainte de Sfântul Ioan din vară. Mă
dusesem să şamanizez în ajun, într-o pădure din
apropierea Parisului şi mă pregăteam să ajung la casa
unde locuiam atunci (...). Mă găseam foarte prozaic în
bucătărie, unde îmi pregăteam micul dejun, când am
văzut la înălţimea feţei mele, o fiinţă mititică de-o palmă,
îmbrăcată cu un corseţel şi o fustiţă încântătoare, cu
păr lung şi aripi transparente, ca de fluture după formă
şi de libelulă, după structură. Aşezată într-un jilţ
invizibil, cu picioarele gingaş îndoite şi genunchii lipiţi,
cu încălţări fine, plângea în hohote..”.
Zâna pe care ne-o descrie aici Anne Denieul nu
rămâne datoare eleganţei pariziene: „o fustiţă
încântătoare”, spune sociologa noastră. Nu i-a apărut
aşadar în costum de păstoriţă de pe vremea lui Ludovic
al XV-lea, nici de nimfa greco-romană cu peplu (peplu =
manta scurtă, n.tr.) drapat, ci în ţinută contemporană!
Această mărturie mi se pare cu atât mai interesantă cu
cât autoarea ei este o universitară cultivată, din secolul
douăzeci. Cunoscând-o, sunt sigură că este vorba de o
experienţă autentică (Ea a apărut în cartea iui Roger de
Lafforest, Presences des Invisibles / Prezenţe Invizibile,
colecţia „Les enigmes de l'Univers”, ed. Robert Laffont.
Anne Denieul, scriitoare, este autoarea mai multor cărţi
apărute la Arthaud şi a Vrăjitorului ucis / Le Sorcier
assassine, Librairie Academique Perrin):
„A dispărut destul de repede, dar am zărit-o de mai
multe ori pe drum, apoi în casă, în decursul câtorva zile,
ca şi cum m-ar fi urmat.
Totuşi nu mai plângea. O vedeam uşoară, aeriană,
minusculă, conturată cu linii luminoase ca nişte fire de
borangic, mişcându-se într-un spaţiu ce îmi părea a ţine
de vis. Dar, tot sceptică, nu îndrăzneam s-o recunosc
drept ceea ce era.
N-am mai văzut-o. Mă gândeam la ea. Prezenţa ei
fusese atât de precisă, repetată, încât merita să vorbesc
despre ea unui om de artă. I- am povestit această
aventură. Mi-a confirmat cu o siguranţă firească, frizând
banalul, ceea ce de fapt ştiam: fără să-mi dau seama,
adusesem o zână din pădure şi ea plângea pentru că era
departe de casă. Ar fi trebuit doar să-i arăt mai multă
grijă, s-o hrănesc, să las pe fereastra camerei mici daruri
pentru ea: lapte, miere, fructe de sezon, care ar fi fost o
dovadă de prietenie şi, poate, ar fi reţinut-o - în orice
caz, ar fi consolat-o. M-am purtat prosteşte, lăsând-o să
plece şi era păcat: n-am ştiut să profit de această şansă.
Eram doar pe jumătate convinsă când, căutând
printre cărţile unei librării, am descoperit cartea lui Th.
Gardner despre acest subiect” (Este vorba de cartea
amintită mai sus, The Coming of the Fairies, prima
versiune, unde Sir Arthur Conan Doyle a semnat
împreună cu Th. Gardner drept coautor). Tot această
cărticică şi efectul ei şocant asupra tuturor celor care o
citesc! Carte care: „aducea dovada existenţei acestor
fiinţe de legendă, publicând fotografii autentice cu zâne,
primele de acest gen. Nu mi-a fost greu să-mi recunosc
mica musafiră de ieri. Deci nu visasem, nici nu
delirasem, nici nu proiectasem vreo imagine din
inconştientul meu, înmagazinată fără ştirea mea. Ceea
ce văzusem şi mi-era confirmat de peliculă era atât de
precis, atât de asemănător, încât nu se putea să fi
inventat. Nu avea nimic în comun cu ilustraţiile
poveştilor din copilăria mea, oricât de încântătoare erau
- în cel mai rău caz, ele ar fi putut alimenta clişeele care
îmi parveniseră. Mica entitate pe care avusesem
privilegiul să o zăresc era, deci, chiar una din aceste
regine ale lumii elementale. N-o pot uita!”
Roger de Lafforest continuă cu o altă mărturie
(opere citate, pag. 154). Şi, lucru extraordinar, este
vorba tot de o persoană pe care o cunosc - şi de a cărei
onestitate nu mă îndoiesc. Este vorba de nepoata
prietenei mele, Marguerite de Limbourg-Stirum, pictoriţă
şi autoarea unor portrete care înfrumuseţează coperta
câtorva din cărţile mele. Nepoata Margueritei, Catherine,
pe care am văzut-o adeseori la Bruxelles, este şi ea
pictoriţă. L-a primit pe Roger de Lafforest; care
povesteşte astfel întrevederea:
„Vizitându-i atelierul, am rămas în aşteptare în faţa
unei pânze la care tocmai lucra (...) şi pe care se distinge
„o făptură mititică, din Natură”, care desface degetele,
lăsând să cadă picuri de lumină. Stupefiat de
asemănarea (...) cu fotografiile publicate de Dr. Gardner,
am întrebat-o pe Catherine dacă văzuse această carte -
„N-am auzit niciodată de acest doctor şi nu i-am văzut
niciodată cartea”, mi-a răspuns ea. Este sigur, prin
urmare, că în acel tablou naiv nu este vorba de o
reminiscenţă, ci de o mărturie. Zâna din tablou este
chiar aceea pe care pictoriţa a întâlnit-o. Există în
Natură şi a fost descrisă de martori, exact sub aceeaşi
înfăţişare (...). Am tras concluzia că ea, Catherine, se
bucura de privilegiul destul de rar de a poseda vedere
eterică. Mărturia pe care mi-a adus-o în cursul
conversaţiilor noastre le confirmă pe toate cele primite
din multe alte părţi: „Când aveam între patru şi şase
ani, mi-a explicat ea, vedeam Zânele în mod obişnuit.
Apariţiile lor erau frecvente, dar scurte, fugitive, în orice
caz foarte precise. Fratele meu şi cu mine ardeam de
dorinţa de a le întâlni. Vorbeam adeseori despre ele şi le
chemam cu glas tare, rugându-le să nu se ascundă. În
fapt, nu ştiam dacă acestea erau Zâne; noi nu le
numeam aşa. Erau „'făpturi mici, din Natură”, a căror
mărime nu depăşea 20-30 de centimetri, foarte bine
proporţionate, cu mişcări vioaie şi graţioase, cu aripi
transparente ca libelulele. Între noi, le spuneam
„piticuţii”. Deodată, pe neaşteptate, apărea unul pe care
îl vedeam foarte aproape de mine, adevărat, în carne şi
oase, apoi dispărea la fel de brusc”.
Ceea ce nu spune Roger de Lafforest este că şi ea,
Catherine de Limbourg-Stirum, seamănă cu o zână:
subţire, fină, graţioasă, cu păr lung, negru şi ochi foarte
albaştri, nu-i lipsesc decât aripile de libelulă... Dansează
încântător, cântă şi pictează ca o zână. Sunt foarte
fericită că am putut reda aici mărturia sa.
Aşa cum aţi putut constata, referinţa de bază în
privinţa zânelor este într-adevăr această carte despre
care vorbeam mai sus, The Coming of the Fairies: nu s-a
realizat încă altceva mai bun până în prezent.
Elsie şi Frances, în ziua când au făcut acele
faimoase fotografii, nu bănuiau evenimentul pe care-l
fabricau! Totuşi, recent, una dintre ele, care este o
doamnă foarte în vârstă, va ceda presiunilor anturajului
şi va declara public că „unele dintre aceste fotografii
fuseseră trucate” - repliindu-se imediat, ca să adauge:
„dar nu toate!”. (Chiar dacă rămâne numai una
autentică, tot este prea mult pentru raţionalişti...)
 Pe scurt, după citirea acestei cărţi culte care te
pune pe gânduri, o înţelegem pe doamna 464 care,
tulburată, l-a întrebat pe Cayce ce crede despre ea. El îi
va răspunde cu o scrisoare destul de lungă, redactată în
stare normală (trează!). În această scrisoare, foarte
deosebită de celebrele „lecturi“, se arată un Edgar care
nu se joacă nicidecum de-a profetul. Dimpotrivă, se
îndoieşte de el însuşi, încearcă stângaci să comunice
incomunicabilul, se scuză că nu poate face mai mult, se
teme că-şi plictiseşte corespondenta... Pe scurt, povestea
uimitoare pe care o veţi citi acum!

2. Prietenii nevăzuți ai micului Edgar

Iată răspunsul lui Cayce la întrebarea consultantei
sale, doamna 464, sau mai degrabă „confesiunea” sa
despre prieteniile ciudate din copilărie. Scrisoarea este
datată 31.01.1933 (avea atunci cincizeci de ani):
Această problemă mă interesează enorm şi merită
să vorbesc despre ea. Trebuie să spun că am fost
întotdeauna o persoană prozaică, cu picioarele pe
pământ (E adevărat că, în stare trează, dragul de Edgar
era un bunic cumsecade şi aşezat, burghez sadea. Când
era adormit, era altceva: vorbea cu un glas ciudat,
folosea cuvinte savante, pe care nu le cunoştea când era
treaz, vorbea pe un ton diferit de starea trează şi uneori
chiar răspundea unor personaje nevăzute (cum
povesteşte în texul pe care-l veţi citi). Starea lui de
„transă în somn” era adeseori însoţită de manifestări
impresionante pentru cei prezenţi.). Şi totuşi aceşti
tovarăşi de joacă din copilăria mea erau tot ce poate fi
mai real. Dar experienţele pe care le-am avut când eram
mic, şi care îmi sunt foarte dragi, mi se par acum
departe. M- am depărtat mult de ele. Îmi spun că erau
doar etape în dezvoltarea mea. Poate, dacă aş fi fost mai
atent, astăzi lucrurile ar fi altfel.
Nu ştiu cum trebuie să vă spun ca să fac lucrurile
bine şi dacă ceea ce vă povestesc poate fi valabil - şi
dacă pot să vă descriu exact ceea ce se petrecea în
aceste experienţe din prima copilărie, când mă jucam cu
acei tovarăşi nevăzuţi; căci, într-adevăr, n-am încercat
niciodată până acum să vorbesc sau să scriu despre ei -
doar, foarte vag, atunci când am făcut un rezumat global
al vieţii mele. Deci, dacă scrisoarea mea vi se pare
incoerentă sau lipsită de logică, aflaţi că-i numai pentru
că încerc la maturitate - şi în toate facultăţile mintale, să
sperăm! - să descriu ceva, rămânând în limitele
rezonabilului...
Cu excepţia poveştilor lui Grimm sau Andersen, n-
am citit vreodată mărturii ale altor persoane în această
privinţă. Deşi am purtat corespondenţă cu Sir Arthur
Conan Doyle şi am una sau două din cărţile sale, nu am
citit-o încă pe aceea de care vorbiţi. Mi-ar plăcea să o
citesc şi-l voi ruga pe fiul meu, dacă poate, s-o caute la
biblioteca din Norfolk.
Deci să ne întoarcem la experienţele mele, cel puţin
la unele dinte ele. Nu ştiu când a început totul. Prima
dată, mi se pare, aveam cam 18 sau 20 de luni. Aveam o
căsuţă unde să mă joc, în spatele unei grădini vechi, şi
era plin de caprifoi şi alte flori. În anotimpul acela
grădina era împânzită de trestii care creşteau foarte
înalte, îmi amintesc de ele. Făcusem un cuib peste
trestii; un prieten invizibil fusese cel care mă ajutase să
fac mănunchiuri de trestie şi să le leg în snopuri, ca să
fac un adăpost. Când era vreme frumoasă, mă duceam
să mă joc acolo. După- amiaza, mama cobora în grădină
să mă cheme. Micul meu prieten (care mi se părea că
este de înălţimea mea) era acolo cu mine. Niciodată nu
m-am gândit că putea fi „ireal” sau că nu era unul din
copiii vecinilor. Numai când m-a întrebat mama cum îl
cheamă pe acel prieten, m-am dus să-l întreb cum se
numeşte. Atunci a dispărut. Un timp, mama a fost
tulburată de acest lucru şi mi-a pus mereu întrebări. Îmi
amintesc că am plâns pentru că, de mai multe ori, a
venit să mă spioneze - ceea ce-l făcea pe prietenul meu
să dispară de fiecare dată.
Cam peste un an sau un an şi jumătate, schimbare
mare: n-am mai avut un singur prieten, ci mai mulţi. Ne
mutaserăm în altă parte, tot la ţară, şi acolo aveam două
terenuri de joacă preferate, unde să zburd cu aceşti
prieteni invizibili. Unul din locuri - cu totul aparte! - era
un vechi cimitir unde creşteau cedri înalţi. Unul dintre ei
avea crengile până aproape de pământ şi, sub acest
copac, mi-am făcut un adăpost. Era vizuina în care, cu
ajutorul acelor prieteni mititei, îmi adunam comorile -
bucăţi de sticlă colorată, frunze multicolore şi alte
lucruri frumoase din Natură. Dar ceea ce mă deranja
este că nu ştiam niciodată de unde apăreau: imediat ce
se apropia unul din membrii familiei mele, o luau din
loc!
Cealaltă vizuină a mea era o căpiţă veche de fin,
din vârful căreia îmi dădeam drumul la vale. Era peste
drumul mare la marginea căruia locuiam, în faţa casei.
Amintirea mea cea mai grozavă, şi este cu siguranţă
aceea care a tulburat-o cel mai mult pe mama, a fost
atunci când, privind pe fereastră, a văzut mai mulţi copii
dându-şi drumul de pe căpiţă, împreună cu mine!
Bineînţeles că aveam o mică ascunzătoare sub fân, un
loc în care ne aşezam adeseori ca să discutăm serios
probleme importante pe care le ai la trei sau patru ani.
Deci, uitându-se pe fereastră, mama m-a chemat să mă
întrebe cine erau copiii care se jucau cu mine. Atunci
mi-am dat seama că nu le ştiam numele. Şi o să mă
întrebaţi cum erau îmbrăcaţi. Păi, erau băieţei şi fetiţe.
Sunt incapabil să vă descriu în detaliu hainele lor,
silueta, chipul. Nici măcar nu mă gândeam că erau altfel
decât mine (şi erau oare?). Singura deosebire era că
puteau să apară sau să dispară după voie.
O dată, doar o singură dată, privind pe fereastră,
am văzut zâne care mă chemau afară, să mă joc cu ele.
De data aceea mama le-a văzut foarte bine, dar nu m-a
oprit să ies la ele. Ceea ce s-a repetat un anotimp întreg,
adică o vară întreagă.
Câţiva ani mai târziu - trebuie că aveam atunci
şase sau şapte ani - locuiam într-o pădurice. Acolo am
învăţat să vorbesc cu copacii sau mai degrabă, se pare,
ei vorbeau cu mine. Eram sigur că oricine putea auzi
vocile care păreau că pot ieşi dintr-un copac. Era
suficient să-ţi alegi unul (un copac viu, nu unul mort!)
să stai în faţa lui cincisprezece sau douăzeci de minute
în fiecare zi la aceeaşi oră, timp de douăzeci de zile. Şi,
după experienţa mea, funcţiona! Alegeam un copac
foarte frumos şi mă jucam în jurul lui cu prietenii, cei
care veneau să mi se alăture (care în vremea aceea mi se
păreau mult mai mici decât mine). Construiam o
căbănuţă minunată, cu ramuri de sequoia, de alun, de
corn sau de gherghin. Foloseam şi violete, cale sălbatice
şi toate felurile de muşchi care păreau să iubească în
mod deosebit acest colţişor, unde mă întâlneam cu
prietenii mei ca să stăm la sfat. Prietenii mei erau micii
elfi ai copacilor. O făceam des? Nu ştiu. Am petrecut mai
mulţi ani în acel loc.
Acolo am început să citesc Biblia pentru prima
dată, de la un cap la altul, acolo am învăţat să mă rog,
acolo am avut multe viziuni şi experienţe spirituale. Şi
am văzut nu numai elfi, dar şi personaje care mi-au
părut a aparţine lumii celor vechi, mai ales cei despre
care vorbeşte Geneza. În acea ascunzătoare, nu eram
niciodată deranjat de cineva din exterior. Acolo am citit
prima scrisoare de dragoste, de la o fetiţă. Acolo m-am
refugiat ca să mă rog atunci când a murit bunica - ea,
pe care o iubeam atât şi care jucase un rol atât de
important în copilăria mea.
Să descriu elfii din copaci, zânele din păduri sau
ceea ce mi se părea a fi îngeri, prezenţe, în frumuseţea şi
minunile care le însoţeau, n-aş putea să o fac, mi s-ar
părea un sacrilegiu. Acestea sunt experienţe care au fost
esenţiale pentru mine - şi aşa rămân mereu.
Ele au un caracter prea sacru ca să pot vorbi de
ele. Este ca primul sărut şi restul...! De ce fac această
comparaţie? Pentru că există, bineînţeles, manifestări
fizice care însoţesc aceste manifestări ale tuturor
energiilor invizibile în mijlocul cărora existăm. Şi în
ciuda tuturor acestora, ne închidem ochii şi urechile,
refuzăm să ascultăm muzica sferelor celeste (Cf. Edgar
Cayce, vindecarea prin muzică, capitolul despre muzica
sferelor). Iată de ce suntem incapabili să auzim aceste
voci, să vedem aceste forme care prind contur sub ochii
noştri! Totuşi, toate acestea sunt făcute pentru a ne da
forţă, zi de zi!
Bineînţeles că veţi dori să-mi puneţi alte întrebări,
de exemplu „Ce jocuri jucaţi?”
Erau diverse jocuri: sub copacul din cimitir sau în
grădină sau în fin, jocurile nu erau aceleaşi. Mi se pare
că jocurile erau adaptate punctelor mele de interes din
acest moment şi nevoilor dezvoltării mele. Dacă v-aş
spune că prietenii mei plantau flori, alegeau hăţişul sau
colţişorul bine ascuns în care îmi făceam o vizuină - n-ar
ajuta prea mult. Toate acestea mă ajutau să văd
frumuseţea lor, mi se vorbea despre această frumuseţe.
 Acolo am învăţat să citesc pentru prima oară. Se
poate ca acele prezenţe să mă fi învăţat pentru prima
oară să interpretez ceea ce numim „cartea cea bună”
(Biblia, care era de altfel, în epoca copilăriei lui Cayce, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, singura lectură a celor din
„Bible Belt” (state americane din sud, profund
protestante, n. tr.), mediu căruia îi aparţinea familia
Cayce. Ceea ce explică abundenţa citatelor biblice din
textele cayciene. Sunt obligată să intervin puţin căci
altfel cititorii mei catolici şi latini ar sfârşi prin a face
alergie la „bibliomania” protestanţilor din Lumea Nouă!).
Nu cred că, povestindu-vă aceasta, îmi forţez imaginaţia,
nu.
Ne jucam ca toţi copiii: de-a îndrăgostiţii, de-a
mama şi tata, de-a fraţii şi surorile, de-a hoţii şi
vardiştii, ne jucam de-a enoriaşii şi predicatori!... Ne
jucam de-a tot ceea ce vedeam în jurul nostru.
Acum nu mai am nici una din aceste viziuni sau le
am greu şi foarte rar.
Se pare că odată, când dădeam o lectură pentru
căutătorii de terenuri petrolifere (Este vorba probabil de
lectura 1265, din care dau aici un scurt extras:
„Domnule Cayce, pot face apel la un medium cu care să
mă sfătuiesc în căutarea de terenuri petrolifere pe care o
întreprind?” - „Să credeţi mai degrabă în vocile pe care le
auziţi în urechea interioară. Aceste voci vor veni singure:
ele aparţin unor fiinţe care se activează în jurul
dumneavoastră, adică spiriduşii!” (Lectura 1265-2)), am
vorbit încontinuu de acele experienţe cu spiritele Naturii
(când de fapt întrebarea pusă privea căutarea nu ştiu
cărui mineral sau teren petrolifer, în ţinutul copilăriei
mele; căci, deşi am locuit în locuri diferite, diversele
noastre case n-au fost niciodată situate la o distanţă mai
mare de un kilometru una de alta!).
 Pe scurt; în cursul acestei şedinţe, cele două
secretare cărora le revenea stenografierea lecturii au
fost, se pare, îngrozite: erau ca parazitate de o prezenţă
care le împiedica să facă cea mai mică mişcare, nu mai
puteau decât să zâmbească sau să plângă de bucurie.
Şi, de cum am început să cobor în inconştient, se pare
că am început să vorbesc cu o mulţime de oameni - dar
nu se auzea decât vocea mea!
Persoana care conducea lectura atunci a pus multe
întrebări. Dar nu se obţinea decât un singur lucru:
amintirile de altădată ale zilelor pe care le petreceam
împreună, eu şi spiritele Naturii - şi nostalgia lor de a
mă regăsi cât mai repede cu putinţă, pentru a continua
ceea ce făceam cu atâta bucurie pe atunci.
Cele şapte persoane care asistau la această lectură
mi-au povestit că acea conversaţie neobişnuită a durat
aproape trei ore şi, când m-am trezit în fine, erau atât de
impresionate, că abia îndrăzneau să se apropie de mine!
Persoana care stătea cel mai aproape de mine a fost atât
de îngrozită încât n-a mai vrut să doarmă în aceeaşi
cameră cu mine în noaptea aceea (Este vorba fie de soţia
lui Cayce, Gertrude, fie de fiul său, Hugh Lynn cărora
Edgar le încredinţa conducerea şedinţei de lectură (adică
de transă mediumnică sub o aparenţă de somn). El nu
mai voia să se lase pe mâna altcuiva, după o experienţă
îngrozitoare cu medici care-l tulburaseră când era
adormit, în transă (cf. volumul I)).
Dar ca întotdeauna în aceste cazuri, superbul
nostru materialism găseşte întotdeauna o explicaţie,
spunând că este numai un efect al imaginaţiei...
N-aş putea să afirm că ştiu sau că înţeleg în
totalitate ce înseamnă toate acestea. Cum v-am spus
deja, toate aceste manifestări trebuie că vin de la această
Energie Divină pe care o numim Dumnezeu. Toate
formele de viaţă vizibilă şi invizibilă emană din această
Sursă unică din care îşi trag esenţa. El ne va aduna,
cum spunea Învăţătorul Iisus: „Am vrut de atâtea ori să
vă adun, ca o cloşcă adunând puişorii sub aripă, dar n-
aţi vrut”. Suntem orgolioşi ca nişte cocoşi, vrem să
rămânem fiecare în colţul nostru!
În fine, sper că aceste câteva amintiri pe care vi le
trimit vă vor fi utile. Este doar experienţa mea personală,
nu oblig pe nimeni să mă creadă. Nu poţi trăi o
experienţă în locul altcuiva.
Poţi doar să constaţi efectele asupra
comportamentului persoanei care a trăit-o. Şi după
aceea, vedeţi care sunt principiile după care îşi
modelează viaţa. (Lectura 464-12, supliment, 31
ianuarie 1933)
În cursul tuturor acestor ani de adolescenţă şi în
viaţa de adult, Edgar a fost lipsit de bucuria revederii
micilor prieteni nevăzuţi, dar cu puţin înainte de
moartea sa, au venit să i se arate din nou, lucru pe care
el l-a interpretat drept un anunţ al plecării sale
apropiate. A murit la Virginia Beach, pe 1 3 ianuarie 1
944, la ora şapte seara, în momentul când soarele
apunea. Atunci s-a întâmplat ceva neobişnuit:
„La Virginia Beach, la Norfolk şi în tot lungul
coastei, se mai vorbeşte şi acum cu stupefacţie despre
fenomenul care a însoţit acel admirabil apus de soare.
Brusc, o rază de foc roşu-aprins s-a ridicat ca un
obelisc, ţîşnind din discul soarelui. Aproape că a atins
zenitul şi a rămas ca un monument de lumină în cer,
până aproape de căderea nopţi!” (Joseph Miliard,
L'Homme du mystere, Edgar Cayce / Omul misterului,
Edgar Cayce - a apărut în versiune română la Ed.
Rotary, Bucureşti, 1992, n. tr.)
 3. Spirite ale Naturii, mai sunteţi aici?
Am alungat Nimfele...
Când îi studiam neobosită pe poeţii latini, versurile
lor erau pline de aceste divinităţi campestre: Nimfe,
Satiri, Fauni etc., care erau clasificate cu eticheta
„Mitologie: alegorii poetice”. Altfel spus, orice, vorbe în
vânt. Or Cayce, în lectura de mai jos, luând partea
Nimfelor, le acordă dreptul la existenţă:
În Oraşul celor şapte coline (Roma. Am tradus deja
un fragment din această lectură 683-1, în Edgar Cayce,
guérir par la musique, p. 24) (...), entitatea era păstoriţă
şi îşi păzea caprele într-un sat roman. Cu corp frumos,
glas cristalin, se bucura de viziuni foarte exacte.
Cunoştea mesajul lui Petru, al lui Pavel şi al discipolilor
doar de la trecători (...). Pe nume Sylvia, entitatea urma
aceste învăţături, dar păstrându-şi echilibrul. În acea
şedere (pe Pământ) entitatea ştia foarte bine să cânte la
fluier câmpenesc şi la flaut.
Iată de ce entitatea ar fi putut astăzi să fie de
profesie muziciană, flautistă sau clarinetistă sau să
cânte la oricare alt instrument derivat din fluierul de
trestie, care ar evoca pădurile adânci şi vâlcelele, marile
spaţii, dansul Nimfelor şi ai divinităţilor (celorlalte). Ea
se minuna atunci de mângâierea soarelui care răsărea
deasupra colinei, de salturile mieilor şi caprelor pe
cărările abrupte şi de toate acele splendori ale
Pământului, care cântă slava creaţiilor Spiritului lui
Dumnezeu Unul şi acţiunea Sa asupra lumii. Căci viaţa
şi visele entităţii din acel timp erau cadrul darurilor şi
activităţii sale. Şi aceea a fost perioada când a cunoscut
cea mai mare dezvoltare. (Lectura 683-j )
Cine mai ştie astăzi de Nimfe? Grecii şi latinii, care
au vorbit atâta despre ele, credeau în ele pentru că le
vedeau. Prezenţa Nimfelor învăluia lumea rurală într-o
lumină caldă şi misterioasă, pe care o puteau simţi
sufletele spirituale. „Nimfele”, spune excelentul meu
dicţionar Bouillet, „erau zeiţele apelor, mai ales ale
apelor dulci. Distingem între ele Naiade, Nereide,
Oceanide (maritime, acestea)... Numele de Nimfe a fost
apoi extins la un mare număr de divinităţi secundare ca
Oreadele (nimfele munţilor şi satelor Dianei), Driadele
(nimfele codrilor şi copacilor în general, dar mai ales ale
stejarilor: ele dansau în jurul copacilor încredinţaţi pazei
lor, iar trunchiurile acestora le serveau de ascunziş),
Napeele (nimfe al munţilor, văilor, codrilor, crângurilor şi
păşunilor). Nimfele nu erau considerate nemuritoare, ci
trăind mai multe mii de ani; erau reprezentate
întotdeauna tinere şi frumoase, goale sau pe jumătate
goale, întinse lângă apele pe care le revărsau din urna
lor sau dansând lângă satiri. Li se oferea miere, lapte,
fructe, ulei, uneori capre.
Cei vechi credeau în ele, astfel că le construiau
temple sau chiar le rezervau în casă un colţ cu apă,
împodobit cu statui, vase, bazine şi fântâni. Acesta era
Nimfeul, consacrat Nimfelor. De cele mai multe ori era o
grotă naturală sau artificială. Obiceiul Nimfelor”, spune
dicţionarul meu Bouillet - din 1880! - „este încă destul
de comun în Italia”.
În Gallia antică, nimfele erau ţinute de asemenea la
mare cinste. Pentru gali:
„Zeiţele erau nenumărate şi ele exercitau o acţiune
de protecţie zilnică. Era câte una în fiecare fântână, în
fiecare piatră care forma un adăpost, în fiecare copac...
Pământul, apele şi pădurile erau însufleţite, pentru gali,
de o misterioasă viaţă divină. Erau pretutindeni spirite
ascunse, pretutindeni erau genii (...).
 Druizii au ştiut că dincolo de manifestările Naturii
se ascundeau prezenţe; şi că, dincolo de aceste prezenţe,
erau esenţele Lumii (...).
Druizii făcuseră un pact de alianţă cu pădurile.
Acesta corespundea atunci unei realităţi, pentru că
pădurile erau vii. Ceea ce la noi este superstiţie şi
legendă era un adevăr, în urmă cu trei mii de ani.
Spiritele copacilor, geniile Naturii existau atunci când
corpurile lor terestre nu fuseseră mutilate..”. Aceste
rânduri profetice au fost scrise între cele două războaie
mondiale. Ce ar spune autorul astăzi, când distrugerea
sistematică a pădurilor pune în pericol echilibrul
planetei înseşi?
„Acum, ele (aceste spirite) nu se mai lasă zărite de
creaturile cu două picioare, care le ucid cu plăcere. Ele
ştiu că şi cea mai inocentă fiică de om nu se va gândi,
ducȃndu-se în locurile unde trăiesc, decât să smulgă
ceea ce ele au creat cu dragoste şi care este iubirea lor,
florile.
În vremea când pădurile erau liniştite şi când
vegetaţia se dezvolta liber, chintesenţa vie a copacilor se
materializa şi putea deveni vizibilă pentru anumiţi
oameni ajunşi la clarvederea lumii mai subtile care ne
înconjoară. Toţi oamenii primitivi vorbesc de aceste
creaturi timide, fugitive, binevoitoare, care sunt spiritele
Naturii, şi toţi le atribuie aceleaşi calităţi şi aceleaşi
defecte (...). Nimfele, driadele sau zânele sunt aceleaşi
fiinţe, dar ne-am obişnuit să le considerăm pur
mitologice”.
Am extras aceste rânduri dintr-o minunată carte a
lui Maurice Magre, La Cle des choses cachees / Cheia
lucrurilor ascunse, care ar merita să fie citată în
întregime... El se alătură dorinţelor lui Cayce privind
aceste prezenţe care se joacă în Natură şi lecturii 683-1,
unde tânăra Sylvia îşi amintea de vâlcele şi păduri
adânci, de marile spaţii, de dansul Nimfelor şi de (alte)
divinităţi („the sylvan dells, the great outdoors, the dance
of the nymphs and the gods”, spune Cayce în text).
Trebuie remarcat că Cayce, atât adormit în transă (în
lectura 683-1) cât şi treaz (în scrisoarea către doamna
464), este de acord cu existenţa spiritelor Naturii, pe
care el le descrie ca dansând şi jucându-se.

Războiul copacilor
Cum am pierdut noi contactul cu lumea aceasta
fermecată? Maurice Magre spune versiunea sa:
„Altădată, această existenţă (a spiritelor Naturii nu
năştea îndoială în nimeni. Biserica creştină, în primul
său efort de a converti lumea, s-a ciocnit de divinităţile
Naturii, care erau pretutindeni, sub copacii tuturor
pădurilor, în albastrul tuturor izvoarelor. Nu s-a gândit
atunci să le nege existenţa, pentru că era imposibil.
Dacă ar fi existat oameni cultivaţi ca să nu creadă în
spiritele Naturii, ea s-ar fi sprijinit pe opinia lor. Dar ei
nu existau şi a fost obligată să declare că toate
divinităţile copacilor şi apelor erau demoni animaţi de
forţa diabolică”. (Ibid., p. 58)
Şi iată de ce spune Cayce:
Entitatea Sylvia urma aceste învăţături, dar
păstrându-şi echilibrul.
Aceste învăţături ale lui Petru, Pavel şi ale
discipolilor erau bineînţeles acelea ale lui Christos. Şi
păstoriţa inocentă nu se gândea nici o clipă că Nimfele şi
alte divinităţi ar putea fi condamnate de cuvântul Său.
Dacă apostolii Petru, Pavel şi ceilalţi i-ar fi spus că
Christos respingea spiritele Naturii, cum ar fi putut ea
să-şi păstreze echilibrul?
 În realitate, spiritele Naturii se supun
instrucţiunilor divine. Aşa cum îi spune Pann lui R.
Ogilvie Crombie, în Grădinile din Findhorn (Ed. du
Souffle d'Or. Este una din cărţile cele mai importante ale
generaţiei noastre...): „Sunt servitorul Dumnezeului
Atotputernic”. Ciclul de revelaţii al grupului din
Findhorn, Scoţia, despre care voi vorbi mai târziu, redă
spiritelor Naturii locul lor în planul divin. Întru totul de
acord cu Cayce, atât treaz cât şi adormit, ei (cei din
Findhorn) nu opun creştinismului Nimfele şi alte
divinităţi.
Cred că lupta dusă în Gallia de Biserica primitivă
împotriva Spiritelor Naturii a fost o chestiune politică.
Era vorba de înlocuirea druizilor şi înlăturarea lor.
Conflictul trebuie că a fost la fel de violent ca acela pe
care l-am văzut între discipolii lui Christos şi vechea
ierarhie evreiască.
„Druizii, mai spune Maurice Magre, trăiau sub
bolta copacilor, în locuinţe uşoare, cărora un singur
anotimp le putea şterge urmele. În păduri îşi ţineau
colegiile (...). Marile păduri galice erau aliatele lor; din ele
îşi trăgeau ei forţa. Regula esenţială a druizilor era să nu
distrugă nimic din ceea ce e viu, regulă pe care o aveau
şi pitagoreicii, esenienii, toate marile confrerii ale
înţelepţilor antici (...). Druizii comunicau cu marile forţe
vegetale din păduri (...), ei erau agenţii de legătură între
păduri şi oameni (...). Druizii dădeau galilor simpli lecţia
de viaţă a pădurilor. Ei îşi modelau sufletele după
bucuria exprimării copacilor.
Căldura cu care vorbeşte Maurice Magre de
pădurile noastre merită să fie subliniată într-un timp
când „Gallia împădurită” dispare încet-încet sub beton.
Betonul înseamnă doar peisaj cenuşiu şi tristeţe, pe
când Natura este bucurie:
 „Legendele vorbesc întotdeauna de dansurile
zânelor pădurii sau ale piticilor Pământului; toţi acei
cărora li s-a îngăduit să vadă Spiritele Naturii spun că
ele au o fire veselă. Natura îşi desăvârşeşte opera în
bucurie şi această bucurie predomină pe măsură ce
conştiinţa se dezvoltă în regnurile superioare.
Germinările şi înfloririle sunt opere de bucurie.
Pătrunderea rădăcinii, urcarea sevelor, creşterea
frunzelor sunt simţite afectiv de sufletul copacului ca o
dilatare a fericirii şi această fericire are o virtute de
comunicare; ea se poate transmite omului dacă el poate
găsi un punct de contact între fericirea vegetală şi
propria lui inimă”. (Ibidem, p. 51).
Cum spunea Cayce: Totuşi, totul este făcut să vă
dea forţă zi de zi. (Scrisoare către doamna 464,
menţionată anterior). Şi „paradisul verde al iubirilor
copilăriei” este de neuitat prin acel acord spontan al
copiilor cu bucuria Naturii. Altădată, iubirea dintre un
bărbat şi o femeie era simţită ca un ecou al acestei
bucurii: de aceea îşi ofereau îndrăgostiţii flori, fructe,
animale. Tendinţa culminează cu „pastoralele” secolului
al XVIII-lea, unde sunt cântaţi păstorii şi păstoriţele care
se iubesc pe pajişti înflorite. De altfel, a face curte se mai
spunea şi „a număra floricele” şi toată literatura erotică
din secolul al XVIII-lea îşi lua vocabularul din regnul
vegetal şi animal... Era totuşi mai stimulator decât
iubirea într-un cadru de beton, de oţel şi violenţă. În
fine. să ne întoarcem la Maurice Magre, care arată că
vânătoarea de vrăjitoare” a fost mai întâi un război
împotriva copacilor şi împotriva locuitorilor lor, spiritele
Naturii.
„Ca şi galii care purtau plete, având ochii de
culoarea râului, pământul care i-a născut era acoperit
de păduri dese, întretăiat de firele azurii ale apelor (...).
Gallia era împărăţia plantelor, iar rasa umană era
supusă copacilor. Acelor copaci puternici, milenari,
renăscând neîncetat din substanţa trupurilor lor,
oamenii le închinau un cult. Viaţa li se trăgea din acei
zei binevoitori; comunicau cu sufletele lor materializate;
îşi construiau oraşele după exemplul cetăţilor uriaşe pe
care le formau pădurile; erau tributari regilor vegetali
(...)”.
Dar această stare de fericire era prea frumoasă ca
să dureze. Într-o zi, au sosit cotropitorii, adică legiunile
romane, care îşi propuneau să aducă „civilizaţia” acelor
„barbari”:
„Odată cu invazia romană, a început în Gallia
războiul oamenilor împotriva copacilor (...). Pe vremea
druizilor, pădurile se continuau neîntrerupt din Irlanda
până la Canalul Mânecii (...). Coastele Mediteranei, de la
Nisa până la Saint-Raphael, erau acoperite de o pădure
de frasini, de nepătruns. Această pădure a rezistat încă
vreo câteva sute de ani, pentru că o vedem în secolul al
X-lea slujind de fortăreaţă împotriva invaziilor, datorită
desimii sale.
„(...) Când acosta la Marsilia, romanul intra în ţara
noastră şi, înaintând spre nord, întâlnea păduri din ce
în ce mai dese, din ce în ce mai întinse”.
Şi iată un episod puţin cunoscut al supunerii
galilor, o catastrofa ecologică, despre care cărţile noastre
de istorie nu vorbesc niciodată: „Una dintre pădurile
situate în împrejurimile Marsiliei, despre care spune
Lucan (Autor latin care a povestit războiul civil de la
Roma, între Cezar şi duşmanul său, Pompei, în
Pharsalia. A murit în anul 65 d.Hr., la Roma) (...) că,
atunci când Cezar le-a ordonat legionarilor să-i taie
copacii, aceştia au refuzat, impresionaţi de maiestatea
pe care o degajau. Cezar, ateul, a fost obligat să apuce o
bardă şi să dea prima lovitură, ca să le arate că nu
trebuie să se teamă de vreo răzbunare cumplită.
Probabil că a simţit, făcând acest gest, că atacă un
duşman la fel de redutabil ca şi cavalerii lui
Vercingetorix. Atunci a început exterminarea copacilor.
Pădurile au fost trecute prin foc şi sabie (...). Galii au
ajutat la distrugerea imenselor locuinţe forestiere ale
zeilor lor. Din ţinutul heduenilor la capătul Mosellei,
până în ţinutul Aquitaniei de-a lungul Pirineilor, au ars
două focuri... marile păduri galice fuseseră lovite de
moarte... Pierzându-şi pădurile, Gallia despuiată avea
să-şi schimbe sufletul... După aceea a avut loc, spun
istoricii francezi - uneori cu tristeţe -, înfrângerea lui
Vercingetorix la Alesia... dar nimeni nu s-a gândit să
asocieze înfrângerea oamenilor cu înfrângerea copacilor”
(Ibid., p. 4 şi următoarele).

Ioana D'Arc şi „Copacul zânelor”

Fiecare copac are un suflet, spune Jean Prieur.
Exista pe lângă fiecare sat un „copac al zânelor”, pe care
tinerele fete îl împodobeau cu coroniţe şi-l înconjurau în
hore - îţi aminteşti de el, Ioana?” (În Les Symboles
universels / Simbolurile universale (la Fernand Lanore).
J. Prieur a scris câteva cărţi minunate, ca L'Ame des
animaux / Sufletul animalelor (R. Laffont), Les Temoins
de l'Invisible / Martorii Invizibilului şi Les Morts ont
donne signe de vie / Morţii au dat semn de viaţă (Livre
de Poche),)
Într-adevăr, Ioana d'Arc va declara ea însăşi
judecătorilor săi, în cursul procesului, că:
 „Lângă Domremy, există un copac: i se spune
copacul Doamnelor sau Copacul Zânelor, uneori. În
apropiere, este un izvor. Am auzit că bolnavii se duc să
bea apă de acolo ca să se facă sănătoşi. Asta am văzut-o
chiar eu. Dar dacă se vindecau' sau nu, n-aş putea
spune! Am mai auzit povestindu-se că bolnavii, când se
pot ridica, ies să se plimbe pe lângă copac.
Şi este un copac înalt, numit Fa, (...) unde mă
duceam uneori împreună cu alte fete şi făceam ghirlande
pentru statuia Maicii Domnului din Domremy. Bătrânii
povesteau - nu cei din vremea mea că Zânele veneau
acolo să ţină sfat. Am auzit-o pe Jeanne Aubry, care este
soţia primarului şi mi-este naşă mie, care vă vorbesc,
am auzit-o povestind că văzuse Zânele acolo. Dar nu
ştiu dacă este adevărat sau nu. Niciodată n-am văzut
Zânele lângă Copac, ca să ştiu; dacă le-am văzut în altă
parte, apoi despre asta, pe legea mea, habar n-am!” (Les
Proces de Jeanne d'Arc/ Procesele Ioanei D'Arc, L'Histoire
en appel / Istoria la apel, Ed. Denoel, audierea de
sâmbătă, 24 februarie 1431).)
Judecătorul care o interoga pe Ioana nu discută:
fără nici un comentariu, trece la altă întrebare. Nimeni
nu-i va reproşa Ioanei credinţa în zâne (este vizibil că le
acceptă, apărându-se totuşi puţin!).
Ioana D'Arc apare în lecturile lui Edgar Cayce,
unde beneficiază de o analiză întinsă (cf. vol. I, II ale
prezentei lucrări). Cayce subliniază acolo contextul
mistic şi excepţionalul nivel psi al mediilor frecventate de
Ioana D'Arc în epoca sa. Textul de mai sus este
interesant prin apropierea dintre „Copacul Zânelor „ şi
izvorul care vindecă: Nimfele greceşti au devenit la noi
Zâne, dar sunt aceleaşi entităţi binevoitoare.
În continuarea declaraţiilor sale, Ioana mai spune:
„Nu ştiu dacă de la vârsta raţiunii am dansat lângă
copac; este foarte posibil să fi dansat acolo cu alte fete;
mai mult m-am jucat decât am dansat”.
Ca şi Edgar Cayce, Ioana nu găseşte cuvinte pentru
a spune ce jocuri pot fi jucate cu o zână! Nici eu însămi,
care am trăit această experienţă, nu o pot povesti: un val
de uitare a acoperit-o la vârsta adultă. Amintirile se
estompează - totuşi, ştim că sunt acolo şi că le vom
regăsi într-o zi. Ioana continuă:
„Mai există o pădure numită Bois-Chenu; se vede
din uşa tatălui meu, este la o jumătate de leghe. N-am
auzit niciodată că Zânele vin acolo să stea de vorbă; dar
fratele meu povestea că se spune la Domremy: „Ioana a
deprins meşteşugul lângă Copacul Zânelor”. Nu-i
adevărat. I-am spus contrariul. Şi când am venit către
rege, erau unii care întrebau dacă la noi în ţinut se
cunoaşte o pădure numită Bois-Chenu: pentru că de
acolo, spun nişte profeţii, va apărea o fată care va face
minuni. Dar eu, Ioana, n-am crezut aşa ceva!” (Aceeaşi
şedinţă).
Într-adevăr, Ioana auzise „glasurile” prima oară în
grădina tatălui său - şi nu sub „Copacul Zânelor”. Dar
mărturia sa lasă să se înţeleagă că oamenii din ţinut
auzeau uneori voci profetice sub acel copac şi în
pădurea „numită Bois-Chenu”. Ioana neagă că ar fi
văzut sau auzit Zâne, căci acestea au o proastă reputaţie
în ochii Bisericii: superstiţii păgâne! Cum ea se află în
faţa unui tribunal ecleziastic (prezidat de episcopul
Cauchon), Ioana tace când este vorba de ceva care nu
convine „liniei gândirii corecte” a judecătorilor săi. Ea nu
va vorbi deci decât de „vocile” venind de la „Sfinte”
neapărat catalogate de Roma: Sfânta Catherina şi Sfânta
Margareta, pe care ea le va descrie conform hagiografiei
oficiale.
 Mai târziu, într-o altă şedinţă, judecătorul o va
întrebă pe Ioana: „Zici că vezi; sub copac ţi-au apărut
Sfȃnta Catherina şi Sfȃnta Margareta?... Ştii tu, Copacul,
cel despre care am vorbit deja!”
- Nu ştiu nimic, răspunde Fecioara noastră.
- Atunci, lângă izvorul care curge în apropiere?
- Acolo, da, le-am auzit. Dar ce mi-au spus în clipa
aceea nu ştiu”. Ioana va fi interogată la nesfârşit în
privinţa acelor voci.
Judecătorii caută să o condamne pentru vrăjitorie.
Ar vrea să o facă să spună că a avut contacte cu spiritele
Naturii, considerate în unanimitate „diabolice”, de către
Biserică. Cu multă iscusinţă, Ioana va evita capcana...
ceea ce n-o scuteşte de condamnare. Căci procesul său a
fost un proces politic, unde s-au înfruntat, prin ea,
oameni devoraţi de setea de putere. Cum spunea Cayce:
Rari sunt cei pe care puterea nu-l distruge ca
oameni (Lectura 3976-4 consacrată Germaniei naziste.
Cayce adaugă, vorbind de Hitler: Dar acest om, cu
excepţia unei schimbări materiale, va supravieţui chiar
şi acestui lucru! l-a supravieţuit un timp... Spre
nenorocirea noastră!)
Aşa cum spune Maurice Magre în pasajele citate
mai înainte, condamnarea spiritelor Naturii de către
primii episcopi a fost o chestiune politică. Este şi părerea
prietenului meu, Jean Prieur:
„Druizii au fost victima cuceririi romane, apoi a
cuceririi creştine; pentru a le distruge puterea politică,
romanii le-au distrus sacerdoţiul, iar iniţiaţii au decăzut
la rangul de ghicitori. Creştinii, care nu cunosc decât o
perpetuare vulgară a druidismului, i-au calomniat aşa
cum calomniaseră cultele greco-latine, cum fuseseră ei
înşişi calomniaţi. Ceremonia culegerii vâscului de stejar
a ajuns în ochii lor o demonstraţie de idolatrie vulgară.
De asemenea, au înfierat sub numele de „orgii”
ceremoniile eleusine pe care nu le înţelegeau sau se
făceau că nu le înţeleg” (Op. cit., p. 84).
„Copacii cu zâne (au fost) ultimele vestigii pe
pământ creştin ale acestor plante frumoase şi măreţe pe
care le venera lumea antică care a avut marele merit de
a sacraliza toată natura” (Ibid., p. 81).

Franţa fermecată
Căci satele de altădată nu erau goale ca azi.
Ţăranul a devenit o specie pe cale de dispariţie, ca
vulturul, ursul şi bursucul... Nu numai că nu mai există
ţărani, faună sălbatică, sate, dar nu mai există „Copaci
cu zâne”, nici „izvoare sfinte”. Întâlnesc uneori astfel de
lucruri complet abandonate, în plimbările mele: bazinul
este în general plin de cutii de Coca-Cola, sticle de
material plastic, ambalaje goale, de cartuşe, lăsate de
vânători... Izvorul este poluat, nu îndrăzneşti nici măcar
să mai bei şi ai impresia că auzi plângând nimfa (sau
zâna) căreia îi fusese încredinţat.
Altădată, în fiecare pădurice existau elfi. La poalele
fiecărui copac, se ascundea un mic gnom. Lângă fiecare
mlaştină, stătea o zână. ţinuturile rurale erau populate
de aceste entităţi misterioase, care le dădeau farmec.
Erau şi monştri, ca Fiara din Gevaudan, Tarasque din
Arles, Marele Baubau şi simioţii din ţinutul catalan... La
lumina lunii, în poieni, puteai să vezi dansând zânele,
vârcolacii, vrăjitoarele sabbatului - sau bântuind
fantomele! Locurile vechi, cimitirele, mormintele, locurile
consacrate erau protejate de către entităţi - sau îngeri -
„păzitori ai pragului”. Era palpitant la ţară... se
organizau întâlniri!
Dar fiţi siguri că prezenţele invizibile - cele bune ca
şi cele rele - n-au dispărut toate. Iată mărturia actriţei
Anne Vernon. Ea povesteşte că, într-o perioadă din viaţa
sa, trăia singură în Provenţa, într-o casă izolată, de la
marginea unei păduri:
„Într-o noapte, pe poteca din pădure, colina era
scăldată în lumina cerului, căci era lună plină; am zărit
de departe un animal care venea în salturi spre mine, cu
viteză mare: „Ia te uită! pisica vine să ne plimbăm
împreună”, m-am gândit. Dar nu era vorba decât de
umbră, o eşarfă cenuşie şi lungă, impalpabilă ca un
fum, care a încetinit ca să treacă la înălţimea cizmelor
mele. Citind cartea comandantului de jandarmi Tizane,
am aflat că aceste fenomene nu sunt rare la ţară. Chiar
li s-au dat nume, scrie el, - „la Bigourne” sau „le
Galipote” (Memoriile lui Anne Vernon, Ieri la aceeaşi oră,
Ed. Acropole, p.213. Cât despre cărţile comandantului
Tizane, le recomand călduros cititorilor mei, dacă le
găsesc în librării: sunt rapoarte de poliţie foarte obiective
şi foarte profesionale despre toate aceste fenomene
misterioase care bântuie la sate).
Alţi prieteni foarte apropiaţi au întâlnit şi ei acest
„Galipote” - voi povesti mai departe în ce fel. Ţinutul
rural este impresionant - şi mai ales noaptea. Anumite
persoane sunt îngrozite de prezenţele invizibile pe care le
bănuiesc (dar alţii nu văd nimic!). După părerea mea,
când spiritele Naturii sunt alungate de beton şi gunoaie,
entităţi răufăcătoare vin să le ia locul. Personal, mă tem
cel mai mult pentru viitor de extratereştrii negativi -
aceia despre care vorbeşte Jacques Vallee în anchetele
sale. Ei mişună, de preferinţă noaptea, pe drumurile de
ţară, goale (nenumărate mărturii în Brazilia, Statele
Unite, Franţa...).

„Stâncile zânelor”
 Am în faţă cartea (Max Gilbert, The Fairies Stones
in Former Gaul, studiu foarte detaliat şi foarte interesant.
Nu se găseşte decât textul englez, la Richard Madley
LTD, 6A Elthome Rd, Upper Holloway, Londra N194AG,
Marea Britanie. Pe de altă parte, Societatea
enciclopedică din Morbihan a publicat numeroase studii
despre folclorul local, cu toate legendele şi tradiţiile care
asociază spiritele Naturii megaliţilor. Arhivele Societăţii
enciclopedice sunt deosebit de bogate în documente
despre acest subiect, la care a colaborat o serie de
erudiţi locali, ale căror lucrări sunt în general serioase.
De peste o sută de ani, Societatea publică un buletin,
întreţine muzeul arheologic din Château-Gaillard şi
organizează întâlniri şi expoziţii (Château-Gaillard, 2,
rue Noe, Vannes)) scrisă de Dr. Max Gilbert din
Vaucottes, lângă Yport, în Seine-Maritime, care se
intitulează Pietrele zânelor în Gallia antică. El trece în
revistă, cu răbdare, nenumărate - nenumărate! - locuri
megalitice asociate zânelor; de exemplu: „Creux-es-
Faies”, în Guernsey: „Roche aux Fees” la Marcilla, între
Rennes şi Vannes; sau „Grotte-aux-Fées” lângă Locmine;
„Grotte-aux-Fées” la Fontvieille în Provenţa, între
Mettray şi Saint-Antoine-du-Rocher lângă Tours;
„Maison-des-Fées” la Miré, în Anjou, la Quarré-les-
Tombes, în Morvan etc. Pretutindeni în Franţa, dolmenii,
menhirii, cromlehii şi aleile acoperite sunt asociate
spiritelor Naturii - şi întotdeauna ruinele, oricum ar fi. În
această carte, Max Gilbert remarcă faptul că tradiţia
populară asociază pietrelor diferite entităţi, denumite
generic „zâne”:
1. Spiritele Pământului, ca gnomii sau „ghibelinii”;
2. Fantomele defuncţilor, printre care poate exista o
„Doamnă Albă”;
 3. Amintirea preoteselor profetese din lumea celtă,
numite „wrach” în Bretania (de acolo derivă, de
exemplu, Aber-Wrach); este şi cazul zânei Viviane
sau al zânei Melusine, a căror existenţă istorică
este probabilă;
4. Au mai rămas divinităţi greco-latine, nimfe şi
driade legate de un loc anumit;
Marile catedrale celte închinate Maicii Domnului au
fost ridicate pe locuri celtice sacre, unde era slăvită
„Marea Mamă” prin manifestările sale din Natură.
„Mama simbolizează realizarea frumuseţii ideale. În
contemplarea Frumuseţii, fie a unei femei care merge, fie
a unui copac care se înalţă pe un pisc, omul atinge o
stare aflată între intuiţie şi înţelegere, culmea cea mai
înaltă unde poate ajunge spiritul uman. Mama a fost
întotdeauna reprezentată (...). Creştinii i-au spus
Fecioara Maria. Însă când au adus cultul Fecioarei
Maria în Gallia, nu era nici un gal care să n-o fi
cunoscut deja. Doar că o numeau altfel, de secole. Şi
cum Mama li se prezenta sub diversitatea infinită a
formelor vii din Natură, ea era, pentru ei, Mamele (...).
Fiecare izvor era expresia în materie a unei Mame vii; şi
multe făceau vindecări miraculoase cu apele lor (...) şi
atunci se venea acolo în pelerinaj”.
Autorul aminteşte mai departe originea catedralei
din Chartres, construită sigur pe un sanctuar al
„Mamei” slăvite de gali. Cercetări arheologice recente au
demonstrat că amplasamentul catedralei creştine fusese
într-o epocă anterioară amplasamentul unui templu.
„Mamele (...) n-au făcut decât să-şi schimbe
numele. Dar ele aud apelurile formulate cu alte silabe,
de către oameni din aceeaşi rasă. Ele sunt încă ascunse
sub pietrele altarelor creştine. Şi când un credincios
murmură „Ave Maria”, Onuava se înalţă între lumânări
şi murmură: „Sunt aici”. (Maurice Magre, op. cit., p. 43)
Aceste rânduri, scrise în 1935, n-ar fi fost
dezavuate de către Cayce, el care spune că Christos şi
sufletul-soră (pe care îl cunoaştem astăzi ca Maria) s-au
încarnat sub nume diferite în toate civilizaţiile (cf. vol. 1):
Aceea pe care druizii o cunoşteau ca „Marea Mamă” era
un vechi chip al Mariei. Iată ce spune Henry Durville:
„Zânele sunt plasate de legendă în toate locurile
unde fuseseră slăvite divinităţile vechii Gallii. Aceste
sălaşuri poetice atribuite zânelor au căpătat o
importanţă deosebită. De acolo provin denumirile
folosite: „mlaştina zânelor”, „peşterile domniţelor”,
„insula zânelor”, „puţul zânei”, „muntele zânelor”,
„movilele zânelor”, „turnul zânelor”... spune Henry
Durville, care a scris o carte despre zâne. (Les Fees /
Zânele, ed. Perthuis-Durville, 10, bd du Montparnasse,
Paris XV.)
Pietrele, megaliţii, ruinele sunt în general în locuri
izolate şi, de aceea, convin acestor prezenţe misterioase,
cărora, conform tradiţiei, nu le place să fie deranjate. În
revelaţiile clarvăzătorilor din Findhorn (Les Jardins de
Findhorn, ed. Le Souffle d'Or), spiritele Naturii şi
„devaşii” (îngerii) le vor explica lui Eileen Caddy şi
lui Dorothy Mac Lean că trebuie astăzi să lăsăm în
fiecare grădină, în fiecare parc, un spaţiu neumblat,
unde grădinarul nu trebuie să pătrundă. Acela va fi
„laboratorul” spiritelor Naturii, care nu pot lucra decât
departe de prezenţele omeneşti.
„Noaptea, mai spune Durville, când copacii înalţi îşi
aşterneau maiestuos umbra mărită de reflexele astrului
de argint, zânele se adunau în locuri izolate. Adunări
unde graţia şi bunătatea pactizau într-un cadru de pură
frumuseţe. Era 'hora zânelor', foarte diferită de
întrunirile unde orgia îşi etala excesele (...). Cei care sunt
obişnuiţi să meargă la cules de bănuţi (flori de
primăvară, n.tr.) întâlnesc adeseori, pe colinele acoperite
cu iarbă, benzi circulare de un verde mai închis, unde
vegetaţia este mai deasă şi mai înaltă cu jumătate faţă
de rest. Foarte frecvent jumătăţi de cercuri, bine
marcate, cu o margine netă, aceste benzi diferă în
diametru şi lăţime; par trasate cu compasul şi, toamna,
le înroşeşte o diademă de ciuperci şi criptogame în culori
vii. O veche tradiţie ne spune că acolo şi-au încins
zânele hora, vara, la lumina lunii”. (Durville, op.c., p. 84)
Aşadar, acum ştiţi... Dacă veţi ieşi devreme,
dimineaţa, în inima Franţei, veţi vedea poate o „horă a
zânelor!” Este imens numărul cărţilor şi autorilor care
vorbesc despre ele. Toţi, bineînţeles, acoperiţi de tăcerea
dispreţuitoare a Sorbonnei...
Dintre Franţa rurală, care vorbea zânelor, şi Franţa
citadină, care nu mai ştie decât de „raţional”, a învins
cea din urmă... Pentru totdeauna? Nu? În satele noastre
pustii, spiritele Naturii se vor întoarce cândva...

Spiritele Naturii fug de oameni

Deşi numele de „macadam” este de origine scoţiană
şi Scoţia este ţara preferată a spiritelor Naturii, acestea
detestă marile oraşe poluate. Iată de ce grădinile din
oraş nu sunt atât de frumoase ca grădinile de la ţară:
nici o plantă nu poate creşte, se pare, fără prezenţa
constantă a gnomilor şi zânelor.
Spiritele Naturii fug de oameni. Le sunt ostile,
pentru că le reproşează distrugerea acelei Naturi pentru
construirea căreia ele au nevoie de o viaţă. Dar copiii,
care sunt încă fără prejudecăţi, se bucură întotdeauna
de favoarea lor. Şi când se joacă împreună, contactul se
face în bucurie, cum povestea Cayce mai sus. Ca şi
micul Edgar, mulţi alţi copii au avut şi vor avea încă
acest privilegiu:
Poporul mărunt care locuieşte în văi va susţine şi
va călăuzi activ entitatea în anii copilăriei, când va ieşi
afară. (Lectura 1775-1)
Din păcate, poporul mărunt locuieşte la ţară... şi
foarte puţin la oraş. Iată de ce copiii din oraşe sunt
astăzi cu mult mai nervoşi, mult mai instabili, mult mai
dificili. Le lipsesc aceste jocuri magice cu micii elfi, care
le aduceau bucuria profundă, indispensabilă creşterii
lor.
Iată încă o lectură care vorbeşte de „influenţa
stabilizatoare” a spiritelor Naturii asupra copiilor:
Influenţa lui Mercur aduce acestei entităţi o
puternică sensibilitate muzicală; mai ales o sensibilitate
specială faţă de simfonie - care este un ecou al muzicii
sferelor celeste. Căci pentru această entitate, frumuseţea
amurgurilor, progresia planetelor şi a Lunii sunt
întotdeauna un subiect de încântare, Toate acestea sunt
mai semnificative pentru ea decât pentru majoritatea
celorlalţi oameni. Frumuseţea Naturii în toată activitatea
sa, norii, trăsnetul, fulgerele, toate vocile Naturii
răspund entităţii; ele îi trezesc un ecou profund şi sunt
pentru ea o influenţă stabilizatoare. De multe ori este
greu de înţeles pentru cel care n-au această experienţă
şi pentru cei care n-au fost acceptaţi de aceia pentru
care lucrează entitatea. (Lectura 1716-1)
Ultima frază a acestui fragment de lectură - found
favor in the grace of those whom entity serves -
desemnează entităţile invizibile, care pot aduce pacea
spiritului uman, liniştind inima strânsă de teamă şi
răspunzând neliniştilor sale. Dar acest lucru nu este cu
putinţă decât cu o singură condiţie: cei care sunt
interesaţi de spiritele Naturii trebuie mai întâi să fie
acceptaţi de ele. Trebuie apoi să stabilească o colaborare
întemeiată pe respect, căci aceste spirite pot să-i ajute
într-o mie de moduri diferite (şi eficiente!). Am văzut mai
sus lectura în care Cayce îl sfătuia pe un căutător de
petrol să asculte sfaturile spiriduşilor. Aceştia sunt
spiritele Pământului: ei ştiu foarte bine ce se află în
adâncuri!
Primul dintre serviciile pe care le pot face aceste
„spirite familiare”, cum erau numite altădată, este acela
de a ne informa. După părerea lui Cayce, am făcut o
mare greşeală că le-am dispreţuit învăţătura:
Dacă Creatorul foloseşte un gnom, o zână, un înger
sau orice altă entitate pentru a vă călăuzi evoluţia, foarte
bine! (...). Numai să mergeţi exact în direcţia pe care
trebuie s-o urmaţi! (Lectura 338-3)
Aşa este şi calea spirituală a grupului din
Findhorn, despre care am citit, trăind bucuria vieţii
mele! Primele mărturii primite de clarvăzătorii fondatori
ai comunităţii, Peter şi Eilaen Caddy, Dorothy Mac Lean.
au fost traduse în franceză sub titlul Les Jardins de
Findhorn / Grădinile din Findhorn (Ed. le Souffle d'Or,
BP 3, 05300 Barret-le-Bas. Grupul a publicat apoi o
serie întreagă de cărţi despre mesajele spiritelor Naturii
şi Devaşilor. Cel mai remarcabil este Le Chant des Anges
/ Cântecul îngerilor, de Dorothy Mac Lean, acelaşi
editor, şi Revelation / Revelaţia, de David Spangler. Dar
trebuie să citeşti tot - e o încântare!). Demersul lor
constă în regăsirea dialogului cu spiritele Naturii, care
sunt secretarii şi colaboratorii Dumnezeului
Atotputernic (spre deosebire de ceea ce pretindeau mulţi
predicatori!).
Unul dintre prietenii din grupul Findhorn, pe nume
R. Ogilvie Crombie, zis „R.O.C”., un bătrân domn
specializat de multă vreme în studiul spiritelor Naturii,
povesteşte cum într-o zi a văzut un faun mititel dansând
în grădina botanică din Edinburgh, în Scoţia (spaţiu
verde excepţional, aflat în inima unui mare oraş agitat).
Iată câteva fragmente din acest dialog extraordinar, pe
care vă sfătuiesc să-l citiţi in extenso în Grădinile din
Findhorn:
„Micul faun dansa în jurul locului unde mă
aşezasem; s-a oprit o clipă, m-a privit, apoi s-a aşezat cu
picioarele încrucişate, dinaintea mea. Întruchipa
„adevărul adevărat”. M-am aplecat şi i-am spus:
- Salut!
Dintr-un salt a fost în picioare, înmărmurit,
privindu-mă fix.
- Mă poţi vedea?
- Da!
- Nu te cred. Oamenii nu ne pot vedea. - Ba da,
unii pot.
- Atunci, spune-mi cum arăt!
L-am descris aşa cum îl vedeam. Cu aceeaşi uluire,
a început să danseze, rotindu-se în cercuri mici.
Într-atâta l-a interesat Roc pe micul faun încât l-a
însoţit acasă, în apartament... S-a întors să se plimbe în
grădina botanică, ca să-şi revadă cât mai des micul
prieten, şi acest contact l-a ajutat să dea peste „cineva”
mult mai important:
„Coboram Prince Street, cea mai mare arteră din
Edinburgh. Când am dat colţul unei străzi care merge pe
lângă National Gallery, m-am oprit: era o atmosferă
neobişnuită. N-am mai simţit niciodată aşa ceva (...).
Atunci am realizat că nu eram singur. O siluetă mai
înaltă decât mine mergea alături. Era un faun,
strălucind de o putere impresionantă (...).
- Vasăzică nu-ţi este frică de mine? m-a întrebat el.
- Nu!
 - Aşa! Toţi oamenii se tem de mine (...). Ştii cine
sunt? - Eşti marele zeu Pan, m-am trezit spunând pe
loc.
- Atunci, ar trebui să-ţi fie frică! Cuvântul vostru
„panică” vine de la frica iscată de prezenţa mea!
I-a ieşit un porumbel din gură: frică! Frica este
aceea care ne închide drumul cunoaşterii; ea este, cum
spune Cayce, cauza tuturor suferinţelor noastre. Dar să
revenim la acest dialog extraordinar:
- Crezi în supuşii mei? reia Pan. - Da.
- Îi iubeşti?
- Da, îi iubesc.
- În acest caz, mă iubeşti? - N-am nimic împotrivă.
- MĂ IUBEŞTI? Da.
Mă privea cu un zâmbet ciudat şi cu un licăr în
fundul ochilor negri, adânci şi plini de mister.
- Ştii, desigur, că sunt diavolul!? Îţi dai seama că ai
spus adineaori că-l iubeşti pe diavol?
- Ba nu, nu eşti diavolul, eşti zeul codrilor şi al
satelor! (...).
- Ştii totuşi bine că Biserica creştină primitivă m-a
luat drept mode! pentru reprezentarea diavolului! Uită-te
la copitele mele despicate, la părul de pe picioare şi la
coarne!”
Într-adevăr... chestiunea e delicată! Fără a dori să
acuze pe cineva:
„Biserica a condamnat toţi zeii păgâni şi spiritele
Naturii, asimilându-i demonilor (...), reia Roc.
- Crezi că Biserica s-a înşelat?
- A făcut şi ea ce a putut, cu cele mai bune intenţii
din lume. Dar (pentru mine) era o eroare. Vechii zei nu
sunt toţi demoni (...).
- Atunci, nu arăt a ţap bătrân?
- Nu! răspunde bătrânul Roc, încântat”.
 Şi dialogul continuă... La sfârşit, Pan încheie
prezentându-se ca „servitorul Dumnezeului
Atotputernic” şi afirmă că el şi supuşii lui sunt „dornici
să ajute omenirea, în ciuda modului cum ne-a tratat ea
şi cum abuzează de Natură. Dar, pentru aceasta, trebuie
să ne creadă şi să ne ceară ajutorul”.
Am citat acest pasaj doar pentru a vă incita să citiţi
restul. În ceea ce mă priveşte, am recitit de cel puţin
douăzeci de ori Grădinile din Findhorn, de fiecare dată cu
aceeaşi mare bucurie. Când mă gândesc că, în sfârşit,
spiritele Naturii vor fi recunoscute, parcă m-aş simţi
redată mie însămi. Aceste fiinţe pe care le-am iubit în
copilărie iată că se ridică glasuri care să le justifice, să le
apere, să le redea dreptul la existenţă! În sfârşit!
Această carte minunată, care adună mesaje primite
de diverşi clarvăzători pe aceeaşi temă, distinge trei
feluri de interlocutori nevăzuţi:
1) Spiritele Naturii al căror rol este ă vegheze la
creşterea şi înflorirea regnului vegetal. Sunt muncitorii
care lucrează în bucurie şi în frumuseţe.
2) Ceea ce echipa Caddy-Mac Lean a numit
„Devaşi” (cuvânt indian care se poate traduce prin
„Îngeri”), răspunzători de fiecare fenomen. De exemplu,
fiecare fenomen meteorologic natural - ploaie, vânt,
zăpadă, furtună - este în stăpânirea unui înger şef,
răspunzător de bunul mers al lucrurilor! Tot astfel,
pentru fiecare specie de fruct, legumă sau plantă, pentru
fiecare specie animală şi pentru fiecare piatră, există un
înger răspunzător, căruia îi revine să vegheze la
respectarea schemei divine (să nu iasă un castravete
dintr-o sămânţă de floarea-soarelui, de exemplu...);
3) În fine, există mesaje de la Christos, primite de
Eileen Caddy şi care sunt de o mare frumuseţe (între
care cele traduse sub titlul La Petite Voix / Glăsciorul,
Ed. Le Souffle d'Or).

Îngerii meteorologiei
Ceea ce-mi place la vechile hărţile maritime sunt
îngeraşii rotofei, care reprezintă vânturile. În
Antichitatea greco-romană se credea că există o
divinitate responsabilă pentru fiecare curent de aer!
Boreas era vântul de miazănoapte, ca şi confratele
său Aquilo. La miazăzi, erau Notus, Auster şi Africus; la
răsărit, Eurus şi în fine la apus, Zephyrus şi Favonius.
Toţi răspundeau ordinului zeului Vânturilor, Eol. El îi
ţinea închişi în peşterile insulelor eoliene...
Ideea Anticilor revine acum. Iată cum încep
mesajele acelor entităţi superioare sau „Devas”, care
guvernează schimburile bioenergetice pe planetă:
„Da, eşti menită să cooperezi la această grădină. La
început, gândeşte-te la spiritele Naturii şi la spiritele
ierarhic mai înalte. Branşează-te la ele; este un demers
atât de neobişnuit încât le vei stârni interesul. Vor fi
nebuni de bucurie să găsească în fine nişte membri ai
rasei umane, dornici să le solicite ajutorul. Prin spirite
superioare ierarhic, înţeleg spirite ca acelea ale norilor,
ploii sau speciilor vegetale... Micile spirite ale Naturii se
supun instrucţiunilor lor”.
Iată ce explică puterea vrăjitoarelor şi a magilor, a
celor care aduc ploaia - astfel de cazuri se cunosc în
toate ţările, inclusiv într-a noastră! Vântul, ploaia,
zăpada nu sunt fatalităţi oarbe, hazard inexplicabil:
există o gândire care le animă, o fiinţă pe care o putem
numi înger, Deva sau Spirit superior al Naturii. Ce mai
contează numele? Esenţialul este că se poate înfiripa un
dialog între noi şi ei. Am găsit o lectură unde Cayce
specifică existenţa acestui gen de înger:
 Această entitate (...) are puteri psi sau oculte.
Pentru că a avut experienţe cu spiritul ploii, cu spiritul
apusului de soare, cu cel al unui râu, cel al unui copac,
cel al unei turme sau cirezi de animale, cel al unui banc
de peşti etc., entitatea va câştiga mult continuând (...).
Pentru majoritatea oamenilor, toate acestea sunt pură
imaginaţie, dar pentru entitate, din contra, sunt
manifestări exterioare ale unor realităţi constructive şi
creatoare (...) pe care le poate folosi! ceea ce-i va permite
să stăpânească, să influenţeze, să dirijeze fenomenele.
De exemplu, când entitatea plantează ceva - chiar
şi o nucă! - şi îşi însoţeşte gestul de cuvinte de
binecuvântare, ea poate garanta că se va
face un nuc la generaţia următoare! Entitatea, cu
acest magnetism pe care-1 poartă în adâncul său, poate
de asemenea să-şi pună mâinile în jurul aceluiaşi
trunchi şi să-i ordone să nu mai facă nuci (ceea ce va
face) - chiar dacă rodea atunci! (Lectura 3657-1)
Descrierea de aici este mai mult decât „mâna
verde”. Este vorba de cineva care a avut contacte cu
spiritele conducătoare ale Naturii şi care ştie să le
vorbească! Astăzi e ceva rar - iar marele public crede că
toate acestea sunt pură imaginaţie, cum spune Cayce.
Dar în generaţia nepoţilor noştri, în Era Vărsătorului, va
fi diferit. Mulţi oameni vor putea colabora cu spiritele
vânturilor:
„În lumea nouă, îi spune îngerul lui Dorothy Mac
Lean, aceste tărâmuri vor fi complet deschise oamenilor
sau ar trebui ă spun mai degrabă că oamenii se vor
deschide către ele! Căutaţi contactul cu glorioasele
regnuri ale Naturii, punându-vă în această căutare toată
inteligenţa şi toată simpatia. Şi aflaţi că aceste fiinţe
sunt fiinţe de lumină, doritoare să ajute - dar n-au
încredere în oameni, care caută tot ce este fals”.
 Mai departe, îngerul va arăta cum lucrează:
„Mă dedic complet muncii mele, ştiind foarte clar ce
am de făcut: trebuie să manifest câmpuri de energie,
indiferent de obstacole - şi sunt multe în lumea infestată
de om! Regnul vegetal nu are nici un resentiment pentru
cei pe care-i hrăneşte; însă omul ia nepăsător ceea ce i
se dăruieşte, fără să mulţumească, Acest lucru nu ne
place şi ne face ostili la adresa lui”. (Grădinile din
Findhorn)
În lectura 3657-1 de mai sus, Cayce vorbea de
spiritul apusului de soare. Or, printre interlocutorii
invizibili care i s-au arătat lui Dorothy Mac Lean, se află
un „Înger al Peisajului” (despre care se vorbeşte mult în
cartea sa, Le Chant des Anges / Cântecul îngerilor). Se
pare că fiecare pasaj, fiecare regiune, fiecare loc îşi are
îngerul său... Nu degeaba se vorbeşte de „spiritul
locului” asupra căruia vom reveni mai ulterior.
Există şi îngeri cărora le revine să dea planetelor
mişcarea de rotaţie pe orbite. Ei se ocupă şi de muzica
sferelor celeste (Edgar Cayce, Vindecarea prin muzică) iar
unii dintre ei, după Cayce, veghează asupra nopţii şi zilei
noastre:
Astfel sunt cei care stăpânesc Lumina, adică
Sunetul, şi cei care domnesc asupra Nopţii. (Lectura
262-56)
Cayce foloseşte cuvântul stăpânitor, cel care
„domneşte”. Adică acela care veghează la împlinirea
Legii.

Deva dioritului
„Pietrele şi stâncile voastre sunt străbătute de
efluvii divine. Pământul ascunde în adâncuri foc şi apă,
dar este în special însufleţit de o mare forţă spirituală
interioară şi invizibilă, care creează şi recreează
neîncetat. Această forţă este gândire (...). Ea însufleţeşte
piatra, stânca.
Există o conştiinţă în tot ceea ce trăieşte.'
Mineralele au şi ele o viaţă, care este gândirea divină
creatoare, concentrată în ele. Nimic din ceea ce vine de
la Dumnezeu nu poate pieri. Emoţia sa rămâne fixată în
regnul mineral”.
Scot aceste mesaje ale diferiţilor clarvăzători din
cartea lui Jean Prieur, Les Temoins de l’Invizible /
Martorii invizibilului (Livre de Poche). Pentru fiecare colţ
de stâncă, rocă, pietricică, veghează un spirit al Naturii:
vârcolac, trol, gnom, spiriduş, ghibelin etc. Acestea sunt
micile „Spirite ale Pământului”. Şi deasupra acestora, un
înger (sau deva) competent în geologie şi mai ales
investit cu o funcţie mineralogică sau alta”. Mi-ar place
să văd Îngerul mării de Cretă (foarte parizian), îngerul
Jurasicului, care-şi încruntă fruntea când oamenii iau
bucăţi de amonit fosil sau Deva „dioritului orbicular”
(care este corsican şi-i batjocoreşte pe turiştii care-i
jefuiesc cariera!). Cayce este întru totul de acord cu
faptul că pietricelele numai se prefac că dorm.
Această persoană poate auzi cântecul sau mişcările
anumitor pietre (...), aşa cum alţii ascultă zile întregi
cum creşte un copac. (Lectura 440-11)
Pe acest consultant Cayce îl sfătuia să meargă la
muzeul de Istorie Naturală din New York şi să se
oprească în faţa unui bloc mare, de lapis (lazuli?), pe
care lecturile i-l indicaseră. Trebuia să stea în faţa lui -
ca să-l audă cântând! (Lectura 440-3)
Şi mă întorc la Memoriile lui Dorothy Mac Lean, pe
care le citam mai înainte:
„Într-o zi - spune ea - am realizat că nu am
contactat niciodată un Deva al regnului mineral şi m-am
hotărât să încerc (...). Spre marea mea uimire, m-am
aflat în faţa uneia dintre cele mai puternice Mari Fiinţe
din toată experienţă mea, care mi s-a părut cât Infinitul.
Era Îngerul Cosmic al Pietrelor. Mi-a precizat că se
ocupă de viaţa minerală în diversele sale etape:
Ar trebui să înţelegi că materia densă este
influenţată în procesul său de formare de energiile
stelelor. Tocmai frumuseţea acestei pietricele te-a adus
la mine. Frumuseţea vine de la Dumnezeu, ea acţionează
la toate nivelele. Conştiinţa Frumuseţii te duce la
unitatea interioară (...). Cu cât vei preţui mai mult
Frumuseţea, cu atât vei fi mai legată de Univers (...).
Înţelegi acum că nu poţi face altfel decât să priveşti cu
un imens respect cea mai mică pietricică - şi s-o adori
pentru că ea este un fragment din imensitatea mea.
Suntem fericiţi, că în acest fel ai întrezărit o fărâmă din
slava lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu este
pretutindeni, până în cel mai mărunt bob de nisip” (Op.
cit., capitolul VII).

Zâna recoltei
„M-a luat de mână şi m-a dus (...) pe un şes întins,
acoperit de cei mai frumoşi crini albi. Şi iată că am zărit
făpturi mititele şi diafane, care se mişcau în şi printre
flori... Nu-mi puteam crede ochilor!
- Dar, spun eu, poveştile sunt adevărate aici? Ea a
început să râdă:
- Poveştile sunt adevărate pretutindeni!”.
Şi autorul acestei relatări post-mortem, Albert
Pauchard, se minunează când vede „pretutindeni acele
făpturi mititele şi graţioase, ce păreau că se distrează”.
Dar „ghidul său îi spune că ele chiar lucrează la
însufleţirea plantelor printre care se mişcă” (Albert
Pauchard, L'Autre Monde / Tărâmul celălalt, Geneva,
1976, Ed. Labor et Fides).
 Cei care au văzut spiritele Naturii spun,
majoritatea, că ele dansează şi se joacă. Frances şi Elsie,
care le-au fotografiat, R. Ogilvie Crombie, care a descris
micul faun ce dansa în faţa unui copac, şi Cayce însuşi
(am văzut zâne afară, care mă chemau să mă joc cu ele).
El vorbeşte mereu de aceste jocuri de care îi este dor, de
prietenii de
altădată, care doresc să-l regăsească pentru a
continua ceea ce făceau cu atâta bucurie în vremea aceea.
Şi mesajele din Findhorn repetă acest lucru, sub
toate formele: spiritele Naturii lucrează în bucurie, iar
munca lor, ce pare un joc, este indispensabilă creşterii
plantelor!
Primisem eu însămi, într-o zi, un mesaj de la tatăl
meu (la zece ani după ce a murit), în care îmi spunea că
în spaţiile invizibile, luminate de lumina christică, totul
este bucurie. Spaţiile invizibile pe care le străbătea el în
înaltele sfere, branşate complet la lungimea de undă
divină şi avându-şi locul lor în planul lui Dumnezeu,
evoluau în bucurie.
Astfel, aceste făpturi mititele ni se înfăţişează
întotdeauna scânteind de bucurie, vioiciune, umor,
frumuseţe. Toate mărturiile concordă.
„În ceea ce-i priveşte pe micii elfi, mai spune Albert
Pauchard, (...) expresia pe care am reuşit să le-o disting
este bucuria de a trăi!”.
În grădina minunată pe care o vizitează, autorul
nostru reuşeşte să întâlnească un spirit al Naturii,
ierarhic superior micilor elfi, o zână:
„Şi iată că, puţin câte puţin, mi-am dat seama de o
prezenţă şi mai eterată şi mult mai mare decât elfii cei
voioşi, mai gravă, deşi strălucea de bucurie. Este însăşi
conducătoarea acestei lumi fermecate, aceea care
stăpâneşte forţele active. Parcă, nu ştiu cum, cuprindea
totul în sine şi totuşi, când te uitai la ea, nu era mai
înaltă decât un om (...). Se pare că rolul său este să
însufleţească viaţa vegetală”.
„Un Super-elf, am zice. Şi la Ea, o mare veselie, dar
mai profundă. O iubire puternică emană din ea” (Op.
cit., p. 131).
Iată deci o zână, un înger feminin, „care ţine frâiele
unei întregi armate de agenţi invizibili ai Mamei-Naturi,
(...) agenţi cărora le revine un rol conştient în creşterea
copacilor şi plantelor”, mai spune Albert Pauchard. (Dar
pentru că dictează unui medium ceea ce vede după
moarte, spiritele Naturii sunt observate de cealaltă parte
a barierei... Totuşi, descrierile sale se aseamănă grozav
cu cele pe care le fac cei vii, de partea aceasta!).
În Grădinile din Findhorn, Îngerii (sau Devaşii)
fiecărei specii vegetale cultivate în grădină vin să se
prezinte rând pe rând. De exemplu, într-o zi, Deva verzei
vine să explice cum trebuie cultivată
această plantă şi care este lecţia spirituală oferită
de ea! (Tocaţi, tocaţi, va mai rămâne totuşi ceva din ea!).
În altă zi, soseşte Deva plantei sângele-voinicului, care
îşi expune şi el instrucţiunile şi mesajul. Apoi, Deva
spanacului porcesc... (vărul spanacului); Apoi cel al
Trandafirului de Damasc etc. În final, grădinarul Peter
Caddy, urmând instrucţiunile, va vedea ieşind de sub
mâinile sale verze de douăzeci de kilograme, roşii cât
pepenii, spre uimirea bieţilor săteni! Findhorn, aşezare
glaciară, aridă, bătută de toate vânturile apusene de pe
coasta atlantică, nu rodise nicicând aşa ceva până
atunci (Scoţia fiind mai îndeobşte cunoscută datorită
oilor, whiskyului şi vechilor castele bântuite!).
Există o lectură a lui Cayce unde sunt evocaţi
îngerii soiurilor de levănţică (pentru că există mai multe
specii de levănţică, presupun că trebuie un Înger
specializat pentru fiecare!):
A stimulat vreodată levănţica plăcerile carnale? Ea
a fost aproape întotdeauna mijlocul prin care Îngerii de
lumină şi compasiune duc sufletul oamenilor într-un loc
de pace şi milă. (Lectura 274-10).
Altfel spus, levănţica este „mijlocul terapeutic”,
adică mijlocul folosit de Îngerul cu acelaşi nume pentru
alinarea oamenilor care suferă. Devaşii plantelor
medicinale sunt toţi Îngeri-medici, neapărat! La Paris, pe
strada Bourgogne, locuiam într-un apartament mic, din
care transformasem cel puţin opt metri pătraţi din
treizeci în seră. Noaptea, aveam senzaţia unor prezenţe
care se strecurau printre ramuri şi grădina era
permanent înflorită! Trandafirii pitici, amarilele, azaleele,
lalelele erau extraordinar de zeloase ca să mă bucure.
Adunam de pe trotuar, la ora când se lasă gunoiul,
plantele pe care oamenii nu le mai doreau încă foarte
frumoase uneori! Aveam impresia că voiau încă să
trăiască şi mă chemau în ajutor: le adunam şi le
promiteam o viaţă lungă şi fericită, la mine acasă! Puse
în alte vase, udate, însorite, îşi regăseau vigoarea şi
înfloreau dublu, fără să se lase vreodată rugate!
Nu pot să mă lipsesc de flori şi copaci. Măcar o
plantă mică de tot, verde, chiar o buruiană... dar să fie
verde! În ultimii ani am fost copleşiţi de filme de
anticipaţie, care au stârnit entuziasmul mulţimilor - ca
de exemplu Războiul stelelor: Or, aţi remarcat în aceste
filme science-fiction o caracteristică generală: absenţa
totală a lumii vegetale? Pretutindeni este doar metal care
urlă şi beton. Un univers complet mineral. Oroarea
absolută, prelungirea firească (dacă pot spune aşa) a
stilului american de viaţă - american way of life -, care
urăşte natura şi o consideră „murdară”. Când ofeream
flori celor din Virginia Beach, nu le făceau nici o plăcere:
gazdele priveau buchetul cu un aer consternat,
spunând: ce să fac cu ăsta? Aduce microbi, murdăreşte
apa din vază şi nu aduce bani”. Şi nu vă spun ce figură
făceau prietenii mei de acolo când mă duceam să culeg
verdeţuri din pădure ca să-mi fac salată... Mulţumesc lui
Dumnezeu că astăzi la Gstaad, în oberlandul Bernei, am
petrecut ziua adunând ciuperci. Ieri am găsit unele
minunate, pe care le-am arătat specialiştilor: veninoase,
le-a fost verdictul. Eram consternată că prădasem
pădurea de pomană! Odată făcută verificarea din seara
aceasta, am ascultat cu mai multă atenţie vocea
spiriduşilor şi am pus mâna pe „ciuperci de ciocolată”
(specialitate elveţiană!). Ne-am alintat cu lasagne ai
funghi, italo-elveţiene, de neuitat. Oamenii de aici au
câte un colţişor cu ciuperci, ultrasecret, pe care nu I-ar
arăta pentru nimic în lume. Doamne, sunt ca bretonii
noştri, cu găurile creveţilor! Dar nu-mi pasă de
ascunzători: spiriduşii îmi vor spune totul!

Regele cârtițelor
Bineînţeles că animalele îşi găsesc locul lor în
această schemă divină. Fiecare specie animală, ca şi
fiecare specie vegetală, are un Înger (sau Deva)
competent.
Animalele sălbatice acţionează în colaborare cu
spiritele Naturii, mari şi mici. Toate animalele noastre
domestice, când ajung la ţară, au un comportament
nebunesc: ele „se joacă” cu cineva. Câinele meu
urmăreşte cu privirea „pe cineva” sau „ceva” care merge
de-a lungul unei ramuri care stă nemişcată, de altfel! Se
vede bine, după limbajul gesturilor, că el comunică
atunci cu un interlocutor.
 Există în Grădinile din Findhorn o poveste grozavă
cu cârtițele, care mi-a plăcut nemaipomenit de mult.
Într-o zi, Peter Caddy îi spune lui Dorothy Mac Lean: „Fă
ceva: cârtițele ne distrug legumele!” Şi ea intră în
meditaţie ca să-l contacteze pe Deva specializat.
„Concentrându-mă asupra unei cârtițe, am captat
imaginea unui Mare Rege Cârtiţa destul de înfricoşător,
cu o coroană pe cap, stând într-o peşteră sub pământ!”
Se înfiripă un dialog în care Dorothy arată conflictul
dintre cârtițe şi grădinar şi propune o soluţie: patronul
să-şi trimită subordonaţii în altă parte, la ronţăit
rădăcini... Cel mai bine, grădinarii vor păstra un colţ de
grădină necultivat, special pentru doamnele cârtițe... Nu
prea amabilul personaj răspunde:
- Hmm... Şi Dorothy se întreabă dacă a fost bine
înţeleasă... Da, a fost: cârtițele nu se vor mai întoarce în
zona culturilor, limitându-se de atunci înainte la
„rezervaţiile” lor.
Tradiţia catolică atribuie fiecărei fiinţe umane un
înger păzitor. Dacă animalele superioare au un suflet
individual (şi nu doar un „suflet-grup”, comun unei
specii), este logic să aibă şi ele dreptul la un înger
păzitor. În sublimele mesaje de la Christos, culese de
Cyril Scott, se poate citi:
„Într-adevăr, animalele au un suflet. Vai, tocmai în
unele din acele ţări unde este cel mai mult slăvit Numele
Meu şi unde Imaginea Mea se înalţă la toate răscrucile,
acolo sunt cel mai puţin cunoscute preceptele mele de
milă, căci oamenii se poartă cu cruzime faţă de
preaiubiţii mei fraţi necuvântători. 'Animalele nu au
suflet, pretind ei, deci nu contează cum ne purtăm cu
ele!' Dar afirmaţiile lor sunt false, se bazează pe
ignoranţă şi pe lipsă de înţelepciune (...).
 În plus, sunt pe lume oameni cu inimă de piatră,
care chinuie făpturile Mele pentru a căpăta o mai mare
cunoaştere, dar aceste cunoştinţe rău dobândite au o
valoare slabă; le-ar putea câştiga prin mijloace mai puţin
crude. O, fiul Meu, este un păcat groaznic să cauţi
cunoaşterea chinuind făpturile nevinovate”. (Visions du
Nazareen / Viziunile Narazineanului, col. „L'Initie”, p.
72. Condamnarea fără apel a vivisecţiei).
Deci, animalele - atât sălbatice, cât şi domestice -
suferă enorm de pe urma omului. Ele trebuie să fie
apreciate şi iubite, altfel deznădăjduiesc şi dispar.
„Speciile pe cale de dispariţie” sunt acelea care şi-au
pierdut curajul... Am citit undeva (imposibil să găsesc
unde) o poveste care m-a făcut să plâng; era vorba de
caii folosiţi în fundul minelor de cărbuni din secolul al
XIX-lea, în Anglia. Sărmanii! nu vedeau niciodată
lumina şi îşi petreceau viaţa (scurtă) trăgând vagoanele
cu minereu. Un clarvăzător englez a transmis mesaje de
la o entitate care se ocupa de coborârea în mine.
Invizibilă pentru oameni, ea era văzută de cai, cărora le
aducea alinarea, ajutându-i să supravieţuiască. Nu ştiu
dacă era o entitate umană sau angelică - în orice caz, se
consacra alinării acestor nenorociţi lipsiţi de speranţă
(„Mi-ar plăcea să fac acest lucru după ce voi termina
„excursia” terestră!” mi-a spus fiica mea, Eleonore,
căreia îi citisem această poveste).
Unul din cititorii mei avea un câine lup pe care l-a
omorât un vânător. Mi-a trimis un minunat poem despre
moartea acestui animal:
Tovarăş bun, prietene,
Plecat-ai în câmpiile celeste
Unde lumina scânteiază;
Oare vei regăsi viaţa senină
Din care plecaseşi ca să mi te alături? (...)
 Plecarea ta, atât de neaşteptată, mă va ajuta
Să văd mai bine în mine? (...)
Să nu te mai văd, ating, simt
Şi totuşi să trăiesc tot ca-nainte,
După ce-am pierdut o fărâmă din mine,
O fărâmă din univers?
(Guy Steibel, Compagnon / Prietenul, poem editat
de autor, 2, rue de Berne, 67000 Strasbourg).
Cum câinele nu vorbeşte, oamenii cred că el nu
înţelege, spune într-o zi Cayce. (Lectura 552-2) În
realitate, animalele se află între îngeri şi noi, între
spiritele Naturii şi noi. Au fost uitate tradiţiile
creştinismului, când sfinţii erau reprezentaţi printr-un
animal: sfântul Roch şi câinele său (care venea să-l
hrănească la sihăstrie); sfântul Gilles şi căprioara sa (pe
care o apărase de vânători) (Şi nu orice vânători: regele
Flavius şi curtenii săi. Sfântul a fost rănit la o mână şi
Flavius i-a cerut scuze. S-au împrietenit iar Gilles l-a
îndemnat pe Flavius să întemeieze mânăstirea Sfântului
Gilles-du-Gard, al cărei întâi stareţ a fost), sfântul
Hubert şi cerbul său (căruia îi datora convertirea) etc.
Este inutil să încercăm să vedem Spiritele Naturii
dacă nu ne-am împăcat cu regnul animal; pot fi specii
pe care le iubim mai puţin - dar trebuie să ne îmblânzim
inima faţă de ele.
Dacă fiecare specie vegetală are o lecţie spirituală
de manifestat, cum au spus Devaşii la Findhorn, acest
lucru este valabil şi pentru fiecare specie animală:
Căci fiecare animal, fiecare pasăre, fiecare
zburătoare au fost numite după particularitatea pe care
o posedă - şi care corespunde unei etape a dezvoltării
Omului pe Pământ.
Viaţa, fie că se manifestă într-un fir de iarbă, un
trandafir, un copac, un câine, o pisică, o pasăre, un
animal, ESTE o manifestare a ceea ce voi adoraţi sub
numele de DUMNEZEU. (Lectura 1367-1)
Este o splendidă lecţie de viaţă (pe care o dau
animalele) şi care trebuie studiată: este mult de câştigat
de aici! (Lectura 294-87).
Cum spune Pierre Monnier (Lettres de Pierre /
Scrisorile lui Petru, mesaje spirituale, trimise după
moarte, de către un fiu, mamei sale. Extrag acest pasaj
din Martorii Invizibilului, de Jean Prieur, deja citat):
„Dumnezeu ne-a înconjurat cu nenumărate vieţi pe care
le credeţi mult inferioare vouă”. Ceea ce seamănă cu
lectura 1641-1 a lui Cayce (citat în volumul I) unde el
răspunde unei persoane care-i vorbeşte de „REGNURI
MINORE: ANIMAL ŞI VEGETAL”:
Aceste regnuri ţin de Sufletul-Conştiinţă universal.
Fiecare suflet-entitate a fost creat adică a început, la
început, cu Tatăl, Veţi observa că Cayce vorbeşte în
acest pasaj de sufletele entităţi ale regnurilor animal şi
vegetal - şi el crede prin urmare că plantele şi animalele
„au un suflet”.
Voi încheia acest capitol cu un articol despre
câinele legat, pe care voiam să-l citez de multă vreme,
apărut în 1989 în L'Action zoophile (Organ al Asociaţiei
zoofile şi antivivisecţioniste a tinerilor (A.Z.A.J.), 4, rue
Lecomte de Nouy, 75016 Paris, tel. 46 51 65 11.
Articolul este semnat Josik Vandromme. Asociaţia se
luptă cu curaj pentru a obţine oprirea experienţelor pe
animale, interzicerea coridei, abolirea revoltătorului
trafic de animale exotice...) / Acţiunea zoofilă, ziar de
apărare a animalelor, animat de temerara Jeanne
Gerdolle:
„Suntem departe de Tropicele Triste.
Decor: frumoasele sate franceze, „inima Franţei”.
 Apare o fermă pe fundalul Franţei, în culorile
bucolice ale anotimpurilor care se succed imuabile,
blânde, calde, aspre.
O voce aspră sparge pieptul la orice apropiere: la
capătul unui lanţ prea scurt sau prea greu, un câine îşi
urlă nenorocirea, neînţeles de lumea aşa-zisă
omenească.
Un câine condamnat la robie pe viaţă, având drept
adăpost nesigur nişte bucăţi de tablă sau câteva
scânduri desperecheate, numite „bârlog” care trebuie să-
l ferească de arşiţa verii, de vitregiile iernii.
Acest câine moare rareori legat, căci bunii lui
stăpâni, bravii noştri fermieri francezi, îi scurtează
suferinţele cu o împuşcătură, când glasul lui sfârşit abia
se mai aude dacă se apropie cineva.
Sau, chiar mai bine, acest biet „inutil” va fi vândut
cu 30-50 de franci, unui proprietar de laborator, ca
recompensă pentru serviciile sale loiale: iubitorii săi
proprietari economisesc astfel un cartuş!
Bârlogul nu va rămâne gol mult timp: un scheunat
timid, plin de iubire, de teamă şi singurătate, al unui
căţeluş arată că s-a făcut deja alegerea. Această
chemare plină încă de milă şi iubire pentru oameni se va
transforma, odată cu cruzimea timpului şi a oamenilor,
în semnal de alarmă (...)
Lanţul care lasă urme pe gâtul sărmanului animal
îi aminteşte inutilitatea sacrificiului impus; rolul său de
„sclav-obiect pe viaţă” nu strică somnul ţăranilor noştri,
legănaţi de o conştiinţă liniştită şi de lătratul câinelui
martir”.

Spiritul locurilor
 Dacă există un „Înger” sau Deva menit să vegheze
asupra fiecărui peisaj natural, există unul şi pentru
fiecare sat, pentru fiecare casă...
Dorothy Mac Lean povesteşte că ea a avut ocazia să
locuiască pe povârnișurile muntelui Lassen, în
California. Acesta este un vulcan care doarme doar cu
un ochi! Îngerul său (un Deva VIP) (Very Important
People, cum se spune în companiile de aviaţie, când se
pregăteşte covorul roşu la aterizare.) s-a prezentat astfel:
Stau în adânc şi par nevăzut - dar lucrez din greu
ca să pun în mişcare deşeurile acumulate de secole, căci
acum a venit timpul transmutării lor. Dar dacă fiinţele
ca voi ar putea deveni luminoase şi strălucitoare, cu
spiritul plin de lumină, aţi putea şi voi să transmutaţi
deşeurile - şi am fi uniţi într-o activitate comună. Eu
lucrez cum am făcut-o dintotdeauna, dar mereu legat de
o schemă de funcţionare, pe care am acceptat-o acum o
veşnicie. Voi ceilalţi, oamenii, sunteţi floarea fină a
acestei scheme şi este rândul vostru să folosiţi focul
pentru a schimba Pământul, aşa cum conştientizarea
voastră trebuie să ardă deşeurile înăuntru şi afară... „
(În Grădinile din Findhorn, deja citate)
Tradiţia afirmă că există locuri bune şi rele. Unele
locuri sunt considerate „magice”, au ceva misterios, o
putere ascunsă în adâncuri, cum spune şi Îngerul
vulcanului Lassen. Aşa vorbeşte Christos în Viziunile
Nazarineanului, pe care le-am citat mai devreme:
„Într-o zi, Mă voi întoarce (...). Cei care au evoluat
prin iubire şi sacrificiu în trecut (...) vor primi darul
amintirii. Vor recăpăta acele puteri obţinute în
singurătatea şi retragerea pe care şi le-au impus (Este şi
cazul lui Edgar Cayce, care spune că puterile
mediumnice îi vin din vieţi anterioare când le-a dezvoltat
în slujba celorlalţi) (...). Aceste puteri vor fi mărite şi
vitalizate de curenţi de forţă nevăzută, care vor izvorî din
centrii sacri din Siria şi Palestina. Cu mult timp în
urmă, am binecuvântat aceste locuri tainice, ca să poată
deveni surse sfinte (...). Am pus să se ascundă în diverse
locuri talismane care vor deveni surse de puteri
spirituale, unde credinciosul va putea veni să-şi vindece
corpul şi sufletul. Unele din aceste locuri sfinte au fost
create în lumea occidentală; ele există şi astăzi. Şi pe
fiecare din aceste locuri sfinte veghează un Înger
păzitor”. (Op. cit., p. 156)
Anne-Catherine Emmerich, în Visions / Viziuni
(Ed. Tequi), vorbeşte astfel despre Melchisedec:
„L-am văzut de multe ori când, cu mult înaintea
timpului lui Semiramis şi Abraham, a apărut pe
Pământul făgăduit, care era încă deşert - ca şi cum
organiza teritoriul, ca şi cum alegea şi pregătea anumite
locuri (...). Astfel l-am văzut săpând albia unei ape, pe
un munte: era apa Iordanului (...). Melchisedec a pus o
piatră în locul unde trebuia să se ridice Templul, cu
mult înaintea întemeierii Ierusalimului. L-am văzut
punând în pământ, ca pe nişte seminţe, cele
douăsprezece pietre preţioase care erau îngropate sub
albia Iordanului şi pe care stăteau preoţii care duceau
Arca alianţei („Arche d'alliance”) în momentul trecerii
copiilor lui Israel. Şi aceste pietre au crescut (...).
Melchisedec aparţine acelui ordin de îngeri destinaţi
ţărilor şi popoarelor.
Cayce a vorbit mult de Melchisedec, pe care-l
considera o încarnare veche a lui Iisus (o spune în mai
multe lecturi - vezi volumul I). În ceea ce priveşte
„spiritul locurilor”, iată ce-i recomandă unuia din
consultanţii săi, care fusese altădată un vrăjitor indian,
specialist în hidroterapie. Domnul 707 voia să
regăsească exact locul unde îşi trăise viaţa de vindecător
şi-l întrebase pe Cayce cum ar trebui să procedeze:
Când entitatea, în corpul său actual, va dori să
cunoască mai bine eul care a fost când trăia în acea ţară
(...), (nu numai pentru mulţumirea materială, dar şi
pentru cea intelectuală), va trebui să încerce să găsească
locul exact. Să se ducă în acea parte a ţării în anumite
anotimpuri, cum i s-a indicat. Căci acolo există energii
naturale - adică energiile Naturii - care vor dori să
colaboreze cu entitatea, s-o ajute să- şi împlinească
dorinţa: să localizeze cu precizie locul unde a trăit.
(Lectura 707-5)
Arheologii ar trebui să solicite acest gen de
colaboratori atunci când fac săpături...
Consultantul îl roagă apoi pe Cayce să-i dea repere
geografice. I se răspunde cu câteva precizări:
Primul lucru care trebuie făcut va fi să simţiţi
locurile în timpul unei meditaţii liniştite, la faţa locului
(...). Acordaţi-i timpul necesar, două, trei, patru zile.
(Lectura 707-5)
Este aceeaşi metodă ca la Findhorn: rugăciunea-
meditaţie. Aceasta permite intrarea într-o stare de
împăcare sufletească, în care începi să percepi energiile
Naturii. Cayce nu foloseşte aici denumirea de „spirit al
Naturii” (Nature spirit), ci contextul arată clar că este
vorba de fiinţe dotate cu voinţă: care vor dori să
colaboreze cu entitatea, spune el, ( „that would work
together with the desire of the entity“. Aşa cum declara
căutătorului de petrol în lectura pe care am dat-o mai
sus (Lectura 1265-2), existau acolo spiriduşi, gnomi - şi
un „spirit al locului”, care se vor oferi să arate domnului
707-5 ceea ce caută!
 Roger de Lafforest, care a consacrat o carte
întreagă spiritelor Naturii, vorbeşte mult despre aceste
„Spirite ale locurilor” care pot fi o
zână, îngeri, diverşi ghizi spirituali... sau, în
cazurile „locurilor rele”, prezenţe malefice aparţinând
diverselor categorii ale astrului inferior (Presence des
Invisibles, Ed. R. Laffont). Căci există şi aşa ceva...
Manifestările spiritelor rele sunt în mod sigur unul
din motivele care au determinat Biserica primitivă să
condamne în bloc toate spiritele Naturii. Un teolog
german, pe nume Weinel, a scris o carte unde arată că:
„Schimburile cu spiritele bune se produc după
aceleaşi legi şi în aceleaşi condiţii ca şi comunicările cu
spiritele răului. Numai prin conţinutul şi
comportamentul spiritelor se poate vedea diferenţa”.
(Communications avec le Monde des Esprits de Dieu /
Comunicări cu lumea spiritelor lui Dumnezeu, de
Johannes Greber).
Sigur că acele culte închinate spiritelor Naturii,
nimfelor din fântâni şi peşteri, spiritelor pădurii etc. au
fost parţial pervertite. Spiritele rele - puteri care se
manifestau zi de zi (...) erau văzute de clarvăzătorii
acelor epoci (romană şi greacă).
În mod sigur a fost o degenerescentă a cultelor
păgâne, bacanale sau Saturnalii care s-au transformat
în nebunie distructivă, În loc să dea o formă de
psihoterapie colectivă, cum este cazul în Africa, de
exemplu).
Epoca n-a permis alegerea: o facem mult mai uşor
azi. Cum spune Jacques Donnars:
„Marea dramă a Occidentului nostru este că am
pierdut ritmul, am scos dansul de la locul ceremoniei.
Biserica s-a opus întotdeauna vehement melodiilor care
riscau să-i aducă pe creştini în transă, considerând că
aceasta este calea pe care demonii, diavolii, îngerii
decăzuţi, spiriduşii sau vârcolacii încearcă să-i
recucerească pe cei cărora le este îngăduit să-l adore
numai pe Unul Dumnezeu. În ziua când dansatorii au
fost alungaţi din Biserică, în ziua când nu a mai existat
dansul sacru, s-a produs o ruptură teribilă (...). La un
anumit nivel de percepţie, totul cântă. Există un limbaj
magic, un mod de acordare a lumii interioare cu cea
exterioară, de găsire a ritmurilor care ne acordează
sufletele cu locurile... Căci locurile au şi ele „un suflet” şi
nu au toate aceleaşi vibraţii. Există locuri inspirate, dar
şi locuri rele. Sigur că poţi fi posedat de entitatea unui
sat, a unui râu, a unui lac, a unei păduri; iată-ne în
mijlocul driadelor, hamadriadelor, nimfelor,
elfilor - tot ce a şters iudeo-creştinismul nostru
nemailăsând - în satele noastre - din acest freamăt al
invizibilului sau misteriosului, decât micile fecioare
naive, adăpostite în nişele fântânilor antice”. (Dr.
Jacques Donnars, Les Dieux, les hommes et les rythmes
le corps a vivre, ianuarie 1991, 78, bd. Malesherbes,
75008, Paris).
Tradiţiile relatează existenţa zânelor locale, legate
nu numai de un izvor, o fântână, o peşteră etc., ca
nimfele - dar foarte des, la noi, şi de o ruină. Într-o
comună din Morbihan al cărei nume I-am uitat, era un
castel vechi, despre care se spunea că e locuit de o zână.
Proprietarul, care locuia la Paris, fără să creadă în
superstiţiile locale, hotărâse să vândă această ruină care
nu-i aducea nici un folos. În ziua vânzării, când cel care
conducea licitaţia a anunţat preţul, s-a auzit clar o voce
de femeie care a spus: „Ei bine, eu propun atât”. („atât”
era o sumă de zece ori mai mare). Toţi bărbaţii s-au
privit dezorientaţi întrucât nu era nici o femeie în sală.
Scena se petrecea în 1911 şi era obiceiul, în Bretania de
jos, ca femeile să nu participe la vânzarea publică. Vocea
invizibilă nu putea fi decât a zânei. Atunci, bărbaţii au
părăsit sala, unul câte unul: conducătorul licitaţiei a
rămas singur. Iar zâna cu glas cristalin a rămas liniştită
în ruina ei pe care nimeni nu s-a mai gândit să o
revendice.
Arhitecţii de altădată erau cu mult mai sensibili
decât noi la „spiritele locurilor”. Această percepţie,
această atenţie se văd în cele mai frumoase dintre
monumentele noastre vechi. Se degajă din ele o armonie
structurală, desigur, dar şi o armonie cu spiritul locului
şi cu entităţile invizibile care îl populează. Este acea
armonie totală care atrage turiştii, chiar dacă nu-şi dau
seama de ea. Am vizitat de o sută de ori Turnul
Invalizilor de la Paris, minunându-mă de acordul secret
dintre formele domului şi prezenţa rugătoare a entităţilor
care-l înconjoară. Căci Hotel des Invalides era ultimul
popas al soldaţilor de odinioară, dintre care mulţi au fost
îngropaţi acolo. Prezenţa lor este încă perceptibilă, de
aceea se simte o senzaţie de „rece” în jurul
monumentului. Forma, liniile, decorul acestuia sunt
într-un deplin acord cu aceste prezenţe însufleţite încă
de o mare iubire pentru ţara pe care au slujit-o ca
soldaţi. Este şi mai emoţionant noaptea, când domul
este iluminat: acolo sălăşluieşte un puternic „spirit al
locurilor”.

Păziţi-vă de zâna Carabosse!

Există şi zâne rele. „Credinţa în faptele lor rele era
atât de vie, încât până în secolul al XVII-lea, în biserica
din Passy, se făcea câte o slujbă în fiecare anotimp,
pentru ocrotirea ţinutului de mânia lor”. (H. Durville,
Les Fees / Zânele, p. 79) Este păcat, mai adaugă Roger
de Lafforest, că nu se mai oficiază aceste slujbe... ţinând
cont de calamităţile care s-au abătut ulterior asupra
acestui sat din vechiul Paris...
În Franţa, avem o tradiţie foarte bogată în zâne
locale. În munţii Jura, era o zână specială, şarpele (...).
În munţii Vosges, „doamnele verzi” sunt nedespărţite de
lacul Longemer... Dar cele trei zâne locale cele mai
celebre la noi sunt: Viviane, care domneşte asupra
pădurii Broceliande din Bretania, zâna Morgane şi zâna
Melusine, apărătoare - (şi strămoaşă!) - a unei familii din
Poitou, care a fost la putere în Evul Mediu: neamul
Lusignan de Luxemburg.
Nu numai „Doamnele Frumoase” sau „Zânele
Carabosse” sunt în legătură cu „locurile”: pretutindeni în
Franţa există spiriduşi, genii... În Bretania, se credea că
vârcolacii locuiau în şirurile megalitice; erau consideraţi
şi un fel de genii bune, protectoare ale satelor.
Sunt foarte fericită că Cayce a vorbit de tot acest
popor mărunt, a cărui existenţă este universal atestată.
Şi că a vorbit despre el, acordându-i o mare importanţă,
aşa cum am văzut deja în confesiunea făcută doamnei
464: este un semn că ne îndreptăm spre alte timpuri.

Şi dacă ne-am duce să dansăm cu elfii?

Şi de ce nu? Ei ne aşteaptă! Spiritele Naturii
sfârşesc întotdeauna prin a se arăta acelora care le
caută tovărăşia din toată inima. Aş vrea, în acest ultim
capitol, să-i încurajez pe cititori în această direcţie. Iată
de ce m-am hotărât să-mi povestesc propriile experienţe.

Ondinele din Canalul Mânecii

Când fiicele mele; Gwenaelle şi Eleonore, erau la
colegiu în Anglia, mă duceam să le văd o dată sau de
două ori pe lună. Singurul necaz era că trebuia să
traversez acest canal cenuşiu, numit Canalul
Mânecii. După ce am încercat toate sistemele de
transport; fără să găsesc nici unul bun; sfârșisem prin a
mă abona la hidroglisor, cel mai rău dintre toate: O dată
mergea şi o dată nu, fiind oprit din cauza furtunii,
avariei sau grevei personalului!
În timpul călătoriei îmi era foarte rău; eram într-o
stare pe care n-o pot numi decât ,jalnică“. De fapt, cum
mi-am dat seama când am încercat să-mi analizez
suferinţa, era un fel de transă provocată de vibraţiile
motoarelor. De cum începeau să zbârnâie motoarele,
simţeam cum mi se desfac cele trei corpuri, ca piesele
unui joc, care se împrăştiau fără voia mea. Astfel îmi
pierdeam parţial controlul corpului fizic (cum este regula
generală în toate stările de transă). Datorită acestui
lucru, îmi era greu să fac gesturile simple pe care le face
un călător oricât de redus ar fi: să merg la bar ca să
beau un suc, să stau la coadă la biroul de schimb etc.
Starea de rău înceta abia când ajungeam în port. Într-o
zi, ajungând la Dover pe o vreme incertă, am găsit
Canalul Mânecii în ţinuta „Colecţie specială de iarnă”.
Camaieuri cenuşii: cer înnorat, oglinda apei nemişcată şi
strălucitoare ca o frunză de argint, lumină fosforescentă
venind de nu ştiu unde.:. Sublim şi-n acelaşi timp
îngrijorător!
De cum a început zumzetul motoarelor, am simţit
că mi se dublează vederea: vedeam marea, da; şi ceva în
plus - deasupra fiecărui val, era un fel de „vortex”; un
vârtej de energie însufleţită, o fiinţă vie ca fiecare din
persoanele care alcătuiesc o mulţime. Erau cât
cuprindeai cu ochii. Fiecare din aceste fiinţe se ocupa de
„valul” său. Nu voi putea spune niciodată cât era de
frumos şi de vesel. Fascinată, am rămas cu nasul lipit de
geamul hubloului, tot drumul. Când am ajuns pe coasta
franceză, motoarele au încetinit şi mi-am regăsit starea
normală: viziunea a dispărut, spre marea mea părere de
rău. Mă stăpânea o mare bucurie. Habar n-am de unde
am ştiut că acelea erau spiritele apelor: acest lucru s-a
impus în mine.
Mai târziu, am citit descrierile făcute de oameni
care au văzut, au simţit şi au descris acelaşi lucru.
Am încercat adeseori să percep şi micii gnomi din
trunchiurile copacilor bătrâni şi spiriduşii din şeminee.
N-am reuşit niciodată să-i văd „în faţă”, dar am avut
adeseori senzaţia prezenţei lor: vedeam ceva mişcând „în
colţul ochiului” ca atunci când nu te uiţi într-un loc
anume şi vezi ceva la limita câmpului vizual. Când ne
plimbam cu bicicletele, Lawvrence Steinhart (autorul
cărţii Edgar Cayce, Recette de sante et de beaute /
Reţete de sănătate şi frumuseţe, pe care am adaptat-o la
Ed. du Rocher) şi cu mine, în pădurea din Virginia
Beach, I-am întrebat dacă i se întâmplă să vadă spiritele
Naturii. „Da, îmi spunea el, dar numai cu colţul
ochiului, când întorc puţin capul!”

Domeniul Boisset-Ces-Prevenches
Acesta este un castel! din Normandia, destul de
vechi şi construit pe un loc şi mai bătrân.
Aleea care duce la castel este mărginită de tei
tricentenari. Într-o seară, venind din sat cu Hugo de
Bonardi, castelanul, mi-a fost frică: prezenţe invizibile
mişunau în jurul nostru. „Ştii că oamenii din sat refuză
întotdeauna să meargă pe această alee după căderea
nopţii?” mi-a spus el. „Fac bine, căci este arhi-arhi-
arhibîntuită!”, i-am răspuns clănţănind din dinţi...
Hugo, obişniut cu „prezenţele”, nu se sinchisea de
ele. Eu petreceam nopţi albe înconjurată de zgomote
suspecte, siluete care se topeau, tablouri ce se mişcau
singure, uşi care se întredeschideau şi se închideau
aşijderea... Groaza era la ea acasă!
Andrea, o prietenă americană a lui Hugo, a venit să
mi se plângă:
„Ştii, Dorothee, în noaptea asta am fost trezită
brusc. Cineva îmi mângâia piciorul peste plapumă. Am
văzut în faţa mea o siluetă şi mi-a fost foarte frică. Nu
vreau să mai dorm nici o noapte în camera aceea!
- Putem linişti fantoma...
- Crezi?
- Voi încerca”.
Eram sigură că încăperea era „locuită”. Or, eu
cunosc bine obiceiurile domnilor-doamnelor fantome:
întotdeauna se ascund în şeminee şi oglinzi. M-am
aşezat în faţă şi, stăpânită de o furie rece, am apostrofat
prezenţa: „O mai necăjeşti pe Andrea, egoist afurisit?
Dacă tu nu dormi, asta nu înseamnă că ai dreptul să-i
trezeşti pe ceilalţi. Nu te mai juca de-a puştii smiorcăiţi
ca să se ocupe lumea de tine!”
Fantoma nu răspundea nimic, tăcea mâlc.
Simţeam că este genul de bătrân destul de pierdut.
Asculta...
Atunci, iată ce-ţi propun: în noaptea aceasta mă voi
ruga pentru tine, dar cu o condiţie: s-o laşi în pace pe
Andrea! Ai înţeles? Andrea, îi spun fetei, cred că-n
noaptea aceasta vei putea dormi.
Noaptea următoare am spus rugăciunea mătăniilor
pentru fantomă („Pleacă odată în loc să te ghemuieşti în
şemineul normand, care nici măcar nu este din secolul
al XVIII-lea! Du-te să faci turism eteric pe alte
planete..”.).
A doua zi, Andrea a ieşit din plapumă absolut
încântată: „N-am mai văzut dibbuk-ul!” - spune ea
(Andrea, evreică din New York, numea fantomele cu
cuvântul idiş).
Acest succes modest mi-a dat ideea să pun pe
picioare un „atelier de fantome” pentru membrii
asociaţiei mele, Le Navire Argo. A fost un festival: n-aş fi
crezut niciodată că se pot aduna atât de multe spectre
din toate epocile pe metru pătrat de pajişte normandă!
Atunci mi-a spus Hugo că exista în fundul parcului -
încă! - un loc foarte, foarte straniu, considerat a fi o
necropolă galo-romană, unde nu se săpase niciodată.
La căderea nopţii ne-am dus să recunoaştem locul.
Eram cinci: Hugo, „stăpân şi senior al locurilor”, doi
studenţi tineri, Guilain şi sora lui, stagiari la castel; o
prietenă, Jose Giron, şi eu însămi.
Am luat-o pe un drum care se înfunda în pădure.
Ajunşi la mijlocul drumului acoperit de copacii care
formau o boltă verde deasupra noastră, am văzut
înălţându-se printre trunchiuri o siluetă înaltă şi neagră.
Îmi făcea impresia unui bătrân venerabil, pe jumătate
copac, pe jumătate om. No trespass! mi-a spus el, ceea
ce însemna „trecerea oprită” (Aveam adeseori mesaje de
la Cayce sau de la tatăl meu în această limbă, căci pe
atunci lucram în fiecare zi la traducerea lecturilor).
În momentul când am auzit clar această voce,
Guilain s-a oprit brusc:
„Nu merg mai departe” mi-a spus el.
- De ce?
- Nu... nu trebuie! Am senzaţia că deranjăm pe
cineva!” Le-am povestit celorlalţi ceea ce auzisem. Sora
lui Guilain auzise foarte bine avertismentul şi voia să se
întoarcă. Hugo nu percepuse nimic: normal, în calitate
de gazdă, nu i se putea interzice să fie la el acasă.
 Întorși lângă foc, am discutat, încercând să definim
ceea ce „văzuserăm” sau „auziserăm”. Guilain, cel mai
tânăr dintre noi, simţise
bine prezenţa. Analizând-o n-aveam impresia unei
„fantome”, ca aceea care a deranjat-o pe Andrea - ci mai
degrabă o entitate gen „spirit al locurilor” sau „păzitor de
prag” - o fiinţă care are rolul să vegheze mormintele (de
altfel neştiute în vegetaţia măruntă a pădurilor) şi
totodată să împiedice degradarea locului natural.

Păzitorul Pragului
Este prima dată în viaţă când mă întâlnesc cu
această realitate ocultă. Toate tradiţiile vorbesc despre
ea într-o unanimitate desăvârşită. Iniţiaţii de odinioară
aveau de parcurs un întreg „drum de luptător” înainte
de a li se permite accesul la mistere. Păzitorul Pragului
păzeşte comorile la intrarea palatului fermecat: el
încearcă să stea în calea scepticilor, pungaşilor, a
oamenilor care n-au atins un nivel satisfăcător. Dar cel
care va avea curajul să-l doboare va fi primit la „Popasul
Preafericiţilor” sau al Zânelor...
În Geneză, Heruvimul cu spadă de foc interzicea
oamenilor decăzuţi intrarea în paradisul terestru. Cartea
Morţilor şi textele vechi din Egipt dezvoltă din belşug
aceste teme. În miturile greceşti, Păzitorul Pragului era
întotdeauna o fiară dintr-o specie greu de definit:
Meduza, Hidra, Himera, Câinele Cerber care păzea
Infernul, Sirenele... În Grecia, ca şi în Egipt, misterele
nu erau dezvăluite oricui: trebuia să cunoşti consemnul!
Dacă iniţiatul rata una din probele parcursului, eşecul
se sancţiona cu moartea.
Cel mai remarcabil dintre aceste mituri greceşti
este cel al expediţiei argonauţilor. Există o comoară: lâna
de aur, simbol al Cunoaşterii. Nu se poate ajunge la ea
decât omorând Balaurul care o păzeşte, Iason, fiul
regelui din Argos, îşi adună un echipaj de eroi greci
celebri, împreună cu care se îmbarcă pe vaporul numit
cum se cuvine - Nava Argo. După o serie de peripeţii, va
ajunge la obiectiv şi, prin iscusinţa vrăjitoarei Medeea,
va putea învinge Balaurul. Iason va lua lâna şi va pleca,
bine sănătos, spre Argolida (cu Medeea la bord!).
În Evul Mediu, Păzitorul Pragului este aproape
întotdeauna un Balaur - văr cu balaurul Sfântului
Gheorghe. Mitologia creştină îi atribuie un profil
diabolic, fără să arate rolul său util în triere.
Or, printre lecturile lui Cayce, există una foarte,
foarte misterioasă, unde el vorbeşte de fiinţe care
îndeplinesc funcţia de Păzitori ai Pragului. Este vorba de
faimoasele profeţii despre Egipt, unde sunt. anunţate
descoperirile arheologice care vor fi curând făcute pe
platoul Gizeh, în sala subterană unde dorm Arhivele
Atlantidei.
Şi când vor fi regăsite aceste arhive?
O cameră, sau mai degrabă un culoar, merge de la
laba dreaptă a Sfinxului până la această intrare a Sălii
Arhivelor (...) Dar nu se poate intra acolo fără înţelegerea
acestor mistere.
Şi iată fraza semnificativă; citiţi-o cu atenţie:
Căci acela care au fost lăsaţi (pe loc) ca păzitori nu
vor permite trecerea înainte de împlinirea perioadei
regenerării lor în Munte (Piramida) şi de venirea
Oamenilor din a cincea rasă-rădăcină.
Am dat parţial acest pasaj la pagina 222 din
volumul I al Universului lui Edgar Cayce. Iată textul
englez, foarte obscur: This way will not be entered
without an understanding, for those that were left as
guards may not be passed until after o period of their
regeneration in the Mount, or the fifth root-race begins.
(Lectura 5748-6)
Să reluăm analiza: The Mount înseamnă muntele
făcut de mâna omului, adică Marea Piramidă pe care
Cayce o numeşte astfel în multe lecturi. A cincea rasă-
rădăcină înseamnă noua rasă de oameni, cea din Era
Vărsătorului, care va veni în curând (şi o vedem deja
profilându-se prin reacţiile uluitoare ale copiilor noştri).
Dar înainte de sosirea acestei noi rase, trebuie să se
petreacă multe lucruri: inversarea axei polilor şi
întoarcerea lui Christos (în 1998! spune lectura 5748-5).
Altfel! spus, un sfârşit de secol foarte agitat şi o nouă
conştientizare. Această „nouă rasă” este anunţată de toţi
marii clarvăzători şi numai atunci se va putea deschide
Sala Arhivelor şi se va înţelege valoarea ei. Până atunci
este inutil: s-a văzut cum generaţii întregi de arheologi
şi- au rupt dinţii în pietrele din Gizeh. Cei care au fost
lăsaţi ca păzitori fac totul ca să-i oprească: maşinile se
înfundă cu nisip, ordinatoarele sunt bruiate,
ultrasunetele deraiază etc. Atunci se descoperă pe ici pe
colo o navă solară sau o pisică mumificată spre
consolare, dar nu este încă descoperirea secolului...
Traducând aceste lecturi, mi-am pus multe
întrebări despre natura acestor guarzi. Aşa cum este
turnura frazei în context, este vorba de „fiinţe” - Îngeri
sau demoni? Aceste santinele nu sunt nişte statui inerte
pentru că sunt încă active (ele împiedică trecerea mai
departe!) şi pentru că ele vor trebui să-şi termine cariera
printr-o regenerare în măruntaiele Marii Piramide. Este
vorba oare de entităţi negre, care vor trebui să se
purifice? De entităţi prizoniere? Cayce le deosebeşte de
Sfinxul care a fost pus acolo ca o santinelă, ca un paznic
(al pragului) („as a sentinel or guard“. Acesta este un
paznic neînsufleţit, vizibil pentru toţi. Dar cei despre
care vorbeşte el sunt mai mulţi (el spune: „those that
were left“) arătând că există mai multe entităţi, distincte
de Sfinx.
Nu simt aceste entităţi ca pe nişte mici spirite ale
Naturii, stil vârcolaci sau spiriduşi, ci ca pe nişte spirite
importante, ca zânele majore, dotate cu mari puteri,
despre care am vorbit.
Ar mai exista şi entităţi create de om, datând dintr-
o epocă în care oamenii erau mult mai pricepuţi la magie
decât astăzi. Aceste entităţi „sunt sentinele implacabile
care păzesc la ordin, anumite locuri sau anumite comori
ascunse. Aceşti păzitori incoruptibili au fost programaţi
la naştere ca nişte maşini - să împlinească o anumită
funcţie. Atâta timp cât mecanismul funcţionează, vor
executa ordinul primit fără să strecoare vreodată nici cea
mai mică nuanţă personală (...). Aceste entităţi se poate
să fi fost create de către un singur om sau de un grup de
persoane (...). Se cunosc cazuri când entitatea
programată (...) îşi îndeplineşte funcţia la sute de ani
după moartea creatorului său. Aceasta este adeseori
cauza nenorocirilor sau accidentelor inexplicabile.
Arheologii, jefuitorii de morminte vechi - sunt uneori
victime ignorante ale acestor paznici invizibili. Şi
născocitorii comorilor ascunse, fără să ştie, se confruntă
cu riscuri de temut”. Aceste rânduri ii aparţin lui Roger
de Lafforest care a lucrat mult asupra acestui subiect şi
colecţionează mărturiile. Colaboratorul lui Roger de
Lafforest, prietenul meu Louis Viel (care animă cu brio
atelierele noastre de geobiologie) este foarte atent la
asemenea prezenţe. Avem în Franţa (ca şi în Elveţia,
Italia, Anglia, Belgia...) un foarte mare număr de
sanctuare vechi - pe care nu trebuie să le mai tulburăm.
Blestemul vechi împotriva violatorilor de morminte
funcţionează încă în multe cazuri. În cursul ultimei mele
călătorii în
Egipt m-am ferit să vizitez anumite hipogee
(morminte subterane, n. tr.): egiptenii având în
antichitate reputaţia de foarte mari magicieni (Biblia o
spune şi ea), sunt convinsă că unele din ritualurile lor
mai lovesc încă...
Dar să ne întoarcem la Egipt: toate la timpul lor.
Dacă nu s-a putut intra încă în Sala Arhivelor, este
pentru că nu avem încă nivelul spiritual cerut.
Descoperirea nu serveşte la nimic dacă nu suntem
capabili s-o interpretăm corect. Materialismul vâscos în
care se zbat şcolile arheologiei occidentale le oferă o
perspectivă limitată (Cf. Edgar Cayce, l'Atlantide et la
Grande Pyramide, de William Fix, pe care am adaptat-o la
ed. du Rocher (1989)).

Să învăţăm să vorbim cu spiritele Naturii

După ce am văzut - seara - păzitorii pragului, m-
am întors a doua zi de dimineaţă în acelaşi loc: nu mai
era nimeni. Am tras de aici concluzia că entitatea nu
funcţiona decât în orele de lucru (diferite de cele
omeneşti)...
La marginea pădurilor şi câmpurilor cultivate,
prietena mea Josee a făcut, cu totul întâmplător, câteva
fotografii, la poalele unui stejar, unde „am simţit”
prezenţa câtorva entităţi micuţe. Când am developat
filmul, surpriză: în faţa copacului, la câţiva metri de
obiectiv, era un nor mic, o fâşie de ceaţă.
- Tu ai văzut asta, Josee?
- Nu, îmi spune ea. Nu era acolo când am făcut
fotografia. Era timp frumos, senin, nu era nici o urmă de
ceaţă, nici acolo, nici în altă parte şi mai ales nu atât de
aproape de pământ: am fi văzut!
- Bineînţeles. Eu sunt foarte sigură că nu era nimic
care să semene cu ceaţa în acel loc, în acea zi!.
Fotograful care developase filmul s-a scuzat: „Am
încercat să atenuez această pată, dar nu se poate face
nimic”.
Câteva luni mai târziu, documentându-mă asupra
spiritelor Naturii, am citit că majoritatea oamenilor care
percepuseră Spiritele Aerului (elfi, spiriduşi, zâne...) nu
le vedeau întotdeauna sub aspectul tradiţional - sub
forma de personaj - ci mai des sub formă de fâşii înguste
de ceaţă, care umblă prin locurile unde în mod normal
n-ar trebui să fie ceaţă.
„Spiritele Focului, Aerului, sau Apei - dacă ar fi să
credem în relatările celor care au avut contact cu ele -
nu numai că se manifestă sub forme foarte diverse, dar
uneori se mulţumesc doar să sugereze natura lor
interioară, oglindind culori, creând forme luminoase sau
umbre (...), pânze colorate plutind la mare distanţă
deasupra solului. Acestea sunt nişte norişori coloraţi,
dar fără formă precisă, care îşi schimbă culoarea. Am
fost foarte miraţi de rezultatele primului atelier pe care l-
am animat la Danielle Verne în „Casa de pe malul
lacului”, toată lumea „văzuse” ceva. Pentru unii era o
strălucire insolită într-un copac, pentru alţii era una
dintre aceste fâşii de ceaţă, aceste „perne de materie
eterică” despre care am vorbit mai sus. Cineva auzise...
naiul lui Pan, căci acest nai nu este un „mit”. Spiritele
Naturii cântă şi R. Ogilvie Crombie (op. cit. mai sus)
spune că a auzit naiul lui Pan în adâncul pădurilor. Într-
una din fotografiile faimoasei cărţi The Coming of the
Fairies, apare un gnom care cântă la un mic instrument
ce seamănă cu un fluier. întreaga tradiţie antică o
confirmă: în sculpturi, basoreliefuri, picturi, Pan şi micii
fauni sunt reprezentaţi pretutindeni cântând la
instrumente de suflat, înrudite cu fluierul (iată de ce
tânăra Sylvia, de care vorbeşte Cayce, ştia foarte bine să
cânte la fluier câmpenesc sau la flaut. Cel care caută nu
numai „să vadă”, dar şi „să audă” poate foarte bine să
trăiască experienţa „naiului lui Pan”. Danielle Verne
(nepoata celebrului Jules - şi clarvăzătoare de profesie
ea însăşi) ne-a ajutat să interpretăm aceste viziuni.
Aveam şi avantajul de a lucra în grup, ceea ce ne ajuta
să analizăm fără teamă experienţe care sunt
tulburătoare când le trăieşti de unul singur. Primul
dintre atelierele noastre despre spiritele Naturii (primul
de acest fel organizat vreodată în Franţa) a fost o reuşită.
După ce ne-am antrenat o zi întreagă, am avut toţi
percepţia acestor spirite. Participanţii noştri, lăsaţi în
Natură, au notat cu atenţie tot ce li se părea insolit - tot
ceea ce le atrăgea atenţia în câmpul vederii, auzului,
mirosului...
Trebuie să cauţi spiritele Naturii în elementul lor:
Gnomii, la atingerea Pământului; Zânele, Silfii, Elfii,
zburând în Aer; Ondinele, lângă Apă; Salamandrele, în
Foc. Spiritele Naturii trebuie să fie văzute în contextul
lor: la ţară. Anumite zâne sunt nişte făpturi mici şi
drăguţe, ca acelea descrise de Anne Denieul la începutul
acestui capitol. Altele, mai importante, sunt entităţi
puternic personalizate, cu puteri întinse, care le situează
la nivelul „Devaşilor” sau Îngerilor. Acestea sunt
venerate ca zeităţi în cultele antice. Ele sunt legate de un
loc - pe care îl protejează - sau de o familie căreia îi
protejează casa (ca Melusine, de care am vorbit mai
devreme).
Există şi ore mai nimerite: seara, la căderea nopţii,
se întâmplă adeseori „lucruri” - cum tocmai am văzut!
Dacă nu, mijlocul după- amiezii, într-o zi frumoasă,
însorită, este foarte favorabil pentru contact. În
astrologie, această oră corespunde casei a VIII-a, aflată
sub semnul Scorpionului - dotat întotdeauna cu darul
vederii duble! În acele ore, privind atent peisajul cum se
dublează, simţi o anumită plutire interioară - semn că
poţi avea acces la alte realităţi.
Au fost scrise multe cărţi pentru a da „formule”:
ritualuri de magie (trasarea de cercuri, atragerea zânelor
cu hârtie de argint sau cu oglinda etc.). Vreau, dar nu
sunt foarte ritualistă: cred mai degrabă în deschiderea
celui de-al treilea ochi, într-o stare sufletească. În
concluzie, ritualurile au importanţa lor, dar eu cred mai
ales în puterea dorinţei - ea este cheia care permite
contactarea spiritelor Naturii şi este totodată avantajul
copiilor; trebuie să ne întoarcem la o anumită
prospeţime copilărească, să mai fim în stare să
admirăm, să dorim din inimă, dacă vrem să obţinem un
rezultat!
Atelierele noastre începeau, deci, întotdeauna cu
exerciţii de meditaţie profundă: regăseam liniştea,
armonia cu Natura, ne lăsam în voia Frumuseţii din jur.
Pentru acest scop, există unele locuri mai bune decât
altele: în nici un caz uzina, autostrada, turiştii, betonul.
Dacă se poate: apa! Ea stimulează facultăţile psi, cum
spune Cayce. „Casa de pe lac” a Daniellei Verne era
favorabilă spiritelor Naturii. Mai târziu, ne-am
desfăşurat atelierele în alt loc magic: castelul normand
de la Boisset-les-Prévanches, pe care l-am evocat mai
devreme.

Experienţe pe un domeniu fermecat

Domeniul Boisset-les-Prévanches este un loc
superb; înconjurat de orizonturi albastre şi păduri
întinse. Domneşte o linişte bucolică - acolo poţi, în fine,
să asculţi cântecul păsărilor, vântul, zborul insectelor.
Vechiul castel din secolul al XVI-lea face parte din
misterul locului. Atelierele noastre aveau loc
întotdeauna primăvara: florile emanau veselie, o bucurie
de a trăi, pe care participanţii noştri o simţeau profund.
Aveam senzaţia că văd pe deasupra câmpului de rapiţă,
în acea lumină galben-aurie, zeci de făpturi mititele,
zburând din floare în floare.
Stăpânul pădurii era un stejar cu trunchiul
ramificat în cinci braţe, alcătuind un ansamblu puternic
- şi, ca să spunem totul, o prezenţă. În jurul lui domnea
o linişte profundă. Era înconjurat de un fel de luminiş:
ceilalţi copaci parcă păstrau distanţa, cu respect. Ne-am
întors cu toţii ca să medităm în faţa acestui stejar;
sensibili la magia pe care o emana, aveam impresia că
suntem în prezenţa unor mari mistere.
Copacii de pe alee, înalţi şi bătrâni de trei sute de
ani, erau de-a dreptul individualizaţi: fiecare avea forma
lui, diferită de a celorlalţi, exprimându-i sufletul.
Exista în toată această Natură o bucurie, dar şi o
reţinere, o neîncredere profundă - o ostilitate, atunci
când pătrundeai în vegetaţia măruntă a pădurii: Omul
era duşmanul - şi noi le ceream mereu iertare Spiritelor
Pădurii pentru violenţele şi dispreţul la care erau
supuse.
Mai mulţi dintre noi au primit mesaje şi le-au
exprimat spre emoţia colectivă.
În faţa castelului, pe o peluză întinsă, era un grup
de trei copaci care exprimau tristeţea: cocoşaţi, diformi,
cu frunziş sărac, deplorabil. Domnea în partea aceea o
impresie de tristeţe disperată, de-ţi venea să te aşezi
lângă ei, în tăcere, şi să-i asculţi. L-am rugat pe Îngerul
acestor copaci să-mi dezvăluie identitatea lor... N-am
reuşit să le definesc specia. „Bald Cypress” ( = chiparos
pleşuv), mi-a răspuns el. Şi ne plictisim de moarte în
acest climat normand rece şi umed; nu suntem
apreciaţi”. L-am întrebat pe Hugo ce ştia despre aceşti
copaci: „Sunt 'chiparoşi pleşuvi', aduşi de bunicul din
Statele Unite. Însă suferă, e adevărat, şi nu ştiu ce
trebuie să fac”. Dar eu văzusem chiparoşi pleşuvi la
Virginia Beach: sunt copaci foarte înalţi, care cresc în
apa smârcurilor tropicale, cu trunchiurile foarte drepte
şi foarte lungi. Rădăcinile ies din apă ca să respire,
formând un fel de trunchi fals, numit acolo 'genunchi',
în franceză (pentru că sudul a fost odinioară pământ
francez). În Normandia, lipsiţi de soare, lipsiţi şi de apă
(acolo unde erau plantaţi), aveau într-adevăr de ce să fie
nefericiţi. Dar încă nu e totul: aceşti copaci exprimau o
asemenea disperare încât sugerau altceva. Nu era doar
chinuitorul dor de ţară... I-am întrebat. „Am fost plantaţi
pe un loc de suferinţă”, mi-au răspuns. Or, castelul
fusese pe vremea lui Henric al IV-lea în miezul unei mari
bătălii dintre trupele protestante, ale viitorului rege al
Franţei, şi trupele catolice care nu-l mai voiau rege. Era
război civil şi război religios. Henric al IV-lea le solicitase
prinţilor germani să-i trimită soldaţi în ajutor: iată de ce
au murit departe de casă, într-un abandon total,
pedestraşi elveţieni protestanţi: pentru oamenii din
ţinut, ei erau străini şi eretici; de două ori duşmani!
Nimeni nu le arătase milă, nimeni nu le îngrijise rănile,
nimeni n-a dat o cană de apă acestor „câni de eretici“, cu
sângele şiroind. Şi nimeni nu s-a învrednicit să se roage
pentru ei, sincer, din inimă. Muriseră într-un imens nor
de ură. Şi îngreunaţi astfel, erau atraşi de pământul
care-i văzuse murind, de vibraţiile joase ale urii, fricii,
disperării. Unul dintre participanţii noştri, Roger-Paul
Torti, era elveţian, - chiar din Valais! -, vindecător şi
clarvăzător: a captat foarte clar toate mesajele lor, pe
care mi le-a transmis pe îndelete. Toţi am plâns. Am
scris pe lista mea de rugăciune: „Să nu uit ă mă rog
pentru eliberarea pedestraşilor de la Boisset-les-
Prévanches! La Paris, în săptămâna care a urmat, au
venit să mă bântuie noapte de noapte, cerându-mi să
mă rog!
Cât despre Roger-Paul Torti, la întoarcerea acasă s-
a oprit la frontiera elveţiană, şi-a deschis larg caravana
şi le-a spus pedestraşilor: „În sfârşit, aţi ajuns acasă!
Acum, duceţi-vă!”
Ca să ne întoarcem la spiritele Naturii, acest atelier
a provocat după plecarea noastră reacţii extraordinare la
Boisset-les Prevenches. Hugo mi-a povestit că au avut
loc nişte întâmplări stranii. Unele animale, care
dispăruseră de mult timp de pe domeniu; au apărut din
nou - spre surprinderea tuturor. A fost văzut un mistreţ
traversând câmpul pe sub ferestrele castelului (de ani de
zile nu mai fuseseră văzuţi mistreţi). A fost văzut din
nou un vultur (se credea că nu mai existau vulturi).
Hugo, în inspecţia zilnică, a remarcat ceva extraordinar:
toate florile sălbatice de pe domeniu erau mai mari, mai
viu colorate. Dincolo de graniţele domeniului, florile erau
mai mici şi
cu culori mai şterse. Şi asta la o întreagă serie de
specii: anemona, toporaşul, ciuboţica-cucului, măceşul,
narcisa galbenă, iarba şarpelui... Hugo era din ce în ce
mai mirat - la fel şi eu, când constatam aceste fenomene
tulburătoare care urmaseră după atelierele noastre.
Dar şocul... a fost întâlnirea Galipotului! Am redat
mai sus povestirea lui Anne Vernon, cu descrierea
acestei întâlniri. „Seara, după plecarea participanţilor de
la atelier, mi-a povestit Hugo, am făcut ca de obicei un
mic tur al pădurii. Am văzut sosind pe drum o... cum să-
i spun?... 'ceva' lunguieţ, parcă ar fi fost o pisică sau o
vulpe. Şi am simţit cum se freca de picioarele mele. Dar,
privind-o de sus când trecea, am văzut-o că era...
transparentă! Eram împreună cu doi amici care au
văzut-o şi ei. A doua zi, m-am întors în acelaşi loc cu
Antoine d'O... promotor imobiliar, specializat în
înfiinţarea terenurilor de golf. Acelaşi fenomen s-a
repetat: 'chestia' translucidă s-a înfăşurat în jurul
picioarelor lui Antoine, care a strigat îngrozit: „Ce-i
asta?”. Galipotul îşi apăra pădurea: nu voia să fie tăiaţi
copacii pentru a se construi în loc un teren de golf.
Promotorul, descurajat de această aventură neobişnuită,
n-a mai insistat. Sunt absolut sigur că aceste ateliere de
comunicare cu spiritele Naturii au constituit o
încurajare puternică pentru ele. Nu mai încetează să ne
facă dovada prezenţei şi a prieteniei lor!”

PARTEA A II A

Reîncarnarea, cheie a istoriei: frontierele

răsăritene
Când eram celibatară şi figuram pe o listă de
pasageri - sau laureaţi -se repeta acelaşi fenomen sonor,
cu regularitate: în toiul listei, glasul celui care citea se
pierdea într-o cascadă de şuierături onomatopeice:
domnişoara Kcheu-cleun-tchine-Tchouarte. Altfel spus,
domnişoara Koechlin-Schwartz. De mine era vorba,
aşadar! Numele meu, care nu era comestibil pentru un
maxilar din hexagon. Nu era francez, nimeni nu ştia ce
era. Pentru că era elveţian!
Elveţiană era prin urmare obârșia familiei mele.
Venită în Evul Mediu dintr-un vârf semeţ de munte,
profilat deasupra unui canton despre care, în Franţa,
nimeni n-a auzit vreodată: Saint-Gall. Totuşi este perfect
adevărat, cel mai elveţian dintre toate cantoanele
(evident, cu excepţia celui care se numeşte Schwyz, şi el
necunoscut de francezi.) Cantonul Saint-Gall dă o
super-brânză (din vaci de lapte arhisportive) şi multe
ciuperci. Altădată, cu foarte mult timp în urmă, a dat şi
cavaleri prădalnici, între care cei din familia mea.
După sute de ani, aprigii helveţi sfârşiseră prin a se
linişti, devenind burghezi cuviincioşi. Făceau vin,
ceasuri, panglici de mătase şi multe discursuri
moralizatoare. În secolul Luminilor, Jean-Jacques
Rousseau, Saussure, Euler şi Bernoulli au luminat
mintea lumii civilizate, în timp ce oraşele elveţiene
deveneau refugiul libertăţilor.
Cei din neamul Koechlin se stabiliseră în Bâle, de
unde au contribuit la dezvoltarea acestei regiuni. Mai
târziu, în Alsacia de sud, au creat Mulhouse, republică
liberă aliată cu cantoanele elveţiene. Iată de ce mă
interesa să ştiu dacă Cayce, în lecturile despre istorie,
vorbise de aceste ţări de frontieră cu dublă cultură, care
au fost mult timp numite „Frontierele răsăritene”:
Elveţia, Alsacia, Lorena, Flandra şi toate regiunile aflate
de-a lungul Rhinului.
Într-o zi, la fundaţia Edgar Cayce din Virginia
Beach, am vrut să expediez o carte în Elveţia. M-am dus
deci la shipping department (serviciul de expediţii)
pentru a vedea dacă puteau să facă acest lucru. „Pentru
ce ţară?” m-a întrebat tânărul funcţionar. „Switzerland”
(Elveţia), am răspuns, sigură de existenţa acestei ţări
suverane. Tânărul a căutat cu o privire neliniştită pe
planisferă, urmărind cu degetul direcţia gândurilor sale -
urcate deja în Transsiberian - şi ajungând în final în
Kamceatka. A trebuit să-i precizez că până acum Elveţia
este o ţară europeană; nu ştiam că - precum lacurile
sălbatice din deşertul Gobi - s-a mutat la mii de verste
spre est... „Aha!” a spus nepăsător cel care se ocupa de
expediţii, luând iar Transsiberianul, în direcţia Moscovei.
Puţin enervată, am crezut că trebuie să-i spun că
„Switzerland” se întindea, de la Wilhelm Tell încoace,
între Franţa, Austria, Italia şi Germania. Un licăr de
speranţă pentru mine: puştiul auzise de ultima ţară,
unde bazele americane îl citeau mult pe Edgar Cayce.
Această poveste tipică pentru America profundă
mi-a lăsat puţină speranţă pentru cercetările mele
despre Alsacia. Declaraţiile mele cădeau încă din start,
când spuneam că eram pe jumătate franţuzoaică, pe
jumătate elveţiană (la cuvântul „Franţa”, oamenii îmi
răspundeau în spaniolă „A, veniţi din America de
Sud?'“). Aşa că imaginaţi-vă ce înseamnă să găseşti o
mică vale, înghesuită între două ţări care nu există...
Totuşi, într-o zi, repetând „Caut lecturile lui Cayce
despre Alsacia”, un bibliotecar foarte bătrân, de origine
germană, Burley von Schoen, mi-a spus: „Dar avem aici,
la fundaţie, pe cineva care v-ar putea informa: Friedal
Ea este din „Haaltzasss-Lawreeene!” Plângând de emoţie,
m-am grăbit spre ea. Într-adevăr, mama sa emigrase din
Alsacia-Lorena în 1871. I-am explicat că eram din
Alsacia - dar nu din Lorena. Aerul mirat al doamnei m-a
făcut să înţeleg că Alsacia-Lorena era pentru ea o
entitate indisociabilă. Şi că aceasta (contrar Elveţiei)
avea meritul de a exista în mentalul Americii profunde...
(Conform principiului că Franţa ar fi o „ţară latină” (latin
country), deci nu foarte clean şi obligatoriu periculoasă
pentru virtute, unde se vorbeşte un soi de amalgam
mediteranean, toarte puţin diferit de spaniche)
Căci vorbind cu ea, am realizat că în final cele două
valuri de imigraţie franceză, care au marcat memoria
colectivă a Statelor Unite, sunt: 1) hughenoţii şi 2)
alsacienii-lorenii.
Primii au fost acei protestanţi alungaţi de revocarea
Edictului din Nantes, în 1685 - eroare gravă săvârşită de
Ludovic al XIV-lea, regele care îmbătrânea. Acest decret
care refuza orice recunoaştere legală supuşilor non-
catolici ai regelui, îi expunea pe aceştia la toate felurile
de persecuţii - de aceea au fugit din regat. Familia Cayce
făcea parte din acest prim val de imigranţi.
Al doilea val, mult mai târziu, venea din două
provincii franceze trecute după 1870 sub „cizma
prusacă”, cum se spunea atunci, adică sub stăpânire
germană.
Cât despre popularea Canadei şi Louisianei, ea s-a
făcut mai ales cu locuitori ai provinciilor maritime
(bretoni, normanzi, vandeeni) şi s-a întins pe trei secole.
Despre ei voi vorbi altădată, sub titlul „Francezii din
Lumea Nouă”, în volumul IV.
Americanul mediu este uimitor de ignorant în
privinţa Franţei, deoarece francezii pe care i-a văzut
debarcând erau mai puţini faţă de imigranţii de alte
naţii. Ţara noastră a exportat foarte puţini oameni în
comparaţie cu masele de irlandezi (alungaţi de foamea
cartofului), masele de englezi (alungaţi de războaiele
religioase), de germani (ejectaţi de nazism), italieni
(demoralizaţi de sărăcia din Mezzogiorno), scandinavi
(descurajaţi de soarele miezului nopţii), greci (expulzaţi
de turci), evrei aşkenazi (decimaţi de pogromuri)...
 Fiecare dintre aceste etnii era reprezentată de
grupuri mult mai importante din punct de vedere
numeric decât cele, câteva valuri de imigraţie franceză.
Concluzie evidentă: Franţa este o ţară
binecuvântată de zei, de unde foarte puţini oameni au
vrut să plece definitiv. Asta nu înseamnă că n-am avut şi
noi partea noastră de suferinţă. Dar am beneficiat, de-a
lungul secolelor, de o climă foarte blindă (care s-ar putea
schimba...) şi de o excepţională calitate a vieţii (care s-ar
putea degrada...). Mirosul pâinii calde, gustul fin al
omletei cu mânătărci, buchetul unui vin bun erau
expresia unui pact secret cu Natura, a unui acord
spiritual cu Forţele Creatoare, cum spune Cayce. Străinii
pe care-i primim ştiu mai bine decât noi. Françoise
Giroux o spune atât de bine încât îi dau cuvântul:
„Nutream o admiraţie necondiţionată pentru Franţa,
aceea pe care am supt-o odată cu laptele mamei, Franţa
măreaţă, eroică, generoasă, strălucind cu toată lumina
inimii şi spiritului, Franţa în care fiecare vâlcea, fiecare
râu, fiecare colină erau sacre (...) Nimic nu va epuiza
vreodată această patimă. (...) Sub multe aspecte, Franţa
de astăzi nu mai are legătură cu „dulcea Franţă din
copilăria mea”; îmi repugnă impregnarea ei cu surogat
de americanism; aş putea scrie pagini întregi cu ceea ce-
i reproşez. Dar încetezi oare să iubeşti atunci când ai de
făcut reproşuri? Am învăţat să iubesc Franţa ca pe o
persoană cu trăsături adorabile, superioară din toate
punctele de vedere. I-au apărut câteva riduri, vreau - şi
uneori mă tem - să n-o simt fără vlagă. Îmi este cu atât
mai dragă cu cât o simt mai fragilă, ameninţată de
marile metamorfoze ale timpului nostru. Dar dacă
termenul 'civilizaţie' are un sens, dacă există un popor
civilizat, acesta este în Franţa”. (Legons particulieres, ed.
Fayard, pag. 48)
 Şi Charles Peguy: „Mă voi plictisi, spune
Dumnezeu, când nu vor mai exista aceşti francezi.
Nimeni nu va mai înţelege ceea ce fac Eu!” (În Misterul
Sfinţilor Inocenţi).
La aceasta, răspunde Cayce: Să nu vă imaginaţi
vreodată că Franţa poate fi eliminată de pe Pământ
(Lectura 2072-15 pe care am citat-o în volumul I al
Universului lui Edgar Cayce, pagina 278)
Astfel, după el, „entitatea Franţa” va străbate
victorioasă încă vreo câteva secole - deşi acest lucru a
părut de câteva ori compromis...

Vocaţia marţiană a „Frontierelor Răsăritene”

„Frontierele” (fr. „Marches”): cuvântul desemna, în
Evul Mediu şi începând cu Carol cel Mare, provinciile de
frontieră ale Imperiului carolingian. Erau ţări de tranzit,
marcate de o dublă cultură. Ambivalenţa lor îl neliniştea
pe Carol cel Mare, care le considera „nesigure”. Pusese
în fruntea lor conţi („grafi”, altfel spus „markgrafi” sau
„marchizi”) energici, însărcinaţi să menţină ordinea.
Astfel, aceste Frontiere foarte militarizate formau un fel
de zid protector în jurul Imperiului. Dar, pe măsură ce
slăbea puterea centralizată, Frontierele aveau tendinţa
să-i scape. Pentru Carol cel Mare, a cărui capitală era
Aix-la-Chapelle, Frontierele răsăritene se aflau la
graniţele germano-polone. Pentru noi, regatul Franţei cu
capitala în Paris, Frontierele Răsăritene sunt aceste
regiuni-limită (Cuvântul „limită” vinde direct din limes,
celebra frontieră a Imperiului Roman frontieră care se
concretiza prin întăriri impresionante (spre deosebire de
frontierele noastre actuale, care nici nu se remarcă în
peisaj!)) din marginea estică a ţării noastre. Regiuni mai
mult sau mai puţin integrate în cursul secolelor în
spaţiul nostru politic şi cultural: Elveţia, Alsacia,
Lorena, Flandra, Savoia, care, în decursul istoriei
noastre, au fost mereu călcate de armatele străine.
Aceste ţări înghesuite între marile imperii au fost în mod
constant victime ale neînțelegerilor dintre vecinii lor
puternici şi, prin urmare, transformate în câmp de
bătălie. Frontierele Răsăritene sunt şi „Câmpul lui
Marte!” Se ştie că tradiţia astrologică atribuie fiecărei
ţări o influenţă zodiacală şi planetară specifică. Aceste
ţări de frontieră - cel puţin de când istoria le numeşte
Frontierele Răsăritene - sunt plasate sub influenţa
puternică a lui Marte, care simbolizează energia. Această
energie, după modul cum este folosită, poate aduce
războiul sau activitatea paşnică, aducătoare de belşug.
În aceste ţări care se întind de-a lungul Rhinului,
oamenii au un temperament activ. Energia lor
„marţiană” aplicată la arta militară dă soldaţi de excepţie
(ca mercenarii elveţieni, de exemplu). Este chiar numai o
întâmplare faptul că Marseieza - (căreia majoritatea
concetăţenilor noştri preferă să-i uite cuvintele!) - s-a
născut la Strasbourg? Imnul nostru naţional ne incită,
fără complexe, să ne războim: „Să mergem, să mergem,
un sânge impur să ne stropească brazda” şi alte
amabilităţi de felul acesta... Nu cred în hazardul
locurilor de naştere. Totul este semn. Să ne asumăm
deci „furia francese”, este o parte din noi înşine... Şi
când aceste popoare, cum spune Cayce (La plural, cum
spunea Ludovic al XIV-lea: „Popoarele mele”, când
vorbea de supuşii săi), îşi folosesc puternica energie
marţiană pentru dezvoltarea economică, rezultă
miracolul german sau prosperitatea elveţiană; sau
Lorena cu înaltele sale furnale (metalurgia este în mod
tipic sub influenţa lui Marte!), celebrele fabrici de faianţă
(Sarreguemines, Luneville...), de sticlă (Baccarat): toate
„artele focului!”; sau strălucitoarea reuşită industrială,
socială şi artistică a Flandrei... Reuşită materială care
stârneşte imediat invidia vecinilor puternici:
„De şase mii de ani, războiul E pe placul popoarelor
gâlcevitoare Şi Dumnezeu îşi pierde timpul Făcând
stelele şi florile” cum spunea Victor Hugo (optimist în
privinţa celor şase mii de ani...). Ultima bătălie foarte
mare din Frontierele Răsăritene a fost la Arnhem, în
1944.
Toate lecturile lui Cayce despre aceste ţări
menţionează tulburările, pustiirile aduse de război şi de
cotropitori: timpuri tulburi, teritorii pustiite de armate,
neînţelegeri între popoare. Nu există o singură lectură
despre aceste ţări care să nu evoce istoria lor dureroasă.
Iată un exemplu tipic (deşi lectura este dificil de localizat
din punct de vedere geografic, între Flandra şi Alsacia):
În încarnarea dinaintea acesteia, entitatea se găsea
în ţara numită acum Franţa. În timpul acela, sufla vânt
de revoltă. Jefuitorii normanzi soseau din nord.
Entitatea era printre cei care apărau valea Rhinului
inferior. Ea se numea Ulda... (Lectura 2894-1)
Ansamblul lecturilor pe care le vom vedea ne ridică
o mare întrebare, încă actuală: Ce este o naţiune? Se
defineşte ea prin limbă? Prin religie? Prin rasă? Nu prea:
avem exemplul Elveţiei care, în ciuda celor patru limbi
oficiale şi a celor două religii, face dovada unei
exemplare coeziuni naţionale.
Aceste întrebări sunt încă de o actualitate arzătoare
la ora dezbaterii despre imigrare. Iată-ne constrânși să
reflectăm asupra voinţei noastre de a exista ca ţara
suverană. Pe ce bază existăm? Naţiunea se defineşte
printr-o istorie comună? Prin cultură? Ar fi mai mult
decât atât: „Un popor este popor prin voinţa poporului -
spune Andre Comte-Sponville - şi această voinţă este
produsul unei tradiţii culturale.
 Se vorbeşte de 'dreptul la deosebire', dar există şi
un 'drept la asemănare'. Printre toate diferenţele care
alcătuiesc diversitatea culturilor, 'francitatea' (trăsăturile
proprii culturii franceze) este şi ea una care merită, ca
atâtea altele, să fie apărată.
O ţară nu este decât un teritoriu: este o creaţie
moştenită din trecut şi pe care trebuie să o transmitem.
Franţa nu se perpetuează prin genele locuitorilor săi, ci
prin cărţile lor, prin muzee, sate, obiceiuri (...), prin
această francitate, diversă şi emoţionantă bineînţeles;
doar forţa ei a putut aduna, de-a lungul secolelor, într-
un tot, cele câteva milioane de (oameni cu) „sânge
amestecat”, pe care îl moştenim şi continuăm. (Rânduri
extrase dintr-un articol apărut la 15 august 1991 în
L'Evénement du jeudi)
Voi adăuga un alt element, complet ignorat acum
de mijloacele de informare şi de sociologi: reîncarnarea
„entităţilor” care au trăit deja în aceeaşi ţară. Ca în
vechiul Egiptul, unde oamenii îşi exprimau dorinţa de
reîncarnare în aceeaşi vale a Nilului printr-un ritual
corespunzător, Franţa este o ţară în care se întorc
suflete vechi, care au fost franceze. Tocmai acest
mecanism asigură continuitatea unei civilizaţii: sufletele
sunt legate de proiectul spiritual care se exprimă în
timpul şi locul unei culturi precise.
Marcel Proust, pe care îl poţi citi la nesfârşit (Mai
ales în excelenta biografie pe care i-a consacrat-o recent
Ghislain de Diesbach: Proust (Librairie académique
Perrin, 1991). Toate cărţile acestui autor se citesc ca
nişte romane: are darul de a face ca orice subiect (chiar
greoi!) să devină pasionant!) găsind de fiecare dată noi
perspective, spunea: „Ceea ce (ne) apropie nu este
comunitatea de părerilor, ci consangvinitatea spiritelor”.
(La umbra tinerelor fete în floare). O asemenea expresie,
ce poate părea poezie pentru majoritatea cititorilor, se
clarifică în lumina reîncarnării: spiritele au fost înrudite
în diverse vieţi. Consangvinitatea lor fizică, într-una din
aceste vieţi, le conferă o „consangvinitate a spiritului” în
următoarea, făcându-le să se reîncarneze în grup.
În Profeţiile lui Edgar Cayce, am consacrat mai
multe capitole drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului,
celebra Declaraţie din 1789, văzute de lecturi.
Totuşi, „drepturile omului şi ale cetăţeanului
trebuie să fie distincte: primele sunt universale, celelalte
nu sunt. A fi francez nu face parte din drepturile
omului”. Acestea, „dreptul la sănătate, la educaţie, la
securitate, la demnitate nu trebuie confundate cu
dreptul de a aparţine unui popor sau altuia prin
cetăţenie”, mai spune Andre Comte-Sponville.
Războiul a fost întotdeauna provocat de
necunoaşterea acestor mari principii. Lecturile lui Cayce
despre Frontierele Răsăritene ne invită să medităm la
aceste mari teme.

Pe când străbăteam Lorena

„Pe când străbăteam Lorena
Cu saboţii mei,
Întâlnii trei căpitani
Ce mi-au spus că sunt urâtă,
Of! Cu saboţii mei!”
Iată, deci! În cinci versuri, cântecul popular a spus
tot: că Lorena este o ţară de tranzit pentru armate -
lucru de pe urma căruia suferă populaţia locală.
Prezenţa minelor de fier dă oare acestei ţări o
vocaţie războinică? Lorena a dat căpitani renumiţi, între
care Jehanne, buna lorenă, arsă de englezi la Rouen”
(cum ne aminteşte Villon în Ballade des Dames du
Temps Jadis). Şi mareşalul, Lyautey la Thoirey, şi
generalul de Gaulle la Colombey-les-Deux-Eglises... Fără
a-l uita pe amiralul Muselier care a impus ca simbol al
Franţei Libere crucea Lorenei - ţara sa de baştină.
Maurice Barres atribuie energia lorenă direct
„spiritului locurilor”: „Cele patru vânturi din Lorena şi
suflul inspirator care emană dintr- un loc mereu
consacrat divinului reaprind în noi o energie inefabilă”
(La Colline inspirée).
Ţară de tranzit, ţară ambivalentă, deci ţară
întotdeauna suspectă în ochii vecinilor: „Lorenul,
trădător al lui Dumnezeu ca şi al aproapelui său”, repeta
socrul meu, Henri de Bizemont, care era din Nancy.
Ţară etern sacrificată: la fiecare invazie, armatele se
bat pe pământ loren; şi această istorie dureroasă este
atestată de marile cimitire militare, care pot fi vizitate
astăzi (Douaumont).
Toate lecturile lui Cayce despre Lorena descriu
grozăviile războiului:
Entitatea trăia într-o epocă de ostilitate între două
ţări cunoscute astăzi ca Germania şi Franţa, în acele
regiuni de frontieră care şi-au văzut pământul pustiit de
armate. Numele său era atunci Rubenhs. Şi în această
experienţă de viaţă; entitatea a progresat din punct de
vedere moral, datorită ocaziilor de a-i ajuta pe alţii.
Aceasta i-a adus mari bucurii personale, o mare evoluţie
spirituală. De acolo vine astăzi această trăsătură a
caracterului său care este nevoia de dreptate: el îl apără
bucuros pe cei care sunt persecutaţi. (Lectura 2842-1)
Este interesant de precizat aici istoria karmică a
acestui consultant american. Înaintea vieţii sale actuale,
entitatea, cum spune Edgar Cayce, fusese - şi în Statele
Unite - o „vrăjitoare din Salem”. Am evocat deja în
volumul I această poveste tristă, care a întrecut
Inchiziţia europeană în cruzime. Un amestec atroce de
fanatism, puritanism... şi misoginie militantă, pentru că
Salem Witches, victimele, au fost în majoritate femei.
În încarnarea chiar dinainte, dată de Cayce,
consultantul era un sculptor grec, un mare artist, dar
încă o dată într-un timp când războiul devasta insulele; şi
acolo s-a remarcat din nou prin devotament:
În acele timpuri de oprimare, a avut dorinţa de a-i
ajuta pe cel care, porniţi pe calea cea rea, erau victimele
alegerii lor; şi acolo a câştigat mult din punct de vedere
spiritual.
Şi de ce se încarnează oamenii în perioade
frământate de războaie, de invazii?
Multe suflete ştiu - înaintea plecării - că nu vor
progresa decât prin suferinţă. Ele se încarnează deci -
special - în perioade dificile. Domnul 2842-1 avea oare
de ispăşit o karmă aşa de rea? Lectura spune că în
Atlantida, într-adevăr, nu fusese prea bun... Mai am
prieteni care zâmbesc cu un aer condescendent când li
se vorbeşte de Atlantida: ea este, pentru ei, marele bazar
„al iraţionalului”.
Fie!... „Utopia de astăzi este ştiinţa de mâine”,
spunea Valery. Probabil că, pe undeva, am citat deja
această perspectivă superbă - să mă ierte cititorii, îmi
place mult Valery. Privirea sa pătrunzătoare (de
Scorpion-Gemeni, bineînţeles, formula cea mai
inteligentă a zodiacului!) era a unui profet.
Dar să continuăm lecturile despre Lorena, urcând
în timp până la epoca marilor invazii.
Printre popasurile terestre care influenţează
actualmente entitatea este şi acela când entitatea trăia
în Franţa. În acele timpuri vechi, activităţi militare îi
opuneau pe francezi celor numiţi astăzi germani. În
timpul acela, erau hunii, englezii; spaniolii. (Lectura
1624-1)
 Fraza lui Cayce, prin amestecul său de precizie şi
imprecizie, pune laolaltă popoare foarte diferite.
Menţiunea hunilor datează lectura: ei au pustiit ţările
din est, Alsacia şi Lorena, în secolul al V-lea. Apoi, după
ce au stârnit o mare harababură, au plecat. În schimb,
acei cotropitori pe care îi numim astăzi germani, sunt
alamanii, care înaintează în Franţa venind din est
(Clovis i-a oprit în bătălia de la Tolbiac, spre 495-496).
Puţin câte puţin, o parte dintre ei se vor stabili în Jura,
în Bourgogne - până în Langres şi Besançon, în Lorena
şi în Alsacia (cărora le vor germaniza graiul celtic). O altă
parte se va stabili în Elveţia şi la est de Rhin, unde vor
deveni cei pe care-i numim astăzi germani, cum spune
Cayce în bizara sa frazeologie!
Cât despre celelalte ţări menţionate de lectură, este
în mod tipic punctul de vedere al unui neeuropean,
pentru care Europa este doar un capăt de continent, un
furnicar unde mişună oameni identici (văzuţi de
departe). Bineînţeles, când locuieşti aici, faci deosebirea:
Franţa nu este Germania, Germania nu este Spania, şi
aceasta nu este Anglia... Totul depinde de telescopul,
mai mult sau mai puţin puternic, prin care poţi sau nu
să distingi stelele drapelului european. Ele apar în
lecturi - văzute din America - ca nişte omuleţi foarte
mici, în timp ce distincţiile făcute de noi - cei care le
avem sub nas! - ni se par de netrecut...
Când citiţi presa americană, sunteţi surprinşi de
amalgamul pe care îl face din ţările străine. Când eram
la Beach, turbam citind Virginian Pilot şi alte East Coast
shimboums (Cum se intitulează ziarele japoneze; Asai
Shimboum este cotidianul cu cel mai mare tiraj din
lume): ştirile din străinătate erau înghesuite pe o
singură pagină, în două coloane. În dreapta, ţările
capitaliste („prietene”); în stânga, ţările comuniste
(„duşmane”). În această ultimă coloană trebuia să caut
Franţa, prinsă între Cuba şi Volga... Presa nu făcea nici
o diferenţă între URSS şi Hexagonul socialist al lui
Mitterrand!
Astăzi ziariştii americani au găsit un nou sac unde
să pună de-a valma toţi bieţii crabi din Europa: rubrica
„EC” (European Comunity).
Tot aşa face şi Cayce... pentru consultanţii a căror
istorie europeană este ultima dintre griji! Şi în plus, cu o
secretară drăgălaşă care nu înţelege de ce fermecătorul
său patron cu ochi albaştri se încăpăţânează să-i dicteze
toate aceste nume străine, de neînţeles pentru ea... deci
lipsite de interes (chiar am găsit lecturi unde Cayce
adormit o apostrofează: „Domnişoară, mai multă
atenţie!”)
Lectura 1624-1 începe prin descrierea unei situaţii
generale de mare confuzie: perioada numită a „Marilor
năvăliri” i-a văzut revărsându-se asupra Europei de vest
nu numai pe alamani - „friţii împuţiţi” de atunci! - şi pe
călăreţii mongoli ai lui Attila, dar şi alte popoare, între
care saxonii (care se vor instala în Anglia), vizigoţii (în
Aquitania şi Spania) etc. Menţionarea acestor ţări de
către Cayce se explică deci foarte bine. Dacă el le citează
pe cele două printre altele cincizeci, o face probabil
pentru că ele au marcat mai exact acea existenţă a
consultantului său. Dar să reluăm lectura:
Şi acolo vom regăsi entitatea în mijlocul tuturor
acestor conflicte. Nu numai interesată de problema
naţională şi militară, nu numai patriot - exact ce trebuia
pentru epoca şi ţara sa. De fapt entitatea era mai
interesată de expresia artistică, de desen şi de
caricatură, ceea ce-i permitea să aibă locul şi influenţa
sa între oameni şi grupuri. Şi prin această activitate,
ceea ce o interesa era modul în care pot fi controlaţi
oamenii din punct de vedere politic, exercitând o
influenţă intelectuală, prin desen şi scris.
Numele acestei entităţi era Hans Bergermen. Multe
nume se terminau prin 'man ; cu un 'a' - el era 'men ; cu
un 'e'.
În ceea ce priveşte progresul spiritual din cursul
acestei încarnări, entitatea a câştigat şi a pierdut, apoi
iar a câştigat! Căci în cursul acestei vieţi a devenit din ce
în ce mai conştient de capacitatea sa de a conduce şi nu
întotdeauna spre binele maxim al celorlalţi! (...) Iată de
ce astăzi îi găsim nu numai talentele de şef, dar şi un
temperament de artist... Ea este pasionată de tot ce este
istorie şi geografie! (Aceeaşi lectură)
Cayce nu precizează dacă Hans Bergermen (cu un
'e'!) era loren. Dar dacă acest nume cu dublă rădăcină
germanică (Berger-men, adică 'oamenii de la munte') îl
localizează într-adevăr în Frontierele
Răsăritene, el nu sună prea alsacian. L-aş localiza
mai degrabă în Lorena. Tot ce se poate spune este că
trăia în zona pe unde treceau hunii în secolul al V-lea.
Prima dată când am citit - foarte repede - aceste
lecturi, am crezut că era vorba de Hansi (Operele cele
mai cunoscute ale lui Hansi se intitulează Mon village,
Le Professeur Knatsche, Colmar en France, L'Histoire
d'Alsace racontée aux petits, unde Hansi îi ridiculizează
pe ocupanţii germani sub forma unor personaje groteşti
îmbrăcate în verde ca nişte marţieni, cu nasul roşu
călărit de ochelari cu lentile groase, înfruntând fineţea
zeflemitoare a puştilor alsacieni. Bineînţeles, Hansi a
fost persecutat de autorităţile imperiale pentru desenele
„angajate”; în timp ce în Franţa se bucura de un renume
răsunător!), celebrul nostru caricaturist, care şi-a pus
atât de strălucit talentul în slujba patriotismului
alsacian-loren. Şi apoi, recitind lectura, am văzut că mă
înşelasem. Hansi nu este de pe vremea hunilor, el s-a
născut la Colmar, la 23 februarie 1873, şi a murit în
acelaşi oraş, pe 10 iunie 1951! Numele său adevărat era
Jean Jacques Waltz - şi nu Hans Bergermen. Bineînţeles
că Benezit (Dicţionarul artiştilor, pictorilor, desenatorilor,
gravorilor etc.) nu menţionează nici un Bergermen.
Marile năvăliri s-au întâmplat mult prea demult: s-a
pierdut urma artiştilor din acea vreme! Am sfârşit prin a
mă întreba dacă Hansi nu era reîncarnarea domnului
1624-1, consultantul lui Cayce. Dar lectura a fost dată
în timpul vieţii lui Hansi. În final, singurul lucru pe
care-l pot afirma este că în Lorena şi Alsacia există un
foarte puternic curent de expresie grafică (pentru mine,
Claude Gellee zis Lorenul este cu siguranţă unul din cei
mai mari pictori, iar Hans Baldung Green, unul din cei
mai uluitori desenatori din câţi există!) Încă o lectură
despre năvălitori:
Entitatea trăia în acea zonă care se întinde între
cele două ţări, numite astăzi Franţa şi Germania. El
făcea parte din acele popoare aflate în drumul marilor
năvăliri - şi n-a putut rămâne pe Pământ decât o scurtă
perioadă, căci a suferit mult fizic din această experienţă.
El se numea Werltz - şi lecţia spirituală învăţată a fost
toleranţa. A evoluat moral, devenind răbdător. Iată de ce
astăzi îi miră adeseori pe ceilalţi prin răbdarea şi
îngăduinţa sa. (Lectura 2913-3)
Aşa trebuie tratat întotdeauna duşmanul...
O ultimă lectură în care apare clar numele de
„Lorena”: Entitatea era în acea ţară care este denumită
astăzi „Hinterland”, adică ţara situată între ceea ce este
actualmente cunoscut ca Franţa şi Germania. Era o
vreme de mari frământări şi neînţelegeri între aceste
popoare.
 Entitatea deci era în ţara numită astăzi Lorena - şi
numele său era Henderich.
A fost o viaţă de suferinţe fizice şi morale - şi totuşi
entitatea a câştigat mult din punct de vedere spiritual.
Căci era angajat în slujba Bisericii, unde se adunau
oamenii în timpul acela. şi în mijlocul luptelor şi
pustiirilor războiului, entitatea a găsit în ea însăşi darul
de a calma spiritele. El alina frica celor umili şi a celor
care pierduseră totul. A putut aduce multă împăcare
sufletească prin evoluţia sa spirituală. (Lectura 1453-1)
Trebuie doar să vizitezi Lorena pentru a constata
urma materială a războaielor: distrugerea cvasigenerală
a monumentelor vechi, a satelor şi castelelor! Dar
pierderea materială este şi mai dureroasă când eşti
materialist. Dacă accepţi integrarea ei într-o perspectivă
spirituală, amărăciunea se îndulceşte. Acesta este
sensul foarte frumoasei lecturi, pe care am putea-o
intitula Balada bieţilor loreni...
În încheierea acestui capitol despre Lorena (şi
făcând trecerea spre următoarele, unde vom vorbi din
nou despre cruciade) iată povestea unui cruciat loren:
Entitatea era în această ţară cunoscută astăzi ca
Franţa, mai exact în regiunea numită Lorena. Regiune
de frontieră puternic supusă influenţelor străine, a căror
putere şi stăpânire erau deja în acea perioadă o sursă de
activităţi belicoase. Şi acolo s-au adunat mulţi oameni
din ţări diverse pentru a pleca în cruciadă. Trebuia să fie
apărate idealurile şi obiectivele pe care oamenii le aveau
în minte şi în inimă în vremea aceea (...)
Numele său era Cauxdao - şi n-a fost o viaţă
uşoară... (Lectura 1023-2)
Urmează consideraţii despre problemele morale ale
numitului 'Cauxdao', pe care asprimea timpurilor îl
obliga să se reconsidere. Ceea ce este interesant aici încă
o dată este tabloul Lorenei, puternic supusă influenţelor
străine, care duc la război şi creează un climat de
instabilitate, greu de suportat. Aceste încarnări în
Lorena, ca şi cele pe
care le vom vedea mai departe în Alsacia, sunt
toate trăite într-un climat de extremă insecuritate, care
îi obligă pe oameni să-şi dezvolte la maximum energia
dacă vor să supravieţuiască. De altfel este ceea ce i se
întâmplă personajului de mai sus, care, spune Cayce: a
desfăşurat activităţi pentru a-i ajuta pe alţii, pentru a-i
ajuta să înfrunte din ce în ce mai bine, din punct de
vedere mental şi fizic, condiţiile grele de viaţă, create de
războaiele ai căror contemporani erau în experienţa
acelui popas terestru, în vremea aceea. (Aceeaşi lectură)

Miracolul Alsacian Tragedia alsaciană

La ceasul reconcilierii franco-germane, al eforturilor
vizând unitatea europeană, nu este bine văzută evocarea
istoriei noastre comune, dureroase. Şi totuşi vom ezita
să vorbim de holocaust, de exod, de Shoah, de Dachau?
Nu. Or, se întâmplă că alsacienii îşi au Shoahul lor,
holocaustul lor, exodul lor. Şi de asta nu vorbeşte
nimeni! Au avut chiar lagărul lor de concentrare, la fel
cu Dachau: era Struthof, mai sus de Strasbourg. Atunci
de ce să trecem această tragedie sub tăcere? Să-i uităm
pe eroi înseamnă să-i îngropăm de două ori. Ei merită
mai mult.
Ceea ce marele public nu ştie este că nu numai
evreii au fost victimele monstrului: alsacienii au fost şi ei
decimaţi în mod sălbatic. Au avut şi ei mii de morţi şi de
deportaţi. Niciodată nu se vorbeşte despre ei. De ce?
Pentru a nu-i supăra pe prietenii noştri de dincolo de
Rin?
 Căci ţin să repet aici: alsacienii NU sunt germani.
În secolul al VIII-lea, textele vechi făceau deosebire între
alamani (germanii) şi alsaţii (alsacienii)! Foarte legat de
originile sale mulhousiene, tatăl meu, care vorbea la
perfecţie diversele dialecte alsaciene, îi corecta de fiecare
dată - foarte prompt - pe cei care, în necunoştinţă de
cauză, îşi permiteau să facă vreo confuzie. „Nu, spunea
el, noi, alsacienii, NU suntem germani! Dacă vorbim o
limbă germanizată (dar cu rădăcini latine şi celtice) nu
înseamnă nicidecum că suntem germani! Nu suntem
mai germani decât belgienii, islandezii, norvegienii,
suedezii, danezii, olandezii etc., care vorbesc şi ei o
limbă germanică”. Limba alsaciană încă este considerată
un dialect, pentru că Alsacia n-a putut dobândi
niciodată statutul de stat suveran, şansă de care au
beneficiat Belgia, Islanda, Norvegia, Suedia, Danemarca,
Olanda etc. Statutul lor politic de state independente le-
a promovat dialectele la statutul onorific de limbi scrise
şi vorbite oficial. În timp ce bietul elsasich şi-a păstrat
eticheta devalorizantă de dialect.
Prin urmare, alsacienii vorbesc mai întâi alsaciana.
Şi apoi, când merg la şcoală, învaţă celelalte două limbi
obligatorii, intrate pe rând în istoria lor: germana sau
franceza. Rezultatul: orice alsacian este trilingv! (Şi
atunci când este fiul unui imigrant polonez sau italian,
cvadrilingv în mod sigur!). Adăugaţi engleza, cu care toţi
oamenii cultivaţi reuşesc să se descurce astăzi... Iată de
ce tatăl meu alsacian îmi spunea: „De la a cincea limbă
încolo, toate se aseamănă... Nu mai trebuie atâta efort
să înveţi a şasea sau a şaptea limbă!” (El însuşi vorbea
curent opt limbi, plus două sau trei limbi moarte - o
bagatelă, acolo, pentru un arheolog.) Un asemenea
exerciţiu lingvistic dezvoltă inteligenţa, memoria,
capacităţile de adaptare: este poate prima explicaţie a
înaltului nivel cultural constant din Alsacia în decursul
secolelor. De exemplu, în secolul al XIX-lea,
analfabetismul era inexistent: toţi ţăranii ştiau să
citească şi să scrie (departe de a fi cazul şi pentru
ţinuturile rurale franceze!). La toate fermele erau cărţi -
şi, oriunde, Biblia care era citită în fiecare zi! Nu este de
mirare că tiparul s-a născut la Strasbourg! Dar ceea ce
putem admira cel mai mult la alsacieni este curajul lor
neabătut: vă puteţi imagina cum a putut această
naţiune mică să-şi reconstruiască satele carbonizate,
viile smulse, câmpiile distruse, pădurile defrişate de
soldăţime? În 1945; în1919; după războaiele Revoluţiei
şi ale Imperiului în secolul al XIX- lea; după războiul de
Şapte Ani, din secolul al XVIII-lea; după Războiul de
Treizeci de Ani din secolul al XVII-lea... şi tot aşa, o dată
într-un secol, ajungând până la Vercingetorix! Vreau să
se vorbească de miracolul german. Dar miracolul
alsacian repetat de douăzeci de ori, ce lecţie!

Firul de păianjen: o răbdare infinită

Mai multe lecturi ale lui Cayce fac deci trimitere la
Alsacia, fie în perioada care urmează războiului din
1870, când a devenit provincie germană, fie în timpurile
mai vechi - războiul de Treizeci de Ani, Evul Mediu
timpuriu. Lecturile dau de fiecare dată imaginea unei
ţări continuu tulburată de cele două entităţi naţionale
puternice între care se află, Tom Degeţel care nu poate
trăi liniştit între cei doi căpcăuni vecini. Să cităm doar
istoria recentă: Alsacia, franceză în 1869, a devenit
prusacă în 1871; din nou franceză în 1918, i-a revenit
Germaniei în 1940, apoi iarăşi Franţei în 1945! Cinci
schimbări de naţionalitate în mai puţin de un secol! Cei
care nu sunt alsacieni nu-şi pot imagina conflictele
dureroase, cazurile de conştiinţă, dramele familiale,
imensa amărăciune generată de o asemenea
instabilitate.
Este interesant de notat că Alsacia este guvernată
în astrologie de un semn de Pământ mobil: Fecioara,
care implică dese schimbări de stare, prin chiar faptul că
acest semn „mută”.
Dar acest mutant are o virtute: are geniul muncii. Îl
admiram pe tatăl meu (ascendent Fecioară!) cum
începea un proiect de lucru, indiferent despre ce ar fi
fost vorba: împărţindu-l calm, metodic, în etape
succesive. Cu răbdare, etapă după etapă, „metoda
Fecioarei” îl ajuta să ducă totul la capăt! Tatăl meu mi-a
făcut această demonstraţie, reuşind practic tot ceea ce
întreprindea - indiferent că era vorba de profesie, sport,
scris, muzică, desen, călătorie, casă, grădină, animale...
Este bineînţeles metoda pe care o folosesc încă alsacienii
şi elveţienii de astăzi. Secretul? O infinită răbdare. Ca
„firele de păianjen”, acea dantelă aproape invizibilă pe
care o ţese păianjenul de câmp, truditor modest care nu
ştie că este un mare maestru al artei abstracte! Dar
pânza fină este atât de fragilă, încât adeseori este ruptă
de brute care n- au respect pentru nimic. Din găurica
unde stă ascunsă, mica insectă asistă la dezastru... Şi
după ce pleacă cotropitorul, începe din nou să lucreze,
cu aceeaşi răbdare, inspirată de sensul ascuns al
semnului Fecioarei: receptivitatea faţă de spirit.
Fecioara, pe care tradiţia astrologică o întruchipează
ţinând un spic de grâu în mână, este semnul recoltei: ea
inspiră oamenii productivi, creatorii care îşi duc creaţia
până la capăt.
 Astfel, cine ar cunoaşte Alsacia numai din lecturile
lui Cayce, care descriu o ţară permanent devastată de
război, ar avea o viziune foarte incompletă. Lungi
perioade de pace permit totuşi îngrijirea rănilor. Totuşi,
trecând de la Bâle la Mulhouse, se simte bine
importanţa războaielor trecute. Făcuţi din acelaşi aluat
şi rude dintotdeauna, oamenii sunt la fel de activi,
productivi şi curajoşi de o parte şi de alta a frontierei.
Dar dacă astăzi, la Bâle, nivelul de viaţă este mai ridicat,
este pentru că Elveţia a fost scutită de război. La
Mulhouse, totul a fost distrus de invazii.
Mă voi strădui, deci, să clasific aceste lecturi
respectând ordinea cronologică. Pentru început, iată una
care descrie o perioadă preistorică, în care Alsacia nu
era decât o înşiruire de sătuleţe, întemeiate pe malurile
Illului, afluentul Rinului. (De acolo ar veni numele
„Alsacia” = ILL-SATZ: AŞEZĂRILE DE PE ILL; dar unii
cred că numele este mai vechi şi vine din celticul Alis-
ahia = regiune de la poalele muntelui).
În încarnarea dinaintea acesteia, regăsim entitatea
printre ţăranii care au întemeiat această ţară numită
acum „Alsacia”. În viaţa aceea, entitatea a câştigat mult
din punct de vedere moral, punându-se în slujba
pionierilor care au venit să se stabilească acolo. Ea i-a
ajutat să se apere de tâlharii care jefuiau ţinutul. Din
acea existenţă veche, păstrează anumite trăsături de
caracter: aptitudinea pentru toate muncile manuale,
pentru tot ceea ce se poate face cu mâinile, mai ales
lucrul cu acul, croitoria şi de asemenea îngrijirea
bolnavilor. Este o infirmieră înnăscută! (Lectura 979-4)
Cel mai interesant în această lectură este „firul
conducător” astrologic: am văzut că Alsacia este
guvernată de Fecioară, care este şi... semnul infirmierei!
Stăpânul semnului este Mercur, care influenţează
mâinile şi toate meseriile care cer o mare îndemânare
manuală ca: croitoria şi îngrijirea bolnavilor (Parisul,
capitala mondială a croitoriei, gastronomiei - şi care s-a
afirmat şi în domeniul altor activităţi mercuriene ca
literatura, medicina, botanica, mecanica (primele
automobile şi primul avion), este de asemenea situat sub
influenţa Fecioarei. Iată de ce sfânta patroană a oraşului
este o femeie (sfânta Geneviéve); emblema sa, tot o
femeie (Marianne) iar monumentul religios cel mai
însemnat din Paris: o catedrală închinată Maicii
Domnului! Reţineţi că Alsacia se află şi ea sub
patronajul unei femei: sfânta Odile, care a fost - din
punct de vedere profesional! - o „fecioară consacrată”!).
Bineînţeles că entitatea (consultanta lui Cayce,
pentru a vorbi pe înţelesul tuturor!) venea dintr-o viaţă
egipteană - ca, practic, toate încarnările franceze pe care
le-am analizat la Fundaţia Cayce. (Egiptul este şi el o
ţară mercuriană, pentru că Mercur este numele latin al
lui Thot-Hermes, personaj mitic iniţiator al ştiinţei
egiptene, despre care Cayce afirmă că a existat în
realitate - a se vedea volumul I)
Iată o altă lectură care poate fi localizată imediat
după Iisus Christos, deoarece Cayce îi spune pacientului
că venea dintr-o viaţă palestiniană, din vremea lui
Christos. Încarnarea alsaciană a domnului 451-2 se
prezintă astfel:
Regăsim entitatea în ţara cunoscută astăzi ca
Franţa; în această regiune care a fost atât de încercată,
atât de tulburată de atâtea neînţelegeri. Entitatea se afla
acolo între cei care gravau diversele metale şi sculptau
lemnul. Ei făceau statui, imagini care decorau castelele
seniorilor. Numele său era Heinckel. În acea experienţă
de viaţă, a câştigat şi a pierdut moral: a câştigat prin
spiritul serviciului, a pierdut prin orgoliu şi dispreţuirea
celorlalţi. Astăzi îi plac lucrurile frumoase, tot ceea ce dă
o idee de măreţie - şi uneori îl stăpâneşte nostalgia
acestora. (Lectura 451-2)
Lectura nu menţionează în mod expres Alsacia, dar
numele „Heinckel” poate fi alsacian. Prelucrarea
lemnului, tipică pentru artizanatul local, s-a perpetuat
până în zilele noastre. Cât despre menţiunea această
regiune încercată, desigur că Alsacia n-a fost singura,
dar este întotdeauna desemnată astfel în lecturi. În
fiecare caz, Cayce insistă asupra tulburării permanente:
El era în ţara cunoscută acum ca aceea a
francezilor, dar era în ţara-frontieră, între ceea ce s-a
numit „Fatherland” şi Franţa. Entitatea trăia acolo într-
un timp tulbure, când ţara era cotropită de oamenii care
voiau s-o domine şi să facă din ea regatul lor, ca să
domnească acolo cu titlu individual. Entitatea a suferit
mult în vremea aceea. Şi dorinţa de răzbunare, de
revanşă, sentimentul de frustrare i-au aparţinut atunci.
Ea a câştigat mult din punct de vedere moral din
această experienţă dureroasă, dar a şi pierdut. Şi
numele său, pe vremea aceea, era Herziel. (Lectura
1742-2)
Este imposibil de spus despre care invazie este
vorba, căci au fost atâtea, iar lectura nu este destul de
precisă. Ea vine după o secvenţă despre Oraşul Etern, în
vremea primilor creştini. Este vorba aşadar despre o
mostră de viaţă trăită în primele secole ale erei noastre.
În timpul Marilor Năvăliri? În Evul Mediu, când se
înfruntau neîncetat diverşi seniori locali? (Ducii de
Alsacia, conţii de Dabo şi de Eguisheim, apoi
Habsburgii, Hohenzollernii etc.). La aceasta s-ar referi
menţiunea domniei cu titlu individual. Mai multe dinastii
îşi revendicau Alsacia ca fiind leagănul familiei lor, de
pildă Habsburgii (veniţi din apropiere, din Elveţia, dar
moştenitori ai conţilor de Eguisheim)... Cât despre
menţiunea Fatherland („Vaterland”), care înseamnă „ţara
taţilor noştri”, este argumentul folosit în mod obişnuit în
cursul istoriei germane (inclusiv de Hitler) pentru a
motiva cucerirea acestei ţărişoare nesupuse. Bineînţeles,
aşa cum am văzut mai sus, această pretenţie
genealogică este cu sens unic: alsacienii nu recunosc
nicidecum Germania ca „ţară a taţilor lor!”
Mulhouse nu se desprinsese de Sfântul Imperiu
roman germanic, declarând-se singură „republică
liberă”? Habsburgii, care îşi rupseseră dinţii în
rebeliunea elveţiană, au lăsat regiunea Mulhouse cvasi
independentă. Dar Alsacia şi superbele sale oraşe
greşiseră cu ceva: erau prea bogate. Să stârnești invidia
vecinilor, asta nu se iartă:
Ea trăia în acea ţară care este astăzi Franţa, în
acea regiune de frontieră numită astăzi Alsacia. Şi era o
vreme de mare tristeţe... Căci ţara fusese cotropită.
Entitatea, care se numea atunci Stresbergh, s-a
îndreptat spre slujirea celorlalţi, ceea ce a făcut-o să
evolueze moral, chiar trecând prin acea tristeţe. A slujit
ca soldat, ceea ce i-a adus multe suferinţe fizice şi
morale. Totuşi, devotat trup şi suflet, nu-şi va părăsi
niciodată idealul: în ciuda dezamăgirilor şi lipsei de
respect a rudelor sale, a mers înainte (...). Astăzi, să se
lase deci călăuzit de intuiţie, de glasul lăuntric şi nu de
glasul celorlalţi (...). Să facă ce-i spune inima. Atunci va
creşte şi va înflori ca trandafirul din Saron, în valea
frumuseţilor vieţii! (Lectura 282-2)
Dacă Cayce îşi împănează adeseori lecturile cu
referinţe biblice, acestea nu sunt niciodată alese la
întâmplare. Nu ştiu dacă acel consultant a înţeles cu
adevărat aluzia: Alsacia, care a fost odinioară cadrul
suferinţelor sale, este în primul rând o vale, aceea unde
Illul se varsă în Rin. În concluzie, Cayce îi promite de
această dată consultantului său nu doar „o vale a
plângerii”, ci „o vale a trandafirilor” (fără joc de cuvinte
chinezesc...( Cf. titlul ambivalent al unei celebre cărţi a
lui Lucien Bodard despre China imperială, La Valée des
roses / Valea rozelor, Ed. Grasset)). încă nu cunoaştem
destul legile reîncarnării - însă diversele învăţături
iniţiatice (şi nu numai Cayce) spun că o încarnare de
suferinţă poate fi urmată de o încarnare de odihnă, când
entitatea se reface după emoţiile vieţii precedente. Lucru
demonstrat de Cayce printr-o astfel lectură. Aveţi în
preajmă oameni care au tot ce le trebuie ca să fie fericiţi,
dar se plâng neîncetat? În loc să se bucure liniştiţi de
binefacerile cu care sunt copleşiţi, intră în panică la cel
mai mic obstacol. Altădată mi se păreau exasperante
aceste eterne „vite de suferinţă” (după modelul expresiei
„vite de povară”, n.tr.). Astăzi, după ce am lucrat mult
asupra reîncarnării, nu le mai judec: este evident că nu
din cauza actualelor probleme mărunte se plâng aceste
persoane. De fapt, ele exprimă dureri foarte vechi, răni
care nu s-au cicatrizat încă. Printre aceşti oameni cu
dare de mână care au fost năpăstuiţi altădată, văd
trecând mulţi soldaţi demni de milă, din războaie uitate.
Lupte cumplite în condiţii de igienă înfiorătoare, foame,
sete, paraziţi, atacuri, într-un climat de frică şi dispreţ
faţă de ceilalţi şi, în final, o moarte violentă prin ardere,
hemoragie sau infecţie, adeseori într-un lagăr de
concentrare. Iată ce marchează inconştientul acestor
suflete, care au pierdut gustul fericirii. Ele au nevoie de
o nouă viaţă, calmă şi prosperă, pentru a se curăţa de
amărăciunile precedente şi pentru a uita „valea
plângerii!”
Iată încă două lecturi interesante:
 Entitatea era în această ţară cunoscută acum ca o
parte din Franţa şi o parte din Germania, în această
regiune numită Alsacia. Numele său era Audrie
Cordieur.
În acea experienţă de viaţă entitatea făcea meseria
de desenator la curte...
Entitatea, în viaţa aceea, lucra pentru oamenii
importanţi de la curte, pentru persoanele regale şi
pentru protejaţii lor (...). Atunci a câştigat moral, căci
vedea bine josnicia intrigilor, dezamăgirile născute din
dorinţele materialiste, oprimarea şi revolta celor care
erau constrânși să se prostitueze fizic. Totuşi a păstrat o
atitudine pozitivă, consolându-i pe cei afectaţi. Căci, deşi
în meseria sa era obligat să alimenteze plăcerile celor
puternici, în străfundul său, inima se îndrepta spre cei
care erau oprimaţi. Prin lupta sa zilnică, prin învăţătura
sa, se străduia să menţină speranţa în inima celor care
plângeau. (Lectura 1436-2)
Este vorba aşadar de un desenator de la Versailles,
căruia îi revenea şi aprovizionarea cu carne tânără a
prinţilor de la curte: ce avea să facă un alsacian în
această galeră? Numai karma ştie! Ceea ce voi reţine
este că a păstrat în adâncul lui o corectitudine foarte
alsaciană. Şi că trebuie să fi fost apreciat ca artist.
Textul foloseşte cuvântul designer, care presupune că el
desena şi concepea de asemenea decoruri, costume etc.
Cititorii mei ştiu, poate, că există în Alsacia o
îndelungată tradiţie artistică a artelor grafice. Le
recomand călduros să viziteze muzeele tehnice de la
Mulhouse. Mai ales cel al tapetului, unde vor vedea
aceste somptuoase hârtii panoramice din secolul al XIX-
lea, specialitate alsaciană redescoperită astăzi. La
muzeul Imprimeriei pe ţesături, vor putea să admire
opera desenatorilor din secolul al XVIII-lea, acele motive
florale menite să fie imprimate pe stofe, care sunt de o
incomparabilă frumuseţe (unicat absolut în lume, care
merită călătoria!)
Să amintim de asemenea că renumitele „pânze de
Jouy”, cu scenele lor câmpenești, care-i plăceau atât de
mult reginei Maria Antoinetta, erau fabricate în
împrejurimile Parisului (la Jouy-en-Josas) de către
Oberkampf, familie jumătate germană, jumătate
alsaciană, înrudită cu familia mea. Şi la noi, din tată în
fiu, toată lumea picta şi desena. Era o tradiţie. Iată ce ne
readuce la astrologie: desenul este tot un dar al
Fecioarei (ca muncă manuală care traduce o activitate
mentală de reflecţie şi observaţie)
În Alsacia, eşti uimit de disproporţia dintre
suprafaţa foarte mică a acestei ţări minuscule şi
influenţa sa intelectuală şi artistică. Am evocat mai sus
inventarea tiparului în Europa (El exista deja în China şi
Japonia). Oricine ştie că a fost pus la punct la
Strasbourg de către Gutenberg. Pe planul ideilor,
Reforma s-a propagat, în mare parte, datorită acestei
intense activităţi mediatice, literare şi artistice, cu totul
caracteristică mentalităţii din Alsacia. Primele mesaje ale
lui Luther vor fi difuzate începând din 1517 la
Strasbourg, care era atunci unul dintre cele mai înalte
locuri ale umanismului şi culturii europene. Mai târziu,
în secolul al XVIII-lea, Alsacia va deveni una din primele
ţări industriale din Europa. O ţară de pionieri: în
Alsacia, Koechlin, Dollfuss şi Schmaltzer vor inventa
imprimarea pe ţesături, făcând din Mulhouse unul
dintre marile centre ale industriei textile din Europa.
(Tot la Mulhouse, în secolul al XIX- lea, Nicolas Koechlin
va construi primele locomotive de pe continent!) Goethe
şi-a făcut studiile la Strasbourg... Iar Ludovic al XV-lea,
încântat de vizita în Alsacia, nu mai conteneşte cu
elogiile la adresa prosperităţii industriale a acestei
provincii, care nu semăna cu nici o alta din Regat!
Or sursa bogăţiei alsaciene este simţul ascuţit al
democraţiei. Dezvoltarea industrială din secolele XVIII şi
XIX nu s-a făcut ca în Anglia sau Franţa, prin
exploatarea nemiloasă a muncitorilor (sweating system),
denunţată de Emmanuel Beau de Lomenie în celebra sa
lucrare Les Responsabilites des dynasties bourgeoises
(Ed. La Librairie française, 27, rue de l'Abbe-Gregoire,
75006 Paris). Răspunderile dinastiilor burgheze.
Dimpotrivă, patronii din Alsacia s-au străduit să limiteze
programul de lucru, să înfiinţeze spitale, dispensare,
şcoli, dintr-o profundă grijă a respectului faţă de
muncitori. Trimit cititorul la numeroşii istorici şi
economişti care au vorbit despre aceasta - fie că sunt de
orientare dreaptă sau stângă, ei recunosc în unanimitate
meritele patronatului alsacian.
În lectura de mai sus, acest artist alsacian, rătăcit
în jungla Versailles-ului, manifestă aceeaşi grijă umană:
să-i ajute pe cei oprimaţi. Alsacianul a fost atât de des
oprimat de străini în istoria sa, încât s-a creat în Alsacia
un foarte înalt nivel de conştiinţă a drepturilor Omului.
Iată de ce, de altfel, ideile de libertate din secolul XVIII
şi-au găsit un ecou atât de puternic în Alsacia:
„Populaţia, ale cărei aspiraţii profunde tind spre
democraţie începând din Evul Mediu, acceptă cu
entuziasm ideile revoluţionare” (citez Encyclopedia
Universalis, volumul I, pagina 974)... La această cotitură
a secolului, Alsacia nu era o mică regiune înapoiată, ci
un leagăn cultural de o extremă strălucire. Am evocat
deja imnul nostru naţional, Marseieza. Ar fi fost mai
drept să-i zicem Strasbourgheza, pentru că a fost cântat
prima dată de Rouget de L'Isle la Strasbourg: trebuie să
vedem în asta un semn! Să nu uităm această dublă
influenţă astrologică asupra Alsaciei: un gust extrem
pentru arte şi cultură (guvernat de inteligentul Mercur
(Cf. Emmanuel Chadeau, L'Economie du risque, les
entrepreneurs de 1850 ă 1980, ed. Orban, şi cărţile lui
Roger Priouret, important ziarist şi analist economic.)) şi
această puternică energie, caracteristică Frontierelor
Răsăritene (guvernată de războinicul Marte). Iată, fără
îndoială, de ce generalii cei mai străluciţi ai lui Napoleon
au fost alsacieni: Kleber, Kellermann, Lefebvre...
Voi încheia acest capitol cu o lectură pe care, după
multe cercetări, am sfârşit prin a o localiza în timpul
războiului de Treizeci de Ani: Cayce menţionează
popoare ale căror armate ocupă Alsacia (1618-1648).
Este o perioadă tristă în care regiunea suferă, o dată în
plus, pentru că este câmpul de bătălie al tuturor
armatelor din Europa:
Regăsim entitatea trăind pe Pământ, în acea epocă
tulbure a ciocnirilor franco-prusiene, când se făcea apel
la aliaţi din alte ţări: norvegieni, spanioli, englezi...
(Aceeaşi lectură)
Fraza se potriveşte destul de bine războiului de
Treizeci de Ani când armatele, atât franceze cât şi
germane, îşi atrag colaborarea unor trupe aliate, din alte
ţări. De exemplu, în 1632, căpitanul Zorn de Bulach
apără oraşul Benfeld împotriva suedezilor... eroic, dar
zadarnic! Toate naţionalităţile europene trec într-o zi sau
alta prin Alsacia, în cursul acestor treizeci de ani. Tara
este doar o ruină: „O Alsacie sărăcită este, în clauzele
obscure ale tratatului din Westfalia, cedată Franţei” (mai
spune aceeaşi Encyclopedia Universalis). Vine apoi o
perioadă franceză care va permite alsacienilor să-şi
reconstruiască minuscula vale - din care vor face din
nou, şi pentru două secole, ţinutul cel mai dezvoltat din
Europa.
 Dar să urmărim lectura:
Entitatea, deci, în activităţile sale războinice, era în
slujba Franţei şi se numea Boussarrd (cu doi „r”, scrie
secretara lui Cayce!)(Verişoara mea, Madeleine Fabre-
Koechlin, ale cărei vastă cultură şi competenţă istorică
m-au ajutat mult la acest capitol, îmi spune că ea a
cunoscut la Mulhouse o familie foarte alsaciană care se
numea Bosshardt). Şi entitatea era un negociator, un
intermediar în aceste diverse operaţii.
Lectura nu face precizări, dar spune că:
Pe tot parcursul acelei vieţi, entitatea a câştigat în
plan moral, căci toate activităţile i-au adus stima
oamenilor. Într-adevăr, se străduia prin argumentele
sale să impună respectul faţă de frumuseţea mediului şi
a tradiţiilor locale. (Lectura 1211-1)
Iată deci un negociator sensibil la calitatea vieţii, la
frumuseţea vechilor sate, care se străduieşte să salveze
pământurile devastate ale bietei Alsacii... Un om drept,
care încearcă să-i facă pe ocupanţi să respecte dreptul
oamenilor. Dacă numele „Boussard”, astfel transcris,
sună franţuzeşte, „entitatea” acţionează totuşi în ţara
alsaciană pentru a apăra populaţia şi patrimoniul său
arhitectural. Cayce spune „the beauty in the estate“;
frumuseţea habitatului : iată un precursor, apărător
avant la lettre al Vechilor Case Franceze! În Alsacia, într-
adevăr, peisajul urban şi rural de o rară frumuseţe
forma un ansamblu arhitectural cu totul excepţional.
Ceea ce a rămas din el acum este şi mai impresionant.
El dovedeşte o extraordinară voinţă de supravieţuire şi
totodată o iscusită adaptare la resursele naturale, tipice
caracterului alsacian. Dar să ne întoarcem cu câteva
secole în urmă pentru a vedea îndeaproape o perioadă
foarte specială.
 Alsacia în vremea Cruciadelor
Le-am consacrat un capitol întreg în volumul al II-
lea al Universului lui Edgar Cayce. Panorama generală a
„Afacerii Cruciadele” văzută de Cayce nu este deloc
veselă: foarte departe de a vedea această acţiune într-o
lumină triumfalistă, el zăboveşte mult asupra durerii
familiilor şi ravagiilor fanatismului. Spre surprinderea
mea, în acest ansamblu de lecturi destul de importante,
am regăsit mai multe care menţionează Alsacia.
Aceste lecturi insistă asupra destabilizării
permanente a regiunii de către ostilitatea întreţinută de
cele două mari imperii vecine:
Entitatea era într-o regiune care ţine acum atât de
Franţa cât şi de Germania. Aceasta se petrecea într-o
epocă veche, când relaţiile dintre cele două ţări erau
nesănătoase. Existau între ele grave neînţelegeri. Totuşi,
aceste două ţări erau în momentul acela aliate oficial în
lupta contra unui duşman comun, cu binecuvântarea
Bisericii şi totodată a statelor. Altfel spus, era în vremea
numită „a cruciadelor”, când aceste ţări erau coalizate;
se adunau populaţiile din regiunile de frontieră pentru a
pleca să cucerească Pământul Sfânt.
Entitatea era, în vremea aceea, bărbat şi numele
său era, cum am zice azi, Simeon Ardlenned (...Ca
întotdeauna, numele proprii străine sunt masacrate de
secretara lui Cayce, ferm hotărâtă să le trateze cu
neatenţie, în ciuda admonestărilor patronului său!).
În viaţa aceea era şef. El îşi folosea puternica
influenţă ca să-şi manipuleze vasalii. Prin aceasta a
pierdut moral - dar a şi câştigat uneori. Căci pentru el,
viaţa celorlalţi nu însemna mare lucru. Era acelaşi ca şi
astăzi, când nu-şi face scrupule ca să obţină ce vrea!
(Lectura 1336-1)
 Iată portretul unui nobil de ţară lipsit de
sentimente, o adevărată brută, cum vom vedea mulţi
între cei care ajungeau în Orientul Mijlociu. Descrierea
corespunde foarte bine celei de-a doua cruciade, când
regele Franţei, Ludovic al VII-lea, şi împăratul
Germaniei, Conrad, într-adevăr au lăsat impresia că se
împacă pentru a ataca Damascul, în iulie 1148... unde
vor fi zdrobiţi cu numeroasa lor armată! Şi se pare,
conform lecturii, că alsacienii au fost în mod special
supuşi unor presiuni exercitate asupra lor de Biserică şi
state, cum spune Cayce. Cea mai mare presiune
psihologică venea din partea Bisericii, a cărei „campanie
de presă” în favoarea războiului pretins sfânt, cum spune
de altfel Cayce (cf. vol. I), nu lăsa loc de tăgadă
credincioşilor. Când cunoşti temperamentul alsacian,
atât de puţin înclinat spre aventuri nesăbuite, îţi dai
seama că mulţi s-au văzut obligaţi să plece, fără să aibă
nici un chef... Presiunea psihologică era susţinută de o
presiune politică: micii seniori locali, vasalii celor mai
mari, ca „Simeon Ardlenned” despre care este vorba, n-
au ezitat să-şi recruteze oamenii mai mult cu forţa decât
de bună voie! Şi toate acestea pentru a se duce să-şi
caute o moarte jalnică, în arşiţa drumurilor din
Palestina (aşa cum povesteşte cu atâta talent Amin
Maalouf în Les Croisades vuespar les Arabes /
Cruciadele văzute de arabi, Ed. J-CI. Lattes).
Or Alsacia de atunci era o ţară foarte bogată, cu
oraşe libere ca Strasbourg, Mulhouse, Colmar,
Haguenau etc., care-şi câștigaseră autonomia datorită
unei rezistenţe seculare. Dezvoltând industria şi
comerţul, îşi măreau neîncetat câmpul de acţiune sub
ochii împăraţilor
Germaniei. Această libertate le dăduse o foarte
mare prosperitate, care stârnea invidii enorme din toate
părţile. Pentru aceste regiuni, cruciada a fost o afacere
proastă, o dezorganizare socială, o mare pierdere umană
şi financiară.
Iată o altă lectură despre Alsacia din timpul
cruciadelor:
Ea trăia în acea regiune cunoscută astăzi ca ţara
vinului. (E adevărat că familia mea helveto-alsaciană are
pe blazon un ciorchine de struguri! Or istoricii au
subliniat toţi caracterul dinamic şi înaintat din punct de
vedere cultural al regiunilor viticole.)
Dar era o regiune prinsă în cleşte între două
naţiuni care mai târziu se vor ucide reciproc. Altfel spus,
entitatea se născuse pe acest câmp de bătălie situat
între Franţa şi Germania. În această regiune, în cursul
secolelor care vor urma, cele două influenţe antagoniste
vor atrage forţe distructive, care vor răscoli poporul
căreia îi aparţinea entitatea. Acest popor era continuu
împiedicat în exprimarea sa de activităţile războinice ale
acestor puteri, între care era înghesuit; acestea voiau să-
l conducă şi să aibă controlul activităţilor sale, fiecare în
alt fel.
Ei da, regele Franţei şi împăratul Germaniei aveau
metode de guvernare foarte diferite - şi concepţii
divergente despre stat! La apus, capeţienii aveau o
viziune centralizatoare, care se opunea întru totul
pragmatismului Sfântului Imperiu roman germanic, vast
conglomerat de entităţi naţionale disparate. Dar şi unii
şi alţii aveau în comun un imperialism solid. Habsburgii
aveau pretenţii asupra Alsaciei (pretenţii menţinute până
în 1944 de Hitler, care se voia moştenitorul marelui
Reich german). Cât despre regii Franţei, şi ei aveau
pretenţii asupra acestei superbe ţări a vinului,
considerându-se şi ei moştenitori ai Galiei galo-romane,
care ajungea până la malurile Rinului. Cum spune
Cayce, problema se vă perpetua în cursul secolelor
următoare. Alsacienii de acum consideră că sunt mai
întâi alsacieni, înainte de a fi francezi. „Dar, spun ei,
dacă trebuie să fim sub stăpânire germană sau sub
stăpânire franceză, o preferăm pe a doua”. Pentru că
Parisul este departe, ceea ce-i limitează autoritatea!
Administraţia franceză are mâna mai puţin grea decât
cea germană! (Cum spune Cayce, ea a împiedicat mai
puţin acest popor în exprimarea sa). Cu toate acestea, pe
vremea Cruciadelor, Alsacia aproape reuşise să-şi
câştige independenţa (în fapt, dacă nu oficial) faţă de
Imperiul german. Dar să continuăm lectura:
Mai târziu, acest teritoriu va deveni cunoscut (de
către marele public) sub numele său de Alsacia. Şi acolo,
pe acest pământ, s-a născut entitatea în momentul când
se adunau bărbaţi din cele două ţări (partea franceză şi
partea germană: nici o cale de scăpare pentru Alsacia!)
ca să meargă să apere Pământul Sfânt în timpul
Cruciadelor. (Lectura 692-1)
Alsaciana respectivă, pe care Cayce o numeşte
Schweighelce, departe de a se lăsa copleşită, va face
dovada a două calităţi majore, caracteristice
compatrioţilor noştri de-a lungul întregii lor istorii:
simţul organizării şi un „kolossal” curaj! Ea va aduna
soţiile abandonate de cruciaţi într-un fel de sindicat de
ajutor reciproc. Le va da de lucru şi le va ajuta să-şi
depăşească singurătatea tragică şi impasul financiar.
Trebuie să spun că Alsacia a fost întotdeauna, în viaţa
cotidiană, o ţară feministă: bunicile mele erau foarte
respectate (conform tradiţiei galice!). La fiecare război,
femeile îşi înlocuiau soţii la muncă şi îşi asumau energic
continuitatea ţării. Din război în război, autoritatea
femeilor alsaciene s-a consolidat - susţinută de o filosofie
mult mai liberală decât în alte părţi, a diviziunii muncii.
Această atitudine va fi consolidată mai târziu de către
protestantism.
Dar să ne întoarcem la Cruciade.
Printre cele mai triste victime ale acestui safari de
iluminaţi se numără bieţii puşti din Cruciada copiilor,
despre care am vorbit deja (volumul II, pagina 90) - acele
mari adunări de bărbaţi şi copii, spune Cayce, care s-au
terminat prin groaznica sacrificare a mii de copii.
În lectura următoare, Cayce subliniază cât de mult
contravenea învăţăturii lui Christos însuşi principiul
cruciadei, deoarece evocând numele celui care a
binecuvântat şi n-a blestemat (lectura 1058-1), cruciaţii
se duceau să măcelărească - cu conştiinţa împăcată -
alţi credincioşi.
Mica alsaciană, despre care ne povesteşte această
lectură, a cunoscut oroarea în toată desfăşurarea ei,
până la sinucidere:
Ea s-a alăturat unora dintre cei care voiau să apere
Cauza. Ceea ce i-a adus momente de groază şi de
îndoială în această aventură (...). şi ea şi-a atras moartea
fizică, a dorit să moară pentru ca sufletul să poată
scăpa. (Lectura 1058-1 din care am tradus prima parte
în volumul II, pagina 90).
În fine, o ultimă lectură:
Regăsim entitatea în ţara cunoscută ca Franţa, în
acea regiune care a suferit atât de des oprimarea şi a
cunoscut atâtea schimbări. Însă exact în această
perioadă, existau presiuni, influenţe care-i făceau pe
oameni să se adune şi să plece în apărarea Pământului
Sfânt. Era în cursul celei de-a Doua Cruciade. (Lectura
267-1)
Această lectură insistă mai mult asupra presiunii
psihologice exercitate de recrutătorii armatelor cruciate.
Poate că în Prima Cruciadă au fost mulţi voluntari. Se
pare că în a Doua, a Prinţilor, recrutarea s-a făcut după
metode coercitive. În tot cazul, vasalul era obligat să-şi
pună sabia şi viaţa în slujba suzeranului său, obligaţie
pe care se baza toată societatea feudală, de sus in jos pe
scara socială. Nu era chip de scăpare... Alsacia, foarte
catolică în vremea aceea, nu putea să se opună legii
prinţului şi nici decretelor Bisericii. Dar, cârtitor cum îl
ştim pe alsacian (Cum spune cântecul popular: Hans,
flăcău din Schnocheloch, / Ce-are acum nu mai
pofteşte, /N-o să aibă ce-şi doreşte! Hans, flăcăul din
Schnocheloch, este Jean din „cuibul de țânțari”, adică
Strasbourg!), putem fi siguri de rezultatul psihologic al
Cruciadelor, de-a lungul generaţiilor următoare: revolta
contra prinţilor şi revolta contra Romei. Prima s-a făcut
strălucit prin emanciparea oraşelor care s-au aliat cu
Elveţia, iar a doua prin protestantism, care a consacrat
ieşirea de sub autoritatea papei. Culegi ceea ce ai
semănat! spune lectura 1336-1.

Acei contra-noastră din Alsacia-Lorena. Nu veţi

avea Alsacia şi nici Lorena
La 8 octombrie 1870, locuitorii din Strasbourg s-au
trezit într-un oraş ocupat: „Începând cu această zi”,
puteai citi pe afişele lipite pretutindeni, „Strasbourgul
este un oraş german şi aşa va rămâne”. Alsacienii
reacţionează imediat: „NICIODATĂ”, scriu ei cu litere
mari pe afişe...
Franţa, învinsă de Imperiul german, trebuie să
cedeze învingătorului Alsacia şi Lorena. Apare atunci un
cântec, pe toate buzele:
„Nu veţi avea Alsacia şi nici Lorena,
Şi, contra voastră, francezi vom rămâne,
Câmpia aţi germanizat-o, poate,
Dar inima noastră n-o veţi avea nicicând!”
 Acest cântec, se crede, va fi la originea expresiei
acei contra- noastră despre care se va vorbi mai ales
după al Doilea Război Mondial. Ea îi va desemna atunci
pe tinerii înrolaţi împotriva voinţei lor în armata
germană, ceea ce a fost foarte dureros sub nazişti.
Contra lor, contra noastră. Trebuie să citim mărturia
unuia dintre ei, Guy Sajer, intitulată Le Soldat oublie /
Soldatul uitat (Ed. Robert Laffont), una dintre cele mai
răscolitoare povestiri de război pe care am citit-o
vreodată. Dar i-am putea descrie astfel pe toţi acei
alsacieni-loreni germanizaţi cu forţa de către Germania,
după 1870.
Străbunicul meu, cu toată familia sa, va fi brutal
expulzat din Alsacia, sub ameninţarea întemniţării
imediate dacă ar reveni; îndepărtându-l, autorităţile
germane încearcă să-l ruineze (el conduce o mare
filatură de lână la Mulhouse, care face concurenţă celor
din Germania!). Dar, cum el este şi sufletul rezistenţei
oraşului faţă de ocupanţi, va fi una dintre primele
victime ale patriotismului. Va avea doar câteva ore
pentru a fugi... Două sute cincizeci de mii dintre
compatrioţii săi vor alege expatrierea ca să nu devină
germani. Unii vor fugi în Algeria, Tunisia, Canada,
Statele Unite, în America de Sud. Diaspora alsaciană şi
lorenă a fost o teribilă tragedie. Familiile despărţite,
ruinate, îndurerate, ţara arsă, jefuită au avut nevoie de o
sută de ani ca să se vindece. Puteţi călători în lumea
întreagă: pretutindeni veţi întâlni descendenţi ai acelor
alsacieni-loreni. Ştiţi că strălucitul, uluitorul Fred
Astaire era un copil al emigraţiei alsaciene? Ca atâţia
alţii, familia mea şi-a văzut casa distrusă, bunurile
confiscate; iar unii dintre membrii săi chiar deportaţi şi
închişi în fortăreţe din Germania, pentru că erau
„protestatari”.
 Cu riscul de a-mi obosi cititorii, voi preciza încă o
dată: alsacienii NU sunt germani! Trebuie să-şi spună
acest lucru! Nenumăratele umilinţe ale ocupaţiei
germane n-au reuşit - oare? - să-i convertească la
germanism!
În 1914, două sute cincizeci de mii de bărbaţi
alsacieni vor fi înrolaţi cu forţa în armata germană.
Dintre aceştia, doar şaptesprezece mii vor putea merge
să se bată de partea franceză: acolo li se vor alătura mii
de dezertori. În 1940, va fi şi mai rău. Germanii, reveniţi
în forţă, şi nazişti de această dată, vor lua măsuri
drastice: deportări, înrolarea cu forţa a copiilor în
Wehrmacht. Şi a bărbaţilor adulţi, bineînţeles: douăzeci
de mii vor muri sub uniformă germană! Se cunoaşte
destul? Cei care încearcă să scape şi intră în rezistenţă
vor fi trimişi în cele două lagăre de concentrare, create
de germani în Alsacia: Struthof, citat mai devreme, şi
Schirmeck. Sute de alsacieni vor muri sub tortură şi în
deportare. Ţin ca aceşti martiri să nu fie uitaţi. În timpul
ultimului război mondial, bunicul meu, generalul Jean-
Leonard Koechlin-Schwartz, care era deja un domn
foarte bătrân, locuia la Vannes în Bretania. Cu inima
sfâșiată de nenorocirea ce se abătea din nou asupra
Alsaciei sale natale, căuta să facă tot ce putea ca să-şi
ajute compatrioţii. Era cumplită situaţia acelor contra-
noastră încorporaţi cu forţa sub uniforma nazistă:
majoritatea acelor nenorociţi nu puteau da explicaţii,
întrucât nu vorbeau nici o boabă de franceză. Francezii,
atât civili cât şi militari, confundând alsaciana cu
germana (şi, oricum, neînţelegând nici una nici alta) îi
tratau pe aceşti nefericiţi ca pe nişte duşmani.
Bunicul meu, om de o mare bunătate şi de o
generozitate activă, cutreiera închisorile franceze, făcând
demersuri repetate pentru regăsirea prizonierilor
alsacieni cu uniformă germană. Vorbea cu ei în limba lor
şi îi ajuta să se elibereze. Este una dintre cele mai triste
greşeli ale celui de-al Doilea Război Mondial... Se va
vorbi din nou despre aceasta în 1953, în cursul
Procesului de la Bordeaux, care va suscita o foarte vie
emoţie. Era vorba de patru alsacieni care fuseseră
înrolaţi cu forţa în armata germană (în divizia Das
Reich). Aceşti patru tineri, născuţi în 1926, n-au avut de
ales. Trimişi la Oradour, au participat la crima comisă
de superiorii lor. „Acest caz extrem marchează limita a
ceea ce a însemnat drama alsaciană: înrolarea forţată,
ruşinea împărtăşită cu opresorii şi lipsa de înţelegere din
partea Franţei!” (Citez un articol de Madeleine Fabre-
Koechlin, din numărul 16 al ziarului nostru familial,
care se numeşte Les Koechlins vous parlent - ziar care
este, bineînţeles, un filon de informaţii despre istoria
alsaciană!)

Ultima oră
Am fost foarte emoţionată când am găsit în lecturile
lui Cayce o mare compasiune pentru drama acestei
ţărişoare sângerânde. Iată deci prima din aceste
uluitoare lecturi despre Alsacia-Lorena:
Entitatea trăia în acea perioadă când viaţa atâtor
oameni a fost tulburată de oprimare în această ţară
cunoscută ca Alsacia-Lorena, situată între Germania şi
Franţa. S-a impus oamenilor o schimbare bruscă a
gândirii politice şi religioase. Entitatea a fost dintre-cei
care au plecat într-o altă ţară, pentru a-şi păstra
propriile idei, idealurile, gândirea religioasă; numele ei
era Reneau. (Lectura 452-1)
A fost uitată Ultima Oră a lui Alphonse Daudet,
unde învăţătorul, înlăcrimat, îşi anunţă elevii că aceea
este ultima lecţie de franceză. De a doua zi, avea să se
interzică vorbirea, predarea, scrierea în limba franceză;
administraţia germană îi va condamna foarte aspru pe
cei care rezistă: amenzi, închisoare, deportare, privare de
bunuri etc. Iată câteva fragmente din acest text renumit:
În dimineaţa aceea, întârziasem mult la şcoală şi,
în drum, îmi era tare frică să nu fiu dojenit, cu atât mai
mult cu cât domnul Hamel ne spusese că ne ascultă la
participii iar eu habar n-aveam. Pentru o clipă, mi-a
trecut prin cap să lipsesc de la oră şi s-o iau la
sănătoasa peste câmp.
Era atât de cald, atât de senin!
Se auzeau mierlele cântând la marginea pădurii şi,
în poiană la Rippert, în spatele fabricii de cherestea,
prusacii făceau exerciţii. Toate acestea mă tentau cu
mult mai mult decât regula participiilor; dar am avut
puterea să rezist şi am alergat spre şcoală.
Trecând prin faţa primăriei, am văzut că era lume
oprită lângă micul grilaj cu afişe. De doi ani, de acolo ne-
au venit toate veştile proaste, bătăliile pierdute,
rechiziţiile, ordinele comandaturii; şi m-am gândit fără
să mă opresc:
„Ce-o mai fi?”
Atunci, cum traversam piaţa alergând, fierarul
Wachter, care era acolo cu ucenicul său citind afişul,
mi-a strigat:
„Nu te mai grăbi aşa, puştiule! O să-ţi mai rămână
încă destul timp după ce ajungi!”
Am crezut că-şi bătea joc de mine şi am intrat cu
sufletul la gură în curtea cea mică a domnului Hamel.
De obicei, la începutul orei, era zarvă mare de se
auzea până în stradă, pupitrele închise, deschise, lecţiile
care erau repetate cu glas tare în cor, astupându-ne
urechile ca să învăţăm mai bine, iar rigla cea groasă a
învăţătorului bătea în masă:
 „Puţină linişte!”
Contam pe această situaţie ca să ajung la bancă
fără să fiu zărit; dar tocmai în ziua aceea totul era liniştit
ca într-o dimineaţă de duminică. Prin fereastra deschisă
mi-am văzut colegii deja aranjaţi la locurile lor, iar
domnul Hamel se plimba încolo şi încoace cu teribila
riglă de fier sub braţ. A trebuit să deschid uşa şi să intru
în mijlocul acestui calm uriaş. Vă imaginaţi ce roşu
eram şi ce teamă mi-era!
Ei bine, nu! Domnul Hamel m-a privit fără
supărare şi mi-a spus foarte blând:
„Treci repede la locul tău, micuţule Franz; era să
începem fără tine”.
Am intrat în bancă şi m-am aşezat îndată la locul
meu. Doar atunci, revenindu-mi puţin din spaimă, am
remarcat că învăţătorul purta frumoasa redingotă verde,
cu jaboul plisat fin, şi pălăria de mătase neagră brodată,
pe care o lua numai în zilele de inspecţie sau la
împărţirea premiilor. În rest, toată clasa avea ceva
extraordinar şi solemn. Dar ceea ce m-a mirat mai mult
a fost să văd în fundul clasei, în băncile care rămâneau
de obicei goale, săteni care stăteau la fel de tăcuţi ca şi
noi, bătrânul Hauser cu tricornul său, fostul primar,
fostul factor şi alte persoane. Toţi oamenii aceia păreau
abătuţi; domnul Hauser avea un abecedar vechi, cu
marginile roase, pe care îl ţinea larg deschis pe
genunchi, cu ochelarii cu sticle groase, aşezaţi peste foi.
Cât eu mă minunam de toate acestea, domnul
Hamel urcase la catedră şi, cu aceeaşi voce blindă şi
gravă cu care mă primise, ne-a spus:
„Copii, este ultima dată când facem ore. A venit
ordin de la Berlin să nu se mai predea decât germana în
şcolile din Alsacia şi Lorena... Noul învăţător soseşte
mâine. Astăzi este ultima voastră lecţie de franceză. Vă
rog să fiţi foarte atenţi. „
Aceste câteva cuvinte m-au întors pe dos. Ah,
mizerabilii, iată ce afişaseră la primăriei
Ultima mea oră de franceză! (...).
Atunci, de la un lucru la altul, domnul Hamel a
început să ne vorbească de limba franceză, spunea că
era cea mai frumoasă limbă din lume, cea mai limpede,
cea mai solidă; că trebuia s-o păstrăm între noi şi să n-o
uităm niciodată pentru că, atunci când un popor cade în
robie, dacă-şi păstrează bine limba, este ca şi cum şi-ar
păstra cheia închisorii. Apoi a luat o gramatică şi ne-a
citit lecţia. Constatam cu mirare că înţelegeam. Tot ce
spunea mi se părea uşor, uşor. Cred de asemenea că n-
am ascultat niciodată atât de bine şi că nici el nu pusese
vreodată atâta răbdare în explicaţiile sale. S-ar fi putut
spune că, înainte de a pleca, bietul om voia să ne dea
toată ştiinţa sa, să ne-o bage în cap dintr-o singură
mişcare.
Odată terminată lecţia, s-a trecut la scris. Pentru
ziua aceea domnul Hamel ne pregătise (foi de hârtie cu)
exemple nou-nouţe, pe care era scris cu litere caligrafice:
Franţa, Alsacia, Franţa; Alsacia. Erau ca nişte mici
drapele care fluturau de jur-împrejurul clasei, prinse la
marginea băncilor. Trebuia să vezi cum fiecare îşi dădea
silinţa, şi ce linişte! (...)
Deodată orologiul bisericii a sunat prânzul, apoi
Îngerul (Angelus: rugăciune în limba latină, care începe
cu acest cuvânt şi care se spune sau se cântă dimineaţa,
la prânz şi seara; sunet de clopot care anunţă această
rugăciune). În aceeaşi clipă, trompetele prusacilor care
se întorceau de la exerciţii au izbucnit sub ferestrele
noastre... Domnul Hamel s-a ridicat, foarte palid, la
catedră. Niciodată nu mi-a părut atât de înalt.
 „Prieteni, spuse el, dragii mei... eu... eu..”.
Dar ceva îl sufoca. Nu mai putea să-şi termine
fraza.
Atunci s-a întors spre tablă, a luat o bucată de
cretă şi, apăsând din toate puterile, a scris cât de mare a
putut:
Trăiască Franţa!
Apoi a rămas acolo cu capul sprijinit de perete şi,
fără să spună nimic, ne-a făcut semn cu mâna:
„Gata... duceţi-vă”.
(Ultima oră, în Les Contes du lundi / Povestirile de
luni)
Germanii, care-i considerau pe alsacieni nişte fraţi
de rasă (de unde ideea readucerii lor la sinul „ţării taţilor
noştri, Vaterland“) au fost foarte surprinşi de amploarea
rezistenţei la germanizare. Odată instalaţi, au fost
obligaţi să constate că nu înţelegeau deloc limba locală,
care se deosebea mult de germana clasică. Alsacianul,
nici pe departe nepăsător, îşi sfida ocupantul. Această
reacţie permanentă s-a tradus prin minunatele desene
caustice ale lui Hansi (de care am vorbit mai înainte) în
care cotropitorul german era feroce caricaturizat. Dacă
ridicolul omoară, în acest caz s-a reuşit! Cum spune
Cayce: s-a impus oamenilor o schimbare brutală de
gândire politică şi religioasă, care n-a fost acceptată
niciodată.
Până în 1870, franceza fusese limba oamenilor
cultivaţi, iar Alsacia secolului al XVIII-lea prosperase
fantastic sub tutela franceză care-i lăsa un maximum de
autonomie. Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI- lea,
îngăduitori, nu asupriseră Alsacia.
În secolul al XIX-lea, până în 1870, Franţa
beneficiase de „pacea franceză”, care i-a permis o
excepţională dezvoltare culturală şi economică. Toată
această zonă renană - Alsacia, Lorena, Elveţia de nord -
era în momentul invaziei germane una din regiunile cele
mai înaintate din Europa. Alsacienii nu se plângeau de
alipirea lor la Franţa. Cât despre Lorena, cazul său este
şi mai dureros încă, pentru că acolo se vorbea franceza
dintotdeauna! Cu furnalele sale înalte, fabricile de
faianţă, uzinele textile, era şi ea o provincie foarte
prosperă. Nu s-a mai refăcut niciodată după distrugerile
datorate germanilor, nici chiar astăzi. În cazul acestor
două provincii se poate vorbi de un veritabil asasinat
cultural şi economic.
Cayce menţionează şi persecuţia religioasă. Într-
adevăr, trebuie să ştim că, dacă Lorena este catolică,
Alsacia este o ţară cu trei religii. Şi tatăl meu îmi
povestea că, în micile sate alsaciene, îi văzuse adeseori
pe preot, pastor şi rabin bând o bere împreună la
cafeneaua locală şi împărţind prieteneşte aşezămintele
de cult! Acceptare mutuală care dovedeşte un foarte
înalt nivel de conştiinţă pentru vremea aceea...
Or, în această perioadă dureroasă a ocupaţiei
germane, în 1874, partidul autonomist al lui Auguste
Schneegans amestecă politica şi religia şi se opune
catolicilor conduşi de Edouard Teutsch. Nici unii nici
alţii nu se pun de acord în privinţa atitudinii pe care
trebuie s-o ia faţă de germani - ceea ce adaugă dramei
cotidiene o dispută religioasă, de care alsacienii nu
aveau nevoie în nici un fel (ei, care până atunci, trăiseră
în coexistenţa paşnică a bisericilor). Oricum, articolul 10
al legii germane din 30 decembrie 1871 interzice
alsacienilor-loreni adunările publice. Guvernanţii au
dreptul să facă percheziţii în locuinţele particulare şi
abuzează de acest drept!
Lorenii şi alsacienii sunt privaţi de anumite
drepturi esenţiale ale Omului şi ale Cetăţeanului:
libertatea expresiei culturale, libertatea de asociere... şi
multe altele.
Să terminăm lectura precedentă:
Atunci a sosit entitatea în regiunea cunoscută
astăzi ca sudul acestei ţări (este vorba de Statele Unite)
şi a contribuit aici la crearea aşezămintelor religioase,
lângă cele ale primilor coloni, în sud-vest Mai târziu a
devenit misionar. A câştigat şi a pierdut moral. A
câştigat slujind oamenii pe care trebuia să-i ajute,
neprecupeţindu-şi eforturile în domeniul cultural, în
schimbul de idei şi de bunuri, în comerţul pe căile
fluviale pe care l-a inaugurat pentru a ajuta indigenii şi
populaţiile din acel timp. A pierdut când a renunţat,
cedând presiunilor autorităţilor care, presupunea el, îl
criticau. (Lectura 452-1)
Iată un alsacian energic care dezvoltă comerţul,
încurajează amenajarea căilor fluviale şi, când îi mai
rămâne timp, propovăduieşte cuvântul cel bun. Şi apoi
invidioşii îl denunţă autorităţilor care încep să-l critice.
Atunci, el nu mai are curajul să-i înfrunte încă o dată şi
abandonează... Iată o altă lectură:
În încarnarea dinaintea acesteia, sub Imperiul
german, entitatea era un soldat care avea misiunea să
ocupe provinciile franceze confiscate. Urma să se
instaleze acolo administraţia germană. El se numea
Chmitt şi a pierdut mult pe plan moral (...). N-a avut
suficient respect pentru ceilalţi şi de aceea va suporta
astăzi şocul invers. (Lectura 462i-2)
Fără comentarii... Să trecem la alt personaj:
În încarnarea dinaintea acesteia, îl regăsim pe acel
pământ considerat acum ca o „provincie tampon'; lângă
'Fatherland ; altfel spus Alsacia-Lorena. Pe vremea
aceea, aceste regiuni erau cotropite de străini. Erau
războaie, zvonuri de războaie. Şi entitatea a fost printre
cei care au suferit de pe urma cotropitorilor, acolo unde
trăia. De unde un resentiment care o stăpâneşte şi
astăzi în fundul sufletului. De unde dificultatea sa de
astăzi (...) de a-i accepta pe oamenii care au o credinţă,
idei şi modalităţi diferite de ale sale. Căci în acea viaţă a
suferit mult din punct de vedere fizic; şi această
suferinţă fizică a făcut-o în acea viaţă să nutrească un
resentiment (...). Numele său era Gretehiele (Terminarea
în „ele” a numelor proprii este tipic alsaciană). În această
viaţă, când apar disensiuni, entitatea simte urcând din
adâncul său amărăciunea acelei experienţe din altă
via)ă. Dar, deşi resimte în ea forţa misterioasă a acestei
trăiri vechi, ea este în stare să-şi recapete controlul.
(Lectura 457-2)
Trebuie să vorbeşti ca să te eliberezi de
resentiment. Dacă nu, el se somatizează sub formă de
boală: astfel se explică acum geneza cancerelor. În mod
asemănător, în ceea ce priveşte Alsacia şi Lorena, cred
că muntele de resentimente care mai există s-ar nărui
dacă victimele şi-ar simţi mai bine dreptul de exprimare.
Altfel spus, dacă opinia franceză ar fi mai bine informată
despre drama alsacienilor- loreni, ea ar face dreptate
îndelungatei şi curajoasei lor rezistenţe. Aceasta ar ajuta
la lichidarea amărăciunilor colective şi individuale, etapă
indispensabilă colaborării dintre popoare!

Elveţia: o entitate naţională foarte veche. Să fie

dărâmaţi aceşti munţi, din cauza lor nu vedem
marea!
Numai două lecturi menţionează Elveţia: este puţin
pentru curiozitatea noastră! Totuşi aceste pasaje din
Cayce sunt extrem de caracteristice pentru filosofia sa
istorică.
 Ca şi textele despre Alsacia, aceste descrieri istorice
ale lui Cayce pun accentul pe „dificultatea de a exista” a
ţărilor aflate pe axa Rinulul.
Înghesuite între entităţi naţionale mult mai
puternice (Franţa, Sfântul Imperiu roman germanic şi
Casa Savoia), Elveţia, ca şi Alsacia, a trebuit să lupte
mult pentru a se afirma. Se uită adeseori că înainte de a
fi simbolul neutralităţii paşnice, ea a fost simbolul
războiului. Mercenarii elveţieni erau soldaţii cei mai
preţuiţi din toată Europa. Deja Cezar spunea că helveţii,
strămoşii elveţienilor „aveau patima războiului”; ceea ce
se explică, după el, prin claustrofobia lor geografică:
„Helveţii sunt închişi din toate părţile: dintr-o parte de
Rin, a cărui apă foarte lată şi foarte adâncă desparte
Elveţia de Germania; din altă parte de Jura, lanţ muntos
foarte înalt, care se ridică între helveţi şi sequani; şi din
a treia parte, de lacul Leman - şi Ronul, care desparte
provincia noastră de teritoriul lor. Aceasta le restrânge
posibilităţile de deplasare şi-i împiedică să poarte
războiul în ţările vecine”.(Bellum Gallicum, I, 2)( Citatele
sunt luate din cartea lui Christian Goudineau, Cesar et
la Gaulle, Ed. Errance, 17, rue d'Arsenal, 75004 Paris.
Pentru tot capitolul acesta, ţin să mulţumesc în mod
deosebit prietenilor mei Turcat, a căror înaltă
competenţă arheologică în acest domeniu mi-a fost de
mare folos).
Imediat să fie dărâmaţi aceşti munţi, din cauza lor
nu vedem marea! suspină elveţienii de astăzi.

Cezar interzice elveţienilor să colonizeze

provincia Saintonge
Am ratat ocazia să devenim colonie elveţiană...
Căci într-o vreme, helveţii, cum spune Cezar, nu se
bucurau deloc de priveliştea inegalabilă a gheţarilor şi
le-a intrat în cap - mai povesteşte Cezar - să se
stabilească în Saintonge. Astfel începe Războiul Gallilor,
în ziua când Cezar se hotărăşte să împiedice migraţia
spre vest a aproximativ 300.000 de helveţi: el îi
bănuieşte că vor „să pună stăpânire pe toată Gallia”. Ce
înseamnă totuşi dorinţa de a vedea marea... În acest
context apare prima lectură a lui Cayce despre Elveţia:
În viaţa precedentă, regăsim entitatea în acele vremuri
tulburi, când se forma ţara numită acum Franţa. Era la
începutul Războiului Gallilor, care a provocat primele
rupturi între partea estică şi vestică a teritoriului
helveţilor. Era pe vremea romanilor, bretonilor şi
normanzilor. (Lectura 1208-1)
Cayce schiţează în câteva linii cadrul geografic:
helveţii au fost un popor mare, ale cărui activităţi se
întindeau (cu mult înainte de Cezar) pe un teritoriu mult
mai larg decât al Elveţiei actuale, cu mult mai înspre
nord, vest şi sud. Dar iată: erau oameni cu sămânţă de
ducă! Altfel spus, barbari - adică oameni care nu
cunoşteau plăcerile discrete ale vieţii burgheze (s-au
schimbat mult de atunci!). Dar este cunoscut numele
triburilor lor, se ştie că aparţineau, în general, lumii
celtice. În timpul acela, nu existau încă nici Elveţia, nici
Franţa. Supunând Gallia, Cezar va contribui la crearea
„entităţii Franţa”. Şi, respingându-i pe helveţi în
bastionul lor muntos (în anul 58 înainte de Christos), el
le va consolida astfel sentimentul naţional, care va crea
„entitatea Elveţia”. Încă o mie de ani de maturaţie şi se
ajunge la jurământul de la Grutly în 1291, unde
Waldstätten (satele forestiere) hotărăsc să se unească
pentru a-şi apăra autonomia: este actul de naştere al
Elveţiei moderne.
 După înfrângerea şi retragerea helveţilor, urmate
de pax romana, este linişte de o parte şi de alta - iar
helveţii cu gusturi nomade devin populaţie stabilă:
Entitatea a fost printre cei care au lucrat la
punerea bazelor unor noi aşezăminte, definind zonele de
hotar. Numele său era Donquiellen.
În acea experienţă terestră, entitatea a câştigat şi a
pierdut din punct de vedere moral. A câştigat prin
activităţile sale (politice), constând în federalizarea
acestor triburi, adunarea forţelor lor pentru a face din
ele ceea ce a devenit astăzi o naţiune suverană. O
naţiune diferită de altele care, de atunci, a exercitat o
influenţă foarte specială asupra afacerilor lumii întregi.
Şi aceasta, din timpul creării sale, în vremea aceea.
(Aceeaşi lectură)
Cayce ne poartă deci pe firul naşterii „entităţii
Elveţia”, până la transformarea helveţilor în populaţie
stabilă de către Cezar. N-am regăsit în texte menţiunea
unui şef care ar fi răspuns numelui (presupus celtic) de
Donquiellen. Dar secretara lui Cayce a modificat într-
atâta numele proprii încât iţele nu mai pot fi descâlcite...
Lectura continuă:
Este ceea ce explică aptitudinile politice ale entităţii
acum, interesul său faţă de putere, idealul său de
adunare a naţiunilor, nu numai dintr-un punct de
vedere idealist, ci şi practic - pentru a aduce prin
aceasta binefaceri, nu numai materiale dar şi spirituale,
Oamenilor, în activităţile lor pe Pământ.
Şi entitatea, prin chiar acest lucru, ar putea deveni
unul din cei care vor ajuta naţiunile de pe Pământ să
formeze una singură, unind toate ţările într-un singur
mare imperiu. (Lectura 1208-1)
Vechiul vis atlant al unui imperiu mondial!...
Foarte păcat că nu se ştie cine era domnul 1208 (familia
Cayce trebuind să suprime, cum am explicat deja în
volumele precedente, toate numele proprii ale
consultanţilor şi să le înlocuiască cu numere, pentru a
evita persecutarea lor de către biserici!)
Personal, nu văd unitatea Pământului în viitorul
imediat. Şi când se va întâmpla, domnul 1208 va fi poate
foarte bătrân - sau mort?
Este interesant în lectura sa faptul că fusese
întotdeauna, de la o viaţă la alta, un „animal politic”. În
Grecia şi în Persia era un apropiat al lui Alexandru cel
Mare. Şi mai înainte, un şef atlant cu numele de Sufulon
(asta seamănă cu actualul om politic american John
Sununu!) (În lecturi, vedem întotdeauna acelaşi nume,
sau aproape acelaşi, reapărând dintr-o viaţă în alta. Nu
este nicidecum o întâmplare: Cayce dă o învăţătură
întreagă despre interpretarea numelor (cf. vol. I şi II al
acestei lucrări)) şi un aventurier căruia îi place să-şi
bage nasul în lucrurile periculoase, mai spune Cayce în
aceeaşi lectură, puţin mai departe. Deci, dacă ar fi să
dăm crezare acesteia, democraţia elveţiană ar fi fost
întemeiată de... un macedonean din timpul fui
Alexandru cel Mare, care ţinuse minte modelul grec al
cetăţii. Lecţia de democraţie, pe care Elveţia o tot dă
lumii de şapte secole încoace, şi-ar avea originea în
Grecia! Cayce, oferind câteva detalii despre viaţa
elenistică a domnului 1208-1, nu-l consideră totuşi un
democrat convins. El pierduse pe plan moral abuzând de
puterea cu care fusese investit
Ca urmare... putem recupera moral de la o viaţă la
alta! Domnul 1208 ar fi meritat să se încarneze ulterior
în Wilhelm Tell!

Drumurile Imperiului
 A doua lectură care menţionează Elveţia ne aduce
la o dată mult mai recentă:
înainte de aceasta, regăsim entitatea în ţările
cunoscute astăzi ca Franţa şi Elveţia. Era în acea
perioadă frământată când violenţa din cele două ţări se
datora înfruntării distrugătoare dintre armatele germană
şi franceză.
Totuşi, în vremea aceea, cu vreo sută de ani în
urmă, entitatea îşi desfăşura activităţile în zona aceea,
între Elveţia, Franţa şi Spania - ale căror teritorii
respective erau delimitate ca astăzi.
Nu lucra atât ca soldat ci mai degrabă la pregătirea
căilor de comunicaţie care vor permite indivizilor să se
deplaseze în operaţiunile militare. El veghea la
întreţinerea drumurilor, străzilor, căilor de comunicaţie,
care permiteau accesul la satele izolate (Lectura 1196-2)
N-am în faţă data lecturii, dar războaiele dintre
Franţa şi Germania, de care este vorba aici, sunt în mod
sigur cele ale Imperiului, cu vreo sută de ani în urmă.
Pentru a localiza cadrul istoric, ne amintim că în
1798 francezii ocupaseră Elveţia - obiectivul fiind
(tocmai!) controlul drumurilor şi trecătorilor din munţi.
Republica helvetică a trecut deci sub stăpânirea Franţei.
în vremea aceea, Directoratul va administra Elveţia ca pe
o provincie franceză: iată de ce spune Cayce că (ţara) era
în acelaşi timp Franţa şi Elveţia. în 1799, Elveţia se
transformă în câmp de luptă pentru armatele austriece,
ruse şi franceze. Apoi vine Napoleon care, străduindu-se
să facă ordine, menţine ocupaţia, dând însă ţării alt
nume: Confederaţia Helvetică (nume oficial pe care l-a
păstrat de atunci!). Aceasta nu scuteşte Elveţia de o
nouă devastare de către armatele ţărilor coalizate
împotriva lui Napoleon (în 1813, mai ales) Elveţia nu
este decât o parte din imensul imperiu napoleonian. Iată
ce explică menţionarea Spaniei în textul lui Cayce -
pentru că Napoleon va încerca şi cucerirea Spaniei.
Inginerii de la poduri şi drumuri joacă un rol foarte
important pentru că ei permit indispensabila înaintare a
armatelor. Cei mai curajoşi au fost în mod cert podarii
genişti care, intrând până la gât în apa îngheţată,
construiau poduri pentru trecerea soldaţilor. Se poate
subînţelege, din lectură, că eroul nostru, după ce
dobândise în Alpi o experienţă în domeniu, a fost trimis
în timpul războiului din Spania în Peninsula Iberică
(care era străbătută de imposibile cărări pentru
măgăruşi, munţi înşelători, unde au căzut în capcană şi
alte armate, nu numai oastea lui Roland, la
Ronceveaux!)
Lectura precizează avantajul esenţial al Elveţiei:
poziţia sa de bastion în inima Europei, cu controlul
căilor de comunicaţie prin trecătorile munţilor Alpi şi
Jura. Ronul şi Rinul formează axa nord-sud a Europei:
toate armatele, toate schimburile comerciale au trecut
pe acolo. Or, aceste două fluvii izvorăsc din Elveţia. Iată
de ce această ţară a fost atât de des transformată în
câmp de luptă, unde se înfruntau armatele rivale ale
ţărilor vecine. Recunoscând tocmai această stare de fapt,
diplomaţii au acordat Confederaţiei Helvetice, la
congresul de la Viena apoi la Paris, în 1815 şi 1816,
neutralitatea şi inviolabilitatea: întrucât toată lumea are
nevoie de această placă turnantă a drumurilor europene!
Puterile s-au pus deci de acord - cu multă înţelepciune -
să n-o mai devasteze.
Cayce are o frază unde vorbeşte de satele izolate
(„isolated places”), coşmarul munteanului blocat de şase
luni de zăpadă... De unde efortul constant şi permanent
în această ţară de a dezvolta şi întreţine căile de
comunicaţie: fiecare fermă are drumul ei, flecare cătun
are trenuleţul său... Se poate merge pretutindeni în
Elveţia, astăzi, cu trenul: densitatea kilometrajului
feroviar şi rutier este printre cele mai mari din lume. Am
circulat mult acolo, admirând de fiecare dată
dimensiunea şi calitatea acestui serviciu public.
Dar vechea dezbatere privind controlul căilor de
comunicaţie din Europa se menţine în actualitate. De
exemplu, elveţienii s-au plâns recent că autostrăzile lor
Bâle-Geneva, Geneva-Milano, Bâle-Milano sunt masiv
împrumutate de camioanele şi vehiculele din toată
Europa. Aceste mari axe sunt mai folosite (şi degradate!)
de străini decât de elveţieni. Or, în aceste ţări de munte,
întreţinerea drumurilor costă o avere; avalanşele,
prăbuşirile, inundaţiile impun o supraveghere
permanentă. De aceea a fost creată o taxă care
corespunde serviciului făcut. Istoria se repetă! Titus
Livius şi Polibiu povestesc că Hannibal, ca să-şi treacă
elefanţii în Italia (operaţia „Djumbo-plug-de-zăpadă”... ),
a trebuit să ceară un mic ajutor de la galii alobrogi,
înrudiţi cu helveţii şi strămoşi ai savoiarzilor. Misiune
perfect reuşită.
Dar să ne întoarcem la această lectură a lui Cayce,
admirându-i pertinenţa. Când ştii că, treaz, nu avea nici
cea mai mică idee despre istoria şi geografia acestor ţări
despre care vorbea în transă, este siderant! Cât despre
familia sa, nefiind nicicum în stare să înţeleagă, a
început să realizeze existenţa Europei abia în momentul
ascensiunii lui Hitler. Mai târziu, intrarea în război a
Statelor Unite şi plecarea fiului mai mare a lui Cayce,
Hugh Lynn, pe frontul european vor reuşi să lărgească
puţin orizontul familial. Dar să continuăm lectura 1196-
2:
Numele său era Henrii Amerleneue (cu doi „i” în
textul original!). În viaţa aceea, entitatea a lucrat la
dezvoltarea sa spirituală, căci trecând printr-o viaţă
agitată şi multe încercări, a rămas credincios idealului
său de serviciu public.
În viaţa sa actuală, gustul călătoriilor şi al
orizonturilor noi, interesul pentru dezvoltarea căilor de
comunicaţie vin din această experienţă, pe care o vom
numi perioada franco-elveţiană. Îi place să le
înlesnească celorlalţi schimburile economice şi
comerciale, făcându-le practice şi comode. (Aceeaşi
lectură)
Ca întotdeauna în aceste serii de vieţi anterioare,
este interesant să vedem ce a făcut entitatea, cum spune
Edgar, înainte. Cum nu se trece întâmplător de la o viaţă
la alta, ci cel mai adesea folosindu-ne capacităţile, aş
putea să pariez că „dear Henrii” („cu doi de i”) lucrase
deja la drumuri şi poduri:
În viaţa precedentă, entitatea trăia în perioada
când se pregătea venirea lui Mesia.
...Asta nu vă spune nimic? „Neteziţi drumurile
pentru Cel ce va veni, îndreptaţi drumurile strâmbe,
neteziţi munţii şi umpleţi văile”, predica în deşert
înaintemergătorul Ioan Botezătorul.
Entitatea nu era vărul sărman al lui Christos, ci,
spune Cayce un hangiu din Bethleem, care l-a ajutat pe
Iosif să găsească o peşteră unde Fecioara a putut să-şi
aducă pruncul pe lume. Textul lui Cayce spune că el
văzuse Steaua strălucind în sat, în ajunul Crăciunului:
privilegiu de neuitat!
Din încarnare în încarnare, sufletele îşi aleg situaţii
asemănătoare din punct de vedere politic şi geografic.
Viaţa lui Henrii Amerleneue se derulase într-o ţară
ocupată, călare pe mai multe frontiere şi mai multe
culturi. Astfel era şi viaţa sa precedentă, din Palestina:
jumătate evreu, jumătate grec, spune Cayce, într-o ţară
ocupată, care nu mai era decât o provincie a Imperiului
roman - aşa cum Elveţia nu mai era decât o provincie a
Imperiului napoleonian.
Am avut curiozitatea să mă duc mai departe în
trecut şi să-i citesc viaţa precedentă. Aceeaşi entitate se
regăseşte pe munţi şi văi, pe marile drumuri, în pielea
unui şef persan care îşi trimitea caravanele între Arabia
şi stepele Asiei centrale. Trebuie să înţelegem că aceşti
„oameni ai călătoriei” prind un asemenea gust încât
visează să o ia de la capăt în vieţile următoare! Nu ne
vom mira că tema astrologică a consultantului american
al lui Cayce a fost dominată de Mercur (care guvernează
comunicarea) şi Jupiter (călătoriile şi străinătatea).
Cayce menţionează şi influenţa lui Marte (războiul,
curajul fizic, acţiunea).
Trei influenţe care marchează puternic astăzi pe
plan naţional această colectivitate pe care am numit-o
„Entitatea Elveţia”. Nu există întâmplare: sufletele se
reîncarnează în ţări care le permit să-şi exprime o parte
din talentele, gusturile, dorinţele lor. Elveţia este o
entitate veche care a reuşit să-şi exorcizeze demonii -
mai ales pe cel al războiului: energia marţiană a fost
pusă în serviciul păcii. Gustul nomadismului (sensibil la
helveţi, cum spune Cezar) s-a transformat în serviciu
public: să le înlesnească celorlalţi schimburile
economice şi comerciale, Cayce dixit!

PARTEA A TREIA

Funcţia terapeutică a alimentelor. Săpând

groapa cu furculiţa...
Medicina actuală dă vina pe proasta alimentaţie
pentru bolile civilizaţiei: cancere, reumatisme,
cardiopatii şi altele ar fi provocate sau agravate de
erorile noastre alimentare. A şti ceea ce mâncăm - şi de
ce - este esenţial!
Cititorii şi cititoarele mele îşi amintesc de sfaturile
lui Cayce din volumul I. Iată urmarea acestora: o
panoramă generală a tot ceea ce se poate pune în
farfurie, văzut din unghi terapeutic.
În catalogul alimentar care va urma, să nu vă mire
dacă una sau alta din mâncărurile dumneavoastră
preferate lipsesc la apel. Resursele dietetice ale Statelor
Unite sunt sărace în comparaţie cu imensa bogăţie
alimentară de care beneficiem noi în Europa. De
exemplu, Cayce abia aminteşte de brânzeturi, pe când
noi cunoaştem în Franţa peste 350 de varietăţi! Aceasta
se explică prin faptul că brânzeturile nu-au fost
niciodată în graţiile concetăţenilor lui Edgar. Şi când el
vorbeşte de vinuri (baza forte a gastronomiei galice) o
face într-un mod anecdotic. Anumite dulciuri care dau
farmec vieţii noastre - dulceţurile, nugaua, pastele de
fructe, fructele zaharisite, siropul de migdale... - sunt
complet ignorate acolo. Cârnații, ficatul gras, carnea de
raţă conservată în grăsime, gloriile noastre naţionale nu
figurează în palmaresul gastronomic al lecturilor. Ca să
nu amintim lucrurile oribile (un scandal pentru vecinii
noştri) ca pulpele de broască şi melcii! Totuşi, oricât de
incomplet ne-ar părea, ansamblul textelor cayciane
despre alimentaţie îi poate ajuta pe cei care nu vor să-şi
sape groapa cu dinţii...
Dintre lecturile adunate sub titlul destul de plat
(Joc de cuvinte pe care-i realizează autoarea plecând de
la ambivalenţa cuvântului franţuzesc plat ( = „plat”, dar
şi „fel de mâncare”). N.tr.)(dacă pot spune aşa!): Edgar
Cayce speaks of foods, beverages and physical health /
Edgar Cayce vorbeşte despre alimente, băuturi şi
sănătatea fizică (Ed. Avon Books, New York), am făcut o
selecţie, reţinând aici doar lecturile care privesc fructele
şi carnea. În volumul viitor vom vedea urmarea: lecturile
despre legume, cereale, peşte etc.... în măsura în care
cititorii şi cititoarele mele mi le vor cere! Bineînţeles că
este vorba numai de o colecţie de recomandări precise:
dacă Cayce îl sfătuieşte pe un diabetic să mănânce
varză, asta nu înseamnă că toţi diabeticii trebuie să dea
neapărat în varzomanie... dar să spunem că unii se pot
inspira de acolo cu rezultate fericite!
În toată filosofia sa, Cayce reia principiile antice. În
dietetică, primul principiu enunţat de Hippocrate:
„Alimentul să-ţi fie medicament”. Aceasta ar însemna că
fiecare aliment are virtutea (sau puterea sau funcţia) să
vindece o anumită boală. Trebuie să alegem, nu să
mâncăm orice şi oricând. A te simţi bine în propria-ţi
piele înseamnă mai întâi să stăpâneşti acest combustibil
pe care îl numim hrană.
De ce fructele? Am fost frapată de insistenţa lui
Cayce atunci când vorbeşte de dietetică: „Mâncaţi fructe”
este aproape un refren, un reflex. În general, el crede că
boala este în primul rând o îmbâcsire, supraîncărcarea
cu deşeuri, care creează blocarea circuitelor energetice,
scăderea funcţiilor vitale, durerea, îmbătrânirea,
moartea... Or fructul „depoluează”: este ca un super-
detergent care ne-ar curăţa maşinăria internă. Am
sfârşit prin a fi obsedată şi eu de acest refren: de cum
mă ridic de la masa de lucru, mă grăbesc la doamna
Herrmann care, la Felix Potin în strada Bourgogne 43,
vinde fructe extra (cu un umor - şi un amor! - care le fac
şi mai frumoase). Îmi alcătuiesc - Cayce obligă - mese
întregi din fructe de sezon. Rezultatul cumpărăturilor?
În privinţa taliei, formei, bubiţelor, somnului: ameliorare
netă pe toată linia. Şi când întâlnesc pe stradă o biată
fiinţă strâmbă, îmi spun: „Ah, ce păcat că n-a urmat un
regim de fructe!”.
După câteva luni în fine, după ce am petrecut
cincisprezece ore pe zi (cufundată) în lecturile lui Cayce
despre fructe, mi-am spus că mijlocul cel mai bun de a
opri acest iureş... cărnos (în sensul în care spunem,
despre un fruct, că este „cărnos”, n.tr.) era să trec la
altceva complet diferit. Am ales deci carnea, pentru că
este un subiect cu mari riscuri: îl ador...! A început
războiul dintre carnivori şi vegetarieni şi voi fi prinsă
între două focuri... Dar onestitatea mea de scriitor îmi
cere să nu ascund nimic cititorilor mei. Le voi prezenta
deci lecturile lui Cayce despre carne - sunt liberi să
tragă ce concluzii vor!

Niciodată destule fructe!

Iar drept hrană, vă dau fructele Pământului...
După Memoriile lui Dumnezeu (intitulate Biblia),
iată ce le-ar fi spus EI, în ziua inaugurării Raiului
terestru, lui Adam şi Evei: „Vă dau toţi copacii care au
fructe cu sămânţă de pe faţa Pământului”. Şi Acelaşi
adaugă, pârând foarte mulţumit, „că toate erau bune!”
(Geneza I, 29)
În primele zile ale lumii, prin urmare, era foarte
simplu: Eva trebuia doar să întindă mâna ca să culeagă
micul dejun! În Raiul terestru, aveai tot timpul înainte...
Timpul cât a durat Grădina din Eden! Când aceasta a
rămas doar o amintire, a fost uitată puterea magică a
fructelor. În povestirile lui Anne-Catherine Emmerich,
există descrieri stranii ale unor fructe magice din Raiul
terestru, specii care acum ne sunt necunoscute. Poate
„fructe-animale” intermediare între vegetal şi animal, ca
fantasticele desene ale botanistei engleze Lady Elisabeth
Hurnshaw din secolul XVII (Amaranthe, la Flore et la
Faune d'Atlantis, Alexander Mosley Publications). Din
păcate, suntem foarte departe de Raiul terestru -
inclusiv în privinţa consumării fructelor: tendinţa
actuală este de a le considera drept accesorii şi cu
siguranţă că aşa erau considerate în America de pe
vremea lui Cayce. Dacă nu, de ce ar fi insistat asupra
acestui punct, mărind numărul lecturilor care
recomandă consumarea fructelor? Acestea nu sunt
apreciate la justa lor valoare în obiceiurile noastre
alimentare: copiilor noştri le plac cartofii prăjiţi foarte
graşi, bomboanele artificiale cu culori fluorescente,
tăiţeii prea albi şi cârnații duhnind a conservant E 250.
Gustul lor este repede pervertit: nu mai sunt obişnuiţi
ca puiul de maimuţă obişnuit să mănânce fructe de cum
deschid gura. Cayce găseşte că este o greşeală...
Dar, vai, în cultura Domnului Oricine: „Un fruct nu
ţine de foame!”

Fructul: o pilulă de viaţă

Aţi remarcat că Biblia spune: „Toţi copacii care au
fructe cu sămânţă”. În limbajul său bizar, venit din altă
epocă, ne face oare această precizare ca să ne îndemne
la reflecţie? Dar există fructe „fără sămânţă”? Adică mere
fără seminţe şi cireşe fără sâmbure? Sămânţa este un
concentrat de viaţă miniaturizat, închis în interiorul unei
capsule biodegradabile care este fructul. În acest produs
foarte sofisticat, fabricat de laboratoarele Naturii,
secretul de fabricaţie este atât de bine păzit încât nu s-a
reuşit încă să i se copieze formula. Desigur, se obţin
astăzi clementine (specie de portocală altoită cu
mandarină, n. tr.) şi struguri fără seminţe. Este oare un
progres? Ştiinţa noastră, care a luat- o razna, visează să
producă în laborator fructe umane - maternitatea fără
seminţe! Se va reuşi producţia în serie a acestor copii de
sinteză care vor deveni roboţii vârstei de fier? Sinistră
perspectivă.
Toate acestea ca să ne mirăm că nu am recitit
Biblia sub un unghi dietetic: dacă fructele apar încă din
primele pagini, este poate un semn al importanţei lor.
Pentru Cayce, ele nu sunt nişte accesorii, ci sunt
esenţiale. Ca altădată în marile călătorii, când echipajele
mureau ca muştele până când a apărut ideea de a lua la
bord lămâi - arma absolută împotriva scorbutului! Or
acesta este datorat lipsei vitaminei C, vitamină pentru
care lămâia este un adevărat depozit portabil.
Pe scurt, pentru Cayce, fructul este adevărata
farmacie a bunului Dumnezeu! Dar toate marile şcoli de
medicină veche o spuseseră deja. De la şcoala din
Salerne până la cea din Montpellier, se precizaseră deja
funcţiile terapeutice ale fiecărei specii vegetale şi ale
fiecărui fruct. Cercetarea continuă astăzi: se descoperă
încă! S-a făcut desigur greşeala, la începutul acestui
secol, să se abandoneze terapia cu plante, în favoarea
chimioterapiei de sinteză. Oamenii şi-au imaginat că-şi
puteau permite să mănânce orice şi apoi să se vindece
cu o pastiluţă roz...
Cayce, foarte departe de această atitudine,
apreciază că trebuie mai bine să prevenim decât să
vindecăm. Şi că, dacă trebuie să vindecăm, să acordăm
preferinţă mijloacelor de provenienţă vegetală. Mai bine
încă, să se consume fructul sau leguma care va îngriji
direct boala:
Dacă vă trebuie un laxativ, să fie un produs pe
bază de plante, dar nici nu veţi avea nevoie de el dacă
înlocuiţi cel puţin o masă pe zi cu citrice, consumând
fructele întregi. (Lectura 5592-1) - Este nevoie de
vitamine? Atunci, nu pilule, ci fructe:
 Regimul dumneavoastră alimentar trebuie să fie
unul de refacere. Asiguraţi-vă în special că hrana pe
care o consumaţi conţine vitamina B, care se găseşte în
toate fructele galbene, (Lectura 1710-6)..”.
Căci fructele galbene:
Bogate în vitamina B1 şi, de asemenea în fier,
energizează sistemul nervos şi sângele, accentuând
proprietăţile sângelui, în special viteza de coagulare. Veţi
alege în principiu fructe galbene, de foarte bună
calitate..(Lectura.2538-1).
Vai de extra-calitate - adică e greu cu prospeţimea
şi calitatea bio, după cum vom vedea mai departe.

Teoria asemănărilor
Lectura 1 71 0-6 de mai sus reia o noţiune foarte
veche: teoria asemănărilor. Conform acesteia, fiecare
fruct sau legumă este bun pentru organul căruia îi
seamănă şi care îl „reprezintă”: ţelina pentru inimă,
nucile pentru creier, curmalele pentru degete, vânăta
pentru ficat etc. Această teorie, care putea să pară
simplă cândva, atrage din nou atenţia cercetătorilor. Ea
a fost susţinută de cei mai mari gânditori ai Evului
Mediu, în special de genialul Paracelsus (Pe numele său
adevărat Bombast von Hohenheim, medic, chimist,
filosof şi astrolog elveţian (1459-1541), unul dintre acei
savanţi universali pe care i-a dat Renaşterea. El spunea
că primeşte toate principiile medicale şi reţetele de la
„spiritele” cu care comunica. A fost precursorul
homeopatiei, care va fi sistematizată abia în secolul XX,
de către Hahnemann). După cum ştim acum, culoarea
fiecărui fruct (legumă) îi arătă compoziţia biochimică.
Astfel, după Cayce, fructele roşii tonifică sângele,
fructele galbene vindecă depresia, pentru că ele conţin
aur etc. Vom regăsi pe parcursul lecturilor multe
observaţii despre alegerea fructelor în funcţie de
culoarea lor - care indică funcţia lor terapeutică şi
compoziţia lor chimică. Fructele conţin oligoelemente
care ne sunt indispensabile:
Regimul dumneavoastră va trebui să cuprindă
alimente bogate în fosfor şi oligoelemente, care vă sunt
necesare; şi alimente a căror structură conţine cloruri de
aur (...).
- Despre ce alimente este vorba?
De fructe. În ele veţi găsi cel mai mult ceea ce vă
trebuie. Regimul dumneavoastră va trebui să se bazeze
cel mai mult pe fructe. (Lectura 1000-2, dată pentru o
femeie cu depresie puternică)
Aveţi grijă să vă aprovizionaţi organismul cu fier şi
oligoelemente nutritive care vă îmbogăţesc sistemul
circulator, sângele, în cursa din organism. Fructe! Ele
conţin ceea ce vă trebuie. (Lectura 2221-1, dată pentru o
femeie care suferea de anemie şi carenţă de globule
roşii).
În afară de fier, mai sunt şi alte oligoelemente
esenţiale care vor fi mai bine asimilate dacă vin din
consumarea directă a fructului: fosfor, clor, siliciu, aur
(între altele). Mai bine să te duci la vânzătorul de
trufandale decât la farmacist! Culoarea strălucitoare a
fructelor le arată şi puterea energetică. Fructele sunt,
deci, prima sursă de viaţă.

Prioritate fructelor din ţară!

E o întreagă poveste...
Pe fundul fiecărei lăzi cu ananas, vedeţi o plajă cu
nisip, o lagună albastră şi un cocotier... Şi asta
cumpăraţi odată cu ananasul! Parfumul unui mango
este cel al vacanţelor voastre de vis, într-o insulă
îndepărtată... Din păcate, mango şi ananasul de la
magazinul din colţ nu sunt decât fantoma celor pe care
le-aţi gustat în Antile. Iar ca valoare nutritivă, un miraj.
Ne amintim lecturile unde Cayce ia atitudine
împotriva fructelor şi legumelor importate:
Consumaţi cât mai multe produse locale, de pe
pământul pe care trăiţi. (Lectura 4047-1)
Nu consumaţi în cantităţi mari fructele, legumele şi
carnea etc., care nu sunt produse în regiunea unde
trăiţi. (Am citat aceste două lecturi în volumul I al
acestei lucrări, dar îmi permit să revin pentru că este
vorba de o noţiune foarte importantă) (Lectura 3542-1)
Este o chestiune de nivel vibratoriu: fructele din ţara
noastră au vibraţii apropiate de ale noastre; trăim pe un
sol ale cărui caracteristici spaţio-temporale le
împărtăşim cu lumea vegetală, animală şi minerală care
îl populează. Chestiune de afinităţi profunde... unde îl
întâlnim pe Montesquieu, care explica Spiritul legilor
fiecărei ţări prin climatul său. Pe pomii fructiferi,
cetăţeni! Haideţi la fructele patriei!
Şansa noastră este că avem drept ţară o adevărată
grădină. Iată de ce, spunea Keyserling, francezul este un
grădinar (cu psihologia de rigoare!). Varietatea de climă
şi relief ne permite cultivarea unei mari diversităţi de
fructe. Avem, datorită celor patru mări care ne scaldă
coastele, un climat foarte blând, unde iarna este scurtă.
Datorită acestui fapt, avem fructe tot anul. Văzută de la
Moscova, Franţa este o primăvară eternă (de aici
permanentele invazii pe care le suferim pe pământul
nostru!).
În această ţară binecuvântată care justifică
proverbul teuton: „Fericit ca Dumnezeu în Franţa”, n-
avem nici o idee despre ce se petrece în marele deşert
alb, care începe la răsărit de Rin: iarna siberiană, cu
îngheţ, polei, friguri nesfârşite, care te obligă să te
hrăneşti cu conserve luni întregi, pentru a supravieţui.
Mamutul congelat made in Urali nu este samovarul
nostru... Totuşi, chiar în această ţară numită pe drept
cuvânt „dulcea Franţă”, iarna oricât de scurtă ar fi,
impune conservarea legumelor şi fructelor. În mod
tradiţional, folosim pentru conservare: oţetul, sarea,
zahărul, grăsimea, uscarea şi afumarea. (Am vorbit pe
larg despre acest subiect când am dat reţete în Le Guide
de l'anticonsommateur / Ghidul anticonsumatorului, Ed.
Seghers-Laffont). Totuşi, în epoca noastră, când
mijloacele de transport ne permit să avem, iarna,
căpşuni din Africa de Sud (lucru dezaprobat de Cayce),
problemele nu mai sunt atât de stricte, după cum vom
vedea.

Imposibil să conservi fără să denaturezi

Căci, dacă se importă fructe şi legume exotice,
trebuie găsit un mijloc de prelungire a existenţei lor,
dincolo de perioadele de transport, condiţionare şi
vânzare. De unde necesitatea în acest sistem de a folosi
pesticide, conservanţi etc. Cayce şi-a exprimat
întotdeauna lipsa de consideraţie faţă de orice aditiv
(lecturile 462-14, 340-31 etc.) Şi încă aditivii folosiţi pe
vremea lui reprezentau începuturile artei! lată, de
exemplu, cazul benzoatului de sodiu criticat în lectura
135-1 (volumul I) şi în aceasta:
Nu mâncaţi fructe congelate, ci numai conservate
în suc propriu sau în sirop de zahăr de trestie, normal -
şi în special, nu conserve care folosesc benzoat sau alt
conservant Deoarece, în cele din urmă, benzoatul
intoxică organismul! (Lectura 826-14).
Ce ar spune Cayce acum? Ar da dreptate
partizanilor agriculturii biologice - oameni rezonabili,
dacă-i pe-aşa, care predică în deşert. Riscăm să ne dăm
seama prea târziu! Se vede, de asemenea, în lectura de
mai sus, că Cayce nu este un admirator al produselor
congelate. El preferă totuşi fructele şi legumele
neconservate, trufandalele venite direct de la cules:
Dimineaţa, mâncaţi fructe - de sezon, fireşte!
(Lectura 1662-1)
Eventual, consumaţi portocale, în doze moderate,
mai ales în sezon. (Lectura 509-2)
În ţinuturile noastre cu climat blând, atlantic,
există fructe pe care le poţi culege destul de târziu în
sezon, chiar în pragul iernii: nucile, alunele, castanele,
soiurile târzii de mere şi pere... Anumite fructe se culeg
numai după căderea brumei - ca porumbele. Acestea
rezistă toată iarna; fără să folosim conservanţi artificiali.
Problema cu care ne confruntăm acum este
poluarea chimică a fructelor din Natură. Ani de zile m-
am străduit să mă aprovizionez cu produse „bio”. Nu mă
refer la falsele produse bio, pentru snobi de lux. Nu.
Adevărate produse naturale, pe care le aduceam cu
braţul, de la ţară. Le cumpăram de la oameni care-şi
cultivau grădina după caietul de sarcini al Naturii şi
Progresului sau metoda Lemaire-Boucher sau cea a
bunicilor (cea mai bună dintre toate...). Cutreieram
pieţele bio, citeam cu atenţie etichetele, mă străduiam
bineînţeles să cumpăr din
Franţa şi în sezon... Copiii mei erau superbi şi
niciodată bolnavi. Cât despre cei care, la masa mea, îşi
băteau joc de eforturile mele dietetice, trebuia totuşi să
le vezi pofta de mâncare!

Există ceva mai urgent decât Războiul Focului!

Crud sau gătit? Depinde.
Crudivorismul absolut nu este întotdeauna cel mai
bun pentru toată lumea. Sălbaticul care se hrănea cu
fructe a încetat să mai existe după Jean-Jacques
Rousseau. Tristele tropice erau mai gătite (la foc) decât se
crezuse... Nici Cayce n-a declarat război focului. Iată
câteva exemple: Nu prea multe prăjituri, patiserie, tarte!
Mai bine fructe gătite (la foc). (Lectura 3535-1, pentru un
tânăr anemiat)
O altă recomandare, pentru un biet epileptic de
douăzeci de ani:
Dimineaţa, mâncaţi fructe uscate, gătite. Nu în
cantitate mare, dar suficient ca să vă săturaţi. Dar
atenţie, nu mâncaţi niciodată vreun fruct gătit, nici crud
de altfel, odată cu citricele. (Lectura 521-1)
Aşa cum vom vedea mai departe, citricele sunt
fiinţe dificile... Să nu credeţi că toate salatele cu lămâie,
cu sferturi de portocală şi grepfrut sunt digeste sub
pretextul că este vorba de crudităţi. Pe de altă parte, aviz
amatorilor de salate mixte: fructele amestecate cu
legume gătite nu sunt întotdeauna bine tolerate:
Seara, mâncaţi fructe: mere, caise, piersici, pere,
prune brumării, cireşe - dar atenţie, nu combinaţi prea
mult fructele cu legumele gătite. Ar fi mai bine să le
mâncaţi alternativ. (Lectura 5544-1)
La prânz, numai fructe proaspete. Faceţi o salată
cu portocale, caise, mere (dar acestea în cantitate mică),
banane, struguri, pere etc. (Lectura 480-3)
Bineînţeles că Cayce nu adaugă: şi stropiţi-le cu
rom, lichior de cireşe amare sau zahăr... ceea ce ar
strica totul din punct de vedere medical. Atenţie, acesta
este un medicament! (Totuşi, foarte uşor de înghiţit, nu?)
Aici, contrar cazului 521-1, bolnavul are dreptul să
amestece citricele cu alte fructe.
Când Cayce vorbeşte de fructe uscate gătite, este
pentru că cele două operaţii, uscarea şi gătirea,
facilitează activitatea de transformare chimică efectuată
de organele digestive. Strugurii, smochinele, prunele,
bananele, caisele uscate se digeră mai uşor după
înmuiere şi gătire. Vom vedea mai departe cât de
folositoare le găseşte Cayce. Atenţie însă, toate vegetalele
uscate îşi pierd proprietăţile după un an, lucru bine
cunoscut de către cei care comercializează plantele
medicinale: fructele uscate sunt bune doar câteva luni
după cules.

Război dulciurilor!
Trebuie să mâncaţi ceva mai mulţi hidraţi de
carbon, adică zaharuri. Dar sub formă de zaharuri
conţinute în fructe. (Lectura 888-1) Căci, dacă unii au
obiceiul să-şi „pună zahăr pe căpşuni” (Autoarea se
joacă permanent cu cuvintele, expresia „sucrer les
fraises” însemnând şi „a fi zaharisit/ramolit”. N.tr.), nu
este desigur cel mai bun mod de a le mânca...
Nu înghiţiţi tone de dulciuri. Dacă trebuie să
consumaţi zaharuri, să fie din fructe, adică zaharurile
naturale din fruct! (Lectura 2153-2, pentru o fetiţă de
doisprezece ani, epileptică, dar Cayce repetă adeseori
această recomandare într-o mulţime de alte cazuri: el se
războieşte cu dulciurile!)
În loc să îndulcim fructele, Cayce ne sfătuieşte
uneori... să le sărăm!
Dimineaţa (...), beţi suc de citrice sau chiar de
ananas sau chiar de grepfrut. Şi când o faceţi, aceste
sucuri să fie din fructe proaspete. Se poate adăuga
puţină sare, căci le va face mai active. Da, am spus bine:
sare, clorură de sodiu pentru acest organism. (Lectura
2823-3)
Sucul de lămâie sărat este fin şi potoleşte setea pe
căldurile mari. Şi în mod curios, sarea taie gustul acid.
Recomandarea nu este deloc extravagantă: ştiu
cunoscători rafinaţi care-şi sărează uşor pepenele,
punându-i astfel în valoare parfumul. Fructele însoţesc
şi anumite mâncăruri sărate: caltaboş cu mere, curcă şi
castane, raţă cu portocale, iepure cu prune uscate, pui
cu struguri etc. Cayce nu este niciodată un „fan” al
dulciurilor, dar le recomandă totuşi unora. Ar fi bine în
general să se consume zahăr de struguri, de mere sau
pere (poire-ul) - sau miere.
El preconizează folosirea zahărului de sfeclă
(bio!...): Zahărul de sfeclă este cel mai bun pentru toată
lumea. Dacă nu, zahăr de trestie nerafinat (Lectura
1131-2)
Dulceţurile făcute cu zahăr de sfeclă sunt mai bune
decât cele cu zahăr de trestie, pentru acest bolnav.
(Lectura 808-3) Dacă mâncaţi ceva dulce, atunci să fie
cu zahăr de sfeclă, mai bine decât zahăr de trestie.
(Lectura 1206-11)
În gândirea cayciană, este vorba de zahărul de
sfeclă roşie şi nu de cea albă! Cazul 849 (o boală a
sistemului nervos) îl face pe Cayce să recomande multe
portocale, (...) dacă se poate, fructe proaspete (lectura
849-47). El consideră aşadar că Dunde marmelade nu
este cea mai bună formă de a mânca portocala... cu
toate acestea, poate fi îngăduită! Honni soit qui mal y
pense! (= Să-i fie ruşine cui s-ar gândi la ceva rău!)
Vom trece acum la examinarea virtuţilor
terapeutice ale fiecărei categorii de fructe despre care a
vorbit Cayce: citricele, fructele exotice bacele, fructele de
vară şi de toamnă, nucile etc.

Citricele - Familia Citrice

Trebuie să ne înţelegem bine în privinţa
personajelor despre care vom vorbi. Bineînţeles că,
atunci când spunem citrice, toată lumea se gândeşte la
lămâie (pe numele său mic, citrus limon). În latina
populară, acesta era fructul chitrului. El există încă,
strămoş foarte uitat... În Corsica, se produce încă chitra
(citrus medica), fruct al arbustului păstrat aşa cum era la
început - în timp ce lămâiul a suferit în mâinile
horticultorilor, multe modificări. Citricele ţin de trei
genuri:
1. genul Citrus, cum tocmai am văzut, care
cuprinde mandarinul, pomelo, varietatea citrus limeta
sau lămâiul - fr. „limonier -(care produce lămâi sau
limete) şi portocalul amar cu toate varietăţile sale -
tangerina, clementina etc.
2. genul Fortunella, ilustrat de kumquat - portocală
pitică, pe care o servim zaharisită în restaurantele
chinezeşti şi care creşte foarte bine în grădinile din sud.
3. în fine, genul Poncirus. Nu intru în detaliul
clasificărilor botanice, cu atât mai mult cu cât Cayce n-a
menţionat unii membri ai familiei, necunoscuţi de
consultanţii săi (de exemplu, chitra).
Cum spune Cayce însuşi, toate aceste citrice sunt
fructe obţinute prin hibridare, adică prin încrucişare
între diverse specii. Este motivul pentru care el ne
sfătuieşte să le amestecăm:
Ar fi mult mai bine să adăugaţi puţină lămâie (fr.
„limon”) la sucul de portocale şi lămâie (fr. „citron”) la
grepfrut; nu prea mult, ci puţin. Va fi mai bine. Căci
majoritatea acestor citrice sunt hibrizi, înţelegeţi?
(Lectura 3525-1, pe care am citat-o în Edgar Cayce,
reţete de frumuseţe şi sănătate)

Fals acide...
Citricele au toate în comun o anumită aciditate a
gustului, aşa cum arată etimologia lor (italianul agrume
provenit din latina medievală: acrumen = gust acru).
Această aciditate a gustului n-are nimic de-a face cu
aciditatea creată apoi în stomac, aşa cum îi precizează
Cayce unuia dintre consultanţii bolnavi de cancer:
Nu mâncaţi carne. Ea a fost până acum, pentru
dumneavoastră, cea mai catastrofală!
Atunci ce regim ar trebui să ţin?
Alimente gata digerate. Şi cele care nu creează
aciditate. Reţineţi că există fructe care par acide la
prima vedere, dar care, odată pătrunse în organism, nu
mai sunt astfel: este cazul citricelor. (Lectura 569-16)
Într-o altă lectură, Cayce mai repetă:
Citricele cu gust acid nu produc aciditate în
canalul digestiv, cu excepţia cazului când sunt
consumate odată cu feculente. (Lectura 1512-2)
Sunt frecvente cazurile de cancer în care Cayce le
va recomanda (lectura 1697-2, 570-1 etc.)
Deci citricele sunt persoane interesante - dar
trebuie să umblăm atent cu ele. Vor fi mai eficiente
folosite izolat, în loc de o masă, aşa cum am văzut mai
sus în lectura 5592-1.
Atenţie la com6inaţiile explozive
Dacă le combinăm neinspirat în cursul unei mese,
citricele ne îmbolnăvesc şi Cayce a repetat-o de o sută de
ori! Am văzut mai sus, în lectura 521-1, că pacientul
respectiv nu suporta amestecul de citrice cu fructe
gătite, nici chiar cu anumite fructe crude! Dar poate fi şi
mai rău. Citricele cu lactate (de exemplu, lectura 5097-
1) sau cu cereale: o adevărată catastrofă! Iată câteva
lecturi foarte categorice în această privinţă:
Dimineaţa, nu mâncaţi decât citrice. Dar din când
în când, schimbaţi şi alternaţi cu cereale: dar mai ales
să nu le mâncaţi împreună! (Lectura 135-1, pentru un
băiat atins de poliomielită)
 Deci le putem consuma la micul dejun, dar nu în
acelaşi timp cu pâinea prăjită! Pentru Cayce, o mare
parte din răcelile şi gripele iernii se datorează
consumului frecvent al acestui amestec detonant. De
exemplu, grepfrutul, recomandat unui artritic (lectura
1158-31), unui obez (lectura 1073-1), unei depresive
(2517-1) etc., devine otravă dacă este rău asortat:
Puteţi să-l consumaţi, dar mult după mesele cu
alimente care conţin gluten (cereale), care ar face din
acţiunea grepfrutului asupra sucului gastric un
dezastru digestiv. (Lectura 710-1)
Şi aceste două lecturi pe care le citez în Edgar
Cayce, reţete de frumuseţe şi de sănătate.
Dacă mâncaţi cereale, nu le amestecaţi cu citrice,
căci se creează aciditate în stomac; foarte rău! Citricele,
consumate singure, favorizează eliminarea toxinelor.
Dar, consumate cu cereale, devin greu de digerat şi cad
greu la stomac, în loc să ajute acţiunea sucurilor
gastrice. (Lectura 481-1)
Nu combinaţi fructele acide, care produc reacţii
alcaline (non acide) în stomac, cu feculentele. (Lectura
416-9) (Vezi volumul I, p. 67-68)

Starea bună datorată vitaminelor

În cele din urmă, ce au citricele deosebit? Mai întâi,
conţinutul excepţional de bogat în vitamine.
Aveţi nevoie de multe vitamine ca să vă refaceţi. Le
veţi găsi în lămâi, care trebuie să deţină un loc
important în alimentaţia dumneavoastră! (Lectura 2582-
1)
Este tocmai ceea ce demonstrează istoria
scorbutului: citricele sunt o sursă majoră de vitamine!
(V. Edgar Cayce, reţete de frumuseţe şi sănătate, p. 174)
 Vitamina este ceea ce permite stocarea resurselor
vitale; din acest stoc se consumă atunci când apare o
nevoie; şi când carenţa începe să deregleze organismul,
este necesar să se aducă un supliment din vitamina
respectivă - dacă nu, se produce îmbolnăvirea. (Lectura
2072-9)
Deci, pentru a lupta contra bolii, votaţi citricele! De
ce să ne conformăm modei hibernale a răcelilor şi
gripelor? (Ştiu bine că ultimele au incomparabilul
avantaj de a ne oferi concedii suplimentare... şi este mai
ales cazul puştilor care nu suferă şcoala!) Gripa nu este
o fatalitate dacă aveţi un magazin de fructe în apropiere.
Nici un virus gripal, oricât de asiatic, spaniol sau de altă
naţionalitate ar fi, nu rezistă la metoda ţigănească: dietă
cu suc de portocale, cel puţin 20-30 de pahare de suc
proaspăt presat pe zi.

Citricele: o investiţie în aur

Marele avantaj al citricelor este... culoarea lor
aurie! Merele de aur din grădina Hesperidelor erau oare
portocale? Cayce acordă întotdeauna o mare importanţă
culorii naturale a alimentelor.
Pentru dumneavoastră, mai multă vitamină B1; o
găsiţi în tot ce este galben. De exemplu, toate citricele!
(Lectura 2535-1).
Conform teoriei asemănărilor, culoarea fructului
indică într-adevăr compoziţia sa chimică. Şi acest galben
auriu este atât de semnificativ, încât chiar numele
portocalei (este vorba de numele franţuzesc, orange, n.
tr.) - Citrus aurantium - vine de la cel al metalului: este
fructul care evocă aurul (în latină, aurum), oligoelement
foarte folosit în diverse terapii (Am citat în Ghidul
anticonsumatorului o reţetă tradiţională împotriva
laringitei şi pierderii vocii: „macerat de aur“. Este o
formă empirică de metaloterapie, constând din
consumarea apei în care a stat o bijuterie de aur (op.
cit., p. 41)). În homeopatie, Aurum metallicum se
combină cu alte metale sau metaloizi. Dr. Menetrier îl
prescria sub formă de fiole în tratamentele sale
(Oligoelemente: Laboratoire de Granions, le Mercator, 7,
rue de l'Industrie 98000 Monaco, tel. 93 25 51 17).
Aurul (Au) are o acţiune' antibiotică, aşa cum au
demonstrat cercetările ştiinţifice. Purtat direct pe piele,
are cu siguranţă o acţiune terapeutică - dar consumat
sub formă de portocale, costă mai puţin! Portocalele îşi
datorează culoarea lor frumoasă nu numai abundenţei
în aur, dar şi altor săruri minerale ca iodul (lectura
1049-1). Iată de ce sunt ele benefice pentru ochi (lectura
5401-1), la sarcină (lectura 711-4) etc.
Aceste săruri minerale nu sunt numai de aur sau
de iod. Există şi fosfor, mangan, fier, zinc etc. Datorită
acestor oligoelemente, toate speciile de citrice pot curăţi
în mod activ organismul: super- detergentul!
Măriţi cantitatea de săruri minerale din organismul
dumneavoastră, pentru a accelera drenarea completă a
toxinelor (...). Şi mai ales, în acest scop, măriţi consumul
de citrice. (Lectura 5625-1)
Mâncaţi din belşug - şi chiar mai mult - lămâi, care
vă vor aduce sărurile minerale de care are nevoie
organismul dumneavoastră. Şi mai mult sub formă de
fructe proaspete. (Lectura 849-47)
În toate cazurile de boli de ochi, Cayce recomandă
citricele şi mai ales lămâile, faţă de care nutreşte o
simpatie deosebită: Adăugaţi regimului dumneavoastră
de două ori mai multe lămâi decât până acum, Şi, în
plus, foarte mult morcov, totul asortat cu gelatină;
aceasta va vindeca şi fortifica nervii optici şi va reduce
tensiunile dintre sistemul nervos cerebro-spinal şi
marele simpatic. (Lectura 5401-7)
Vorbind de lămâi, Cayce adaugă adeseori: a great
deal, plenty, quantity of the juice, adică: mult, foarte
mult, tone de suc... Foarte conştienţi de valoarea
dietetică a lămâilor şi portocalelor, nu mai avem nevoie
de alte lecturi ca să ne convingem!
O specie des amintită de Cayce este şi lămâia
zemoasă (lămâia verde sau limette, sau lime). O gânganie
mititică, foarte evidentă în limbajul de restaurant („limbă
de mare cu lămâi verzi”), aceasta este o specie bine
cunoscută dintotdeauna pe ţărmul Mediteranei. Cayce îi
acordă aceleaşi virtuţi vindecătoare ca şi celorlalte
citrice: contra cancerului, contra constipaţiei etc. În
anumite cazuri, Cayce recomandă mai mult sucul de
citrice decât fructul întreg. Se pare că există bolnavi
pentru care doar sucul este mai eficient:
În regimul dumneavoastră, luaţi aminte să mâncaţi
ceea ce vă aduce fier, siliciu şi aur în organism. Pentru
moment, cea mai mare parte a regimului dumneavoastră
să fie pe bază de suc de citrice. Mai târziu vom schimba.
(Lectura 1055-1, unui bolnav de cincizeci de ani care
suferea de aderenţe)
Pentru o fetiţă de doisprezece ani, epileptică:
Vitamine şi iar vitamine! Pentru că aceste alimente
conţin mai ales vitaminele B, B1 , A, C şi D. Veţi găsi
toate acestea, pe o cale naturală - şi în cantitate mare! -
în sucurile de citrice. (Lectura 2153-1)

Portocala mecanică... sau portocala falsă!

... Nu tot ce străluceşte este aur, iar „portocala
falsă” este aceea care vine din ţările unde este atât de
tratată (chimic) încât îşi pierde puterea (Spania, Israel,
unde sub numele de „portocală de Jaffa” şi-a dobândit o
anumită faimă...). Când ajunge pe pieţele noastre, nu
mai este decât propria ei umbră. Minunile care se
consumă pe loc, în Tunisia, n-au nimic de-a face cu
aceste fantome dezodorizate care, după cum suntem
asiguraţi, sunt portocale...
Drama actuală este că aceste citrice care sosesc pe
pieţele franceze sunt de calitate mediocră: adică
arhitratate. Ca să avem portocale adevărate şi lămâi
adevărate, ale căror virtuţi medicinale să fie active,
trebuie să le consumăm pe loc, în sezon, în sudul
Franţei, în Italia (mai ales sanguinii...), în Tunisia... sau
plantaţi-vă pe balcon un, mic portocal, pe care îl băgaţi
în casă iarna! Este un pom foarte decorativ şi veţi şti, în
fine, care este gustul portocalei „veritabile!”
Am avut cândva în casă o tânără cehoaică, la
îngrijit copiii. Când Etka m-a văzut prima dată decojind
o portocală, s-a revoltat: „Cum, aruncaţi coaja? La noi,
portocala este atât de rară, atât de preţioasă, încât se
mănâncă TOATĂ”. Etka venea dintr-o ţară răsăriteană
care încă nu cunoştea civilizaţia consumului (Probabil
autoarea se referă la Cehoslovacia de acum câteva zeci
de ani! N.tr.).
Pentru că vorbim de portocale, aş vrea să mai
adaug că, pentru Cayce, acesta este remediul major al
constipaţiei, aşa cum am semnalat mai sus (şi în lectura
1713-17, unde Edgar îi prescrie douăsprezece portocale
pe zi unei femei care, până atunci, era trup şi suflet
pentru laxative). Lecturile au prescris portocala şi în
cazuri de leucemie, de exemplu numărul 2456-4, din
cauza aportului de calciu
În fine, există oameni relativ alergici la anumite
varietăţi de citrice, între care şi portocala; un proverb
spune la noi că „portocala este aur dimineaţa, plumb
seara”; doamna Portocală are câţiva admiratori
dezamăgiţi:
Portocale câteodată, dar nu prea multe! (Lectura
608-4)

Fructele exotice
Banane, mango, papaia, litchi (Nephelium
lappaceum, n.tr.) curmale, avocado, ananas etc.,
importate în Franţa, pierd pe drum o parte din
strălucirea lor vitală. Dacă Cayce le aprecia, este pentru
că locuia în Virginia, ţară caldă. Mulţi dintre bolnavii săi
veneau din sud, din statele cu climă de-a dreptul
tropicală, unde puteau să-şi culeagă „perele de avocat”
din grădină. Căci tribul fructelor exotice cuprinde specii
ca banana; avocado sau ananas, care devin extrem de
toxice pentru ficat când încep să fermenteze. Şi cu atât
mai mult cu cât aceste specii sosesc pe pieţele din
Europa deja tratate şi denaturate prin forţarea coacerii.
Cayce, încă din 1934, interzicea consumarea fructelor
coapte forţat.
Şi nu consumaţi fructe coapte artificial, chiar dacă
sunt din cutie. Cu această precizare, ananasul şi sucul
său sunt foarte bune pentru organismul dumneavoastră.
(Lectura 509-2)
Altfel spus, n-ar trebui să consumăm prea multe
din aceste minuni exotice, dacă nu locuim în ţara
producătoare. Dar inutil să fim prea riguroşi: unele sunt
cultivate în Franţa, unde au fost aclimatizate uşor. Este
cazul fructului kiwi, uşor de cultivat în Ile-de-France, şi
al kumquatului de care vorbeam mai sus, la capitolul
citricelor. Şi printre speciile pe care le credem „neaoşe”,
multe au fost la început exotice ca piersicile, caisele,
castanele de India...
 Aceia dintre cititorii mei care trăiesc în Antile,
Africa tropicală Reunion, Noua Caledonie etc., unde
aceste fructe sunt produse locale vor fi poate bucuroşi
să afle ceea ce spune Cayce despre ele.

Umorile acide ale ananasului

Să începem deci cu acest senior solitar, pentru că
tocmai I-am amintit. Cum este vorba de un fruct galben,
bogat în vitamina B, el este foarte bun pentru refacerea
bolnavei de mai jos (care suferă de o anemie generală, în
urma unui traumatism):
Trebuie să mâncaţi alimente care conţin, într-un
mod asimilabil, elemente indispensabile refacerii
sângelui dumneavoastră: calciu, fier, gluten, care
acţionează asupra ureii. (...) Dimineaţa, ananas şi suc de
ananas. (Lectura 3823-2)
Totuşi ananasul pe care îl recomandă Cayce în
amestec cu câteva picături de lămâie verde reacţionează
la fel cu citricele: când este consumat la aceeaşi masă cu
cerealele, creează o mare aciditate în tubul digestiv (pe
când el este în mod obişnuit alcalin). Deci, evitaţi sucul
de ananas cu pâine prăjită la micul dejun, tarta cu
ananas etc. (lectura 838-3).
Consumat singur:
Ananasul nu produce aciditate, ci alcalinitate.
Numai dacă este mâncat cu cereale sau amidon (...) la
aceeaşi masă sau în aceeaşi zi, se produc aceste reacţii
acide în organism! Deci nu le mâncaţi în aceeaşi zi!
(Lectura 1484-1)
Pentru că a încălcat această lege a dieteticii (a
mâncat fructe acide în acelaşi timp cu cerealele),
bolnavul de mai sus suferea de mâncărimi de psoriazis
insuportabile (râie curată!).
 Avocaţii care pledează pentru sănătatea
dumneavoastră...
Acestea - fructele de avocado, n. tr. - vin de foarte
departe, mai exact din cuvântul nahualt auacatl, din
care limba spaniolă a scos abogado. Primii conchistadori
le-au cules în Guatemala, în Mexic, în unele Antile.
Perele de avocado (cum erau numite altădată)
conţin mult fier şi aramă şi sunt bune în caz de anemie?
Da, sunt un remediu pentru anemii. Avocado
conţine mult fier şi este bun pentru toată lumea, în
special când trebuie să se refacă organismul şi să se
regenereze sângele, căci este uşor de asimilat. Dar este
mai bine să fie mâncat dimineaţa şi seara niciodată în
plină activitate, ziua! (Lectura 501-4)
Vorbăreţul este deci mai bun în afara orelor de
lucru! Dar aici sau în altă parte, nu trebuie prea multe
ore suplimentare cu el, în măsura în care este produs
mai ales în Israel şi Africa tropicală.

Păcat că au fost banalizate bananele

Totul a început cu Josephine Baker, care apărea pe
scenă cu o fustiţă din banane. De unde eticheta
definitivă de „sex symbol”, care a fost pusă, datorită
formei sale, fructului - şi cântăreţei. Astfel îmi explic
succesul fulgerător al bananei în ţara yankeilor. Cayce a
vorbit mult de ea (republicile bananiere ale Americii
Centrale începeau să funcţioneze încă de pe vremea sa).
Când eram mică, în Maroc, un regim de banane era o
sărbătoare! Un prieten al tatălui meu adusese una din
bananeriile din Souss. Locuiam atunci la Rabat, unde
clima nu este mai caldă decât la Avignon, deci nu este
suficient de caldă pentru bananier. Numai în sudul
extrem al Marocului, se putea cultiva banana şi ea era
pentru noi o noutate interesantă. (Amintiţi-vă că în
timpul Primului Război Mondial soldaţii germani care
descoperiseră bananele la Paris le mâncau cu tot cu
coajă!)
Bananele au devenit banale şi este foarte păcat; şi-
au pierdut savoarea şi calitatea terapeutică. Cele care se
vând la magazin sunt coapte artificial, ceea ce le poate
face toxice:
Nu vă supraîncărcaţi organismul cu banane, cu
excepţia cazului când sunt coapte natural. Căci, atunci
când încep să se altereze chiar înainte de a fi plăcute la
gust, sunt nefaste pentru organism. Nu le mâncaţi decât
pe cele care sunt arhicoapte, când au fost culese pe loc -
şi, mai ales, consumaţi-le cu moderaţie (Lectura 658-15)
Deci, oricum, pentru că bananele de pe piaţa
noastră sunt toate „coapte forţat” în instalaţii
industriale, nu consumaţi prea multe - (şi mai ales,
niciodată când sunt fleşcăite):
Fără banane, cu excepţia cazului când vă aflaţi în
ţara unde cresc şi se coc. (Lectura 820-2)
- Banana, spre deosebire de citrice,. este un fruct
care produce aciditate în sistemul digestiv:. '
Când vă aflaţi într-o stare de mare anxietate şi
stres, nu mâncaţi banane, nici fructe care produc
aciditate. (Lectura 1724-1) Bananele produc aciditate
pentru că ele conţin mult amidon: În regimul
dumneavoastră, atenţie; nu prea multe feculente,
indiferent care ar fi ele! Fără banane! (Lectura 632-6)
Ele conţin multe zaharuri, nu întotdeauna
asimilabile: încercaţi să vă alcătuiţi un regim pe bază de
alimente care produc o reacţie alcalină (bazică) în
sistemul digestiv; deci nu prea multe zaharuri, fie la
micul dejun sau altfel. Şi nu banane. (Lectura 480-13).
Toată chestiunea este (Cayce revine des asupra ei)
echilibrul acid- bază, altfel spus, PH-ul. Unei tinere
femei care suferea de aciditate şi în consecinţă de
constipaţie, proastă asimilaţie, probleme nervoase,
Cayce îi va spune:
Atenţie la banane, atenţie la fructele care
fermentează uşor! (Lectura 2261-1)
Aşadar dăm bananele la gunoi? Nu, nu
întotdeauna:
La fiecare masă, cu excepţia micului dejun,
mâncaţi o banană, mai ales foarte coaptă; dar nu o
banană verde care a fost păstrată mult timp! (Lectura
913-1, dată pentru un bolnav care avea o suferinţă
intestinală)
Şi Cayce, unui depresiv:
Adăugaţi meniurilor dumneavoastră fructe de
culoare galbenă: ocazional, banane cu cereale; aceasta
vă va stimula! (Lectura 816-13)
Cititorii mei îşi amintesc că galbenul corespunde
nivelului vibratoriu al glandelor suprarenale, care
declanşează agresivitatea (în sensul bun şi rău al
termenului). Bananele „bio” - veritabile - sunt un
magazin de vitamine şi un tonic puternic:
Mâncaţi multe vitamine care vă vor mări rezistenţa
la infecţii: A, D şi B1 . Luaţi-le mai bine din alimente
decât sub formă de pilule! Pentru acest organism,
banane cu cereale. Mestecaţi-le bine - dar mai ales să fie
complet coapte! (Lectura 2598-1)
Banana este deci toxică dacă este verde şi dacă este
fleşcăită. Lectura care vorbeşte mult despre decalajul
dintre banana lui tata-mare - altfel spus a lui Cayce - şi
a noastră! Cât s-au schimbat lucrurile... Fiul meu Gil
îmi spune că sunt atinsă de sindromul numit în
psihologie BVT (Bon Vieux Temps), ai regretatului timp
de odinioară... „Pe vremea mea, bananele erau naturale”
(nu vrea să mă creadă!).
 Curmalele sunt „degete de lumină”
Porecla lor arabă: deglet nour. Cayce vorbeşte
mereu despre ele cu simpatie:
Găsim că modul în care vă hrăniţi merită mai
multă consideraţie. Ceea ce ar fi bun pentru organismul
dumneavoastră, şi tonic, sunt vitaminele B1, G şi fierul.
Combinaţia acestor trei elemente este deosebit de bună,
mai ales dacă le luaţi sub formă naturală din alimentele
care le conţin. Ar fi mai eficient decât sub forma unui
preparat farmaceutic adăugat meselor, pe care nu-l
recomandăm - doar excepţional pentru a vă întări.
Adăugaţi mai ales curmale meselor dumneavoastră!
(Lectura 1770-7)
Numele latin al palmierului-curmal, Phoenix
dactylifera, înseamnă „phoenixul care are degete”.
Copacul ar veni din Fenicia, adică din Liban. Numele
său latin a dat în provensală datil, apoi în franceză
datte. Conform teoriei asemănărilor, curmala este bună
pentru degete... În orice caz, curmala favorizează
activitatea corpului în general şi cea a membrelor. Iată o
altă lectură pentru un bărbat care suferea de dureri
articulare chiar la degete! Avea treizeci de ani şi era
artritic...
Consumaţi ceea ce vă va ajuta să eliminaţi
deşeurile. Pentru refacerea organismului, vă trebuie mai
mult fier: veţi găsi destul în fructele uscate cum sunt
curmalele - în fiecare zi! (Lectura 849-23)
Curmalele intră în compoziţia desertului mumiei,
reţetă tonifiantă care, după Cayce, protejează sistemul
digestiv. Este vorba, în mare, de o pastă făcută dintr-o
ceaşcă de smochine, o ceaşcă de curmale, o jumătate de
ceaşcă de făină şi câteva ceşti de apă. Cei din Virginia
Beach o prepară cu multă convingere, credincioşi
Maestrului. Din păcate, este cumplită! N-aveam deci nici
un chef să mă bag în această insipiditate pioasă, (demnă
de „burta de oaie umplută”, scumpă puritanilor
scoţieni), până în ziua când am înţeles că nu era din
vina lui Cayce, nici a reţetei sale. Era pur şi simplu
pentru că acele curmale din California, care se găsesc în
toată America, nu se pot mânca. Pentru o gură
europeană, obişnuită cu curmalele tunisiene, au exact
gustul unei bucăţi de vată pe care dentistul v-ar pune-o
drept pansament pe gingie. Smochinele aşijderea. Tot
ceea ce se cultivă în California este arhitratat şi este
imposibil de identificat ca gust! Ca băuturile în cutie pe
are le găseşti în toate bazele militare americane din
lume: imposibil e recunoscut gustul oranjadei, vinului,
berii, şampaniei sau Cocăi-Cola. Totul este 1) îndulcit, 2)
gazos, 3) cu gust de produs chimic... Trebuie să citeşti
eticheta ca să ştii ce bei. Bravul răcan US are papilele
gustative din beton armat.
Pe scurt, desertul mumiei este delicios dacă folosiţi
smochinele mici, gustoase, proaspete şi cărnoase de la
noi, cu curmale proaspete au uscate, netratate,
debarcate direct din oazele sahariene (Vezi reţeta
detaliată în Edgar Cayce, rețete de frumuseţe şi
sănătate, p. 199.).
Ea apare în mai multe lecturi date în perioade
diferite - şi în versiuni cu geometrie variabilă.
Iată una dintre ele:
De când este fetiţa foarte mică, mama el ar vrea să
ştie ce tip de alimentaţie ar fi mai bună pentru ea, cum
s-o vindece? [de această astenie generală - tânăra
bolnavă are doisprezece ani şi aerul bolnăvicios al
Piciului! (lui Daudet, n. tr.!)]
 Daţi-i des o hrană care era hrana de bază a
atlanţilor şi egiptenilor: cereale cu smochine şi curmale,
totul pregătit cu lapte de capră. (Lectura 5257-1)
Într-o altă lectură (1907-2), Cayce precizează că
trebuie să încălzim la bain-marie dar: fără ca amestecul
să ajungă la fierbere. Amestecul este mai bun când
smochinele şi curmalele sunt tăiate în bucăţele mici,
înainte de a fi adăugate fainii. Se poate servi cu sau fără
smântână proaspătă, se lasă la rece şi se foloseşte a
doua zi (cu condiţia să nu fermenteze)

Nu mai este nici mă car o singură goiavă la

Goyava...
Căci există într-adevăr în Guadelupa un sătuc care
se numeşte Goyava, pe coasta estică, în Basse-Terre. Cei
2.919 locuitori vă jură că aveau goyavieri altădată -
prădaţi de primii europeni care au debarcat pe insulă în
urmă cu patru secole. Astăzi nu mai există nici măcar
unul singur! Cuvântul „goyavă” vine din limba arawak,
vorbită odinioară în Caraibe, şi spaniolii l-au tradus prin
Guayaba. Cayce a vorbit despre ea şi dedic cititorilor mei
antilezi acest pasaj:
În special la prânz, o salată de fructe crude (şi vă
veţi ţine cât mai strict de acest regim!). În această salată,
puneţi deci un fruct ca goiava! (Lectura 9351-1, dată
pentru o femeie care suferea de mult timp de tulburări
endocrine)
Regret mult că Cayce n-a analizat farmecele secrete
ale acestei mici minuni care este dulceaţa de goiavă. Dar
aşa cum am spus deja, America ignoră rafinamentul
pastelor de fructe şi al jeleurilor - florile dulciurilor
europene. Am văzut bine de altfel la Virginia Beach,
expresia de groază a prietenilor cărora le-am oferit într-o
zi dulceţurile mele de mure! Ca şi cum le-aş fi propus o
viperă în borcan... Mi-am mâncat deci singură murele
(de la un mur bio!), cu zahăr nerafinat. Era în farfuria
mea ceva din Mediterana, ceva care mă ajuta să
traversez deşertul gastronomic al anilor mei virgini din
Virginia...

Papaia lui papa

Unei femei tuberculoase care suferea de tulburări
ale circulaţiei sanguine şi limfatice, Cayce îi spune:
De fiecare dată când se poate, fructe de papala! Nu
prea multe odată; în cantităţi mici şi foarte des. Va fi
foarte bine pentru organismul dumneavoastră! (Lectura
3687-1)
Soare în farfuria dumneavoastră, dragă prietenă!
Dar papaia, ca toate aceste fructe tropicale, trebuie să fie
consumată proaspătă, şi, dacă se poate, bio, ca
altădată... Papaia lui papa! Am învăţat că există oameni
care o cultivă la Paris, în seră.

Kakiul în uniformă
Nu ştiu de ce este numit kaki bejul uniformelor
militare... Căci fructul kaki este de un oranj strălucitor!
Aveam mai mulţi arbori kaki în grădina mea din Maroc
şi din fructe făceam dulceaţă. Este fructul
plaqueminierului din Japonia sau al kakilierului, arbore
foarte decorativ aclimatizat la noi, în sud. Kakiul apare
din ce în ce mai des pe pieţele noastre: seamănă cu o
roşie mică. În Extremul Orient, proprietăţile sale
medicale sunt recunoscute în afecţiunile căilor urinare,
intestinului şi căilor respiratorii, ca şi ale pielii. Creşte în
Virginia; de aceea Cayce vorbeşte uneori de el - mai ales
în această reţetă pentru ondularea părului lins (cf.
Edgar Cayce, reţete de frumuseţe şi sănătate, p. 156),
unde i se spune unei adolescente:
 Fierbeţi miez de kaki cu coaja rădăcinilor copacului
şi masaţi-vă pielea capului. (Lectura 267-7)
Iată cazul unui tânăr de douăzeci şi cinci de ani
care, în urma unui accident, a rămas cu cicatrici urâte
pe craniu:
Ce tratament ar trebui să urmez ca să-mi crească
părul din nou?
Mâncaţi coji de cartofi şi apoi mâncaţi kaki, de-
ndată ce lucrurile intră pe făgaşul normal! (Lectura
1710-5)
Adeseori, Edgar Cayce a pus în lumină meritele
foarte puţin cunoscute ale cojilor de cartofi...

Fructele exotice despre care Cayce n-a vorbit

Om practic, Cayce prescria bolnavilor săi, cu câteva
excepţii, produse locale uşor de găsit: fructele exotice nu
sunt deci menţionate de el decât dacă cresc în Virginia
sau în statele vecine, de unde veneau consultanţii.
Totuşi, mulţi dintre ei veneau din New York (unde
nimeni nu mai ştie ce fruct local se culegea la
Manhattan pe vremea lui Peter Stuyvesant...)
Cayce, ca şi Socrate, îşi transmitea învăţătura
printr-un dialog. Dar o mulţime de întrebări pe care am
fi vrut să i le punem nu-i interesau pe consultanţii săi.
Prin urmare, Cayce n-a răspuns la ele... Acestea fiind
spuse, există în lecturi şi multe informaţii pe care
contemporanii nu le- au înţeles pentru că nu erau copţi
(... dacă pot spune aşa!) ca să le primească. Informaţii pe
care le descoperim acum pentru că erau, de fapt,
destinate oamenilor din epoca noastră... Şi este
pasionant: lecturile sunt de o asemenea bogăţie, încât
nu le termini de analizat!
Oricum, n-avem deloc nevoie de fructe exotice,
dacă nu locuim pe solul de unde îşi trag seva. Iată un
dialog în care Cayce precizează ceea ce crede despre
relaţia dintre climă, latitudine, fructele pământului şi
sănătate:
Clima din x... este bună şi trebuie să locuiesc acolo
permanent? Condiţiile climaterice nu sunt
răspunzătoare de boala dumneavoastră. Organismul se
poate adapta. Aşa cum am spus în general, oamenii se
pot adapta condiţiilor climaterice, dacă vor să
îmbrăţişeze modul de viaţă şi de alimentaţie al ţinutului
- şi să mănânce produse locale. Aceasta permite
adaptarea mult mai rapidă a organismului la orice
condiţie climaterică şi geografică.
Un regim compus mai ales din fructe, legume, ouă,
lapte ESTE MAI BUN PENTRU MINE? insistă domnul
care, în mod vizibil, n-a înţeles ce vrea să-i spună
Cayce...
Aşa cum v-am spus, consumaţi deci produse
locale, care provin din vecinătatea imediată. sunt mult
mai bune pentru organismul dumneavoastră decât un
aşa-zis regim vegetarian, sau lactat, sau erbivor...! Aţi
avea nevoie de mai multe proteine naturale.
Ciocolata cu lapte foarte concentrat şi cu maltoză
pe CARE MI-O FAC ÎN FIECARE ZI, ÎMI FACE RĂU?
recidivează domnul (care, se pare, nu locuieşte
nicidecum într-o ţară producătoare de cacao, dar ţine
totuşi la tabieturile sale!) Cayce îl dezamăgeşte
implacabil:
Ciocolata pe care o consumaţi acum nu este
alimentaţia cea mai bună, indiferent cum ar fi! Ar fi mai
bine să beţi mult lapte. ÎI veţi găsi la ţară, lângă X...
(Lectura 4047-1)
Mă scuz faţă de cititorii mei elveţieni, care şi-au
construit imperiul - aşa cum ştie toată lumea - pe
virtuţile ciocolatei (Dar au avut dreptul la un premiu de
consolare: două lecturi „speciale” Elveţia în capitolul
precedent!)... Cât despre nucile de cocos, alune şi alte
nuci, le vom vedea în capitolul despre fructele
oleaginoase.

Fructele roşii (sau bacele) Sângele roşu al

pământului
În engleză, Cayce spune berries, ceea ce se traduce
prin bace sau fructe roşii. Este vorba de bacele pe care le
adunăm de pe pământ (fragi, afine...) sau din subarboret
şi din tufişuri (coacăze, coacăze negre, mure, zmeură,
măceşe, porumbe, gherghine, fructe de soc negru,
scoruşe, fructe de sorb, coarne, fructe de dracilă etc.). Le
putem adăuga chiar cireşe sălbatice, vişine şi măline
(Am dat în Ghidul anticonsumatorului mai multe pagini
de reţete care folosesc bacele sălbatice şi am descris
amănunţit calităţile lor dietetice şi gastronomice
(paginile 262 şi 263)).
Caracteristica generală a acestor bace este culoarea
lor roşie. Unele, negre în exterior, au un suc roşu în
interior: coacăzele negre, murele, socul, afinele etc. Doar
coacăza albă şi agrişa - două rebele! - îşi permit să facă
glume deplasate cu sucul lor alb.
După teoria asemănărilor, tot ce dă un suc roşu
este bun pentru sânge, favorizând producerea
hematiilor, adică a globulelor roşii. Se regăseşte şi
analogia tradiţională cu culoarea roşie a fierului oxidat
şi simbolismul astrologic al planetei Marte, care
guvernează în acelaşi timp energia vitală, sângele, fierul
şi culoarea roşie. Aceasta, în globulele cu acelaşi nume,
se explică prin prezenţa hemoglobinei, pe bază de fier.
Cayce n-a vorbit de toate bacele, de toate fructele
roşii; nu există exact aceleaşi specii şi aceleaşi varietăţi
pe tot continentul american (unde, oricum, nu se
consumă decât ceea ce este cultivat).
Prima indicaţie terapeutică a fructelor roşii este
evidentă: bolile de sânge, bolile circulatorii, carenţele de
fier, insuficienţa globulelor roşii. Sângele nostru are o
afinitate misterioasă cu seva plantelor şi sucurile
fructelor, care întruchipează sângele pământului.
Iată un organism care îşi va recăpăta echilibrul cu
un regim de refacere a elementelor sângelui; adică un
regim care aduce un maximum de fier: deci pe bază de
fructe roşii - în special cele care se adună de pe sol şi
aproape de sol. (Lectura 488-7)
Unui alt bolnav, Cayce îi va recomanda de data
aceasta: Un regim uşor de asimilat, pentru a reface
sistemul nervos şi sângele. Trebuie fructe roşii, dintre
cele care cresc aproape de sol, dar nu chiar pe sol.
(Lectura 3842-1)
Exigenţele lui Cayce pot părea bizare... Dar
cercetările ştiinţifice au măsurat în biotopuri (asociaţii
botanice şi zoologice din peisajele naturale) „etajări” pe
înălţime şi altitudine extrem de exacte. La fiecare nivel,
vegetalele au caracteristici fizico-chimice bine definite,
care corespund intensităţii luminii, duratei zilnice sau
anuale a însoririi etc. Fiecare etaj este locuit de o
asociaţie specială de specii vegetale şi animale, care sunt
delimitate mai exact decât am crede. Acest lucru se vede
foarte bine pe malul mării şi în scufundarea submarină
sau pe porţiunea litoralului acoperită temporar de flux:
pescarii şi scufundătorii au remarcat de multă vreme
această etajare în adâncime, unde fiecare palier este
locuit de o faună şi o floră specifice.
Pe vremea acestor două lecturi - respectiv în 1923
şi în 1931 - biogeografia şi ecologia nu erau încă predate
la universitate; şi cei doi bolnavi au crezut probabil că
moş Cayce era un pic bizar recomandând fructele care
cresc aproape de sol!
Bacele sunt foarte bogate în anumite oligoelemente:
fier, siliciu, fosfor (lectura 480-19) şi în vitaminele B
(lectura 3285-1). Ele au un efect general de drenare a
toxinelor.
Mâncaţi numai fructe de sezon, bace sau fructe de
acelaşi gen care trebuie să facă parte din regimul
dumneavoastră. Căci bacele nu au doar un efect
dezintoxicant, ci vă ameliorează, în general diversele
probleme de sănătate. (Lectura 1179-6)
Înainte ca actualul american „way of life” să
acopere continentul cu un deşert de beton, America era
foarte bogată în bace sălbatice, cu care se hrăneau
indienii. Cunoştinţele lor în acest domeniu s-au pierdut,
iar Cayce nu are pretenţia să impună clienţilor săi
consumarea bacelor sălbatice - cum facem noi în
Europa: bucuria unei plimbări în pădure înseamnă,
pentru noi, şi savoarea fragilor zdrobite între dinţi! Şi ce
să mai spunem de dulceaţa de mure? Specialitate
rafinată, pe care şi cea mai neînsemnată bretonă ştia s-o
facă odinioară.
Culesul murelor în septembrie, pe potecile abrupte,
era un ritual care nu trebuia pierdut niciodată! Copiii se
întorceau acasă încărcaţi cu o pradă impunătoare,
mânjiţi de suc roşu, care le trăda pofta. În seara aceea,
se scoteau vasele de aramă; se puneau zahărul şi murele
proaspete, se lăsau împreună la fiert şi se luau de pe foc
ca să fie trecute prin râșniță, zdrobind fructele şi
seminţele. Se elimina o parte din seminţe prin pasare şi
se punea la borcan acest aur negru care se răcea lent,
solidificându-se. Copiii, în seara aceea aveau să se culce
fără mofturi...
 Bacele au seminţe care supără dinţii - şi uneori pot
fi indigeste. (Iată de ce în reţeta mea de marmeladă de
mure, se aruncă cea mai mare parte a seminţelor. Cei
care nu le suportă deloc preferă jeleul, făcut numai din
suc.) O nuanţă însă: totul depinde de locul seminţei în
fruct.
Atenţie la bacele care au seminţele la exteriorul
fructului. Nu mâncaţi prea multe! (Lectura 3008-1)
Atât de mare este puterea terapeutică a bacelor
încât ele n-o pierd complet atunci când sunt conservate:
Chiar conservate, puteţi să le folosiţi - dacă nu
puteţi să vi le procuraţi proaspete. (Lectura 849-50,
pentru un tânăr de treizeci şi trei de ani, artritic)
Conservele în cutii, borcane, da, dar numai cele
făcute de noi înşine, cu bace care cresc local, singurele
admise de Cayce: Consumaţi fructe, bace de toate felurile,
dar în special cele care cresc în împrejurimi. (Lectura
1771-3, dată pentru o tânără care suferea de boala
fânului)
Iată acum, unul după altul, fiecare tip de bacă
recomandată de Cayce.

Murele: aurul negru al golfurilor noastre

Nu vom termina de enumerat virtuţile medicale ale
acestei plante excepţionale. Lista bolilor vindecate de
mure este inepuizabilă. De la un capăt la altul al tubului
digestiv, murele curăţă, mătură, usucă, dezinfectează,
pansează bubele... Cele mai bune sunt cele care cresc în
clima noastră atlantică, nu prea departe de mare: le
trebuie acest climat blând şi maritim ca să fie foarte
dulci.
Conform tradiţiei bretone pe care o evoc mai sus,
Cayce este un partizan înflăcărat al acesteia:
 Ele sunt mai bune decât fragile, care pot fi uneori
foarte acide: în funcţie de pământul unde cresc, pot
conţine prea mult potasiu. (Lectura 3823-4, pentru o
pacientă bolnavă de eczemă)

Ia coacăza şi fugi...
Se ştie că ea este recomandată pentru ficatul leneş
şi reumatisme. Un dicton popular o asociază grâului:
„Puţine fructe în coacăz
Puţin grâu în hambar”.
Cayce o recomandase şi acelei paciente din lectura
de mai sus (3823-4) - iar lectura următoare o recomandă
unei tinere, bolnavă de artrită, al cărei dezechilibru
hormonal se manifesta pe piele prin boala numită
elefantiazis:
La fiecare masă vom adăuga câte ceva dulce -
fructe roşii mai ales, dar să nu fie tratate: coacăze,
coacăze negre şi toată familia. (Lectura 951-1)

Coacăza neagră şi agrişa

„Coacăză” (fr. cassis şi grosellle) se spune în engleză
currant, iar pentru coacăza neagră (fr. cassis) se
precizează numai black currant. Adică limba engleză
consideră pur şi simplu coacăza neagră ca pe o
subspecie de coacăză, în timp ce pentru noi este un
fruct diferit, care are dreptul la un nume aparte! Cu
excepţia lecturii de mai sus, n-am găsit deci mare lucru
despre coacăza neagră la Cayce: în mod vizibil, acest
fruct nu-i interesa pe bolnavii care se pare că nu l-au
cunoscut, nici nu l-au cultivat.
Agrişa are o personalitate marcată în limba engleză;
ea nu este green currant, ci gooseberry ( = baca gâștei!).
Nimeni nu mi-a putut explica de ce în franceză poartă
acest nume de otravă - grosellle ă maquereau; aţi
încercat vreodată să faceţi pastă de macrou cu coacăze?
Mă îndoiesc că ar ieşi ceva bun... Agrişa nu pescuieşte
în apă tulbure, ci îşi dă sângele pentru a-l reface pe al
nostru:
Ce să-i dăm sa mănânce în mod special? ce ar fi
bun pentru EL? (Este vorba de un cardiac).
Alimentele care refac sângele, mai ales cele care
sunt bogate în fier. Fructe roşii, bace şi în special agrişe.
(Lectura 2597-6)
Este uimitor faptul că ele rămân foarte mult timp
verzi... cu excepţia cazului când sunt bine coapte: atunci
capătă, într-adevăr, o nuanţă care aminteşte de fierul
ruginit.
Aceleiaşi tinere de optsprezece ani, căreia i se
recomandaseră coacăzele negre şi coacăzele (cf. capitolul
precedent), i se recomandă acum agrişe:
Veţi găsi multă energie în agrişe, indiferent de
modul cum sunt pregătite, sau chiar în conservă, cu
condiţia să nu aibă aditivi. (Lectura 951-1)
În schimb, într-un alt caz de dezechilibru
hormonal, Cayce este categoric:
Nu agrişe! (Lectura 906-1)
Desertul preferat al urşilor: zmeura
La noi, zmeura a supravieţuit - urşii, nu! Morala:
cu cât eşti mai mic, cu atât te aperi mai bine.
Am fost surprinsă că nu am găsit decât două sau
trei lecturi despre acest fruct care este darul zânelor în
munţii Franţei, Elveţiei, Italiei de nord. Zmeura
americană, în mod evident nu este un astfel de dar - ea
este ruda săracă:
Trebuie să consumaţi doar cu moderaţie anumite
fructe roşii, mai ales cele care vin devreme în sezon, ca
zmeura; şi mai mult varietatea neagră decât cea roşie.
(Lectura 906-1)
 În Europa, nu cunoaştem varietatea neagră, cu
excepţia formei de „zmeură-mură „, cultivată uneori în
grădină. Ideea care trebuie reţinută este, pur şi simplu,
că există oameni pe care zmeura nu-i iubeşte (după
părerea mea, nu sunt mulţi de această parte a
Atlanticului!)
Bineînţeles că n-am găsit la Cayce nici un fel de
menţiune privind lichiorul de zmeură, dulceaţa de
zmeură, jeleul de zmeură, sucul de zmeură etc. Cred că
explicaţia stă în faptul că zmeura este un fruct montan
tipic pentru Alpi, care pare să nu fi colonizat masiv
America, aşa cum au făcut merele sau stafidele... (a se
vedea mai departe!). Personal, aflată sau nu în linia lui
Cayce, eu îmi alcătuiesc mai departe mese întregi din
zmeură - mai ales sălbatică! - şi sunt bine, sănătoasă!
Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că Cayce a
vorbit bolnavilor săi de ceea ce ei cunoşteau şi puteau
găsi în spaţiul unde trăiau. Nu trebuie să ne privăm de
bucătăria locală, pentru că Cayce ignoră gloriile noastre
gastronomice locale.

Căpşună lângă căpşună

Aşa se spune „ a se săruta „ în franceza canadiană!
Nu-i aşa că-i drăguţ?
Căpşunile, priviţi-le în ochi, ca să ştiţi dacă o să vă
înţelegeţi bine împreună... Căci ele fac obiectul unui
mare număr de lecturi, egal împărţite în: Mai ales,
mâncaţi căpşuni! (lecturile 901-8, 808-6 etc.) şi: Mai
ales, nu mâncaţi căpşuni! (lecturile 3751-6, 906-1 etc.).
Există şi „calea de mijloc” : Mâncaţi căpşuni, cu măsură
(lectura 1512-2); Nu mâncaţi căpşuni dacă nu sunt bine
coapte sau prea devreme, la începutul sezonului - şi nu în
afara sezonului. (Lectura 877-i6). Totul depinde de
oameni... Pentru Beatles: erau Strawberry fields for
ever... Alţii fac urticarie de la căpşuni! Totuşi, se numără
printre fructele cele mai sănătoase, căci ele cresc foarte
bine în cultură biologică, fără îngrăşăminte sau
pesticide, doar cu apă şi soare. Astfel, căpşunile din
sud-vest, care ajung pe pieţele noastre la începutul
sezonului, sunt relativ puţin tratate. Nu le folosiţi în
prăjituri, pentru că este cel mai nefast tip de combinaţie:
POT Să MĂNÎNC CĂPŞUNI? Rar şi foarte puţine.
ÎMI PUTEŢI DA ALTE SFATURI PRIVIND REGIMUL
MEU?
Aşa cum am arătat deja, evitaţi combinaţiile
alimentare care provoacă aciditatea. Citricele, deşi sunt
acide la gust, nu produc aciditate, cu excepţia cazului
când sunt consumate împreună cu feculente. (Lectura
1512-2)
În această lectură, Cayce nu pune căpşunile în
rândul citricelor, apropierea lor sugerând doar faptul că
această combinaţie - căpşuni cu feculente - creează şi ea
aciditate în stomac. Aciditate care este la originea unei
infinite varietăţi de dezechilibre digestive, răspunzătoare
de diverse boli (în cazul de mai sus, artrită). În altă
parte, Cayce va preciza:
Nici căpşuni, nici alt fruct cu gust acid. (Lectura
3751-6) Bolnavul este aici un copil de trei ani, atins de
cancer. Şi în acest caz, Cayce pune căpşunile în
categoria fructelor cu gust acid, care devin periculoase
dacă sunt asociate cu feculente (ca făina).
Tartele cu căpşuni, cu portocale, cu lămâi, cu
revent, cu ananas, oricât de delicioase ar fi, trebuie
evitate de către oamenii sensibili. Atâta pagubă pentru
gurmanzi.

Timpul cireşelor
„Dacă s-ar găsi cireşe tot anul,
 Domnii doctorii şi-ar pierde sumanul!”
Şi iată un întreg curs despre virtuţile acestui fruct,
pentru îngrijirea eczemei. Se pare că această boală se
datorează:
Unei proaste coordonări între diferitele sisteme de
eliminare a toxinelor, între diferitele căi de drenare din
organism, cum arată blocarea circulaţiei limfatice şi
emonctoriilor. Toate aceste suferinţe ar putea să dispară
repede (...) datorită unor fructe mici; mă refer la fructele
roşii. (Lectura 3823-4)
Bacele pe care le numim fructe roşii (zmeura,
coacăzele, afinele, murele etc.) se numesc în engleză
berries, iar cireşele cherries - atunci, bolnavul se
gândeşte că Cayce a confundat cele două cuvinte (Toate
aceste recomandări erau făcute de un Cayce adormit, în
transă mediumnică; căpăta atunci un alt glas - deosebit
de al său - şi folosea un vocabular bizar. Familia şi
prietenii care asistau la şedinţe nu erau niciodată siguri
că au înţeles tot! Sunt multe cazuri în care cei de la
Fundaţia Cayce se întreabă acum ce a vrut să spună
Edgar... Mi s-a vorbit mult despre aceasta cu o mare
modestie de cercetători. Unele lecturi n-au fost înţelese
decât foarte recent (de exemplu, lectura 3976-26, unde
Cayce anunţa războiul din Golful Persic). Cf. Les
Prophecies d'Edgar Cayce, Ed. du Rocher şi J'ai Lu).
VĂ REFERIŢI LA FRUCTELE ROŞII SAU LA
CIREŞE? („BERRIES” OR „CHERRIES”?)
La cireşe, care sunt mai bune pentru
dumneavoastră decât fructele roşii, adică decât unele
specii de fructe roşii. Printre cele din urmă, unele sunt
foarte acide. Iar aceasta depinde şi de modul cum sunt
cultivate. Mai exact, dacă ele conţin prea mult potasiu.
Atunci trebuie, pentru restabilirea echilibrului, să
consumaţi suficiente produse care conţin siliciu sau iod.
(Lectura 3823-4)
Cayce consideră că, din toate fructele care le
recoltăm primăvara, cireşele sunt cel mai uşor de
asimilat şi refac nervii şi sângele. (Lectura 3842-1)

Fructele de vară şi fructele de toamnă

De vară sau de toamnă, depinde de latitudine şi
altitudine. Piersicile din grădina mea de la Versailles nu
erau coapte înainte de sfârşitul lui septembrie, pe când
cele din sud ajungeau la Paris în mai - lucru perfect
ilustrat prin diferenţa dintre cele două proverbe: „Când e
piersicul în floare, ziua şi noaptea sunt la fel de lungi”
(altfel spus, spre 21 iunie) şi „Când sunt coapte
piersicile, ziua şi noaptea au aceeaşi măsură”; ceea ce
situează culesul - în cazul sudului! - la aceeaşi dată.
Totul depinde şi de capriciile timpului... nu este
numai un subiect de conversaţie foarte britanic, dar şi
principala surpriză, în permanenţă (pentru că profeţii
meteorologiei continuă să se înşele... furtunos!). În vara
lui '89, am adunat mure foarte coapte la sfârşitul lui
iulie, în Normandia, la Saint-Gatien-des-Bois, acasă la
Janie Michiels, care le culege de obicei la jumătatea lui
septembrie. Dar, dragă prietenă, timpul nu mai este ce
era odată... Ne-a fost schimbat!
Pentru mine nu există mister: ne îndreptăm spre o
destabilizare a climei, care nu va face decât să-şi
accentueze „efectele speciale” din ce în ce mai
percutante, până în anul când Pământul se va răsturna,
schimbând complet scenariul nostru climateric.
Pentru moment, culegem grosso modo (dar mai
mult grosso decât modo...) pepeni, smochine, caise,
piersici, prune, piersici fără puf, vara. Iar merele, perele,
moşmoanele, gutuile, strugurii, toamna. Evident, după
anul fatidic al inversării polilor (the turning of the axis,
spune Cayce, care o anunţă pentru 1998!) nu se mai ştie
ce vom culege, nici când... Ananas în pădurea din
Boulogne, dacă vom fi proiectaţi pe ecuator, sau afine
„strugurii ursului”, dacă ne vom trezi sub cercul polar.
(Care?... Magistrul Philippe spunea că la sfârşitul
acestui secol, „ Parisul va fi întors spre polul Sud „)!
Pentru moment, să trecem totuşi în revistă câţiva
vechi prieteni pe care sper să-i păstrăm până în 1998!

Tot respectul pentru pepene!

Pepenele influenţează activitatea ficatului şi
rinichilor. (Lectura 3121-1)
Cayce îl recomandă unei tinere însărcinate, care
suferea de insuficienţă renală:
De trei sau patru ori pe săptămână, sau mai des,
un pepene verde vă va curăţa rinichii. (Lectura 540-6)
Şi în aceeaşi lectură el explică faptul că această
acţiune de „spălare” a pepenelui verde se datorează
bogatului său conţinut de fosfor, potasiu şi calciu.
Într-un caz de cancer renal, el recomandă o cură:
Regimul dumneavoastră: să mâncaţi aproape
numai pepeni verzi, pentru o perioadă, în fiecare zi.
(Lectura 3121-1)
Totuşi, pepenele - în ciuda rotunjimilor şi aerului
său cumsecade - trebuie folosit cu prudenţă. Nu este
inofensiv: cum constituie un medicament puternic, nu
trebuie să-l folosim în contratimp! Ne amintim de
dictonul:
„Merele şi pepenele Aduc febra în casă”.
 Aşa crede şi Cayce. Doamna 1505-4, bolnavă de
rinichi, întreabă ce trebuie să evite şi i se răspunde:
Alimentele care fac rinichii să lucreze prea mult!
Pepenii... Deşi un pepene verde, din când în când, poate
intra în meniul dumneavoastră. (Lectura 1505-4)
Iar domnului 2597-4, care este cardiac:
Nici pepene verde, nici cantalup (tip pepene de
Carpentras).

Să ai moralul ridicat (În franceză, avoir la peche

(traducere literală: „a avea piersică”). N.tr.)
Piersicile sunt, la Cayce, un întreg capitol şi este
mare diversitatea bolilor pe care le tratează. Şi aici,
aceleaşi recomandări generale, pe care Cayce se va
încăpățina să le repete de sute de ori: numai în sezon şi
foarte coapte. În conservă: numai în câteva cazuri foarte
precise, cu condiţia ca aceste conserve să nu conţină
aditivi. (mai ales fără benzoat de sodiu, spune el)
După el, numeroasele virtuţi ale piersicilor vin mai
întâi din excepţionalul conţinut de vitamine (B1 mai
ales, G şi D), asociate cu fier:
Ca tonic, consumaţi alimente care conţin cât mai
mult fier cu putinţă, este cazul fructelor în principal; de
exemplu, anumite specii de piersici, dar nu toate!
(Lectura 4889-1)
Sunt piersici şi piersici, aşa cum spune el în
lectura de mai jos: Mâncaţi toate fructele galbene, mai
ales piersicile galbene - nu cele albe! (Lectura 2277-1
pentru o adolescentă care avea o nevoie urgentă să-şi
refacă sănătatea)
De ce tocmai piersici galbene? Este pucioasa
ispitei? Cine dă o piersică infernală? Cayce explică:
Aveţi nevoie de vitamina Bi. Piersicile galbene, chiar
la cutie, o conţin. Sunt bune pentru dumneavoastră!
(Lectura 2500-1) Toate fructele de culoare galbenă
conţin mari cantităţi de vitamine B şi, majoritatea lor,
vitaminele G (...), mai ales piersicile. (Lectura 826-13)
Piersicile albe, considerate rudele sărace, au fost uitate
când zânele s-au aplecat asupra leagănului lor? Dulci,
rotunde, moi, aceste făpturi ale soarelui de miazăzi îşi
ascund bine intenţiile: o bilă de fier sub o coajă de
catifea... Cardiaci şi anemici din toate ţările, uniţi-vă:
cereţi piersici! Ele îi îngrijesc pe cei cu ten palid şi suc de
ridichi (în loc de globule roşii!) în vene:
Refaceţi-vă sângele mâncând alimente bogate în
fier. Piersici. (Lectura 2597-6)
Iată de ce piersicile vindecă toate felurile de anemii
(lecturile 1861-5, 2414-1, 3466-1, 4889-1, 509-2, 2277-
1, 1207-2, 2500-1 etc.), depresiile nervoase (Lectura
816-13) şi insuficienţele tiroidiene:
Vitaminele şi energia pe care vi le aduc vor avea un
efect binefăcător asupra activităţii tiroidei
dumneavoastră. (Lectura 2414-1) Ce mai tratează
piersicile? Bineînţeles, toate cazurile de constipaţie - dar
aceasta este virtutea generală a fructelor de primăvară şi
de vară (nenumărate lecturi!). Totuşi, atenţie! Nu oricine
poate umbla cu fierul. Sunt unii care se pot răni:
Pentru un asemenea organism, un fruct ca piersica
este absolut interzis. Tabu! (Lectura 3109-1, pentru un
copil de doi ani, cu intestinul fragil)
În general, atenţie să nu consumaţi decât piersici
proaspete, tari, niciodată bătute, adică niciodată când a
început fermentaţia. (Lectura 2261-1)

Caisa: încă un refugiat!

 Nume şi prenume latine: Prunus armeniaca. Altfel
spus, caisa a venit într-o bună zi din Armenia, pe un
covor zburător... Numele său francez vine din spaniolă:
albaricoque, dar ca toate aceste cuvinte spaniole
începând cu „al” este un arab care a supravieţuit
Reconquistei. Refugiat în Franţa, el este un exemplu de
integrare reuşită. Cayce recomandă caisele mai întâi
împotriva bronşitei. Bronşita, ca şi alte suferinţe
hibernale (angină, guturai, gripă, lumbago) se datorează
unei insuficiente eliminări a toxinelor (şi Cayce este
foarte vorbăreţ în această privinţă):
Atenţie la regimul dumneavoastră; mâncaţi mai
puţine alimente care produc aciditate: prea multe
feculente, proteine greu de digerat sau care conţin multe
deşeuri greu de eliminat (este vorba de proteinele
animale). Mâncaţi mai multe fructe, în special caise: vă
vor face bine. (Lectura 4293-1)
Unei alte persoane, Cayce îi recomandă caisele
uscate, de preferinţă gătite (Lectura 1158-21).

Familia prunei: prune uscate, piersici fără puf,

prune brumării etc.
Rodesc în lecturi, spre alinarea tuturor felurilor de
suferinţe - un adevărat dar al zeilor! Prunele conţin şi ele
mult fier şi din acest motiv sunt recomandate cardiacilor
(lectura 2597-6) şi hepaticilor (lecturile 3326-1, 2261-1).
Dar, atenţie: nu toată lumea le suportă:
Nu dulciuri şi nici prune crude. În schimb, în
conservă, da. (Lectura 2261-1)
În alt caz, ele sunt tolerate, dar cu condiţia: să fie
consumate cu măsură şi în sezon. (Lectura 509-2)
Un capitol special este consacrat efectului
dezintoxicant (şi laxativ) al prunelor. Cum am spus mai
înainte, intoxicarea prin constipaţie cronică generează
întotdeauna gama „bolilor civilizaţiei”. Oricât de
surprinzător ar părea, de exemplu, astmul. Iată
recomandarea făcută de Cayce unei femei de cincizeci şi
doi de ani, astmatică:
Zaharurile - indiferent sub ce formă - vă sunt
interzise, dar consumaţi des prune, compot de prune,
suc de prune, toate preparatele posibile din acest fruct.
Vă vor favoriza cel mai bine eliminarea toxinelor (...) şi
vor ajuta la echilibrarea sistemului nervos simpatic şi a
celui parasimpatic, responsabile de pesimismul
dumneavoastră! (Lectura 4092-1)
Lecturile despre prune pun toate accent pe
acţiunea purgativă a acestui fruct; unii o consideră chiar
mai activă atunci când fructul este gătit. Cayce
recomandă (lectura 1158-21) anumitor bolnavi o cură de
trei sau cinci zile, în care să mănânce numai prune -
marea curăţenie de primăvară!
Lectura 1188-10 le recomandă unui băieţel de
unsprezece ani, datorită abundenţei lor în vitaminele A,
B, C, D şi G. În ansamblu, prunele sunt recomandate
dimineaţa la micul dejun sau la prânz şi uneori însoţite
de puţină smântână (Lectura 402-1).
Unii constipaţi cronici ar trebui să le mănânce sub
toate formele: în fiecare zi, câteva prune sub diverse
forme. (Lectura 2479-1) Sucul de prune este recomandat
foarte călduros de Cayce, de exemplu pentru acest
bebeluş de cinci luni:
Aţi putea să-i daţi suc de prune, cu condiţia să fie
făcut din prune mici, mai bine decât din cele foarte mari,
dar trebuie să le gătiţi bine, să le zdrobiţi şi să le filtraţi,
lăsând un pic de pulpă. Aceasta va stimula ficatul şi
splina, favorizând regularitatea evacuărilor intestinale.
(Lectura 1788-6)
 Meci: smochina contra prună — se curăţă totul!
Oricine ştie că smochina este arma absolută
împotriva constipaţiei, iar Cayce o repetă în nenumărate
lecturi. Ele sunt foarte numeroase pentru a le reda pe
toate aici. Iată doar câteva:
Când veţi avea nevoie de un laxativ, este preferabil
să fie sub formă vegetală. Dar nici nu veţi avea nevoie de
el dacă mâncaţi în fiecare zi o masă de smochine sau
suc de smochine.
Ne amintim că Cayce spusese acelaşi lucru despre
portocale şi sucul de portocale. Aici explică de ce:
Smochinele conţin oligoelemente care stimulează
mucoasa tubului digestiv de la un capăt la altul, de la
glandele salivare până la jejun. În special când ultimul
începe să funcţioneze, smochinele au acţiune asupra
glandelor care secretă sucurile digestive a căror funcţie
este să trieze elementele componente ale bolului
alimentar. Aceste sucuri vor fi atunci în cantitate
suficientă (...) pentru a forma mucusul necesar
tranzitului intestinal. (Lectura 5592-1)
Smochina proaspătă - să profităm de ea - este un
fruct de la noi, din Provenţa până pe coastele atlantice
ale Bretaniei: smochinul creşte pretutindeni, de altfel
numele său francez provine din provensalul Fica (care a
devenit în italiana modernă o insultă teribilă - foarte
folosită!).
Ei bine, smochinul are maniere urâte! O ştiam deja
din proverbul: „Nu există smochin fără urmaş” (Aşchia
nu sare departe de trunchi, n. tr.) care ne face să
presupunem că primul îl stârneşte pe cel de-al doilea din
casă. De asemenea, „smochinul lui Adam”, un banan cu
trimitere la episodul biblic în care Adam şi Eva-au primit
ordin să se acopere cu un pareo (fâşie de pânză purtată
în jurul coapselor, în Tahiti - n. tr.) de frunze mari ca să-
şi ascundă goliciunea. (Dar aceasta nu dovedeşte oare
că, pur şi simplu, vremea se răcise în seara Paradisului
terestru?).
Am în faţă lecturi care recomandă smochinele în
cazurile următoare: tuberculoză (1564-3), artroză şi
reumatism (849-23, 951-1), diabet (4020-1), elefantiazis
(951-1), bronşită (4293-1), obezitate (1183-2), gastrită
(5622-3), anemie (2479-1, 1770-7, 1225-1, 1688-7,
1476-1), sarcină dificilă (711-4); dacă aplicăm teoria
asemănărilor, smochina ar trebui folosită în ginecologie
şi, bineînţeles, în nenumărate cazuri de constipaţie, care
constituie în final boala secolului (responsabilă de toate
celelalte sau aproape: lecturile nu ezită niciodată s-o
spună!) Smochina, ca şi curmala, combină fierul cu
vitaminele B1 şi G (lectura 1770-7), ceea ce-i conferă
puterea terapeutică (ca piersica).
Spre deosebire de portocală, smochina poate fi
consumată uscată, în afara sezonului:
Smochinele sunt excelente, fie coapte atunci când
sunt proaspete, fie ambalate. (Lectura 1377-3)
Dar în acest caz, Cayce recomandă mai degrabă să
fie gătite, după înmuiere:
SMOCHINELE? De 1-3 ori pe săptămână. Depinde
cu ce le mâncaţi; fie gătite, fie uscate (...).
Ce să fac pentru o evacuare intestinală zilnică,
REGULATĂ?
Un regim alimentar! Dar mai ales, nu vă creaţi
dependenţă de laxativ, oricare ar fi el. Cel mai bine ar fi
să-l luaţi sub o formă naturală: smochinele, de exemplu.
Ele vă vor menţine intestinele în bună stare de
funcţionare. (Lectura 1158-21)

Jumătate smochină, jumătate strugure

 Strugurii se bucură în lecturi de un prestigiu egal
cu al smochinei... Şi valul de elogii despre virtuţile sale
este impresionant! Cayce consideră că strugurii sunt un
tonic. L-a prescris unor oameni care se hrăneau prost
sau nu asimilau elementele nutritive din hrană. Am în
faţă cinci cazuri de anemie. De exemplu:
Mâncaţi cât mai mulţi struguri cu putinţă! Atât cât
puteţi, de toate felurile. Şi suc de struguri. Astfel veţi
scăpa de gazele intestinale. (Lectura 2140-1)
Bolnavul nu suferea numai de fermentaţie, dar şi
de constipaţie, de o stare generală şi nervoasă foarte
proastă, însoţită de o slăbiciune generală.
După Cayce, interesul major al strugurilor constă
în această faimoasă combinaţie pe care am văzut-o deja
mai sus, atribuită smochinelor şi curmalelor: vitamina
B1, vitamina G şi fierul. Aşadar, un întăritor fără
pereche. Cayce a prescris strugurii şi într-un caz de
tuberculoză, într-un caz de epilepsie, în mai multe
cazuri de bronşită, guturai, congestie datorată frigului
etc. Iată încă un caz de anemie:
Fără mere, dar cu tot felul de fructe şi mai ales
struguri. Dar scoateţi-le seminţele înainte de a-i mânca.
(Lectura 501-1) Aceeaşi recomandare într-un caz de
gastrită:
Toate fructele crude îmi fac rău?
Mâncaţi struguri, sunt buni. Fără seminţe. (Lectura
5622-3) Într-un caz de epilepsie (lectura 543-7, pentru o
tânără de douăzeci şi doi de ani) şi într-un caz de
convalescenţă (lectura 632-6), Cayce insistă: mai ales nu
mâncaţi struguri din conserve din cauza aditivilor chimici
folosiţi la conservare. El repetă (lectura 2320-1) că
trebuie să mâncăm strugurii în sezon şi foarte copţi. În
ce priveşte strugurii conservaţi în Hexagon, mulţumim
lui Dumnezeu că suntem scutiţi de această barbarie. Nu
cunoaştem decât strugurii uscaţi la soare, care în
principiu nu au nevoie de farafastâcuri chimice ca să fie
conservaţi (a se vedea ceva mai departe). Din păcate,
strugurii de masă sunt, „în sezon”, stropiţi cu pesticide.
De unde necesitatea absolută de a-i spăla înainte
de a fi consumaţi, pentru a se evita orice risc de diaree
sau intoxicare strugurii vânduți pe piaţă sunt deja
spălaţi, dar două măsuri de siguranţă sunt mai bune
decât una singură!).
De un timp încoace, apar în Europa, iarna (în afara
sezonului, pentru noi), struguri din ţările exotice - Africa
de Sud, de exemplu. scumpi, bineînţeles, şi nu foarte
sănătoşi pentru că ei vin de departe: nu corespund
ceasurilor noastre biologice.
Cayce ne avertizează şi împotriva strugurilor verzi
care, prea acizi, provoacă diaree. Cum spunea vulpiţa lui
La Fontaine pentru a se consola că nu putea ajunge la
ciorchini:
„Strugurii ăştia sunt prea verzi,
Sunt pentru proşti”.
Viţa de vie a rămas mult timp o specialitate
mediteraneană şi europeană. Generaţii de pionieri au
încercat îndelung să o cultive pe continentul american,
fără a reuşi să dea vinului un gust de vin adevărat.
Chestiune de climă, sol, umiditate... Doar recent,
cercetările au permis să se înţeleagă de ce şi să
amelioreze viţa de vie în Statele Unite, astfel încât să
facă din ea un produs bun. În 1860, când podgoria
europeană a fost devastată de filoxeră, s-a recurs la
soiuri de viţă de vie sălbatică americană, care au fost
folosite ca portaltoi pentru a o regenera. Aşa că în
propriile noastre podgorii sunt hibrizi. Totuşi, dacă
podgoriile californiene sunt considerate de către oenologi
foarte respectabile în ceea ce priveşte vinurile, producţia
de struguri de masă nu este la înălţime. Strugurii sunt
dezgustant de fazi (cum sunt acolo şi curmalele,
portocalele, mierea...). De ce? Pentru că această
producţie este atât de arhitratată cu produse chimice
încât nu mai rămâne din fruct decât forma exterioară.
Nimic, dar absolut nimic din minunatul nostru ciasla
auriu, copt în soarele aquitan, cultivat cu dragoste de
către muncitorii viticoli moştenitori ai unei vechi tradiţii.
Oricum nu există nici o asemănare între papilele
gustative ale consumatorului gal şi cele ale
consumatorului yankeu, anesteziate de mult timp de
Coca-Cola!

Nelipsitele stafide
Spre surprinderea mea, am găsit o întreagă
podgorie în lecturi exportatorii din Malaga şi Corint şi-au
făcut o publicitate zdravănă. Cayce consideră că
stafidele sunt o necesitate.
Mai întâi, împotriva constipaţiei:
Folosiţi stafidele, variind reţetele şi prezentarea.
Sunt excelente sub toate formele, fac parte din
alimentele necesare pentru întreţinerea forţelor voastre
fizice. (Lectura 1446-3, aleasă dintre sute de alte lecturi)
Ar trebui să arătăm - şi chiar s-o spunem răspicat -
că aceasta este arma absolută împotriva obezităţii (459-
11, 480-13, 3314-1 1188-10 etc.). Oare de aceea
stafidele de Corint erau numite altădată „struguri de
post”? Dacă adăugaţi stafide, veţi ajuta efectul de
revitalizare al manevrelor osteopate prescrise. (Lectura
1183-2) În concluzie, stafidele dau drumul grăsimii...
Cayce, care manifestă o slăbiciune pentru migdale,
aşa cum vom vedea mai departe, consideră că stafidele
sunt la fel de importante şi acestea în caz de constipaţie
datorată stresului:
 Stafidele ar trebui consumate exact ca migdalele.
(Lectura 1158-21)
Ne amintim lecturile în care Cayce afirmă că ne
putem apăra de cancer mâncând două sau trei migdale
pe zi. Pentru el, aşadar, stafidele sunt mai întâi un
medicament, ar trebui deci să luăm două-trei linguriţe
pe zi.
Stafide sub orice formă! Consumaţi în fiecare zi
câteva (Lectura 2479-1)
Totuşi, există firi cârtitoare:
Credeţi că dulciurile de felul stafidelor fac rău? O,
le puteţi consuma, dar cu măsură şi devreme, dimineaţa.
(Lectura 1377-3)

Pace merelor de bună credinţă...

Nu toate sunt astfel: există mere explozive, al căror
sfânt patron este acela pe care I-ar fi mâncat Eva în
paradisul terestru - dar suntem din ce în ce mai puţin
siguri că a fost vorba de specia „măr”. Cum istoria se
petrecea în Caucaz sau Kurdistan, era vorba poate de o
granată? În orice caz, o bombă cu efect întârziat!
Mărul Malus pumila pare originar din Caucaz şi
Altai - sau chiar din Siberia. Oricum, Cayce a vorbit
mult despre el din simplul motiv că este un fruct foarte
popular în Statele Unite, unul dintre cele mai
consumate. Am găsit pe coasta estică un suc de mere,
numit cider, care era destul de bun (deşi n-avea nimic
comun cu ceea ce numim noi „cidru”). Multe familii îl
prepară singure. În această ţară hotărâtă mai mult să
mănânce prost decât să păcătuiască prin lăcomie
(puritanismul obligă), mai rar găseşti un produs local
gustos şi sănătos. Excepţiile merită aşadar semnalate!
(şi unul din personajele cele mai celebre ale folclorului
american se numeşte „Tom Apple Pie” - pe vremea
pionierilor, el a plantat meri, toată viaţa, în toate
aşezările de coloni de pe coasta estică). Bineînţeles,
atunci când Cayce vorbeşte de mere nu se referă în nici
un fel la mingile de tenis scămoase, numite „golden”,
care se găsesc din belşug şi pe pieţele noastre. Aceste
imitaţii nu amintesc decât foarte puţin de mărul liber şi
mândru din livada mea bretonă. Dacă ne gândim că
termenul pomadă desemnează la origine un balsam pe
bază de pulpă de măr, atunci avem măsura importanţei
medicale a tradiţiei noastre. Dar dacă nu aveţi relaţii
personale cu un măr, atunci săriţi cu sinceritate peste
acest paragraf şi treceţi la următorul. Cayce nu vorbeşte,
bineînţeles, decât de merele bio pentru că el a murit în
1945, dar trebuie să vă spun că oricum nu era „pro-
mere”:
Ce REGIM AR TREBUI Să URMEZ? întreabă un
domn preocupat de dietetică, pentru că suferea de un
ulcer gastric.
Un regim foarte echilibrat, în funcţie de ceea ce
poate asimila organismul dumneavoastră. În stările de
mare anxietate, de stres, evitaţi merele crude şi alte
fructe crude, care vor produce atunci aciditate. (Lectura
1742-1)
(Oricine ştie că ulcerele gastrice sunt consecinţa
stresului) Altui consultant:
Trebuie să renunţ la mere şi la cidru?
În ceea ce priveşte merele, şi am spus-o adeseori,
ele nu sunt foarte bune pentru mulţi oameni şi totuşi
sunt cazuri când bolnavul trebuie să facă o cură de mere
- deci să nu mănânce decât asta - drept cură depurativă,
dar în anumite condiţii precise. Pentru dumneavoastră,
ar fi mai bine să le evitaţi. (Lectura 1260-8)
Să nu le condamnăm fără drept de apel pe
Domnişoara Reinette şi pe Doamna Golden:
 La fiecare masă, cu excepţia micului dejun,
mâncaţi un măr gătit sau crud - dar neapărat să fie bine
copt. Nu mere verzi, nici păstrate mult timp! (Lectura
913-1)
Merele gătite sunt mai puţin agresive:
Atenţie le mere, sub orice formă - cu excepţia
cazului când sunt gătite. (Lectura 2261-1)
Sau pentru un copilaş de doi ani:
Merele ar trebui să fie consumate gătite, dar
niciodată, niciodată crude. (Lectura 3109-1)
Avertismentul este repetat iar şi iar de către Cayce,
în cazuri de constipaţie, epilepsie, nefrită, astm,
tuberculoză, anemie, malarie, boli de sânge, gripe,
dezechilibru glandular. Pentru diverse persoane Cayce
spune:
Mâncaţi toate fructele pe care le doriţi, cu excepţia
merelor! Cu excepţia cazului când sunt gătite, aşa cum
ar trebui să fie întotdeauna. Şi de preferinţă coapte (la
foc) şi asortate cu unt sau un sos, şi cu scorţişoară şi
mirodenii. (Lectura 935-1)
N-aş vrea să-i exasperez pe bretoni şi pe
normanzi... dar mulţumim lui Dumnezeu, avem aici
atâtea reţete de mere gătite încât să le facem să tresalte
de bucurie, în mormânt, pe „domnişoarele Tatin”,
inventatoarele tartei care le poartă numele!

Nu se face tartă din perei

Mai mult chiar decât piersica, o mină de fier! Dar
atenţie, poate deveni periculoasă. Iată un stomac
sensibil, căruia Cayce îi spunea:
Abţine ţi-vă de la dulciuri şi de la pere crude. În
conservă, vor fi suportate mai bine. (Lectura 3466-1)
În Belgia se face un preparat delicios: poire-ul. Este
un preparat delicios, din pere, care seamănă cu mierea;
se obţine prin fierberea sucului de pere până când
rămâne un sirop gros. Acest dulce este îndeobşte mai
sănătos decât zahărul alb, din sfeclă. Întotdeauna, o
atitudine prudentă:
Pere? Cu măsură şi numai în sezon! (Lectura 509-2)
Anumiţi bolnavi nu le suportă decât gătite.
Dimineaţa, să mâncaţi uneori fructe gătite;
niciodată fructe crude, seara. (Lectura 1225-1)
Toate carenţele de fier, mai ales asociate cu boli de
sânge, necesită cure de pere:
Fructele, mai ales perele, conţin fier care este
indispensabil sângelui. (Lectura 4841-1, dată pentru un
caz de malarie)
Cayce subliniază că fierul din pere este foarte bun
pentru bolile sistemului nervos (lecturile 3842-1, 543-7,
1225-1, 908-1 etc.). Perele sunt recomandate în general
în bolile cardiovasculare. Ocazional, Cayce ţine un mic
curs despre aciditatea şi alcalinitatea (pH-ul) din mediul
digestiv:
Arsurile la stomac vă vin dintr-o asimilare
defectuoasă (...). Pentru dumneavoastră, fructele sunt
mai bune decât cerealele; şi mai ales perele. Nu trebuie
să mâncaţi alimente care vă provoacă aciditatea, dar
atenţie, există lucruri care nu sunt acide ca atare, dar
devin astfel trecând prin gură! În mod normal, există în
gură glande care produc saliva, pepsina, acidul lactic,
pentru a transforma alimentele. Dar la dumneavoastră
este o insuficienţă. Alimentele mestecate devin astfel
acide. În concluzie, există elemente care nu sunt acide -
dar devin astfel în gură - iar altele sunt acide - şi nu mai
sunt astfel când le mestecaţi! În organism, perele - care
sunt acide - eliberează fierul şi îşi pierde aciditatea.
(Lectura 4834-1)
 Negustorul de gutui...
Numele său mic latin, Cotoneum, evocă mai mult
textilele. Gutuia este o mare necunoscută, atât la noi cât
şi în America. Nu pare să fi fost foarte răspândită în
rândul clientelei lui Cayce; n-am găsit decât un caz (de
eczemă!) în care se recomandă gutuia:
Ambalată sau conservată, în cantitate foarte mică,
de inclus în regimul dumneavoastră. (Lectura 1005-16)
Nici o menţiune a jeleului de gutuie, a pastei de
gutuie, nici a lichiorului, atât de populare la noi - unde
toate tratatele de botanică medicală le amintesc! În
realitate, gutuia este un fruct bun la orice, o adevărată
băcănie: putem folosi pulpa, dar şi seminţele, florile,
frunzele... (Vezi Ghidul anticonsumatorului, p. 112)

Reventul: efectul laxativ!

Deşi se mănâncă îndulcit, în tartă sau compot,
acesta nu este un fruct, ci o tijă (ca speciile de sfeclă
Beta Vulgaris şi anghelica). De fapt, este un laxativ
violent. Deci Cayce îl recomandă călduros în cazurile de
constipaţie:
Dacă aveţi nevoie de un laxativ, să fie vegetal. Şi
nici nu va fi necesar, dacă înlocuiţi în fiecare zi cel puţin
o masă cu revent (planta întreagă). (Lectura 5592-1)
Alte lecturi reiau aceeaşi recomandare. Nu este
suficient de cunoscut, pentru că este ceva rar să
mănânci în fiecare zi revent. Cayce compară o masă de
revent chiar... cu o clismă! (Lectura 1779-3)
Într-un alt pasaj interesant (lectura 1885-1), Cayce
recomandă în mod special reventul unui bolnav cu ficat
leneş şi rinichi care funcţionează într-un ritm scăzut.
Acum putem înţelege proverbul: „Dacă-mi dai
revent, o să-ţi dau siminichie”. Este vorba de două
laxative! Numele latin al reventului, Rheubarbarum, este
destul de elocvent: pentru romani, acesta era un import
(tot ce nu venea de la ei fiind considerat barbar).
Barbarism dintre cele mai utile într-o epocă în care
constipaţia devenea o boală simbol a civilizatului atins
de decadenţă. (Riscăm să fim invadaţi de barbari în
propriile intestine?).
Bineînţeles că reventul este atât de acid la gust
încât nu este consumat decât gătit. Şi astfel obţine
simpatia lui Cayce care îl preferă chiar merelor:
În sud: revent sau orice alt fruct gătit, cu excepţia
merelor. (Lectura 402-1, pentru un caz de malarie)
La micul dejun, citrice şi, când vreţi să schimbaţi,
alternaţi cu fructe gătite (...), ca de exemplu reventul.
(Lectura 908-1, dată pentru un caz de nefrită şi
constipaţie)

Fructele oleaginoase (nuci, migdale...)

Din acest tip de fructe, se mănâncă migdala cu
miez moale, după ce se sparge coaja tare. Caracteristica
acestei familii este conţinutul de uleiuri, de unde
denumirea de „oleaginoase” (olea, „ulei” în latină). Aluna
de pământ - fructul arahidei -, nuca de cocos din care se
extrage fisticul, sămânţa de floarea soarelui etc. aparţin
acestei familii pe care lecturile le numesc nuts: nucile, în
sensul... familial! al termenului.
Categorie alimentară dintre cele mai importante,
despre care Cayce a dat multe informaţii, ea apare într-
un număr respectabil de lecturi.
Deşi speciile botanice sunt diferite de o parte şi de
alta a Atlanticului (de exemplu, nuca, fruct al nucului,
nu are acolo aceeaşi formă ca la noi), noi suntem
consumatori ai acestor oleaginoase: nucile, alunele şi
migdalele sunt extrem de importante în tradiţia noastră
culinară, capignon-ul ( = sămânţa unei specii de pin) şi
fisticul în jurul Mediteranei. Experienţa noastră
colonială din ultimele trei secole ne-a ajutat să
cunoaştem şi să folosim în mod curent nucile exotice
menţionate mai sus - şi multe altele încă - de exemplu,
argan-ul din Maroc, din care se extrage un ulei apreciat
de cunoscători.
Ajunşi aici, să nu pierdem din vedere faptul că,
dacă Cayce recomandă anumite fructe vizitatorilor săi, o
face pentru că ele sunt locale; de exemplu, alunele de
pământ cresc în Virginia, cocosul în Caraibe şi Florida
etc.
Noi avem cu totul altă climă şi, deci, alte fructe (noi
le cultivăm definitiv doar pe cele din zonele numite
„oceanice temperate” şi „mediteraneene” ca şi pe acelea
care s-au putut aclimatiza la noi). De exemplu, aluna de
pământ, fructul arahidei - fruct tropical -, soseşte la noi
după o lungă călătorie şi câte despuieri...
Ea şi-a vândut sufletul pe drum!

Uleiurile: ole!
Oleaginoasele ne aduc la un aspect capital al
bucătăriei: toată savoarea, fineţea, caracteristicile unei
tradiţii culinare vin din tipul de corp gras utilizat. Prin
ce se deosebeşte bucătăria bretonă de bucătăria
alsaciană, bucătăria provensală de bucătăria
perigordiană? Prima foloseşte untul, a doua foloseşte
untura de porc, a treia uleiul de măsline şi ultima
grăsimea de gâscă... La ora actuală, fiecare din aceste
bucătării şi-a depăşit mult cadrul geografic şi veţi avea
cu ce face un mujdei de usturoi în Bretania, sau o varză
murată în sud. Şi fiecare dintre noi, fie că locuieşte la
Maubeuge sau Marsillia, îşi poate prăji cartofii în untură
de porc, unt sau ulei de măsline... Anumite regiuni
foloseau uleiul de nuci şi chiar uleiul de alune, foarte
fine la gust. Primul se găseşte pretutindeni, iar al doilea
în anumite regiuni - la preţuri mult mai mari decât
uleiurile - industriale - de floarea-soarelui sau arahide,
întrucât sunt uleiuri de fabricaţie artizanală; dar ele
sunt mult mai bune pentru sănătate decât margarina
(100% r.... curat!).
Cât despre uleiul de măsline, gloria sudului, el se
obţine dintr-un fruct care nu este propriu-zis o nucă,
pentru că pulpa consumată este la exteriorul fructului
(ca la cireaşă sau prună).
Aşa cum ştiu cititorii mei, Edgar Cayce Îi descoperă
absolut toate virtuţile! (o şansă pentru noi, cei care îl
producem!). El îl recomandă în cazuri de anemie (lectura
3842-1, 667-1, 5604-1, 632-6, 626-1 etc.), pentru toate
vârstele şi toate genurile de demineralizare, decalcifiere,
convalescenţă după un şoc operator (lectura 137-85),
deranjament stomacal (lectura 667-1), arsuri la stomac
(lectura 482-2), epilepsie (lectura 543-26, 567-7),
constipaţie (lectura 484-1, 843-1, 846-1 etc.),
tuberculoză (lectura 4874-3) şi chiar îl consideră un
medicament esenţial pentru cancer (lectura 275-45,
583-8). Să adăugăm faptul că el recomandă uleiul de
măsline mai ales în cazul bolilor aparatului cardio-
vascular (lecturile 3842-1, 137-85, 484-1, 5604-1).
Aceasta înseamnă că îmi cumpăr cu un respect
nemărginit sticla cu ulei de măsline „pur, din prima
presă la rece!” Că îl folosesc atât la masaj cât şi la salată
(stropesc cu el toate felurile de mâncare cu legume crude
sau gătite, după moda italiană!). Important: uleiul de
măsline şi celelalte uleiuri nu trebuie să fie gătite
niciodată. El se transformă imediat în otravă. Încercaţi
să gătiţi cu apă, adăugând uleiul doar în ultimul minut,
când felul de mâncare este luat de pe foc. Toţi
dieteticienii sunt de acord asupra acestei chestiuni,
după Cayce:
Puteţi consuma uleiuri, dar niciodată transformate
în grăsime încinsă. Uleiurile vegetale folosite sub formă
de sosuri contribuie la o lubrifiere a sistemului digestiv.
Cu mult mai eficiente decât dozele mari sunt dozele mici,
luate mai des. Dar atenţie, nu depăşiţi global doza pe
care organismul dumneavoastră o poate asimila! Dacă
respectaţi această condiţie, uleiurile vegetale acţionează
ca un stimulent al sucurilor gastrice, fără să provoace
excese, favorizând astfel funcţiile digestive. (Lectura
2371-1)
Într-o altă lectură, arată cum se poate folosi un ulei
vegetal ca medicament. Este vorba aici de uleiul de
măsline (dar ar acţiona la fel uleiul de nucă, de alune
etc.):
Ca regulă generală, nu consumaţi decât cantitatea
de ulei de măsline pe care organismul dumneavoastră o
poate asimila. Începeţi cu doze mici şi nu luaţi o lingură
întreagă o dată. Luaţi doar o jumătate sau un sfert, şi
asta o dată la două-trei ore. Şi niciodată noaptea. Dar
încercaţi să perseveraţi. (Lectura 667-1)
Este vorba aici de o tânără de nouăsprezece ani,
complet anemiată, slabă ca un băţ, al cărei număr de
globule este mult sub valoarea normală; ea nu poate
digera nimic iar dezechilibrul său endocrin este
îngrijorător. Cayce este atât de optimist în privinţa
acestui tratament cu ulei de măsline încât conchide:
Veţi ajunge din nou la greutatea normală şi totul va
fi foarte bine - dacă perseveraţi cu încredere şi fidelitate
şi dacă ştiţi să vă apreciaţi sănătatea regăsită. (Lectura
667-1)
Cayce spune în textul său „enjoy well being”. Este
unul din marile sale principii: datoria absolută de a fi
senin: Be joyous. Altfel spus, învăţaţi să apreciaţi tot ce
vi se dăruieşte: sănătatea, frumuseţea, talentele, iubirea,
prietenii, munca, vacanţa... Îmi amintesc de un mesaj
din Findhorn, primit de Eileen Caddy, care arată că,
dacă nu mulţumim pentru ceea ce ni se dăruieşte,
aceste daruri ale cerului ne sunt luate înapoi. Mesajul se
referea la un caz concret: o tânără şomeră, cu copii de
crescut, care primise drept locuinţă o rulotă destul de
spaţioasă. Acest lucru era pentru ea o şansă nesperată.
După ce a trecut bucuria momentului, a început să
bombăne şi să găsească toate defectele posibile locuinţei
sale „de căpătat”. Consecinţa logică a acestei
nemulţumiri a fost pierderea rulotei, nu mai ştiu în ce
mod. Nu degeaba Dante îi pune foarte jos, în iad, pe
damnaţii care s-au făcut vinovaţi de păcatul accidia
(amărăciune)!
Şi pentru că principiul homeopatiei de a îngriji
seamănul prin seamăn şi-a dovedit eficacitatea, trebuie
să credem că amărăciunea uleiului de măsline permite
evacuarea amărăciunii spirituale: pe căile digestive!
Bucuria vegetală, bucuria cosmică captată de plantă se
transmite aceluia care o consumă. Este semnificaţia
culorii galbene a uleiului, galbenul fiind simbolul
bucuriei şi bunei folosiri a adrenalinei fabricate de
suprarenale. Când ştim că apariţia cancerului este
expresia somatică a emoţiilor negative - care nu s-au
putut exprima - nu ne mai miră prescripţia următoare:
Ar fi bine pentru dumneavoastră să consumaţi
cantităţi mici de ulei de măsline, după-amiaza: jumătate
de linguriţă o dată la două ore, începând de la ora
paisprezece şi până la ora douăzeci sau douăzeci şi unu,
seara, înţelegeţi? (Lectură dată unei femei de patruzeci şi
doi de ani, aflată într-o fază precanceroasă).
 Este clar prin urmare că uleiul de măsline poate
contribui la prevenirea cancerului - şi chiar la
vindecarea lui, dacă se află la început!
Cât despre celelalte uleiuri, le vom vedea împreună
cu fructele din care se extrag.

Nuci şi alune: un imperativ absolut contra

cancerului!
De ce a vorbit Cayce atât de mult despre ele?
Pentru că aceste fructe sunt ca nişte mici „bombe”, pline
cu oligoelementele care ne sunt cele mai trebuincioase.
Uleiurile lor au o acţiune extraordinar de puternică,
acţionând ca nişte catalizatori în reacţiile noastre
biochimice. Ele constituie şi lubrifiantul care
coordonează bunul mers al mecanismelor noastre sau
curentul electric la al cărui impuls porneşte maşina.
Consumaţi alimente care permit asimilarea rapidă
a fierului, siliciului şi a celorlalte oligoelemente: nucile!
Ele ar trebui să aibă un loc de cinste în meniurile
dumneavoastră obişnuite şi vă vor ajuta mai târziu,
când veţi avea nevoie, în activităţile viitoare, de
dezvoltare a energiilor dumneavoastră, fie mentale, fie
fizice. (Lectura 480-19)
Studenţi din toate ţările, uniţi-vă în apărarea
nucii... Nu degeaba cojile de nucă seamănă cu emisferele
cerebrale: tradiţia nu uită aceste afinităţi cu energia
noastră mentală. Nuca este considerată alimentul
privilegiat al intelectualilor - şi Cayce este de acord.
Oligoelementele conţinute de nuci nu sunt doar fierul şi
siliciul, ci şi aurul şi fosforul (care permite „fosforizarea”.
ideilor... care valorează aur!).
Aveţi nevoie de o alimentaţie bogată în fier, iod şi
fosfor. Iată de ce ar fi bine să vă alcătuiţi din când în
când o masă numai din fructe oleaginoase, de felul
nucilor. Aceasta v-ar stimula fermentaţiile necesare în
stomac, unde se activează sucurile gastrice, şi în
duoden, astfel încât acizii lactici rezultaţi din procesul de
asimilaţie a alimentelor să fie transformaţi în întregime
iar hidroclorurile care se formează în sistemul digestiv la
dumneavoastră - şi care sunt necesare (...) - să
contribuie la eliminarea deşeurilor. Acestea, transportate
de fluxul sanguin, se acumulează în organismul
dumneavoastră, mai ales la extremitatea membrelor.
(Lectura 951-1)
Bolnava, o adolescentă de optsprezece ani, era
atinsă de elefantiazis, artrită, tulburări endocrine şi
tulburări nervoase. Atât de tânără şi atât de bolnavă...
Se îndopase oare cu dulciuri, cu clătite numite do-nuts
şi cu hot-dogs? În acea vreme - anul 1932 - genul
fastfood” nu născuse monştri, dar se mânca deja foarte
prost în
America... În orice caz, eu mă îndop cu nuci
proaspete din Correze, când scriu această carte! Cazul
următor este un cancer: o tânără căreia Cayce îi spusese
că abuzul de carne (a se vedea mai departe capitolul
care îi este consacrat) era în parte responsabil de tumora
sa.
Ea întreabă atunci ce regim ar putea asana acest
teren „viciat”: CE TREBUIE SĂ MĂNÎNC CA SA MĂ
VINDEC?
Un regim vegetarian. Cât despre fructe, cele din
familia nucii, doar în cantităţi mici. Şi absolut fără carne.
(Lectura 569-19) Iată un alt caz de cancer cu o
prescripţie asemănătoare: EXISTĂ ALIMENTE PE CARE
TREBUIE SĂ LE EVIT? CE SĂ MĂNÎNC ÎN LOCUL LOR?
Mai mult un regim vegetarian cuprinzând multe
fructe. Substanţele grase numai provenind din
oleaginoasele de genul nucii şi în special nuci de acaju,
migdale, alune etc. (Lectura 1000-11)
În cărţile Cancerul poate fi vindecat şi Mi-am
vindecat cancerul, autoarele - Simone Brousse şi
respectiv Monique Couderc - au vorbit pe larg de efectul
benefic al vegetarismului pentru dezintoxicarea unui
teren canceros (Monique Couderc a trăit personal
această experienţă, aşa cum povesteşte). Se pare că
există la originea majorităţii cancerelor un supraconsum
de carne şi zaharuri. Iar dieta care i se impusese lui
Monique Couderc pentru a-şi vindeca acel cancer se
baza pe un principiu: fără grăsimi animale şi dulciuri.
Şi un al treilea caz de tumoră, de data aceasta
necanceroasă, adică un fibrom pe care un consum
regulat de nuci va reuşi să-l rezolve (nucile conţin o
cantitate enormă de magneziu, duşman al tumorilor):
Regimul dumneavoastră trebuie să fie uneori întăritor.
Fără carne. Numai puţină, de pasăre şi peşte. Mai ales
fructe din familia nucii. Acestea vor ajuta la eliminarea
otrăvurilor şi vă vor reface organismul. Ele îl vor aduce
aproape în starea normală.
Această crescătură de la sân este canceroasă? este
întrebat Cayce de o femeie de patruzeci şi patru de ani,
foarte îngrijorată.
Nu, este o tumoră necanceroasă. POATE FI
REZOLVATĂ FĂRĂ OPERAŢIE?
Da, poate fi rezolvată fără operaţie dacă vă veţi
strădui să urmaţi prescripţia. Starea sângelui
dumneavoastră se va ameliora dacă luptaţi împotriva
constipaţiei. Circulaţia sanguină va lucra pentru
resorbţia tumorii şi eliminarea deşeurilor din organism.
(Lectura 683-3) Dar atenţie. Acest medicament-miracol
nu merge decât în anumite condiţii. În primul rând,
nucile, alunele şi alte fructe de acest tip trebuie
neapărat - este regula generală pentru fructe şi legume -
să provină din ţara unde trăiţi:
Consumaţi orice fel de nuci şi fructe de acest gen,
dar în special cele care cresc pe pământul unde trăiţi.
(Lectura 1771-3)
Cayce reia deci această noţiune atât de importantă
de „pământ”, acest ansamblu de vibraţii vegetale,
minerale, animale, această atmosferă locală foarte
precisă. Cum spune fiul meu Gil: „Eu, care sunt un
adevărat parizian din Paris, dacă ader la Frontul de
eliberare din cei de-al VI-lea arondisment independent,
va trebui să mănânc numai ceea ce creşte între
bulevardul Montparnasse şi Sena? Merele din piaţa
Saint-Germain-des-Pres? Sau melcii din Jardin du
Louxembourg? În cel mai rău caz, ceea ce se recoltează
pe plantaţiile coloniale din Cartierul latin, provincii
străine renumite... Dar dispreţuim ceea ce vine de peste
mare, adică de pe malul drept!”)
Lectura 2072-2 repetă încă:
Da, mâncaţi nuci în sezon şi mai ales alune şi
migdale. Altfel spus, nu le conservaţi prea mult timp
după ce trece sezonul. În al doilea rând, nu amestecaţi
nucile şi alunele cu orice. Un fel de concurenţă neloială
se stabileşte între carne şi nuci - două tipuri de proteine
care nu se înţeleg nicicum când se întâlnesc. Atenţie la
salatele care amestecă nuci, andive, şuncă; sau la
„salata verde cu nuci şi şuncă!” A nu se consuma la
aceeaşi masă nuci şi carne; alegeţi ori una ori alta:
(Aveam cândva un mare medic homeopat, Dr. Kollitsch,
care-mi spunea că a îngrijit şi vindecat peste 500 de
fibroame, aproape numai cu remedii homeopatice. Nu
operase decât 3 sau 4 din toate acestea. Dr. Shelton, din
New York, spunea de asemenea că rezolvase un mare
număr de tumori (canceroase şi necanceroase) prin post.
Da, merge: am încercat eu însămi!)
Fructele de tipul nucii sunt bune, dar nu trebuie
consumate în acelaşi timp cu carnea. Înlocuiţi-le mai
bine unele cu altele! (Lectura 1151-2)
Ca multe proteine, familia nucii produce aciditate
în tubul digestiv (aceasta nu trebuie desfiinţată
neapărat: trebuie doar un echilibru între aciditate şi
alcalinitate, altfel spus între acizi şi baze).
Unui bărbat de patruzeci de ani care suferea de un
echilibru digestiv, i s-a spus:
Desigur, alimentele care creează aciditate trebuie
consumate cu moderaţie, adică dacă mâncaţi nuci, ele
vor produce sucuri în organism. Atenţie la modul în care
reacţionează cu celelalte alimente. (Lectura 5567-1)
În fine, trebuie să ştim că această interesantă
familie a nucii nu i se potriveşte oricui. De exemplu:
Nu mâncaţi alimente care produc alcool. Nu vorbim
numai de combinaţiile cu băuturi alcoolice, dar şi de
alimente care fermentează în sistemul digestiv,
producând alcool: astfel este cazul fructelor din familia
nucii. (Lectura 1985-1)
Puţine fructe din genul nucilor, în acest moment,
pentru că ele fermentează uşor în intestin. (Lectura
3395-4)
N-ar trebui niciodată să abuzăm de dulciuri, căci
nucile, alunele etc. conţin deja mult zahăr... Cayce
insistă adeseori asupra acestui punct:
Nu faceţi exces de dulciuri. Dacă veţi consuma
zaharuri, să fie naturale, ca ace/ea cum se găsesc în
fructele din familia nucii. (Lectura 773-16)
Iată o tânără de douăzeci şi doi de ani care are
dureri de dinţi: Spuneţi-mi, credeţi că trebuie să mi se
extragă acest DINTE?
 Pentru moment, ajung îngrijirile locale, atente; dar
ar trebui mai mult calciu în alimentaţia dumneavoastră
şi îl veţi găsi desigur în migdale şi alune. (Lectura 480-
13)

Cea mai bună pază împotriva tumorilor: două

migdale pe zi
Aţi încercat deja? Personal, mă străduiesc pe cât
pot (şi indiferent de ţară) să mănânc două-trei migdale
pe zi pentru a evita cancerul. Pentru moment, sunt bine
sănătoasă - mi-a reuşit! Dificultatea este să găseşti
migdale „în sezon”, cum spune Cayce; migdalele pe care
le găsim pe pieţele noastre primăvara şi vara sunt
„migdale verzi”. Ele nu se conservă prea mult timp.
După ce trece sezonul, trebuie să găsim migdale sub o
altă formă: prăjite, uscate, la cutie, în pachete,
zaharisite, în pireu de migdale, în pandişpan cu migdale
tip Jijon, în nuga. Mă cam îndoiesc de eficacitatea lor
atunci când suferă astfel de operaţii (decorticare,
spălare, pregătire la foc, înmuiere... în diverse substanţe
chimice). Încât mă întreb ce mai rămâne cu adevărat din
ele... Totuşi există în sud mulţi artizani care fabrică
aceste produse după reţetele tradiţionale şi, foarte des,
de o excelentă calitate bio.
În special migdalele sunt bune pentru
dumneavoastră. Şi dacă mâncaţi o migdală pe zi, în mod
regulat, nu veţi mai avea niciodată tumori sau proliferări
de ţesuturi de acest gen. O migdală pe zi vă pune la
adăpost de doctori (şi de anumite tipuri de doctori, mai
exact), mult mai bine decât merele. Căci, reţineţi, mărul
îl găsiţi toamna, dar migdala nu. Migdalul înfloreşte
atunci când tot restul vegetaţiei este încă mort. Aceasta
este viaţa! (Lectura 3180-3)
 Cayce face aluzie la dictonul cunoscut de englezi:
„An apple a day takes the doctor away” ( = O migdală pe
zi ţine doctorul departe). Va reveni de mai multe ori
asupra acestui subiect pentru a spune că nu este
adevărat decât pe jumătate (ar trebui deci să mâncăm
doar o jumătate de măr?); că nu trebuie să avem
încredere: deci mărul n-ar fi prea grozav! Dar migdala,
da!
O migdală valorează aşadar cât un măr, dar doza
variază de la o lectură la alta, în funcţie de bolnav.
Cayce vorbeşte când de o migdală, când de două sau trei
(având tendinţa să crească doza, am optat pentru trei
pentru a mă linişti complet în privinţa cancerului):
Mâncaţi o migdală pe zi - o migdală. Şi organismul
dumneavoastră nu se va mai îmbolnăvi niciodată după ce
va termina cu această boală. (Lectura 3515-1, unei
bolnave de cincizeci şi şase de ani, căreia Cayce îi
îngrijise în mod eficient cancerul)
În lectura 1206-13, o doamnă întreabă cum să-şi
îmbunătăţească starea tenului şi a pielii spatelui, ca şi a
părului (trebuie să fi fost o adevărată zână Carabosse!).
Cayce îi răspunde să mănânce toată viaţa câte două
migdale pe zi, astfel ea va avea o piele frumoasă şi în
plus va evita cancerul! (Cf. Edgar Cayce; reţete de
frumuseţe şi sănătate)
Unui om stresat, Cayce îi spune:
Să consume, de două sau trei ori pe săptămână,
migdale între mese - şi câte zece o dată! (Lectura 1158-
21)
Unei femei foarte anemiate, îi recomandă:
Consumaţi o jumătate de livră (aproximativ 250g,
n.tr.) de migdale, la jumătatea după-amiezei, înţelegeţi?
(Lectura 954-2) Cetăţeni, pe migdali!
 Şi dacă ar fi să ne suim în cocotier?
Nuca de cocos, nu s-ar zice că e rea; se pare totuşi
că este! Unei tinere femei, victimă a crizelor de epilepsie,
care îl întreba pe Cayce:
POT MÎNCA des NUCI DE COCOS?, el îi răspunde
sec: Niciodată. De altfel, nici alte fructe de tipul nucii.
Nici banane, nici mere! (Lectura 543-7)
Greu, greu! Într-o altă lectură (710-1), Cayce
repetă: Fără nuci de cocos. înseamnă că trebuie alungat
cocosul din meniurile noastre? Nu. Cayce vrea numai să
atragă atenţia asupra faptului că este un fruct foarte
gras. Fără cocos, un sfert din populaţia Pământului ar
muri de foame. El este, împreună cu banana, fructul de
bază al alimentaţiei în Caraibe. Or, bolnavii lui Cayce vin
rar din acel colţ. În general, sunt oameni îndopaţi deja
cu grăsimi, cu dulciuri, care nu trăiesc numai cu cocos.
Cayce le interzice categoric cocosul pentru că nu este un
fruct de pe pământul lor şi apoi nuca de cocos
exportată-nu mai este decât umbra celei adevărate, care
se mănâncă în Antile. „Coco connection” (probabil „filiera
cocainei”, n.tr.) este aproape la fel de periculoasă ca şi
cealaltă...

Alunele de pământ
Cayce le găseşte multe calităţi, mai ales când este
vorba de uleiul de arahide (extras din alunele de
pământ), care intră în compoziţia unui mare număr de
formule cosmetice şi terapeutice pe care cititorii mei le
cunosc deja datorită cărţii Edgar Cayce, reţete de
frumuseţe şi sănătate (eficacitatea suverană a uleiului de
arahide, folosit în masaj săptămânal, împotriva artritei!).
Ceea ce ne interesează aici este folosirea acestui
ulei pe cale internă şi consumarea alunelor de pământ.
În mod curios, Cayce estimează că:
 Untul de arahide va fi mult mai bun pentru
dumneavoastră (decât fructul) (...), cu condiţia să nu-l
consumaţi prea des. (Lectura 1747-6)
Alunele de pământ vor fi foarte bune pentru
dumneavoastră, dar untul de arahide este grozav de
indicat pentru dumneavoastră! (Lectura 984-3)
Alunele şi untul trebuie să fie bio, ceea ce este
dificil în Europa. Chiar şi pentru ulei. Deşi a fost
recomandat de Cayce concetăţenilor săi, pentru noi nu
este ceva foarte bun, pentru că ajunge denaturat pe
pământul nostru. Totuşi, chiar de calitate excelentă, el
nu se potriveşte oricui:
Ar mai trebui să folosiţi, pe cale internă, o dată pe zi,
o lingură de ulei de arahide. Înghiţiţi în trei prize,
degustând îndelung, chiar înainte de culcare! (Lectura
5334-1)
Pentru mine este bine să consum ulei de arahide?
Nu e bun singur. Trebuie să-l consumaţi amestecat
cu ulei de măsline sau alternativ; atunci va fi bine!
(Lectura 1688-8)
În acest caz, clienta suferea de constipaţie şi,
contra acesteia, adevăratul remediu este, evident, uleiul
de măsline. Bietele gospodine care cumpără numai ulei
de măsline industrial, de la supermagazin pentru că este
mai ieftin -, nu contribuie deloc la sănătatea iubitelor lor
căpşoare blonde... Ba, mai rău, uleiurile pretinse
„uşoare” sau light, atât de uşoare încât se alege praful de
ele, ar merita să fie numite „praf şi pulbere” sau „praf în
ochi”...
Reţinem din lecturile cayciene că uleiurile vegetale
pot fi cel mai bun sau cel mai rău dintre lucruri, după
caz. Ar trebui deci mult mai multă atenţie la calitatea
uleiului pe care-l turnăm în salatieră!
 În orice caz, nu puneţi ulei de arahide la orice sos:
otrăvirea cotidiană este cu atât mai eficace cu cât este
disimulată! Se pare, de asemenea, că amestecul dintre
uleiuri şi carne nu este foarte bun (dar să nu le înlocuiţi
cu unt gătit!):
Luaţi aminte să păstraţi echilibrul între aciditate şi
alcalinitate, în sistemul dumneavoastră digestiv. În
special ar trebui, măcar o dată în fiecare zi, să
consumaţi ulei extras din nuci şi din fructele de acelaşi
gen. V-ar face bine - mult mai bine decât carnea!
(Lectura 5557-1)
Şi pentru un caz de ulcer (localizare neprecizată),
Cayce prescrie:
Dimineaţa: mult ulei din oleaginoasele familiei
nucii. Va fi bine asimilat. (Lectura 5641-2)
Pe pieţele provinciilor - mă gândesc la Savoia,
Correze, Dordogne etc. sau la piaţa din Lausanne,
Elveţia, -se găsesc producători agricoli care vând ulei de
nuci sau de alune, făcut de ei. De altfel, îl poţi face acasă
dacă ai o moară. Aceste uleiuri - ca şi cel de măsline de
bună calitate - sunt scumpe, e adevărat. Dar vă puteţi
face obiceiul de a nu le risipi în prăjeli indigeste.
Elementele de calitate bio sunt economice: dacă aţi
încercat, aţi putut constata că sunt cu mult mai
hrănitoare: te saturi cu cantităţi mult mai mici!

Sucurile de fructe şi curele de fructe. Chiar

merită să faci suc...
Consumarea fructului întreg nu este exact acelaşi
lucru cu consumarea sucului extras din pulpă:
numeroase sunt cazurile când Cayce a prescris
bolnavului său numai sucul; trebuie să spunem că astfel
de lecturi... curg gârlă! Când eram la Versailles, un
producător elveţian de roboţi casnici îmi ceruse să scriu
o carte de reţete pentru centrifuga menajeră. O lună
încheiată, mi-am curăţat fructe şi legume din plăcerea
de a le vedea topindu-se în lichide aurii în secunda când
apăsam pe buton. Era o vrajă! Copiii şi eu am încercat
toate amestecurile, toate culorile şi toate varietăţile
comestibile din Franţa şi de la tropice. Spre marea mea
surprindere, acest regim ne-a adus o extraordinară
condiţie fizică, tonus şi supleţe. (Mă întreb de ce nu-l fac
mai des!). Şi cum mi-era milă să arunc pulpa fructelor
presate, o transformam în pastă de fructe, compoturi,
dulceaţă... în orice! Dacă erau legume, făceam o
maioneză adăugând un gălbenuş de ou şi ulei de
măsline. În genul gătit, puteam de asemenea să fac o
supă, un pireu (chiar pastă pentru câine sau găini - care
o adorau!). Cartea mea de reţete i-a plăcut mult
fabricantului: simţea experienţa trăită... Iar în planul
sănătăţii, sucul era valoros!
Iată acum câteva lecturi: bolnava numărul 5431-4
se scărpina pretutindeni, zi şi noapte. Familia
exasperată se întreba ce-i provoca acest prurit, adică
aceste mâncărimi groaznice. Paraziţi (ce ruşine!)? Are
paraziţi pe piele?
Este vorba mai mult de tulburări interne care
produc durerile de pe piele, înţelegeţi?
(Familia suspină uşurată!)
Am începe prin evitarea grăsimilor, uleiurilor şi a
majorităţii feculentelor. În schimb, ceea ce ar restabili
echilibrul ar fi sucurile de fructe (...), care vor arde
deşeurile acumulate în organism. (Lectura 5431-4)
În alt caz, un bărbat care suferă de fermentaţii
intestinale: Încercaţi prin regim, puţin câte puţin, să
eliminaţi aceste gaze din sistemul digestiv. Gaze care se
formează când mişcările peristaltice ale intestinului
devin ineficiente. Iată de ce ar trebui să consumaţi
sucuri de fructe, fără să le adăugaţi nimic, ele au săruri
naturale. (Lectura 1127-1)
În mai multe cazuri de oboseală, de scădere a
vitalităţii generale, Cayce recomandă:
Beţi multe sucuri de fructe - mai mult în cursul
zilei decât la micul dejun. (Lectura 1306-1)
Şi iată micul dejun englezesc, care mai primeşte o
lovitură... Cayce a repetat mereu că nu trebuie să se
consume sucuri de citrice şi cereale cu lapte în aceeaşi zi
(Lectura 528-11); că amestecul de feculente şi suc de
citrice este o adevărată catastrofă, întrucât provoacă o
hiperaciditate în tubul digestiv (lectura 1197-1); în
lectura de mai sus, merge până la interzicerea sucului
de fructe, dimineaţa!
Iată încă o bolnavă, la care ficatul, rinichii şi toată
circulaţia hepatică sunt atât de congestionate încât va
duce la creşterea temperaturii. De unde urgenţa de a
urma un regim care să favorizeze alcalinitatea, cum sunt
sucurile de fructe de tot felul. Să consume mult, dar în
cantităţi mici, de fiecare dată. (Lectura 1409-4)
În cursul lecturilor precedente, am putut vedea că,
pentru Cayce, cea mai mare greşeală dietetică era
amestecul neinspirat. Anumite fructe nu trebuie să fie
amestecate cu altele, şi mai ales cu alte tipuri de
alimente. Dar cred că atunci când se face o cură de
sucuri de fructe - şi numai de sucuri de fructe - (sau
chiar de fructe şi legume), pot fi amestecate între ele fără
riscuri, dacă se folosesc multe soiuri diferite. În
experienţa mea relatată mai sus, nu-l cunoşteam încă pe
Cayce şi-am amestecat bucuroasă toate fructele
disponibile. Or n-am constatat nici o dereglare, nici o
problemă de sănătate, dimpotrivă! Cred deci că am
putea amesteca fructele cu condiţia să nu bem decât
aceste sucuri amestecate în timpul curei; proprietăţile
terapeutice ale unora şi ale altora se completează atât de
bine încât acest cocteil de vitamine natural anulează
incompatibilităţile.
Totuşi, Cayce are câteva preferinţe: celebra cură de
trei zile de mere. De altfel merele merg mai bine în cură
(când nu se mănâncă nimic altceva) decât împreună cu
unele alimente. Se poate înlocui o masă pe zi cu suc de
mere, din când în când, ca în acest caz:
Mai ales să beţi suc de mere, care vă va reda
sănătatea. (Lectura 288-2, unei tinere hepatice de
douăzeci şi trei de ani, încă o sinistrată a constipaţiei!)
Este sigur că sucul singur merge mai bine.

Martiriul obezului, depăşit datorită sucului de

strugurii
Podgoriile noastre sunt aici capul de afiş. Ce şansă
pentru noi! În fiecare toamnă, îmi fac o cură de suc de
struguri, cu o mulţumire desăvârşită. Înlocuiesc o masă
cu mai multe pahare de ceasla auriu (mmm... este cel
mai dulce!) fără să mănânc nimic altceva: rezultate
convingătoare. Cayce l-a recomandat pentru... aproape
tot! Este incredibil! Dar ceea ce frapează cel mai mult
este numărul de situaţii în care a prescris strugurii ca
armă absolută împotriva obezităţii. (lecturile 457-8,
1183-2, 1657-2, 2514-11, 2514-15, 2804-11, 1589-1,
1224-6, 1170-3, 1151-19, 1100-17, 1540-11, 1339-1,
1309-3, 2988-3, 1431-2, 1309-2 etc.):
De ce ar trebui să beau suc de struguri?
Pentru că găsiţi în el zaharurile de care aveţi
nevoie, fără să vă îngrăşaţi!
Chiar va avea efect asupra greutăţii mele? întreabă
bolnava, sceptică.
Dacă n-ar fi eficace, nu vi l-aş recomanda! (Lectura
457-8) Şi gata! Prescrierile sucului de struguri împotriva
obezităţii sunt făcute pentru oameni de toate vârstele şi
sexele! Acum zece ani, fiind în America, am putut
constata că o persoană din trei era un monster, o specie
de pahiderm revărsând valuri de carne (Prietena mea
Arielle îmi spune că n-ar trebui să scriu asemenea
lucruri şi să mă arăt mai „îngăduitoare” cu obezii: dar eu
cred că tocmai această indulgenţă le face mai mult rău -
este ca şi cum i-am încuraja să se îngraşe în continuare!
Ar fi mai eficient să spunem adevărul: obezitatea ESTE o
boală care agravează considerabil bolile deja existente
(vezi lectura 2541-11, puţin mai departe). Obezii mor
mai devreme decât ceilalţi, statisticile o dovedesc. Şi
apoi, ei sunt nefericiţi: grăsimea lor este o chemare în
ajutor. Minţindu-i (în stilul „vă stă foarte bine aşa”), îi
dezamăgim în aşteptarea lor înfrigurată. V-ar lăsa inima
să-i spuneţi unui prizonier: „Ei, dragule, rămâi în
temniţă, ţi-e bine acolo: ai mâncare, adăpost, căldură,
curăţenie, ce-ţi lipseşte?”). Astăzi, boala progresează şi la
noi, iar străzile Parisului încep să scoată la vedere aceste
grămezi umane. Altădată erau numai turiştii americani,
acum boala începe să-i lovească şi pe parizieni!
Repede, alergăm la remediul aflat la îndemână:
Dacă veţi bea suc de struguri seara, sau chiar
înainte de cină, veţi vedea că nu este doar un întăritor al
sângelui, dar şi un remediu pentru slăbire. (Lectura
1128-3)
Atenţie să nu ajungeţi obez. Aceasta v-ar putea
agrava problemele de sănătate. Pentru a evita, beţi suc
de struguri de patru ori pe zi, de cel puţin patru ori pe
săptămână: îi puteţi adăuga apă - un pahar de suc de
struguri cu un pahar şi jumătate de apă curată (şi mai
ales, nu gazoasă); şi aceasta cu aproape o jumătate de
oră înainte de fiecare masă şi înainte de culcare. Aceasta
vă va normaliza valorile zahărului din organism,
favorizând activitatea de eliminare din rinichi. (Lectura
2514-11)
Ne amintim că Cayce dezaprobă total băuturile
gazoase: No carbonated water, repetă el din lectură în
lectură, foarte departe de a le găsi „digeste!” Pe de altă
parte, cura cu suc de struguri va fi mai eficientă cu
strugurii proaspăt zdrobiţi, chiar înainte de a bea sucul.
Dacă nu este sezonul lor, alegeţi un suc fabricat după
criteriile bio (caietul de sarcini al asociaţiei Nature et
Progres). Cayce ţine foarte mult să se consume suc de
struguri fără nici un conservant sau colorant. El indică o
marcă americană, care în vremea aceea producea sucuri
fără benzoat de sodiu (conservantul folosit atunci, în
1937) (lectura 470-19). Cititorii mei vor găsi cu uşurinţă
în comerţ sucurile bio produse de viticultorii francezi, cu
o gamă largă de gusturi diferite, în funcţie de solurile de
cultură. Puteţi să vi le faceţi şi singuri şi să le congelaţi
(dar conservele, oricum ar fi, îşi pierd destul de repede
energia vitală).
Încă un dialog lămuritor, dat pentru o doamnă
grasă şi bătrână, de 74 de ani (la vârsta aceasta, şansele
de vindecare sunt totuşi mai mici decât la douăzeci de
ani!):
Trebuie să încep cu sucul de struguri? dacă da, cât
de des? întreabă doamna (deloc încântată...)
Două pahare amestecate cu un pahar de apă, de
patru ori pe zi - cu o jumătate de oră înainte de fiecare
masă şi la culcare. Este modul bun de folosire.
Consideraţi că trebuie să slăbesc? dacă da, cât şi
cum?
Sucul de struguri va micşora nevoia
dumneavoastră de a vă îndopa cu dulciuri, ceea ce va
readuce la normal valoarea zahărului din organism.
 TREBUIE SĂ FAC ALTCEVA PENTRU A ACCELERA
REZULTATELE?
Trebuie să fiţi mai ales perseverentă şi disciplinată.
Atunci veţi vedea rezultatele! Toate acestea sunt o
activitate de dezvoltare personală. Nu trebuie să vă
grăbiţi - acordaţi-i organismului răgazul necesar pentru
a declanşa propriile mecanisme de vindecare. (Lectura
1224-6)
Să admirăm optimismul lui Cayce, care crede că şi
la şaptezeci şi patru de ani trebuie să-ţi continui efortul
de dezvoltare personală (mentală, spirituală, fizică!)
Unui obez de patruzeci şi nouă de ani, care
întreabă:
Ce mi-aţi prescrie pentru slăbire?
Să beţi suc de struguri, înainte de mese, cu apă - o
treime apă şi două treimi suc (sau un sfert apă şi trei
sferturi suc), de la patru la şase înghiţituri, cam cu o
jumătate de oră înainte de mese.
De trei ori pe zi?
Da, de trei ori pe zi; înainte de fiecare masă şi
înainte de culcare! (Lectura 1151-19)
Sucul de struguri nu este sistematic amestecat cu
apă în recomandările lui Cayce, ci numai atunci când
este îmbuteliat. Inutil să-i adăugăm apă când este
proaspăt. Cayce aminteşte în lectura următoare faptul
că obezitatea contribuie la distrugerea sănătăţii (la o
bolnavă care are tendinţa să se îngraşe):
Ne-ar plăcea să consumaţi mai regulat suc de
struguri, respectând prescrierea pe care v-am făcut-o.
Nu pentru că aţi fi prea grasă, ci pentru că ar trebui să
nu ajungeţi aşa: ceea ce ar împiedica vindecarea inimii,
plămânilor, ficatului, rinichilor... (Lectura 1100-38)
 Pentru cei cărora le place băutura, Cayce
precizează: Suc de struguri curat, nu fermentat.. (Lectura
1339-1)
În lectura 1589-1, el acuză băuturile fermentate
(deci alcoolizate) că provoacă obezitatea, la fel ca
dulciurile.
Încă un detaliu interesant înainte de încheierea
acestui capitol: Cayce ţine să-şi asigure bolnavii: (cum
sucul de struguri) taie pofta de mâncare, vei mânca
astfel mai puţin; nu te îngrijora, este normal! (Lectura
2084-11)
În acest ultim caz, bolnava este o fetiţă de
treisprezece ani, care nu se mai poate opri din cursa
dulciurilor - dulciurile, corporaţie care i-a recrutat pe
mulţi din 1942, data lecturii, cu toate restricţiile
datorate războiului!)

Nelipsitele sucuri de citrice

Atenţie, cum vine vorba de conserve, Cayce
interzice amestecul de suc de struguri + suc de lămâi
(lectura 1593-1) şi chiar amestecul de suc de lămâi sau
suc de lămâi verzi + suc de grepfrut (lectura 1593-1).
Cu această precizare, el arată toate calităţile
sucului de diverse citrice - mai ales în boli ca astmul
(lectura 5682-2, 861-1, 3046-2). A doua indicaţie
priveşte cazurile de depresie, astenie, slăbiciune
generalizată, convalescenţă, cădere de tensiune,
demineralizare (lecturile 578-5, 1468-5, 501-2, 578-5,
418-2, 578-5 etc.)
După caz, Cayce preferă portocala, lămâia,
grepfrutul sau lămâia verde. Se vor ameliora, dacă nu
chiar vindeca, prin aceste sucuri de citrice, unele boli ca
epilepsia (lectura 2153-1), ciroza hepatică (lectura 2092-
1) cu un suc de grepfrut dimineaţa, fără să uităm
numeroasele cazuri de tuberculoză.
În fine, cazurile de obezitate. Pentru mulţi din
aceşti bolnavi, Cayce repetă:
Ar fi mai bine să consumaţi suc decât fructul
întreg, cu pulpă. (Lectura 5672-1)
Bineînţeles că Cayce recomandă sucurile de citrice
în cură de trei zile - pentru tot ceea ce este reumatism,
constipaţie, obezitate, dureri de gât, gripe, răceli, angine.
În acest caz, se consumă un singur fel de suc (la alegere,
lămâie sau portocală sau grepfrut) - atât cât vrei într-o
zi. Eu am încercat; taie pofta de mâncare, nu-ţi mai este
foame... fără să pici de oboseală!
Există şi cura de sucuri de fructe amestecate, dar
trebuie să fie proaspete şi bio. Aşa cum am spus mai
sus, ele sunt o binefacere pentru majoritatea oamenilor:
Totuşi există alergii, intoleranţe. Unii bolnavi, ca aceasta
(o tânără aflată în convalescenţă după o peritonită), nu
trebuie să consume sucuri tot timpul - ci numai uneori:
Vom continua să-i prescriem din când în când un
amestec de sucuri PROASPETE de portocale şi struguri.
(Lectura 852-8) Fiecare dintre cititorii mei va trebui să
vadă care fel de citrice i se potriveşte. De exemplu numai
portocala sau numai amestecul portocală-lămâie-
grepfrut. Acestea sunt într-adevăr cazuri izolate.
Încercaţi „să simţiţi” ce doriţi, ascultaţi-vă instinctul...
dacă aveţi îndoieli, treceţi cu pendulul pe deasupra
unuia sau altuia din aceste fructe. Poţi fi „branşat la
portocală” un timp şi apoi să nu mai fii deloc. Poţi fi
alergic la grepfrut, suportând foarte bine lămâia... Dar
marea problemă a calităţii bio a fructelor proaspete se
pune acum în mod acut - în timp ce pe vremea lui Cayce
abia dacă putea fi vorba. Ea depinde de provenienţă,
după ţări (unele ţări tratează cu produse mai nocive
decât altele). În fine, atenţie ca întotdeauna la raportul
karmic pe care îl ai cu ţara de origine a fructului! De
exemplu, eu nu cumpăr nici un produs iberic: am
constatat că nimic spaniol nu mi se potriveşte...!
Explicaţia este foarte simplă: am amintiri cumplite dintr-
o viaţă anterioară în Spania! Dar pentru alte persoane,
va fi exact contrariul...

Sucurile despre care Cayce n-a vorbit

Nu vă privaţi de aceste sucuri sub pretextul că
lecturile nu vorbesc de ele! Cayce îi vorbeşte de sucul de
pară (lectura 288-22) unei tinere fete, suferindă
hepatică, constipată şi astenică (face totul ca să placă
această fată!); suc de ananas (pe care îl recomandă
călduros, chiar conservat, lectura 738-2). Interzice
categoric amestecul cu cerealele (lectura 1073-1) şi nu
recomandă îndulcirea cu zahăr:
Dimineaţa, consumaţi sucuri de citrice - inclusiv
suc de ananas. Bineînţeles, fără să puneţi zahăr!
(Lectura 831-1)
Acest bineînţeles face aluzie la nenumăratele dăţi
când repetă: Nu puneţi zahăr fructelor, ele îi conţin deja!
Sucul de prune apare de asemenea (lectura 1788-6),
dar trebuie spus că sucurile altor fructe nu sunt deloc
menţionate. Coacăzele, coacăzele negre, zmeura,
căpşunile, caisele, piersicile („nectarul de piersici”),
cireşele, afinele... Se pare că lecturile lui Cayce nu le
cunosc! Acest lucru nu trebuie să vă împiedice să le beţi!

Edgar Cayce şi vegetarianismul — pentru sau

împotriva cărnii? Un „ism” perceput negativ
A fost o vreme când toate entuziasmele se terminau
în „ism”: comunism, marxism, culturism, futurism,
vegetarianism... Cum spune Alain Schifres: „Parisul a
cultivat mult timp ismul. Adăpostea cam mult ism. Prea
mult. S-a ajuns la supraproducţie şi albia ismului s-a
prăbuşit” (Les Parisiens, pag. 225, Ed. J.C. Lattes)
În mai multe lecturi, Cayce declară război tuturor
sistemelor intitulate ceva-ism, - fanatisme care permit
unui număr mic de iniţiaţi să-i dispreţuiască pe ceilalţi:
Căci Dumnezeu îi iubeşte pe cei ce-l iubesc,
indiferent de etichetă, cult, sectă sau schismă în „ism”
cărora le aparţin! (Lectura 3976-27)
Cu siguranţă că aspectul asociativ al terminaţiei
ism a dăunat cel mai mult vegetarianismului: a fost
asociat voyeurismului (Fr., engl. voyeurism, de la voyeur
(cel căruia îi place să urmărească un spectacol obscen,
fără să fie văzut. N. tr.), tabagismului, pauperismului,
terorismului... Or acesta este un mod de hrană care a
existat dintotdeauna, în toate epocile şi în toate
civilizaţiile, fără să nască totuşi pasiuni. Păstorul grec
care se hrănea cu măsline, usturoi şi brânză era
vegetarian fără să ştie!
Printre alimentele recomandate - sau interzise,
după caz - de Cayce, se află deci carnea. Trebuie s-o
spun? La început am fost şocată că Cayce nu predică
vegetarianismul. Apoi am reflectat: filosofia. sa fiind
aceea a echilibrului, el se abţine să ia atitudini extreme.
Şi este adevărat că dorind prea mult să demonstrezi,
descurajezi. Cum spune Talleyrand, ceea ce este în exces
îşi pierde semnificaţia: „Tot ce este exagerat devine
insignifiant”. Nu putem transmite toate mesajele în
acelaşi timp; orice educator ştie bine acest lucru!
Am întâlnit şi vegetarieni fanatici, cu un chip atât
de palid încât îţi venea să le oferi o friptură în sos
tartar... Probabil nu trebuie să punem carul înaintea
boilor: vegetarianismul se va impune într-o zi de la sine
(probabil sub un alt nume!). Când vom ajunge la o
civilizaţie care să respecte mai mult Natura şi mediul
înconjurător, poate că această nevoie de carne va
dispărea. Pe măsură ce vom dezvolta cercetările despre
fizica vibratorie, vom înţelege că mâncând carne, ne
încărcăm de vibraţiile de suferinţă ale unei fiinţe
masacrate. Din păcate, atâta timp cât Biserica ne va
învăţa că „animalele n-au suflet”, creştinii îşi vor păstra
(„ca nişte dobitoace...!”) conştiinţa liniştită.
Vegetarianismul este deci, pentru moment, o
practică pe care n-o vom putea impune tuturor. Eu
însămi l-am practicat îndelung cu copiii mei, când erau
mici - li se potrivea, au crescut ca nişte plante frumoase:
viguroşi şi înalţi. Trebuie să spun că nu era vorba de un
vegetarianism absolut: mâncam ouă proaspete de la
găinile noastre, multe lactate şi peşte. Unele ţări din
Asia, ca Japonia, unde nu se practică o alimentaţie pe
bază de carne, nu sunt propriu-zis vegetariene în sensul
strict; pentru că mănâncă animale, dar peşte (şi, din
acest motiv, nu sunt mai bolnavi...)
Cei care vor să fie vegetarieni se confruntă cu o
problemă socială. Multe mame de familie, violent
criticate de părinţii sau soţii lor, se văd obligate să
aleagă între un vegetarianism chiar moderat şi liniştea
familială. Greşeşti întotdeauna când îţi depăşeşti epoca!
Copiii noştri s-au pus pe „biftec-cartofi-prăjiţi-
tăiţei-Mac-Do”. Rezultatul nu se lasă aşteptat: ei sunt
obezi, au pungi sub ochi, privirile tulburi şi gripă de
patru ori pe an... Viţelul de aur pentru care îşi sacrifică
sănătatea este viţelul de serie, îngrăşat cu alimente
multinaţionale. Am de asemenea mulţi prieteni care mă
invită la ei. Când este o mâncare cu carne, făcută cu
dragoste de stăpâna casei, o mănânc din toată inima: mi
s-ar părea la fel de nepoliticos s-o refuz, pe cât este de
nefast pentru stomac - aş rupe armonia. Şi invitatul nu
trebuie să „strice atmosfera”, contestând ritualurile
familiale ale celorlalţi. Christos a mâncat mielul pascal
împreună cu familia Sa. Atunci eu, care nu sunt
Christos, apreciez curca de Crăciun, friptura prietenei
mele şi alte mâncăruri de pasăre, la masa de duminică.
Ca să compensez, trec la salate-fructe-legume, atunci
când sunt singură. O altă situaţie o constituie
restaurantul: acolo este totuşi uşor de ales mai degrabă
omletă, peşte, legume, salate, brânzeturi. Cât despre
recepţiile oficiale, unde mâncarea vine de la o unitate de
alimentaţie publică, se impune prudenţa sub toate
aspectele. (Ne amintim scandalul recent când, la o
recepţie oficială, au fost servite de către o unitate
pariziană mâncăruri alterate, care au intoxicat astfel o
parte din invitaţi!)
În Era Vărsătorului, sigur nu vom mai fi carnivori -
ceea ce este un fel de canibalism! Aşteptând, cum trăim
într-o epocă de vibraţii destul de joase, oamenii care se
marginalizează refuzând absolut orice carne, sau orice
altceva, sunt percepuţi ca rebeli.
Mişcările feministe au găsit formula „burta îmi
aparţine” (ca să spunem lucrurilor pe nume, cu nişte
cuvinte gingaşe...). Îl aşteptăm pe cel care va lansa
formula, mai evidentă încă, „stomacul meu îmi
aparţine”, altfel spus „ceea ce mănânc eu nu priveşte pe
nimeni”.
Dragul de Cayce aprecia că în aşteptarea Erei
Vărsătorului - semnul îngerului - consultanţii săi nu
erau încă destul de angelici ca să treacă la vegetarianism
(deşi l-a recomandat, individual, destul de multe ori!).
Punctul de vedere al lui Cayce este deci următorul: mulţi
oameni sunt intoxicaţi pentru că au mâncat prea multă
carne, mai ales carne roşie: prin urmare aceasta nu este
bună.
 Anumiţi vegetarieni au devenit legume...
în ciuda simpatiei mele faţă de vegetarianism, am
întâlnit anumiţi vegetarieni cumplit de antipatici:
sectari, oameni care dau lecţii... şi cu faţa mai mult
cenuşie! „Vegetarienii” stricţi, care refuză absolut orice
produs animal (produse lactate, fructele de mare, ouăle,
mierea...) trebuie imitaţi?
Personal, păstrez o amintire foarte proastă despre
macrobiotică, care m-a îmbolnăvit grav. Nu este un
sistem în „ism”, cum ar spune Cayce... dar ar merita să
fie. Macrobiotica (pe deasupra împopoţonată cu un
nume grec meşterit ca să dea „in”) este un sistem de
hrană arhi- artificial, un amestec „jap-revisited-by-the-
yankee”: fondatorul său, Oshawa, era un japonez
complet americanizat (asta mă face să mă gândesc la
acel restaurant din Montmartre care se intitula FAST-
FOOD- CHINOIS-KACHER - sic!). Acest tip de
alimentaţie, epurată de înţelepciunea milenară japoneză,
reflectă perfect puritanismul maso al Americii, care
consideră că plăcerea de a mânca este „păcat”. Ca să fii
virtuos, trebuie să mănânci fără plăcere... deci cât mai
infect posibil! Macrobiotica este complet opusă
principiilor lui Cayce: acesta spune şi repetă că trebuie
să ne hrănim cu ceea ce produce solul pe care trăim
(lectura 3542-1, vezi mai sus). Atunci, la ce bun să
înghiţim cu nişte figuri extatice r... importat din Japonia
la preţ de aur, numai pentru a ne convinge că suntem
branşaţi? Dacă vrem din timp în timp „să mâncăm
japonez”, de ce să nu ne ducem direct la un Jakitori
ADEVĂRAT?

Supraconsumul de carne: atenţie, cancer!

 Se pare că în cursa biftec-cartofi-prăjiţi, cancerul îl
aşteaptă pe câştigător pe linia de sosire... Sunt numeroşi
dieteticienii moderni care cred acest lucru şi lucrările
ştiinţifice moderne care tind să-l demonstreze - cât
despre Cayce, el îl afirmă foarte clar, de mai multe ori.
Iată, de exemplu, o consultantă atinsă de un cancer,
căruia el îi spune:
Evitaţi orice fel de carne, timp de trei până la şase
luni. (Lectura 3515-1)
Altei femei, bolnavă tot de cancer:
Abţine ţi-vă de la carne. Ea are cea mai mare
contribuţie în starea dezastruoasă a sănătăţii
dumneavoastră de acum. (Lectura 569-16)
E clar: Cayce acuză categoric carnea de provocarea
unor cancere.
Mai este şi consultanta numărul 683-3, a cărei
lectură despre nuci am citat-o mai sus, atinsă de o
tumoră care încă nu este canceroasă, dar care manifestă
un teren canceros şi căreia Cayce îi repetă: Nu carne,
doar carne de pasăre şi peşte! Şi celălalt caz, foarte
asemănător, de chist ovarian (fibrom), tot pe un teren
general canceros, când Cayce repetă:
Nu prea multă carne, indiferent de ce fel! Şi
niciodată, în nici un caz, carne roşie! (Lectura 5113-1)
Profesorul Mathe i-a declarat ziaristei Simone
Brousse: „Carnea intervine la originea acestor două
tipuri de afecţiuni - tumorile şi ateromul - pentru că ea
conţine multe grăsimi, uneori până la 40% (Extras din
excelenta lucrare a lui Simone Brousse, L'Equilibre de
l'énergie humaine, clé de la sante, ed. Press Pocket) „. Iar
Simone Brousse o citează pe elveţiana Johanna Brandt,
care s-a vindecat singură de cancer, printr-o cură de
struguri; ea spune că „cancerul prosperă din orice hrană
animală”. Numeroase şcoli - ca de exemplu naturopaţii -
ne spun acest lucru de mult timp.

Virusul gripei este un mare mâncător de carne

Aceasta este, în final, concluzia care se impune
după lectura lui Cayce! El ia în consideraţie trei cazuri:
- o parte din bolnavii săi trebuie să evite în mod
absolut carnea;
- un alt tip de pacienţi poate consuma carne;
- în fine, pentru alţi bolnavi, carnea este un
medicament.
Voi da lecturile despre aceste categorii în capitolele
următoare. Iată primele două tipuri de situaţii, care ne
arată un Cayce în general puţin favorabil cărnii. Unui
reumatic:
În alimentaţia dumneavoastră, atenţie, evitaţi
carnea, în special carnea roşie. Mai bine faceţi exces de
legume şi chiar exces de făinoase, decât exces de carne!
Căci aceasta vă creează aciditate. De unde aceste
probleme. (Lectura 99-5)
Unei eterne constipate, care suferea de o proastă
asimilaţie (mânca prea multă carne şi asta n-o ajuta!):
Niciodată carne prăjită şi, pentru dumneavoastră,
în general, fără prăjeli, înţelegeţi? (Lectura 2261-1)
Unui bărbat de 33 de ani, care suferea de
albuminurie: Atenţie, evitaţi carnea! (Lectura 900-383)
Unui artritic:
Nici un aliment de origine animală! Organismul
dumneavoastră nu suportă nici grăsimile animale, nici
chiar produsele animale în general. Acestea vă întreţin
un focar de infecţie. (Lectura 5402-1)
 Carnea solicită din partea tubului digestiv un mare
efort chimic. Când este prea multă, laboratorul nostru
intern intră în grevă! Se ajunge foarte repede la
constipaţie, pe care Cayce o consideră responsabilă de
toate bolile şi al cărei mecanism este următorul:
nemaiavând forţă să evacueze deşeurile, pereţii
intestinali le repun în circulaţia sanguină, cu speranţa
să le elimine printr-o altă poartă de ieşire (numit
emonctoriu, în jargon medical!). Ceea ce nu eliminaţi
prin intestin urmează să fie eliminat prin respiraţie (de
unde supraîncălzirea plămânilor, nasului şi gâtului),
prin transpiraţie şi urină; (de unde supraîncălzirea
rinichilor şi pielii), prin orice alte fluide şi lichide care ies
din corp. Organele care le produc se surmenează şi se
îmbolnăvesc (de unde importanţa de a nu impune ritmul
de trei schimburi muncitorilor dumneavoastră interni).
Dacă nu, începe... războiul intestin! Cayce denunţă
constipaţia, care creează o intoxicaţie permanentă, o
asfixie lentă şi inexorabilă a energiilor profunde. Iată ce
spune el unuia dintre bolnavii săi:
Deşi sunt multe lucruri care nu merg la
dumneavoastră! A descrie cauzele lor ar însemna să
facem un curs de anatomie şi patologie a ţesuturilor - şi
să întocmim istoricul acestor tulburări. Dar astăzi,
problemele dumneavoastră de circulaţie sanguină sunt
provocate de o eliminare insuficientă a toxinelor - şi
aceasta durează de mult timp! Iată originea tuturor
simptomelor dumneavoastră. Iată ce strică bunul mers
al diverselor organe, iată de ce sunteţi deprimat, bolnav,
suferind: pentru că mâncaţi prea multă carne şi
pregătită într-un mod nesănătos (...). Acum, abţineţi-vă
de la ea! (Lectura 3896-1)
Se vede după acest eşantion că dragul de Edgar
consideră carnea, mai ales carnea roşie, un flagel. El
consideră că în general consumul de carne trebuie
limitat la cazuri precise şi spune mereu: Carnea, în
cantitate mică!
Cayce vorbise adeseori de răceala (the common cold)
pe care o facem iarna sub formă de angină, gripă,
reumatism, guturai, lumbago, tuse etc. El atribuise
cauza acesteia unui dezechilibru biochimic: excesul de
aciditate din circuitele digestive.
Or aceasta se datorează excesului anumitor tipuri
de alimente, în special carnea - întrucât se ştie că
viruşilor nu le place să trăiască în medii alcaline, pe
când proliferează într-un PH acid (lectura 1947-4). De
unde întrebarea acestui consultant:
Ca să evit răceala, este important să mă abţin de la
CARNE?
Nu este obligatoriu, răspunde Cayce. Asta depinde
mai mult de modul în care amestecaţi diversele categorii
de alimente, mai mult decât de unul singur care ar fi
unicul factor al tulburărilor. Chiar cei care mănâncă rar
carne sau produse animale pot să capete o sensibilitate
la răceală. Pentru aceasta, ajunge să mănânce prost,
slăbind o zonă sau alta din sistemul lor digestiv. Dacă
aşa stau lucrurile, este mai bine să evite carnea sau cel
puţin excesul de carne. (Lectura 902-1) Iată un alt caz,
al unei persoane sensibile la răceală, angină, gripe,
pentru că este intoxicată cronic. Ficatul său, surmenat,
degenerează în „ficat cardiac”, căruia Cayce îi descrie
aici mecanismul. Familia neliniştită întreabă imediat:
Domnule Cayce, trebuie să-i suprimăm carnea
roşie? Ar fi de dorit. Mai ales când are ficatul
congestionat - şi când această congestie afectează
circulaţia sanguină spre inimă. (Lectura 115-19)
Iată o altă lectură, dată pentru o fetiţă de şapte ani
care a răcit, degenerând în gripă şi terminând cu
congestie pulmonară. Mama ei înţelege, după lectura
precedentă, că nu trebuie să-i dea carne roşie: ATUNCI
POT să-i dau CARNE de iepure?, întreabă ea.
Da, răspunde Cayce, carne de animal sălbatic, cu
condiţia, totuşi, să nu fie prăjită. (Lectura 4281-10)
În întrebarea pusă este vorba de vânat, nu de
carnea iepurelui de crescătorie - ceea ce ne aduce la
problema vânatului (asupra căreia vom reveni mai
târziu) şi la aceea a modului de pregătire a cărnii.

Tartar - sau încălzit sub şa?

Livizi de teroare, strânşi după gardurile de lemn
menite să-i apere, parizienii îi aşteptau pe huni. Erau
barbari cumpliţi. Dovada: mâncau carnea crudă,
încălzită sub şaua calului. (Şi iată de ce „pe unde
treceau ei, nu mai creştea iarba” (Aceasta este viziunea
simplistă a cărţilor şcolare din secolul al XIX-lea. În
realitate, se pare că Attila a trăit la Curtea Împăratului
şi nu era chiar un Cro-Magnon, aşa cum s-a spus!).
Legătura de la cauză la efect între carnea crudă şi
erbicide nu era foarte evidentă în manualele noastre de
istorie). Din fericire, parizienii dispuneau de antidot: o
sfântă vegetariană. Sainte-Geneviéve , „întărită de post
şi rugăciune” - spune cronica - şi-a asumat răspunderea
de a-l convinge pe Attila că parizienii n-aveau nimic crud
să-i ofere. Hoardele năvălitoare au plecat în altă parte
să-şi roadă steak-ul tartar. Parizienii s-au întors la
proastele lor obiceiuri: soteul de viţel şi afumăturile de
porc!
Cayce dă o mare importanţă modului în care
pregătim carnea. Cea mai toxică este, cu siguranţă,
prăjeala! În regiunea unde a trăit tânărul Edgar, felul de
mâncare tradiţional era Kentucky fried chicken. Am
văzut un şir de restaurante cu acest nume. Curaj, să
fugim:
Nici seara, nici dimineaţa, prăjeli! Nici jambon
prăjit, nici carne prăjită - nici măcar pui prăjit! Dacă se
întâmplă să mâncaţi carne, să fie de pasăre, miel sau
peşte. Şi fiartă, grătar sau la cuptor! (Lectura 1586-1)
Carnea roşie friptă la grătar şi asortată din belşug
cu ceea ce numim „verdeţuri provensale” se digeră mai
bine:
Atenţie, nu carne roşie! Mai exact, nu carne crudă
(...). Totuşi, dacă este cu mirodenii şi friptă la grătar, se
poate digera. (Lectura 877-16)
„Verdeţurile” (de la noi) şi mirodeniile (exotice) ajută
digestia: în fond, idealul - dacă l-aţi înţeles bine pe
Cayce - este verdeaţa provensală asortată cu o bobiţă de
carne!

Fundaţia E. Cayce
Fundaţia Cayce adică A.R.E. (Association for
Research and Enlightenment), îşi are sediul în Virginia
8each, în colţul celei de-a 67- a străzi a lui Atlantic
Avenue.
Adresa poştală:
P.O. Box 595, Virginia Beach VA 23451
U. S. A.
şi telefonul: (804) 428 35 88
Cititorii care doresc mai multe informaţii despre
Edgar Cayce se pot adresa asociaţiei „Le Navire Argo”
(8,P. 674-08, 75 367 Paris Cedex 08), care organizează
cursuri şi ateliere (astrologie karmică, citirea aurei,
vindecare prin rugăciune, radiestezie, geobiologie,
analiza viselor, meloterapie etc.). Mulţumesc pentru
plicul timbrat (pentru răspuns), pe care-l veţi trimite
împreună cu scrisoarea de solicitare.

CUPRINS
Mulţumiri .................................................................. 599
Sub formă de introducere ............................. 599
Glasul copacilor ............................................ 602
PARTEA I................................................................... 605
Edgar Cayce şi Spiritele Naturii .................... 605
Spiritele Naturii sunt pretutindeni ................ 606
Un popor mărunt, precis şi organizat ........... 609
Zânele se întorc ............................................ 612
Fotografiile din Cottingley ............................. 613
2. Prietenii nevăzuți ai micului Edgar ........... 621
3. Spirite ale Naturii, mai sunteţi aici?.......... 629
Războiul copacilor ........................................ 632
Ioana D'Arc şi „Copacul zânelor” ................... 636
Franţa fermecată .......................................... 640
„Stâncile zânelor”.......................................... 641
Spiritele Naturii fug de oameni ..................... 645
Îngerii meteorologiei ..................................... 651
Deva dioritului.............................................. 653
Zâna recoltei ................................................. 655
Regele cârtițelor ............................................ 659
Spiritul locurilor ........................................... 664
Păziţi-vă de zâna Carabosse!......................... 670
Şi dacă ne-am duce să dansăm cu elfii? ....... 671
 Ondinele din Canalul Mânecii ....................... 671
Domeniul Boisset-Ces-Prevenches ................ 673
Să învăţăm să vorbim cu spiritele Naturii ..... 680
Experienţe pe un domeniu fermecat ............. 683
PARTEA A II A ........................................................... 687
Reîncarnarea, cheie a istoriei: frontierele
răsăritene ..................................................... 687
Vocaţia marţiană a „Frontierelor Răsăritene” 692
Pe când străbăteam Lorena .......................... 696
Miracolul Alsacian Tragedia alsaciană .......... 704
Firul de păianjen: o răbdare infinită ............. 706
Alsacia în vremea Cruciadelor ...................... 718
Acei contra-noastră din Alsacia-Lorena. Nu veţi
avea Alsacia şi nici Lorena ............................ 723
Ultima oră .................................................... 726
Elveţia: o entitate naţională foarte veche. Să fie
dărâmaţi aceşti munţi, din cauza lor nu vedem
marea! .......................................................... 733
Cezar interzice elveţienilor să colonizeze
provincia Saintonge ...................................... 734
Drumurile Imperiului ................................... 737
PARTEA A TREIA ....................................................... 742
Funcţia terapeutică a alimentelor. Săpând
groapa cu furculiţa... .................................... 742
Niciodată destule fructe! ............................... 745
Fructul: o pilulă de viaţă .............................. 746
Teoria asemănărilor ...................................... 748
Prioritate fructelor din ţară! .......................... 749
Imposibil să conservi fără să denaturezi ....... 751
Există ceva mai urgent decât Războiul Focului!
..................................................................... 752
Război dulciurilor! ........................................ 754
Citricele - Familia Citrice .............................. 755
Fals acide... .................................................. 756
Starea bună datorată vitaminelor ................. 758
Citricele: o investiţie în aur ........................... 759
Portocala mecanică... sau portocala falsă! .... 761
Fructele exotice ............................................ 763
Umorile acide ale ananasului........................ 764
Avocaţii care pledează pentru sănătatea
dumneavoastră... .......................................... 765
Păcat că au fost banalizate bananele ............ 765
Curmalele sunt „degete de lumină” ............... 768
Nu mai este nici mă car o singură goiavă la
Goyava... ...................................................... 770
Papaia lui papa............................................. 771
Kakiul în uniformă ....................................... 771
Fructele exotice despre care Cayce n-a vorbit 772
Fructele roşii (sau bacele) Sângele roşu al
pământului................................................... 774
Murele: aurul negru al golfurilor noastre ...... 777
Ia coacăza şi fugi... ....................................... 778
Coacăza neagră şi agrişa .............................. 778
Căpşună lângă căpşună ............................... 780
Timpul cireşelor ............................................ 781
Fructele de vară şi fructele de toamnă .......... 783
Tot respectul pentru pepene! ........................ 784
Să ai moralul ridicat ..................................... 785
Caisa: încă un refugiat! ................................ 786
Familia prunei: prune uscate, piersici fără puf,
prune brumării etc. ...................................... 787
Meci: smochina contra prună — se curăţă totul!
..................................................................... 789
Jumătate smochină, jumătate strugure ........ 790
Nelipsitele stafide.......................................... 793
Pace merelor de bună credinţă... .................. 794
Nu se face tartă din perei .............................. 796
Negustorul de gutui... ................................... 798
Reventul: efectul laxativ! ............................... 798
Fructele oleaginoase (nuci, migdale...) .......... 799
Uleiurile: ole! ................................................ 800
Nuci şi alune: un imperativ absolut contra
cancerului! ................................................... 804
Cea mai bună pază împotriva tumorilor: două
migdale pe zi................................................. 809
Şi dacă ar fi să ne suim în cocotier? ............. 811
Alunele de pământ........................................ 811
Sucurile de fructe şi curele de fructe. Chiar
merită să faci suc... ...................................... 813
Martiriul obezului, depăşit datorită sucului de
strugurii ....................................................... 816
Nelipsitele sucuri de citrice ........................... 820
Sucurile despre care Cayce n-a vorbit ........... 822
Edgar Cayce şi vegetarianismul — pentru sau
împotriva cărnii? Un „ism” perceput negativ . 822
Anumiţi vegetarieni au devenit legume... ...... 826
Supraconsumul de carne: atenţie, cancer! .... 826
Virusul gripei este un mare mâncător de carne
..................................................................... 828
Tartar - sau încălzit sub şa? ......................... 831
Fundaţia E. Cayce ........................................ 832
 Dorothée Koechlin de Bizemont

Universul lui Edgar Cayce

IV
Mulţumiri

Aş vrea să le mulţumesc aici, la modul general,

tuturor acelora care m-au ajutat să-l popularizez pe Edgar
Cayce. Fiind foarte mulţi, nu-i pot aminti pe toţi!
Dar „calculatoarele” cereşti ţin o contabilitate mai
exactă decât a mea, ele ştiu foarte bine despre cine este
vorba şi ce a făcut fiecare. Rudele, prietenii şi ghizii noştri
din lumina lumilor nevăzute sunt prezenţi şi atenţi la cel
mai mic detaliu. Când aceste entităţi invizibile se află în
Iubire, adică Energia continuu Creatoare pe care o numim
„Dumnezeu” în limba noastră, ele au un singur gând,
acela de a ne ajuta. Asta mi-au spus mereu Philippe
Koechlin-Schwartz şi Edgar Cayce. li rog deci, în fiecare
clipă, să-i ocrotească, să-i ajute, să le fie în preajmă şi să
le împlinească rugăminţile tuturor acelora care au cutezat
să mă ajute. Cu cât înaintăm în viaţă, ne dăm seama cât
de adevărat este cuvântul Evangheliei: Veţi primi înapoi
însutit ceea ce veţi da.
De multe oh, nu pot dărui decât un zâmbet, o
mulţumire, o clipă de ascultare, o adresă utilă (mai ales
prin asociaţia „Le Navire Argo”). Dar ceea ce nu pot să fac
eu, vor face Forţele Creatoare (vorba lui Cayce)!
Timpurile care vin vor fi dintre cele mai frământate,
vor fi nişte prefaceri - „THE CHANGES”, spunea Cayce,
folosind un cuvânt-sac, unul din acei termeni atât de
încăpători încât pot cuprinde şi binele şi răul... Problema
este să ştim dacă aceste prefaceri vor fi mari sau mici.
Primim la ora actuală suficiente mesaje pentru a tălmăci
cuvintele lui Cayce până la ultimul şi pentru a înţelege că
aceste PREFACERI vor fi „mari”, chiar „foarte mari”. Dar
am să vorbesc despre ele în această carte!

SCURT REZUMAT
pentru cei care nu au citit volumele precedente

Cine era Edgar Cayce?

Un american din sudul Statelor Unite, care a venit
pe lume la 18 martie 1877, în Hopskinville, Kentucky,
într-o familie de oameni simpli, albi de rând, urmaşi ai
unor francezi protestanţi (hughenoţi alungaţi de
Revocarea Edictului din Nantes). A murit la 3 ianuarie
1945, la Virginia Beach.

Ce meserie practica? Era profet, clarvăzător,

medium, vindecător?
Câte puţin din fiecare, după ce încercase toate
slujbele mărunte ale vremii sale - a fost, între altele, şi
căutător de petrol. A rămas, o vreme, la meseria de
fotograf şi, după o serie de dezastre financiare, a înţeles
că nu-i mai rămânea decât să acorde consultaţii
medicale prin clarvedere: adică să descrie starea
bolnavului, să explice cauzele bolii, să prescrie o reţetă.
Aşa a ajuns în închisoare, la New York, în 1931,
condamnat pentru practică medicală ilegală („practicing
medicine without a licence”).

Ce este o „lectură”?
Folosindu-şi clarvederea, Cayce făcea o evaluare a
situaţiei, iar secretara nota totul în stenogramă.
„Lecturile” (Am ales acest echivalent pentru lecture (fr.) /
reading (engl.), ca să nu existe nici o confuzie posibilă cu
„ghicitul”, pe care ghicitoare mai „emancipate” încep să-l
numească „citire”. (N.tr.)) au fost dactilografiate,
clasificate şi alcătuiesc astăzi „Fondul Cayce” al
bibliotecii A.R.E. - Asociaţia pentru Cercetare şi
Iluminare, adică „The Edgar Cayce Foundation”, cu
sediul în Virginia Beach, statul Virginia.
Lecturile, de factură pur medicală la început, şi-au
lărgit treptat orizontul: analiză psihologică, analiză
astrologică, comentarii istorice şi chiar preistorice,
analize ştiinţifice, literare, artistice, comentarii ale Bibliei
şi, în fine, profeţii.

Ce reprezintă numărul fiecărei lecturi?

Numele consultantului care a cerut-o (i se
păstrează anonimatul şi, în felul acesta, este protejat de
persecuţiile religioase, deloc rare în America
tradiţională).

De ce folosea Cayce acel cuvânt bizar,

„entitate”?
Limbajul caycian este, într-adevăr, foarte special.
În aceeaşi situaţie s-au aflat foarte des clarvăzători de
marcă (vezi Rudolf Steiner şi Helena Petrovna Blavatsky,
care nu se puteau lăuda cu claritatea stilului!).
„Entitatea” înseamnă „sufletul şi spiritul” persoanei
care solicită consultaţia. Este eul său real şi etern, care
dăinuie de la un secol la altul, fiind cu mult mai vast
decât personalitatea aparentă a încarnării prezente.
Entitatea traversează „serii de încarnări”, o întreagă
traiectorie în Timp şi Spaţiu, ca să evolueze.
 „Serii de încarnări?”
Da, Cayce este unul dintre primii care au revelat, la
acelaşi consultant, o serie de vieţi anterioare trăite pe
Pământ, explicând cum se leagă una de alta. Totuşi el
nu dezvăluie niciodată toate încarnările unui consultant,
limitându-se numai la cele trei, patru sau cinci care
influenţează viaţa prezentă.
Edgar Cayce a scris cărţi?
La drept vorbind, cu excepţia unei plachete despre
aure, aşa cum le vedea el, n-a publicat nimic. În schimb,
răspundea la multe scrisori: ne-a rămas de la el o
corespondenţă bogată. Dar nu scria în transă
mediumnică - starea în care intra pentru renumitele
„lecturi”, pârând că doarme.

Era vorba de o transă hipnotică?

Nicidecum! Fiecare medium, sau clarvăzător, sau
channel (canal) are modul său de a intra în stare de
transă, sau receptivitate, ori, cum spunem azi, „a se
branşa” („to tune upon”, vorba lui Cayce). Cayce nu
primea nici o altă sugestie hipnotică decât aceea de a
adormi, de a răspunde la întrebări i şi de a se trezi la
sfârşitul şedinţei. Spusele sale erau întotdeauna extrem
de neaşteptate pentru familie.

A făcut multe „lecturi”?

Nu li se cunoaşte exact numărul pentru că multe
din cele de început s-au pierdut. Specialiştii estimează
că ar fi vreo 12400, dar oricând se poate reveni asupra
acestei cifre.
Cayce... pomenit tot mai des
 În sfârşit, a dat Dumnezeu! Se împlinesc douăzeci
de ani de când încerc să-l popularizez prin articole, cărţi,
] conferinţe, emisiuni. Am petrecut trei ani la fundaţia
din Virginia Beach ca să-l studiez şi am devenit
specialista franceză în „fenomenul Cayce”.
Am primit, cândva, un mesaj de la el, prin care îmi
i spunea „că vrea să fie foarte cunoscut în Franţa şi că
va fi”. Cred că era o chestiune sentimentală, datorată
originii sale franceze. Altădată, mi-a spus această frază
enigmatică: „timpul ne grăbeşte” - bănuiesc că din cauza
apropiatelor prefaceri I planetare, despre care voi vorbi
puţin la sfârşitul acestei cărţi. Oamenii trebuie pregătiţi
pentru evenimentele acestui sfârşit de i secol, ca să le
poată trăi în cel mai bun mod cu putinţă - împăcaţi cu
sine, cu aproapele şi cu Natura.

PRIMA PARTE - PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE

DIETETICII CAYCIENE

Introducere
În volumele anterioare, am redat o seamă de lecturi
cayciene despre alimentaţie. Întrucât cititorii au primit
cu interes recomandările alimentare din volumul al III-
lea (pag. 109-214), iată acum urmarea. Aşadar, veţi găsi
la început principiile generale ale alimentaţiei cayciene,
apoi cazul particular al unor alimente:
1. legumele
2. ouăle
3. lactatele
4. zaharurile, inclusiv mierea.
 Am putea evoca şi altele, ca băuturile, fructele de
mare, peştele, cerealele etc..., dar spaţiul este limitat.
Poate le vom analiza într-un eventual volum V!
În a doua parte a lucrării, vom vorbi de un
domeniu unde Edgar Cayce este considerat, în Statele
Unite, o dată în plus, un pionier: apărarea mediului
înconjurător.
În fine, ca să rămânem în spiritul volumelor
precedente, în care Cayce analiza Istoria din unghiul
reîncarnării, vom urma din nou acest fir conducător,
pentru a studia acum istoria unei arte foarte importante:
arta dansului. Cayce a vorbit mult despre ea.
Parcurgând evoluţia istorică a dansului, se vede totodată
istoria comună a unor grupuri de suflete, adică exact ce
dorea Cayce să le arate celor care-l ascultau, pentru a-i
îndemna la meditaţie. Vă propun, deci, în ultima parte,
un fel de meditaţie pe tema: dansul de-a lungul epocilor
- întrucât dansul este deopotrivă manifestare fizică şi
terapie.

1. Boala începe din farfurie

Vocaţia de căpătâi a lui Cayce era, înainte de toate,
„să vindece fiinţele care suferă” aşa cum spunea el
însuşi cât a trăit şi mi-a confirmat-o, după moarte, în
mesaje personale (Autoarea-medium se referă la
comunicarea cu spiritul lui Edgar Cayce (N tr.)). Meseria
de vindecător, pe care a exercitat-o cu atâta succes şi
care i-a adus o notorietate meritată, începe de la nivelul
practic. Orice medic, sau vindecător, pune un diagnostic
urmat de prognostic, apoi de o reţetă.
Or, în această privinţă, Cayce pune la loc de frunte
alimentaţia. Un medic bun ar trebui să înceapă
întotdeauna cu ea - ca Hipocrate, care spunea:
„Alimentul să-ţi fie medicament”. Ne-am născut din
pământ, suntem în continuă rezonanţă cu el şi, de
aceea, raportul nostru alimentar cu fiinţele vii - animale
şi vegetale - este de cea mai mare importanţă. Să
medităm deci asupra principiilor alimentare pe care le
alegem, coroborându-le cu filosofia personală.
Sănătatea, boala ni le creăm singuri, aşa cum spune
Cayce:
„În ceea ce priveşte eul fizic şi mental, Spiritul
le construieşte. Atitudinea personală a fiecărui
individ, ca entitate, faţă de tot ce-l înconjoară
(fiinţe vii şi evenimente) creează un egregor vibrator
în el şi în jurul său. Acest egregor susţine energiile
corpului său fizic şi tot ce alimentează aceste
energii.
Luaţi, de pildă, cazul celui care consumă rodul
viei, sau o cereală, sau orice alt aliment - şi care
cultivă în inima sa flacăra resentimentului,
animozitatea, ura. Cum să nu acţioneze atitudinea
lui mentală şi spirituală asupra digestiei şi
asimilaţiei acestor alimente materiale, la nivelul
corpului fizic?” (Lectura 1662-1)
Înţelepciunea populară a spus-o, de altfel,
dintotdeauna: mâncarea „stă în gât” dacă nu este
consumată într-o atmosferă destinsă şi prietenească!
Iată de ce arta primirii oaspeţilor este atât de
importantă. Stăpâna unei case liniştitoare, care creează
destindere amicală într-o ambianţă de frumuseţe şi
iubire, este ceva esenţial în tradiţia noastră: mesenii vor
mistui mai bine! Nu se recomandă „masa de afaceri”,
dacă se oferă astfel prilejul unei înfruntări financiare
sau umane - nici mesele servite în picioare, în grabă,
într-un cadru zgomotos (cum propune Mac Do’). Aşa
cum spune Cayce.
 „Mai presus de orice, obişnuieşte-te să nu
înfuleci niciodată, înghiţind mâncarea în grabă.
Mestecă pe îndelete, ca să poţi asimila bine (...). Nu
uita să bei întotdeauna multă apă înainte şi după
masă (...), ceea ce va crea în stomac cele mai bune
condiţii pentru digestie. Consumă, la orice aliment,
apă curată. Acest prim act al digestiei va porni
maşina digestivă în cele mai bune condiţii”. (Lectura
311-4).
„Fiecare îmbucătură - chiar şi o gură de apă -
trebuie mestecată cel puţin de patru-douăzeci de ori
(...), pentru a produce, prin masticaţie, saliva
necesară activităţii stomacului”. (Lectura 3823-3)
Aşadar, mâncaţi în tihnă! Graba nu face bine la
digestie!

La originea oricărei boli stă o acumulare de deşeuri

În filosofia cayciană, regimul alimentar este

primordial. Nu este posibilă vindecarea dacă ne hrănim
prost. Teoria de bază este următoarea: toate bolile (toate,
fără nici o excepţie!) îşi au originea într-o eroare de
gândire. Ignoranţa, revolta, perversitatea etc. transpun
gândurile greşite în emoţii distructive, pentru că gândul
este un act, o undă de energie care se propagă în corpul
fizic şi loveşte pe loc glandele endocrine majore, care
constituie punctul de contact între cele trei corpuri:
mental, fizic şi spiritual (Vezi Universul lui Edgar
Cayce, voi I (p. 30-34) şi voi II (p 20-24)). Or glandele
endocrine majore (epifiza, hipofiza, tiroida, timusul,
suprarenalele, gonadele şi celulele lui Lyden sau Leydig)
sunt butoanele care comandă toate organele şi toate
sistemele corpului.
 Se ajunge astfel - foarte repede! - la perturbarea
sistemului digestiv. „Maşina” digestivă transformă
alimentul în vederea asimilării „principiilor” utile. Odată
încheiată această acţiune, apare necesitatea eliminării
deşeurilor. Aparatul urinar şi intestinele nu sunt
singurele „emonctorii” care elimină resturile
neasimilabile: respiraţia face acelaşi lucru, evacuând din
organism gazele poluate cu deşeurile noastre; pielea
evacuează, cum poate, aceste deşeuri - în mod normal,
prin transpiraţie şi, în mod anormal, prin coşuri şi
dermatoze diverse („pustula”, „macula” şi „papula”!).
Lacrimile, saliva, mucusul nazal, ciclul menstrual etc.
joacă acelaşi rol de evacuare.
Rezultă de aici un principiu de bază: nu
supraîncărcaţi organismul cu deşeuri, căci ele sunt
cauza fizică a tuturor „bubelor”!
Iată, de exemplu, o lungă analiză a consecinţelor
unui regim alimentar nefast (ceea ce se numeşte la noi
(în Franţa) „ficatul cardiac”):
„Cauza cea mai importantă a bolii, la
dumneavoastră, la nivelul bronhiilor şi plămânilor,
este alimentaţia. Tulburarea pneumogastrică,
slăbirea circulaţiei în plămâni şi tulburările
cardiace, totul provine dintr-o îmbâcsire a arterelor,
supuse unei presiuni anormale prin canalul
digestiv, la ieşirea din stomac, Iată ce nu merge:
erorile digestive se repercutează cu uşurinţă asupra
inimii. Asta vă îmbolnăveşte. Atunci, ce regim
trebuie să urmaţi? Nu dulciuri, din acest motiv, nu
carne [nici carne de porc, nici cârnaţi, da?], ci mai
degrabă legume verzi (...) pentru curăţarea
sistemului digestiv şi revitalizarea sângelui”.
(Lectura 4810-2)
 Oricine ştie că, după ce mâncăm, maşina digestivă
prelucrează alimentele; ea le descompune în trei tipuri
de produşi: grăsimile, zaharurile şi acizii aminaţi. S-ar
părea că alimentaţia modernă a favorizat primele două
tipuri în detrimentul celui de-al treilea. Dar tocmai cu
acizii aminaţi îşi reface ADN-ul nostru propriile proteine.
Dacă abuzăm de primele două categorii alimentare,
provocăm o carenţă de acizi aminaţi care, în principal,
duce la o degenerescenţă. Şi tocmai aceste carenţe au
devenit mortale pentru noi. Aceste „boli cronice de
sistem”, cum sunt numite, abundă mai ales în ţările
occidentale cu nivel înalt de dezvoltare, unde este prea
multă mâncare, iar alimentele sunt prea bogate în zahăr
şi grăsimi. Bolile de sistem slăbesc „terenul”, adică tot
organismul, afectând nu numai un organ, ci totul, puţin
câte puţin; ele sunt numite artrite, artroze, reumatisme
care-i paralizează treptat pe cei atinşi, afecţiuni
cardiovasculare, cancere, depresii nervoase, dermatoze,
alergii, scleroze în plăci etc. Aşa cum spune Dr. Raphaël
Nogier:
„În 1970, un om din patru moare de cancer. În
1990, unu din trei. Dacă nu facem nimic, în anul 2000,
un om din doi va fi atins”. (Panorama du Médecin /
Orizont medical, 17 noiembrie 1993. Vezi, de asemenea,
Dr Raphael Nogier, Ce lait qui menace les femmes /
Laptele care ameninţă femeile, Ed. du Rocher, pag. 22.)
Cât despre bolile virale, ele sunt la fel de
ucigătoare, căci apărarea noastră împotriva agresiunilor
exterioare este din ce în ce mai slabă, tot din cauza
carenţelor generate de regimul j alimentar occidental.
Tot Dr. Nogier spune:
„Oricum, antibioticele nu au nici un efect asupra
virusurilor (...). În studenţie, n-am auzit nici un cuvânt
despre dietetică. Niciodată! Nimic despre alimentaţia
corectă (...). Abia când am început să practic, mi-am dat
seama de importanţa alimentaţiei asupra sănătăţii. O
mare parte a bolilor cardiovasculare, a cancerelor, bolilor
reumatismale, alergiilor, migrenelor etc. poate fi
imputată, pe drept, proastei alimentaţii. Practica mea
medicală mi-a demonstrat că scandinavii şi anglosaxonii
mănâncă prea mult şi prost”. (Ibid. Vezi mai departe
ceea ce se referă la alimentaţia de tip mediteranean)
Nici Cayce nu spunea altfel! Acelaşi medic
continuă:
„În mod incontestabil, apare tot mai mult o
uniformizare a meniurilor propuse. Alimentaţia se
bazează pe carne, cereale incomplete, multe lactate,
puţine legume verzi, puţine fructe proaspete. Dar
această alimentaţie nu este cea mai bună!”
Rezultatul alergăturilor (după mâncare): noi ăştia,
occidentalii, îndopaţi cu carne şi dulciuri, suferim nu
numai de „boli de carenţă”, ci şi de „boli de exces”.
„Ele se întâlnesc cel mai frecvent în Europa şi în
Statele Unite şi ridică grave probleme puterilor politice;
din cauza lor, o societate devine invalidă”. (1)
Vai! Exact asta am văzut acum doisprezece ani, în
Statele Unite - un spectacol lamentabil oferit de acea
mulţime de fiinţe deformate de obezitate şi îmbrăcate
fără nici un gust: acesta să fie, oare, modelul pe care ni
l-am ales?
„Dezvoltarea industrială a creat bogăţii, iar omul
occidental dispune de prea multe alimente. Mănâncă
prea mult, iar alimentaţia sa este prea grasă. Acest exces
nu întârzie să dea naştere bolilor: infarctul, arterita,
obezitatea, ciroza, pancreatita, diabetul, accidentul
vasculocerebral etc...”
Iar „O.M.G”-urile (=organismele modificate genetic)
riscă să nu îndrepte lucrurile...
 Ah, iar vorbim de vegetarieni!...

Cunosc persoane care, numai la auzul cuvântului

„vegetarian”, fac alergie şi l-ar jupui de viu pe cel care-l
rosteşte! Iar în unele saloane, este de bonton să-i iei
peste picior pe consumatorii de vegetale.
Din păcate, studii ştiinţifice întreprinse în diverse
ţări (Marea Britanie, Franţa, Statele Unite etc.) tind să
confirme că ideea renunţării la carne nu e chiar atât de
nesăbuită ... Dacă fanatismul unor grupuri de
vegetarieni face nesuferite teoriile lor alimentare, ar
trebui să nu ajungem totuşi în situaţia de a nu mai
vedea pădurea din cauza copacilor.
Pr. Henry Joyeux scrie:
„Mortalitatea prin cancer este redusă cu 40% la
subiecţii vegetarieni. Acest lucru se verifică mai ales în
cazul cancerelor de sân, colon, rect, dar şi de prostată.
Mortalitatea prin boală cardiovasculară s-a redus cu
50% (A se vedea al 15-lea Congres Internaţional de
Nutriţie, ţinut la Adelaide, Australia, în octombrie, 1993)
în Marea Britanie, Serviciul naţional de Sănătate
cheltuieşte pentru un vegetarian 12.340 de lire (cam
130.000 de franci la vremea respectivă) prin tratament
spitalicesc, pe toată durata vieţii; timpul de spitalizare
reprezintă doar 22% din cel al unui omnivor, pentru care
se cheltuieşte în media 58.062 lire (adică 610.000
franci)”- (Pr. Henri Joyeux, Changer d'alimentation,
prévention des cancers / Schimbarea alimentaţiei,
prevenirea cancerelor, Ed. F. X. de Guilbert, col.
Écologie Humaine, ediţia a 4-a, 1994.) în orice caz,
vegetarianul scapă de prionul ucigaş transmis de biata
„vacă nebună” !)
 Uluitor... pentru nişte inşi cărora, pe ţărmul
francez al Canalului Mânecii, li se spune „rosbifs”
(zdrahoni, n.tr.)! Dar am ţinut să-l citez pe profesorul
Joyeux pentru că, astăzi, ansamblul cercetării avansate
tinde să-i împărtăşească opinia. Cei care râd de
vegetarieni prin saloanele mondene se vor trezi, poate,
într-! un târziu... prea târziu! Totuşi, când ai cât de cât
acces la unele informaţii medicale corecte, înţelegi
reacţiile în favoarea vegetarianismului.
Dacă Cayce, venit prea devreme, nu putea încă să
ceară scoaterea cărnii din alimentaţie (ceea ce era de
neînchipuit în contextul epocii şi ţării sale), el repetă
totuşi neobosit: „Mai puţină came, mai multe legume”! De
ce? Pentru că acest exces de grăsimi, de care vorbesc Dr.
Nogier şi Pr. Joyeux mai sus, este în primul rând un
exces de grăsimi animale prezente în carne, lactate şi
ouă.
Iată două lecturi cayciene tipice pentru acest
subiect (pe care l-am evocat, de altfel, în volumul III, la
capitolul despre carne):
„Întâi şi-ntâi, atenţie la ce mâncaţi. Când o să
înţelegeţi că organismul dumneavoastră absoarbe
sau digeră anumite alimente mai bine decât altele,
în anumite condiţii, o să pricepeţi în sfârşit că nu
vă trebuie carne. Orientaţi-vă mai mult spre legume
şi consumaţi cel puţin o legumă crudă pe zi. De
ciorbe şi supe cu carne, să nu abuzaţi!” (Lectura
3727-1)
„Regimul meu vegetarian este bun? Să-l ţin în
continuare?
- Legumele reprezintă calea naturală, ceea ce
este normal, şi ele înseamnă curăţarea corpului.
Deci continuaţi; ele răspund nevoilor corpului, în
funcţie de modul în care vă cheltuiţi energia. Dacă
lucraţi mai ales în plan intelectual, da. Însă dacă
începeţi să lucraţi mai mult fizic - şi acest lucru o
să se întâmple cândva va trebui să faceţi câteva
schimbări în acest regim (vegetarian)”. (Lectura 1554-
6, făcută în 1938, pentru o femeie de 47 de ani)
Să zicem că alegerea înţeleaptă, după Cayce, este
(pentru această persoană ca şi pentru majoritatea
consultanţilor săi) un regim „aproape” vegetarian. Dar să
ne înţelegem în privinţa acestui termen: Cayce nu
include pasărea şi peştele în categoria „cărnii” (meats).
Mai există un aspect care ţine de epocă. Este sigur
că poluarea loveşte acum mult mai puternic decât în
vremea lui Cayce. Poluarea chimică, poluarea electrică,
poluarea sonoră şi vibratorie... Dacă regimul vegetarian
„bio” ne permite să scăpăm parţial de această poluare,
din nefericire, proteinele vegetale, grăsimile vegetale
conţin şi ele pesticide şi alte reziduuri toxice. Putem să
spunem doar că majoritatea produselor animaliere de
acum sunt şi mai poluate decât produsele vegetale. Căci
grăsimile animale absorb ca un t burete, şi în cantitate
mare, toate substanţele chimice nocive.
Concluzia raţională este că un regim bazat pe
cereale, fructe şi legume ne intoxică în mod cert mai
puţin (dieteticienii sunt de acord!). Şi dacă aceste
produse vegetale provin din agricultura biologică, este şi
mai bine: dacă le încercaţi, veţi constata o diferenţă
evidentă în felul cum vă simţiţi în fiecare zi (a se vedea
mai departe).
Dar nimeni nu mai poate spera că, odată cu
trecerea timpului, va scăpa de poluarea galopantă care
cuprinde planeta. De aceea, unii savanţi - John Gribbin
(John Gribbin, La Terre Serre / Sera Terra, Ed. du
Rocher)), de exemplu - sunt pesimişti. Singura filosofie
posibilă: „o să ne obişnuim” pe zi ce trece... şi fie ce-o fi!
Adică... aşa cum spuneau marinarii noştri pe vremea
corăbiilor cu pânze, cu Dumnezeu înainte!

Hrana crudă: pro sau contra?

Se ştie sigur că prin gătirea alimentelor, distrugem

majoritatea vitaminelor. Acelaşi rezultat îl au diversele
procedee de conservare. Refrigerarea, şi ea ca şi diverse
forme de congelare, nu este mai brează!
Şi atunci, trebuie să mâncăm hrană crudă?
Unele şcoli dietetice aşa preconizează. Să le dăm
dreptate: „crudivoriştii” obţin rezultate într-o vară, fără
să cunosc toate aceste teorii, am făcut o experienţă: timp
de 15 zile, m-am hrănit exclusiv cu suc de legume şi
fructe. Aveam acasă o mică minune elveţiană, un aparat
ce devora vegetalele cu care-i umpleai gura şi apoi le
scotea pe partea cealaltă, sub formă de suc: pe vremea
aceea, era ceva nemaivăzut
Rezultatul experienţei: m-am simţit extraordinar în
săptămânile care au urmat. Această „cură de sucuri” mă
făcea să fiu într-o formă excelentă, tăindu-mi foamea.
Era exact ceea ce preconiza Edgar Cayce, însă eu nu-l
cunoşteam pe atunci (vezi volumul III).
De asemenea, m-a frapat lectura Viziunilor lui
Anne-Catherine Emmerich (Visions d'Anne-Catherine
Emmerich, Ed. Tequi): referindu-se la comunităţile
eseniene din vremea lui Christos, despre care am scris
în primul volum al Universului lui Edgar Cayce
clarvăzătoarea amintea anumite particularităţi
alimentare, între care abstinenţa de la orice aliment
gătit. Ulterior, alte comunităţi monastice din lumea
creştină şi de aiurea au practicat acest tip de
alimentaţie, fără a face caz de vegetarianism, care era
regula marilor ordine religioase din Occident.
Se poate el aplica oricui şi oriunde? în mod sigur,
nu. Când este frig, un aliment cald se digeră mai bine:
sistemul digestiv cheltuieşte mai puţină energie termică
pentru a-şi încălzi maşinăria.
Cayce, deşi partizan al salatei crude, stropite cu
ulei de măsline, nu este niciodată fanatic. Dacă
majoritatea bolnavilor săi au tendinţa să consume prea
multă mâncare gătită (şi atunci le lipsesc vitaminele!),
alţii nu suportă deloc hrana crudă. Prin urmare, trebuie
să ne adaptăm la situaţie, lată, de exemplu, o doamnă
de 51 de ani, preocupată de alimentaţie, îi pune lui
Edgar întrebarea următoare:
„Am impresia că mâncarea gătită îmi provoacă gaze
intestinale. Spuneţi-mi, dacă este adevărat, atunci trebuie
să mănânc mai multe crudităţi?
- În cazul dumneavoastră, răspunde Cayce, nu e
de vină mâncarea gătită, ci mai degrabă trebuie
respectată o problemă de echilibru. Alimentele
crude provoacă mai multe gaze intestinale decât
alimentele gătite dacă nu faceţi suficientă mişcare;
şi acest lucru ar trebui să-l înţelegeţi dacă aţi
asculta Natura! Dacă alimentele gătite sunt bine
echilibrate, ele nu provoacă acest gen de tulburări”.
(Lectura 1703-2)
Deci, există nuanţe! De fapt, atitudinea generală
adoptată de Cayce faţă de majoritatea bolnavilor săi este
următoarea:
„Niciodată, prăjeli. Cel puţin o masă pe zi,
alcătuită numai din legume crude şi proaspete;
rămâne să alegeţi dumneavoastră dacă va fi
prânzul sau cina, deşi ar fi de preferat la prânz”.
(Lectura 1276-1)
 Am aici un teanc enorm de lecturi unde Cayce
recomandă această masă zilnică, alcătuită din crudităţi,
pentru a trata suferinţe atât de răspândite ca obezitatea,
reumatismul, constipaţia, maladia Parkinson, anemia,
viermii intestinali, insomnia, sechelele de la accidente,
tuberculoza, epilepsia etc.
Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că toate bolile
de ! mai sus au fost vindecate de Cayce numai prin
hrană crudă; dar cum majoritatea pacienţilor săi au
beneficiat de ameliorări importante şi adesea chiar de
vindecare completă, ne putem gândi că aceste regimuri
de crudităţi au reuşit să cureţe terenul, contribuind
mult la vindecarea definitivă.
Totuşi, nu ştim întotdeauna cărei prescripţii exacte
să-i atribuim cutare sau cutare vindecare obţinută de
Cayce, pentru că - pe lângă regimul alimentar - el
recomanda şi manevre osteopate, tratamente prin
electroterapie, o reformă a igienei vieţii (mai ales
gimnastica corectivă, hidroterapia şi masajele) şi,
bineînţeles, unele medicamente locale (Acum e lipsit de
sens să le procurăm din Statele Unite aşa cum mi se
cere în sutele de scrisori pe care le primesc săptămânal!
De ce? Păi pentru că, în general, formulele laboratoarelor
americane s-au schimbat de atunci (s-au adăugat
coloranţi, diverşi aditivi, vitamine etc.). Şi, în fine, pentru
că însuşi Cayce spunea să ne îngrijim cu produse ale
solului din zona unde trăim, din motive de afinitate
vibratorie! Pentru fiecare specialitate recomandată de
Cayce, există în farmaciile noastre unul sau mai multe
medicamente echivalente, care au exact acelaşi efect!).
Totuşi, recomandarea crudităţilor este destul de
frecventă ca să ne mai îndoim de importanţa ei. Sunt
foarte multe lecturile pe această temă:
 „Cât despre regim, va trebui să nu mai
consumaţi cantităţi mari de carne, indiferent care
ar fi situaţia. Mai bine legume, fructe, citrice, nuci.
Ar fi cu mult mai bine în starea dumneavoastră. Mai
ales, serviţi în fiecare zi cel puţin o masă alcătuită
din legume proaspete, nu neapărat „verzi” la
culoare, dar în toată „puterea”, prospeţimea,
cruditatea lor. Salate de lăptuci, ţelină, morcovi,
varză (verde sau roşie), roşii, ardei graşi etc. Puteţi
pune şi maioneză”. (Lectura 583-8)
Nu se poate mai clar de-atât! iată apoi un caz de
obezitate, boală pentru care marele public acuză mai
ales regimul alimentar:
„Fiecare masă ar trebui să fie precedată de un
suc de struguri, cu treizeci de minute înainte de a
mânca.
La prânz, ar trebui să mâncaţi fie legume
gătite sub formă lichidă, ca supele, fie legume
crude, sub formă de salate de ţelină, lăptuci, roşii,
morcovi etc... Toate acestea, crude, rase sau chiar
sub formă de suc crud, extras din legume cu o
centrifugă, da?” (Lectura 2315-1)
Pentru multe alte boli, nu se face legătura cu
alimentaţia pentru că terapia nutriţionistă nu intrase
încă în obiceiurile noastre. De asemenea, poate că
marele public este dezorientat de divergenţele dintre
diversele şcoli de dietetică (fiecare din ele crede că deţine
adevărul ca pe o proprietate exclusivă). Un lucru e sigur:
este mult mai uşor să te răzbuni pe ucigaş - adică pe
microb - cu o doză de antibiotic, decât să-ţi schimbi
alimentaţia. O tabletă, o injecţie cer mai puţin eroism
cotidian decât o disciplină alimentară.
Iată, de exemplu, un caz de maladie Parkinson:
 „Spuneţi-mi, domnule Cayce, ce alimente trebuie să
consum şi ce să evit?
- Preferaţi-le pe acelea care conţin vitaminele
B1 şi E. Renunţaţi la majoritatea făinoaselor.
Consumaţi multe legume crude”. (Lectura 3491-2)
Sau un alt simptom care face ravagii: insomnia:
„Mâncaţi multe legume gătite cum trebuie. Şi,
în plus, măcar o masă pe zi alcătuită în principal
din legume crude şi proaspete. Amestecaţi-le, cu sau
fără sos, aşa cum veţi dori. De exemplu: lăptuci,
spanac, ţelină, roşii etc... În fiecare zi trebuie să
serviţi cel puţin o masă bazată pe această salată
crudă.
Dacă urmaţi această recomandare, veţi vedea
că o să vă simţiţi mai bine.
Cât despre carne, nu înseamnă că vă este
interzisă dacă nu am menţionat-o aici; pur şi
simplu nu vă bazaţi meniurile pe ea. Carne să
mâncaţi rar şi puţin. Majoritatea regimului
dumneavoastră trebuie să cuprindă aceste legume
pe care vi le-am indicat”. (Lectura 2057-1)
Iată cazul unei eczeme provocate de alergia la unele
metale. Aceasta este o formă de otrăvire, care poate fi
vindecată astfel:
„Din regimul dumneavoastră, carnea trebuie
scoasă cel puţin zece zile. La nevoie, doar peşte sau
pasăre. În schimb, mâncaţi cantităţi mari de
legume crude, mai ales creson (Nasturtium officinale
(N. tr.)) ceapă, ţelină, lăptuci etc...” (Lectura 3422-1)
Dintre bolile foarte grave, iată aici un caz de
epilepsie:
„La prânz, legume proaspete şi crude, de
preferinţă lăptuci, morcov, ţelină, praz, ceapă etc.
Puteţi consuma, tot la această masă, uleiuri, de
exemplu ulei de măsline, pentru a face legumele
mai gustoase”. (Lectura 521-1)
Sau tuberculoză:
„Legumele sunt foarte bune pentru
dumneavoastră, în special când sunt crude. Faceţi
salată de crudităţi, pe care o puteţi drege adesea cu
gelatină sau cu uleiuri alimentare”. (Lectura 5053-1)
La ora actuală, totuşi este bine să ne ferim de
„gelatină”, căci este obţinută adeseori din oase de vită
şi nu se ştie dacă vitele respective n-au fost contaminate
cu prionul răspunzător de encefalita spongiformă bovină
(ESB), adică boala vacii nebune. Aceasta se transmite la
om sub forma maladiei Creutzfeld-Jacob, boală mortală
care nu poate fi vindecată.
În fine, iată mai multe cazuri de reumatism, artrită,
artroză:
„Mâncaţi mai ales alimente energizante pentru
sânge şi organism. Totuşi, măcar o masă,
dimineaţa sau seara, să fie alcătuită numai din
legume crude şi proaspete, combinate în salată sau
simple, ca singur fel de mâncare. Le puteţi drege cu
ulei. Veţi obţine un regim predominant alcalin
(Despre raportul aciditate-alcalinitate, puţin mai departe
în acest volum), dacă veţi servi o masă de crudităţi
în fiecare zi”. (Lectura 983-1)
„Consumaţi legume crude care nu conţin prea
multe substanţe indigeste pentru intestin. De
exemplu, mâncaţi des ţelină, lăptuci, roşii şi, de
asemenea, morcovi, sfeclă de zahăr, cu prietenii
lor”. (Lectura 3014-1)
„La prânz, masa dumneavoastră ar trebui să se
limiteze la legume crude. Acestea trebuie să
alcătuiască cel puţin o masă pe zi, fie la prânz sau
seara, după cum vă convine. Puteţi combina aceste
legume; le radeţi sau le tocaţi împreună. Spălaţi-le
înainte, desigur, dar păstraţi-le coaja, indiferent de
tipul legumei: morcov, ceapă, lăptucă, ţelină,
cimbru. Mâncaţi ridichile cu tot cu frunze”. (Lectura
622-1)
Această recomandare a lui Cayce necesită câteva
comentarii: mai întâi, el nu vede nici un inconvenient -
pentru acest bolnav ca şi pentru majoritatea celorlalţi -
în combinarea diverselor feluri de legume crude, ceea ce
nu este valabil pentru legumele gătite (despre care spune
că e mai bine să le: gătim una câte una, separat). În fine,
el recomandă aici să se I amestece legumele cu frunze,
legumele rădăcinoase şi legumele-fructe... Dar vom
vedea mai departe de ce.
Încă o lectură, de data aceasta pentru un caz de
menopauză (care nu este o boală, ci o reconvertire a
energiilor, care face ca persoana în cauză să fie mai
sensibilă un timp):
„Atenţie, să nu acumulaţi prea multe grăsimi
în regimul alimentar, adică alimente care creează
aciditate. Nici prea multe feculente, căci au acelaşi
efect. Asta ca să nu luaţi în greutate. Mai bine
serviţi, o dată pe zi, o masă compusă numai din
legume crude”. (Lectura 601-6)
Tot acest lucru îl spune şi profesorul Henri Joyeux
(pe baza lucrărilor ştiinţifice la care face trimitere):
„Un regim vegetarian - deci bogat în fibre - este cel
mai bun antidot pentru osteoporoza care afectează în
special femeile, înainte şi după menopauză”.
Prin fibre, Pr. Joyeux înţelege fibre adevărate,
adică plantele care nu sunt denaturate prea tare prin
prelucrarea industrială, şi nu acele fierturi vândute ca
mic dejun gata preparat, cu argumentul publicitar că
sunt „fibre” (sau ceea ce rămâne din ele!).
 Iată alt caz: părinţii unei fetiţe de trei ani, care îl
întreabă pe Cayce:
„Ce a provocat dezvoltarea acestor viermi
intestinali?
- Laptele. Ştiţi că în orice organism, la toată
lumea, există ouă de oxiuri în tranzitul intestinal.
Dar unele regimuri alimentare, mai ales acesta
bazat în special pe lapte, conţin bacili care
provoacă înmulţirea florei intestinale. Acolo,
înăuntru, s-au dezvoltat rapid viermii şi vor
dispărea la fel de repede când îi veţi da acestui
copilaş alimente crude şi vegetale.
- Ar trebui să-i schimbăm şi laptele?
- Nu e obligatoriu. Nu mai e necesar, dacă
adăugaţi zarzavat crud, aşa cum v-am spus: el va
omorî viermii. Practic, daţi-i lăptuci, ţelină şi
morcovi - chiar în cantitate mică. O singură frunză
de salată distruge o mie de viermi”. (Lectura 2015-
10)
Ei bine, dacă s-ar cunoaşte acest lucru,
laboratoarele nu şi-ar mai vinde medicamentele
vermifuge! în schimb, zarzavagiii şi-ar vinde mai bine
lăptucile.. În multe din aceste cazuri, chiar grave, vom
chema zarzavatul în ajutor!
Sechelele traumatismelor şi accidentelor se numără
între bolile ameliorate prin crudivorism. Cayce insistă
asupra abundenţei fierului, siliciului şi calciului,
necesare organismului pentru a-şi reface sângele şi
oasele. Aparent, aceste oligoelemente sunt mai bine
asimilate din legumele negătite:
„Regimul alimentar? Ceea ce va fi cel mai uşor
asimilat de organismul dumneavoastră, nu simpla
dietă lichidă sau semilichidă, ci mai ales alimente
care au mult fier şi siliciu pentru a vă reface
sângele şi sistemul nervos, în fiecare zi, serviţi cel
puţin o masă - la prânz sau seara - alcătuită numai
din legume proaspete şi crude. Aşa se va purifica
sângele şi veţi ajuta sucurile gastrice să lucreze în
stomac, favorizând în acelaşi timp activitatea
pancreasului, a rinichilor şi circulaţia din toată
zona hepatică...” (Lectura 478-3)
Un accident poate provoca, într-adevăr, un şoc
nervos, care afectează mai mult sau mai puţin toate
angrenajele corpului, mai ales în caz de hemoragii mari
la organele vitale atinse de şoc. Chiar şi numai
zdruncinarea nervoasă este suficientă pentru a deregla
funcţionarea foarte complexă a stomacului şi ficatului:
apare necesitatea unui regim alimentar „uşor
asimilabil”.
Un al doilea caz de traumatism face mai clară
prescripţia dietetică:
„Legumele verzi se vor mistui mai bine la masa
de prânz. Mâncaţi-le în special crude, in salată:
ţelină, lăptuci, ceapă, praz, roşii, ardei gras,
ridichi, morcov etc. Şi mai ales germeni de cereale.
Puteţi adăuga ulei, ca să le daţi gust. Toată
problema dumneavoastră este să găsiţi în ele
calciul de care aveţi nevoie. Folosiţi sare iodată,
căci acest lucru o să vă ajute mai bine să vă
recalcifiaţi şi să vă recuperaţi forţele. În această
perioadă de repaus, când sunteţi condamnată la
inactivitate fizică, o să vă fie greu să eliminaţi
toate toxinele, iată de ce trebuie să mâncaţi legume,
a căror acţiune laxativă este mai eficientă în
salată” (Lectura 3823-2)
Recomandările lui Cayce privind alimentele crude
nu se limitează la fructe şi legume. Unora dintre
pacienţii săi le va recomanda unu sau două gălbenuşuri
crude în fiecare zi, uneori chiar împreună cu albuşul:
„Mâncaţi ouă, mai ales crude dacă puteţi. Şi
când le puteţi digera, mâncaţi oul întreg. Căci
albumina conţinută în albuş vă este necesară
uneori, dar alteori o suportaţi greu. Puteţi mânca
ou bătut cu bere, dacă vă place, sau cu puţin
whisky - în cazul oului întreg. Asta, o dată sau de
două ori pe zi, o să vă ajute mult la vindecare”.
(Lectura 1560-1, pentru o tuberculoasă de 36 de ani)
Cayce le recomandă multor consultanţi să
folosească întotdeauna condimentele şi mirodeniile
(chiar şi sarea) tot crude:
“Orice asezonare ar trebui făcută cu unt, sare,
boia de ardei - sau orice doriţi - dar, mai ales,
adăugaţi-le DUPĂ gătit! Gătind condimentele, chiar
sarea, distrugeţi majoritatea vitaminelor!” (Lectura
906-1)
Sunt numeroase lecturile unde Cayce recomandă
untul crud:
„Nu gătiţi legumele împreună cu carnea.
Pentru asezonare, nu folosiţi alt condiment decât
puţin unt, adăugat după gătit, cu piper şi sare. Şi
alegeţi sarea de mare, care conţine iod: da, este de
preferat!” (Lectura 1586-1)
Conservele şi alimentele congelate

Cayce nu manifestă nici un pic de entuziasm

pentru ceea ce nu este proaspăt. În 1942, Cayce îi dă
următorul răspuns domnului 462, care îl întreabă:
„Ce credeţi despre alimentele congelate, mai ales
despre legumele care se găsesc acum pe piaţă?
Congelarea distruge anumite vitamine? Ce înseamnă
acest lucru în comparaţie cu legumele proaspete?”
 „Ar trebui să facem o listă amănunţită,
studiindu-le una câte una. Anumite legume sunt
afectate mai mult decât altele şi majoritatea
vitaminelor sunt distruse”. (Lectura 462- 14)
Se ştie că bacteriile rezistă foarte bine la
temperatura de congelare (de la -20 la -30 de grade). Ele
„adorm”, dar se reactivează în momentul decongelării şi
atunci sunt periculoase, Iată de ce se recomandă să
introducem imediat produsele congelate în apă opărită,
când le folosim. Dar astfel se distrug şi vitaminele! La
fasolea verde, de exemplu, se estimează că o congelare
(congelare ultrarapidă, la -40 de grade) distruge doar a
treia parte din conţinutul de vitamină C..., însă
problema spinoasă este cum să o gătim, după
decongelare, fără să o „ucidem”. Vom relua subiectul
mai departe.
Cu conservele propriu-zise, e altă poveste. Se
adaugă la ora actuală un întreg arsenal de aditivi;
strămoşul lor era, pe timpul lui Cayce, benzoatul de
sodiu, pe care el îl interzicea categoric:
„Nu mâncaţi niciodată cantităţi mari de carne.
Mai bine peşte, pasăre şi numai câteodată. Regimul
alimentar să fie alcătuit mai ales din vegetale de
toate felurile. Bineînţeles, să mâncaţi orice legume
verzi de primăvară! însă pentru dumneavoastră, nu
prea multe legume uscate! Consumaţi-le cât mai
proaspete cu putinţă. Puteţi, totuşi, în anotimpul
când nu le mai găsiţi proaspete, să le consumaţi
conservate, dar să nu conţină benzoat de sodiu!”
(Lectura 2084-1, datând din 1940)
Astăzi legumele conservate conţin atâţia alţi
conservanţi (şi mult mai afurisiţi!) încât putem fi siguri
că Cayce ne-ar interzice cu desăvârşire să le consumăm.
Benzoatul de sodiu, numit E211 în numerotarea oficială
a CEE, este folosit la ora actuală drept conservant mai
ales la creveţi şi caviar. El aparţine familiei foarte
dubioase a „benzoicilor”, ai cărei „membri”, spune
Antoine Roig, „ridică probleme toxicologice”
(Dictionnaire des additifs et polluants alimentaires
/ Dicţionarul aditivilor şi poluanţilor alimentari, de
Antoine Roig, Ed. du Rocher, p. 419)(a se înţelege:
provoacă intoxicaţii urâte!).
Este interesant de reţinut că în lectura de mai
înainte, fetiţa de 11 ani căreia Cayce îi interzice
conservele industriale şi legumele uscate, suferă de o
infecţie renală.
În toţi aceşti ani cât am militat pentru protecţia
consumatorului, în calitatea mea de cronicar medical,
mi-a trecut prin faţa ochilor un munte de studii
ştiinţifice despre efectele dezastruoase ale aditivilor
alimentari asupra sănătăţii. Coloranţi, conservanţi,
edulcoranţi - toţi sunt toxici în diverse grade. Dovezile se
adună în laboratoare. Ei bine, asta nu ne împiedică să-i
consumăm în cantităţi tot mai mari, în conserve tot mai
tratate! Trebuie să presupunem că marile grupuri
agroalimentare au nişte interese aici... Tot mai mulţi
experţi denunţă această otrăvire în masă! Eu îmi trimit
cititorii şi cititoarele la excelentul Dicţionar de aditivi
şi poluanţi alimentari al lui Antoine Roig, care a
devenit „Biblia” acestui domeniu.
Se vede, în lectura care urmează, că Cayce nu este
un client al legumelor conservate:
„Seara, legume, puţină carne. Gătite cum
trebuie, sub o formă mai lichidă, ca supa, dar
niciodată din cutie, cu excepţia cazului când
conserva nu conţine conservanţi de tipul
benzoatului de sodiu. Nu folosiţi NICIODATĂ aşa
ceva!” (Lectura 1001-1)
 Lectura este clară: fără conservanţi! Şi de-ar fi
numai ei...
Dar unul dintre marile pericole ale conservelor este,
de asemenea, consumarea involuntară a pesticidelor.
Pentru că industriaşii care fabrică aceste conserve (Nu
mă refer aici la micii producători „bio”, care fac nişte
conserve excelente, aşa cum veţi vedea mai departe) fac
apel, desigur, la agricultura şi creşterea animalelor care
urmăresc doar randamentul... nesocotind sănătatea
consumatorului.
Din păcate, rădăcinile plantelor, apoi frunzele
absorb insecticidele, care se concentrează ulterior în flori
şi fructe. Un exemplu tragic este cel al otrăvirilor
datorate conservelor de afine fabricate în Statele Unite în
1957. Aceste conserve conţineau proporţii mari dintr-un
erbicid numit amintriazol. În afara toxicităţii sale
crescute, acest erbicid complet s-a dovedit, în cursul
experienţelor, puternic cancerigen pentru tiroidă. (Pr. H.
Joyeux, op. cit., pag. 58) Din păcate, toate acestea nu le
aflăm decât după ce se consumă faptele - prea târziu
pentru morţi (aşa cum - din nenorocire! - s-a întâmplat
în povestea încă neterminată a „vacii nebune”)!
Cândva, credeam - eu credeam - că bătălia
împotriva poluării poate fi câștigată. Astăzi, sunt din ce
în ce mai puţin sigură: planeta se asfixiază de la o zi la
alta şi asistăm acum la o cursă de mare viteză între
poluatori şi apărătorii mediului. Vor sosi aceşti apărători
la timp? Poluarea este rodul egoismului, iar învingerea
egoismului este o altă poveste! Dacă le pomeniţi celor
din jur de alimentaţia vegetariană, de hrana crudă, de
alegerea atentă a alimentelor, de refuzul aditivilor şi
agricultura biologică, vi se spune cu subînțeles: „Aaa,
sunteţi ecologist!... O susţineţi pe Brigitte Bardot în
problema salvării puilor de focă... Ştiţi, pe noi nu ne
interesează decât salvarea oamenilor!”
Nu se pune problema să salvăm ORI puii de focă
ORI copiii din Sahel, ci şi pe unii, şi pe ceilalţi. Urgent,
căci totul se înlănţuie. Sângele vărsat inutil pe banchiză
contribuie la degradarea generală a ecosistemelor, chiar
dacă, la prima vedere, nu este evident (Vezi primul
volum din Memoriile lui Brigitte Bardot (Grasset. 1999),
unde autoarea expune cu sinceritate şi curaj toată
această afacere ruşinoasă a masacrelor de pe banchiză).
Mari specialişti atrag atenţia neîncetat: Colocviul de la
San Diego, care a avut loc în martie 1988 sub patronajul
Uniunii geofizice, a avut ca temă „Interacţiunea tuturor
fiinţelor vii de pe Terra”. Pământul este considerat acum
ca un fel de „superorganism”, în care fiecare fiinţă vie
este doar o părticică. Toate speciile animale, vegetale,
minerale sunt legate prin ciclul carbonului, în interiorul
acestui superorganism, Terra - sau „Gaia”, cum o
numesc savanţii anglo-saxoni, folosind denumirea
greacă. (A se vedea Souvenirs de nos vies antérieures/
Amintiri din vieţile noastre anterioare (La Mémoire de la
Terre), Ed. Ch. de Bartillat, capitolele pe care le-am
consacrat acestui subiect)
Căci prin acumularea dezechilibrelor locale, se
ajunge treptat la un dezechilibru geofizic şi biologic
general; astfel se produc catastrofe ca seceta ale cărei
victime sunt copiii din Sahel. Dar voi vorbi despre asta
mai departe. Un lucru e sigur: diversele expresii ale vieţii
de pe planeta noastră sunt legate unele de altele în mod
subtil, într-o înlănţuire vibratorie care n-a fost percepută
până acum. Miopia noastră este o boală mortală; este
imposibil să sufoci Natura fără să omori omul.
Stând în aşteptare, nenumăratele mici asociaţii de
apărare a Naturii au făcut o treabă bună, iar Congresul
de la Rio (1992), apoi cel de la Kyoto (1997) constituie
rezultatul zbuciumului lor. Dacă n-ar fi existat pionierii,
am fi în starea de degradare din ţările est-europene,
unde Cernobîlul a sterilizat o provincie întreagă, imensa
mare Aral aproape a dispărut, iar ţărmurile Mării Albe
au devenit un imens cavou al tuturor speciilor marine
locale, din cauza deşeurilor nucleare.
În Est ca şi în Vest, materialismul a fost cel mai
mare duşman al mediului natural. Acest materialism a
sacrificat mediul pentru interesele financiare ale unei
clase conducătoare. Or dispreţuirea Naturii merge mână
în mână cu dispreţuirea omului. Scriu întotdeauna
„Natură” cu majusculă, pentru că Cayce o considera
însuşi graiul lui Dumnezeu. Niciodată nu există suficient
respect pentru ea. Şi scriu întotdeauna cu majusculă
„Omul”, care este pentru mine un „Dumnezeu în
devenire”, cum zice Cayce. Nu putem avea o idee prea
grozavă despre destinul nostru viitor.
Ne-am pierdut tot respectul pentru roadele
Naturii... În loc să încercăm „ameliorarea” ei, ar trebui
să le mulţumim Devaşilor (A se vedea, în legătură cu
Devaşii, Souvenirs de nos vies antérieures, pag. 36-
37) pentru fiecare fir de praz care ajunge în farfuria
noastră... Ar trebui să o dorim aşa cum este, cât mai
aproape cu putinţă de starea ei actuală, sălbatică sau
cultivată. Cât priveşte culturile, să ne mulţumim cu ceea
ce avem şi să nu mai meşterim la codurile genetice! Un
nou atentat împotriva vieţii!

Culoarea minciunii
 Pe când eram ataşatul de presă al primelor saloane
„Marjolaine”, am adus-o acolo pe faimoasa Anne
Gaillard, care realiza o emisiune radio consacrată
apărării consumatorului. Un adevărat scandal, pe
vremea aceea! N-am să uit toată viaţa mea una din acele
emisiuni la care participam împreună cu alţi ziarişti
specializaţi, ca şi mine, în această luptă. Eram faţă în
faţă cu reprezentanţii unui mare, foarte mare grup
alimentar, al cărui nume îl voi trece sub tăcere, din
milă...
„Iată deci un borcan de iaurt cu căpşuni, fabricat
de dumneavoastră” le spunea Anne Gaillard. „I s-a făcut
analiza în laboratoarele noastre: nu conţine nici o urmă
de căpşuni! Are pulpă de măr provenită din deşeurile de
cidrerie, colorată în roşu E320. Cum de vă permiteţi să
înşelaţi mamele care cred că-şi hrănesc copiii cu un
fruct adevărat, dat de Bunul Dumnezeu?”
(Eram tare curioasă să văd cum aveau să se apere
acei domni...)
„Am considerat că va fi pe placul consumatoarei” se
lamentau ei... În timp ce nasul le creştea peste microfon!
„Minciună inadmisibilă”, a replicat Anne Gaillard.
„Dispreţuirea celuilalt, atingere la sănătatea publică!”
Şi a argumentat cu o serie întreagă de lucrări
ştiinţifice despre pericolele coloranţilor artificiali. Astăzi,
toată lumea ştie despre ce este vorba, inclusiv Legea,
care-i obligă pe fabricanţi să scrie pe etichetă compoziţia
produsului. Scuza producătorilor, atunci, a fost
convingerea că aceşti coloranţi erau inofensivi... (la fel
credeau şi despre consumatoare!).
Urmărind captivaţi aceste emisiuni, spectatorii
aflau câte şi mai câte! Dar Anne Gaillard, ameninţată
sistematic, n-a putut rezista mult timp presiunilor
făcute asupra ei. De altfel, şi eu am primit telefoane de
ameninţare în urma unei emisiuni radio, în care îmi
sfătuisem ascultătoarele să fie foarte prudente cu
coloranţii industriali pentru păr, am primit un telefon de
ameninţare. Reprezentantul unui alt mare grup foarte
cunoscut pretindea să mi se interzică criticarea
produselor lor „excelente” (care colorau părul, umplând
femeile de eczeme!). Acest domn mi-a spus că avea
puterea „să-mi interzică emisia”. Pe moment, am fost
îngrozită: eram o simplă mamă cu familie numeroasă,
fără avere, fără sprijin politic, complet dezaprobată de
cei apropiaţi în această luptă Şi mă simţeam foarte
vulnerabilă... Dar mă împingea din spate vântul
Istoriei!... Care suflă, cu siguranţă, foarte tare, pentru că
am participat de atunci, la radio şi televiziune, la sute de
emisiuni în Franţa, Anglia, Elveţia. Canada! Am făcut
parte, în vremea aceea, din mişcarea numită cu un
termen american, „consumerism” (adică „apărarea
consumatorilor”).
Întrucât acest curent răspundea unei nevoi
profunde, el a căpătat o amploare nebănuită, în timp ce
detractorii noştri îl considerau „o modă trecătoare”. Ca
să vezi!... Opinia publică s-a trezit, a cerut explicaţii şi
astfel au fost votate legi pentru a avea o industrie
alimentară morală. A fost creată eticheta „Agricultură
Biologică”, aşa încât astăzi, cei care fac eforturi să
producă şi să vândă „bio” sub eticheta „AB”, au această
posibilitate perfect admisă de lege - ceea ce nu era
valabil în urmă cu 25 de ani!
Mai târziu, în Statele Unite, am văzut amploarea
catastrofei alimentare. Acolo, dezastrul ne-o luase
înainte cu mai mulţi ani. Iată de ce câţiva cetăţeni s-au
trezit, au protestat şi au creat acest „consumerism”. Şi în
America au fost oameni curajoşi, care au denunţat acel
ghiveci mizerabil, „processed”, „vitamin enriched” (engl.,
tratat, vitaminizat (n.tr.)), „with preservatives” (Care nu
sunt... prezervative, ci aditivi alimentari, mai exact,
„conservanţi”!). Epidemia de „monsters” (monştri), adică
obezi, se datorează în mare măsură alimentaţiei
dezastruoase, ale cărei victime lamentabile sunt bieţii
grăsani. Boicotaţi Mac-Do-urile! cum a tot spus Jose
Bove la Seattle.
Dar să revenim la coloranţi. Cayce este categoric în
privinţa lor (încă din 1938):
„Nu consumaţi nici o plantă care a fost tratată
cu vreun colorant, indiferent care, pentru a i se
păstra culoarea”. (Lectura 1564)
Altfel spus, ar trebui să verificăm mai bine ce
punem în farfurie şi să nu mâncăm nimic din ce este
vopsit în culori ţipătoare: fasole şi mazăre înverzite,
dulceaţă de cireşe vopsite în roşu, conservă de roşii
fardate etc... Şi aici, bio se impune!
La acest lucru se referă profesorul Henry Joyeux:
„Prin 1930, Japonia folosea un colorant
paradimetil-amino-azobenzen, ca să dea margarinei
culoarea untului. Această utilizare i-a adus compusului
respectiv numele de „galben de unt”, deşi nu se găseşte
deloc în unt.
Prin 1945, s-a descoperit că acest colorant avea
efect cancerigen asupra mai multor specii de animale de
laborator. Colorantul face parte din familia chimică a
coloranţilor azoici. Dintre aceşti coloranţi, unii au
acţiune cancerigenă: roşu Sudan R.B., brun Sudan R.R.,
crisoidină - celui din urmă i s-a interzis deja orice
folosinţă alimentară, în Franţa, de la 1 octombrie 1976.
De asemenea, s-a interzis folosirea roşului purpuriu în
industria alimentară, de la 31 decembrie 1978.
În general, toţi coloranţii, fără excepţie, ar trebui
retraşi din alimentaţie. Din punct de vedere oncologic
(...), ei nu sunt periculoşi imediat după consumare, ci
într-o consumare de durată”. (Pr. H. Joyeux, Op. cit.,
pag. 57)
Să luăm aminte la sfaturile bunului Edgar, date
unui tuberculos (consultantul nr. 1564):
„Frunzele legumelor verzi conţin o mare
cantitate de stimulatori energetici, o forţă vitală
dată de lumina solară - şi tocmai asta vă face bine”.
„Dar, nu consumaţi NICIODATĂ legume care au fost
colorate cu coloranţi chimici, indiferent de tipul
aditivului folosit”. (Lectura 1564)
Şi atunci, ce să mai mâncăm? Pentru că la ora
actuală, toate fructele, legumele, carnea, lactatele pe
care le găsim în comerţ conţin urme de pesticide,
conservanţi, coloranţi etc. Agricultura biologică face ce
poate şi încearcă” să evite nocivitatea, dar nu reuşeşte
sută la sută. Totuşi, cu un bio serios (garantat de
eticheta „AB”), măcar suntem siguri că scăpăm de
efectele cancerigene ale coloraţilor.
Aceşti aditivi nu sunt singurii care ne ameninţă
sănătatea. Un nou procedeu de tratare cucereşte teren:
iradierea, numită şi „ionizare” sau radioconservare
(conservarea cu ajutorul radiaţiilor).
„Alimentele sunt bombardate cu două tipuri de
raze: gama şi beta, care pot proveni din cobalt 60 şi,
respectiv, cesiu 137 sau din acceleratoare de particule
de origine electrică (...). Iradierea produselor alimentare
satisface trei obiective principale, enunţate astfel: se
asigură produsului tratat o calitate igienică optimă, prin
distrugerea microorganismelor (viruşi, bacterii); se
elimină organismele vii (viermi, insecte, mucegaiuri); se
prelungeşte durata de comercializare şi de consum a
alimentelor, împiedicând proliferarea microorganismelor
străine sau proprii produselor. (Marie-Laure Schmitt
Berbaum, articol apărut în numărul 117 al excelentei
reviste „Therapeutiques naturelles” / Terapii naturale,
pe care o recomand cititorilor mei (BP 1, 31150
Fenouillet))
Până la urmă, numai intenţii bune... dar cine nu
ştie că iadul este pardosit cu ele!? Doamna Mărie Laure
Schmitt- Berbaum, din articolul căreia voi cita, arată că
pentru a ajunge la acest rezultat (distrugerea micilor
balauri nedoriţi), se modifică metabolismul alimentelor:
„Se caută efectele biologice ale iradierii, dar se
modifică uneori diversele activităţi biologice din
interiorul alimentelor înseşi (...). Or nimeni nu poate
garanta că alimentele iradiate nu vor avea nici o
repercusiune pe termen lung asupra sănătăţii
individului, asupra sănătăţii publice (...). Iradierea este
departe de a întruni unanimitatea în cercetarea
fundamentală. Căci (...) dacă iradierea industrială
destructurează alimentele, vor mai răspunde ele
cerinţelor nutritive ale omului şi ale animalelor? (...) în
Germania, imediat după 1970, Dr. Walter Herbst
sublinia riscurile sanitare imprevizibile, datorate iradierii
alimentelor (...). Aceasta poate genera produşi toxici
cunoscuţi, (...) şi se observă o pierdere de vitamină E.
(...) Şobolanii hrăniţi timp îndelungat cu carne de pasăre
iradiată au prezentat diarei hemoragice. Este în joc
siguranţa consumatorului”...
Când cumpăraţi căpşuni din magazin, nimeni nu
vă spune că au fost iradiate. Nici o etichetă nu vă
informează asupra acestui lucru. Vă veţi întreba doar de
ce au o aromă atât de slabă... Autoarea articolului citat
mai sus consideră că este vorba despre un experiment
făcut pe fiinţa umană, fără ştirea noastră. Produsele
iradiate sunt deversate în comerţ fără nici un
avertisment, fără controlul conformităţii cu normele
legale; efectele lor asupra sănătăţii nu vor putea fi nici
observate, nici recunoscute, căci nimeni nu va şti cine
şi ce a mâncat. În concluzie, dacă aceste alimente ne
ucid, nimeni nu va fi pedepsit. Hoţul neprins e
negustor cinstit... Cât despre OMG (organismele
modificate genetic), mulţi cercetători - ca Jean- Marie
Pelt - se tem de tot ce poate fi mai rău (Jean-Marie Pelt,
Des Légumes / Despre legume, Ed. Fayard, 1993. A se
vedea şi Jacqueline Bousquet, Au cœur du vivant/În
miezul vieţii, Saint- Michel Editions, 1992, şi Philippe
Desbrosses, L’Agriculture biologique/ Agricultura
biologică, Ed. du Rocher, 1998). ..
Iată o altă problemă foarte îngrijorătoare: în
agricultura obişnuită (nu bio): producătorii nu au
încotro, trebuie să cumpere seminţe „hibridizate”,
meşterite genetic astfel ca generaţia următoare să fie
sterilă. Altfel spus, ţăranul care! cumpără grâul pentru
semănat nu va putea să-şi însămânţeze ogorul cu o
parte din recoltă, căci grâul obţinut nu se poate
reproduce normal. Va obţine doar o recoltă degenerată.
Iar pâinea noastră cea de toate zilele este făcută din
asemenea grâne!
„Între 1970 şi 1984, 839 de firme producătoare de
seminţe din emisfera nordică au fost cumpărate de
concernuri multinaţionale ca Shell Oil, Monsanto,
British Petroleum, Sandoz, Ciba, Geigy, Upjohn, Union
Carbide (...). Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat: varietăţile
numite „hibride” au sosit pe piaţă, protejate de brevete,
în timp ce - spun specialiştii - 98% din varietăţile
comestibile dispar”. (Michel Dogna, „Vérités Santé
Pratique”, nr. 18/13 iunie 1998)
Rezultatul curselor: ţăranii sunt obligaţi să
cumpere în fiecare an seminţele pentru semănături. Ba
pe deasupra:
 „Multinaţionalele au reuşit să treacă în ilegalitate
orice acţiune de cumpărare / vânzare de seminţe
normale (...). Orice sămânţă nebrevetată, deci
nehibridizată, este ilegală şi interzisă la vânzare (...).
Este valabil şi pentru roşii, pepeni, castraveţi, dovlecei,
conopidă, vinete. Aceşti hibrizi nu se reproduc în mod
tipic şi, prin urmare, grădinarii, zarzavagiii, agricultorii
trebuie să cumpere seminţele în fiecare an Iată (...) o
adevărată mană financiară pentru multinaţionale!”
Revenind la nocivitatea chimizării, putem limita
dezastrul, consumând preponderent produse agricole şi
animaliere bio. Dar tot trebuie să ştim exact despre ce
este vorba.

Bio fals şi bio adevărat

Ce este acest faimos „bio”?

Nişte buticuri dietetice şi-au bătut joc de
cumpărători vânzând foarte scump produse care erau
„bio”, cum sunt eu popă. Lucru de care au profitat
ziariştii din marea presă pentru a denigra cu răutate
agricultura biologică. Dar, întâmplător, eu sunt în
cunoştinţă de cauză...
„Bio” este agricultura care foloseşte cât mai puţin
posibil produse chimice de sinteză cu rol erbicid,
insecticid sau pesticid. A fost recunoscută oficial prin
legea cu profil agricol din 4 iulie 1980, ale cărei dispoziţii
au fost întărite prin legea din 30 decembrie 1988,
privind adaptarea exploatării agricole la contextul
economic şi social. În Franţa, agricultura biologică este
definită de două criterii:
1. O limitare strictă a folosirii produselor chimice de
sinteză: acestea nu sunt admise decât cu condiţia
expresă de a figura pe o listă stabilită de Comisia
Naţională a Agriculturii Biologice şi aprobată prin decret
(...). iar acestea sunt foarte puţine: de exemplu, „zeama
bordeleză” pentru vie, pentru că este vorba de un produs
vechi, simplu şi tradiţional; de asemenea, în lupta
împotriva insectelor şi rozătoarelor sunt folosite alte
mijloace decât cele chimice (asocierea speciilor care se
protejează reciproc, lupta biologică etc.)
2. Recurgerea la metode de producţie speciale
pentru protecţia mediului şi animalelor (rotaţia
culturilor, interzicerea creşterii animalelor în captivitate.
(Pr. Joyeux, op. cit., pag. 267)
Este limpede ca lumina zilei. Agricultura Biologică
(„AB”, oficial) nu este o bagatelă: ea răspunde unor
criterii precise, controlate de Ministerul Agriculturii. Tot
ce este admis sau nu în acest domeniu este stabilit de
un „caiet de sarcini”, studiat pentru fiecare tip de
cultură şi de creştere a animalelor şi pentru fiecare
produs agricol vegetal sau animalier, „transformat sau
nu”. Comisia naţională a Agriculturii Biologice a adoptat
reguli de omologare a produselor animaliere sau de
origine animală: laptele şi produsele lactate, carnea de
erbivore, pasărea, ouăle, mierea, peştele etc.
În Europa, acest cadru legislativ şi regulamentar a
inspirat în mare parte regulamentul comunitar referitor
la agricultura biologică, adoptat la 24 iunie 1991. Acest
text, primul la nivel european care se referă la calitatea
produselor agroalimentare, „fixează un cadru pentru
producţia, etichetarea şi controlul produselor agriculturii
biologice”. (Pr. Henri Joyeux, op. cit., pag 268)
Cititorii mei trebuie să ştie că produsele „bio” nu
sunt te miri ce! Trebuie să aibă, pe etichetă, menţiunea
„AB” („produs agricol biologic)”. Numai cuvântul „bio” nu
este suficient, întrucât a fost uzurpat de către
producătorii industriali care nu respectă caietul de
sarcini. (Iată, de pildă, ce se poate citi (şi lista rămâne
deschisă) pe adevăratele produse „bio”: „Produs obţinut
prin Agricultură Biologică, marca Nature et Progres,
control Ecocert, 31076 Toulouse Cedex”; sau „Produs
ambalat de către un aderent la SETRAB, în conformitate
cu caietul de sarcini al Agriculturii Biologice şi decretul
din 10 martie 1981, Sistemul de control CEE AB004”;
sau „Marcă Bio Garantată LIMA, Nature et Progres”: sau,
pe punga mea de făină, „făină produsă prin agricultură
biologică şi măcinată artizanal, la moară de vânt”!. Nu-i
aşa că sună bine? Deci, dragi cititori, deschideţi ochii
bine şi citiţi cu atenţie etichetele!) „Atenţie la etichetele
„netratat”, „fără pesticide”, „natural”, „fără reziduuri”...
Dacă nu poartă menţiunea AB, nu sunt biologice. (3)”
Unele iaurturi de mare consum nu sunt nici pe departe
„bio”, aşa cum spune eticheta pe care o poartă!
În fine, deosebit de dăunător este falsul „bio”,
intitulat „biolight”. Comisia pentru Siguranţa
Consumatorilor (C.S.C).l-a retras de pe piaţa
farmaceutică. Unii consumatori ai acestui produs au
ajuns la spital, cu tulburări digestive, greţuri,
constipaţie. Aşa-zisul produs „de regim” a fost retras din
farmacii... şi ar trebui scos şi de pe piaţa alimentară.
Multe conţin „zahăr fals” (numit la noi „Canderel”, între
altele), adică aspartam (Citiţi înfiorătorul dosar intitulat
„Boala aspartamului” din „Vérités Santé Pratique”, nr.
45, semnat de foarte competentul - şi foarte curajosul -
Michel Dogna. Aspartamul este vinovat de tulburări de
memorie, numeroase cazuri de Alzheimer, scleroză
multiplă, tulburări de vedere şi de auz etc. Extrem de
toxic, el este folosit în „Coke light” şi „Pepsi light”
(produse de Coca-cola şi Pepsi-cola). Consumatorii ar
trebui avertizaţi în privinţa acestor băuturi...). Cum
spune Pr. Joyeux, aceste produse ameliorate nu au
nimic serios:
„Astfel, varietăţile de unt, margarina şi maioneză
numite „ameliorate” conţin până la 50% apă. Industriaşii
vând aşadar multă apă. Utilizatorii cred că pot consuma
produsele „light” în orice cantitate şi aceasta este marea
problemă. Ei au tendinţa să-şi supraîncarce tartinele. O
altă metodă constă în diminuarea conţinutului de
grăsimi al unui produs compus, înlocuind o parte din
carne cu proteine vegetale sau o parte din grăsimi cu
amidon, mai ales tapioca. Asta fac fabricanţii de
mâncare gătită, numită „ameliorată”, vândută uneori
sub formă congelată. Se oferă, de asemenea, îngheţate în
care frişca este înlocuită cu albuş de ou! Scopul final
este înlocuirea grăsimilor obişnuite cu grăsimi care nu
pot fi digerate” (Pr. Joyeux, op. cit., pag 273).
Li se reproşează acestor produse că sunt cu 20-
30% mai scumpe decât produsele obişnuite. E valabil
pentru magazinele dietetice; dar dacă mă duc la piaţă,
acolo preţurile respectă, ca peste tot, legea cererii şi a
ofertei: sunt solduri, preţuri de en-gross, ieftiniri de
ultim minut... Şi, în final, nu cheltuiesc mai mult.
Uneori sunt chiar uimită de modestia unor preţuri care
se explică prin absenţa intermediarilor. În toate pieţele
din Franţa, există producători locali care lucrează bio la
preţuri rezonabile. Trebuie doar să-i cauţi.
Atunci, dragi cititori şi cititoare, ocoliţi aceste
produse mincinoase! Şi să nu vă daţi în vânt după
produsele industriale de mare consum, care uzurpă
titlul „bio”! Să auzim şi părerea lui Cayce:
„Entitatea a trăit, într-o încarnare anterioară,
în ţara cunoscută ca Poseidia, adică o parte din
vechiul continent atlant. În vremea aceea, entitatea
cunoştea multe lucruri despre secretele Naturii,
despre aplicarea practică a forţelor invizibile,
folosindu-le în slujba Omului, a habitatului şi a
întreţinerii sale fizice. De aici provine actuala
preocupare deosebită a acestei entităţi pentru toate
acestea. Acele cunoştinţe străvechi îi aduc o
conştientizare la diverse niveluri.
Cât despre folosirea substanţelor chimice de
sinteză, entitatea este conştientă de dependenţa pe
care acestea o creează la utilizatori, până la a le
veni foarte greu să mai renunţe la ele”. (Lectura
1741-1)
„Aţi putea să-mi spuneţi care sunt cele mai bune
metode de cultură pentru a produce alimente de calitate?
- Dacă este nevoie de fertilizare şi de
îngrăşăminte, nu există altceva mai bun decât
gunoiul de păsări, mai ales pentru unele specii
vegetale. Găinaţul de găină ar trebui folosit pe
scară largă, fără să se facă totuşi exces, ci, în fine,
cu măsură. Nu este rău să se adauge şi var, şi
potasă, amestecate cu bucăţi de mraniţă, adică
resturi vegetale ca frunzele moarte, resturile de la
vie, de la tunderea gazonului sau altele... Dar
trebuie să le amestecaţi întotdeauna cu găinaţ de
păsări. Este lucrul cel mai bun pentru a ajuta
creşterea legumelor!” (Lectura 470-35)
Ceea ce spune Cayce mai sus ţine de metodele
agriculturii biologice.
„Iată ce lecţie de viaţă (...) ne dă crinul (...), a
cărui rădăcină se dezvoltă în gunoi, extrăgând de
acolo substanţele cu care produce ceea ce admiraţi:
splendoare şi parfum”. (Lectura 137-63)
La noi, pe strat de gunoi cresc mai ales dovlecii şi
bostanii albi, ale căror flori sunt la fel de frumoase ca
florile de crin! Aceste lecturi pot fi privite ca o încurajare
din partea lui Cayce, pentru folosirea gunoiului
tradiţional. Totuşi, când se vorbeşte de „gunoi” de
păsări, atenţie: nu se referă la păsările de crescătorie, al
căror găinaţ conţine toate reziduurile chimice pe care le
înghit bietele păsări. După cum se poate vedea, Cayce
încurajează deopotrivă compostul, amestecurile
calcaroase (calcar măcinat, dolomită, potasiu natural
etc.) (A se vedea Claude Aubert, Le Jardin Potager
Biologique / Grădina de legume biologică, 1985, Ed. Le
Courrier du Livre, şi Philippe Desbrosses, op cit. Marele
public, complet manipulat şi dezinformat, crede că nu se
foloseşte chimia de sinteză în obţinerea unor recolte
bogate. Este total neadevărat! Trebuie neapărat să citiţi
povestea acelui ţăran mexican care obţine legume
uriaşe... vorbindu-le cu iubire, fără nimic altceva (Yvo
Perez Barreto, L’Homme qui parte avec les plantes /
Omul care stă de vorbă cu plantele, Presses du Châtelet,
1998, cu splendide şi incredibile fotografii ale unor
legume uriaşe, cum n-aţi văzut de când sunteţi!))

80 % alcalinitate, 20% aciditate

Iată o altă problemă, destul de puţin cunoscută, pe

care o ignoram complet înainte de a descoperi în
„lecturi” o întrebare pusă foarte frecvent dragului nostru
Edgar (şi, evident, răspunsul nu mai puţin frecvent):
„Ce alimente trebuie să consum?
- Alimentele care creează alcalinitate; căci
acizii produşi de combinarea unor alimente
provoacă un mare stres în organismul
dumneavoastră. Nu mâncaţi, deci, albuş de ou”.
(Lectura 5046-11, făcută în 1935 pentru un tânăr
epileptic, de 26 de ani, pe care Cayce a reuşit să-l
vindece.)
 Aflăm aşadar, din această lectură, că albuşul nu
are inocenţa virginală pe care o afişează sub coajă.
Păcatul său... este faptul de a fi acid! Nu la gust,
bineînţeles, ci în uzina alimentară: când se descompune,
el produce o aciditate pe care n-o percepem când îl
mâncăm.
„În cazul dumneavoastră (tuberculoză), să
păstraţi un echilibru între acizi şi baze. Nu mâncaţi
numai alimente care produc aciditate (...), ceea ce
tinde să congestioneze organele excretoare ca:
ficatul, rinichii, tot tubul digestiv. Aţi avea nevoie
de mai multe produse care dau alcalinitate.
Laptele, de exemplu, nu este atât de bun pentru
dumneavoastră! Alte lichide, apa, vinul, v-ar face
mai bine!” (Lectura 528-9)
Dar ce este, de fapt, această aciditate de care
vorbeşte Cayce?
Unitatea de măsură a acidităţii sau a alcalinităţii
este pH-ul. Valorile pH-ului merg de la 0 la 14; între 0 şi
7, pH-ul indică un grad crescător de aciditate; la pH-ul
7, se află punctul neutru; de la 7 până la 14, pH-ul
indică un grad crescător de alcalinitate.
„Or procesele vitale nu pot avea loc, în mod normal,
în organismul nostru, decât la un pH sanguin stabil,
uşor alcalin (pH-ul normal ai sângelui venos este de
7,32-7,42). (...) Majoritatea transformărilor pe care le
suferă substanţele chimice din corpul nostru au loc în
lanţ, adică pe paliere succesive. La fiecare nivel,
intervine un anumit catalizator, care asigură
transformarea respectivă (...). Când lipseşte un ferment
sau este insuficient activat datorită unui deficit de
oligoelemente sau vitamine, reacţia pe care o asigură el
se blochează sau este încetinită. Atunci se poate produce
o acumulare anormală de acizi metabolici în partea
superioară a lanţului, care lucrează într-un ritm
încetinit”. (Dr. Kousmine, Soyez bien dans votre
assiette jusqu'à 80 ans et plus /Sănătatea din
farfurie, până la 80 de ani, şi mai mult, Ed. Tchou, 1980,
p.83.)
Despre pH am învăţat cu toţii - mai mult sau mai
puţin - pe băncile şcolii... Dar de aici până la aplicarea la
micul dejun, mărturisesc că eram foarte departe înainte
de a-l cunoaşte pe Cayce! La orele de ştiinţele Naturii, ni
se dădeau benzi de hârtie, pe care trebuia să le
introducem în eprubete pline cu soluţii misterioase: dacă
hârtia se îngălbenea, soluţia era acidă, înţepa; dacă se
albăstrea, soluţia era alcalină (sau bazică), deci
lunecoasă. Între aceste două extreme, se obţinea un
verde ca iarba, care înviora peisajul auster al zidurilor
şcolii. Dar să continuăm şi să vedem ce spune, despre
asta, Dr. Kousmine: „în caz de blocare sau încetinire a
funcţiilor vitale, acizii produşi în exces sunt eliminaţi
prin rinichi, ceea ce conferă urinei un pH acid (...). Dacă
organismul este sănătos, bine hrănit şi bine echilibrat,
dacă primeşte suficiente baze din alimentaţie, atunci
pH-ul urinar este aproape la fel ca al sângelui, între 7 şi
7,5 (...). Dacă acest pH rămâne în permanenţă la 5 sau
sub 5, înseamnă că epurarea corpului este insuficientă,
iar organismul suferă de o acumulare de acizi, cu
pierderi de baze, în principal sodiu şi calciu. Această
suferinţă se poate manifesta printr-o paloare accentuată
(...), prin dureri de cap, prin dureri care migrează,
numite reumatismale, nevralgii etc., care dispar repede
şi fără nici un calmant, prin aport de substanţe
alcaline”. (Dr. Kousmine, op. cit., p. 84)
Cu mulţi ani înaintea celebrei nutriţioniste citate
mai sus, Cayce vorbise despre acest echilibru
indispensabil dintre acizi şi baze. Şi în domeniul erorilor
alimentare, Cayce explică aproape toate durerile noastre
prin dezechilibrul pH-ului. Am explicat deja în
Universul lui Edgar Cayce (vol. I, pag. 66-67)
importanta problemă a echilibrului dintre acizi şi baze:
unele alimente produc o reacţie acidă în tubul digestiv
(nu lămâile, nici i oţetul, aşa cum am fi tentaţi să
credem!), altele o reacţie bazică! (adică alcalină). Or,
dacă acizii reprezintă mai mult de 20 % din tranzitul
global, organismul se dezechilibrează şi se instalează
boala. După Cayce, aici îşi au originea toate răcelile şi
gripele, toate anginele, reumatismele etc.
Acest fenomen se întâmplă mai ales iarna. De ce?
Pentru că în acest anotimp, în ţările noastre, se
consumă mai puţin fructele şi legumele proaspete care
declanşează reacţii alcaline în tubul digestiv. Mâncăm
mai mult conserve, alimente sărate, făinoase, dulciuri,
toate acestea fiind produse care degajă reacţii acide. Or
microbul, în viziunea cayciană, proliferează în mediu
acid, numai aciditatea îi place... După Cayce, terenul
acid permite dezvoltarea tuturor bolilor infecţioase. Dacă
se menţine un mediu bazic (sau alcalin) în tubul
digestiv, microbul - fiorosul! - îşi ia tălpăşiţa! Se evită
astfel majoritatea infecţiilor, chiar în perioade de
epidemie.
Acest echilibru relativ acizi-baze, pH-ul, se
construieşte începând cu alimentaţia. Fructele
proaspete, legumele, j cerealele integrale şi proaspete
produc puţină aciditate.. Oleaginoasele, zaharurile,
carnea, grăsimile, brânzeturile etc. I antrenează o
creştere foarte rapidă a gradului de aciditate în organele
digestive. Ar trebui să introducem mult mai multe fructe
şi salate în meniurile noastre de iarnă.
Bineînţeles că, astăzi, există importul: dar
alimentele din import îşi pierd o mare parte a valorii
energetice pe drum, pentru că sunt tratate din belşug,
ca să reziste la stocarea industrială.
Voi aduce, aici, mărturia personală: în copilărie,
iarna era grea; mi se părea că este o gaură mare şi
neagră.! Picioarele îngheţate, spinarea strânsă de frig,
hainele grele cu care ne înfofoleam patru sau cinci luni.
La liceu, mâncam tăiţei, I mezeluri, dulceaţă, legume
uscate etc. - tot ce se poate conserva. Aveam una sau
două gripe zdravene pe iarnă, fără să mai pun la
socoteală amigdalitele; majoritatea oamenilor din jurul
meu considerau că aceste suferinţe erau inevitabile.
După aceea, din anii „50, au apărut pe piaţă
fructele şi legumele proaspete, importate din Italia,
Spania, Africa de Nord, Antile - iar astăzi, şi din ţinuturi
mai îndepărtate: banane din America centrală sau
căpşuni din Chile etc. Lumea s-a obişnuit să meargă la
sporturile de iarnă, să stea în aer liber sau la soare, ceea
ce dinamizează toate funcţiile corpului (deci şi cele
digestive) şi elimină aciditatea prin oxigenare.
La început, lucrurile acestea nu-mi erau prea clare:
a mă întreba în faţa fiecărui fel de mâncare dacă va
produce aciditate sau alcalinitate părea un lucru
inaccesibil pentru mintea mea de mamă puţin trecută.
Şi-apoi, am început, puţin câte puţin, să fac mai mult
loc fructelor de sezon, micilor legume, salatelor, să
limitez consumarea acidifianţilor la mese... Metoda s-a
dovedit eficientă: astăzi, la capitolul gripe, răceli, angine,
mă număr între absenţi - exceptând cazurile când
recidivez pentru că uit de fructele proaspete la micul
dejun. De când am înţeles această problemă a acidităţii
şi alcalinităţii, am scăpat de mizeriile iernii, complet şi
definitiv.

EXEMPLE DE MESE CARE PRODUC ACIDITATE:

 Antreuri: mezeluri sau carne rece, peşte cu sau
fără brânză, supă cu sos picant (provensal) şi crutoane,
patiserie sărată cu brânză, sufleu cu brânză, quiche, vol-
au-vent, bouche-â-la-reine...
Felul principal: cotlet de oaie cu fasole, pastramă
cu linte, biftec cu cartofi prăjiţi, spaghete napolitane (cu
carne tocată)...
După aceea: brânză cu pâine şi unt..
Deserturi: prăjitură cu ciocolată şi bezea, lapte de
pasăre, délice-aux-noix, blaturi, checuri...
Nu spun să ne lipsim de asemenea feluri delicioase.
Dar n-ar trebui să le consumăm sistematic fără a găsi cu
ce să contracarăm toată această aciditate. De exemplu:
un antreu de crudităţi (ridiche, castravete, pepene,
grapefruit...).
Apoi, o salată, care să nu lipsească niciodată. Nu
doar trei frunze verzi eşuate pe fundul unei salatiere, ci
o salată adevărată, cu legume şi fructe diverse.
Deserturile sunt delicioase; dar dacă mesele conţin mulţi
generatori de acizi, ar fi mai bine să ne limităm la fructe
(indiferent de forma sub care ni se prezintă: salată de
fructe, spumă de fructe, şerbet, compot fără prea mult
zahăr (zahărul creează aciditate - a se vedea mai
departe!).
Dacă suntem puţin mai atenţi, nu e greu. Acasă,
putem repara un exces, înlocuind o masă printr-un fruct
sau o supă de legume: astfel, restabilim echilibrul.
Se cuvine, deci, să-i mulţumim din suflet lui Cayce
pentru că a formulat cu precizie această regulă a jocului,
atât de importantă, Iată câteva lecturi foarte clare pe
această temă (şi în acord cu majoritatea şcolilor
nutriţioniste moderne!):
„Cum să procedăm cu dulciurile şi cu făinoasele?
 - Aşa cum am spus deja, nu vă sunt interzise
complet, dar păstraţi echilibrul, reflectând la acest
lucru: trebuie să consumaţi 80% alimente care
creează alcalinitate, fată de 20% care creează
aciditate. Or zaharurile sunt, alături de făinoase,
principalii producători de aciditate. Bineînţeles,
sunt foarte energizante, dar combinaţia celor două
devine, pentru dumneavoastră, mai dăunătoare
decât proprietăţile specifice ale fiecărei categorii
din aceste alimente, înţelegeţi?” (Lectura 877-28,
făcută pentru un bărbat care suferea de o erupţie
cutanată)
„Regimul pentru această bolnăvioară? Foarte
special, aşa cum am arătat deja - dar totuşi, să nu
fie atât de drastic încât să-i întunece viaţa. Ar
trebui să fiţi atenţi mai ales la alimentele care
produc aciditate: nu-i daţi prea multe! Trebuie,
desigur, să ţineţi cont că este un organism fraged,
aflat în plină creştere, care are nevoie de anumite
zaharuri ca să se clădească. Totuşi, aceste
zaharuri vor fi astfel alese încât să nu creeze prea
multă aciditate; asta i-ar dăuna (...). De aceea
interzicem orice fel de zahăr de trestie; să nu se
atingă de aşa ceva! Preferaţi zahărul extras din
fructe sau legume şi alimentele dietetice pregătite
cu zahăr de sfeclă”. (Lectura 795-44, pentru o fetiţă de
4 ani, care suferea de dereglări hormonale)
În volumul I, am citat o lectură unde Cayce
răspundea la întrebarea:
„Ce alimente creează aciditate?
- Grăsimile animale, uleiurile vegetale,
cerealele, pâinea, fulgii de porumb, prăjiturile,
orezul alb - orezul integral este mai puţin acid -
toate zaharurile, nucile, leguminoasele, carnea,
carnea de pasăre, măruntaiele, gălbenuşul de ou”.
(Lectura 480-19)
Şi albuşul, după cum am văzut mai devreme! Dar
atunci, ce ne mai rămâne? Mai exact, care alimente aduc
valoarea pH-ului (şi, împreună cu el, sănătatea noastră!)
la cota normală, producând alcalinitate?
„Fructele, proaspete şi uscate, legumele cu
excepţia leguminoaselor ca lintea, mazărea,
fasolea”. (Lectura 480-19).
Cayce adaugă: „în unele cazuri, lactatele” şi vom
vedea că depinde de caz: laptele conţine multe grăsimi
animale, care îl situează între alimentele ce produc
uneori multă aciditate, dar laptele fermentat (iaurtul,
chefirul, zara) nu intră în această categorie.
S-o lăsăm pe Dr. Kousmine - care împărtăşeşte
punctul de vedere caycian - să aibă ultimul cuvânt:
„În viaţa noastră de acum, când suntem prea
sedentari, prost oxigenaţi, hrăniţi cu alimente foarte
sărace în catalizatori diverşi (vitamine, oligoelemente.. se
întâlnesc curent tulburări de sănătate datorate unei
acumulări de acizi”.
Şi Dr. Kousmine ne recomandă să consumăm
citraţi pentru „a arde excesul de acizi”. Se obţin, de
altfel, aceleaşi rezultate prin curele de citrice
recomandate de Cayce şi prin consumarea zilnică a
sucului de lămâie!
Există două tipuri de bolnavi: cei mai numeroşi,
care înghit prea mulţi hidraţi de carbon, adică feculente,
zahăr, carne, alcool etc., toate fiind produse acidifiante
aşa cum am văzut mai sus; şi cei care, dimpotrivă, au o
alimentaţie alcalină: vegetarieni exclusivi, de exemplu,
sau persoane care-şi impun un regim fără zahăr,
înclinând balanţa în partea opusă. Consultanta numărul
888-1 se încadra în acest caz - atât de rar, astăzi, în
Occident. Cei câţiva înţelepţi care se abţin să consume
zahăr îl iau însă din făinoase, cartofi, carne etc., din
fructe şi băuturi (zahărul din alcool)!
„În regimul dumneavoastră sunt prea puţine
produse care creează aciditate: să mâncaţi o
cantitate mai mare de hidraţi de carbon, adică
zaharuri, cu o preferinţă pentru miere” (Lectura 888-
1)
În general, chiar şi pe vremea lui Cayce, se făcea
deja abuz de dulciuri:
„Regimul dumneavoastră? E foarte bine dacă
menţineţi echilibrul de 20% alimente acidifiante
fată de 80% alimente alcalinizante. Deci, mai
precis: nu cantităţi mari de zaharuri! Totuşi,
indulgenţă faţă de miere!” (Lectura 540-11)
Cayce îi răspunde astfel unei tinere care suferea de
constipaţie cronică:
„Fiţi atât de bun, domnule Cayce, şi spuneţi-mi în
linii mari regimul pe care trebuie să-l urmez începând de
astăzi”
- În general, să consumaţi cât mai multe
alimente care provoacă o reacţie alcalină în
sistemul digestiv. Din acest motiv nu trebuie să
mâncaţi prea multe dulciuri. Indiferent de masă, la
micul dejun, în siropuri şi prăjituri, sau în alte
momente ale zilei, nu consumaţi prea multe
zaharuri sub formă de desert. O excepţie totuşi:
câteva îngheţate vă vor fi permise uneori, dar
întotdeauna cu moderaţie. Cantitatea de zaharuri
pe care o puteţi consuma va trebui împărţită în
doze mici!” (Lectura 480-13)

Arta de a găti (legumele... şi restul!)

 Din păcate, această artă nu mai este cunoscută...
Cine o mai predă în şcolile de menaj? Sau la cursurile
culinare? Foarte puţine, după ştiinţa mea, şi rare sunt
mamele care au beneficiat de aceste învăţături, în timp
ce sănătatea unei ţări întregi se bazează pe ele. O seamă
întreagă de informaţii - totuşi foarte importante - n-au
mai fost transmise consumatoarelor. Ceea ce se spune
aici despre legume este valabil şi pentru fructe, cereale,
leguminoase, carne, lactate:
„Să mâncaţi, seara, doar legume fierte cum se
cuvine, adică în suc propriu, fără nimic altceva - şi
de preferinţă înăbuşite. Aveţi grijă să le gătiţi
separat, abia apoi le veţi amesteca, la masă, dacă
doriţi. Puteţi adăuga înainte de răcire, sare, piper
şi unt. Şi respectaţi această recomandare! (Lectura
932-1)
Religia lui Cayce în privinţa gătitului este foarte
simplă: „Fără prăjeli” („No fried food”). Sunt zeci şi zeci
de lecturi în care se repetă această interdicţie absolută.
în ceea ce priveşte legumele, nu este de ajuns să ne
retragem la ţară, pentru a beneficia de vraja lor
naturală... Nici nu trebuie să destrămăm această vrajă
printr-o pregătire asasină:
„Legumele dumneavoastră vor trebui fierte
înăbuşit sau în suc propriu, învelite în hârtie. Ceea
ce creează o diferenţă enormă în rezistenţa la boli”.
(Lectura 861-1)
Cayce va da acelaşi sfat în privinţa peştelui
(niciodată prăjit, mai bine gătit la cuptor, înăbuşit sau
fript). Alte precizări pe aceeaşi temă:
„Unele legume trebuie gătite întotdeauna învelite în
hârtie, la abur?
- Da. Unele legume gătite astfel îşi păstrează
sărurile minerale, care sunt extrem de hrănitoare.
 - Am artrită la articulaţiile degetelor de la mina
dreaptă?
- Aşa cum am spus deja, e mai degrabă o
nefrită decât o tendinţă la artrită, Iată de ce aveţi
nevoie să eliminaţi deşeurile ceva mai bine. Din
acest motiv, vă recomandăm sărurile minerale din
legume, ca laxativ!” (Lectura 1158-38)
Toată lumea este de acord cu proprietăţile laxative,
depurative, revigorante ale zarzavatului, datorită
sărurilor minerale şi vitaminelor pe care le conţine. Mai
ales vitaminele se pot păstra, în parte, în timpul
gătitului:
„Seara, faceţi mai degrabă legume fierte în
propriile lor săruri minerale, în suc propriu. Nici un
alt fel de a le găti decât învelite în hârtie sau la
abur. Aceste sucuri sunt o parte din regimul
dumneavoastră. Consumaţi-le: ele conţin vitaminele
şi sărurile minerale care vor ajuta secreţiile
necesare din sistemul digestiv”. (Lectura 6331-6)
Recomandarea întâlnită mai sus, de a găti fiecare
legumă separat, se regăseşte aici pentru această
persoană foarte grav bolnavă, ale cărei reflexe intestinale
sunt blocate:
„În regimul dumneavoastră, obişnuiţi-vă să
consumaţi alimente care vor împiedica formarea
gazelor în sistemul digestiv, căci acestea [gazele]
blochează mişcările peristaltice ale intestinului.
Este vorba de legume verzi, proaspete, fierte în suc
propriu.
Nu gătiţi, deci, legumele împreună, ci fiecare
învelită în hârtia ei, şi consumaţi-le separat: veţi
vedea cum acest lucru o să vă amelioreze
sănătatea”. (Lectura 11277-1)
 Intestinul este o maşină minunată, foarte
complexă, asemănătoare unui robot de bucătărie: taie,
macină, amestecă... dar trebuie, uneori, să-i uşurăm
munca. La fiecare tip de legumă, el reacţionează diferit.
Leguma unică (sau alimentul unic) îi uşurează sarcina.
Gătitul trebuie aşadar să respecte la maximum
structura plantei: nu adăugaţi nici apă, nici corp gras,
nici mirodenii... lucru de care ne vom ocupa în detaliu.

Recipientul ideal: frunza de banan

Natura ustensilelor de bucătărie nu este

indiferentă: în timpul gătirii, sub efectul căldurii, au loc
schimburi între pereţii vaselor şi alimente. Se ştie că
unele materiale sunt nesănătoase: fierul, aluminiul, de
exemplu. E mai bine să gătim în oale sau vase de sticlă
(Pyrex), porţelan sau fontă emailată. Le puteţi găsi în
orice magazin de menaj. Cel mai rău este aluminiul:
homeopaţii recunosc de multă vreme intoxicaţiile
datorate acestui metal şi le tratează prin diluţii
centezimale de 15 sau 9 (Aluminiu 15 CH sau 9 CH). Cât
despre alopaţi, ei le tratează... cu indiferenţă. Cayce se
situează net de partea homeopaţilor.
„Mâncarea gătită în vase de aluminiu este
dăunătoare pentru acest bolnav?
- Unele alimente gătite în vase de aluminiu
sunt dăunătoare pentru toată lumea, în general; şi
mai ales pentru unii bolnavi ca, de exemplu, cei
care suferă de tulburări hepatice şi de probleme
digestive”. (Lectura 1196- 7)
Şi cum aceştia reprezintă 90% din populaţie,
fabricanţii de vase din aluminiu ar trebui să se
reprofileze... Lectura următoare aduce şi alte precizări:
 „Aşa cum le-am spus de atâtea ori bolnavilor
care prezentau tulburări digestive, victime ale
surmenajului nervos din cursul digestiei, ar trebui
să evitaţi consumarea mâncărurilor gătite în vase
de aluminiu. Acest lucru perturbă automat
activitatea rinichilor, în raport cu circulaţia
hepatică inferioară, împiedicând rinichii să elimine
acidul uric pe care-l conţin”. (Lectura 843-7)
Din păcate, acest lucru nu este cunoscut. De
aceea, sunt prea multe case unde, la ora actuală, sunt
folosite vasele de aluminiu pentru că nu se cunoaşte
pericolul. Mi se pare important să semnalăm acest
lucru, Iată de ce redau aici şi alte lecturi pe aceeaşi
temă: ele sunt fără echivoc.
„Am urme de aluminiu în corp din cauza folosirii, la
gătit, a vaselor din acest metal?
- Când se foloseşte aluminiul la vasele de
bucătărie în care se găteşte mâncarea şi, deci,
alimentele vin în contact direct cu acest metal, se
produc nişte elemente foarte dăunătoare
organismului uman; (...) da, aveţi urme de aluminiu
în organism, de aceea este necesar să urmaţi
recomandările făcute”. (Lectura 445-2, pentru o
femeie de 62 de ani, bolnavă de intestine şi mai ales de
colon)
Se poate obiecta că Edgar Cayce avea de-a face
doar cu bolnavi. Dar cei sănătoşi suportă, oare,
aluminiul mai bine?
„Unii nu sunt afectaţi. Totuşi majoritatea
oamenilor, puţin câte puţin, se dezechilibrează
mâncând alimente gătite în vase de aluminiu. E şi
mai evident la anumite alimente, în special cele
acide; ele atrag atomi de aluminiu, pe care îi
introduc apoi în organism”. (Lectura 5211-1)
 Vasele de aluminiu nu sunt, deci, obligatorii chiar
dacă aveţi impresia că nu găsiţi „decât asta” la raioanele
de menaj. Eu folosesc oale, cratiţe şi tăvi din sticlă Pyrex
sau fontă emailată. După ce am parcurs nenumăratele
lecturi ale lui Cayce unde se recomandă gătirea
alimentelor în hârtie sau la abur, mi-am cumpărat un
set minunat de capace din sticlă Pyrex, adaptabile la
toate dimensiunile de oale, cratiţe, castroane, tigăi... (Le
găsiţi în cataloage sau în marile magazine).
În ce priveşte coacerea în cuptor, Cayce recomandă
ceea ce folosea pe atunci în Statele Unite:
„Coaceţi deci legumele în suc propriu, învelite
în hârtie Patapar, pentru a păstra sucul”. [Acesta nu
vine, deci, în contact cu pereţii recipientului], „În acest
mod, n-o să vă agravaţi suferinţele înghiţind
otrăvuri care provin de la oale şi cratiţe!” (Lectura
796-2)
Din păcate, hârtia Patapar, puţin vândută în
comerţul actual, a fost înlocuită cu folia de aluminiu...
Desigur că aluminiul rămâne la fel de toxic, indiferent de
prezentare! Cayce interzicea categoric aceste folii:
„Nu coaceţi nimic în aluminiu, ci mai bine în
recipiente emailate sau de sticlă. Nu, mai ales în
aluminiu, nu. Şi în special pentru dumneavoastră,
aluminiul este o otravă. Nu folosiţi nimic din
aluminiu, sub nici o formă, la vasele de bucătărie
sau veselă”. (Lectura 1223-1)
Şi atunci, ce să facem ? Puteţi încerca să gătiţi în
stil marocan, într-un tajin: o tavă, pe care se pune
leguma şi se acoperă cu o pălărie conică; astfel, vaporii
se condensează şi se întorc pe aliment, iar sărurile
minerale din legumă nu se mai pierd. Tajinul este făcut
din pământ ars emailat, ca tăvile noastre tradiţionale.
 Puteţi opta şi pentru sistemul chinezesc: alimentele
sunt puse în coşuleţe de bambus şi gătite la abur (aceste
coşuleţe se găsesc de cumpărat în cartierele chinezeşti şi
chiar în marile magazine).
Restaurantele chino – vietnamo – tailando –
indoneziano - etc. (!), încep să servească o specialitate
foarte fină: peştele preparat la abur, în frunză de banan.
Dacă în ziua când veţi dori să gătiţi peşte, nu aveţi prin
preajmă un banan, reţineţi însă ideea (în fond, puteţi
înlocui frunza de banan cu foaia de viţă, umplută à la
grec. (Dacă autoarea ar cunoaşte sarmalele - cu carne
sau de post, ar recomanda şi frunza de varză, tei,
podbal, fasole, ştevie ş.a. ... à la roumain! (N.tr.))
Şi dacă aveţi numai vase de aluminiu? Cine vă
opreşte să fierbeţi mâncarea la bain-marie? Oala sau
cratiţa de aluminiu, în care aţi pus apă, o puneţi pe foc;
în ea, introduceţi un vas de sticlă termorezistentă, cu
alimentele care trebuie gătite. Îl acoperiţi şi, astfel,
mâncarea fierbe înăbuşit... până la reutilarea bucătăriei.
În anumite regiuni din Franţa puteţi cumpăra
„diables”: tăvi pentru cuptor, făcute din pământ ars,
refractar, prevăzute cu un capac care asigură o bună
coacere la abur. Pentru cei care doresc cu adevărat să
scape de dictatura cratiţei de aluminiu, soluţiile nu
lipsesc!
În orice caz, chinezii, care foloseau mai ales
porţelanul şi bambusul, erau în cunoştinţă de cauză:
„Fierul strică mâncarea”, spuneau ei. Aluminiul -
întrecut de vărul lui, oţelul inoxidabil - o strică şi mai
abitir! Cât despre tigăile Tefal, nici ele nu sunt bune: o
serie de analize au demonstrat că materialul cu care se
acoperă interiorul tigăii sfârşeşte prin a migra încet-încet
în alimente, introducând în tubul digestiv molecule de
sinteză, care sunt cancerigene.
 Lecturile lui Cayce ne ajută să mai descoperim
ceva. E foarte rău să fierbem un aliment fără să
acoperim vasul. Odată cu aburul, pierdem toate
elementele nutritive. Acoperind, economisim gaz şi
electricitate, pentru că astfel putem găti la foc foarte
mic, ceea ce salvează vitaminele. În acelaşi timp, aburul
închis sub capac permite păstrarea oligoelementelor.
„La prânz, alege mai mult legume cu frunze;
sau din cele care se prezintă sub formă de bulb, dar
acestea trebuie fierte foarte bine şi numai în suc
propriu (ca la coacerea în hârtie)”. (Lectura 1484-1)
Descrierea de mai sus este dată unui adolescent de
13 ani, bolnav de psoriazis. Or Cayce spune în altă
parte, referitor la această boală, că se datorează unei
subţieri a peretelui intestinal; acesta devine permeabil,
nu reţine deşeurile care trebuie evacuate şi, prin
repunerea lor în circulaţie, se provoacă o intoxicare
cronică a sângelui. Tot organismul munceşte să elimine
deşeurile, cum şi pe unde poate; în cazul psoriazisului
(şi al tuturor dermatozelor), prin piele.
Micul consultant numărul 1484 are o sensibilitate
digestivă: prin urmare, părinţii trebuie să gătească
legumele cu cea mai mare grijă. Fierberea în apă
clocotită nu este niciodată foarte recomandată de Cayce.
El preferă să se pună cât mai puţin lichid pe fundul
vasului (o jumătate de pahar... sau chiar deloc):
„Să consume multe legume fierte în suc
propriu, mai bine decât să se adauge grăsimi sau
carne. Şi niciodată în apă [clocotită], într-un vas
neacoperit, ci în suc propriu, aşa cum se coace în
hârtie!” (Lectura 459-9, pentru o congestie pulmonară
survenită în urma unei răceli)
Sfaturile dietetice ale marilor reviste feministe
recomandă adesea gătirea fructelor şi legumelor cu
multă apă. Unele, ca varza, sunt fierte chiar în două ape
(„albite”). Părerea general admisă este că astfel se
elimină pesticidele... Da, dar... se elimină totodată şi
sărurile minerale, şi vitaminele! Biata rămăşiţă care
ajunge pe fundul farfuriei voastre este astfel epurată de
tot ce avea hrănitor. Prin urmare, nu mai e de mâncat!
Aşadar aveţi de ales: pesticide sau vitamine! Dar
aceasta este o falsă dilemă atunci când cunoşti
posibilităţile oferite de agricultura biologică. Osteneala şi
preţul sunt justificate. Cayce a trăit într-o epocă de
relativă inocenţă agricolă, iar consultanţii săi mâncau
„bio” fără să ştie, Să recapitulăm:
„NICIODATĂ prăjeli! Niciodată, de nici un fel!
Mai bine coaceţi la cuptor, frigeţi, fierbeţi... dar cel
mai bine este să fierbeţi legumele în suc propriu, de
exemplu în hârtie sau chiar la abur. Căci în felul
acesta, păstraţi vitaminele şi sărurile minerale şi
este mai sănătos să nu le amestecaţi la gătit”.
(Lectura 906-1)
N-aş vrea să închei acest subcapitol despre
modurile de a găti mâncarea fără să evoc cuptorul cu
microunde. Cayce n-avea cum să vorbească de el pentru
că nu exista pe vremea lui. Trebuie să ştim că acest
cuptor produce, în alimente, „microrupturi” care
degradează profund valoarea lor alimentară. Testele de
cristalizare sensibilă, sau tezigrafie, şi bioelectronica
profesorului Louis Claude Vincent ne permit acum să
măsurăm pagubele - adică pierderea vitalităţii
alimentelor: ele ies complet „moarte” din cuptorul cu
microunde. (Vezi şi dosarul revistei Vérités Santé
Pratique, nr. 25/oct. 1998, despre pericolul cuptorului
cu microunde, ca şi al încălzitorului electric pentru
lapte. Se constată, de pildă, că pisicile nu se ating de
laptele încălzit astfel)
 Sarea vieţii

Bucătăria fără sare e tristă... Din fericire, puţini

oameni sunt condamnaţi la această tristeţe!
Toate felurile de sare de masă (clorură de sodiu)
sunt „de mare”, bineînţeles. Dar există mări şi mări:
saline fosile, provenind din mările de odinioară, unde
sarea se extrage în cariere, şi saline unde marea vie
depune o sare care este la fel de vie. Aceasta este şi mai
bogată în oligoelemente hrănitoare (salinele din
Guérande, l'Ile de Ré, Languedoc, Corsica etc.). „Floarea
de sare” provenită din l’Ile de Ré, de pildă, cu gust de
toporaş, apără de cancer: ea conţine mult magneziu. (A
se vedea lucrările profesorului Delbet despre relaţia
dintre concentraţia magneziului din apa de băut şi
frecvenţa cancerului. Recomand de asemenea lucrările
lui Simone Brousse: On peut vaincre le cancer /
Cancerul poate fi învins, Ed. Garancière, 1983, (o lucrare
clasică !), La vie est énergie / Viaţa este energie (Press
Pocket, 1991) şi, la Ed. du Dauphin, Cancer, enquêtes
sur les découvertes en péril / Cancerul, cercetări
despre descoperirile aflate în pericol, 1992, Médecins et
Medecines / Medici şi Medicine, 1995, Le Grand
Tournant / Marea cotitură, 2000) Dacă sarea în exces
nu este bună, atunci când este folosită cu moderaţie, ea
devine medicament, Iată două lecturi pe aceasta temă:
„Sarea face rău?
- În exces, da. Există sare în sânge, în lacrimi,
în toate secreţiile corpului, ceea ce arată că este un
oligoelement indispensabil - cu condiţia să fie în
doze rezonabile”. (Lectura 404-6)
- Seara, când te culci, pune un pic de sare de
masă, foarte uscată, pe limbă. Las-o să se dizolve şi
înghite-o. Apoi bea doar un pahar de apă. Fă aşa în
fiecare seară, înainte de culcare!” (Lectura 2153-1)
Bineînţeles că această lectură făcută pentru o fetiţă
de 12 ani, cu crize de epilepsie, nu vrea să însemne că o
asemenea boală îngrozitoare poate fi vindecată cât ai
bate din palme, doar cu un pic de sare pusă pe limbă...
ca şi cum ai prinde o pasăre! Cititorii mei ştiu că
lecturile lui Cayce erau personalizate: citatul de mai sus
este doar un element de regim alimentar prescris acestei
biete fetiţe, domnişorica 2153... Lecturile comportă în
general mai multe pagini de recomandări diverse dar,
întotdeauna, sfaturi dietetice foarte exacte, care trebuie
să ajute la vindecare.
Aşa cum am văzut, Cayce recomandă uneori sare
iodată pentru a compensa o carenţă:
- În regimul dumneavoastră, să nu folosiţi altă
sare decât sarea iodată, adică aceea care conţine
iod. Căci lipsa acestui oligoelement constituie una
din cauzele bolii dumneavoastră”. (Lectura 4600-1,
pentru o femeie de 25 de ani, care suferă de guşă).
Remediul este de altfel binecunoscut: iodul sub
toate formele, inclusiv în balneoterapie: băi în mare, băi
de alge, cure de talasoterapie, plus un regim pe bază de
peşte etc.
Cât despre piper... grele bănuieli de vinovăţie apasă
asupra sa: astăzi! Unele orientări nutriţioniste îl interzic
complet, preferind ardeiul iute. Şi aici, Cayce era un
precursor:
- Nu prea multă carne, nici dulciuri
[recunoaştem principala recomandare cayciană
împotriva cancerului!], ci mai ales legume! Pentru
acest bolnav, nu roşii, nici alte fructe acide, ci toate
celelalte vegetale! Daţi-i-le pe rând, pentru ca
organismul să beneficieze de gama completă a
influenţelor lor energetice. Fierbeţi-le bine, dar mai
ales fără grăsime. Şi condimentaţi-le bine, dar nu
cu piper negru, numai cu sare şi piper de Cayenne”.
(Lectura 3751-6).
Astfel, Cayce nu dezaprobă numai gătirea
legumelor cu corp gras, ci în general, însăşi gătirea
condimentelor, mirodeniilor, uleiurilor vegetale şi
untului. El recomandă, întotdeauna, să fie adăugate
direct în farfurie:
„Asezonaţi cu unt sau ceva similar” [probabil, se
referă la smântână] „mai bine decât cu orice altă
formă de corp gras”. (Lectura 2937-1)
„Legume bine fierte, dar nu cu corp gras”.
(Lectura 3751-6)
Cayce recomandă mult asezonarea cu „ulei de
măsline” (Lectura 2092-1) - ulei crud, desigur, pe care-l
punem în farfurie în ultimul minut, ca italienii:
„În regimul dumneavoastră, să aveţi alimente
care o să vă refacă sângele (...). Ar trebui să puneţi
ulei de măsline la majoritatea felurilor de mâncare
pe care le consumaţi!” (Lectura 484-1)
Cayce nu s-a opus asezonării cu maioneză, ci a
recomandat-o de câteva ori. E mai digestibilă decât
credem, pentru că în principiu, când este „de casă”, totul
este crud (gălbenuş de ou, ulei de la prima presă la rece,
eventual muştar etc.). Este grea când conţine uleiuri
încălzite şi extrase cu solvenţi chimici, emulsionate în
ouă infecte, de la biete păsări din crescătorii:
„La prânz, pregătiţi-vă o masă numai din
legume verzi: spanac, lăptuci, ţelină, morcov,
mazăre (...). Puteţi pune şi fasole fiartă sau sfeclă şi
asezonaţi cu maioneză”. (Lectura 480-3)
Alt bolnav întreabă:
 „E bine să consum ulei de măsline şi gălbenuş de
ou?
- E foarte bine. Mai ales legume verzi, dacă
preferaţi”.
Cayce îi precizase înainte:
„Uleiul de măsline în cantităţi mici e bun
întotdeauna, pentru toate intestinele. Însă n-ar
trebui consumat în cantităţi enorme”. (Lectura 846-
1)
Cât priveşte oţetul, nu toată lumea îl suportă.
„Feriţi-vă de ceea ce conţine acid acetic, mai
ales de oţet”. (Lectura 2186-3, făcută pentru o tânără
femeie anemiată)
El răspunde cuiva care îl întreabă:
„Oţetul e bun?
- Foarte nociv pentru organismul
dumneavoastră!” (Lectura 555-11)
Încă o dată precizez că este vorba de cazuri
particulare, fiecare bolnav reacţionând diferit. Nu rezultă
de aici că bunul oţet bio este o otravă pentru toţi. (Dar
dacă provine din vin tratat industrial, da, este otravă,
însă din motive mai generale, amintite atunci când am
vorbit despre poluarea chimică.)
Toate bolile generate de îmbâcsirea organismului
cu toxine se tratează cu legume: reumatismele,
tulburările hepatice, constipaţia şi tulburările digestive,
bolile ORL, bolile de sânge şi afecţiunile circulatorii,
tulburările renale şi chiar cancerele! Am un potop de
lecturi despre minunile săvârşite, în acest domeniu, de
blajinele noastre legume.

Verde, galben, brun sau roşu: fiecare „virtute” are culoarea ei!

În prescripţiile sale, Cayce face distincţie între:

 - Legumele verzi (de la care se consumă frunzele şi
celelalte părţi ale plantei care cresc deasupra
solului); verdele este viaţă... (Vezi terapia prin
culoare dezvoltată de Jean-Michel Weiss, în
lucrarea Se soigner, se guérir par les couleurs
/ Să ne tratăm, să ne vindecăm cu ajutorul
culorilor, Ed. du Rocher. 1995)
- Legumele galbene, cu „virtuţi” diferite de ale celor
verzi;
- Legumele-rădăcini, care cresc în pământ şi au în
general culoarea pământului (ca majoritatea
rădăcinilor brune sau maronii) înainte de a fi
curăţate de coajă; calităţile lor sunt foarte
specifice.
a) Legumele verzi sau legume-frunze:
Ele înmagazinează o energie solară enormă, prin
urmare, sunt deosebit de revitalizante:
„Legumele-frunze conţin o mare cantitate de
elemente energizante, ele îşi iau forţa vitală din
lumina solară”. (Lectura 1564-3)
Acestea sunt foarte recomandate în regimul
canceroşilor.
„Mâncaţi mai ales legume-frunze, iar carne, cât
mai puţină cu putinţă!” (Lectura 1967-1)
„Pentru dumneavoastră, legumele-frunze sunt
preferabile (...). Legumele verzi proaspete sunt bune
dacă nu sunt colorate cu aditivi chimici”. (Lectura
1206-9)
Frunzele verzi tratează orice! încă trei lecturi
pentru nişte bolnavi al căror sânge trebuie curăţat şi
revitalizat:
„Legume verzi, de preferinţă combinate în
salate!” (Lectura 4178-1)
 „Mai multe vitamine în alimentaţia
dumneavoastră; aveţi nevoie de ele ca să vă refaceţi
sistemul nervos şi sângele: o alimentaţie alcalină,
adică legume verzi”. (Lectura 890-1)
„Tot regimul dumneavoastră trebuie conceput
în scopul curăţirii şi regenerării sângelui. Nu prea
multă carne (...), însă legume verzi la discreţie (şi cu
cât mai puţin oţet!)” (Lectura 5739-1)

b) Legumele galbene:
Acestea sunt adevărate rezervoare de vitamină B:
„Mâncaţi tot ce conţine vitamina B şi fier. Căci
trebuie să vă refaceţi sistemul nervos şi
proprietăţile coagulante ale sângelui. În acest scop,
legume de culoare galbenă, în cantitate mare!”
(Lectura 2538-1)
Ardei graşi galbeni, dovleci albi şi galbeni, dovlecei,
porumb, ceapă, bureţi galbeni ca aurul... Şi tot nu e de
ajuns! Mai trebuie nişte fructe: pepene galben, prune,
lămâi, struguri, mere, pere şi chiar... câteva flori de
călţunaş şi de dovlecel!
„Care este cea mai bună sursă de vitamină B?
întreabă un reumatic.
- B şi B1: toate plantele galbene (...).
- Ce cantitate să mâncăm într-o săptămână?
- În aceleaşi zile, la anumite intervale. Sau
chiar zilnic, câte puţin, căci această vitamină nu se
stochează ca suratele ei A, D, C sau G. Ea trebuie
refăcută zilnic”. Cayce se numără între primii care au
atras atenţia asupra importanţei extreme a vitaminelor.
Pentru ei, vaccinarea este inutilă: ne protejăm mai bine
mâncând crudităţi. (Despre problemele actuale ale
vaccinăm, vă recomand cartea lui Sylvie Simon,
Vaccination, l’overdose? / Vaccinarea, supradoză?,
Ed. Deja, 1999) (Lectura 1158-31, pentru un reumatic)

c) Legumele-rădăcini:
Ceea ce m-a mirat mult când am început să studiez
prescripţiile lui Cayce în domeniul legumelor este atenţia
pe care o acordă situaţiei lor „anatomice”. Mă refer la
anatomia plantei, „din cap până-n picioare”, adică de la
rădăcini până la partea aeriană ultimă. Cayce face o
distincţie între legumele- rădăcini, legumele-frunze,
legumele-fructe; iar noi, europenii, am putea adăuga şi
legumele-flori: conopidă, conopidă italiană, anghinare şi
salcâm, inflorescenţele de maghiran, cimbrişor, mentă
etc., fără să uităm viorelele confitate, de Toulouse!):
„Ar fi mai bine pentru dumneavoastră, seara,
să mâncaţi legume, păstrând un bun echilibru între
ce creşte deasupra solului şi ce creşte în pământ!”
(Lectura 203-1)
Cayce face o distincţie între părţile subterane ale
plantelor, mai greu de digerat (bulbi, rizomi, tuberculi) şi
părţile aeriene, mai digestibile. Fiecare „etaj” îşi are
calităţile, proprietăţile, secretul său terapeutic:
„Nu ezitaţi să consumaţi o mare cantitate de
legume crude, ca varza, lăptucile, ţelina, morcovul
şi toate soiurile de creson. Însă legumele verzi,
frunzele, sunt de preferat rădăcinoaselor, în cazul
dumneavoastră”. (Lectura 5169-1)
De ce? Pentru că proprietăţile lor diferă. După
Cayce, nu trebuie să abuzăm de legumele-rădăcini -
ceapă, napi, sfeclă, ridichi, cartofi (pe care-i consumăm
astăzi în exces):
„Nu prea mulţi cartofi. Mai bine legume verzi,
roşii, rămurele de ţelină, lăptuci, linte şi orice fel
de zarzavat”. (Lectura 39-1 pentru un domn căruia i se
cam rotunjeşte pântecul.)
Unei tinere de douăzeci şi doi de ani, care se luptă
(deja!) cu obezitatea, îi spune:
„Seara, consumaţi legume fierte, dar nu
cartofi, nici tuberculi, nici rădăcini de nici un fel, ci
legume verzi fierte. Dacă le consumaţi uscate, să fie
numai cele la care se mănâncă partea aeriană, şi
fierte. Puţin unt sau deloc”. (Lectura 2096-1)
Unui bolnav de bronşită, Cayce îi sugerează că
bronşita sa este legată de o constipaţie cronică (aşa cum
arată limba spaniolă, în care... „constipado” înseamnă
„răcit”!). El se va vindeca epurându-se cu zarzavat.
„Seara, mâncaţi legume bine fierte. Dar nu
oricare, nu cele care cresc în pământ. Numai cele
care cresc la suprafaţă!” (Lectura 4293-1)
Legumele de la care mâncăm bulbul, rădăcina,
tuberculul sau rizomul sunt „mai greu de digerat”,
mai spune el în aceeaşi lectură. Din acest motiv, toţi
reumaticii trebuie să mănânce mult zarzavat.
„Frunze de morcov şi frunze de ridiche,
rămurele de ţelină, lăptuci, în fiecare zi”. (Lectura
3138-1)
„Atenţie la alimentele care produc acizi în
tubul digestiv. Deci nu prea multă carne, nici
legume-rădăcini. Alegeţi-le pe cele bogate în frunze
sau cu păstăi, care vor fi cele mai bune pentru
dumneavoastră, ca şi citricele şi strugurii. Atenţie
la cele care conţin mulţi sâmburi, evitaţi-le”.
(Lectura 4172-1)
Din familia „cu păstăi” fac parte mazărea, năutul,
fasolea, bobul etc. Fiind „aeriene”, nu cad atât de greu la
stomac ca „tuberculatele”, despre care s-a vorbit mai
sus. Fără îndoială că rădăcinile comestibile, contrar
etajelor expuse la soare, necesită un efort de prelucrare:
trebuie scoase din pământ, spălate, periate, curăţate de
coajă, tăiate... Multe operaţii traumatizante pentru
această fiinţă vie care este planta.
„Aproape toate alimentele vii sunt prelucrate
înainte de consum. Câteva principii nutritive, ca
vitaminele B, C şi E şi unele minerale, sunt eliminate
într-o măsură variabilă în cursul acestui proces, astfel
încât pot fi pierderi mai mari prin gătitul în bucătărie
decât prin prelucrarea industrială. Este important să
reducem aceste pierderi (de principii nutritive) cât mai
mult posibil, mai ales când se găteşte mâncare pentru
copii mici, femei gravide, persoane în vârstă, bolnavi şi
cei care nu au poftă de mâncare. Înainte de a găti un
aliment, acesta trebuie pregătit, poate tăindu-l sau
curăţându-l de coajă, două operaţii care pot conduce la
o pierdere de principii nutritive. Manipularea şi tăierea
brutală în bucăţi, ori raderea, micşorează conţinutul de
vitamină C”. (Dr. Penny Stanway, Manger mieux pour
mieux vivre / Să mâncăm mai bine, ca să trăim mai
bine, o carte foarte frumoasă, ilustrată cu imagini
poetice, apărută la Ed. Robert Laffont, în 1990)
Ştiaţi acest lucru? Vom înţelege acum de ce
recomandă Cayce, dacă se poate, să nu curăţăm coaja
vegetalelor, prescripţie care trebuie reactualizată. Dacă
legumele au crescut în grădina proprie sau o grădină
bio, e şi mai bine: multe vitamine sunt concentrate în
coajă. Dar dacă e vorba de legume cumpărate din piaţă
şi cultivate industrial de cine ştie cine, e altceva. Simpla
spălare nu reuşeşte să înlăture pesticidele; trebuie să
curăţăm coaja (de pildă, pentru înlăturarea difenilului de
pe lămâi...). Deşi am putea să renunţăm la groaznicele
lămâi industriale pe care ni le livrează Spania - ţară a
cărei legislaţie e mult mai puţin strictă decât a noastră,
în materie de aditivi alimentari!
Legumele-frunze şi legumele-fructe pot fi scutite
adesea de operaţiunea spălatului, dacă provin dintr-o
grădină cultivată bio. Le putem toca manual. Rupte din
grădină, pot fi consumate pe loc (mmm!...). Cu cât le
manipulăm mai puţin, cu atât sunt mai vii, mai
sănătoase, aşa cum arată testele de analiză vibratorie
numite „cristalizări sensibile”. (Vezi dosarul din Vérités
Santé Pratique nr. 25, care publică o imagine a
usturoiului tocat manual, analizată prin metoda
cristalizărilor sensibile; imaginea est armonioasă.
Alături, imaginea usturoiului tocat electric este complet
înceţoşată, arătând că acel usturoi şi-a pierdut energia.
Este îngrijorător...)
Vegetalele, aceste fiinţe puţin cunoscute, nu
trebuie amestecate fără discernământ. Proporţia indicată
variază după bolnav:
„Seara, regim de legume bine echilibrat. Din
trei legume pe care le veţi mânca, una va fi parte
aeriană, iar două, rădăcini”. (Lectura 1137-4)
Pentru alte persoane, proporţia poate fi inversată,
ca în cazul acelui reumatic căruia Cayce îi recomandă
doar rădăcina:
„Găsim că pentru acest bolnav, trebuie
considerate benefice TOATE vegetalele care cresc în
pământ; toate cele care se prezintă sub formă de
rizomi, da; dar trebuie pregătite astfel încât
energiile lor vibratorii să poată fi asimilate de către
organism. Deci să fie fierte numai în suc propriu, ca
să nu se piardă sărurile minerale şi să fie
consumate pentru întărirea organismului (ca
fierberea înăbuşită în hârtie Patapar).
 Aşadar (...) din această categorie de vegetale,
consumaţi topinambur (Helianthus tuberosus,
topinambur sau nap porcesc, (n. tr.)), nap, ridiche
(aceasta poate fi crudă, nu trebuie să gătiţi totul),
cartof, salsifi (Scorzonera hispanica (n. tr)) etc... Nu
înseamnă că trebuie să renunţaţi la legumele-
frunze, ci doar că trebuie să le consumaţi de
preferinţă crude”. (Lectura 1334-2)
Observaţi că Cayce vorbeşte aici de topinambur şi
salsifi, două legume damnate. Bietele de ele sunt
dezagreate din motive politice, căci ne amintesc de al
doilea război mondial, când simbolizau restricţiile
alimentare!

Legumioare cumsecade, rugaţi-vă pentru noi!

După o prezentare detaliată a fructelor în volumul

al III- lea al Universului lui Edgar Cayce, iată o
prezentare generală a legumelor (numite în limba
engleză „vegetables”, ...adică nişte „buruieni” acolo!). E
foarte simplu: Cayce le atribuie toată virtuţile şi ne
sfătuieşte să intrăm sub oblăduirea lor!
Fiecare specie de legumă urmează un „plan” de
creştere bine stabilit. Rupert Sheldrake l-ar numi „câmp
morfogenetic”, iar clarvăzătorii din Findhorn, „deva”
(Vezi Souvenirs de nos vies antérieures şi vol. al III-lea
al prezentei lucrări). Tradiţia celtă, încă vie în satele
noastre de acum câteva secole, atribuia fiecărei specii
vegetale un „spirit al Naturii”, însărcinat cu paza ei.
Fiecare floare, fiecare copac, fiecare buruiană avea, în
planul primar al Creaţiei, menirea de a întruchipa o
virtute a lui Dumnezeu! Astfel gândeau şi unii botanişti
ai Renaşterii, între care Paracelsus, cel ce sublinia
specificitatea fiecărei plante în raport cu un organ uman,
cu care se aseamănă prin formă sau culoare. De pildă,
curmalele, numite „degete de lumină”, (deglet nour, în
tradiţia arabă) sunt într-adevăr excelente pentru
suferinţele mâinilor. Plantele cu suc galben-verde ca bila
tratează ficatul (de exemplu, anghinarea).
Dacă această teorie putea să pară infantilă în
„Secolul Luminilor”, ea revine acum odată cu renaşterea
studiilor de botanică medicinală. Iar astăzi, nimeni nu-l
mai dispreţuieşte pe Paracelsus!
„Alimentul să-ţi fie medicament”, repeta bătrânul
Hippocrate. Ceea ce s-ar traduce în limbaj caycian prin
„Legumioarele să-ţi vindece toate bubele”! Din acest
punct de vedere, Cayce este precursorul tuturor şcolilor
nutriţioniste actuale (între care una dintre cele mai
convingătoare este cea a eleveţiencei Catherine
Kousmine, deja citată aici).
Să ne întoarcem la Cayce, care a făcut sute de
recomandări dietetice, încurajându-şi bolnavii să
consume mai mult zarzavat. Prescripţiile cayciene
privitoare la legume sunt atât de variate încât n-ar
încăpea toate, aici; fiecare bolnav, cu problema lui de
sănătate, trebuie să-şi găsească planta sau plantele care
să-l vindece. Din perspectiva cayciană, legumele sunt un
puternic mijloc terapeutic. Altfel spus, legumele noastre
sunt medicamente! Să nu uităm că farmacopeea noastră
provine în mare parte din plante. Grăbiţi să ridicăm în
slăvi meritele noilor molecule, uităm imensele rezultate
pozitive obţinute dintotdeauna prin fitoterapie. Printre
„cele de rând”, printre „ierburile de leac”, multe sunt
legume atât de obişnuite încât nu li se mai acordă
atenţie: ceapa, varza, păpădia, prazul, usturoiul etc.
Dar, la drept vorbind, fiecare are virtutea sa.
Iată un bărbat cu „pietre” - adică avea calculi,
sărmanul (ca Napoleon al III-lea). Toată problema era
cum să dizolve pietrele în interiorul rinichiului, ca să nu
ajungă la operaţie.
„Trebuie să iau în acest scop produsul numit
„Mineral Food”?
- Nu e obligatoriu. În loc să apelaţi la un
medicament sau compus (chimic) din comerţ, mai
bine consumaţi legume proaspete: ele conţin ceea ce
vă trebuie. Ele vor furniza vitaminele necesare
organismului şi, în plus, vor restabili echilibrul
forţelor vitale, mult mai bine decât ar face-o
complementele alimentare ca acela pe care l-aţi
pomenit”. (Lectura 843-7)
Acest fragment de lectură, prea scurt, nu
precizează că între „legumele proaspete” recomandate,
se află ceapa, o prietenă de nădejde a rinichiului, care
poate fi aplicată extern sub formă de cataplasme.
Cura de legume acţionează şi împotriva cancerului?
Aşa se subînţelege în multe lecturi. Această boala făcea
ravagii încă de pe vremea lui Edgar. Iată cazul unei
doamne de 44 de ani, al cărei cancer nu este încă bine
precizat: tumora de ia sân nu este „malignă”, dar e pe
cale să devină astfel.
„Regimul dumneavoastră să fie, în general,
energizant. Carne să mâncaţi doar putină, peşte
sau pasăre. Şi mai ales legume: ele vor elimina
[tumora] şi vor aduce echilibrul organismului la
normal.
- Această excrescenţă de la piept este canceroasă?
- Nu. E o tumoră încă „benignă”.
- Pot scăpa de ea fără să mă operez?
- Da, se poate fără operaţie. Cum vi s-a spus, ea
se datorează unui dezechilibru al funcţiilor
glandelor, care au reacţionat în tot organismul
respingând un agregat de celule pe care au încercat
(în zadar) să-l dea afară. Şi aceste secreţii s-au fixat
pe glandele mamare.
Deci, dacă o să faceţi aşa cum v-am spus, veţi
revitaliza sângele, ajutându-l să elimine tumora,
care va fi resorbită şi dată afară din corp”. (Lectura
683-3)
Alt caz de cancer, precoce, cel al unui tânăr de 24
de ani:
„Nu mâncaţi carne în cantităţi mari. Mai bine,
faceţi-vă un regim de legume, pe bază de frunze
verzi”. (Lectura 1967-1)
În lectura 1539-1, Cayce explică motivul acestei
alegeri:
„Este pentru influenţele vibratorii de care aveţi
nevoie. Legumele de acest tip poartă în ele însele
Puterile Pământului”.
Majoritatea lecturilor lui Cayce fac o distincţie între
ceea ce trebuie să mănânce bolnavul dimineaţa, la prânz
sau seara. La cină, trebuie o mâncare mai uşoară, căci
asimilaţia este mai greoaie. „Tot ovăzul de dimineaţă
ajunge în băligar. Ovăzul de seară îngroaşă crupa”...
spun crescătorii de cai. Cu alte cuvinte, o cină copioasă
se mistuie mult mai greu decât un prânz echivalent.
Poate că şi aceasta este o explicaţie a epidemiei de
obezitate care ne loveşte acum.
Acest lucru ne aminteşte marele principiu al
medicinei ayurvedice: după ce apune soarele, nu se mai
mănâncă. Romanii, de altfel, cinau pe la ora şase a
după-amiezii - aşa cum s-a obişnuit şi la noi vreme
îndelungată. În copilăria mea, se suna cina la şase şi
jumătate, în serile de iarnă, şi la şapte, în serile de vară.
Astfel ne rămânea timp să facem o plimbare ca să
admirăm apusul soarelui, după cină, ajutând digestia!
 Am redat în volumul al III-lea fragmente de lecturi
detaliate despre fiecare fruct. Din lipsă de spaţiu, nu voi
face aici acelaşi lucru cu legumele. Dacă vă interesează
în mod special subiectul, puteţi revedea volumele I şi III,
unde am vorbit deja despre legume, sau puteţi cumpăra
un ghid de botanică medicinală. Se găseşte în orice
librărie. La noi, această problemă este amplu tratată;
numeroase studii ştiinţifice au fost făcute în Franţa, în
secolele trecute şi se fac şi astăzi. În domeniul
fitoterapiei, suntem mult mai avansaţi în Europa decât
în Statele Unite.
Legumele noastre naţionale sunt depozite
farmaceutice foarte complete. Greşeala cea mai frecventă
este faptul de a le consuma atât de rar în stare
proaspătă, crude şi bio! Varza, lămâia, prazul, ceapa,
usturoiul, lăptuca, spanacul, roşia, ridichea, ţelina,
anghinarea, cartoful, toate felurile de dovleac, morcovul,
napul, sfecla de zahăr etc. sunt extraordinare
medicamente polivalente, recunoscute ca atare
dintotdeauna. Sute de cercetători le-au studiat, iar
lucrările lor au fost mult popularizate. În toate librăriile
şi în marile magazine universale, găsim manuale de
botanică frumos ilustrate. Reviste întregi, consacrate
sănătăţii, fac cunoscute virtuţile legumelor. Iar cărţi
despre plantele comestibile... apar de la o zi la alta! (În
afară de lucrările pe care le-am citat în acest capitol, am
mai consultat: Secrets et vertus des plantes
médicinales / Secrete şi virtuţi ale plantelor medicinale
(selecţie, Readers Digest, 1980); Larousse des plantes
qui guerissent /Dicţionarul Larousse al plantelor de leac
(Dr. Gerard Debuigne, Librairie Larousse, 1974);
L'alimentation vivante / Hrana vie (Michelle Karen-
Wierner, Ed. Vivez Soleil, 1989), pe care mi-a
recomandat-o în Elveţia Dr. Gerard Metrailler) Dar mai
sunt şi altele, care concordă, în mare, cu afirmaţiile lui
Edgar Cayce despre fiecare legumă.

2. HAI LA OUĂ!

Un dulap cu vitamine

În volumul al III-lea al prezentei lucrări, am redat

cele mai importante lecturi cayciene despre carne. Ca să
terminăm cu alimentele de origine animală, ne vom
ocupa aici de ouă, lactate şi miere.
Celor mai mulţi bolnavi, Cayce le-a recomandat
întotdeauna puţină carne. Iar altora, deloc! El justifica
absenţa cărnii sau consumul foarte moderat prin
conţinutul ei bogat în grăsimi, care supraîncarcă
organismul şi sunt greu de eliminat. Carnea ar fi
vinovată de cea mai mare parte a bolilor noastre. Ea
conţine încă o otravă, adrenalina, secretată de animalele
aflate în agonie, sub efectul fricii.
Ce-ar spune Cayce acum? Pe vremea sa, nu existau
crescătoriile industriale. Dar astăzi majoritatea
produselor din carne, a produselor lactate şi a ouălor
este produsă pe această cale...

Oul concentraţionar

Datorită fenomenului recent al exodului rural şi al

aglomeraţiilor urbane, exploatările mici şi mijlocii s-au
dovedit incapabile să facă faţă cererii, prin metodele
creşterii tradiţionale. Astfel s-au născut industriile
agroalimentare, care au inventat creşterea intensivă
„fără sol”. Crescătorul caută să obţină o producţie mare
de carne, într-un timp scurt, cu un minim de hrană. În
acest scop, el selecţionează animalele, le privează de
mişcare, adesea şi de lumină, şi le dă o hrană artificială,
pe bază de făină industrială. Această tehnică a fost
folosită iniţial pentru pui. Puişorii de o zi sunt puşi în
ţarcuri, câte 25 pe metru pătrat. Sunt hrăniţi cu
alimente industriale şi ating o greutate de 2 kg în 45 de
zile. „40.000 de animale, şi chiar mai mult de atât, sunt
grupate în baterii”, precizează Dr. Kousmine, care este o
autoritate în domeniul nutriţiei. Ea remarcă:
„Creşterea intensivă a făcut mai accesibilă, pentru
portofelele modeste, carnea de porc şi de pasăre, iar
ultima a devenit chiar cea mai avantajoasă, pe când
acum cincizeci de ani, era un produs de lux (...). Totuşi,
concentrarea multor animale în aceste crescătorii
intensive, pe o suprafaţă minimă, le face fragile Simplele
măsuri de igienă, chiar draconice, nu sunt de ajuns
pentru a le proteja. Pentru combaterea bolilor, pentru
accelerarea creşterii, crescătorul foloseşte tot mai multe
medicamente: vitamine, antibiotice, hormoni, dar şi
tranchilizante etc. (...)” în plus, păsările de baterie sunt
hrănite cu făină de oase... ca vacile „nebune”!( Dr.
Catherine Kousmine, Sauvez votre corps / Salvaţi-vă
corpul, Ed. R. Laffont, 1990, p. 218-222. Recomand, de
asemenea, excelenta revistă medicală Vérités-Sante-
Pratique, nr. 17 din 30 mai 1998, unde redactorul şef,
Michel Dogna dezvăluie faptul că puii de crescătorie
sunt hrăniţi chiar şi cu propriul găinaţ, reciclat astfel în
alimentaţia lor! începem să ştim ce „se află cu adevărat
în faimoasa „făină”: cadavre de câini şi pisici adunate
din cabinetele veterinare, deşeuri de la fabricile de
ciment, excremente umane şi chiar fetuşi şi placente
umane recuperate din tomberoanele spitalelor”. Vezi Dr.
Milly Schaër-Manzoli, Vache folle, cycle infernal /
Vaca nebună, ciclul infernal, Ed. ATRA, Casa Orizzonti,
6517 Arbedo, Elveţia; şi Sylvie Simon, La Dictature
medico-scientifique / Dictatura medico-ştiinţifică,
Filipacchi, 1997, p. 148. Vezi şi articolele lui Jacques
Desmeules, în revista Ligii franceze împotriva vivisecţiei
(84, rue Blanche, 75009 Paris), ca şi cele ale lui Muriel
Arnal în Animaction, revista asociaţiei Talis (8, rue des
Morillons, 75015 Paris). în fine ne putem referi la
numeroasele documente - foarte clare şi foarte explicite -
publicate de SNDA (BP 30, 94301 Vincennes Cedex))
Iată ce ne punem în farfurie! Descindeţi într-o
crescătorie industrială şi veţi înţelege! Cândva, am vrut
să cumpăr labe de pui pentru supă. Măcelarul nu
îndrăznea să mi le vândă, din cauza mirosului puturos
pe care-l degajau. Am avut nevoie de două ore ca să le
curăţ de mizeria încrustată în ele şi am înţeles că
sărmanele zburătoare, înghesuite într-un spaţiu mic, zile
şi luni, se bălăceau în propriile dejecţii. O găină de curte
aleargă pe pământ şi e uşor de spălat. Labele păsării de
crescătorie, condamnată la nemişcare, sunt pline de
zgârieturi, iar rănile care nu se mai vindecă fierb în
umezeală şi detergenţi. Animalul întreg sfârşeşte prin a
fi intoxicat... Am încercat să gătesc acele labe
schingiuite: fiertura mirosea atât de urât încât a trebuit
să arunc totul, enervată de terciul obţinut.
„Astăzi, biologia dirijată la care sunt supuse
animalele le provoacă deviaţii metabolice, vecine cu
boala. În crescătoriile industriale intensive de viţei, de
miei şi mai ales de porci, a apărut o nouă boală
caracterizată (...) prin paralizii. Animalul astfel slăbit se
infectează cu uşurinţă (...), muşchiul e flasc, umflat şi
puroiază într-un mod anormal. Oasele au devenit
friabile. Valoarea nutritivă a unei asemenea cărni este
afectată corespunzător”. (Ibid. Toată Bretania este astăzi
poluată de deşeurile porcilor crescuţi în baterie. Nu este
de vină porcul, ci alimentele chimice cu care este
îndopat. Aceste deşeuri produc nitraţi toxici care
poluează toate apele)
Doctoriţa Kousmine (trecută deja în lumea
drepţilor) a fost la timpul său una din personalităţile
marcante ale lumii medicale. Am cunoscut, în Elveţia,
persoane pe care le vindecase de cancer - numai prin
corectarea regimului alimentar. Marea doamnă din
Lausanne a repetat mereu - ca şi Cayce! - că principala
cauză a bolilor noastre o constituie erorile alimentare.
Kousmine a creat şcoală: învăţătura sa se impune tot
mai mult la ora actuală, cel puţin în privinţa principiilor
de bază.

Ne aşteaptă foametea

Bineînţeles că nici ouăle nu scapă de dezastru:

găina de crescătorie, bolnavă şi chinuită, nu mai poate
produce ouă sănătoase. E o problemă mondială,
rezultată din exploatarea la scară planetară a resurselor
alimentare. Această exploatare rezultă dintr-o schemă
egoistă: se supraproduce în ţările bogate, jefuind ţările
sărace.
Dr. Kousmine vorbeşte de tonele de manioc,
arahide şi soia pe care ţările sărace sunt obligate (prin
jocul cererii şi al ofertei) să le furnizeze acestor ţări
bogate, în dauna propriilor lor culturi şi nevoi
alimentare.
„De exemplu, un procent enorm de ouă, păsări,
porci, viţei fiind obţinut astăzi „fără sol”, fabricarea
nutreţului pentru vite a devenit o industrie foarte
puternică. În 1977, CEE a furnizat 70 de milioane de
tone. În acest scop, în 1978, a importat 6 milioane de
tone de manioc, de vreo 17 ori mai mult decât în 1968
(...). Europa celor Nouă foloseşte astfel tot mai mult
pământurile şi rodul muncii ţăranilor subplătiţi din
Lumea a Treia, ca să producă tot mai multe proteine
animale. Fără să ştie, ţăranul tailandez sau brazilian
este integrat în uzina crescătoriilor franceze, germane,
belgiene, olandeze. Aceasta este o nouă formă de
colonizare, de exploatare a ţărilor sărace de către cele
bogate”.
Cititorii mei nu sunt... oi! Nu se consideră obligaţi
să joace cum le cântă televiziunea! Ei au ales un itinerar
de evoluţie personală - ceea ce presupune un anumit
curaj. Ei cred că, la ora actuală, a închide ochii la o
asemenea problemă este un lucru cât se poate de
necinstit. Dacă vrem cu adevărat să facem ceva pentru
Lumea a Treia (şi a Patra!) să începem prin a strânge
gunoiul din propria ogradă. Mai întâi, când intrăm în
magazinele alimentare, să avem curajul de a nu
cumpăra orice. Ar trebui să facem ca fluxul cererii şi
ofertei să curgă invers.
Iată de ce am ales agricultura biologică şi creşterea
biologică... De douăzeci de ani, îndur neîncetat
sarcasmele acelora care nu ştiau nimic (şi nici nu vor să
ştie vreodată) despre această problemă: e mai comod,
nu-i aşa, să fii la fel ca toată lumea şi să cumperi ouăle
de crescătorie de la supermagazinul din colţ... Iar
ţăranul, bietul de el, n-are decât să piară - oricum e
departe, deci nu ne deranjează!... Până în ziua când noi
înşine vom fi prinşi în acest vârtej monstruos: Cayce
vorbeşte în profeţiile sale de foametea care va izbucni la
acest sfârşit de secol - chiar în Statele Unite.
Când vorbesc de ouă în acest capitol, mă refer
desigur la ouăle păsărilor crescute pe pământ, nu la cele
de crescătorie - oroare care nu exista în vremea lui
Cayce (între 1901 şi 1944). De altfel, consumatorii încep
să vadă lucrurile aşa cum sunt. După ce au fost supuşi
ani de zile unei otrăviri lente, mulţi dintre ei se trezesc şi
nu mai acceptă aceste ouă. Prin urmare, trebuie să citiţi
atent etichetele şi să alegeţi ouăle provenite de la fermele
„bio”, despre care am vorbit mai sus. Dr. Jacqueline
Bousquet (Dr. Jacqueline Bousquet, autoarea cărţilor Au
coeur du vivant şi Sciences dans la lumière / Ştiinţa
sub reflector, Ed. Saint-Michel, 1992), „specialistă în
endocrinologia reproducerii”, unul dintre primii şi rarii
oameni de ştiinţă care au denunţat tot ce ne-a făcut să
ajungem la vaca nebună, spunea:
„Un animal strangulat în deplină cunoştinţă şi care
agonizează timp de zece minute ajunge în farfurie cu
această amintire. Vai de cei care înglobează în muşchii
lor această experienţă (...)”.
Sau:
„Cum pot fi considerate ouăle obţinute de la
asemenea orătănii? Unii le numesc „ouăle durerii”,
„ouăle ruşinii”. Dacă consumatorii ar vedea fotografiile
acestor păsări a căror suferinţă fiziologică este
incomensurabilă, ar renunţa - cutremuraţi - la un astfel
de produs al morţii. (Citat de Syilvie Simon în
Dictionnaire medico-scientifique, op. cit)”
Când eram în Statele Unite, nimeni nu mai voia să
mănânce ouă: presa le acuzase de creşterea
colesterolului. O modă... ca şi fusta-chilot şi izmenele
înflorate („colanţii”... n.tr.)| în anul următor, nişte
reviste medicale au publicat articole (plătite, oare, de
sindicatul naţional al avicultorilor sinistraţi?) care
explicau iubiţilor cititori că, în fine, ouăle au totuşi ceva
bun! în opinia mea, ouăle nu sunt nici mai bune, nici
mai rele decât carnea cu care se îndopa lumea de pe
acolo. În orice caz, ţinând cont de slaba calitate a
produselor avicole din Statele Unite, de când domnesc
aceste imunde lagăre de concentrare pentru orătănii,
ouăle şi-au pierdut calităţile nutritive. Ba chiar au
devenit de-a dreptul toxice ca şi restul. Peste Ocean,
nimeni nu mai ştie cât era de gustos oul proaspăt de
altădată, luat cald din cuibar. Cât despre cocoşul nostru
galic, care s-a luat prosteşte după americani, renegând
emblema naţională, ar mai putea oare să ia atitudine?
Copiii noştri îşi vor mai aminti, cândva, că e nevoie de o
găină ca să ai un ou? încă de pe vremea lui Cayce, unii
dintre consultanţi nu ştiau prea bine cum stau
lucrurile... Ca dovadă, întrebarea pusă lui Cayce de o
doamnă de oraş - şi puritană: ascundeţi sângele ăsta,
să nu-l văd! (Trebuie să vedem în această întrebare un
efect al misoginismului mocnit care subminează unele
societăţi. „Femeie de douăsprezece ori necurată” spunea
un poet al cărui nume e mai bine sã-l uităm!):
„Am aflat că ouăle nu sunt bune de mâncat pentru
că sunt, de fapt, menstruaţia găinii. E adevărat?”
„Dar oul este un produs al corpului, întocmai
ca embrionul la oameni, în procesul concepţiei - sau
fetusul după concepţie! Nu se poate spune că ouăle
sunt o menstruaţie!” (Lectura 1703-2)
Iată cum ignoranţa e mama tuturor frustrărilor...
Dacă fiecare ou (sterp) este „avortul” unei găini, aşa cum
l-a prevăzut Natura, este mai degrabă o treabă bună
pentru noi...
Creşterea „fără sol” nu este singurul factor care
denaturează ouăle: orice produs, vegetal sau animal,
este afectat astăzi de poluare; oul pe care-l mâncaţi
acum nu mai este la fel cu acela pe care-l mânca bunica,
acum o sută de ani. Pesticidele sunt prezente astăzi în
toate grăsimile animale Aerul pe care-l respiră găina este
mai puţin curat, iar hrana ei, aşa cum am văzut, este
plină de substanţe toxice încorporate în „făină”, de către
fabricantul de nutreţ. Şi chiar dacă vă creşteţi singuri
găinile, în cele mai bune condiţii biologice, nu puteţi
evita anumite contaminări... Constatările pe care le fac
la ora actuală o serie medici oneşti sunt destul de
îngrijorătoare.
De pildă, am auzit-o pe Dr. Jacqueline Peker la o
conferinţă ţinută la Navire Argo (Asociaţie franceză de
popularizare a lui Edgar Cayce. Adresa: BP 674-75367
Paris Cedex 08), povestind întâmplarea care urmează.
Vizitând Polonia, stă de vorbă cu şoferul autocarului
care o duce la Cracovia. „Ştiţi, e ciudat!” îi spune acesta.
„Mama stă la ţară, la două sute cincizeci de kilometri de
aici, spre est. Mereu a crescut iepuri. Sigur că la fiecare
rând de pui, nu sunt toţi la fel de reuşiţi: există
întotdeauna unu sau doi mai prăpădiţi! Dar ceea ce ne
miră cel mai tare, de la Cernobîl încoace, este că se nasc
monştri: iepuraşi fără labe sau fără piele pe burtă, de
exemplu. De fiecare dată, sunt trei sau patru astfel de
iepuraşi din doisprezece născuţi de aceeaşi mamă!”
Atunci Dr. Peker l-a întrebat: „De când au apărut,
mai exact, aceste malformaţii?”
- De vreo patru ani, a răspuns şoferul.
- Acum patru ani... a fost Cernobîlul, vă amintiţi?
- Sigur că da - a spus şoferul - dar n-am făcut
legătura. Mama locuieşte la frontiera cu Ukraina, deci
nu prea departe de Cernobîl Acum înţeleg. Am fost
iradiaţi!”
Iar Jacqueline Peker adăuga: „Bineînţeles că asta
se întâmpla în Polonia. Din fericire, la noi nu e cazul:
norul de la Cernobîl s-a oprit la frontieră, din ordinul
preşedintelui Republicii...” (Dr. Jacqueline Peker,
Dictionnaire des médecines douces pour chiens et
chats / Dicţionar de terapii uşoare pentru câni şi pisici,
Ed. du Rocher 1986; Soignez votre chien par les
médecines naturelles / Îngrijiţi- vă dinele cu remedii
naturale, Ed. Stock 1990).
Sănătatea generală a oamenilor s-a înrăutăţit în
ultimii trei-patru ani - cam aşa spun medicii, ei care văd
sute de pacienţi şi se ocupă de punerea diagnosticului.
De ce această constatare pesimistă, când presa este mai
degrabă triumfalistă? Se poate obiecta că medicii văd
numai bolnavi! Dar statisticile par să le dea dreptate:
„Suma a mii de conduite individuale eronate a
generat, pe de o parte, o gravă alterare a sănătăţii
publice - şi asta până la nivel de zestre genetică - iar pe
de altă parte, o agravare a sărăciei şi foametei în Lumea
a Treia.
Trebuie să ne corectăm urgent conduita
alimentară. Degradarea noastră sanitară devine o
problemă de salvare publică. Un occidental din doi este
constipat, ceea ce duce la o intoxicare chimică, sursă a
unei alte serii de tulburări; un individ din doi este
hipertensiv sau alergic; unu din trei sau patru este sau
va fi canceros; unu din doi este obez, unu la douăzeci
este diabetic; procentajul copiilor malformaţi sau al
cuplurilor sterile a crescut etc. - la care se adaugă
pericolul reprezentat de SIDA”.
Atunci ce să facem? Să nu mai mâncăm ouă? Eu
n-am atins încă această performanţă! Să ne dăm silinţa
să găsim ouă sănătoase - cât mai puţin poluate, adică?
Cred că această alegere merită osteneala. Mai întâi.
pentru că gustul este incomparabil mai bun, iar plăcerea
are virtuţi curative. Apoi, preventiv, ca să nu acumulăm
deşeuri toxice în organism.
Când locuiam în dragul oraş Chesnay-dans-les-
Yvelines, aveam găini. Rustice, robuste, îşi duceau viaţa
fără să-mi dea prea multă bătaie de cap; le hrăneam cu
resturi şi devorau tot ce le aruncam: cartofi, carne,
peşte, supă, cereale - nu refuzau nimic. Îmi ouau în
fiecare zi; erau nemaipomenite ouăle acelea calde, de
care se lipea câte o pană, în chip de semnătură.
Reîntors la Paris, fiul meu Gil mi-a spus într-o
dimineaţă, la micul dejun: „E ciudat, mamă, ouăle au un
gust rău aici. Ce se pune în ele? Nu seamănă deloc cu ce
mâncam ia Chesnay”. Şi avea dreptate. M-am
documentat să văd de unde proveneau acele ouă: erau
produse într-o crescătorie industrială imensă, unde sute
de sclave cu pene supravieţuiau legate de „fabrică”. Ceea
ce mâncam avea gustul disperării, al mizeriei, torturii
suportate de fiinţe care nu pot vorbi ca să se plângă (şi
cărora nu le recunoaştem nici un drept!). Când mă
gândesc la găinile mele libere, care se cocoţau pe crengi
ca să-şi povestească aventurile, care se alergau cu
cocoşul şi îşi adunau puişorii în jurul lor!... Ele ne
iubeau pentru că le tratam cu blândeţe. De aceea ouăle
erau atât de gustoase!
Şi dacă vă dă mâna să creşteţi păsări sau dacă
aveţi ouă bune, ouate de „găini fericite” cum se spune în
Elveţia (adică dintr-o crescătorie unde pasărea trăieşte
relativ liberă, pe sol, fiind hrănită cu grăunţe), atunci
aceste lecturi sunt pentru dumneavoastră!

O mină de aur şi un dulap cu vitamine

Ştiaţi acest lucru? Oul este o pepită. El conţine

mult aur, oligoelement absolut indispensabil vieţii, a
cărui carenţă favorizează diverse îmbolnăviri:
„În materie de regim (...), alegeţi de preferinţă
alimente care conţin fosfor şi celelalte
oligoelemente de care e nevoie pentru sănătate, (...)
de exemplu pe acelea care conţin aur.
- Ce alimente conţin aur, siliciu şi fosfor?
 - O mulţime. Gălbenuşul de ou, de pildă, însă
fără albuş”. (Lectura 1000-2, pentru o femeie de 40 de
ani, atinsă de depresie)
Galbenul este culoarea bucuriei, a Soarelui, a
Vieţii...!
Aşa cum spunea Cayce mai sus, oul este deopotrivă
o mină de fosfor, fier, sulf, calciu:
„Trebuie să introduc în regimul meu gălbenuşul de
ou?
- Gălbenuşurile sunt excelente. Le puteţi include
în micul dejun. Sunt foarte bune pentru
dumneavoastră, fierte bine şi apoi zdrobite, şi
amestecate cu ce vă place. În cazul dumneavoastră,
ele sunt o indicată sursă de sulf”. (Lectura 1206-9)
„Ar trebui să evit ouăle?
- Depinde de modul cum vă echilibraţi meniurile
încât să cuprindă oligoelementele care vă sunt
necesare. Unele se găsesc mai ales în ouă, de
exemplu sulful. Totuşi, albuşul, care este bogat în
oligoelemente, vă poate face rău”. (Lectura 5399-1)
Pr. Robert Lombardi rezumă astfel gândirea
cayciană (şi a multor nutriţionişti!) în privinţa ouălor:
“Mâncaţi ouă (dacă se poate, proaspete şi
fecundate!). Este de preferat să le fierbeţi moi (astfel
gălbenuşul rămâne lichid). Albuşul este uneori
nerecomandat pentru unii bolnavi; gălbenuşul,
niciodată. Atenţie la ouăle de crescătorie industrială, mai
ales în Belgia; ele conţin atâta antibiotic, uneori, încât ar
trebui vândute la farmacie! (Pr. Robert Lombardi,
Medecine. Révolution verte. Introduction â
l'omniopathie / Medicina. Revoluţia verde. Introducere
în omniopatie cu subtitlul: Edgar Cayce, ayurveda,
macrobiotique, acupuncture, vibrotherapie et
hindomédeclnes, Ed. Lombardi, p. 80))
 Afirmaţie profetică: scandalul puilor cu dioxină nu
izbucnise încă...
O femeie tânără, de 29 de ani, care suferă de
demineralizare (lipsa de calciu îi provoca probleme
dentare) întreabă:
„Ce regim îmi recomandaţi, domnule Cayce, ca să
numi pierd dinţii?”
„Mâncaţi ouă! Ele sunt indicate în special
pentru protejarea dinţilor, căci conţin mult calciu,
iar asta va ajuta tiroida să restabilească echilibrul,
înţelegeţi?” (Lectura 1523-3)
Dar vitaminele? în loc să le luaţi sub formă de
pilule roz care-i îmbogăţesc pe magnaţii industriei
farmaceutice, căutaţi- le în farfurie:
„V-ar fi de folos un regim alimentar energizant
cu vitamină B1, fier, vitamină G. Acest tip de
combinaţie este excelentă pentru dumneavoastră.
Va fi mai eficient să luaţi acest supliment vitaminic
sub formă de aliment, decât ca preparat
farmaceutic (...). Aşadar, mâncaţi măcar o dată pe
zi, un gălbenuş de ou”. (Lectura 1770-7)
Unui tânăr handicapat, care nu poate merge
normal la vârsta de 21 de ani, din cauza tulburărilor
motorii, Cayce îi spune:
„Regimul dumneavoastră alimentar trebuie să
conţină multe oligoelemente, calciu şi fier - şi în
mod special complexul de vitamine B, mai ales B1.
Asta vă trebuie.
Veţi găsi acest supliment vitaminic în
alimentaţie, în loc să consumaţi vitamine sub formă
medicamentoasă (...). Cel puţin de trei ori pe
săptămână, aveţi grijă de acest aspect. Desigur că
nu veţi găsi vitaminele respective în orice alimente:
iată de ce va trebui să mâncaţi, dimineaţa, un
gălbenuş de ou. (Crud, desigur, pentru a beneficia de
vitamine!)” (Lectura 2873-1)
Părinţii unui băieţei de 10 ani, handicapat datorită
unui accident din timpul naşterii, întreabă:
„Trebuie să recurgem la complemente alimentare, ca
uleiul din ficat de morun, preparate farmaceutice pe bază
de fier sau complexe vitaminice ca să ajutăm creşterea?”
„Aceste elemente trebuie să facă parte din
regimul lui alimentar obişnuit, cu condiţia să-i daţi
alimentele necesare în cantitate suficientă. De
exemplu, cereale integrale, de calitate, în fiecare zi:
asta va răspunde nevoilor copilului. Dacă veţi
adăuga şi un gălbenuş de ou în fiecare zi, va fi de
ajuns, iar organismul său le va asimila mai bine
decât vitaminele (cumpărate din farmacii) pe care i
le veţi da pentru întărire”. (Lectura 2780-2)

Oul zilnic şi micul dejun angloid

Iată o serie de cazuri de anemici, oameni

devitalizaţi, demineralizaţi, convalescenţi, surmenaţi -
indiferent de cauză. Cayce le recomandă ouăle ca sursă
de vitamine indispensabile şi ca tonic. El le prescrie
foarte des dimineaţa, pentru că organismul foloseşte
atunci energiile răsăritului de Soare, care uşurează
efortul digestiv:
„Dimineaţa, ar fi bine să mâncaţi unu sau
două gălbenuşuri de ou, bătute fie în lapte, fie în
malţ. Mâncaţi asta la micul dejun, împreună cu
cereale integrale”. (Lectura 501-1)
Toată lumea ştie că forţa armatelor britanice stătea
în întregime în raţia de porridge (griş de ovăz fiert în
lapte, n.tr.) consumată la micul dejun... La vremea
aceea, se consuma tradiţional şi bio acest terci făcut din
ovăz. Astăzi însă nu mai este valabil.
Pentru ilustrarea acestei lecturi cayciene, vom face
din nou trimitere la Dr. Kousmine: ar trebui să mâncăm
în fiecare dimineaţă, la micul dejun, „cereale integrale,
proaspăt râşnite şi crude (la alegere: crupe de ovăz, orz
decorticat, orez integral, hrişcă)”, sau orice altă cereală
crudă, măcinată cu râşniţa de cafea, cu condiţia să nu
fiţi alergici (la grâu sau secară, în unele cazuri). Ea le
prescrie tuturor, fie bolnavi sau sănătoşi, „să consume
zilnic cereale integrale în supe sau sub formă de terciuri,
folosite întregi sau zdrobite, sau proaspăt râşnite” şi dă
numeroase reţete excelente, între care celebra cremă
Budwig, folosită de mulţi elveţieni (Dr. Kousmine, op.
cit., ultima pagină). Majoritatea nutriţioniştilor actuali îi
dau dreptate, în mare parte... Dar nu se pune problema
să cumpărăm cereale semipreparate, prelucrate
industrial. Trebuie să ţinem cont, de asemenea, de
cazurile de intoleranţă digestivă la grâu sau secară
proaspăt râşnite.
Micul dejun de tip englezesc, recomandat altădată
de Cayce, a degenerat complet astăzi. Cândva, era foarte
greu să găseşti cereale crude şi bio. Acum, e mai simplu,
căci aşa cum am văzut mai sus, marele public alarmat
de invazia organismelor modificate genetic (O. MG.) pe
pieţe, este din ce în ce mai preocupat de bio.
Or Cayce a fost întrebat odată:
„Trebuie să mai mănânc altceva, la micul dejun, în
afară de sucul de citrice pe care mi l-aţi recomandat?
- Nimic, aşa ar fi mai bine. Totuşi, uneori, la
micul dejun sau la prânz, adăugaţi un ou fiert
moale • dar numai atât, nimic altceva, cu excepţia
unei felii de pâine din cereale integrale (orz, grâu
sau ovăz)”. (Lectura 1419-5)
Actualul mic dejun „cu cereale integrale” practicat
în marile hoteluri nu are nici o legătură cu dietetica lui
Cayce. E doar o păcăleală, dacă nu vi se servesc cereale
bio sau integrale (ceea ce nu se întâmplă niciodată). În
acest caz, colac peste pupăză, ele sunt incompatibile cu
sucul de citrice. Recomandarea care urmează poate fi
aplicată doar acasă:
„În fiecare dimineaţă, consumaţi un suc de
citrice. Mai târziu, veţi schimba acest regim: după
treizeci sau patruzeci de minute, veţi adăuga un
gălbenuş de ou - fără albuş! - cu o cereală
(integrală). Excelent ca mic dejun!” (Lectura 404-2,
pentru o femeie cu probleme intestinale şi constipaţie)
Dacă unora li se recomandă câte un ou pe zi (sau
mai mult), alţii nu trebuie să consume mai mult de
două-trei pe săptămână. Iar alţii, doar „rareori”. Acest
lucru arată cât de personalizate erau lecturile lui Cayce.
Dacă am extrage din ele nişte reguli generale, ar trebui
să reflectăm înainte de a le aplica şi să le adaptăm
fiecărui caz concret.
Cât despre constipaţia care trebuie tratată aici, ea
are cauze multiple: una dintre acestea este slăbirea
tonusului digestiv, printr-o acumulare de toxine datorate
lactatelor, grăsimilor animale, cerealelor şi chiar
fructelor prost combinate. Dacă regimul este echilibrat
cu alimente sănătoase, problema dispare. Vom relua
acest subiect pe larg, mai departe.

Gălbenuşurile joacă şi câştigă

Albuş sau gălbenuş? Depinde de caz. Pentru unii,

albuşul este interzis:
 „Oare ouăle nu mă iubesc, domnule Cayce?
- Într-adevăr, nu sunt bune pentru
dumneavoastră, acum. Totuşi, după ce veţi urma
timp de două săptămâni tratamentul osteopat
prescris, veţi putea reveni treptat la ouă. Dar nu
consumaţi niciodată albuşurile; numai
gălbenuşurile, uşor încălzite, sub formă de „ouă
cleioase”. (Lectura 2426-1)
„Domnule Cayce, trebuie să renunţ la albuşul de ou?
Dacă da, de ce?
- Albuşul de ou produce aciditate dintr-o prea
mare bogăţie energetică. Totuşi, într-un ou fiert
moale, e mai puţin greu; şi, când veţi fi mai bine, cu
schimbările pozitive la care sperăm, veţi putea
consuma oul întreg şi va fi foarte bine pentru
dumneavoastră - cu condiţia, totuşi, să fie fiert
moale, sau „bătut”, şi foarte puţin fiert”. (Lectura
567-8)
Am văzut în capitolul precedent problemele puse de
excesul de aciditate, Iată un alt bolnav, mai în vârstă (53
de ani), care suferă de tulburări digestive:
„De ce îmi provoacă unele alimente o senzaţie atât
de neplăcută de apăsare pe inimă?
- Organismul dumneavoastră nu reuşeşte să le
digere din cauza albuşului, când e prea mult.
Gălbenuşul nu are acest efect”. (Lectura 843-1)
Alt caz, un copil astmatic:
„La prânz, nu-i daţi niciodată dulceaţă, nici
conserve, nimic de genul acesta! în schimb,
gălbenuşuri de ou (fără albuş!), în sandvişuri.
Trebuie să le fierbeţi până se întăresc, le zdrobiţi şi
le amestecaţi cu sos, dar fără oţet, fără
castraveciori!” (Lectura 5682-2)
 Vinegreta cu gălbenuş de ou e totuşi atât de
bună... dar avem în bucătăria franceză alte formule care
folosesc gălbenuşul singur, crud, sau tare şi zdrobit. De
exemplu: ailloli (Ailloli (sau aïoli), termen provensal, care
denumeşte o maioneză preparată din usturoi fin pisat şi
ulei de măsline. (N.tr.)), sosul cu frişcă, sosul bearnez
(Sos preparat din ouă şi unt topit. (N.tr.)), sosul
„Înfuriat” etc. Maioneza este des recomandată de Cayce.
Şi iată un caz foarte grav: o tânără de 26 de ani,
paralizată:
„Nu mâncaţi albuşul de ou, ci doar gălbenuşul,
o dată sau de două ori pe zi. Ca să aibă un gust mai
plăcut, puteţi să-l bateţi într-o băutură sau într-o
mâncare. Cel puţin două gălbenuşuri pe zi!” (Lectura
3694-1)
Se vede, din această lectură, că Cayce consideră
gălbenuşul de ou drept un veritabil medicament, un
filon de vitamine şi oligoelemente, care n-ar trebui
neglijat niciodată. Terapia prin alimentaţie, chiar în
cazurile grave, există, dar foarte puţini oameni o ştiu!
Oricum, simplul fapt de a corecta un regim alimentar
aduce, de regulă, o îndreptare spectaculoasă a stării
generale, lată, de exemplu, cazul unui copil care este
mofturos din cauza viermilor şi a răcelii:
„Fără dulciuri, o vreme. Mai degrabă foarte
puţin lapte cu ouă (mai ales gălbenuş şi cit mai
puţin posibil albuş) pentru prânz”. (Lectura 203-1)
Oricine ştie că viermii intestinali proliferează pe un
„teren” dezechilibrat, adică prea acid; prin urmare,
corectarea regimului alimentar reechilibrează
organismul.
Consecinţele unei otrăviri colective
 Iată altă dramă, rară pe vremea lui Cayce şi, din
nefericire, devenită foarte curentă astăzi: obezitatea. Să
vedem ce sfat primeşte acest bolnav:
„Înainte de fiecare masă, beţi un suc de
grepfrut proaspăt, cu trei minute înainte de a vă
aşeza la masă.
Dimineaţa, un gălbenuş de ou (fiert moale,
niciodată prăjit)”. (Lectura 2315-1)
Problema obezităţii, la ora actuală, depăşeşte cu
mult cazurile izolate. Obezii sunt victimele unei otrăviri
chimice la scară mondială - care se agravează tot mai
mult. Iată ce ne povesteşte Dr. Kousmine despre
generalizarea antibioticelor şi a preparatelor hormonale
administrate de crescătorii de animale:
„Văzând nocivitatea acestei metode, serviciile
sanitare au căutat să limiteze folosirea lor prin
reglementări. Dar controlul aplicării lor s-a dovedit
foarte dificil şi abuzurile continuă. Astfel, citim într-un
cotidian francez din 31 iulie 1982 că 16.000 de animale
de carne au fost contaminate cu metil-tiouracil şi
anabolizante. Cinci tone (!) din primul produs au fost
vândute de un farmacist din nordul Franţei, în cursul
ultimilor trei ani, unui număr de o sută de crescători.
Or, metil-tiouracilul („Tioureea [...] şi derivaţii ei
conţinând radicalul tiourilen, [...], printre ei şi tiouracilul,
blochează producerea de iod organic legat din iodul
ionizat. Deoarece ele produc hipertrofierea glandelor
tiroide, substanţele antitiroidiene se numesc şi
guşogene”. (E. Felszeghy, A. Abraham, Biochimie, Ed.
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 381). (N.tr.))
este un produs care frânează activitatea tiroidei,
încetineşte arderile, scade metabolismul bazai, provoacă
apariţia unei umflări a ţesuturilor, numită mixedem, şi
din această cauză, favorizează creşterea în greutate”.
 Or, spune autoarea noastră, când s-a descoperit
acest lucru, „trei sferturi din animalele astfel tratate
fuseseră deja tăiate şi livrate către diverse măcelării”. Iar
bietul consumator a fost din nou tras pe sfoară...
Astfel de otrăviri colective erau rare pe vremea lui
Cayce. Cum să ne apărăm? întreabă Dr. Kousmine şi,
odată cu ea, tot mai mulţi medici. „Singura modalitate
sigură de apărare faţă de aceste practici nocive este
restrângerea consumului de carne”, spune ea Aici, nu
mai este urmată de tot corpul medical, foarte împărţit în
privinţa acestui subiect. Dar învăţătura cayciană insistă
asupra necesităţii de a limita consumul de proteine
animale, factor al obezităţii (Vezi volumul III). Cât despre
ouă, albuşul nu este bine tolerat de mulţi obezi pentru
că este mai bogat în proteine animale decât gălbenuşul,
fie crud sau gătit.
Una din dramele acestei epoci este invadarea
alimentaţiei noastre de către „bucătăria” americană
(dacă se poate numi bucătărie...). Consumarea multor
produse animaliere provenite de la animale maltratate,
mâncare grasă, produse denaturate chimic prin
procedee industriale - iată modelul dezastruos generat
de acest american way of life, care ni se impune.
Trebuie să înţelegem natura profundă a
puritanismului anglo-saxon care ne invadează. Conform
principiului de căpătâi al acestui puritanism, este
„păcat” să te ocupi de trupul tău. Deci nu tu eleganţă,
căci frumuseţea este un „superpăcat”; nu tu plăcere în
dragoste, căci carnea nu este „clean” (engl., curată,
n.tr.); şi, în fine, nu tu mâncare gustoasă - se mănâncă
cât mai prost cu putinţă pentru a evita orice gust al
păcatului. Pot să spun, pe drept cuvânt, că tot ce am
mâncat acolo (în Statele Unite, n.tr.) era mizerabil - cu
excepţia felurilor servite de o linie de restaurante cu şefi
francezi şi de nişte prieteni europeni, care mai
păstraseră ceva din priceperea culinară a Lumii Vechi.
Restaurantele de acel gen se înmulţesc în New York, în
marile oraşe şi în străinătate. Din păcate însă, se
înmulţesc şi fast-food-urile de modă yankee.
Oul moale... şi mucalit!
O problemă foarte serioasă este felul cum gătim
ouăle. Tata, Philippe Koechlin-Schwartz, ştia să le
pregătească în sute de feluri. Cayce nu recomandă ouăle
gătite (şi aici este în deplin acord cu Dr. Kousmine).
Premiul întâi la concursul internaţional al alimentului
indigest: oul prăjit.
„Niciodată, nici un ou prăjit! Pentru
dumneavoastră, nu prea multe ouă - şi numai fierte
moi”. (Lectura 1303-1)
În orice caz, am văzut că, întotdeauna, Cayce
declară război uleiului încins care ne atacă fortăreaţa
digestivă şi zidurile de apărare ale imunităţii:
„Niciodată să nu mâncaţi prăjeală, de nici un
fel, niciodată! Şi mai precis, niciodată ouă prăjite!”
(Lectura 1586-1)
Păcat! Erau atât de bune omletele crocante şi ouăle
ochiuri rumenite! Pe loc mi-am vândut prăjitoarea
electrică şi nu mai „rumenesc” nimic în tigaie... Ficatul
meu a răsuflat uşurat. Ştiu că în unele ţări din sud, cum
ar fi Spania, totul este „rumenit” în ulei... Iar eu, de
fiecare dată, mă întorc bolnavă de acolo. În schimb, în
Italia, unde uleiul de măsline stă pe masă şi este
adăugat crud direct în farfurie, bucătăria este mai
sănătoasă. Mediteraneenii au suportat bine prăjeala,
secole de- a rândul, pentru că trăiau foarte aproape de
Doamna Natură şi bio - astăzi îşi păstrează tradiţiile şi
sunt ocoliţi de cancerul obezităţii. Expresia
„mediterranean diet” datează din 1975, când A. Keys a
folosit-o într-o carte publicată la New York (The
Mediterranean Diet did Cancer Prevention /
Alimentaţia mediteraneană a împiedicat apariţia
cancerului, M. J. Hills Editions, 1995, A Oracesa).
„Regimul mediteranean nu are o definiţie foarte
strictă.
El corespunde unor obiceiuri alimentare specifice
regiunilor din jurul Mediteranei: puţine grăsimi saturate,
mai multe glucide complexe şi naturale sub formă de
fructe, legume şi mai multe proteine vegetale în cereale
şi leguminoase (...). Unele studii (...) subliniază faptul că
regimurile mediteraneene bogate în fibre, cereale,
legume verzi, reduc în mod semnificativ riscul
cancerului de sân la femei din categorii de vârstă
variabile (...). Echipe ale unităţilor Inserm 63 şi 265 din
Lyon au arătat că la persoane cu risc de recidivă a
insuficienţei cardiace şi a suferinţei cardiovasculare,
frecvenţa acestor accidente era redusă cu 75 % la
pacienţii cu o alimentaţie de tip mediteranean -
reducerea acizilor graşi saturaţi şi consum mare de
fructe, legume, leguminoase şi pâine”. (Pr. Henri Joyeux,
op. cit., p. 209)
Cum să gătim ouăle? Sub formă de omletă bască?
Fierte tari, în salate nigoise? Sau încorporate în tăiţei?
„Mai bine fierte moi” zice Cayce. E o metodă
franţuzească, foarte puţin răspândită peste Atlantic (cei
grăbiţi să se abţină...), de aceea Cayce se vede obligat să
explice reţeta bolnavilor săi:
„Mănâncă ouă fierte moi, dar numai
gălbenuşul! Şi mai ales, niciodată prăjite în tigaie!
Iată cum să le faci moi: când clocoteşte apa, pui oul
şi-l laşi cinci minute - după ce ai luat vasul de pe
foc; căci nu poate fi vorba să laşi oul să fiarbă cinci
minute: ar ieşi tare”. (Lectura 711-3, făcută pentru o
fetiţă de 11 ani, foarte anemică)
Trei, patru sau cinci minute pentru un ou cu
zeamă? Am fost crescută în cultul clepsidrei fixate
pentru trei minute. Şi apoi, mi-am dat seama că la
munte, la o mie de metri altitudine şi chiar mai mult,
este nevoie adesea de patru minute. Este şi o problemă
de temperatură (oul ţinut sau nu în frigider) şi de coajă
(groasă sau subţirică de tot, în funcţie de sănătatea
găinii ouătoare...). În final, m-am întrebat dacă are
importanţă latitudinea (Dunkerque sau Tamanrasset?),
sau natura apei de robinet, sau vârsta bucătarului?...
Iată de ce, când îmi fac ouă moi, eu determin durata cu
pendulul... (Vezi Le Pendule, premières leçons de
radiesthesie / Pendulul, primele lecţii de radiestezie, Ed.
Solar, reeditare 1995, o iniţiere practică şi arhisimplă în
arta de a folosi un pendul) (E singurul lucru care merge
impecabil, aproape la secundă!).
Mod de folosire: puneţi apa la fiert într-un vas -
niciodată din aluminiu, bineînţeles! Când apa dă în
clocot, introduceţi oul cu o lingură, ca să-i puteţi da
drumul uşor. Şi apoi, după trei minute, luaţi pendulul şi
întrebaţi: „E gata?” Când pendulul se roteşte în sens
afirmativ, e gata. Soţul meu, iniţiat de mine în
radiestezie, se distrează copios şi nu ratează nici un ou
moale!
Încă un bolnav tratat cu ouă moi (şi vindecat de
Cayce!), un mic diabetic de 11 ani:
„Ouă moi! Oul întreg, da. Dacă e fiert moale, va
fi digerat mai bine. Asta va neutraliza acizii pe
care-i conţine. Trebuie să-i dai drumul în apă
clocotită, să-l iei de pe foc şi să-l laşi patru minute
şi jumătate. Aşa va fi bine. Adaugă pâine, dar
numai pâine integrală, neagră”. (Lectura 674-1)
 Eu nu zic, dacă totul merge bine, să renunţaţi la
orice fir de omletă; rămâne la aprecierea personală, în
funcţie de sănătatea fiecăruia.
Nu puneţi toate ouăle în aceeaşi oală!

Prost combinate cu alimente care nu le iubesc, ele

creează aciditate în tubul digestiv: atenţie!
Lectura de mai jos deschide capitolul
„amestecurilor nefaste”, de care Cayce a vorbit atâta.
Iată ce-i recomandă unei fete tinere cu o digestie
proastă:
„Oul trebuie mâncat între mese”. (Lectura 421-2)
Acelaşi lucru îl recomandă şi tibetanii (Vezi Peter
Kelder, Les Cinq Tibétains / Cei cinci tibetani, Ed.
Vivez Soleil, 1996). Cayce îi răspunde unui tânăr care îl
întreabă.
„Aş vrea să vă rog să-mi spuneţi ce să evit în
regimul alimentar şi ce să mănânc.
- Evitaţi combinaţiile alimentare care produc
aciditate în sistemul digestiv. Nu e vorba de
eliminarea oricărei acidităţi, ci de respectarea
echilibrului dintre acizi şi baze (Vezi mai înainte
capitolul consacrat acestei probleme importante). De
exemplu, să nu amestecaţi alimente grase ca
albuşul de ou cu un corp gras, ca smântâna sau
untul, sau cu feculente”. (Lectura 1710-10)
Încă un exemplu de adaptare necesară a lecturilor.
Cititorii mei au văzut deja, în volumul I, că Edgar Cayce
considera foarte nepotrivită combinaţia alimentară
dintre citrice şi cereale; cu excepţia - dacă trebuie
neapărat - a cerealelor integrale. Exact acest lucru se
subînţelege aici. Iată o lectură mai severă, unde nu mai
există cu excepţia:
 „Dimineaţa, mâncaţi mai ales cereale SAU
citrice - dar atenţie, nu împreună la aceeaşi masă!
Şi, ca să vă echilibraţi micul dejun, adăugaţi-i ouă
moi, consumând mai ales gălbenuşul. Acesta
conţine resurse energetice care vor întări
organismul, ajutându-l în special să lupte împotriva
constipaţiei. Va fi excelent şi pentru sânge”. (Lectura
1131-2)
Întrucât oul conţine deja mulţi corpi graşi, nu mai
e nevoie de alţii sub forma suplelor felii de pâine
încărcate cu unt. Îmi pare rău pentru gurmanzii...
Unei bunicuţe care suferă de eczemă şi care
întreabă:
„Ouăle îmi dăunează?”
„Nu, dacă le consumaţi cu moderaţie şi fără să
le adăugaţi corp gras!” (Lectura 3823-4)
Şi pâinea, cerealele, feculentele în general (tăiţeii
etc.) conţin corpi graşi, care sunt uneori greu suportaţi
dacă li se adaugă ulei, unt sau smântână (germenii de
grâu, porumb, soia etc. sunt graşi, din ei se extrage
ulei), pentru că se creează un exces de aciditate în
interiorul organelor foarte complexe ale circuitului
digestiv.
Totuşi, recomandările lui Cayce privind virtuţile
curative ale ouălor sunt numai orientative. Cititorii se
vor putea inspira din ele pentru problemele lor de
sănătate. Totuşi, atenţie, în nici un caz nu e vorba de
vreo prescriere absolută!

3. TREBUIE SĂ RENUNŢĂM LA PRODUSELE

LACTATE?
 Produsele lactate sub acuzaţie

În prezent, există un întreg curent de idei care le

atribuie acestor produse răspunderea pentru „bolile
civilizaţiei”. Se pare că produsele lactate introduc în
organism un surplus de reziduuri, provocând o
îmbâcsire cronică a diferitelor organe, în condiţiile în
care proliferarea „bolilor degenerative” (cancer,
reumatisme, tulburări cardiovasculare, afecţiuni
nervoase, cutanate etc.) se datorează în mare parte
alimentaţiei noastre, cu siguranţă că lactatele au partea
lor de vină. Mai mică sau mai mare decât a altor
alimente? Rămâne de văzut.
În medicină, ca în orice domeniu, o modă o
detronează pe alta: pe timpul lui Molière, erau folosite
sângerarea şi purgaţia; mai târziu, lumea a sărit în
capul microbilor; acum ne .temem de efectele nocive ale
poluării chimice. Unele boli noi ar putea fi explicate prin
folosirea armelor electromagnetice, concepute acum în
laboratoare (armele Tesla)... Să credem că toate
curentele medicale sunt stupide?:Ele corespund unei
nevoi de moment, unei vibraţii a epocii. Bolile apar, ucid
şi, până la urmă, sunt învinse şi ele - nu se ştie
întotdeauna, cu exactitate, de ce.
Însă astăzi, consumatorii de produse bovine sunt
ameninţaţi de un nou pericol: „De peste douăzeci de ani,
concernurile agroalimentare multinaţionale au intoxicat
milioane de vite, hrănindu-le cu făină de oase - carcase
de animale moarte - şi provocând apariţia unor
encefalopatii spongiforme la vaci: sindromul „vacii
nebune”. (Din editorialul lui Michel Dogna, în Vérités
Santé Pratique, nr. 14/aprilie 1998. Cum spune
profesorul Jean-Claude Nouët: „Uităm complet că
animalul are un program genetic bine stabilit, care-l face
să fie el însuşi, cu condiţia ca mediul înconjurător să
corespundă acestui program. Dacă programul nu se
poate realiza pentru că mediul nu corespunde, există
stres. Toate animalele de crescătorie intensivă suportă
stresuri puternice, descărcări hormonale mari, ceea ce
duce la o lipsă de rezistenţă la infecţii. Pentru a
împiedica toate acestea, animalele sunt hipertratate cu
substanţe hormonale şi antibiotice - un cocteil foarte
periculos pentru consumatori.” (citat de Sylvie Simon,
op. cit., p. 140) Această boală se transmite la om printr-
un agent, „prionul”, care nici măcar nu este un virus;
oficial, sunt contaminaţi doar cei care consumă carnea
vacilor bolnave. ... Dar laptele? Civilizaţiile noastre
înălţate pe şvaiţer, roquefort, smântână şi iaurt sunt,
oare, pe cale de dispariţie din cauza acestui dezastru
nou, pe care noi înşine l-am creat? E ca şi când natura
ar răzbuna bietele vaci, care trăiesc lipsite de aer,
lumină, soare şi sunt obligate.- ele, cărora le place
numai iarba! - să înghită rămăşiţele suratelor lor. La
asta se adaugă otrăvirea cu toate deşeurile toxice din
industrie (plumb, mercur etc.) şi cu pesticidele adunate
în sol, apă şi aer, care se concentrează puţin câte puţin
în grăsimile animale, de-a lungul anilor. Preluate de om
- fără să aibă habar! - acestea paralizează mecanismele
naturale de eliminare a toxinelor; şi de aici,
îmbolnăvirea. În această privinţă, laptele şi derivatele
sale sunt cu siguranţă la fel de poluate ca şi carnea.
Cum ar putea fi altfel?
Se poate face o diferenţă între cele două tipuri de
produse, carnea şi laptele, provenite de la acelaşi animal
bolnav? Spre deosebire de carne, laptele nu este -
teoretic - obţinut prin violenţă: nu este omorâtă vaca
pentru a-i lua laptele. Dar vacile de lapte sunt crescute
astăzi în condiţii atât de ruşinoase încât, în ceea ce le
priveşte, putem vorbi de violenţă. Am evocat deja
crescătoriile industriale, unde animalele crescute pentru
carne sunt ţinute în condiţii nedemne.
Considerate „mijloace de producţie”, ţinute laolaltă
în „baterii”, înghesuite în „hale”, ele suferă cumplit. Este
absolut sigur că această suferinţă se transmite în trista
lor carne, în bietul lor lapte. „Astăzi omul descoperă că
memoria prezentă în toată materia se transmite de-a
lungul întregului lanţ alimentar, la al cărui capăt se află
omul”. (Dr. Bousquet, citată de Sylvie Simon, op. cit., p.
150. Pentru mai multe informaţii, a se vedea revistele
publicate de unele asociaţii de protecţie a animalelor,
care sunt foarte bine informate: Animaction, op.cit.;
Animaux en péril, organul asociaţiei belgiene cu acelaşi
nume (Chemin de la Praye, 15A, 1420 Braine l’Alleud,
Belgia): Dynamique, organ al SNDA (Société Naţionale
pour la Défense des Animaux, op. cit.), La Lettre de
Pro-Anima, Comitetul ştiinţific pentru Promovarea
Metodelor de Experienţă „in vitro” (16, rue Vezelay,
75008 Paris), Talis (citat mai sus))
Lipsa de respect faţă de Natură se plăteşte, totuşi,
şi se va plăti tot mai mult! într-o bună zi, pământul nu
va mai îndura egoismul omenesc. Şi din nefericire,
produsele lactate ca şi carnea pe care o mâncăm sunt
tot mai mult obţinute prin metode care nu ţin cont de
respectul faţă de animale. Animalul speriat secretă
adrenalina care se răspândeşte în carne şi lapte. Pentru
consumatorul uman, această substanţă toxică,
acumulată treptat de-a lungul anilor, ar fi după unele
studii ştiinţifice principala cauză a îmbătrânirii şi a
îmbolnăvirilor.
Colegul meu ziarist Christophe Moreau, de la
„L'Action zoophile”, scrie:
 „Unii cred că vacile „produc spontan” lapte, că
există „vaci de lapte”, că omul face dovada generozităţii
sale faţă de vacă atunci când o mulge, întrucât uşurează
bietul animal (...).
Or trista realitate este că industria laptelui trebuie
să furnizeze cantităţi imense de lapte ca să răspundă
atâtor cerinţe umane...
Cei ce vor spune „nu-i adevărat” n-au decât să
viziteze următorul Salon al Agriculturii şi să stea de
vorbă cu mai mulţi crescători. (...) Vaca nu produce lapte
„În mod spontan”. Ca orice mamifer, vaca trebuie să aibă
un pui ca să „producă* lapte. De aceea, este inseminată
cu regularitate pentru a avea un viţel, apoi acesta este
înlăturat pentru comercializarea laptelui (el nu trebuie
să bea laptele mamei lui, căci laptele este sursă de venit
pentru crescător!) Cum este eliminat viţelul? La câteva
zile de la naştere, este despărţit de mamă şi trimis fie
direct la abator, fie la crescătoriile în serie unde va
îndura un lung calvar, care nu vă este necunoscut (...).
Crescătorii sinceri vă pot descrie răgetele şi plânsul
acestor mame neluate în seamă (...). După 5 sau 6 ani
de gestaţii repetate, vaca epuizată va lua şi ea drumul
abatorului (...). Să nu trecem cu vederea nici durata
transportului până la abator, nici violenţele la care sunt
supuse animalele la încărcare şi descărcare”. (L’Action
zoophile /Acţiunea zoofilă, nr. 111-112 / iunie 1995,
devenit L’antivivisection, publicat de Liga franceză
împotriva Vivisecţiei, ziar de informare şi acţiune în
serviciul tuturor cauzelor animale, care continuă lupta
dusă de regretata fondatoare, Jeanne Gerdolle, sub
conducerea lui Jacques Desmeules)
Autorul acestui articol face aluzie la enormele
probleme ridicate la nivel european, de transportul
animalelor vii... efectuat în condiţii atroce, aproape
întotdeauna. Legislaţia europeană actuală le permite
transportatorilor de animale să meargă timp de 24 de
ore fără să le hrănească, nici chiar să le adape!
Mortalitatea este crescută în rândul acestor animale atât
de chinuite. Manifestaţiile britanice pentru împiedicarea
plecării viţeilor din ţara lor şi ajungerea lor la Dieppe în
condiţii lamentabile au fost ridiculizate de marea presă.
Dar Parlamentul european a fost mişcat, în cele din
urmă, de această situaţie şi propune o nouă
reglementare pentru a scurta transportul. Marea
Britanie, care numără în prezent 40% vegetarieni (faţă
de 8% din populaţia anului 1945!) se află în fruntea
acestei lupte, înţelegând că o carne obţinută în
asemenea condiţii de stres nu poate avea nici o valoare
pentru consumator. Bineînţeles că laptele vacilor
transportate astfel nu este cu nimic mai sănătos. Ziarele
noastre i-au făcut pe englezi „sensibiloşi” - de fapt, ei
sunt mai conştienţi decât noi de toxicitatea cărnii de
crescătorie (după ce au avut întâietate cu „vaca
nebună”!).
Aşa se face că laptele şi derivatele sale au ajuns la
ora actuală alimente suspecte. Mulţi medici încep să
creadă, de pildă, că a consuma şi carne, şi brânză la
aceeaşi masă este o erezie: se adună astfel prea multe
otrăvuri deodată.
În ceea ce mă priveşte, deşi sunt cu totul de acord
să renunţăm la carne, mărturisesc că încă îmi plac
brânzeturile şi produsele lactate! Unii dintre prietenii
mei au renunţat şi la acestea şi spun că se simt mai
bine: îi cred pe deplin. Însă nu este întotdeauna uşor să
renunţi complet la unt, smântână, roquefort sau iaurt...
Neajunsurile sunt limitate în mod cert dacă vom
cumpăra direct de la adevăraţii producători „bio” (despre
care am vorbit mai devreme). Dar să nu ne amăgim:
„bio” pur, complet nepoluat, nu există nicăieri pe
planetă. Chiar şi urşii albi de la Polul Nord sunt plini de
pesticide, iar laptele lor la fel! Premergător în toate,
Edgar Cayce îşi avertizase deja bolnavii asupra
pericolelor nebănuite ale lactatelor.
Acest capitol prezintă lecturi despre produsele
lactate recomandate - sau nerecomandate - în diverse
cazuri de boli, pe care el le-a tratat.

Lapte fiert sau nefiert?

Din punct de vedere dietetic, să facem o distincţie

netă între lapte şi produse lactate: gradul de toleranţă
sau intoleranţă digestivă variază enorm de la un produs
la altul şi de la un bolnav la altul.
Pe vremea lui Cayce (de la începutul secolului până
în 1945), laptele crud, nepasteurizat, dacă provenea de
la vaci bolnave, putea să transmită o serie întreagă de
microbi periculoşi celor care îl consumau fără să-l
fiarbă. Cayce vorbeşte de acest lucru, dar noi l-am uitat,
pentru că astăzi laptele este pasteurizat, sterilizat, tratat
cu ultraviolete, iradiat, omogenizat, degresat, îmbogăţit
etc Cât despre laptele care se vinde astăzi în Franţa sub
denumirea de „lapte crud”, el face totuşi obiectul unor
controale sanitare vizând flora microbiană, dar nu
neapărat şi „prionii”..., nici moleculele unor substanţe
chimice toxice.
Laptele este, în general, colectat în cooperative,
unde este supus acestor tratamente industriale menite
să-l igienizeze şi să-l conserve - însă, pe drum, îşi pierde
gustul (şi o mare parte din calităţi). Chiar într-o ţară cu
păşuni ca Elveţia, laptele obişnuit nu mai e decât o
zeamă albă, fără gust şi miros. Dacă vrei să regăseşti
ceva din gustul laptelui de „altădată”, trebuie să ceri
„lapte de lăptărie”, adică o idee mai puţin tratat - dar
aroma laptelui abia ieşit din uger, cald încă, ţine de
grajdul din poveşti... Pe scurt, biata vacă nu mai este ce-
a fost - şi nici laptele!
Astfel s-a ajuns astăzi ca multe persoane să nu mai
suporte laptele de vacă, nici crud, nici fiert. Mai uşor de
digerat sunt varietăţile de lapte fermentat: laptele bătut,
chefirul, iaurtul etc. Cayce le acordă destul de mult
spaţiu în recomandările sale.
Cât despre laptele condensat, concentrat (îndulcit
sau nu), acesta este „mort”: mai uşor de digerat uneori,
poate constitui un aport de calciu indispensabil. Dar
valoarea energetică este slabă în comparaţie cu laptele
crud (îi lipsesc în special vitaminele). Şi apoi nu ştii ce
conţine: este supraîncărcat cu aditivi (edulcoranţi, de
exemplu, despre care ştim că sunt foarte toxici).
Iată o serie de lecturi ale lui Cayce, care trebuie
privite în contextul anilor ’30:
„Să consum lapte la aceeaşi masă cu legumele
crude?
- Da, pute consuma. Dar de preferat, nu lapte
crud. Alegeţi mai degrabă lapte încălzit suficient ca
să precipite cazeina, pe care o digeraţi greu”.
(Lectura 1158-1)
Unui bolnav slăbit din cauza paludismului:
„Pentru dumneavoastră, tot laptele trebuie
încălzit, fiert sau sterilizat”. (Lectura 4281-12)

Laptele proaspăt: medicament sau otravă?

 Cayce considera adeseori că laptele provenit de la
vaci sănătoase este un medicament pentru bolnavii săi,
mai ales pentru tuberculoşi:
„Daţi-i orice fel de lapte proaspăt şi oricât. Dar
nu înainte de a vă asigura că animalului i s-a făcut
controlul sanitar”. (Lectura 1324-1, din 1937)
„De îndată ce se face vreme bună, ieşiţi la
iarbă verde, la aer curat, lângă apele curgătoare şi
profitaţi de straşnicele alimente naturale. Nu uitaţi
să beţi mult lapte proaspăt, integral (de la vaci
cărora li s-a făcut controlul sanitar) (...). Trebuie să
fie lapte crud, integral, cald încă, atunci când este
muls de la vacă, înţelegeţi?” (Lectura 5053- 1)
„Atenţie la calciu, să nu vă lipsească: aveţi
nevoie de el pentru oase şi pentru ţesutul muscular!
Veţi găsi cea mai mare parte din necesarul
dumneavoastră, în laptele crud!” (Lectura 540-7)
Laptele este aşadar un medicament excelent...
pentru unii. Altora, le este interzis temporar sau
recomandat numai în cantităţi foarte mici. În fine, sunt
oameni (din ce în ce mai mulţi, după cum vom vedea în
continuare) pentru care laptele este otravă curată.
„Trebuie să beau lapte?
- Dumneavoastră vă trebuie lapte, dar puţin, nu
mult, până când veţi scădea în greutate”. (Lectura
2988-1, pentru un obez)
În alt caz, Cayce îi recomandă unei gravide tinere
să bea lapte în cantităţi mici şi foarte încet:
„Înghiţiţi prea în grabă mâncarea şi lichidele,
acest lucru vă produce mai multe răceli decât orice
altă greşeală alimentară! Chiar şi laptele trebuie
consumat cu înghiţituri mici şi, ca să spun aşa,
„mestecat”, de două-trei ori înainte de a ajunge în
stomac. Astfel, laptele se va impregna cu sucurile
gastrice ca să poată fi apoi digerat de duoden”.
(Lectura 508-3)
Sunt situaţii în care Cayce interzice categoric
laptele: ca să le dăm satisfacţie detractorilor actuali ai
acestui aliment, iată un bolnav care nu-l suportă deloc:
„Trebuie să beau lapte?
- Ar fi mai bine pentru dumneavoastră să nu
beţi laptele ca atare. Mai degrabă feluri de mâncare
pregătite cu lapte”. (Lectura 5647-1)
Diferiţii medici care m-au îngrijit când locuiam în
Elveţia îmi interziseseră laptele, lucru care m-a uimit
grozav într-o ţară unde laptele constituie totuşi mândria
naţională. Şi Dr. Gerard Metrailler din Chapelle-sous-
Oron, şi Dr. Daouk din Lausanne, şi Dr Gerard Pilloud
din Fays, în Jura, au fost cu toţii extrem de rezervaţi în
privinţa binefacerilor şvaiţerului sau „séré”.
Am vrut să ştiu de ce. Şi, căutând în publicaţiiile
ştiinţifice recente, am găsit o carte scrisă de un medic pe
care l-am citat deja, Dr. Raphael Nogier. Teoria sa este
următoarea:
„Datorită unei serii întregi de argumente rezultate
din practica mea de medic, din călătorii şi colaborări,
ajung să consider cancerul de sân ca fiind, în parte,
datorat unui consum excesiv de lactate, lapte, brânză,
iaurt, smântână”. (Dr. Raphaël Nogier, Ce lait qui
ménace les femmes / Laptele care ameninţă femeile,
Ed. du Rocher, p. 28)
Sprijinindu-se pe un număr foarte mare de
statistici comparate, el arată că sunt mai puţine cancere
de sân în ţările unde nu se consumă lactate, cum ar fi
China, Mali, Gambia...
„Unele popoare practic nu consumă lapte. Am avut
ocazia să merg în India şi Nepal, în 1984, ca să fac turul
Annapurnei. În cursul acestor peregrinări de o lună,
turistul trebuie să mănânce la localnici. Am fost peste
măsură de mirat să constat cât de săracă în lactate era
alimentaţia lor. Nepalezul consumă rar, poate o dată la o
săptămână, unt de iac. (...) Şi totuşi nepalezii sunt
oameni puternici şi rezistenţi: dacă mergi prin zona
dintre Nepal şi Tibet, vei întâlni faimoşii şerpaşi care duc
în spate, cu ajutorul unei chingi prinse în faţă, greutăţi
care pot ajunge la 80 de kg. Aceşti şerpaşi pot să meargă
10 ore pe zi şi să-şi care povara până la o altitudine de
4000 de metri, fără să păţească nimic”.
Şi autorul mai spune despre ei că sunt, practic,
vegetarieni!
Ţările cele mai afectate de cancerul de sân sunt
marile consumatoare de lactate... Statele Unite, Canada,
Franţa, Italia, Elveţia, Suedia, Marea Britanie, Australia,
Noua Zeelandă. Autorul şi-a pus şi alte întrebări:
„Cancerul are legătură cu rasa? Cu clima? Cu
geografia? Cu ereditatea? Cu urbanizarea? Toate
statisticile arată că mai ales tradiţia alimentară impune
diferenţa. În Statele Unite, incidenţa cancerului de sân
diferă de la o etnie la alta. În districtul Los Angeles, cele
mai afectate sunt femeile albe - 85,5% cancere de sân la
100.000 de femei/an; apoi femeile negre (73,1),
japonezele, care preiau imediat obiceiurile alimentare
americane (72,7), apoi albele de origine spaniolă şi
filipinezele (52), chinezoaicele (48,7) şi, la urmă,
coreencele (16,9) (...). Japonezele care trăiesc în Japonia
cunosc o incidenţă foarte mică (între 17 şi 25) a
cancerului de sân. Când însă se mută în Statele Unite,
la Los Angeles, procentul ajunge la 73 (...)”.
Şi Dr. Raphael Nogier oferă o explicaţie culturală:
„Unele popoare trăiesc izolate în străinătate.
Chinezii constituie un astfel de exemplu frapant. Deci ei
îşi păstrează parţial obiceiurile (alimentare) din ţara
natală (...). Nu este cazul japonezilor, care (...) adoptă
foarte repede stilul ţării în care emigrează. Astfel, la Los
Angeles, japonezele sunt supuse unui risc de două ori
mai mare de a face un cancer de sân, faţă de chinezoaice
(de aceeaşi rasă, totuşi), în timp ce în ţările lor de
baştină, incidenţa acestei boli este aproape aceeaşi”.
Toate acestea, la urma urmei, sunt logice.
„Aşa cum ştim, consumul de carne este într-o
relaţie semnificativă cu frecvenţa cancerului de colon şi
de rect. Contrar unei idei preconcepute, carnea (chiar
dacă e „slabă”) este foarte bogată în grăsimi (...). Iar
civilizaţia noastră occidentală vehiculează multe idei
preconcepute şi în special aceea conform căreia carnea
conferă o forţă deosebită”.
Am văzut mai înainte cazul şerpaşilor vegetarieni.
Am putea, de asemenea, să-i amintim pe japonezii din
Japonia, care au pus întotdeauna peştele la loc de
cinste. Or laptele este şi el un produs animalier foarte
bogat în grăsimi: nu-i de mirare că prezintă aceleaşi
inconveniente ca şi carnea.
Dr. Nogier compară consumul de lactate din două
arhipelaguri cu climă similară: insulele Hawai
(americane) şi Martinica (franceză): „în Hawai, se
distribuie în şcoli pahare cu lapte şi, datorită climei,
fiecare familie consumă zilnic una sau două îngheţate pe
bază de lapte. Consumul de produse lactate este extrem
de mare aici”. În schimb, „locuitorii din Martinica, prin
tradiţie, consumă foarte puţine lactate. În plus, aici
preţurile lactatelor sunt prohibitive. Martinicanii
mănâncă foarte puţine îngheţate pe bază de lapte, însă
ţin mult la şerbeturile de fructe. Consumul de brânză
este aici de 20 de ori mai mic decât în Franţa”. (1)
Rezultatul: de trei ori mai puţine cancere de sân în
Martinica decât în Hawai (28,2 faţă de 100)!
 Dr. Nogier răspunde deopotrivă criticii aduse ideilor
la modă, conform cărora femeile în vârstă pot evita
osteoporoza (şi fractura de col femural) prin consumarea
multor lactate. Se pare că şi în acest caz statisticile spun
altceva!
Iată de ce Cayce, depăşindu-şi cu mult epoca,
încercase să scoată laptele din mintea multor bolnavi.
Interzicerea lactatelor în contextul american al epocii
sale ar fi fost dificilă, chiar imposibilă. De aceea, el le
recomanda celor ce-l consultau să-şi limiteze consumul
de lactate şi, uneori, chiar să consume lapte praf în loc
de lapte crud.

Laptele conservat (lapte praf, lapte condensat etc.)

Unor adulţi cu lipsă de calciu, Cayce le

recomandase să prefere laptele praf sau concentrat,
dacă doreau să consume acest aliment:
„Laptele îmi face bine?
- Nu prea bine, sub forma sa obişnuită. Aţi face
mai bine să consumaţi lapte tratat prin evaporare;
de pildă, Nestle”. (Lectura 2843-44, din 1943, pentru o
femeie care suferea de anemie)
La ora actuală, există multe şi excelente feluri de
lapte praf (pentru sugari), în farmacii şi pe piaţă. În
măsura în care sunt degresate, cea mai mare parte a
reziduurilor de pesticide se înlătură teoretic, odată cu
grăsimea. Dar... ne întoarcem la problema bine
cunoscută a poluării generalizate, de care nu scapă
nimeni, nici măcar vacile de la Appenzell, nici firma
eleveţiană citată mai sus! Pe de altă parte, să nu uităm
că nici Nestle nu mai este ce era pe vremea lui Cayce!
„În loc de lapte crud, ar trebui să consumaţi
lapte praf, fie că-l beţi sau îl folosiţi la pregătirea
unor mâncăruri. Căci laptele crud, direct de la
animal, nu este atât de bun pentru dumneavoastră
ca laptele sterilizat şi uscat, care o să vă ajute să
vă însănătoşiţi”. (Lectura 1023-1)
„În toiul dimineţii, la ora nouă şi jumătate sau
zece, ar trebui să consumaţi lapte praf cu un ou -
bătând gălbenuşul (sau chiar oul întreg) cu lapte”.
(Tonic recomandat unui adult, în 1932. Lectura 428-7)
„Pot să introduc lapte şi produse lactate în regimul
meu?
- Da, le puteţi adăuga treptat. Totuşi,
organismul dumneavoastră va suporta mai bine
laptele praf decât pe cel crud. Astăzi, mulţi oameni
fac lesne din lapte, o obsesie, deşi sunt atâtea alte
produse mai bune pentru sănătate! Foarte puţine
varietăţi de lapte, astăzi, sunt lipsite de bacilii
tuberculozei, foarte puţine sunt destul de sănătoase
ca să nu irite tubul digestiv. În schimb, dacă folosiţi
un lapte pasteurizat sau praf, aflaţi că este cel
puţin la fel de bun pentru majoritatea oamenilor ca
şi laptele crud”. (Lectura 480-42)
Această lectură, făcută în 1937, arată că pe atunci,
în Statele Unite (şi în întreaga lume), starea sanitară a
vacilor punea probleme serioase. Vedem aici un Cayce
care nu este câtuşi de puţin fanatic în privinţa
consumării laptelui, care preferă laptele praf de atunci
(destul de artizanal încă) în locul laptelui crud, adevărat
mediu de cultură unde forfotesc bacili de toate genurile.
Nu sunt sigură că numeroasele lecturi cayciene
despre lapte mai sunt valabile acum, într-atât s-a
schimbat natura acestui produs. Ele erau valabile acum
cincizeci-şaizeci de ani şi într-o ţară care, aşa cum am
spus mai devreme, n-a strălucit niciodată prin calitatea
produselor agricole - dar poluarea chimică nu era încă
foarte răspândită.
Mai este şi problema sugarilor care nu pot fi
alăptaţi de mamă. Acestora li se dă lapte praf pentru că
n-ar tolera laptele de vacă crud.
Iată cazul unei fetiţe de 20 de zile, care se născuse
în iunie şi nu suporta canicula din iulie. Colac peste
pupăză, nici nu digera bine laptele mamei:
„Pe lângă efectele căldurii, mai sunt
problemele digestive datorate faptului că laptele
dumneavoastră conţine prea multă cazeină şi corpi
graşi, şi prea puţine elemente digeste pentru fetiţă.
De aici se trag aceste tulburări digestive,
agravate de vremea caldă, care provoacă violente
erupţii cutanate pe corp; starea ei riscă să se
agraveze dacă nu-i schimbaţi alimentaţia; faceţi-i
purgaţie, curăţaţi-i căile digestive ca să elimine
excesul de deşeuri. Deci vom schimba laptele; nu-i
mai daţi lapte de sân, ci lapte praf, care este mai
uşor de digerat” (şi Cayce indică o marcă locală de
lapte pentru sugari). (Lectura 1635-1, făcută în 1938)
„Regimul acestui copil ar trebui să cuprindă
mult lapte. Însă atenţie: mai bine lapte praf decât
lapte de vacă. Se va vedea în funcţie de evoluţia
bolii, însă laptele praf poate ajuta la restabilirea
echilibrului, liniştind tulburările sistemului
digestiv”. (Lectura 608-5, din 1937, pentru un sugar de
doi ani, care suferea de iritarea colonului.)

Reabilitarea căpriţei

„Veţi putea consuma lapte de capră sau de

iapă, în cantităţi mici, dacă-l suportaţi. Organismul
dumneavoastră îl poate asimila, cu condiţia să fie
în doze mici. Dacă mâncaţi prea mult, nu se va
digerai” (Lectura 5714-2)
Cei care suferă de o intoleranţă la lactatele
obişnuite (fabricate din lapte de vacă) pot încerca să
treacă la laptele de capră - găsiţi pretutindeni excelente
iaurturi şi brânzeturi din acest lapte. Dincolo de faptul
că diferă, prin compoziţie, de laptele de vacă, laptele de
capră este şi mai puţin poluat: nu s-a reuşit încă să se
înregimenteze caprele în crescătorii pe bandă!
Crescătoriile franceze sunt încă relativ tradiţionale,
multe dintre ele sunt „bio” cu adevărat.
Am găsit în Virginia Beach o cooperativă de
agricultori şi crescători „biodynamic”, de unde
cumpăram un lapte de capră destul de bun. Era o
prăvălie ţinută de nişte hippy bărboşi şi atât de pătrunşi
de misiunea lor ecologică încât se credeau Sfinţii
Vremurilor de Apoi. Nu ştiu ce părere aveau căpriţele lor
despre Apocalipsă, dar o să vă prezint câteva din
lecturile lui Cayce despre acest tip de lapte:
„Ce cantitate de lapte trebuie să-i dăm zilnic,
acestui bolnav?”
„Laptele de capră sau de iapă ar fi mai bun. Şi
dacă n-o să găsiţi, ar fi de preferat laptele praf. (...)
Ar fi mult mai bun decât laptele crud (...), care nu
este bun pentru această boală”. (Lectura 4320-3, din
1931, pentru un tânăr de 20 de ani, extrem de slăbit.)
„În ceea ce priveşte laptele, organismul
dumneavoastră nu-l suportă bine întotdeauna; vă
produce fermentaţie în sistemul digestiv şi face rău.
Aceste inconveniente pot fi atenuate dacă mâncaţi
lapte de capră - uneori, dimineaţa, la micul dejun,
cu cereale”. (Lectura 5545-1, pentru cineva care suferă
de ulcer gastric).
 „Beţi mult lapte, de fiecare dată, dacă puteţi!
La început, laptele de capră va fi nemaipomenit de
bun pentru acest organism”. (Lectura 3687-1, din
1944, pentru o tânără de 24 de ani, tuberculoasă)

Lapte fermentat (iaurt, lapte bătut, kefir)

De data aceasta, Cayce este liric. Iaurtul îi place!

Aşadar, tot înainte, cu voie bună! Bineînţeles că este
vorba de iaurtul din lapte de vacă, însă cum în toate
pieţele din Franţa, Belgia şi Elveţia se găseşte iaurt de
oaie, puteţi adopta recomandarea următoare:
„Vă sfătuim să vă procuraţi iaurt în cel mai
scurt timp. Acesta va împiedica acţiunea bacililor
din colon. Ei proliferează în materiile care
stagnează în intestinul dumneavoastră, în loc să
circule!” (Lectura 1045-5)
Cayce face această recomandare unei tinere
bolnave de tuberculoză, întrucât el consideră (şi va
reveni des asupra acestui aspect!) că blocajele intestinale
stau la originea celor mai multe îmbolnăviri. Pentru el,
toxinele acumulate în intestine trec apoi în sânge şi
reintră în circulaţia sanguină. Aceste deşeuri otrăvesc
aşadar tot organismul, în loc să fie evacuate.
El îşi avertizează bolnavii neîncetat asupra
constipaţiei: „Urmăriţi evacuarea deşeurilor”, repetă
el mereu Un intestin leneş, lipsa de tonus a unui colon
obosit slăbesc organismul, care nu se mai poate apăra
de diverşii viruşi şi microbi.
Aici este vorba de bacilul Koch, agentul
tuberculozei. Primul pas spre vindecare este curăţarea
tubului digestiv. Iaurtul, obţinut din lapte cu „ferment
bulgăresc”, pare din acest punct de vedere
medicamentul-minune:
 „Iaurtul, dacă este bine pregătit, poate permite
intestinului să absoarbă mai bine substanţele
nutritive. Şi, în aceste condiţii de inactivitate
generală (bolnava este, probabil, ţintuită la pat), el
poate restabili coordonarea dintre funcţiile
ficatului, splinei, pancreasului, plămânilor,
rinichilor. Din cauza acestei tulburări sunteţi
bolnavă”. (Lectura 1045-9, făcută ceva mai târziu, în
1936, pentru aceeaşi pacientă)
„Ar trebui să consumaţi iaurt, măcar în
următoarele patru-cinci săptămâni, căci este un
antiseptic intestinal. Şi să o faceţi cu regularitate”.
(Lectura 3154-1)
Alt caz, în 1922:
„Mâncaţi iaurt, de trei ori pe zi”. (Lectura 5703-
1)
Bineînţeles, tuberculoza face astăzi cu mult mai
puţine victime: se cunoaşte medicamentul care o
combate eficient. De atunci însă, au apărut alte boli:
cancere, sida, reumatisme, afecţiuni respiratorii şi
cardiace etc.. Marele public crede că acestea se
deosebesc foarte mult între ele; or Cayce afirmă,
dimpotrivă, că au toate aceeaşi cauză iniţială:
îmbâcsirea organismului cu deşeuri toxice care, treptat,
îl otrăvesc. Cayce nu este singurul care susţine acest
lucru, iar medicina actuală îi dă dreptate.
Primul lucru care trebuie avut în vedere pentru
păstrarea sănătăţii este, deci, combaterea constipaţiei şi
a tulburărilor intestinale, Iată câteva cazuri care justifică
tratamentul cu iaurt:
„Eu zic să mâncaţi, între prânz şi cină, un
iaurt fermentat. De pildă, lapte bătut sau iaurt,
da?” (Lectura 1186-3)
 „Puteţi mânca lapte, dar de preferinţă lapte
bătut sau chiar iaurt cu ferment de tip bulgăresc.
Vă face foarte bine”. (Lectura 91-2)
„Ar trebui să puteţi bea lapte proaspăt muls,
când este cald încă, de la vacă! Sau, dacă nu aveţi
cum, lapte fermentat de tip bulgăresc”. (Lectura 81-
2)
Şi acum, cineva care suferă de colită şi îl întreabă
pe Cayce:
„Îmi recomandaţi brânza?
- Nu e grozavă pentru dumneavoastră (...), decât
dacă e proaspătă (...). Ar fi mai bine să consumaţi
iaurt sau alte tipuri de lapte fermentat care, de
fapt, nu sunt altceva decât materia primă pentru
brânză! Aşa ar fi mult mai bine pentru problemele
intestinale de care suferiţi.
- Aşteptând să mă vindec, ce pot face când am
migrenă?
- A, dacă urmaţi recomandarea de mai sus,
aproape că nu veţi mai avea migrene! Ele sunt
provocate tocmai de această presiune exercitată
asupra colonului”. (Lectura 846-1)
Iată câteva recomandări complementare, care vă
îmbie să vă preparaţi propriul iaurt - nu e aşa de greu;
se găsesc „iaurtărese” (Jucându-se permanent cu
cuvintele, aşa cum ne-a obişnuit încă de la primul
volum, autoarea foloseşte yaourtières (=iaurtărese) prin
analogie cu couturières (=croitorese) şi, de aici, ajunge
să vorbească de „confecţionarea” iaurtului! (N.tr.)) care
uşurează ...confecţionarea!
„Cum trebuie pregătit iaurtul pentru această boală?
- Iaurtul se pregăteşte făcând un lapte prins,
care apoi, trecând în circuitele sistemului digestiv,
ajută la eliminarea deşeurilor. Deci lăsaţi laptele să
se prindă şi consumaţi-l în cantităţi foarte mici (...).
În iaurt, cazeina din lapte - care poate fi indigestă
în stare proaspătă - este transformată astfel încât
ajută tranzitul intestinal”. (Lectura 1045-8)
„Insistăm să introduceţi iaurtul în regimul
dumneavoastră, căci este un curățitor foarte activ
al colonului şi, de altfel, al tuturor intestinelor.
Acesta nu numai că o să vă purifice tubul digestiv,
dar o să vă aducă şi energia necesară refacerii
forţelor vitale. Astfel veţi ajunge treptat la o
funcţionare normală.
Acesta o să vă permită, de asemenea, să vă
curăţaţi sistemul circulator şi o să vă dea putere ca
să rezistaţi la agenţii infecţioşi care vă perturbă
circulaţia sanguină, plămânii, sistemul locomotor;
acesta o să vă fortifice şi sistemul nervos epuizat”.
(Lectura 1542-1)
A cam încurcat-o bolnava de mai sus: o biată
bărcuţă în care intră apă din toate părţile! Cayce începe
tratamentul cu o cură de iaurt, fără să se descurajeze.
Cucerită de optimismul lui Cayce, mă voi duce
mâine dimineaţă să cumpăr iaurt de oaie la piaţa bio din
bulevardul Raspail (Paris); sau la cea din Issy-les-
Moulineaux, miercurea după-amiaza. Acolo mă întâlnesc
cu toţi prietenii cumsecade pe care i-am cunoscut
cândva la primele saloane „Marjolaine”: nişte flăcăi
foarte, foarte curajoşi, care se luptă cu vânturile şi
valurile de ani de zile, ca să-şi impună excelentele
produse. Şi, contrar zvonurilor, ei nu vând mai scump
ca alţii, ba chiar mai ieftin... pentru că adesea nu există
intermediar: producătorul îi vinde direct
consumatorului! Aşadar mâine, voi aduce bidoane cu
iaurt din lapte bio (de oi), preparat de inşi care-şi lasă
oile să pască în Natură. Aceşti producători nu pun în
produsele lor nici arome artificiale, nici aditivi de vreun
fel, nici coloranţi; ceea ce se simte imediat, din gust. Să
mai vedem câteva lecturi.
„Asemenea acumulări de toxine impun luarea
unor măsuri eficiente. Dacă nu, efectul lor asupra
sistemului nervos se va repercuta asupra tuturor
activităţilor organismului. Organismul se
anemiază; nu mai poate asimila hrana şi va refuza
majoritatea alimentelor.
Toate acestea vin dintr-un gen de depresie
nervoasă, care perturbă funcţiile digestive, astfel că
stomacul nu mai funcţionează; nu e paralizat, da”
nu mai merge cum trebuie şi se produc fermentaţii
nedorite. Rezultă o cantitate de gaze în duoden şi în
partea superioară a jejunului; intestinele fac
gălăgie şi toate acestea tulbură serios organismul;
iată de ce sunteţi aşa de obosită, atât de slăbită -
mai ales după menstruaţie; iată de ce aveţi dureri
de cap, şi chiar greaţă. Ce harababură!
Deci, ca să căpătaţi putere şi să vă refaceţi
sănătatea treptat: iaurt!” (Lectura 5210-1, pentru o
femeie de 22 de ani)
Să trecem la alt tip de lapte fermentat recomandat
de Cayce, laptele bătut sau „buttermilk” (engl.).
„Laptele bătut îmi face bine?
- Depinde de modul cum este preparat. Cel care
se găseşte în mod obişnuit o să vă producă gaze
intestinale. Dar laptele fermentat de tip bulgăresc e
bun - cu moderaţie. Nu mâncaţi prea mult”. (Lectura
404-6
„Laptele bătut şi alte tipuri de lapte [fermentat]
ca laptele bulgăresc vor fi excelente pentru a ajuta,
la dumneavoastră, flora intestinală, care va uşura
activitatea sistemului digestiv.
 „Laptele pasteurizat îmi face bine? Ce credeţi despre
buttermilk preparat din lapte pasteurizat?”
- Laptele crud ar fi, desigur, mai bun pentru
dumneavoastră. Dar laptelui pasteurizat ar trebui
să i se mai adauge ceva care să stimuleze sucurile
gastrice, ţinând cont de tulburările pe care le aveţi
în sistemul digestiv! Iată de ce laptele fermentat cu
ferment „bulgăresc” o să vă dea forţele vitale
necesare pentru stimularea sucurilor gastrice din
stomac!” (Lectura 404-2)
„Toate felurile de iaurt şi de ferment sunt bune
pentru dumneavoastră. Fireşte, va trebui să
consumaţi şi lapte bătut. Toate acestea conţin
elemente care vă vor elimina germenii infectioşi din
sistemul intestinal!” (Lectura 538-57)
„Regimul dumneavoastră trebuie schimbat des,
astfel incit să permită sistemului digestiv să
asimileze alimentele. Consumaţi lapte bătut cit de
mult puteţi: întotdeauna o să vă facă bine!” (Lectura
67-1, pentru o persoană obosită)
„Variaţi meniurile de seară; din când în când,
beţi un pahar şi jumătate de lapte bătut (atenţie să
nu fie prea vechi). Adăugaţi pâine integrală”.
(Lectura 1419-5, pentru un organism dărâmat de tot)
Laptele bătut se poate face foarte bine acasă: eu am
asigurat necesarul familiei noastre ani de-a rândul!
Trebuie să vă procuraţi ferment (care seamănă cu o
ciupercă albă, mare), să-l puneţi pe fundul unui borcan
(sau o damigeană de sticlă ca acelea folosite pentru oţet),
cu 1-2 litri de lapte... Şi apoi. laptele bătut se face
singur!
Se adaugă din când în când lapte dulce, aşteptând
să fermenteze. Cayce are dreptate: când este încă
proaspăt, şi deci abia fermentat, laptele bătut are un
gust picant extrem de tonic şi potoleşte setea. Însă dacă
este lăsat să se învechească, adică să fermenteze prea
mult fără să se mai adauge lapte dulce, se alcoolizează şi
devine mult mai puţin plăcut - şi mai puţin digest.
Şi în cazul laptelui bătut ne confruntăm cu aceeaşi
problemă ca la creşterea animalelor domestice: este
hrănit, supravegheat, consumat - şi vrea să fie iubit...
Orice absenţă prelungită este resimţită ca un abandon,
adică o catastrofă!
Într-o zi, la întoarcerea dintr-o vacanţă de zece zile,
am constatat că ciuperca mea devenise uriaşă (devorase
tot laptele!) - dar mulţumesc lui Dumnezeu că era încă
vie. Atunci am reuşit să o salvez hrănind-o iar cu lapte
dulce şi vorbindu-i frumos. Şi am luat-o încă o dată de
la capăt, eu şi ea.
Până la următoarea vacanţă - cea mare, din păcate!
Nu prea ştiam ce să fac cu ea cât lipseam, aşa că mi-am
încredinţat slujbaşul unei vecine, cu o sumedenie de
recomandări. Ce păcat!... Deloc „bio”, ea n-a înţeles că
era păstrătoarea unui lucru de preţ. A plecat şi ea în
vacanţă, pe neaşteptate şi ceva mai mult timp. La
întoarcere, ciuperca murise: era uscată, irecuperabilă.
Iar eu, făcând pregătiri de mutare, cu cei trei copii, nu-
mi vedeam capul de treabă şi n-am avut timp, nici curaj
să mai caut această pasăre rară; de atunci cumpăr lapte
bătut de la lăptărie bio, regretând vremurile când îl
preparam eu însămi, fără nici o greutate, datorită unei
ciuperci cumsecade!
Iată un caz de obezitate, când Cayce precizează:
„Lapte bătut, uneori. Însă atenţie, să nu-l
consumaţi cu prea multe legume”. (Lectura 2096-1)
În Bretagne, mâncam laptele bătut cu turte de
hrişcă - cereală integrală (şi bio, cândva!). Aici, pentru
un ulcer duodenal şi o apendicită, e ca în tradiţia
bretonă:
„Mai bine. mâncaţi lapte bătut, dumicat cu
bucăţele de pâine sau mămăligă (de grâu sau
porumb integral)”. (Lectura 481-4)
Sau:
„La cină, mănâncă şi lapte bătut, dacă e
proaspăt, sau lapte fermentat bulgăresc. Va fi
excelent!” (Lectura 5682-2, pentru o fetiţă care făcea
crize de astm.)
Iată o altă recomandare, pentru un diabetic:
„Să mâncaţi mult lapte bătut în timpul
meselor, zilnic, da? De preferinţă, lapte bătut
proaspăt; acesta conţine elemente care vor fi utile
sistemului intestinal, în starea de sănătate în care
vă aflaţi”. (Lectura 2040-1)
În schimb, în acest caz de artrită, bolnavul nu
trebuie să mănânce laptele bătut cu clătite dantelate:
„Puţin lapte bătut din când în când, între mese
- dar nu la masă!” (Lectura 932-1)
În încheiere, este interesant să ştim că în caz de
cancer, laptele bătut poate contribui la întremarea
generală a organismului:
„Mai ales, nu cantităţi mari de carne! în
schimb, beţi mai mult lapte bătut!” (Lectura 1967-1)
Tuturor bolnavilor atinşi de cancer, Cayce le va face
întotdeauna această recomandare: înlocuiţi carnea cu
lapte fermentat. Fetişismul cărnii ne ucide, după cum
aflăm de la Dr. Kousmine:
„Alimentaţia spartană a soldaţilor greci era
alcătuită în special din smochine, nuci, pâine de orz şi
brânză. Această alimentaţie a dus la o remarcabilă
rezistenţă fizică şi capacitate de efort. Grecii au câştigat
războaie, s-au îmbogăţit şi au început să consume multă
carne. Soldaţii au devenit mai puţin rezistenţi şi au fost
învinşi de romani, care mâncau, în vremea aceea, pâine
de orz, mei, linte şi ulei. Apoi romanii au urmat aceeaşi
evoluţie, şi-au pierdut puterea şi au fost învinşi de
barbari”. (Dr. Kousmine, Soyez bien dans votre
assiette jusqu’à 80 ans et plus / Luaţi-vă sănătatea
din farfurie, până la 80 de ani şi peste, op. cit.)
Emoţionant rezumat al istoriei privite prin prisma
alimentaţiei. Dacă civilizaţiile Europei de sud consumau
în mod tradiţional mai mult brânză de capră şi de oaie
decât carne, există însă altele care nu se ating de
lactate:
„Ţăranii japonezi de pe continent sunt în principal
vegetarieni. Ei nu mănâncă peşte decât o dată sau de
două ori pe lună. Nu au produse lactate, dar le
înlocuiesc cu soia. Acestei alimentaţii îi corespunde o
capacitate de efort muscular necunoscută nouă. Astfel,
culii japonezi pot lesne să străbată, alergând, 40 de
kilometri pe zi, timp de trei săptămâni la rând,
hrănindu-se cu orez, arpacaş pisat, cartofi, castane şi
rădăcini, în timpul unui astfel de efort, ei evită carnea,
care îi face - zic ei - mai puţin sprinteni. Unii culi pot
alerga 110 km în 14 ore şi jumătate!”

Un străin care n-a fost încă naturalizat: laptele de soia

Inspirându-se după modelul oriental, unii

nutriţionişti ne propun să înlocuim laptele animal cu
lapte de soia. Nu sunt sigură că ideea e pe atât de
genială pe cât o consideră unii. Mai întâi pentru că noi
nu suntem orientali, iar soia nu este (sau nu încă pe
deplin) o plantă de la noi. Or Cayce ne sfătuieşte
întotdeauna să ne hrănim cu ceea ce creşte pe pământul
unde trăim. În al doilea rând, pentru că la ora actuală,
toate atuurile naturale (vitamine, oligoelemente...) ale
acestei plante sunt distruse în cursul cultivării,
prelucrării şi comercializării, ca în orice cultură
industrială. În plus, chiar şi în cele mai bune condiţii,
„laptele de soia nu este bun pentru oricine; dacă nu-
i asimilat, poate provoca reacţii digestive cu urmări
asupra sistemului cardiac” spune Cayce (Lectura
1206-6). Iar într-o lectură ulterioară, făcută pentru o
fată de 14 ani, Cayce insistă:
„Laptele de soia sau produsele din soia ar fi
foarte bune pentru acest organism. Dar nu vă
aşteptaţi la minuni!” (Lectura 1206-11)
Or majoritatea lecturilor în care se recomandă lapte
de soia vizează copii, nu adulţi:
„Dimineaţa, mai bine lapte de soia” (Lectura
2153-2, pentru o fetiţă de 12 ani, bolnavă de epilepsie)
„Trebuie lapte de soia în locul laptelui de vacă ?
- Pentru acest organism, ar fi foarte bun”.
(Lectura 1188-6, pentru un băieţel de 8 ani)
N-am găsit decât o singură lectură pentru un adult:
„Bolnava ar trebui să bea lapte de soia?
- Depinde mult de activităţile ei. Dacă face
destulă mişcare, dacă cheltuieşte suficientă
energie, [laptele de soia] va fi asimilat uşor, deci e
bun. Dacă nu, dacă cheltuieşte mai multă energie
mentală decât fizică, nu va fi aşa de bun!” (Lectura
1158-18, pentru o femeie de 48 de ani)
Reiese de aici că admiraţia exagerată manifestată
acum pentru laptele de soia nu era împărtăşită şi de
Cayce: n- ar trebui să-l transformăm sistematic într-un
înlocuitor al laptelui. O altă lectură - făcută tot pentru
un copil - arată entuziasmul redus pe care-l manifesta
dragul de Edgar faţă de acest aliment. Şi încă soia de pe
vremea lui nu era transgenică...
 Smântâna proaspătă din Normandia

Există, la noi, o infinitate de reţete care folosesc

smântâna proaspătă (sosuri, supe, pireuri, tăiţei,
deserturi etc.), care nu au echivalent în Statele Unite;
iată de ce am găsit atât de puţine lecturi privind
folosirea smântânii proaspete.
Găsim totuşi un caz, mama unei fetiţe de
treisprezece ani, cu grave tulburări digestive:
„Ar fi bine ca bolnăvioara noastră să nu mănânce
produse lactate, cu excepţia untului şi a smântânii? Şi ar
trebui să le înlocuim cu lapte de soia?
„Pe moment, aşa ar fi mai bine pentru acest
organism. La prânz, să mănânci lapte praf, nu
proaspăt - şi mai ales nu fiert. De aceea nu-ţi
recomand îngheţata”. (Lectura 461-1)
Dacă englezii numesc îngheţata „ice-cream” -
„crème glacée”, în franceză este pentru că la origine,
chiar conţinea smântână proaspătă (fr., creme) pe lângă
ouă etc. Celor care nu suportă lactatele, Cayce le-a
recomandat
„Daţi-i îngheţate sau parfeuri; asta îl va
întrema!” (Lectura 2299-13, pentru un băieţel de 4 ani,
foarte anemic)...
Cu condiţia ca îngheţata să fie făcută, într-adevăr,
din smântână proaspătă - ceea ce este tot mai rar! Alt
copilaş, de 3 ani, atins de paludism, are nevoie de un
tonic:
„Daţi-i alimente uşor de asimilat. Îngheţate şi
şerbeturi; ar fi foarte bune pentru el”. (Lectura 402-
1)
Unei femei tinere, suferind de constipaţie:
 „Domnule Cayce, daţi-mi un regim pe care să-l
urmez!
- Alegeţi mai mult alimente care vor crea
alcalinitate în tubul digestiv, în general. Atenţie, nu
prea multe dulciuri odată; doar clătite la micul
dejun, cu siropuri. În afară de asta, evitaţi
deserturile prea dulci - îngăduind totuşi îngheţatele
şi parfeurile - cu moderaţie însă!” (Lectura 480- 13)
Când te gândeşti că, la început, „cremele de faţă”
(„crèmes de beaute”) erau fabricate din smântână
proaspătă... Iar limba engleză a preluat termenul în
industria cosmetică (Cold cream, Night cream etc.). Vaca
nu mai are, desigur, nici o contribuţie la aceste creme,
de mult timp!
În Statele Unite, există şi frişca - whipped cream
(„crème fouettée”, fr.) - sută la sută sintetică, la fel ca
untul care vă este servit în hoteluri, restaurante şi
avioane. Compoziţia înscrisă pe etichetă vă anunţă un
cocteil de gelatinizanţi, coloranţi, conservanţi,
emulsifianţi, antiaglutinanţi, accentuatori de gust sau
God-knows-what (=Dumnezeu-mai-ştie-ce)... Important
este să fie albă şi spumoasă (şi cât mai dulce cu
putinţă). Din păcate, suntem şi noi invadaţi de această
falsificare!
Judecind după lecturi, se pare că de cele mai multe
ori pacienţii lui Cayce consumau smântâna împreună cu
laptele, fără să o separe:
„Laptele ar trebui să vă fie băutura de căpătâi,
cu tot cu smântână, şi dacă se poate, când este
cald, abia ieşit din ugerul vacii, proaspăt muls, da?
(...) O să vă ajute să vă refaceţi potenţialul
energetic”. (Lectura 4145-1)
Smântâna fiind în mod normal materia primă
pentru unt, cred că indicaţiile terapeutice ale acestor
două produse lactate sunt asemănătoare. În orice caz,
smântâna se digeră mult mai uşor atunci când este
crudă decât gătită.

Untul, caimacul...

...şi „fata lăptăresei pe deasupra învoielii” (sau pe

deasupra mesei, în altă versiune)! Această expresie
foarte răspândită îi desemnează pe cei ce vor să
consume (fără să plătească), să se însoare cu floarea
fetelor (nu cu buruiana), pe scurt, să mănânce castanele
(pe care alţii le scot din foc).
Mi-a fost foarte greu să găsesc unt în America
neaoşă, în avioane, mi se oferea un produs bizar, care
aducea vag cu untul, prin culoare şi prin cutiuţa din
plastic, dar a cărui genealogie ajungea sigur în familia
margarinei. Era execrabil pentru limba unui normand
(fără îndoială că şi pentru stomac). Cu ocazia unei
petreceri la Fundaţia Cayce, am vrut să contribui cu o
tartă. Prin urmare aveam nevoie, pentru aluatul fraged,
de unt, sare, apă şi făină. Numai apa era available,
adică se găsea. Făină de grâu obişnuită, numai ia
cooperativa bio; sarea care se vindea în oraş era
hiperindustrială, conţinând sumedenie de aditivi. Cât
despre unt... nimeni nu-l folosea la masă, nici la
prăjituri: toate femeile de la A.R.E. cumpărau margarină
şi aluat de tartă congelat, gata făcut. Până la urmă, am
dibuit nişte unt într-un magazin „special produits
étrangers”. Aşa m-am dumirit că era un produs puţin
consumat acolo, chiar şi pe vremea iui Cayce; lecturile
care-l amintesc sunt relativ puţine.
„De ce mă dor umerii şi mai ales dreptul?
- Din lipsa unei coordonări între sistemul
nervos şi sistemul digestiv, mai exact sistemul
nervos central şi sistemul nervos simpatic, Iată din
ce motiv nu digeraţi corpii graşi şi n-ar trebui să-i
consumaţi. Totuşi, puteţi face o excepţie cu untul,
uneori. Vă recomand să-l asezonaţi cu legume”.
(Lectura 3033-1)
Cayce estima, în vremurile acelea binecuvântate
când nu se auzise de „vaca nebună”, că dintre toate
grăsimile animale, untul este cel mai inofensiv:
„Niciodată mulţi corpi graşi în acelaşi timp.
Asezonaţi-vă legumele cu unt şi va fi mai bine chiar
să le gătiţi în hârtie specială, ca să fiarbă în suc
propriu şi în propriile lor săruri minerale. Dacă le
puneţi în apă, cum se face de obicei, aceste
elemente preţioase se vor pierde. Gătiţi-vă legumele
în acest fel, fără apă, înăbuşit, şi asezonaţi-le apoi
cu unt (crud)”. (Lectura 3095-1, pentru un bolnav atins
de scleroză în plăci).
Am vorbit deja, în mai multe cărţi, de această gătire
înăbuşită, sau în hârtie specială, principiu regăsit în
Maroc, în cazul acelor „tajines”: legumele se coc la foc
foarte mic, în suc propriu, păstrând astfel sărurile
minerale şi vitaminele. Toată genialitatea bucătăriei
franţuzeşti ţine de marea varietate a corpilor graşi
folosiţi. Iar aceştia se deosebesc foarte mult între ei, în
planul sănătăţii. În Alsacia, se foloseşte grăsimea de
porc, adică untura topită; în sud-vest, grăsimea de gâscă
(sau de raţă). În sud, avem divinul ulei de măsline ale
cărui virtuţi sunt neîncetat ridicate în slăvi de Cayce. În
alte regiuni (Savoia, Dordogne etc.), se vinde la piaţă ulei
de nucă produs artizanal, în nord, se face ulei de alune
şi ulei de in. Însă normanzii au câştig de cauză:
smântâna proaspătă şi untul de Isigny deţin întâietatea
în tot Hexagonul! Înfrânți totuşi de bretoni, când e vorba
de untul sărat (mă mir totuşi că, în Elveţia, untul nu are
izul acela de stropi de val, pe care i-l dă sarea...). În fine,
cultivăm şi floarea soarelui pentru ulei şi mai fabricăm
ulei din seminţe de struguri. Edgar Cayce încuviinţa
toate aceste uleiuri vegetale, cu condiţia să fie
consumate crude. În schimb, rămâne întotdeauna foarte
sever faţă de folosirea grăsimilor animale - cu excepţia
untului crud, cu care este indulgent (dacă nu se face
abuz):
„Seara, dacă e ora cinei, mâncaţi legume bine
fierte, ceea ce nu înseamnă că vor fi gătite într-un
corp gras sau cu un corp gras... ci gătite în suc
propriu, la abur sau în hârtie specială. Apoi le
asezonaţi cu unt - dar mai ales fără slănină, nici
carne, nici grăsime gătită”.
Consultanta 844 trebuie să-şi ia adio de la andivele
cu jumări!
„Ce-mi provoacă aceste nevralgii pe omoplaţi,
pe partea dreaptă a coloanei vertebrale?
- Cauza este digestivă. Trebuie să consumaţi
puţini corpi graşi, nu prea mult unt, nici produse
lactate”. (Lectura 1770-7, pentru cineva care nu
asimilează alimentele)
O parte din cititori se miră văzând cum Cayce
recomandă unt mai multor bolnavi. Dar să nu uităm
contextul acelei epoci şi al acelor civilizaţii anglo-saxone
care şi-au impus, în final, în lumea întreagă, codul
alimentar (cu bolile derivate din el!). Or America de Nord
era (şi este încă) foarte obişnuită cu carnea de porc, cu
şunca, untura etc. Bolnavii lui Cayce consumau
probabil multă şuncă („bacon”), pentru că el le atrage
atenţia mereu asupra acestor grăsimi foarte greu de
digerat - şi încearcă să le sugereze înlocuirea cu unt...
Adică un rău mai mic!
 Uleiurile vegetale folosite la noi, în Europa alpină şi
meridională, nu le erau deloc accesibile bolnavilor
americani ai lui Cayce: uleiul de nucă, alune, floarea
soarelui, măsline, in, migdale etc. Pentru mulţi, ar fi fost
imposibil de procurat aceste uleiuri, mai ales pure şi la
prima presă, la rece - exceptând uleiul de arahide,
plantă cultivată în sudul Statelor Unite. Cayce, realist,
alege cel mai inofensiv corp gras de care dispuneau
bolnavii săi. E mai bine ca doamna 3033, care mănâncă
sigur bacon prăjită la micul dejun, să o înlocuiască cu o
boabă de unt crud pus pe legume!
Căci, în toate lecturile unde Cayce prescrie unt, el
subînţelege să fie crud şi în cantitate foarte mică. Şi
pentru că una din lecturile de mai sus (nr. 3095) era
făcută pentru un caz de scleroză în plăci, să amintim
teoria lui Dr. Maschi (Dr Maschi, Sauvé par mes
malades / Salvat de bolnavii mei, Ed. C.E.D.S., Le
Havre) în privinţa acestei boli: ea pare a fi consecinţa
unei serii de agresiuni ale vieţii moderne împotriva
sistemului nervos; bolnavii atinşi de scleroză în plăci
sunt în special victime ale poluării electrice datorate
unei vieţi prea rupte de Natură: haine de nylon, şosete
prea izolatoare, mochete sintetice, vecinătatea liniilor de
înaltă tensiune sau aparate electrocasnice poluante din
punct de vedere electric...

Brânzeturile

Să nu mă acuzaţi de „antiamericanism primitiv”:

toţi cei ce au locuit în Statele Unite ştiu că brânza nu
face parte din specificul local. Am văzut în New York şi
Washington magazine de „produse exotice”, unde
europenii puteau găsi - la preţul aurului - câteva
brânzeturi sosite cu ultimul metrou.
 În America neaoşă, unde locuiam eu, nişte prieteni
inimoşi au avut bunătatea să mă ducă hăt, departe, cu
maşina, la un magazin specializat în produse străine.
Acolo, se găsea fetta (cunoscută pe plan local datorită
puternicei comunităţi greceşti implantate în Statele
Unite), Swiss cheese (şvaiţer tăiat în felii preambalate),
cheddar englezesc, gouda olandeză şi, în fine, UN
camembert franţuzesc (marca „La Fayette”, cu eticheta
adaptată pentru consumatorul local!). Şi asta era tot.
Figura mea dezamăgită i-a mirat grozav pe acei prieteni:
„N-ai vrut brânză? Uite-o! Ce mai vrei?” Cum să le spun
că Swiss cheese avea un gust de săpun, camembert-ul
un gust de carton, gouda, gust de vată, iar cheddar-ul,
un gust de rinichi...
În disperare de cauză, am cumpărat lapte de capră
de la cooperativa bio din oraş, ca să-mi prepar singură
brânzeturile.
Am pus laptele la soare, să se prindă, l-am scurs
printr- o strecurătoare de plastic pe care mi-am
confecţionat-o singură, i-am adăugat sare, verdeaţă,
mirodenii etc., încât aproape am reuşit să-mi fac un
bulgăraş de Chavignol de casă!
V-am povestit toate acestea ca să nu aşteptaţi de la
Cayce un discurs complet şi performant despre
brânzeturi! Edgar se adapta cererii; el vindeca oamenii
din ţara sa, cărora le vorbea pe înţeles, nimic mai mult.
Iată o femeie de 37 de ani, atinsă de obezitate (într-o
vreme când obezitatea încă nu devenise flagel naţional):
„Nu mâncaţi prea multă brânză, indiferent de
tip (...). Şi asta până o să vă vindecaţi de acest
dezechilibru hormonal care v-a făcut să vă
îngrăşaţi”. (Lectura 2988-1)
Dar unei doamne de 66 de ani, care era anemică şi
suferea de nefrită, i se spune în schimb:
 „O mare cantitate de grăsimi este indigestă
pentru organismul dumneavoastră. Vedeţi bine că
nu puteţi digera corpii graşi! Singurii pe care vi-i
puteţi permite sunt brânzeturile”. (Lectura 1409-9)
Totuşi Cayce nu face, ca noi, deosebire între brânza
grasă şi cea slabă, tocmai pentru că această consultantă
americană nu prea avea din ce să aleagă.
Iată alt caz, unde e vorba de un diabetic:
„Nu amestecaţi cartofii şi brânza! Niciodată să
nu fie împreună la aceeaşi masă”. (Lectura 3166-1)
...Păcat de gratin dauphinois! Se pare că în general:
„brânzeturile consumate împreună cu proteine pot
produce fermentaţii nesănătoase”. (Lectura 1158-3)
Or cartofii menţionaţi mai sus sunt proteine -
vegetale, e drept, dar totuşi proteine, ca toate făinoasele!
Încă o bolnavă care, la rându-i, suferă de
constipaţie cronică (iar brânza este orice numai
...laxativ, nu!):
„Schimbându-vă regimul, veţi evacua mai bine.
Fiţi un pic mai coerentă în alimentaţie: nu prea
multe feculente, de exemplu spaghete cu brânză.
Deşi brânza o puteţi consuma cu moderaţie, dacă e
vorba de cheddar”. (Lectura 459-11)
Doi bărbaţi de cincizeci de ani, amândoi suferind
de dezechilibre endocrine, întreabă:
„Să mănânc brânză?
- În nici un caz! Să nu vă atingeţi de brânză!”
(Lectura 3276-1)
„Evitaţi combinarea brânzei cu feculente, de
exemplu macaroane cu brânză. Mâncaţi-le separat,
din când în când, dar nu împreună. Oricum,
grăsimile niciodată în cantităţi mari”. (Lectura
2020-1)
 Cele două mâncăruri italieneşti menţionate mai
sus, macaroane şi spaghete cu brânză, mai conţin multe
alte ingrediente: mirodenii, ulei de măsline, roşii, făină
(pentru sos), slănină, şuncă etc. E vorba de feluri de
mâncare destul de elaborate, foarte hrănitoare şi a căror
compoziţie variază de la o regiune la alta, în Italia. Totul
depinde aşadar de ce punem în ele. Bineînţeles că o
farfurie plină cu spaghete napolitane îndeamnă la siestă.
Ma che?...
Încă un caz de constipaţie asociată cu probleme
circulatorii:
„Evitaţi amestecarea unor cantităţi mari de cu
pâine şi dulciuri şi, mai bine, luaţi aminte la
respectarea proporţiei de 20% alimente acide faţă
de 80% alcaline”. (Lectura 1315-6)

Caş şi lapte prins

Ţinând cont de rezervele enunţate mai sus în

privinţa laptelui de vacă şi de intoleranţele la lapte în
general, totuşi Cayce recomandă laptele prins mai
multor bolnavi (lecturile nu spun dacă e vorba de lapte
de capră, iapă, oaie sau vacă).
În tradiţia franceză, „caşul” desemna laptele
închegat - îndulcit sau nu. Trei feluri de plante, la
alegere în funcţie de regiune, erau folosite pentru
închegarea laptelui:
- florile de drăgaică (Gallium verum) în Auvergne;
- florile de scai în regiunile atlantice;
- o rămurică de smochin în sud.
Florile de drăgaică sau de scai se pun în laptele
cald (fiert, în curs de răcire; sau pus pe foc, la încălzit) şi
se amestecă încontinuu până când laptele „se prinde”.
Rămurică de smochin trebuie ruptă în patru şi cu aceste
beţe se amestecă laptele cald.
În versiunea americană (junket în textul lui Cayce -
adică brânză proaspătă de vaci, n.tr.), se adaugă
gelatină în lapte, pentru a-l face să se prindă, şi zahăr.
Gelatina ajută mult la digerarea zahărului. Problema
gelatinei, este... că nu mai e ce a fost pe timpul lui
Cayce. Astăzi, plicul de gelatină pe care-l cumpăraţi din
magazinul alimentar conţine coloranţi, aspartam (a se
vedea mai sus) şi diverşi aditivi, fără să punem la
socoteală pesticidele şi antibioticele depozitate de animal
în oase sau cartilaje. Şi picătura care umple paharul:
experţii se întreabă dacă prionul vacii nebune nu se află
cumva şi în gelatina extrasă din oasele animalelor
bolnave... Vă puteţi prepara singuri gelatină, fierbând
îndelung oase şi cartilaje de peşte, oase şi cartilaje de
pasăre sau mamifere. Lăsând fiertura să se răcească, se
încheagă gelatina. Aşa cum am spus deja, este
important de ştiut dacă animalul de la care provin oasele
şi cartilajele a fost sănătos.
„Dacă vreţi lapte prins, dacă vă e poftă, îl
puteţi consuma ca pe orice aliment pe bază de
gelatină”. (Lectura 1885-1, pentru un bolnav de rinichi
şi de ficat)
Totuşi nu trebuie exagerată îndulcirea cu zahăr a
acestui desert:
„Lapte prins, da, cu condiţia să nu-i puneţi
prea mult zahăr, da? Şi zahăr de sfeclă, mai bine
decât zahăr de trestie”. (Lectura 4281-6, pentru o
fetiţă de 6 ani, care suferă de tulburări intestinale în
urma paludismului)
Vom vedea în capitolul următor inconveniențele
zahărului... Pentru mulţi, ar fi mai bine să consume
lapte prins... sărat (de exemplu, cu verdeaţă, piper,
chimion şi boia de ardei). Unui domn în vârstă, bolnav
de cancer, Cayce îi recomandă:
„În regimul dumneavoastră, puneţi pe primul
loc alimentele lichide şi semilichide. Săptămâna
viitoare sau în următoarele zece zile, o să puteţi
mânca lapte prins”. (Lectura 1263-1)
Ca majoritatea bolilor, şi cancerul apare ca urmare
a erorilor alimentare; de aceea Cayce le recomandă
bolnavilor săi regimuri care ajută activitatea de eliminare
din sistemul digestiv. Bolnavii sunt slăbiţi, trebuie deci
să fie ajutată digestia, fără să se impună un efort prea
mare mecanismelor uzinei de digerat - ceea ce permite
intestinelor să se odihnească. Lichidele, mâncărurile
calde, alimentele deja fermentate şi nu prea grase sunt
deci mai uşor de asimilat pentru un organism slăbit:
„În regimul dumneavoastră, fiţi atentă să
consumaţi în majoritatea timpului alimente pe care
le-am putea numi predigerate! Laptele prins şi alte
feluri de lapte fermentat vă sunt recomandate cu
prioritate”. (Lectura 895-1, pentru o bolnavă în vârstă
şi anemiată)
Sistemul nostru digestiv este o maşină minunată,
foarte complexă. Dacă o rotiţă oboseşte din cauza
suprasolicitării, face grevă... Greva clasică este aceea a
intestinelor care se blochează: apare constipaţia, care se
poate agrava, ajungând la extremă, ocluzia intestinală.
Trebuie aşadar să stimulăm această maşină obosită, să-i
aducem energie ca să se cureţe singură.
Acelaşi pacient, deşi tânăr (45 ani), suferă de un
ulcer gastric în care se vede fără greutate protestul unui
organ care nu mai poate suporta excesul de aciditate.
Cayce îl sfătuieşte:
„Nu consumaţi decât alimente care vor stimula
organele sistemului digestiv bolnav. Între altele,
puteţi mânca lapte prins, care va susţine
activitatea ficatului în depăşirea acestor tulburări”.
(Lectura 4705-5)
Pentru o femeie tânără, constipată şi anemiată:
„În alimentaţia dumneavoastră, trebuie
alimente stimulatoare. Din când în când, consumaţi
lapte prins, pentru a schimba şi pentru a stimula
acţiunea acelei părţi a sistemului digestiv unde
trebuie ca organele să poată asimila, în fine, hrana.
În felul acesta o să vă refaceţi forţele”. (Lectura
5714-2)
Nu încercaţi niciodată să faceţi lapte prins din lapte
omogenizat, U.H.T. (ultra-haute-température
(temperatură foarte ridicată)), aromatizat, degresat etc.
Puse la prins, aceste feluri de lapte de minimarket
degajă un miros urât. Nu mâncaţi decât lapte crud, bio.
Turnaţi-l într-un vas de pământ sau sticlă, pe care îl
acoperiţi şi-l lăsaţi câteva zile; laptele se prinde singur
sub stratul gălbui de smântână. Lăsaţi-l câteva ore în
frigider şi consumaţi-l proaspăt.
Dr. Kousmine merge şi mai departe, fiind de
aceeaşi părere cu Pr. Lombardi: „cancerul, poliartrita
cronică evolutivă (...) şi scleroza în plăci sunt trei boli
degenerative (...) care sunt boli surori”, apărând la
indivizi cu un trecut familial şi personal similar (...)”.
Totul se întâmplă ca şi cum, suferind aceeaşi acţiune
nocivă, fiecare bolnav şi-ar alege modul de reacţie şi i-ar
rămâne credincios, combinaţia a două din aceste
afecţiuni la acelaşi subiect (cel puţin în forma lor gravă)
fiind o excepţie (...). Aceste trei boli răspund analog şi
benefic la acelaşi tratament de bază”. (Dr. Kousmine,
Sauvez votre corps, op. cit, p. 215, şi Pr. Lombardi, op.
cit.)
 4. NUMAI ZAHĂR şi MIERE

Deserturile? Altfel spus, asasinul stă cu noi la

masă! (Formula nu-mi aparţine, este a marelui jurnalist
Robert J. Courtine, premiat cu Grand Prix pentru
literatura gastronomică şi membru al Academiei
Rabelais (Ed. La Table Ronde 1969). Această carte,
depăşită în unele privinţe, rămâne totuşi clasică, una
dintre primele care au încercat să arate marelui public
deterioarea galopantă a patrimoniului nostru
gastronomic.) Majoritatea lecturilor ne sfătuiesc să
limităm consumul. Prin urmare, adio fursecuri, vată de
zahăr şi poire Belle-Hélène! Unii vor rămâne neconsolaţi
(sunt şi eu printre ei). Turul gastronomic al Franţei avea
câteva etape dulci: bomboanele mentolate din Cambrai,
fursecurile din aluat de migdale din Aix-en-Provence,
nugaua din Montmelimar şi tarta cu prune brumării din
Alsacia. Era farmecul desuet al bătrânei Franţe.
Acum, fabricanţii de ciocolată şi cofetarii
supravieţuiesc crizei. Oare datorită crimei care profită?
Zaharo-dolarii sunt oare la fel de murdari ca narco-
dolarii? Ne aflăm deja în război biologic, război chimic,
război meteorologic; va trebui să li se adauge războiul
gastronomic? Şi să ne lipsim definitiv de zahăr? Tot
atâtea întrebări cheie la care Cayce a dat deja răspuns la
vremea sa... Răspunsurile sale mai sunt oare de
actualitate?

Robii zahărului

Să ne luăm inima în dinţi şi să parcurgem lecturile

lui Cayce, uneori incomode, pe această temă.
 Primul reproş făcut zaharurilor este faptul de a
degaja alcool când sunt descompuse în maşina de
digerat. Or dacă alcoolul este stimulator în doze mici, el
poate fi extrem de toxic dacă această maşină digestivă
funcţionează prost. Blocajele se agravează şi deşeurile se
adună - iar de aici se va ajunge sigur la îmbolnăvire, Iată
cazul unei femei obeze (suntem în 1937, încă nu sunt
mulţi obezi în Statele Unite):
„Nu combinaţi NICIODATĂ făinoasele cu
zahărul. Nu consumaţi niciodată alimente care se
transformă în alcool în sistemul digestiv. Nu ne
referim aici la „vinuri şi spirtoase”, ci la zaharuri.
Acestea, în amestec cu anumite făinoase, provoacă
în tubul digestiv o fermentaţie alcoolică. Şi tocmai
asta vă face să vă îngrăşaţi!” (Lectura 1125-2)
Căci şi făinoasele conţin hidraţi de carbon care
degajă alcool. Bineînţeles că alcoolul este răspunzător de
o parte din cazurile de obezitate, dar făinoasele şi
zaharurile sunt la fel de vinovate. Alcoolul este toxic
pentru ficat şi sunt tot mai rari cei rezistenţi din naştere
(dinainte de război!), al căror ficat mistuie orice fără
probleme. Trebuie să ştim că există două feluri de
zaharuri:
- Zaharurile complexe (hidraţii de carbon) „cu
absorbţie lentă”, care se găsesc în fructe, cereale,
leguminoase şi nuci. Aceştia se digeră destul de uşor
pentru că, aşa cum se prezintă ei în natură, includ
oligoelemente, vitamine, apă, fibre.
- Al doilea tip este reprezentat de musafirii
primejdioşi, numiţi „zaharuri cu absorbţie rapidă”. Este
vorba de zaharurile rafinate, „de acei hidraţi de carbon,
cărora tratamentele industriale le-au îndepărtat tot
cortegiul de vitamine, de oligoelemente... Aceşti hidraţi
de carbon, extraşi din plante prin procese industriale
(din ce în ce mai vicioase!) sunt absorbiţi prea repede
prin aparatul digestiv, ceea ce creează un dezechilibru
brutal în chimia organelor noastre”. Aceştia sunt nişte
duşmani înverşunaţi ai sănătăţii noastre, pe care-i
combate Cayce, lectură după lectură...
„Una din cauzele actuale ale obezităţii este
hiperconsumul de zaharuri. Zahărul este un iritant al
stomacului şi o cauză a fermentaţiei intestinale. Este
recunoscut între cauzele esenţiale ale obezităţii, cauza
majoră a cariei dentare etc. În plus, există o strânsă
legătură între consumul excesiv de zahăr şi infecţiile
stafilococice”, spune Pr. Henri Joyeux.
După acest autor, „consumul excesiv de zaharuri
cu absorbţie rapidă favorizează şi apariţia cancerelor”.
Aceasta este şi părerea lui Cayce - pentru el, principalul
incovenient al zaharurilor (mai ales cu absorbţie rapidă)
este că fermentează în tubul digestiv, producând alcool,
care, în exces, este catastrofal, Iată ce-i spune unui
canceros:
„Feriţi-vă de orice aliment care conţine alcool”.
(Lectura 2097-1).
Nu e vorba atât de ... butelca divină, cât de
dulciurile ucigaşe:
„Evitaţi alimentele care produc alcool. Nu ne
referim aici atât la băuturile alcoolice propriu-zise,
cât la acele alimente care creează o reacţie
alcoolică în tubul digestiv, adică bomboanele”.
(Lectura 1985-1)
„Nu amestecaţi prea mult făinoasele cu alte
alimente care produc o reacţie alcoolică, de pildă
bomboanele cu orice feculent: acestea dau o
fermentaţie alcoolică în sistemul digestiv. Şi asta
vă distruge!” (Lectura 1315-77, pentru un reumatic)
 „Dar fiţi odată atent la regimul alimentar!
Dacă sunt alimente care se mistuie bine, la altele în
schimb ar trebui să renunţaţi: dulciurile în exces,
de pildă, şi tot ce produce alcool, ca amestecurile
cu pâine albă sau deserturile”.
(Lectura 1308-1, pentru un bărbat de 56 de ani, cu
sensibilitate renală).
Ah, beţia plăcintelor cu mere...
Cât despre bomboane, acestea devin aperitiv pe
autostrăzile digestive: şi acest lucru nu este aşa de bun
pentru tranzitul alimentar!

Zahăr din trestie sau din sfeclă?

„Atenţie, nu faceţi abuz de dulciuri, cum vi s-a

spus deja! Mierea, bineînţeles, e îngăduită; sau
prăjiturile făcute cu zahăr negru. Dar dacă ţineţi cu
tot dinadinsul să mâncaţi zahăr, să nu fie, în nici
un caz, zahăr alb din trestie!”
(Lectura 849-55, pentru un adult constipat şi
artritic... combinaţie întâlnită adeseori!)
La noi în ţară, s-au făcut nenumărate cercetări
privind nocivitatea zahărului. Şi această situaţie nu e de
azi, de ieri. Robert J. Courtine scria în 1969, într-o carte
care a făcut senzaţie:
„Consumatorul preferă (şi plăteşte mai scump)
zahărul roşu, pentru că e din... trestie. Or trebuie să
precizăm mai întâi că poate exista zahăr roşu din sfeclă
şi zahăr alb din trestie. Zahărul roşu, nerafinat, nu
conţine săruri minerale şi vitamine mai multe decât
zahărul rafinat, ba chiar mai multe impurităţi nedorite
(bacterii, substanţe organice). Zahărul alb, adică rafinat,
este zaharoză aproape pură (99,8%). Despre acesta a
scris Dr. Carton că este un „aliment mort”. Şi n-a fost el
singurul critic al zahărului industrial. (...) Dr. Banting
(care a descoperit insulina) îl consideră un aliment
periculos. Suntem departe de propaganda oficială sau
cvasi-oficială!”
Zahărul alb, de orice provenienţă, face tot atâţia
bani ca pâinea albă sau orezul alb: două parale! Exact
acest lucru l-au demonstrat studiile citate mai sus.
După opinia curentă de la noi, zahărul din trestie ar fi
mai bun. După Cayce, nu e câtuşi de puţin adevărat.
Multă vreme am cumpărat zahăr din trestie, dar era
roşu, adică mai puţin rafinat decât cel alb (indiferent de
provenienţă). Înseamnă să amestecăm două probleme:
originea vegetală a zahărului şi gradul de rafinare.
Zahărului alb, din sfeclă, din trestie sau din altceva, i se
scot toate oligoelementele minerale care-i dau valoare.
Experienţe foarte cunoscute, făcute în şcoli din Elveţia,
au dus la concluzia unei puternice nocivităţi a zahărului
alb faţă de cel roşu sau negru (în special cariile dentare
apăreau mai des la bieţii şcolari îndopaţi cu zahăr alb!).
Deci Cayce îi declară război:
„Nu dulciuri în cantităţi mari, cu pâine albă!
în cazul dumneavoastră, carnea şi zahărul merg
împreună la aceeaşi masă. Nu atât ceea ce mâncaţi,
cât combinaţiile alimentare vă dăunează! Aşadar
fiţi cu băgare de seamă!” (Lectura 1151-2)
Altfel spus, pâinea albă (sau făina albă) cu zahăr
alb e o combinaţie total nepotrivită! Cei mai buni
specialişti actuali sunt exact de aceeaşi părere. Dacă pe
vremea lui Cayce pacienţii aveau de ales între zahărul
alb din sfeclă şi zahărul alb din trestie, cel din trestie era
întotdeauna nerecomandat. De pildă, iată o fetiţă de 14
ani, care suge cam multe bomboane, cu voia părinţilor.
Aceştia îl întreabă pe Cayce.
„Mănâncă prea multe dulciuri sau nu-i dăm destule?
 - Acum, e bine. Dar, aşa cum am spus deja, n-o
lăsaţi să-şi facă obiceiul de a mânca dulciuri într-
una. Că obiceiul e în mintea ei sau în realitate, tot
nu e bine; trebuie să luaţi măsuri ca să-l evitaţi,
mai ales la nivelul anturajului ei! Dacă însă îi daţi
bomboane, preferaţi-le pe cele făcute cu zahăr din
sfeclă - şi nu cu zahăr din trestie”. (Lectura 1206-11)
Cititorii mei vor găsi fără greutate în comerţ, şi pe
piaţă, zaharuri mai mult sau mai puţin negre (din trestie
sau sfeclă), care conţin încă elemente nutritive favorabile
digestiei. Există şi zaharuri de fructe (de exemplu
„poire”, delicioasă specialitate belgiană), zahăr din
struguri, zahăr din grâu, sirop de arţar etc. ca şi mierea
(a se vedea mai departe). Dar toate, oricare ar fi ele,
devin toxice dacă sunt rafinate prea mult.

Vărul dulce din Canada

Siropul de arţar - cea mai mândră floare a

gastronomiei canadiene - în frumosu-i veşmânt de
ambră, ar fi în principal tot ce e mai bun. El păstrează
oligoelementele din seva copacului şi astfel produce mai
puţine fermentaţii acide decât celelalte zaharuri. Numai
că distanţa dintre teorie şi realitatea cotidiană... este ca
de la cer la pământ: după părerea canadienilor înşişi,
multe siropuri de arţar sunt denaturate acum de către
producători. Extracţia şi conservarea au fost
industrializate, iar unele din aceste siropuri conţin
aditivi, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu arţarul.
Totuşi se mai găsesc siropuri de arţar naturale, care n-
au fost îndoite cu siropuri industriale, nici n-au fost
colorate (citiţi cu atenţie etichetele şi apelaţi la un
distribuitor „bio” serios).
 „Consumaţi toate zaharurile pe care acest
organism le poate asimila, cu condiţia să fie în
cantităţi mici. Ar fi şi mai bine dacă le consumaţi
sub formă de cereale sau fructe. Adică, mai bine
zaharuri în contextul lor natural, decât să fie
adăugate alimentelor. Uneori, dacă vă place, puteţi
mânca prăjituri cu orez sau turte de hrişcă, pe care
le veţi asezona numai cu unt şi sirop de arţar, în loc
de orice alt zahăr. Ar fi cel mai bun mod, pentru
dumneavoastră, de a consuma zahărul, în loc să vă
îndopaţi cu tone de prăjituri!” (Lectura 3535-1,
pentru un tânăr foarte anemiat)
„Oare un zahăr natural cum este siropul de arţar mi-
ar face rău?
- Îl puteţi consuma cu moderaţie, devreme,
dimineaţa”. (Lectura 1377-3)

Marii sportivi au nevoie de zahăr?

Aşa se spune... Dacă totul se reduce, după Cayce,

la echilibrul acid-alcalin, atunci exerciţiul fizic
micşorează excesul de aciditate şi arde deşeurile.
Sportivii pot aşadar să-şi permită câteva dulciuri în plus:
„Nu prea multe dulciuri, în cazul dumitale...
Însă suficiente ca să aducă energia de care ai
nevoie. Asta depinde de nivelul activităţii fizice”.
(Lectura 877-16, pentru un puşti care face multă
mişcare)

Zahărul este duşmanul omului civilizat?

Sedentarii vor trebui deci să aleagă: ori fac

mişcare... ori îşi micşorează raţia de zahăr (sau, uneori,
ambele). Viaţa de om civilizat în marile oraşe occidentale
nu ne este favorabilă: nu ne mişcăm destul şi respirăm
prost!
„Pentru început, nu faceţi abuz de dulciuri.
Nimic prea îndulcit; asta v-ar agrava astmul
supraîncărcând rinichii, înţelegeţi?” (Lectura 90-1)
Şi un al doilea caz de astm:
„Pentru regimul dumneavoastră, fiţi ceva mai
atent la ce aveţi în farfurie! Deci limitaţi dulciurile:
ele acţionează asupra mucoaselor congestionate, la
nivelul spatelui, bronhiilor, traheo-arterei; astfel se
creează o presiune locală (de aici, crizele de astm)”.
(Lectura 861-1)
„Dumneavoastră, care suferiţi de tulburări
pancreatice, fiţi atent să nu consumaţi prea mult
zahăr!” (Lectura 2577-1, pentru un bolnav de 51 de ani,
suferind de blefarită, adică o inflamare a pleoapelor
legată de tulburări digestive)
„Zaharuri puteţi consuma în cantităţi foarte
mici; atenţie, nu abuzaţi! Nu prea multe dulciuri, de
orice fel ar fi; dacă nu, veţi provoca un exces de
fermentaţii de care veţi scăpa greu!” (Lectura 757-4,
pentru o persoană care suferea de un dezechilibru
hormonal)
Şi de ce este zahărul un drog pentru cei care nu se
pot lipsi de el?
„De ce îmi stă mintea numai la dulciuri?
- Din cauza unui dezechilibru tiroidian”.
(Lectura 2336-1)
Mai mulţi prieteni medici, pe care-i cunosc bine,
apreciază că numărul dezechilibrelor tiroidiene a crescut
în Europa după Cernobîl - mai ales la femei (iar în
Franţa, mai ales în est). Se efectuează lucrări ştiinţifice
care vor explica această creştere îngrijorătoare a
afecţiunilor tiroidiene. (Vezi articolul lui Pierre Lance,
din L'Ere Nouvelle (BP 171, 06407 Cannes Cedex), nr.
129/ian.-febr. 1999, despre consecinţele Cernobîlului
asupra mediului. Vezi de asemenea cartea lui Jean-
Michel Jacquemin, Le Fameux Nuage... Tchernobyl /
Faimosul nor... Cernobîl, 1999, Ed. Sang de la Terre,
Paris)

Îndulcitorii: atenţie, sunt tot mai toxici!

Pentru cei care încearcă din răsputeri să-şi limiteze

doza zilnică de otravă, s-a încercat înlocuirea ei cu
„edulcoranţi” (sau îndulcitori), care nu sunt ce par -
altfel spus, gustul zahărului fără inconvenientele
acestuia. Dar majoritatea sunt suspecţi.
Cel mai vechi dintre edulcoranţi este zaharina
(sulfamidă benzoică). Or l-am văzut deja pe Cayce
condamnând una din rudele ei: E211 sau benzoat de
sodiu. După Antoine Roig, „toate produsele din familia
benzoică ridică probleme de ordin toxicologic. Ele sunt
vinovate de accidente alergice comparabile cu cele
provocate de coloranţi”. (2) „Reprezentantul tipic al
edulcoranţilor de sinteză este zaharoza vândută sub
diverse nume. Aceasta nu este un zahăr (...). Diabeticii
ar trebui să n-o folosească”. mai spune Pr. Robert
Toquet (Pr. Robert Toquet, Guide pratique des remèdes
naturels, LM.V. (Laboratoires Marcel Violet), 1992, p.
64).
Un alt edulcorant, ciclamatul, „folosit ca îndulcitor
pe la 1951, a fost retras de pe lista substanţelor
nepericuloase pentru alimentaţia umană, în 1969, de
către F.D.A. (Food and Drug Administration)”, adaugă
Pr. Joyeux. S-a descoperit că provoca malformaţii la făt,
dând naştere unor monştri.
 Aceşti doi îndulcitori, zaharina şi ciclamatul, sunt
consideraţi astăzi cancerigeni. Pr. Toquet adaugă:
„Lucrările recente ale lui Bernier, despre planul
digestiv, şi ale lui Boudeme şi Gounelle, despre creştere
şi descendenţă la şobolani” (Săracii de ei! Vezi mai
departe nota de subsol despre consecinţele catastrofice
ale experienţelor pe animale. Vezi de asemenea excelenta
şi curajoasa carte a lui Sylvie Simon, La Dictature
médico-scientifique, op. cit., în care autoarea
analizează manipularea genetică a alimentelor,
consecinţele dezastruoase ale poluării şi dezinformarea
ale cărei victime suntem!) „au confirmat această
concluzie, în plus, un patolog britanic Dr. Ruth Marion
Hicks, a arătat că 50% din animalele de experienţă
contractau cancere ale vezicii, după ce li s-au
administrat ciclamaţi timp de aproape două săptămâni;
abia de puţin timp, ei (oamenii de ştiinţă britanici (N.tr.))
s-au raliat francezilor, care n-au admis ciclamaţii în
alimente, niciodată”. (Pr. Robert Toquet, op. cit., p. 64)
Doi edulcoranţi noi au fost introduşi mai recent:
acesulfamul potasic şi aspartamul. Aspartamul sau
Nutrasweet (sau Canderel) este folosit pretutindeni, „În
cerealele prelucrate pentru micul dejun, în gelatină,
iaurturi şi brânză proaspătă, preparatele instant cu
cafea şi cacao, budinci, blaturi, glazuri pentru prăjituri
etc. (Pr. Joyeux, op. cit., p. 53. „Boala aspartamului” a
fost pusă în evidenţă treptat în aceşti ultimi ani.
Simptomele sale sunt adesea grave: „fibrimialgie,
crampe, vertij, dureri de cap, ţiuit în urechi, dureri
articulare, depresie nervoasă, pierderi de memorie,
diverse tulburări de vedere, crize de violenţă, comă,
moarte.” Faimosul „sindrom al Golfului”, care a devastat
armata americană în cursul războiului cu acelaşi nume,
s-ar datora absorbţiei de aspartam din băuturile „light”,
care le-au fost trimise pentru a-şi potoli setea provocată
de clima caldă. Au fost chiar copii anormali concepuţi în
acea perioadă şi întârziaţi mintal, din cauza
aspartamului. Vezi articolul lui Michel Dogna, deja citat,
din Vérité Santé Pratique nr. 45)”, spune profesorul
Joyeux. Or am văzut că aspartamul s-a dovedit unul
dintre cele mai toxice produse. Se ştie că fiecare litru de
Coca-Cola conţine 550 mg de aspartam!
„Cât despre acesulfamul potasic (dioxid de
oxatiarinonă), Comitetul Ştiinţific al C E.E. (Comisia
Europeană) îl aprobă numai în doză zilnică de 9
mg/kilocorp... pe când administraţia americană (F.D.A.
(Food and Drug Administration = Departamentul
American pentru Alimente şi Medicamente)), mult mai
optimistă, aprobă 15 mg”. (Pr. Joyeux, op. cit., p. 53)
Dar edulcoranţii existau şi pe vremea lui Cayce.
Cea mai veche lectură - despre zaharină! - datează din
1931:
„Seara, puteţi mânca dulciurile obişnuite, cu
condiţia să nu fie pe bază de zahăr din trestie.
Puteţi consuma şi zaharină”. (Lectura 1225-1)
De ce o îngăduia Cayce? Probabil pentru că, în
epoca aceea, zaharina era mai puţin toxică decât astăzi.
Altă lectură, pentru un caz de tumoră:
„Ce cantitate de dulciuri am voie să consum?
- Oricât, dacă sunt pe bază de zaharină. Sunt
perioade când simţiţi nevoia de dulce, dar în
special să nu consumaţi ceea ce este pe bază de
zahăr din trestie”. (Lectura 889-1)
Ultima lectură, făcută în 1941:
„Zahărul din sfeclă este preferabil celui din
trestie. Dar, în cazul dumneavoastră, este de
preferat zaharina”. (Lectura 1963-2)
 De ce această indulgenţă? Prima explicaţie:
zaharina nu mai este ce era pe vremea lui Cayce. Metoda
folosită pentru sinteza zaharinei a evoluat - nu în bine,
se pare: s-a ajuns la eliminarea tuturor impurităţilor.
Astfel, zaharina devine, exact ca zahărul alb, un aliment
mort. În alte lucrări despre Edgar Cayce, am atras
atenţia că multe din produsele şi medicamentele pe care
le recomanda el atunci s-au schimbat între timp: nu mai
au aceeaşi formulă, acum conţin coloranţi, aditivi, care
schimbă calitatea produselor. Cred că e valabil şi pentru
zaharină. Sub acelaşi nume, este altă formulă. În orice
caz, în Statele Unite, au fost sesizate pericolele
zaharinei, pentru că „pe cutiile metalice de Diet Coke
(Coca Cola) scrie: This product contains saccharin which
has been determined to cause cancer in Laboratory
animals. Using this product may be hazardous to your
health”. (Acest produs conţine zaharină, care s-a dovedit
cancerigenă la animalele de laborator. Folosirea acestui
produs poate dăuna sănătăţii dumneavoastră)
Bineînţeles că testele pe animale de laborator sunt
un lucru oribil care conduce, pe nesimţite, la testele pe
fiinţe umane (da, da...). De un timp, văd că transpar
informaţii despre experienţe practicate pe oameni, fără
ştirea lor, în Statele Unite! (Vezi de exemplu La
Recherche, nr. 275, „Les Cobayes humains du
plutonium” / Cobaii umani ai plutoniului. Comitetul
ştiinţific Pro Anima, sub conducerea profesorului
Theodore Monod, îşi propune promovarea experienţelor
„in vitro” pe fragmente de ţesuturi, în locul acestei
stupide şi crude experimentări pe animale vii. De ce o
numim stupidă? Pentru că modelul animal este cu totul
altceva decât modelul uman. Multe animale nu
reacţionează la fel ca oamenii faţă de o gamă întreagă de
substanţe - toxice pentru unii, iar pentru ceilalţi, nu.
Concluzie: testele pe animale nu sunt fiabile!) Aceste
experienţe sunt cu atât mai lipsite de sens cu cât ar
putea fi înlocuite complet cu teste in vitro - şi ca să se
afle ce? Lucruri deja ştiute sau bănuite? Este chiar o
surpriză să aflăm că edulcoranţii sunt toxici? Corpul
medical ştia deja acest lucru - dar industriaşii nu au
chef să piardă o piaţă profitabilă. Ei continuă voiniceşte,
şi în pofida testelor, să-i otrăvească pe consumatori...
Ca să ne întoarcem la Cayce, n-am găsit decât cele
trei lecturi care admit zaharina, într-un spirit de „mai
puţin nociv” - adică pentru pacienţi care erau atât de
dezechilibraţi încât, luându-li-se orice sursă glucidică,
riscau să se îmbolnăvească şi mai rău. Zaharina de
atunci permitea, provizoriu şi fără riscuri, să se
diminueze consumul de zahăr. În acelaşi spirit, Cayce
dezaprobă carnea, dar o recomandă totuşi din când în
când. Dezintoxicarea nu se poate face decât treptat, cu
excepţia unui miracol. Cayce îngăduie etape pentru
pacienţii săi. Nu le putea cere contemporanilor să
renunţe brusc şi complet la ciocolată, clătite, bomboane,
şuncă prăjită, cotlete de porc, cafea cu lapte, bere,
whisky, ţigări... Cayce s-a limitat, cu înţelepciune, la
pararea urgenţelor şi a eliminat ce era mai toxic.

Ciocolata nu este întotdeauna un prieten, aşa cum credeam.

Aţi văzut duşman mai viclean decât bomboanele?

Unei doamne de cincizeci de ani, care se trata cu ...trufe,
Cayce îi prescrie:
„Dulciuri, câteodată, da, însă nu prea multă
ciocolată!” (Lectura 3098-1)
Orice vârstă are, de altfel, neplăcerile ei; astfel, unei
adolescente de 13 ani, veşnic chinuită de migrene şi
constipaţie, îi recomandă:
 „Atenţie la excesele de dulciuri; evită mai ales
ciocolata”. (Lectura 3326-1)
Iar o viitoare mamă întreabă:
„Domnule Cayce, e rău pentru mine şi pentru viitorul
meu copil dacă mănânc ciocolată dietetică?
- Da. Dietetică sau nu, orice ciocolată conţine
aceleaşi elemente pe care nu le puteţi digera!
Acestea îngreuiază acţiunea sucurilor gastrice, în
special la nivelul duodenului”. (Lectura 808-3)
După o gripă:
„Nu mâncaţi prea multe făinoase, mai ales
ciocolată - ţinând cont cum este fabricată astăzi!
Şi, atenţie, evitaţi de asemenea apa gazoasă!”
(Lectura 3622-1)
Lectura datează din 1944 şi ne face să presupunem
că, încă de atunci, ciocolata nu se mai fabrica artizanal
şi conţinea numeroşi aditivi indigeşti sau de-a dreptul
toxici. Ciocolata trăieşte din reputaţia ei de tonic, adesea
uzurpată! în ziua sosirii mele în Elveţia, m-am năpustit
asupra ei: se vindea peste tot şi în ambalaje superbe. Nu
puteam rezista! Atât de rău mi-a fost după această orgie
încât m-am vindecat pentru totdeauna de „ excesele de
ciocolată. A trebuit să plec definitiv din Elveţia ca să
regăsesc dorul de ea, prin rotunjimile brune ale
fondantelor Nestle!
„Dar ciocolata amăruie, domnule Cayce? Este mai
greu sau mai uşor digerabilă decât ciocolata cu lapte?
- Toată ciocolata este greu de digerat pentru
dumneavoastră la ora actuală. Însă pe măsură ce o
să vă însănătoşiţi, puteţi mânca, cu condiţia să fiţi
mereu cumpătată; niciodată în cantitate mare”.
(Lectura 2426-1)
Lectura de mai sus, făcută pentru un
convalescentă, nu este singura de acest fel: ciocolata nu
este un tonic pentru persoane fragile! Iată două cazuri
de afecţiuni respiratorii, din care primul cu boala
fânului:
„Ce-mi recomandaţi ca regim?
- Nici zaharoase, nici prea multe făinoase! De
fapt combinaţia celor două vă face rău. Şi mai ales
fără ciocolată!” (Lectura 5148-1)
Şi un caz de astm:
„În regimul dumneavoastră, atenţie, nu prea mult
zahăr. Ciocolată, deloc, nici produse care o conţin şi, mai
ales, nu prea multe făinoase!” (Lectura 3661-1)
Să-i ardem pe rug pe toţi producătorii de ciocolată?
Nu, această branşă nu este lipsită de rost, sunt şi cazuri
când ciocolata este totuşi utilă:
„Nu prea mult zahăr, cu siguranţă; dar uneori,
să zicem o dată, de două ori pe lună, mâncaţi un
pic de ciocolată bună. Va fi un aport util de energie
şi de hidraţi de carbon”. (Lectura 2737-1)
Când spune „ciocolată bună”, Cayce se referă la
ciocolata amăruie, fabricată artizanal (mai puţin toxică,
pentru că nu conţine zaharuri industriale). Se găseşte şi
astăzi... Totuşi, „cacaua şi ciocolata conţin acid oxalic,
contraindicat persoanelor predispuse la calculi renali;
(...) din descompunerea lor în organism, rezultă acid uric
şi de aceea trebuie evitate în caz de gută”. (Dr.
Kousmine, Sauvez votre corps, op. cit., p. 402) Să
precizăm că Dr. Kousmine era elveţiancă, deci cunoştea
ciocolata îndeaproape.

Îngheţata: când, cum, cât?

La capitolul „Îngheţată”, lecturile sunt îngăduitoare

uneori:
 „Seara, daţi-i să mănânce lucruri uşor de
asimilat, de preferinţă şerbet de fructe. Îngheţatele
şi şerbeturile sunt foarte bune pentru acest copil”.
(Lectura 402-1, pentru un copilaş de 3 ani)
Bineînţeles că fabricarea industrială a şerbeturilor
nu era atunci (în 1933) ceea ce a devenit astăzi. Erau
încă şerbeturi de casă sau cel mult produse artizanal.
Necazul este că, în general, se pune zahăr în îngheţată,
Iată de ce entuziasmul lui Cayce nu era unanim. Cu
toate acestea, unele fructe foarte dulci nu au nevoie de
zahăr. Mă gândesc şi la îngheţata de mere verzi,
cunoscută în Normandia, al cărei farmec este tocmai
aciditatea. „Noua bucătărie” a inventat recent şerbeturile
de legume, care găsesc amatori şi care n-au deloc nevoie
de zahăr.
Dacă am înţeles bine lecturile lui Cayce, prezenţa
fructului - şi a fructului proaspăt - în produsele
artizanale ale epocii atenua inconvenientele zahărului şi
ale smântânii. În principiu, şerbeturile nu conţin
smântână şi, prin urmare, sunt mai uşor de digerat; de
aceea, ele sunt net preferate de Cayce.
„Seara, nu prea multă îngheţată. Preferaţi
şerbeturile de fructe sau fructele glasate, care încă
merg”. (Lectura 2315-1, pentru un obez)
Un alt aspect al îngheţatei, şerbetului sau parfeului
este clima: în ţinuturile foarte calde, cum este sudul
Statelor Unite, răcoritoarele sunt binevenite; iată de ce,
cred eu, le recomanda Cayce. Altfel stau lucrurile cu
clima noastră; în timpul iernii (şi iarna e lungă, la noi),
îngheţatele pot cădea greu la stomac, blocând
mecanismele digestive ale celor cu deficit termic. Unui
copil de şase ani, atins de paludism, vara:
 „Câte îngheţate vrei; îngheţate sau fructe
glasate, e foarte bine; mai ales îngheţate de ananas
şi portocale”. (Lectura 4281-6)
Altfel spus, un mod plăcut de dezintoxicare a
copilului cu suc de citrice şi ananas (indicate în special
pentru intestin). Pentru doi convalescenţi:
„La prânz, îngheţatele cu fructe vor fi
excelente pentru dumneavoastră, tot timpul. Mai
ales îngheţate de ananas”. (Lectura 461-1)
„Puteţi să-i daţi îngheţate acestui copilaş (de
patru ani), căci îl vor întări”. (Lectura 2299-13)
Nu ştiu dacă Cayce ar mai recomanda aceste
lucruri astăzi. Pe vremea sa, nu se cunoştea congelarea:
lanţul frigorific nu invadase încă magazinele şi
bucătăriile. Şerbetul, îngheţata se preparau acasă sau
erau fabricate artizanal, de cofetarul din colţ. Fructele
erau proaspete şi, în acele timpuri preistorice (!) ale
consumului, nu se cunoşteau coloranţii, nici
conservanţii, edulcoranţii sau aromele sintetice. Citatele
de aici nu trebuie luate chiar ca atare. Astăzi, biata
gospodină care cumpără îngheţată din marile zone
comerciale îşi hrăneşte copilul cu un produs mort, ale
cărui puţine elemente naturale şi-au pierdut orice
vitalitate stând în congelatoare. Există totuşi o soluţie:
cumpăraţi-vă o şerbetieră şi preparaţi-vă şerbetul - sau
îngheţata - singuri, cu fructe proaspete şi bune. Merită
osteneala, pentru că această problemă a alimentaţiei
este esenţială. Corpul medical actual redescoperă
principiul „îţi sapi mormântul cu dinţii”, la care s-ar
putea adăuga „şi îţi sapi dantura cu dulciurile” (rimează
cu cariile!). Îngheţatele dulci, din comerţ, le asigură
pâinea dentiştilor... Totuşi, în privinţa detaliilor, părerile
diferă. De aceea este interesant să vedem ce spunea
Cayce - el, care a reuşit să vindece mii de bolnavi (chiar
pacienţi consideraţi fără leac).

Câteva deserturi nu prea rele

Cayce trece în revistă o serie întreagă de deserturi

care se aflau în graţiile concetăţenilor săi. Curios, se
pare că blanc-manger-ul (americanii îi spun
„blancmange”) era foarte cunoscut la vremea aceea. În
timp ce, pentru noi, este doar un desert între atâtea
altele, el apare des citat în lecturi - iată un lucru pozitiv,
căci revine la modă odată cu „Noua Bucătărie”!
Haideţi să ne reamintim cum se prepară: 500 g de
migdale dulci şi 30 g de migdale amare, 1-2 linguriţe de
apă de flori de portocal (aromă naturală de portocale,
n.tr.), 75 g de gelatină, 500 ml apă şi, în fine, motivul
pentru care figurează reţeta în acest capitol: 350 g zahăr
(în reţeta tradiţională, nu se precizează de care).
Se curăţă migdalele şi se macină cu o râşniţă de
cafea, apoi se adaugă apa puţin câte puţin (pe vremuri,
se pisau migdalele într-o piuă aşa cum facem mujdeiul
de usturoi). Pasta astfel obţinută se presează într-un
tifon pentru a obţine sucul, adică „laptele” de migdale.
(Acum, dispunem de alte mijloace tehnice: centrifuge şi
tot felul de roboţi de bucătărie!) Se dizolvă gelatina în
apă călduţă (în proporţia indicată pe ambalaj) şi se
adaugă zahărul, aroma de portocale, laptele de migdale.
Se amestecă foarte bine ca să nu rămână cocoloaşe, se
toarnă totul într-o formă şi se pune la frigider. Ca să
putem scoate prăjitura, se ţine fundul formei în apă
călduţă. Această reţetă veche se aseamănă, în linii mari,
cu spumele de fructe, care figurează acum în meniul
tuturor marilor restaurante. Cayce este de partea
acestor preparate care, conţinând gelatină, ajută la
digestie. Atenţie, nu orice gelatină din comerţ! Este de
preferat să o cumpăraţi din supermagazinele bio.
Încurajând consumul de fructe, el recomandă călduros
migdalele, pe care le consideră un medicament împotriva
cancerului (V. Universul lui Edgar Cayce (Ed.
Sagittarius, 1993), vol. I, p. 46-47).Nu e de mirare că
Cayce recomandă acest tip de desert, deşi conţine zahăr:
„Seara, dacă mâncaţi dulce, mai bine să fie
blanc-manger, adică un desert ale cărui zaharuri să
poată fi asimilate uşor de către secreţiile gastrice
din partea superioară a stomacului (...). Asta cu
condiţia ca, totuşi, să vă drenaţi organismul
complet aşa cum v-am recomandat”. (Lectura 882-2)
„Puteţi să-i daţi blanc-manger, asta o să-l
întărească”. repetă Cayce pentru anemici.

Se combină zahărul cu carnea?...

Se practică destul de rar, în Franţa (cu excepţia

vânatului, servit uneori cu dulceaţă de afine, bunăoară).
Mai e şi raţa cu ridichi glasate (cu zahăr), gâsca servită
cu castane, raţa cu piersici (sau portocale), caltaboşul cu
mere, prepeliţa cu struguri etc., însă în general, nu se
pune zahăr la aceste fructe dulci care garnisesc carnea.
În unele ţări (India, Maroc, de exemplu), sunt
curente mâncărurile din carne îndulcite: cu miere şi
stafide, ca pastilla, cu miere şi prune, ca unele „tajines”.
Acestea sunt reţete tradiţionale care nu folosesc zahăr
industrial, ci miere, fructe uscate sau fructe şi legume
confiate în miere (ceapa, în Maroc), în aceste ţări sărace,
unde lumea e mai sobră în alimentaţia zilnică, mesele de
sărbătoare sunt excepţionale... Încât trebuie să bei ceai
de mentă după ele!
 Cayce apreciază că zahărul şi carnea, împreună,
sunt greu de digerat. El include în zaharuri şi făinoasele,
deci şi patiseria. Ei da, feculentele, cerealele,
leguminoasele sunt hidraţi de carbon, deci zaharuri cu
absorbţie lentă - chiar dacă sunt disimulate sub un gust
sărat (quiche lorraine cu şuncă, pateuri rumenite, clătite
umplute, foietaje cu fructe de mare, vol-au-vent etc.). În
bucătăria noastră tradiţională, le consumăm din belşug,
cu conştiinţa împăcată, convinşi că nu mâncăm mult
„dulce”! Problema acestor amestecuri este acumularea
de alimente care produc fermentaţii acide. Cayce nu este
de acord cu ele. Astfel, unei bunicuţe extenuate îi spune:
„Nu consumaţi cantităţi mari de zaharuri,
patiserie sau tarte în acelaşi timp cu carnea”.
(Lectura 509-2)
Dacă adăugăm, aşa cum se obişnuieşte, corpi
graşi, agravăm situaţia:
„Am ulcer la stomac?
- Nu. Tiroida vă provoacă tulburări în
amestecul chilului cu sucurile gastrice. Sucurile
gastrice, la dumneavoastră, sunt hiperacide, de
aceea ele provoacă o iritaţie locală, Iată de ce ar
trebui foarte puţine substanţe grase. Nu le excludeţi
total, ci micşoraţi consumul de unt, patiserie,
dulciuri... Dacă faceţi aşa, vor dispărea
simptomele”. (Lectura 2680-1)
Dar majoritatea sortimentelor de carne sunt grase -
de unde şi combinaţia dificilă cu zahărul. Tot mai mulţi
nutriţionişti cred că aceste două tipuri de alimente
pregătesc „aşternutul cancerului”. De câte ori prescrie
un regim alimentar unui canceros, Cayce îi interzice
zahărul şi, în majoritatea timpului, carnea:
 „Drenaţi-vă organismul mai bine, modificând
regimul alimentar. Fiţi rezonabil: evitaţi patiseria,
prăjiturile, orice de genul acesta!” (Lectura 459-11)
Să ne reamintim şi lectura 569-16, din volumul al
III-lea, unde Cayce îi spune unui canceros:
„Abţineţi-vă de la carne, căci ea v-a adus în
halul ăsta”.
Dar putem face şi mai rău, desigur, mâncând totul
laolaltă:
„Proteinele devin adesea toxice când sunt
consumate alături de dulciuri”. (Lectura 404-4)
Altfel spus, când sunt combinate cu zahărul,
proteinele (animale sau vegetale) devin indigeste pentru
majoritatea oamenilor al căror sistem digestiv este deja
prea acid. Dacă se depăşeşte pragul critic, se produce
îmbolnăvirea, Iată o pacientă ale cărei intestine iritate se
răzvrătesc:
„Când mâncaţi dulce, nu mai mâncaţi şi
altceva; adică nu împreună cu atâtea alte lucruri!
Dulciurile (care aduc totuşi elemente necesare
sănătăţii) devin şi mai dăunătoare când sunt
consumate alături de făinoase. Dar dacă ţineţi
neapărat să aveţi carne şi dulciuri la aceeaşi masă,
ele sunt de preferat combinaţiei dintre carne şi
făinoase. Cantităţi foarte mici de pâine cu dulciuri
aveţi voie - dar nu exageraţi! Este un simplu
avertisment”. (Lectura 416-9)
Cayce voia să prevină, la această pacientă, un
cancer de intestin (cancerul preferă organismele care
sunt slăbite de mult timp!)
Unui alt pacient, Edgar Cayce îi va îngădui (cu
regret!) combinaţia came-dulciuri, cu condiţia să
renunţe la ce era mai rău: carne-feculente. Neputând să
le ceară bolnavilor săi să-şi corecteze pe loc toate erorile
alimentare, el sacrifică o luptă ca să nu piardă războiul,
începând cu ceea ce este mai urgent:
„Nu mai mâncaţi atâtea dulciuri cu pâine albă!
Dar puteţi mânca, la aceeaşi masă, carne şi zahăr.
În cazul dumneavoastră, nu atât ceea ce mâncaţi,
cât combinaţiile alimentelor consumate uneori vă
fac rău. Trebuie atenţie!” (Lectura 1151-2)
Această tactică poate funcţiona provizoriu, cât
boala nu este foarte gravă... Ne lovim astfel de eterna
problemă, pe care Cayce o aminteşte constant:
indispensabilul echilibru al pH-ului, adică echilibrul
dintre aciditate şi alcalinitate în mediul digestiv:
„Fiţi atent la ce mâncaţi! Să consumaţi mai
mult alimente care produc alcalinitate! Fără prea
multe dulciuri! Acestea pot uneori să vă provoace
tulburări, cu crize de spasme, dacă în sistemul
digestiv apare cel mai mic exces de aciditate;
totuşi, dacă [mediul digestiv] este alcalin, zaharurile
nu vor fi chiar atât de dăunătoare”. (Lectura 978- 1)
Cazul următor se referă la o boală care nu era încă
luată în consideraţie pe atunci (1936): depresia
nervoasă. Multă cerneală a curs de un secol încoace pe
această temă, fără să se găsească totuşi cauza
fundamentală a tendinţelor depresive. Cayce, în acest
caz, pare să acorde multă importanţă regimului
alimentar, lată-l pe consultantul 416-9, un domn de
treizeci de ani, care „se amărăşte” (cum spune atât de
bine înţelepciunea populară!):
„Care sunt alimentele pe care trebuie să le evit?
- E vorba mai ales de combinaţii alimentare
nefaste, care dezechilibrează sănătatea fizică a
majorităţii oamenilor - e şi cazul dumneavoastră.
Ţinând cont de activităţile dumneavoastră şi de
condiţiile în care trăiţi, ar fi mai bine să ţineţi un
regim alimentar care să alcalinizeze mediul
digestiv”. (Lectura 416-9)
„Supradoza de zahăr se elimină greu: nu veţi
mai mânca zahăr până nu veţi drena organismul
cum trebuie! Sunt prea mulţi hidraţi de carbon!”
(Lectura 81-2, pentru un caz de proastă dispoziţie
datorată constipaţiei, la care s-a ajuns din cauza
stresului!)
Zahărul în exces epuizează organele digestive,
îmbâcsindu-le, căci el anulează efectul vitaminelor. Dacă
mâncăm mult zahăr, vom avea nevoie de şi mai multe
legume şi fructe, ca să reechilibrăm pH-ul intern şi să ne
recăpătăm optimismul:
„Atenţie, nu vă îndopaţi cu dulciuri. Consumaţi
doar atât cât trebuie ca să menţineţi echilibrul cu
legumele, provocând o fermentaţie suficientă pentru
stimularea mecanismelor digestive - dar fără a
depăşi procentajul acceptabil. Tarte, prăjituri cu
fructe, chifle umplute etc., da. Nu numai prăjituri
simple”. (Lectura 549-1, pentru un caz de tulburări
intestinale cronice)
Fructul salvează potul

Înainte de a fi citit lecturile despre zahăr, mă

simţeam mult mai „vinovată” când gustam dintr-un
borcan cu dulceaţă decât când mâncam un quiche cu
şuncă. Acum, este invers... căci, după Cayce, prăjiturile
care conţin fructe sunt mai digerabile, fibrele vegetale
reechilibrează făinoasele şi zahărul. Deci, trăiască
tartele, prăjiturile cu vişine, colţunaşii cu mere, spumele
de fructe, şarlotele cu fructe etc., răscumpărate de
prezenţa fructelor! (Pe scurt, idealul ar fi Tarte Tatin,
fără aluat şi fără zahăr!) Dacă Cayce nu declară război
dulceţurilor, este pentru că ele conţin atâta fruct cât
zahăr:
„Ce gen de dulciuri pot mânca?” întreabă o femeie
însărcinată.
„Dulceţuri făcute cu zahăr din sfeclă, mai bine
decât din trestie. Nu mâncaţi prea mult, deşi
dulciurile sunt necesare: avem nevoie de ele ca să
stimulăm sucurile digestive care permit refacerea
organismului, căci zaharurile provoacă fermentaţii
care stimulează activităţile digestive”. (Lectura 808-
3)
Iată o lectură scurtă, făcută pentru un adult de 48
de ani, cu tendinţe diabetice:
„Nu poate fi vorba, în cazul dumneavoastră, să
renunţaţi total la zaharuri (...). Dar alegeţi-le pe
cele naturale, conţinute de fructe - de exemplu,
fructe confiate”. (Lectura 470-19)
Cayce n-a vrut niciodată să spună că trebuie să
eliminăm aciditatea complet, Iată de ce trebuie puţin
zahăr:
„Trebuie să menţinem aciditatea (în tubul
digestiv), să stimulăm fluxul sucurilor gastrice, care
este acid; şi anumite alimente răspund de asta”.
(Lectura 1201-1)
„Ce regim trebuie să-i dau în fiecare săptămână şi în
ce cantitate?” întreabă mama unui băiat de 11 ani.
„Aşa cum am spus mereu, alimente care ajută
la reconstrucţia organismului şi, în acelaşi timp,
menţin echilibrul vitaminic. Sunt mult mai eficiente
decât vitaminele cumpărate de la farmacie! Sunt
cele mai bune alimente. Daţi-i-le în cantităţi
suficiente pentru a satisface foamea acestui mic
organism care se află în plină creştere şi deci are
nevoie de vitamine A, B, C şi D (...). Pregătiţi-i un
regim care să clădească organismul său tânăr.
Fără prea multe zaharuri, dar este totuşi nevoie de
ele. Pot fi sub formă de siropuri, de preferinţă, care
aduc energie acestui corp în plină creştere”. (Lectura
1188-12)
Lectura surprinde, dar se încadrează perfect în
logica cayciană: zahărul este mai puţin periculos dacă
este însoţit de fructul însuşi. De aceea Cayce este
indulgent cu siropurile, băuturi în care zahărul dizolvat
permite conservarea sucului de fructe, după ce s-a fiert
totul. Conservarea este condiţionată, bineînţeles, de
închiderea ermetică a vasului sau, dacă este cazul, de
păstrarea la rece. Siropul de zmeură, de exemplu, se
face astfel: se zdrobesc fructele, se lasă la scurs o
jumătate de zi (sucul se poate obţine şi folosind un
zdrobitor de legume cu găuri foarte fine, ca să reţină
seminţele). Se adaugă apoi câte 1,5 kg de zahăr pentru
fiecare litru de suc şi se pune la fiert. La sfârşit, se ia
spuma şi se pune în sticle.
Siropurile şi sucurile reprezintă o combinaţie
digestă între zahăr şi fructe (siropuri de coacăze,
zmeură, portocale, mere, gutui, cireşe, ananas,
căpşuni... de orice!).
Totuşi, cum fabricarea tradiţională a siropurilor
foloseşte fierberea - care distruge majoritatea
vitaminelor, putem prepara siropuri crude, care sunt
excelente: siropul de zahăr se fierbe, se lasă la răcit, se
adaugă suc de fructe proaspete, stoarse chiar atunci.
Sau fără foc: se pune zahărul (pudră sau cubic) peste
sucul de fructe cu puţină pulpă. Apariţia congelatoarelor
(sau a compartimentului de congelare al oricărui frigider)
a schimbat mult modul nostru de alimentare, pentru că
nu mai este nevoie de fierbere pentru conservare.
Congelăm, pur şi simplu! Pe vremea lui Cayce,
congelatorul de uz casnic nu era încă răspândit.
Siropurile, şi mai ales siropurile fierte, sunt foarte
uşoare şi tonice:
„Dimineaţa, puţin sirop, căci vă trebuie hidraţi
de carbon!” (Lectura 2376-2, pentru o tânără femeie
anemică)
„Dulciurile” sunt necesare, dar trebuie consumate
numai în cantitate foarte mică, şi trebuie să fie zaharuri
naturale ca siropul de arţar sau mierea. Înţelepciunea
populară este elocventă: în bucătăria chinezească sunt
foarte puţine preparate dulci; în Orientul Mjlociu, unde
le întâlnim însă din belşug, sunt specialităţi pe bază de
miere. Pr. Robert Lombardi, citat deja, care cercetează
etnomedicina comparată (de pildă, tradiţia japoneză),
afirmă următoarele:
„Unul din marile merite ale lui Oshawa este de a fi
sesizat şi prevăzut, de mult timp, primejdiile (alimentare)
care ne ameninţă: în primul rând, zahărul. El a
combătut vehement zahărul „chimic” şi chiar tot ce este
dulce moderat: fructele, mierea. Ceea ce putea trece, pe
atunci, drept ciudăţenia unui bătrân oriental a fost
confirmat, după mult timp, de nenumăraţi medici şi
dieteticieni”.
Iar Dr. Kousmine:
„În Statele Unite, se crede că dereglările alimentare,
foarte asemănătoare cu ale noastre, răspund de cele mai
frecvente cauze de deces, în număr de şase, între care
bolile cardiovasculare, cancerul şi tulburările datorate
obezităţii. Ele reprezintă un pericol la fel de mare ca
tabagismul, pe care-l agravează. Prea multe grăsimi,
prea multă carne, prea mult zahăr, prea multă sare de
bucătărie, prea multe conserve, prea puţine produse
naturale şi proaspete etc. caracterizează obiceiurile
alimentare moderne”.
 Despre sucurile de fructe neîndulcite, am vorbit
deja în volumul al III-lea (capitolul „Fructe speciale”).
Aceste zaharuri naturale au o acţiune extrem de
eficientă în combaterea diverselor boli, în special a
obezităţii. Cayce a făcut o mulţime de lecturi pe această
temă, recomandând neîncetat consumarea „zaharurilor
naturale, cu tot cu fructul care le conţine”.
Închei acest capitol evocând, dintre fructele uscate,
stafidele, pe care Cayce le recomandă în cel mai înalt
grad. El le propune pentru combaterea obezităţii,
constipaţiei, astmului, reumatismului etc. Nu găsim un
număr comparabil de lecturi despre celelalte fructe
uscate (prune, curmale, smochine, banane etc.), pentru
că în America acelui timp nu se prea consumau. Dar
ţinând cont de îndemnurile repetate privind consumarea
fructelor (vezi volumul al III-lea), suntem siguri că
fructele uscate sunt cea mai recomandabilă sursă de
substanţă dulce! Ele sunt uscate la soare, printr-un
procedeu natural, aşa cum recomandă şi dietetica
cayciană! Iată însă marea problemă, despre care am
vorbit pe larg şi în capitolele precedente: găsirea în
comerţ a fructelor naturale... Şi a siropurilor care mai
conţin o urmă de fruct! Citiţi etichetele cu atenţie şi
cereţi suc de fructe „100% natural, care nu conţine
coloranţi sau conservanţi”, de preferinţă cu menţiunea
„AB” (agricultură biologică).

Un tratament eficient împotriva obezităţii

Voi reveni la acest subiect pentru că, astăzi, se

pune o problemă arzătoare pentru mulţi dintre cititorii
mei: obezitatea. Că se datorează în primul rând
stresului, nu e nici o îndoială; poluării aerului şi
alimentelor, idem. Dar Cayce spune că ea este generată
mai ales de erori alimentare: nefaste combinaţii de
alimente. Li se spune obezilor: „nu mâncaţi dulce”. Dar
ei au totuşi nevoie de dulce - iar pofta lor e cu atât mai
greu de reprimat cu cât se datorează unei dereglări a
glandei tiroide, cum spune Cayce în lectura 2336-1.
Soluţia? Zahărul natural, uşor asimilabil, din
fructe foarte dulci ca strugurii, coacăzele negre şi albe,
cireşele etc. Iată alte lecturi despre acest subiect, care le
vor completa pe cele amintite deja în volumul al III-lea
(p. 137 şi următoarele):
„V-aţi îngrăşat, aţi luat în greutate, ceea ce nu
este bine pentru dumneavoastră. Dar dacă vreţi, din
această lună, treceţi la regimul următor şi o să
vedeţi că vom da jos kilogramele în plus, fără să
punem în pericol sănătatea, şi veţi putea să vă
refaceţi forţele. Este un regim de o lună, pe care-l
veţi opri câteva săptămâni, iar după aceea îl veţi
relua. Trebuie să beţi 3/41 de suc de struguri cu
1/41 apă curată, cu un sfert de oră înainte de
fiecare masă şi seara, înainte de culcare.
În acelaşi timp, nu mai mâncaţi dulciuri, ci
mai mult legume proaspete, gătite şi crude, şi nu
prea multă pâine - cu excepţia pâinii complete.
În afară de sucul de struguri, regimul mai
cuprinde câteva proceduri fizice: la început, masaţi-
vă tălpile cu ulei, expunându-le la lumină (solară
sau artificială). Asta o să vă aline durerile de
genunchi şi călcâie. Ca exerciţiu, întindeţi- vă pe jos
şi faceţi „bicicleta”, cu gambele sus. În felul acesta
veţi ajuta activitatea membrelor inferioare. Apoi,
puţin câte puţin, ridicaţi gambele şi tot corpul
deasupra capului, pentru modificarea circulaţiei
(Poziţia „stând pe omoplaţi” sau „lumânarea”. (N.tr.)).
Faceţi asta dimineaţa şi seara - dar cu
regularitate”. (Lectura 2514-15, pentru o femeie de 25
de ani, cu tendinţă la obezitate şi o circulaţie proastă)
Aceeaşi recomandare făcută mai multor persoane,
bărbaţi şi femei, aflate în diverse stadii de obezitate:
„Sunt oare prea gras?”
„Evitaţi carnea şi beţi suc de struguri înainte
de mese şi seara, înainte de culcare; cam o
jumătate de litru cu un sfert de litru de apă curată -
exact înainte de masă. Asta o să vă taie pofta şi
nevoia de mese prea încărcate. Procedând astfel,
veţi slăbi fără efort, pe deasupra regularizând
funcţionarea organismului. Căci asta va reduce
excesul de zahăr. Sucul de struguri, deşi conţine
zahăr, se deosebeşte de alte alimente dulci; el va
provoca o reacţie mult mai bună în tubul digestiv.
Nu beţi numai o dată sau de două ori pe zi, ci de
trei-patru ori şi, e important, în fiecare zi timp de o
lună. O să vedeţi diferenţa!” (Lectura 1170-3)
„Cât despre creşterea în greutate, ea poate fi
controlată datorită sucului de struguri - e mai
eficient decât orice alt regim. Singura condiţie este
să evitaţi excesul de feculente şi de dulciuri”.
(Lectura 470-32)
„Răspunzând scrisorii dumneavoastră, pentru
ca soţul să nu devină obez, veţi recurge la sucul de
struguri. Doza este de trei sferturi suc şi un sfert
apă într-un pahar, de patru ori pe zi: înainte de
mese şi la culcare. Dacă îl suportă, se va dovedi
foarte eficient şi va permite eliminarea deşeurilor.
Asta o să-i taie pofta de dulciuri şi de făinoase şi o
să-l ajute să-şi menţină o greutate rezonabilă. Când
nu găsiţi suc proaspăt, folosiţi marca Welch. (Marcă
americană a epocii. Cititorii noştri vor găsi echivalentul
în sucul de struguri produs de agricultura biologică
(garantat de eticheta „AB”). Există mai multe mărci
excelente.)
- Sucul de struguri Welch este preparat fără
conservant, adică benzoat de sodiu?
- Da, fără benzoat de sodiu. E fructul curat.
- Feculente le şi dulciurile trebuie eliminate complet
din regim sau pot fi tolerate, şi dacă da, în ce măsură?
- Dacă soţul dumneavoastră bea suc de
struguri, aşa cum i s-a prescris, asta o să-i aducă
zahăr, şi tipul de zahăr care lucrează eficient în
organismul său. Are nevoie de asta, înţelegeţi? Şi o
să-i taie pofta de a se mai îndopa cu dulciuri şi
făinoase. Nu trebuie să le evite complet, nu, pentru
că ele îi aduc caloriile necesare organismului; dar
dacă o să bea suc de struguri, şi nu din când în
când, ci cu regularitate, ca regim, o să-i scadă
nevoia, pofta de alte zaharuri şi de făinoase. Şi
dacă îşi controlează pofta de mâncare, e din nou
stăpân pe situaţie!” (Lectura 470-19)
Această lectură lungă răspunde la scrisoarea
doamnei 1100, soţia domnului 470, care este îngrijorată
de faptul că vine iarna; Cayce i-a prescris struguri
soţului ei şi, odată cu trecerea toamnei, nu va mai găsi
struguri proaspeţi pe piaţă. Ce să facă? Să cumpere suc
de struguri la sticlă? Şi dacă da, care sunt cele mai
naturale (fără coloranţi, conservanţi, adaos de zahăr sau
arome artificiale)? Răspunsul lui Cayce arată aşadar că
această cură se poate ţine tot anul - iarna, sucul de
struguri sută la sută natural, adică „bio”, la sticlă.
La ora actuală, cititorii mei pot găsi struguri tot
anul. Cum ne aflăm într-o ţară viticolă şi vecină cu Italia
şi Spania, unde iarna vine mai târziu, găsim struguri
proaspeţi până la sfârşitul lui decembrie. După aceea, în
lunile de iarnă, vin strugurii din Africa de Sud, Israel,
Chile. Toată lumea a remarcat că sunt mai scumpi şi nu
aşa de gustoşi...
Dar Cayce nu vede cu ochi buni fructele şi
legumele aduse din ţinuturi foarte îndepărtate:
obligatoriu, sunt tratate (şi foarte tratate) ca să ajungă
până la noi, îşi pierd vitalitatea pe drum şi, în fine,
vibraţiile lor (sol, aer, etnie...) nu sunt acordate cu ale
noastre!
În ceea ce mă priveşte, nu depăşesc Antilele şi
Africa francofonă... Ţinuturi cu care avem legături
culturale. Şi numai pentru ananas, mango, banane...
Cât priveşte strugurii, iarna mă mulţumesc cu sucul de
struguri bio (un deliciu, mai ales cel de muscat).
Apoi aştept primii struguri proaspeţi din sudul
Italiei. Şi mai fac o „şmecherie”: las o noapte, în apă,
stafide bio (Corint, Smirna şi mai ales Malaga), iar
dimineaţa beau acel suc. Este delicios (şi foarte eficient
împotriva rotunjimilor excesive!).

Da, se poate scăpa de reumatism

Am văzut deja multe lecturi unde Cayce afirmă că

reumatismele se hrănesc cu zahăr. Cred şi eu că le
prieşte: se îngraşă pe spinarea noastră, ţinând cont de
numărul actual al victimelor. În cazul când acest aspect
le-ar fi scăpat cititorilor mei, regrupez aici câteva lecturi
şocante, despre nemiloasele dihănii care ne rod oasele...
Cayce i-a spus într-o zi unei reumatice a cărei
artroză era întreţinută de dulciuri:
„Atenţie, nu prea multă patiserie, nici dulciuri.
Dacă totuşi vă este poftă, alegeţi zahărul din sfeclă
sau zaharina; e mai bine decât zahăr din trestie”.
(Lectura 838-3).
 Această lectură poate surprinde prin recomandarea
zaharinei. Am vorbit mai înainte despre această
substanţă, care nu mai poate fi recomandată astăzi. Cât
despre zahărul din trestie, am văzut în capitolul
precedent câte parale face.
Unui alt reumatic:
„Atenţie, nu beţi prea mult ceai sau cafea.
Consumaţi cel puţin un pahar mare de lapte, în
fiecare zi, de preferinţă seara. Şi când îl încălziţi,
fără să-l aduceţi la fierbere, puneţi-i o linguriţă de
miere, asta o să vă facă tare bine”. (Lectura 2816-1)
...Bineînţeles, cu rezerva de a controla calitatea
laptelui (vezi capitolul corespunzător) şi de a fi siguri că
persoana în cauză suportă laptele. Acesta poate juca un
rol sedativ şi ne ajută să adormim - ca şi mierea, cum
vom vedea mai departe.
Iată o lectură amplă, sub forma unui dialog cu
domnul 849, de 33 de ani, care suferă deja de
reumatism pentru că se îndoapă cu dulciuri! Ceea ce nu
ştie marele public este că multe reumatisme se
agravează prin consumul de bomboane, prăjituri,
ciocolată:
„De ce am această durere violentă la genunchi? Şi
când se manifestă, ce trebuie să fac?
- Vă doare pentru că, înăuntru (în articulaţii) se
rup cristalele (despre care am vorbit). Asta se
întâmplă când vă e frig, dar frigul reprezintă doar
momentul şi nu cauza. Adevărata cauză este un
exces de dulciuri.
- Dar atunci când mă apucă durerea, ce trebuie să
fac ca să-mi treacă?
- Renunţaţi la dulciuri şi faceţi purgaţii!
- Nici o altă recomandare privind regimul decât să
renunţ la dulciuri?”
 „Prea multe dulciuri, aşa cum vi s-a spus deja!
Trebuie mai multe fructe, mai multe legume.
Mâncaţi toate felurile de fructe!
Acelaşi consultant caută disperat o portiţă (dulce)
de scăpare:
„Dar ce dulciuri am voie sau măcar care sunt cele
mai bune pentru organism?”
„Miere”, îngăduie Cayce, „şi tot ce este făcut cu
miere. Dar nu zahăr din trestie, nu prăjituri, nu
tarte. Nu vă atingeţi de ele decât foarte rar!”
(Lectura 849-54)
Morala acestui dialog susţinut: dacă misoginia
galopantă le atribuie bătrânelor singure pasiunea pentru
dulciuri, trebuie totuşi să recunoaştem că acest virus nu
iartă nici o categorie de vârstă. Bătrânele nu sunt
singurele cliente ale cofetarilor. Sunt şi sărmanii
bărbaţi... ca domnul 849!
Dacă poliartrita evolutivă şi toate felurile de
reumatism sunt unul din marile flageluri ale lumii
occidentale, în schimb vindecarea este la îndemâna
bolnavilor, chiar în farfurie! Iată alt caz de reumatism:
„Mâncaţi puţine dulciuri, cu excepţia mierii
din faguri.
- Acest tratament, dacă este urmat serios, poate fi
considerat o cură permanentă (împotriva artritei)?
- Asta depinde de poziţia bolnavului, dacă
revine sau nu la ceea ce a provocat aceste reacţii
(artrita). Să evite excesul de dulciuri, şi durerile vor
dispărea: da, în mare, este o cură (de dezintoxicare!)
permanentă!” (Lectura 2392-1)
Nu avem de-a face cu o boală care să se vindece din
prima încercare, cu o tabletă roz. „Boala reumatismală”,
artrita, artroza apar pe un teren slăbit. Organismul este
ca un ogor care trebuie continuu îngrijit, curăţat, săpat,
udat etc. Dacă este lăsat în paragină, se dezechilibrează.
Cei care sunt dispuşi să facă acest efort, să-şi dreneze
terenul, scapă definitiv de reumatism; am multe dovezi
în acest sens.

Dacă te ajuţi singur, şi mierea te va ajuta (Am preluat acest titlu

din lucrarea lui Jean-François Chezeries, La Santé par le
Miel / Mierea pentru sănătate, M.A. Editions, 1982)

Foarte rezervat faţă de dulciurile pe bază de zahăr,

aşa cum abia am văzut, Cayce binecuvântează toate
soiurile de miere.
Bineînţeles, cu precizarea de a fi miere naturală,
produsă de un apicultor biologic şi obţinută fără
încălzire şi adaos de zahăr. Mierea ajunsă pe masa
dumneavoastră nu mai trebuie încălzită (de exemplu, n-
o puneţi în ceaiul clocotit, pentru că o să-şi piardă
majoritatea calităţilor)
Iată câteva lecturi despre acest produs
fundamental.
Mamei unui băiat de 11 ani care suferă deja de
constipaţie (boala secolului...şi suntem abia în 191!):
„Domnule Cayce, recomandaţi-mi un regim alimentar
pentru fiecare săptămână - precizând cantităţile”.
- Aşa cum v-am spus deja, trebuie să vă
orientaţi spre alimentele care clădesc organismul,
asigurând raţiile de vitamine necesare, în loc să le
căutaţi într-un produs farmaceutic! Hrana vie, plină
de vitamine, este cea mai bună, cu condiţia să-i daţi
[băiatului] cantităţi suficiente, pe măsura poftei de
mâncare a acestui corp în plină creştere! Un
adolescent are nevoie de cantităţi de vitamine A, B,
C, D, pe care trebuie să le ia din asimilarea hranei
obişnuite. Trebuie să nu fie nevoie de folosirea
vitaminelor concentrate sub formă de pilule!
Gândiţi-vă la asta când îi alcătuiţi meniurile;
el trebuie să-şi clădească un corp sănătos. Şi, deci,
nu prea multe zaharuri. Totuşi, are nevoie şi de
dulce: de preferinţă, sub formă de miere”. (Lectura
1188-10)
Pentru alt băiat care suferă de tulburări digestive
mari:
„Organismul lui suportă dulciurile? Şi în ce
cantitate?”
- Nu prea multe. Şi dacă trebuie să mănânce
zahăr, atunci să fie, mai degrabă, miere”. (Lectura
2157-2, făcută în 1941)
Aceeaşi recomandare pentru un hepatic, care
suferă şi de rinichi:
„Ar trebui să vă mobilizaţi imediat: vegheaţi-vă
sănătatea şi, până la restabilirea acesteia, limitaţi
dulciurile - cu excepţia mierii, care este foarte bună
pentru dumneavoastră”. (Lectura 4682-1)
Nu doar micuţii - ursuleţii, bunăoară - au nevoie de
miere, ci şi viitoarele mame.
„Ce gen de dulciuri îmi sunt permise?
- Miere, şi mai ales miere din faguri. Desigur,
nu în cantitate mare. Însă de zahăr, care aduce
energia necesară digestiei în stomac, este nevoie
pentru clădirea organismului; el va provoca
fermentaţiile indispensabile proceselor digestive”.
(Lectura 808-3, pentru o tânără femeie, a cărei sarcină îi
mai face probleme - aşa cum se întâmplă aproape
întotdeauna.)
Iată acum un băieţel care este, sărăcuţul, deja
atins de psoriazis:
„Ce dulciuri să mănânce?
 - Numai miere şi ceea ce este preparat pe bază
de miere”. (Lectura 148-1)
O fetiţă de 12 ani este zguduită de crize de
epilepsie. Familia ei află, de la Cayce, că un regim
alimentar adecvat ar putea să-i amelioreze starea în mod
considerabil.
„Nu-i daţi cantităţi mari de zaharuri.
Majoritatea dulciurilor, indiferent de prezentare, ar
trebui să fie fructe sau miere de pe faguri - dar
niciodată în cantităţi mari”. (Lectura 2153-2)
O altă lectură, făcută ceva mai târziu pentru
aceeaşi domnişoară 2153, revine asupra acestui subiect,
adică importanţa alimentaţiei în tratamentul epilepsiei:
„Putem să-i dăm făină de topinambur ca să înlocuim
dulciurile de care îi este aşa de poftă?
- Se poate, dar o să-i provoace reacţii prea
violente la plămâni şi rinichi.
Dacă vreţi să-i daţi zahăr, daţi-i, mai bine,
miere şi produse derivate. O dată pe zi, de exemplu,
dimineaţa devreme, o linguriţă (nu o lingură!) de
miere şi o să-i treacă pofta de alte dulciuri!”
(Lectura 2153-4)
O altă fetiţă de 12 ani, atinsă de tumori şi diverse
alte afecţiuni, este într-o stare generală foarte proastă:
„Ce tip de dulciuri să-i dăm ca să-i treacă pofta?
- Ceea ce va suporta organismul ei; nu mai este
copil mic! îi trebuie miere şi, de preferinţă, miere în
fagure, s-o mănânce cu tot cu fagure”. (Lectura 632-
8)
În loc să vă îndopaţi copiii cu bomboane şi dulciuri
servite între brânzeturi şi fructe, daţi-le miere... Ţinând
cont de numărul lecturilor în care Cayce o recomandă
unui copil, putem conchide că este un aliment foarte
important pentru creştere. Cât despre mierea de pe
faguri, se poate găsi cu uşurinţă pe pieţele bio (unde
chiar apicultorul o recomandă!). Ea conţine un foarte
mare număr de oligoelemente, substanţe nutritive, între
care lăptişorul de matcă.

Trăiască apiterapia

... sau „terapia cu miere”! în afară de puterea sa

energetică, se ştie încă din antichitate că mierea tratează
o serie de afecţiuni.
„Atleţii din Grecia antică nu intrau niciodată pe
stadion fără să consume o raţie considerabilă de miere.
Stă mărturie această frază din răspunsul lui Polian către
Cezar, când este felicitat pentru împlinirea vârstei de
100 de ani: „Elixirul e simplu: miere pe dinăuntru şi ulei
pe dinafară!”
I se recunoaşte o acţiune foarte pozitivă „asupra
digestiei, datorită proprietăţilor antiseptice, iar acţiunea
ei asupra florei intestinale este remarcabilă, mai ales la
sugari”. În deplin acord cu Cayce! Mierea este cunoscută
pentru acţiunea ei de somnifer şi sedativ:
„Beţi lapte cu miere înainte de culcare, cum se
obişnuia altădată”. (Lectura 1539-1)
Mierea are o acţiune importantă asupra sistemului
nervos - iată de ce calmează spasmele tusei şi rezolvă
insomniile. În epoca noastră de stres, ar trebui să
recurgem la ea mai des.
„Ce să fac ca să domn mai bine?
- Eliminaţi toxinele şi încordarea, tot ce
oboseşte sistemul nervos, aşa cum am spus deja.
Asta o să vă ajute să dormiţi.
La început, dacă suferiţi de insomnie, beţi un
pahar de lapte cald în care dizolvaţi o linguriţă de
miere!” (Lectura 2050-1)
 Puteţi înlocui laptele cu o infuzie de tei, care este la
fel de eficientă! Tot pentru insomnie:
„După ce veţi începe tratamentul osteopat - dar
nu înainte - ar trebui să beţi în fiecare seară,
înainte de culcare, cam o ceaşcă de lapte cald
(nefiert, de preferinţă), în care să dizolvaţi o
linguriţă de miere curată. Nu-l fierbeţi, ci doar
încălziţi-l puţin şi amestecaţi bine. Nu începeţi
acest regim înainte de a vă drena complet
organismul, după recomandările făcute”. (Lectura
2057-1 pentru o femeie de 52 de ani, a cărei insomnie se
datora, spune Cayce, unei acumulări de toxine).
Pe vremea bunicilor noastre, mierea intra în
compoziţia unui mare număr de băuturi sau preparate
destinate bolnavilor. La noi, există încă, pe lângă
obiceiul paharului de lapte cu miere, tradiţia grogului
(miere, lămâie, alcool) servit rece, cu cuburi de gheaţă,
sau cald, când se flambează alcoolul; se face, de
asemenea, vin din miere (apă, miere, drojdie pentru
pâine, oţet din vin).
Altă variantă: un ou bătut cu miere, numit
odinioară „lapte de pasăre”.
„Pentru a diminua secreţia de mucus, calmând
iritaţia membranelor, care vă provoacă tusea, iată o
băutură pe care să o luaţi de 2-3 ori pe zi - puteţi
dubla doza, dacă vreţi: se bate un albuş până se
face spumă tare, se adaugă o linguriţă de miere şi
zeama de la o lămâie, adică 1-2 linguri de supă, şi
se bate în continuare. O să vă repuneţi în funcţiune
sistemul digestiv dacă, după acest preparat, veţi
consuma suc de fructe şi legume; (...), păstrând o
alimentaţie semilichidă”.
Recomandarea lui Cayce este cu atât mai
binevenită cu cât, atunci când ai gâtul umflat, nu poţi
înghiţi nimic solid; lectura mai spune că pacienta avea şi
probleme intestinale.) Ea mai întreabă:
„Ce diferenţă este când mănânci un albuş crud sau
unul gătit?
- Depinde de organism şi de modul în care îl
consumaţi. Căci, aşa cum am spus, în cazul nostru,
albuşul de ou nu e bun. Dar dacă este bătut bine şi
amestecat cu miere şi lămâie, se produc reacţii
complet diferite: acest amestec acţionează curativ
nu numai asupra mucoaselor sistemului digestiv,
dar şi asupra întregului sistem limfatic, furnizând
energia care să-l dinamizeze. Circulaţia limfei se
normalizează astfel odată cu producerea de noi
celule sanguine, ceea ce se întâmplă şi când se
consumă gălbenuş de ou. Sistemul digestiv are
nevoie de o anumită cantitate de alimente acide, nu
trebuie să se alcalinizeze complet”. (Lectura 808-4)
Iată comentariile tinerei femei după ce a aplicat
recomandarea de mai sus: „Timp de trei ore am încercat
să fac flegmonul (abcesul din gât) să scadă. Abia puteam
să vorbesc. Imediat după ce am luat trei linguriţe din
amestecul prescris de Cayce, abcesul s-a deschis şi l-am
scuipat. După câteva ore, s- a format un nou abces: am
luat-o de la capăt şi a mers, deşi, de data aceasta a
durat ceva mai mult, două sau trei minute. A doua zi,
angina trecuse şi, de atunci, totul merge bine”.
Un alt caz similar: o tânără femeie care are gripă,
Iată ce-i recomandă Cayce:
„În toate cazurile de gripă sau angină, v-ar
trebui un expectorant, adică un preparat care să vă
ajute să eliminaţi mucusul acumulat în gât. Iată ce
trebuie să faceţi: luaţi un ou care să nu fi stat în
frigider, separaţi albuşul de gălbenuş, bateţi
albuşul şi adăugaţi:
 - Zeama unei lămâi, încorporată picătură cu
picătură
- o linguriţă de miere, încorporată tot aşa,
puţin câte puţin
- cam trei picături de glicerină, puse una câte
una. şi la urmă, bateţi energic totul. La intervale de
2-3 ore, luaţi câte o linguriţă din acest amestec.
Asta o să vă vindece de angină, răceală,
dezumflând gâtul şi degajând căile nazale,
bronhiile şi laringele. O să vedeţi ce bine vă face!”
(Lectura 845-3, făcută în 1936)

Miere de hrişcă sau de trifoi?

Mierea fiind un medicament, este nevoie de

precizări:
„La începutul acestui regim, puţine dulciuri, cu
excepţia mierii şi mai ales a mierii de pe fagure - de
preferinţă, miere de hrişcă sau de trifoi”. (Lectura
85-1, făcută pentru un pacient astmatic, al cărui
organism avea nevoie de o drenare - aşa cum se
întâmplă în majoritatea cazurilor analizate de Cayce!)
Detalii suplimentare privind diferitele soiuri de
miere:
„În ceea ce priveşte mierea şi fagurele, acestea
sunt parţial de aceeaşi natură. Deci le puteţi
consuma în cantităţi mici fără să vă temeţi de
nimic, dar ar trebui să fie miere de hrişcă sau de
trifoi, mai degrabă decât mierea de alte flori sau
plante”. (Lectura 953-21, făcută pentru un diabetic
căruia îi era interzis complet zahărul.)
Această lectură face deosebire între soiurile de
miere: ele au calităţile speciei botanice din care au cules
albinele. Mierea de hrişcă, produsă în ţinuturile reci şi
acide (şi, odinioară, la noi în Bretania) nu va avea în nici
un caz aceleaşi proprietăţi ca mierea de tei, de brad,
polifloră, de cimbrişor parfumat din Provence. Gama
soiurilor de miere pe care le-am găsit în Statele Unite era
net mai săracă decât la noi. Dar am găsit acolo
delicioasa miere de hrişcă, mierea maronie de care
vorbea Cayce. Cât despre mierea de pe fagure, o găsiţi
oriunde, pe pieţele „bio”. Trebuie să citiţi etichetele cu
atenţie, ca să aveţi garanţia „agriculturii biologice”. Dacă
nu, mierea pe care o luaţi poate să conţină adaosuri de
zahăr industrial... sau Dumnezeu mai ştie ce.
Diversele soiuri de miere citate de Cayce nu sunt
foarte variate; noi avem un registru naţional şi european
mult mai întins: mierea de rapiţă, levănţică, tei,
cimbrişor, soponel, dulcişor, rozmarin, mur, pin,
portocal, salcâm, iarbă-neagră, castan... şi altele. La noi,
fiecare regiune are mierea ei!
„Îmi face bine să mănânc zahăr?
- Singurul zahăr îngăduit pentru
dumneavoastră este mierea CU TOT CU fagure”.
(Lectura 1512-2, pentru o artritică de 61 de ani.)
„În Statele Unite, au fost întreprinse cercetări în
cadrul unor tratamente pe bază de miere, împotriva
alcoolismului: a fost confirmat faptul că absorbţia mierii
activează imediat eliminarea alcoolului din sânge.
Lucrări efectuate la Universitatea de medicină din
Bologna au arătat că mierea ar avea asupra ficatului o
eficientă acţiune protectoare”.
Iată de ce Cayce o prescrie atât de des bolnavilor
săi. În fine, un ultim caz, un cancer, în care se pare că
persoana bolnavă nu se poate lipsi de zahăr. Deşi nu e
de acord cu patiseria şi cu dulciurile, Cayce îi îngăduie:
„Dacă trebuie să îndulciți unele alimente,
folosiţi mierea, fie că o puneţi pe cereale sau pe
orice prăjituri şi produse de patiserie”. (Lectura
2276-3)
Cu condiţia ca mierea să nu fie niciodată gătită,
bineînţeles!
 PARTEA A DOUA - EDGAR CAYCE şi MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR

1. DARURILE NATURII
 Să ne recăpătăm veselia cu ajutorul Naturii

Cayce le-a recomandat întotdeauna bolnavilor săi

să fie veseli! Cititorii mei vor fi de acord că acest lucru
este uneori foarte dificil...
„Fii vesel în tot ce faci! Zâmbeşte des, căci
zâmbetul atrage [oamenii] către tine, în timp ce
tristeţea îi alungă!” (Lectura 518-1)
Bucuria interioară este un fel de antrenament
mental, o atitudine voluntară, un avanpost de încredere
şi gândire pozitivă, Iată un reflex care ar trebui cultivat!
Totuşi, dacă ţi-ai pierdut veselia, există reţete
pentru a o regăsi:
„Nu lăsa să treacă nici o zi în care să nu
bucuri pe cineva, cu un cuvânt de îmbărbătare. O să
vezi că acest lucru îţi ridică moralul!” (Lectura 1751)
Altfel spus, prima dintre aceste reţete este să uiţi
ceea ce te apasă, ca să-i înveseleşti pe ceilalţi. Este
foarte eficient pentru oricine.
A doua reţetă este încrederea în inepuizabila
generozitate a Puterii lui Dumnezeu:
„Inima ta să cânte mereu, chiar dacă grijile
acestei lumi îi sperie pe cei slabi. Încrede-te în
Dumnezeu, în Puterea Lui Creatoare, în Mila Sa,
care trebuie să-ţi fie de ajuns”. (Lectura 473-2)
M-am gândit mereu la această recomandare a lui
Cayce, atât de des repetată în lecturi şi, uneori, atât de
greu de urmat. Sunt zile când, parcă, ai pierdut totul;
cum spune poetul:
„O singură fiinţă îţi lipseşte şi totul e pustiu”.
E o iluzie: în realitate, suntem înconjuraţi de mii de
binecuvântări, de care nu ne dăm seama pentru că le
umbreşte supărarea noastră. Cu toate acestea, darurile
Cerului şi ale Destinului există. Cayce îi reproşează
unuia dintre consultanţii săi:
„Entitatea este mereu înclinată să vadă partea
întunecată a vieţii. Îţi pierzi vremea încercând să te
linişteşti, fără să guşti niciodată bucuria clipei! Ce
aştepţi ca să fii vesel? Nu asta doreşti, nu acesta îţi
este obiectivul, să aduci bucurie în viaţa
celorlalţi?... Aşa că mătură mai întâi propria-ţi
ogradă!” (Lectura 1900-1)
Am remarcat că, foarte frecvent, cei îmbuibaţi nu
se jenează câtuşi de puţin să se arate abătuţi. În
schimb, cei care sunt mai săraci se bucură pentru orice
fleac. Ei ştiu să râdă, să aprecieze şi cea mai măruntă
bucurie care le iese în cale! Şi acest lucru îl constată toţi
cei care se dedică, în lumea a treia - şi a patra! -,
oamenilor uitaţi de societatea de consum.
La Cairo, în bidonvilles, copiii care scormonesc cât
e ziua de mare prin mormane de gunoaie, după ceva de
mâncare, sunt veseli. „Obişnuiam să râdem împreună
cu ei toată ziua” povestea maica Emmanuelle. „Nu mică
mi-a fost mirarea, la întoarcerea în Europa, când am
văzut atâţia oameni abătuţi, în pofida confortului
nemaivăzut în care trăiesc! Copiii mei din Cairo, care n-
aveau nimic, nu scăpau nici cel mai mic prilej de veselie.
Râdeau din orice fleac!” Cum reuşesc, când abia dacă au
un acoperiş deasupra capului şi te miri ce mănâncă?
Una dintre prietenele mele a vizitat o tabără de
copii tibetani refugiaţi, din nordul Indiei. Băieţeii
deţineau majoritatea... pentru că fetiţele dispăruseră...
din cauza „purificării etnice” în stil chinezesc. În zdrenţe,
fără mamă şi tată, aproape tuberculoşi, bieţii copilaşi
aveau tot dreptul să plângă. Da de unde! Ei râdeau!
Erau mereu puşi pe şotii, zburdau şi se strâmbau în fel
şi chip, glumind pe seama prietenei mele, care era
siderată de tot ce vedea.
Primul pas spre regăsirea bucuriei este, aşadar,
încercarea de a aduce bucurie celorlalţi. De asemenea,
trebuie să ţinem seama micilor bucurii, să le adunăm zi
de zi, ca să ajungem la seninătatea care deschide uşa
marilor bucurii (şi care, după tibetani, ne ajută să
depăşim însăşi noţiunea de durere!).
După Cayce, o altă reţetă a bucuriei, pe primul loc
alături de cele de mai sus, este admirarea Naturii şi
comunicarea cu toate fiinţele care o însufleţesc.
Am povestit în Amintiri din vieţile noastre
trecute experienţa soldatului japonez pe care camarazii,
crezându-l mort, l-au lăsat într-o insuliţă acoperită de
junglă. A fost salvat, îngrijit, învăţat de către plante, care
au înfiripat cu el un dialog prietenesc, cotidian. Aceşti
prieteni vegetali l-au avertizat, exact cu câteva ore mai
devreme, că sosise şi ultima zi de stat în junglă! într-
adevăr, peste puţin timp avea să acosteze acolo un
vapor, iar el urma să fie găsit. Ele îşi exprimau tristeţea
despărţirii, căci el avea să se întoarcă în Japonia, l-au
„spus” că îl vor pierde... şi se întristaseră. El nu
înţelegea, neştiind că un vapor japonez acostase pe
insulă, i s-a găsit urma şi era căutat. Despărţindu-se de
prietenii vegetali din junglă a fost ca şi când s-ar fi
despărţit de propria familie şi de persoanele apropiate!
Cayce dorea ca orice om aflat în suferinţă să poată
simţi această bunătate, această iubire generoasă,
optimismul lumii vegetale:
„Entitatea ar trebui, în această viaţă, să
consacre o parte a timpului său, cultivării florilor şi
artei buchetelor (...). Şi o să vedeţi tot ce pot dărui
florile celor bolnavi, celor ce se închid în propria
suferinţă - şi chiar celor ce sunt fericiţi! Veţi vedea
iubirea pe care o pot dărui ele celor pe care-i iubesc,
în zilele şi nopţile de tristeţe (...). Ele aduc culoarea
în obrazul bolnavilor; ele îi aduc logodnicei
speranţa unei iubiri, a unei case pline de frumuseţe
(...).
De ce, oare, nu vor oamenii să înveţe de la
flori? De ce nu vor să înveţe privindu-le cum cresc?
De ce refuză să le admire, văzându-le cum cresc în
iubire şi frumuseţe, în orice mediu care le-a fost
hărăzit? învăţaţi de la flori să înfrumuseţaţi locul
unde trăiţi, oricare ar fi el: cocioabă sau palat,
dăruiţi-i frumuseţe, ca florile!” (Lectura 5122-1)
Uneori, nu e vorba de o floare, ci de un fir de iarbă
mărunt care iese printr-o crăpătură din asfalt. O
„buruiană”, veţi zice! Dar ce curaj, ce putere, ce
încredere în sine! Ce credinţă în puterea Naturii! E de-
ajuns să privim cum o neînsemnată ruină, cel mai mic
colţ de pavaj uitat este repopulat pe dată de plante
sălbatice - unele din ele, de toată frumuseţea! Traversez
în fiecare săptămână zone periferice, unde sunt multe
grilaje din fier ruginit, depozite închise, uzine
dezafectate, căi ferate părăsite... Primăvara, în numai
câteva săptămâni, toate aceste suprafeţe se îmbracă în
rochiţa-rândunicii, care se caţără pretutindeni,
acoperind totul în verde presărat cu pălărioare albe.
Grădinarii nu ştiu cum să scape de această rochiţa-
rândunicii, care este atât de tenace. În fiecare an se
inventează erbicide tot mai ...”-cide” ca să o omoare. Şi
totuşi, ea nu se lasă, iar eu, când văd asemenea
dinamism, asemenea curaj, nu mă mai îndur să o smulg
din propria-mi grădină. Pălărioarele ei albe sunt atât de
frumoase încât fac cât o specie „cultivată”! Oricum, nu-
mi face nici o plăcere să smulg buruieni - cu atât mai
mult cu cât o mare parte din ele sunt vajnice plante
medicinale. De câte ori sunt silită să le smulg, cer iertare
de la îngerul fiecărei specii! (în privinţa acestor „Îngeri”
sau „devaşi” care guvernează fiecare specie animală şi
vegetală, vezi vol. III al Universului lui Edgar Cayce,
despre spiritele Naturii, şi Amintiri din vieţile noastre
trecute, deja citată)
Să reluăm însă această lectură 5122-1, în care
Cayce ţine o mare lecţie despre Natură. E vorba de o
femeie care, de la o viaţă la alta, se reîncarnează ca să se
ocupe de flori, găsind în ele un nesecat izvor de bucurie
zilnică:
„Entitatea, în viaţa precedentă, se numea
Maggie Vaughn şi-i plăceau atât de mult florile
încât a reuşit să influenţeze în acest sens guvernul
american - convingându-l să aprobe mai multe
spaţii verzi, cu flori, în capitală (Washington) - şi
cercetările privind cultura florilor (...).
Înaintea acelei încarnări, a trăit (în Palestina)
pe vremea când Mironosiţele au adus miresme şi
miruri pentru ungerea trupului (lui Christos). Fiind
prea săracă, n-a putut aduce plante şi mirodenii
scumpe; aşa că a venit cu flori de câmp - care erau
la fel de bune (...).
Iată de ce îi veţi sluji pe ceilalţi, făcându-i să
se bucure de frumuseţile Naturii. De asemenea, îi
veţi alina pe cei bolnavi, cei ce vă trăiesc în
preajmă, cei dragi; îi veţi face fericiţi, le veţi aduce
speranţa, le veţi crea deschiderea spre o viaţa nouă!
(...)
Înaintea acestei vieţi, entitatea s-a încarnat în
Egipt, într-o epocă de dezvoltare economică şi
tehnologică. Ea a fost prima care a selecţionat
florile, pentru frumuseţe, şi le- a folosit pe cele în
două culori, care cresc în mlaştinile de pe malul
Nilului”.

Nu mă voi hazarda să denumesc acea specie

botanică; mai întâi pentru că nu sunt suficient de
documentată, apoi pentru că această poveste ţine de un
trecut foarte îndepărtat, încarnarea descrisă de Cayce se
situează probabil în Egiptul predinastic, acum vreo
12.000 de ani, şi numai un specialist în studierea
polenurilor fosile ar putea spune ce flori sălbatice
creşteau pe atunci (căci clima şi, deci, biotopurile s-au
schimbat mult între timp!)
Să terminăm însă lectura:
„Aşa că, acum, nu pierdeţi nici o ocazie ca să
puneţi flori pretutindeni; şi mai ales puneţi-le acolo
unde le este locul în relaţiile umane, în relaţiile
sociale dintre oameni, în momentele de tensiune şi
de dispoziţii diverse (...). Luaţi ca model orhideea
sălbatică, pe care o călcăm în picioare sau o
culegem; sau al celei (cultivate) puse la decolteul
unei femei elegante, creând un efect maxim: imitaţi-
o”. (Lectura 5122-1)
Aşa este! Orhideea sălbatică abia o remarcăm pe
câmp, riscăm să călcăm pe ea. Dar orhideea cultivată...
ea este ceva mai preţuită, pentru că se vinde - şi încă
scump!
În această lectură, cu numărul 5122-1, Cayce îi
recomandă consultantei sale: „să puneţi flori
pretutindeni”. Aş vrea totuşi să dau o nuanţă: e mai
bine ca florile să fie în ghivece decât tăiate. Prietena
mea, Nina Carlo (Fondatoarea „Cercului Nina Carlo”), o
femeie cu suflet mare şi înalt nivel spiritual, îmi spune
că nu-i plac florile tăiate: „Plâng”, îmi spune ea. „Ce
credeţi despre florile care le sunt oferite bolnavilor?”
întreabă un participant la o şedinţă de channeling (eng.
„canalizare” (Metodă de captare şi transmitere a unui
flux de energie sau informaţional - prin intermediul unui
persoane cu însuşiri mediumnice, numită channel /
canal. Cei mai mulţi bioenergoterapeuţi nu sunt
conştienţi de calitatea lor de „canal”; ei cred că „au mai
multă energie” decât alţii şi că pot folosi acest „surplus”
după bunul plac. în realitate ei nu fac decât să capteze
energie cosmică (infinită) şi să o dirijeze acolo unde este
nevoie de ea. Cei care nu-şi conştientizează condiţia de
CHANNEL cad adeseori în păcatul trufiei; ceilalţi, mai puţini,

devin mai smeriţi, simţind cum Dumnezeu trimite prin ei

Mila şi îndurarea Sa. (N.tr.)) a grupului din Sarlat.
„Oferiţi-le plante. Dacă le aduceţi flori tăiate, le daţi
moartea. O plantă îi poate aduce (acestui bolnav)
Iubirea, o floare tăiată nu-i va aduce nimic”. (Mesaje
primite de Monique Mathieu, Asociaţia „Du Ciel à la
Terre” / De la Cer, la Pământ, Pech-Lafaille, 24200
SARLAT. Este vorba de o serie de mesaje cu o
încărcătură spirituală foarte înaltă, foarte apropiate de
Cayce) Sunt întru totul de acord cu principiul general,
dar există şi excepţii. Pot dovedi personal imensa
uşurare pe care mi-au adus-o florile tăiate; mă gândesc
la un enorm buchet de aniversare, de la Lachaume, care
m-a uimit şi încântat în fiecare zi, timp de o lună. Când
m-am căsătorit, mulţi prieteni mi-au trimis buchete
sublime, în faţa cărora am meditat îndelung - şi le-am
păstrat până la ultima petală! Biata mama-soacră Dior
(Ea era cumnata lui Christian Dior, a cărui mamă a
creat o minunată grădină botanică şi exotică în vila sa,
„Les Rhumbs”, din Granville, în Normandia. Christian
Dior va spune el însuşi cât de mult l-a inspirat această
grădină fermecată în creaţiile sale), care nu se mai poate
deplasa la cei 101 ani ai săi, petrecea ore întregi într-un
fotoliu, privind culorile şi formele florilor, tăiate sau în
ghivece, pe care i le aduceam. Îmi spunea: „Acesta e
singurul lucru care înviorează puţin atmosfera tristă din
locuinţa mea!” Florile sunt un extraordinar mesaj de
alinare. Nu voi uita nicicând ziua aceea de mare doliu în
familie, când două persoane din asociaţia noastră („Le
Navire Argo”), veniseră să mă consulte în privinţa unei
alegeri profesionale. Dar iată că tinerele în cauză au
venit la mine ducând în braţe o jerbă enormă, din flori
multicolore, absolut impresionantă. O nebunie! (Şi să nu
credeţi că erau miliardare. Amândouă erau ospătăriţe
într-un restaurant!) Nu ştiau că fuseseră inspirate de
ghizi nevăzuţi, care voiau să-mi aline durerea. Cum vă
spun, am primit în aceeaşi zi, aproape la aceeaşi oră,
anunţul de deces, apoi florile!
Da, Cayce are dreptate: să nu ne lipsim de flori, de
plante verzi, de copaci şi de trilurile păsărilor! Este unul
dintre mjloacele cele mai eficiente pentru a regăsi
bucuria de a trăi! Ştiu că una din dramele actuale este
prezenţa invadatoare a betonului în peisajul cotidian. Ce
trist este să trăieşti înghesuit într-un mare oraş! La
Paris, încă avem grădini publice superbe, parcuri, alei şi
pieţe mărginite de copaci, care stârnesc mereu admiraţia
străinilor (unii dintre ei vin din metropole lipsite complet
de verdeaţă!). Faceţi imposibilul şi ieşiţi de pe strada
unde locuiţi, duceţi-vă în parcurile şi grădinile publice şi
admiraţi florile, Iată bucurii gratuite (nu vă costă decât
biletul de metro sau de autobuz... Şi dacă vă puteţi duce
pe jos, e şi mai bine!). Trebuie neapărat să vă faceţi timp
ca să profitaţi de aceste lucruri şi să mulţumiţi Cerului,
în fiecare zi, pentru asemenea dar. Bieţilor locuitori din
bidonvilles, din lumea a patra, nu le mai rămâne decât
cerul; privindu-l, ştiu că Natura n-a dispărut cu totul!
 Cultivaţi o floare, în ghiveci, ceva verde la fereastră,
o „buruiană” în colţul bucătăriei, un cactus pe birou...
Am trecut uneori prin perioade sumbre, cu mari greutăţi
în găsirea unei locuinţe. Bagajele mele cuprindeau, în
principal, un ghiveci cu amaryllis şi un arbust exotic
numit „pittosporum chinezesc”. În timpurile grele, când
mi-au fost alături, plantele aveau un aer trist, le cădeau
frunzele... Ca să explodeze de bucurie verde, imediat ce
lucrurile se îndreptau! Din când în când, înfloreau,
încurajându-mă să ţin capul sus. Cea mai uimitoare a
fost o lăcrămioară profet, replantată lângă pittospor,
care a înflorit... În ianuarie! O singură tulpină cu flori,
doar ea, fără frunze, cu patru luni înainte de 1 mai!
Prima reacţie a fost să cred că biata floare se zăpăcise
complet: confundase anotimpurile! Nici vorbă... Ea îmi
anunţa, încă din ianuarie, o întâlnire fericită care avea
să se întâmple în primăvară. Aveam patru luni în care să
mă pregătesc.
Când ajungi să vorbeşti cu prietenele din ghivece,
treci din surpriză în surpriză...

Magicianul păsărilor

Încă o lectură, povestea unui om care şi-a legat

toată viaţa de Natură. Lectura începe prin evocarea vieţii
din Cosmos, înainte de naştere, înainte de întoarcerea pe
Pământ, pentru o nouă viaţă, când avea să devină
consultantul nr. 410 al lui Edgar Cayce.
Cititorii mei ştiu că, între două vieţi terestre,
urmăm stagii de formare pe planetele sistemului solar
sau pe anumite stele. Acolo, luăm lecţii cosmice,
învăţăm legile fundamentale care guvernează Universul.
Am vorbit deja despre toate acestea în volumul I. Aici,
Cayce reia analiza consultantului său, plecând de la
şederea acestuia pe o planetă vecină cu Pământul:
„În intervalul de timp dintre şederile în planul
terestru, trecând prin mediul planetar al lui Venus,
acest suflet a învăţat iubirea şi pacea. Acolo a
dobândit o amplă viziune a Vieţii, aşa cum se
manifestă şi creşte ea.
Iată de ce, toată această frumuseţe pe care o
vedem în Natură - de pildă, când ea se pregăteşte să
primească binecuvântarea unei ploi de după-amiază
sau a unui răsărit de soare - a devenit subiectul cel
mai interesant pentru această entitate, Iată
spectacolul care face să-i salte inima de bucurie,
iată bucuriile pe care i le aduc toate aceste fiinţe
vii.
Unii le-ar numi „vise”, şi totuşi, în experienţa
sa, ele sunt realitatea însăşi! Cântecul păsărilor,
frumuseţea trandafirului, bâzâitul albinei, toate
aceste manifestări ale Vieţii în Natura care se
exprimă în izbucniri de bucurie! Bucuria de a fi,
exact durata existenţei, o scânteie de Dumnezeu în
activitatea sa creatoare.
Ah, de-ar putea oamenii de pretutindeni să-şi
dea seama de aceste binecuvântări (...). Dacă ar
înţelege că noi îl folosim pe Dumnezeu însuşi în
manifestările sale de viaţă pe Pământ, în Viaţa pe
care ne-o dăruieşte (...). Dacă această înţelegere a
Vieţii le-ar putea reda speranţa, cât ar profita de
binecuvântările care coboară asupra celor ce merg
împreună cu El!
Astfel, trecerea dumneavoastră pe Venus v-a
făcut să iubiţi această frumuseţe, să iubiţi toate
acestea (...). Păstraţi-vă bucuria în adâncul inimii.
Priviţi mai bine în inima trandafirului, ascultaţi
trilurile păsărilor, vedeţi chipul Său zugrăvit în
apusul de soare şi în răsărit. Vedeţi lumina
străvezie a razei de lună care luminează totul cu
Lumina slavei Sale. Vedeţi stropul de ploaie,
furtuna, Natura întreagă (...).
Entitatea, în viaţa aceea, era între emigranţii
care s- au refugiat în America, după multe încercări
şi grele călătorii pe mare, stabilindu-se în regiunea
numită acum Louisiana. Entitatea a găsit acolo o
oază de pace. Mai târziu, a adus multă bucurie
celorlalţi. Căci a reuşit să lucreze pentru aducerea
păcii în inima unui mare număr de oameni, cărora
le-a redat bucuria vieţii. Entitatea i-a luminat pe
toţi cei care au iubit şi iubesc mulţimea păsărelelor
create de Dumnezeu... Căci entitatea se numea
atunci Audubon”. (Lectura 410-2)
Poate că nu ştiţi cine a fost Audubon. O minunată
serie de timbre poştale cu păsări exotice a fost emisă
recent de către Poşta Franceză, în semn de omagiu
târziu pentru unul dintre cei mai iluştri francezi din
străinătate.
Acest artist de geniu s-a născut probabil în 1774,
la New Orleans, dintr-un amiral francez care se retrăsese
acolo. După copilăria petrecută în Louisiana, cum spune
Cayce, micul Jean-Jacques a fost trimis la Paris, la
studii. El avea două pasiuni: desenul şi... păsările! La
Paris, a luat lecţii de la pictorul David, care l-a învăţat
tot ce trebuia să ştie un pictor atunci, la acel sfârşit de
secol XVIII, când arta europeană atinsese culmi
neegalate până astăzi. Tatăl său a încercat să-l
introducă în afacerile newyorkeze; cum gândul lui era
însă numai la păsări, nu s-a descurcat... Soţia s-a văzut
nevoită să intre guvernantă ca să poată întreţine familia.
Jean-Jacques s-a întors în sud şi s-a stabilit în 1810, cu
familia, la Kentucky. Douăzeci de ani a trăit înconjurat
de păduri, lacuri şi munţi, alergând după păsări, pe care
le observa în habitatul lor natural şi apoi le picta,
urmând natura cât mai exact.
A dus o viaţă frământată. Cum spune Cayce, a
trecut prin „multe încercări” şi a făcut multe
„călătorii pe apă” între America şi Europa. Într-o
vreme, şi-a câştigat existenţa făcând portrete. Totuşi, în
1826, acumulase suficiente scrieri ca să le poată aduna
într-un volum gros. S-a întors în Europa, în căutarea
unui binefăcător şi editor, pe care l-a găsit la Londra.
Gravorul Robert Havell, uluit de minunatele desene cu
păsări multicolore pe fundalul unor ţinuturi exotice, a
consimţit să i le publice. Astfel s-a născut faimoasa
lucrare The Birds of America / Păsările din America,
publicată în Franţa ceva mai târziu cu titlul Les oiseaux
d'Amérique, care a devenit un best-seller şi rămâne o
lucrare clasică importantă. În 1831, şi-a publicat
memoriile la Edimbourg, sub titlul Autobiografia unui
ornitolog. Mai târziu, va mai publica şi alte desene şi
picturi într-o ultimă lucrare, The quadrupeds of
America / Patrupedele din America, care va apărea la
New York, în 1850. A murit în 1851, după o viaţă
tumultuoasă.
Dicţionarele mele biografice nu dau aceeaşi dată de
naştere, nici măcar acelaşi loc... Dovadă că a trăit mult
timp în umbră şi sărăcie: păsările sale nu interesau
atunci pe nimeni!
În schimb, dicţionarele mele concordă asupra datei
şi locului morţii, pentru că aceasta n-a trecut
neobservată. Era, în fine, recunoscut, iubit, respectat,
pentru că „a adus”, cum spune Cayce, „multă bucurie
celorlalţi prin operele sale de artă”. Dar asta s-a
întâmplat „târziu, în viaţă”, căci de-a lungul a peste
douăzeci de ani, a trebuit să-şi ducă crucea de artist
sărac, neapreciat încă la justa sa valoare. Cât despre
„grelele călătorii pe mare”, ne aflăm încă în epoca
vaselor cu abur, când traversarea Atlanticului nu era o
treabă oarecare! Cu atât mai mult cu cât Jean-Jacques
Audubon nu era un pasager important, ci un
necunoscut. Mai rău decât atât, în prima parte a vieţii,
era un băieţel sărman, odrasla unor emigranţi,
defavorizat social prin faptul că nu era - se crede -
copilul legitim al amiralului. Tatăl său avea totuşi relaţii,
era prieten cu Washington. Dar a te naşte bastard în
acea Americă puritană era neîndoielnic un mare
handicap. S-a văzut cu ce curaj, cu ce perseverenţă a
reuşit să devină celebru!
Dicţionarul meu englez spune că s-a născut pe 25
aprilie 1785, cu Soarele în Taur, semn guvernat de
planeta Venus. Nu ştiu cât este de exact, dar toată
cariera, toată viaţa şi arta sa arată un temperament
venusian. Această planetă, „exaltată” în Taur, dă
nativilor săi virtuţi caracteristice: dragostea de Natură,
sensibilitatea artistică, puterea de muncă, îndârjirea de
a reuşi în întreprinderi de lungă durată... Calităţi pe
care le va manifesta în cel mai înalt grad, toată viaţa sa!

Misteriosul destin al sufletelor animale

În această lectură, Cayce vorbeşte cu tandreţe

despre „mulţimea păsărelelor create de Bunul
Dumnezeu”. În multe alte lecturi, nu ratează niciodată
ocazia de a da exemple din lumea animalelor. De pildă,
la o întrebare despre divorţ, iată ce răspunde:
 „Omul ar putea să înveţe mult observând
comportamentul conjugal al păsărilor sălbatice.
După ce s- au ales, masculul şi femela nu vor mai
încerca niciodată să se împerecheze cu alt partener;
şi masculul, şi femela rămân credincioşi unul altuia
până la moartea unuia dintre ei - bineînţeles, atât
timp cât nu sunt constrânși de om”. (Lectura 826-6)
Din motive deja evocate în primele trei volume ale
acestei lucrări, Cayce nu putea face referiri prea ample
la capitolul animalelor, întrucât contextul local nu-i
permitea. În preistorie, spune el, s-au înmulţit aşa de
mult animalele de tot felul încât au umplut pământul,
concurând rasa umană. Atlanţii ar fi reuşit să scape de
ele inventând explozibilele, dar au rămas marcaţi de
teroarea inspirată de animale. Majoritatea atlanţilor
reîncarnaţi astăzi (în masă, în Statele Unite, în timpul
lui Cayce, iar acum la noi) păstrează astfel reflexe de
teamă şi dezgust faţă de animale. Acest lucru se
dovedeşte catastrofal la toate nivelele, distrugerea
ecosistemelor, fobia paranoică faţă de microbi, viruşi,
dansul macabru al tuturor „-cidelor” (insecticide,
raticide, pesticide, fungicide..., moartea chimică abătută
deopotrivă asupra animalelor şi plantelor.
„De acum înainte, ar trebui să se renunţe complet
la principiul uciderii. Vorbind de ucidere, ne referim la
tot ce înseamnă acest cuvânt. Nimic din ceea ce a prins
Viaţă pe Pământ nu trebuie ucis vreodată, cu nici un
preţ. Nici chiar în scopul de a-şi procura hrana, cum a
făcut omul până acum. În ochii lui Dumnezeu,
totalitatea vieţii şi fiecare viaţă reprezintă ceva sfânt,
căci tot ce e viaţă a fost creat de Dumnezeu. Şi ceea ce
creează Dumnezeu este tributar clipei”. (Mesaj dictat la
Borup, în Danemarca, la 26 martie 1968 (Şcoala
Spirituală de la Borup))
 Sau cum spune Dr. Jacqueline Bousquet, care face
cercetare biologică:
„N-am ascuns niciodată faptul că etica mea îmi
interzice experienţa pe animale (...). Am văzut mii de
experienţe, toate extrem de dureroase, care n-au dus la
nimic, niciodată. Sute de animale omorâte la plecarea în
concediu, ca să nu-l dea prea mult de furcă îngrijitorului
de serviciu, care vine când îşi aduce aminte, să dea apă
animalelor „În experienţă” (a se citi: operate sau supuse
la posturi de lungă durată). Responsabilii: oameni de
ştiinţă! Sperăm că ei nu ştiu faptul că moartea prin
însetare este una dintre cele mai dureroase! Or, în
cursul dezbaterilor televizate, susţinătorii experienţelor
pe animale încearcă să convingă publicul de un lucru pe
care nici ei nu-l pot crede - că totul se petrece ireproşabil
în cea mai bună dintre lumile posibile. Pentru că am
trăit în laboratoare care practică metode dintr-o altă
epocă, pot să afirm că nu este adevărat. (...)
Dar atenţie, vântul istoriei este pe punctul de a-şi
schimba direcţia (...). Respectul faţă de mediul
înconjurător trece prin respectul faţă de animal la toate
nivelele, este o condiţie a supravieţuirii speciei umane
(...). Este adevărat că mila este o calitate care nu are
succes de casă (...). Deci să nu aşteptăm până când se
vor întoarce asupra noastră propriile greşeli. Ştim cât de
„mici” suntem în faţa Naturii dezlănţuite (furtuni,
inundaţii, cutremure...)” (Dr Bousquet, Science dans la
lumière, op. cit.)
Rostul oamenilor pe lângă animale ar trebui să fie
dat de Iubire. Oamenii ar trebui să le arate animalelor ce
este Iubirea, pentru că atunci când vor trece la ciclul
următor, acest lucru le va fi de mare ajutor.
Animalul se va încarna în om la sfârşitul ciclului
său animal; şi dacă acest animal a suferit din cauza
omului, când va deveni la rândul său om, va fi rău şi
crud; pe când, dacă i-aţi arătat multă dragoste unui
animal, când el va ajunge la forma umană, va şti ce
înseamnă Iubirea. Bineînţeles că-i rămâne de străbătut
tot drumul evoluţiei, dar îl va parcurge în cele mai bune
condiţii.
Trebuie să manifestaţi un respect total faţă de
animale, pentru că ele sunt părţi divine ca şi noi.
Trebuie un respect total pentru Natură, pentru că, în tot
ce trăieşte pe planeta voastră există acea scânteie divină,
bineînţeles că infinit mai mică decât a voastră, a
oamenilor, dar trebuie să aveţi respect total faţă de tot ce
vă înconjoară”. (Mesaje publicate de asociaţia „Du Ciel à
la Terre”)
Nici Cayce nu spunea altfel:
„Orice Forţă, orice putere vine din aceeaşi
Sursă, ca orice Viaţă”. (Lectura 1910-1)
„Orice făptură de pe Pământ este iubire
întrupată, expresia Iubirii Divine, care se manifestă
în toate fiinţele (...); aceeaşi iubire ar trebui să o
manifeste Omul faţă de animale”. (Lectura 276-3)
(Lectură citată deja în vol. I, p. 122-123, la
„Reîncarnarea animală”)
Când o să se întâmple, oare, acest lucru? Trebuie
să aşteptăm, după anul 2000, noul ciclu al Pământului,
în Era Vărsătorului? Oamenii vor înţelege atunci ce
înseamnă solidaritatea dintre toate fiinţele vii. Legea
franceză, încă foarte timidă, nu consideră animalul
decât în raport cu omul, în măsura în care cruzimea
degradează omul, care devine josnic. Săptămânalul „Le
Point” a scris despre docherul din Livorno, care şi-a
aruncat câinele în râu, cu un sac de nisip legat de gât:
„A fost condamnat la o lună de închisoare cu
suspendare şi 15.500 de franci amendă. Totuşi, după
legile noastre, docherul n-ar fi suportat nici o pedeapsă
dacă era vorba de o marmotă sau o vulpe, pe care ar fi
avut toată libertatea să le taie, de vii, în bucăţi, dacă aşa
ar fi avut el chef”. („Le Point”, nr. 1176/1 aprilie 1995, p.
85)
Manifestarea iubirii şi respectului faţă de animale
făcea parte din filosofia Maestrului Philippe din Lyon:
„Animalele sunt păzite, ca şi oamenii, de fiinţe nevăzute
care le urmăresc zămislirea, naşterea, care sunt
apărătorii lor şi pe care-i întristăm când le chinuim”.
Astfel, animalele au şi ele îngeri păzitori... „Dar suferă
neîncetat”, continuă Maestrul Philippe, „şi, adesea, într-
un mod intolerabil. Dacă am şti, ne-ar fi milă de ele”.
Karma plătitoare îi loveşte precis pe cei ce fac animalele
să sufere: „Dacă chinuiţi un animal, vi se va întâmpla
într-o zi, când veţi avea un animal la care să ţineţi mult,
să vedeţi cum este chinuit fără să-i puteţi veni în ajutor.
Aşa se întâmplă cu orice, pentru că trebuie să învăţăm
să iubim totul şi trebuie să respectăm totul - căci totul a
fost creat de Dumnezeu”.
Maestrul Philippe mai vorbea de „sejururi
planetare”, ca şi Cayce. „Îl plâng pe cel ce face rău unui
animal. Credeţi că animalul nu mai are nimic în afară de
trup? Ei bine, aflaţi - şi ţineţi minte - că ne va veni
rândul să fim animalele unei alte planete, mai evoluate”.
(Alfred Haehl, Vie et paroles du Maître Philippe /
Viaţa şi cuvintele Maestrului Philippe, Ed. Dervy, 1994,
p. 167-169. Citiţi şi excelenta biografie a lui Renee Paul
Guillot, Philippe de Lyon, Ed. Les Deux Océans, Paris
1994. V. şi documentaţia adunată de asociaţiile care iau
apărarea animalelor: Talis, Pro Anima, S.N.D.A., în
Franţa; ATRA în Elveţia)
Acelaşi ecou şi în mesajele de la Borup:
 „Un animal se poate încarna pe Pământ, trăieşte
aici o perioadă şi apoi este transferat brusc pe o altă
planetă, cu o conştiinţă mai înaltă. Această conştiinţă
mai înaltă va influenţa animalul respectiv şi, mai târziu,
va reveni pe Pământ - unde va suferi o mutaţie.
O asemenea mutaţie le-a fost destinată animalelor
provenite de pe Pământ, în urmă cu mai multe milioane
de ani, şi astfel a apărut primul om. Omul de atunci nu
semăna cu cel de azi. Abia dacă poate fi numit om şi, de
altfel, ştiinţa umană are alte denumiri pentru acei
oameni. (Mesaje dictate la 18 septembrie 1968, la Borup,
în Danemarca).
„Trebuie să fim buni cu animalele şi cu plantele.
Cel care n-a făcut niciodată rău vreunui animat, care n-
a distrus, nici rănit vreodată o plantă fără o cauză cu
adevărat utilă, este ocrotit, la rându-i, de animale şi
plante: dacă e pe marginea unei prăpăstii şi cade, va
găsi imediat o rădăcină de care să se agaţe; dacă un
animal feroce trece pe câmp şi îl întâlneşte, animalul va
veni să-l mângâie sau nu-l va vedea”. mai spunea
Maestrul Philippe din Lyon, citat mai sus (Vie et
paroles du Maître Philippe, p. 167 şi următoarele).
Modul lui Cayce este de a ne face să tragem
învăţăminte din relatarea şi bilanţul unei vieţi
anterioare. Viaţa lui Audubon este bucuria oferită de
dragostea pentru animale. O foarte, foarte mare sursă de
bucurie pentru cei care au înţeles-o!

Agricultura lunară

Cayce vorbea cu simpatie despre agricultura

tradiţională, dar a murit prea devreme ca să-şi manifeste
dispreţul faţă de fertilizatorii chimici.
 Şi lui îi plăcea să grădinărească. Vorbea mult cu
prietenii, pe această temă.
„Multă vreme, mi-am dorit să am nişte bulbi de
tuberoze (Polyanthes tuberosa, înrudită cu amaryllis,
cultivată în sud, ale cărei flori albe au un parfum
delicat). Doream mult să am tuberoze în grădină, dar
costau atât de scump la pepiniere, încât nu-mi
puteam permite.
Într-o zi, a venit un om de la ţară, ca să aducă
pui de găină. M-a văzut săpând o brazdă: A, Dr.
Cayce, vă puneţi flori?
- Da, i-am răspuns, ador florile!
Şi eu, mi-a spus el atunci; stând la ţară, am flori de
toate soiurile în grădină. Aş putea chiar să vă aduc, dacă
vreţi. Vă plac tuberozele?
Iată cum am ajuns să am acum o tufă de
tuberoze, care vor deveni splendide. Cum vi se par?
Şi iată cum, atunci când îţi doreşti un lucru, te
poţi ruga să-l obţii, încercând să trăieşti în armonie
cu rugăciunea. Atunci, El (Christos) ni-l trimite, în
timpul Său şi la ceasul Său. Sunt sigur că această
lege se aplică atât lucrurilor materiale, cât şi celor
spirituale şi intelectuale!” (Din scrisoarea prin care
Cayce îi răspunde personal doamnei 464, în martie
1933).
Astfel, grădinăritul făcut cum trebuie este o
meditaţie asupra legilor cosmice. Grădinarul trebuie mai
întâi să se conecteze la „Forţele Creatoare ale
Naturii”, cum spune Cayce, şi să le simtă; apoi, să le
canalizeze.
Pentru că Forţele Cosmosului ne bombardează
planeta cu fluxul lor de particule invizibile, grădinarul
care nu-şi vede decât pantofii, nu este mai presus de ei!
Să ridicăm puţin privirile spre stele. Chiar fără să
mergem atât de departe, să ne uităm la ceea ce vedem
cu ochiul liber: Luna. Fiind totuşi astrul cel mai apropiat
de noi, ar fi logic să ţinem cont de influenţa sa. Lord
Kelvin (Matematician englez care a inventat, în 1872, o
maşină cu care să calculeze dinainte ora şi amploarea
tuturor mareelor) a recunoscut acest lucru în privinţa
mareelor. Ar fi foarte plauzibil să ne gândim că această
influenţă se manifestă la fel de puternic asupra
pământului ca şi asupra apei.
Agricultura lunară se străduieşte să înţeleagă
acţiunea satelitului nostru, ca să o folosească la
maximum. Agronomi foarte mari, savanţi, grădinari
cunoscuţi - ca La Quintinie - au studiat această
influenţă şi au creat o orientare; ei sunt fondatorii
„selenoculturii” (din greacă: „selênê”, Luna).
Grădinarul de altădată „observa îndelung, semăna,
replanta exact în momentul propice. (V. Georges Rose,
Ecologie et tradition, Maisonneuve, 1981) Cei
interesaţi de agricultura lunară sunt în căutarea
cunoştinţelor mai mult sau mai puţin uitate, a unei
armonii între cer şi pământ, între stele şi plante. Ei se
sprijină pe o experienţă de mai bine de un secol, pe
lucrările agronomului Albert Howard (1920), conferinţele
lui Rudolf Steiner din Germania şi Elveţia (1924),
impregnate de gândirea lui Goethe (1749-1832),
experienţele făcute de Pfeiffer (1924-1934), de Maria
Thun, de Xavier Florin şi numeroşii adepţi ai culturii
„biodinamice” sau „biologice”. (Céleste, Jardinez avec
la Lune / Grădinăriţi cu Luna, Ed. Rustica (un mic
manual foarte frumos, destinat grădinarilor începători în
„selenocultură”).) Cât despre cei care reproşează
„selenoculturii” faptul că nu se sprijină pe o observaţie
„ştiinţifică”, aceştia nu vor să ştie că există fundamentul
unei tradiţii multimilenare şi universale.
 Dacă savanţii ar respinge toate fenomenele
inexplicabile, ar renunţa la descoperirile uluitoare ale
teoriei cuantice, la principiul lui Heisenberg, la
extravagantul „corpuscul-undă” (care îşi permite fantezii
scandaloase pentru gândirea „raţională”!), la quarcii
neastâmpărați care nu sunt decât o ficţiune matematică
etc. Toată fizica cuantică este extrem de incomodă după
criteriile cuminţi ale ştiinţei raţionaliste a secolului XIX.
Tradiţia grădinăritului, de esenţă practică, admite
perfect aceste fenomene, ştiindu-se că rezultatele
obţinute sunt extrem de variabile, după fazele lunii.
„S-a remarcat că atunci când Luna este la distanţa
cea mai mare de Pământ (apogeu) şi când este în
punctul opus, adică la cea mai mică distanţă (perigeu),
cultura dă rezultate slabe. S-a constatat că în aceste
perioade, este de preferat să nu ne ocupăm de grădină.
La perigeu, atracţia Lunii este prea mare. Seminţele
rezultate în această perioadă dau plante plăpânde,
gălbejite şi lungi, sensibile la paraziţi, pe când seminţele
rezultate la apogeu dau plante pipernicite, groase,
îndesate, anormale”.
Dacă vă place să culegeţi ciuperci, iar condiţiile
sunt favorabile (umiditate, sezon), nu plecaţi de acasă
când e lună nouă, căci nu veţi găsi mare lucru. Alegeţi
zilele cu lună plină.
Şi cum găsim calendarul fazelor Lunii? Privind
cerul, dacă nu este acoperit! în primul pătrar, adică la
Lună nouă, se poate adăuga o coadă discului lunar ca
să formeze un „P” [ ) ]. În ultimul pătrar, secera Lunii
este întoarsă în sensul opus; adăugându-i o coadă,
obţinem un „d” mic [ ( ]. Dacă locuiţi într- un oraş mare,
unde cerul nu se mai vede, căutaţi în orice agendă sau
calendar al poştei şi veţi găsi fazele Lunii. De altfel, sunt
anunţate şi la buletinul meteo al televiziunii.
 Ce părere avea Cayce? Că, în general, „Luna are
efectul de a amplifica mult creşterea a tot ce este
fizic”. (Lectura 288-1)
De aici, fenomenele cunoscute în plan ginecologic -
de altfel, chiar etimologia cuvântului „menstruaţie” vine
din latinescul „mens” (lună) şi se referă la ciclul lunar
(de aproximativ 28 de zile).
Cercetând preistoria, Cayce analizează agricultura
lunară din Egiptul antic:
„În vremea aceea a apărut obiceiul de a planta
în funcţie de fazele Lunii. Ţinând cont de ele,
observând şi mareele şi efectele lor, oamenii au
început să aleagă anumite perioade ale anului
pentru a chema [la viaţă] un animal. Altfel spus, au
învăţat să combine elementele regnului mineral, ale
regnului vegetal şi ale regnului animal, în armonie
cu anumite perioade [ale ciclului astronomic]. Primul
care şi-a dat seama de aceste lucruri a fost Ra-Ta
(Acest profet a fost o încarnare egipteană a lui Edgar
Cayce. Pentru mai multe detalii, v. volumul I, capitolul
despre Egiptul antic), care le-a transmis, mai întâi,
popoarelor din Nubia”. (Lectura 294-150)
Ideea nu datează din vremea egiptenilor sau a
nubienilor. Puterea Atlantidei, civilizaţia-mamă a
Egiptului, se explică şi prin cunoştinţele astronomice
care le-au permis atlanţilor să dezvolte această
agricultură bazată pe observarea stelelor. Aproape toate
domeniile, iar cel la care ne referim în mod sigur, ne
trimit la vechiul continent dispărut.

Roşia, o imigrantă atlantă

Am văzut adesea, în lecturile lui Cayce, că toate

cunoştinţele de tehnologie ale înfloritoarei civilizaţii
egiptene se trăgeau din Atlantida. Nu e de mirare că
această filiaţie intelectuală s-a manifestat şi în domeniul
atât de important al agriculturii. Ne amintim că Platon
avea nostalgia agricultorilor atlanţi:
„Insula [Atlantida] furniza majoritatea lucrurilor
necesare vieţii (...). Toate esenţele înmiresmate pe care
pământul le hrăneşte acum ici şi colo, rădăcini,
rămurele, lemn de copac sau seve distilate de către flori
şi fructe, ştia să le ţină şi să le hrănească acel pământ.
Şi asta nu e tot: fructele cultivate, fructele uscate pe
care le mâncăm, toate cele din care facem făină, pe care
le numim „cereale”, cu diversele lor soiuri, fructul care
creşte în pom şi ne dă lichide, alimente şi unguente”
[măslina, oare?], acest fruct care creşte pe crengile
înalte, a cărui conservare e dificilă şi este consumat
pentru distracţie şi încântare [probabil rodia], toate cele
pe care le oferim, la sfârşitul mesei, spre alinare,
meseanului care a mâncat prea mult şi nu se simte bine,
[probabil lămâia], insula Atlantida, scăldată în lumina
soarelui de atunci, le producea, fără excepţie, viguroase,
superbe, magnifice şi în cantitate nelimitată”. (Platon,
Critias (Gf Flammarion, tradus în limba franceză de Luc
Brisson, p. 373))
Un veritabil paradis terestru! Platon precizează mai
departe că „de două ori pe an, se recoltau roadele
Pământului”.
Descrierea idilică din Critias ne lasă să înţelegem
că atlanţii nu s-au limitat doar la a fi buni arhitecţi şi
ingineri, ci au dezvoltat şi o agricultură, prodigioasă.
Platon, în aceeaşi lucrare, face o lungă descriere a
metodelor de irigare, datorită cărora se obţinea şi a doua
recoltă de fructe, cereale şi legume.
Cayce, ca şi Platon (pe care nu l-a citit şi de numele
căruia nici măcar nu auzise înainte de a vorbi de
Atlantida!), descrie paradisul terestru atlant cu un
entuziasm nestăpânit. Apoi, subliniază decadenţa care a
măcinat treptat această civilizaţie până la catastrofa
finală, pe care o cunoaştem. O referire indirectă la
agricultura atlantă apare în descrierea unui inginer
agronom, refugiat în America centrală, după cataclism:
„În vremea aceea de prefaceri (...) datorate
imigrării refugiaţilor din Atlantida, dintre care unii
se stabileau în ceea ce este acum Yucatanul (...),
entitatea a ajuns foarte departe în cunoaşterea
legilor Naturii. Era expertă în observaţia
astronomică şi totodată în studierea influentei
corpurilor cereşti asupra anotimpurilor, recoltelor
şi tuturor culturilor de care depindeau în mare
parte popoarele acelui timp”. (Lectura 1895-1)
Yucatanul, moştenitor al Atlantidei, este atât de
departe în timp, însă foarte aproape din perspectiva
botanică, Iată deci de unde vin tomata (în limba aztecă:
„tomatl”), tabacul (în limba indiană din Haiti: „tsibatl”),
batatul („patatl” sau „patata”, în limba arawak din Haiti)
şi vărul său bun, cartoful.
Toate aceste legume, care au lipsit din farfuriile
noastre până în secolele XVII şi XVIII, ne-au invadat pur
şi simplu. Acesta este ultimul avatar înainte de
colonizarea atlantă produsă asupra bătrânei noastre
lumi celte (care nu cunoştea decât grâul, strugurii,
bobul şi ceapa!). Este evident pentru toată lumea că
„tomatl”, „patatl”, ...„fasolatl”, „ardeitl”, „gogoşartl”(
Autoarea se joacă aici cu cuvintele, construind după
modelul „tomatl” (n.tr.)) sunt mult mai uşor de gătit
decât ghinda stejarilor galici sau bobul roman. Se curăţă
mai uşor, sunt mai spornice şi cresc ca buruiana.
Acelaşi spirit practic, aceeaşi redutabilă eficienţă a
atlanţilor! Reîncarnându-se masiv la noi, în timpurile
moderne, sufletele de pe continentul dispărut au vrut
să-şi revadă „ţărişoara dragă”... adică ceea ce a mai
rămas din Atlantida lor - de aici, valul (şi balul) Marilor
Descoperiri. Apoi, cuprinşi de nostalgie, au poftit să mai
simtă gustul de „tomatl” umplută. Obiceiurile alimentare
se explică în mod sigur prin ... „reîncarnaretl”

Mina de aur din Bimini

În 1920, nişte căutători de petrol l-au întrebat pe

Cayce dacă aveau vreo şansă de a găsi petrol în Bimini.
Dr. House, unchiul lui Edgar, care „conducea” lectura în
acea zi, l-a întrebat folosind formula obişnuită:
„Te rog să faci o lectură despre insula Bimini,
situată în oceanul Atlantic, la aproximativ 45 de mile (Mila
terestră englezească are 1609,31 m. Mila marină este
ceva mai lungă (1852 m)), adică la est de [oraşul] Miami
din Florida. Vei examina această insulă şi ne vei spune
dacă are zăcăminte de petrol suficient de mari ca să
poată fi exploatate. Dacă e cazul, dă-ne o schemă a
secţiunii terenului. Unde trebuie săpat ca să se găsească
nisipurile petroliere? La ce adâncime ar trebui săpat puţul
pentru extracţia petrolului? Te rog să ne spui, de
asemenea, dacă există vreo comoară îngropată pe insulă.
În acest caz, de când datează comoara, unde se află şi
cui aparţine acum?” (Lectura 996-1, 14 august 1926)
După cum vedeţi, grupul investitorilor se gândise la
toate... Au urmat 12 lecturi despre Bimini - în cursul
cărora se va ajunge treptat de la zona petrolieră, la
complexul hotelier şi de la petrodolar, la aurul termal! în
întrebările puse, Dr. House spune mereu „insula”
Bimini, la singular, dar arhipelagul cuprinde două insule
principale, mai mari, urmate de o puzderie de insuliţe. O
fi omis Dr. House să se uite pe hartă?
„Da, răspunde Cayce, avem în faţă pământul
numit, astăzi, Bimini, din Oceanul Atlantic. Dar
configuraţia geologică a acestui loc nu este
favorabilă petrolului: ar fi o producţie foarte mică,
pentru că în cea mai mare parte, acesta este un atol
de coral”. (Lectura 996-1)
Într-adevăr, zăcămintele de petrol se află în
bazinele „sedimentare”. În decursul milioanelor de ani,
în ceea ce geologii numesc „cuvete”, s-a acumulat o
enormă cantitate de depuneri marine şi lacustre -
„sedimentele”. (În Era Primară, acum 570 milioane de
ani, Pământul producea cărbune. Apoi, în Secundar,
acum 225 milioane de ani, au apărut dinozaurii. în fine,
în Terţiar şi Cuaternar („doar” cu 65 milioane de ani în
urmă!) au apărut maimuţele mari şi Omul)
Atolii din Atlantic şi Pacific sunt mult prea recenţi
ca să conţină petrol. Forma lor circulară este dată de
craterul vulcanic pe care se sprijină. Acolo, milioane de
mărunţi arhitecţi animali au construit, din resturile lor,
pereţi care s-au tot suprapus de-a lungul secolelor:
acesta este coralul! Lucrare recentă dacă o comparăm cu
milioanele de ani ale erelor geologice de care au avut
nevoie rocile sedimentare - şi petrolul - ca să se formeze.
Când spun „recent”, poate fi vorba de aproape 12.000 de
ani de la scufundarea completă a Atlantidei. Aşa că,
domnilor, coralii domniilor voastre sunt prea tineri
pentru petrol!
Decepţie în rândul celor care plănuiau să
prospecteze insula ca „să facă petro-dolari”. Şi atunci, se
întrevede alt tip de activitate: turismul. După şapte luni,
în lectura condusă de data aceasta de Gertrude Cayce,
întrebările capătă altă orientare (cu mai multe precizări
topografice, căci între timp au cumpărat o hartă!):
„Vei examina insulele Bimini, de Nord şi de Sud, ca
şi platoul continental care le înconjoară. Vei preciza în
detaliu ceea ce va trebui să prevedem pentru a finanţa
acest proiect de dezvoltare şi urbanizare. Cum trebuie
construite străzile, bulevardele, digurile, canalele,
porturile, sistemul de canalizare, o centrală electrică,
servicii de distribuire a apei, o uzină frigorifică, curăţătorii
şi albitorii şi tot ce trebuie pentru a face un oraş turistic?
Vei răspunde la toate întrebările care privesc acest
proiect”.
Aşa cum se vede, investitorii noştri sunt siguri pe
ei. Iată răspunsul promiţător al lui Cayce:
„Da, avem în fată insulele, în centrul acelor
formaţii naturale, aşa cum se văd ele.
Ar fi multe lucruri de spus despre posibilitatea
de a crea în acest loc un ansamblu turistic; s-ar
putea face. La început, nu trebuie să fiţi atât de
ambiţioşi, ci să porniţi mai modest, să nu atacaţi
toate posibilităţile. Într-adevăr, va fi posibil ulterior
să se găsească foarte multe surse de venit pentru
cei care vor trece la realizarea proiectelor. Căci
culmile acelea muntoase - în special de-a lungul
coastelor de nord şi de est ale părţii septentrionale
a Insulei Sudice - ascund multe minerale variate; şi
nu numai asta: există încă multe alte surse de
venit... Acest proiect, când va fi realizat, poate fi
foarte rentabil. Ar fi bine să supravegheaţi cu
atenţie echipele care vor lucra la infrastructură,
mai ales operaţiile de dragare, de construire a
zidurilor etc., căci e posibil să se facă o serie de
descoperiri susceptibile să aducă dolari, dolari, şi
iar dolari!” (Lectura 996-12 din 2 martie 1927)
 În martie, Cayce a vorbit de minereu... Ce
înseamnă acest lucru?
„Şi ce fel de minereu vom găsi acolo?
- Aur, spat, ihtiolit”.
Secretara notează că nu este sigură dacă a înţeles
bine ultimul cuvânt. Dacă a spus într-adevăr „ihtiolit”,
e vorba de roci sedimentare calcaroase, care conţin fosile
de peşti petrificaţi. Cât despre cuvântul „spat”, el
denumeşte diverse varietăţi de minereu strălucitor. Cum
Cayce n-a precizat de care varietate era vorba, încă nu
este clar ce profit poate aduce. Oricum, cuvântul „gold”
(aur) trebuie să fi zornăit tare în urechile consultanţilor -
restul era mărunţiş! Cuvântul magic i-a făcut pe unii să
viseze la o nouă Californie (fără indieni şi imigranţi!).
„Şi la ce adâncime trebuie săpat?
- Sub zidul proiectat să fie construit începând
de pe coasta vestică a Insulei Sudice, până la zona
aceea proeminentă, din sudul insulei, la 12-15
picioare adâncime. (1 picior englezesc=30,48 cm)
Filonul utilizabil se întinde pe axa nord-est-sud-
vest”. (Lectura 996-12)
Şi asta nu e tot:
„După ce va demara acest gen de activitate, se
va descoperi, sub mare, mai mult aur decât este
astăzi în circulaţie (în lume)!” (Lectura 587-4)
N-am făcut investigaţii în Bimini ca să ştiu dacă
această mină a fost exploatată - şi n-am nici o informaţie
în acest sens. Dar încă o dată, spusele lui Cayce
concordă cu relatările lui Platon, care descrie astfel
fabuloasele comori ale „insulei Atlantida”:
„Regii săi, coborâtori din Atlas, aveau atâtea bogăţii
cum n-a avut vreodată, înaintea lor, nici un neam de
regi, şi nimeni nu va reuşi, cu uşurinţă, să aibă după ei;
în plus, ei dispuneau de tot ce le puteau oferi şi cetatea
şi restul ţării (...).
În primul rând, aveau toate metalele tari sau moi
.(ca plumbul, staniul etc.), extrase din sol prin lucrări
miniere, fără a-l mai pune la socoteală pe cel căruia
astăzi i se cunoaşte doar numele, iar atunci exista fizic
[oricalcul]”.
Oricalcul este misteriosul metal, care „scânteiază
ca focul” şi a cărui natură n-o poate preciza astăzi nici
un mineralog. S-a pierdut din vremea Atlantidei şi a lui
Platon şi nimeni n-a reuşit încă să-l redescopere!
Dar să vedem ce mai putem afla din Critias:
„Era extras din pământ, în mai mute locuri de pe
insulă. Era, în timpul acela, metalul cel mai preţios,
după aur (...). Iar locuitorii Atlantidei, cărora pământul
le dăruia toate aceste bogăţii, au construit temple,
reşedinţe regale, porturi şi arsenale ale marinei”.
Şi Platon descrie acropola din Poseidia:
„(...) de o frumuseţe şi o mărime, a căror simplă
vedere te umplea de uimire. (...) Cât despre zidul care
înconjura incinta exterioară, l-au acoperit pe toată
lungimea cu aramă, ca un fel de tencuială, iar zidul
incintei interioare a fost îmbrăcat în staniu topit. În ce
priveşte zidul care înconjura acropola însăşi, l-au
împodobit cu oricalc, care avea scânteieri de foc.
(...) în mijlocul acropolei, se înălţa templul închinat,
în chiar acest loc, lui Clito şi Poseidon; accesul era
interzis şi templul era înconjurat cu un gard din aur.
Acolo, la începuturi, Clito şi Poseidon au conceput şi au
dat naştere rasei „celor două familii regale” fondatoare
ale monarhiei atlante”.
Platon relatează istoria acestei monarhii în paginile
precedente. Un zid îmbrăcat în aramă, chiar la preţul de
acum, nu e chiar o bagatelă! O incintă îmbrăcată în
staniu, un gard cu totul din aur... Şi nu s-a terminat:
„Tot exteriorul sanctuarului era îmbrăcat în argint,
cu excepţia muchiilor; aceste muchii erau suflate cu aur.
În interior, tot plafonul a fost îmbrăcat în fildeş şi aur,
argint şi oricalc, ceea ce crea un aspect de diversitate; şi
tot restul, pereţii, coloanele şi pavajul erau acoperite cu
oricalc. Statui de aur se înălţau acolo, între care cea a
zeului [Poseidon], în picioare, în carul său tras de şase
cai înaripaţi; iar ansamblul era atât de mare încât capul
zeului atingea plafonul. Erau nereide călărind delfini, în
număr de o sută (...). În interiorul sanctuarului, erau
multe alte statui, ofrande de la persoane particulare”.
Toate acestea, din aur? Da, desigur:
„În jurul sanctuarului, pe dinafară, se înălţau
statuile din aur ale soţiilor celor zece regi [ai Atlantidei]
şi ale tuturor descendenţilor născuţi de ele, şi un mare
număr de alte ofrande mai puţin importante, provenind
de la regi sau persoane particulare din cetate sau din
ţări străine, peste care erau suverani aceşti regi [atlanţi].
La rândul său, altarul era, prin dimensiuni şi lucrătură,
la înălţimea acestei splendori, aşa cum reşedinţele regale
erau proporţionate după dimensiunile Imperiului şi
după ornamentaţia sanctuarului”. (Platon, Critias, op.
cit., p. 369)
Ei bine, noi suntem nişte calici pe lângă această
opulenţă incredibilă!
După câte ştiu, nimeni n-a povestit ce s-a
întâmplat cu statuile, cu gardurile de aur, cu placajul
mural din aur. Refugiaţii le-au luat cu ei? Această
splendoare a rămas, oare, neatinsă până la sfârşit? Este
petrificată sub coralii din Bimini? Ne amintim că
Atlantida a fost înghiţită „Într-o zi şi o noapte” (Platon,
Timeu, traducere de Luc Brisson, p. 112), spune Platon,
ceea ce ne face să presupunem că preoţii şi conducătorii
n-au avut timp să facă bagaje... Mulţi căutători de
comori au trecut deja pe acolo, fie că l-au citit sau nu pe
Cayce. Cei care au găsit ceva interesant nu-şi
trâmbiţează descoperirea...
Dacă astfel stau lucrurile, Cayce a „văzut” cea mai
fabuloasă comoară scufundată vreodată, demnă de
piraţi, pe sub cocotieri! Căutarea continuă!
Oceanografia îi dă dreptate lui Cayce
Dacă s-ar fi descoperit deja această comoară, cred
că s-ar şti. Altfel, cine ar folosi-o? Generaţia noastră...
sau următoarea? Iată ce afirmă Cayce, în stilul său
bizar, despre aceşti atoli coralieri:
„Ţinutul cunoscut ca Bimini, în oceanul
Atlantic, este tot ce rămâne astăzi deasupra
valurilor, vârfuri de odinioară ale unui continent
întins. Şi de acolo a preluat civilizaţia actuală a
istoriei noastre mijloacele de a deveni ea însăşi o
civilizaţie”. (Lectura 996-1) (Lectură comentată deja în
Les Propheties d’Edgar Cayce, op. cit., p. 120)
În lecturile 5750-1, 587-4, 958-33, 996, Cayce va
repeta că Bimini este ultimul vestigiu al prodigioasei
capitale descrise de Platon.
„Ceea ce numiţi Alta sau Poseidia este continentul
atlant?
- Da şi într-un loc din această ţară se afla
Templul Poseidienilor”. (Lectura 996-12)
Platon, după cum vom vedea, vorbeşte de o regiune
muntoasă. „Templul Poseidienilor”, adică al lui
Poseidon şi al urmaşilor lui, era un fel de fortăreaţă
situată pe o acropolă care străjuia oraşul. Acropola era
înconjurată de o câmpie şi un lanţ muntos:
„Tot acest loc era foarte înalt şi vârful său străjuia
marea, pe când tot teritoriul din preajma oraşului era o
câmpie (...). Cât despre munţii din jur, numărul, măreţia
şi frumuseţea lor erau ţinute la loc de cinste în vremea
aceea, căci erau mai presus de toţi munţii actuali”.
(Platon, Critias, op. cit., p. 369 şi următoarele)
Când citim textele lui Cayce despre Atlantida, nu
trebuie să pierdem din vedere perspectiva spirituală care
luminează această istorie fantastică. Suntem, din punct
de vedere fizic şi cultural, moştenitorii Atlantidei trecuţi
prin Egipt, Grecia, lumea celtică şi celtiberică. Şi, de-a
lungul ciclurilor de reîncarnare, am fost noi înşine acei
nemaipomeniţi oameni roşii. Am păstrat capacităţile lor
intelectuale, avem harurile lor artistice şi mediumnice,
am reînviat ambiţiile lor tehnologice - dar şi pretenţiile,
orgoliul dement, răzvrătirea împotriva legilor divine. De
aceea, ori de câte ori vorbeşte de Atlantida, Cayce ne
atrage atenţia continuu. Ne vom distruge civilizaţia încă
o dată şi din aceleaşi motive? Iar de data aceasta, nu
este în pericol doar un continent, ci o întreagă planetă.
Sculaţi-vă, morţilor! Tot ce a dispărut cândva
trebuie să iasă din nou la lumină! Cayce este categoric:
„Pământul atlant, care s-a scufundat, va ieşi
din nou la suprafaţă. Poseidia va fi între primele
ţinuturi ale Atlantidei care vor ieşi la suprafaţă din
nou, spre „68 sau „69, nu peste mult timp.
Atlantida, odată cu schimbările care se vor
produce, se va înălţa din nou”. (Lecturile 2012-1,
958-3, 378-16) (Lecturi comentate în volumul I. Am
evocat această temă şi în Les Propheties d’Edgar
Cayce, op. cit.)
Gurile rele au zis că Cayce s-a înşelat, că nimic n-a
apărut din valuri, nici în 1968, nici în „69. Dar exact în
acei ani a fost descoperit faimosul „zid” scufundat din
Bimini. Să-i dăm cuvântul lui Jacques Gossart: „în
1968, doi piloţi care survolau regiunea au zărit prin apa
limpede din largul insulelor Bimini o structură
scufundată”. (Jacques Gossart, Les Atlantes hier et
aujourd’hui, Robert Laffont, 1986, p. 30)
Autorul foloseşte cuvântul „structură”, pentru că,
aşa cum vom vedea, nimeni nu înţelege încă despre ce
este vorba: „Locul se află în largul Insulei Bimini de
Nord, lângă o zonă numită Paradise Point”.
Două persoane se vor ocupa curând de zidul din
Bimini, din perspectiva ştiinţei: Manson Valentine,
conservator onorific la Muzeul de Ştiinţe din Miami, şi
Dimitri Rebikoff, expert în fotografie submarină.
Primele cercetări efectuate de Rebikoff permit
localizarea unui zid cu lungimea de 60 de metri. Imediat,
începe controversa: un anume Harrison, expert în
geobiologie, a conchis că ansamblul este de origine strict
naturală, în timp ce inventatorii vorbesc deja de
„vestigiile Atlantidei”. Această controversă, care a durat
ani de zile, s-a stins treptat în faţa confirmărilor aduse
de noile descoperiri, care continuă de atunci încoace, la
Bimini. „În 1970 - continuă Jacques Gossart - Rebikoff
găseşte alt zid, paralel cu primul şi unindu-se cu el într-
unul din capete, formând un „U”.
Rebikoff crede că acestea sunt vestigiile unui port
atlantic. Zidul este alcătuit din dale dreptunghiulare.
Cele mai mici sunt de 1/1,5 m, iar cele mai mari, de 3/4
m. Ceea ce ne duce cu gândul la aşa-numitele ziduri
„ciclopice”, pe care le găsim aproape în toată lumea şi a
căror caracteristică este prezenţa unor enorme blocuri
cioplite, de o exactitate cvasimodernă. Nimeni nu ştie
cărei civilizaţii să le atribuie. (Egiptologul William Fix le
analizează îndelung în Edgar Cayce, la Grande
Pyramide et l'Atlantide / Edgar Cayce, Marea Piramidă
şi Atlantida (Ed. du Rocher, reeditată în 1999). Aceste
blocuri „ciclopice” formează „aparatul” de piatră al Marii
Piramide din Gizeh şi al multor alte monumente şi
vestigii răspândite în toată Europa, Bazinul
Mediteraneean, America Centrală şi America de Sud.
William Fix le atribuie civilizaţiei atlante) Dar să reluăm
descrierea celebrisimului „zid al lui Rebikoff”:
„Studii recente au demonstrat, contrar celor
afirmate de Harrison în raportul său, că materialul
dalelor este diferit de suportul geologic: aceste dale
provin probabil din Insula Bimini de Sud, aflată la 10
km de acolo. Totuşi, o anumită orientare refuză cu
obstinaţie să recunoască aceste rezultate şi se bazează
tot pe vechile analize ale lui Harrison. Şi astfel încă se
afirmă că Bimini este o farsă... Totuşi, elementele care
pledează în favoarea unei origini artificiale a „structurii”
sunt suficient de multe acum: diferenţa de material între
fundul oceanic şi dale, aspectul regulat al „structurii”,
existenţa unor suporturi în cele patru colţuri ale dalelor,
acestea fiind suprînălţate şi nefiind sprijinite pe sol!”
(Jacques Gossart, op. cit.)
În plus, pe această platforma submarină („platoul
continental”) din jurul insulei Bimini, au fost descoperite
alte „structuri geometrice” alcătuite nu din pietre, ci din
ierbare acvatice. Le-am văzut filmate şi sunt de-a
dreptul stranii: seamănă cu planurile arhitectonice ale
unui oraş.
„Dacă s-a dovedit acum că structura din Bimini a
fost construită artificial - mai spune Gossart - rămâne să
răspundem la două mari întrebări, şi anume: când şi
cine a făcut-o? Pentru a răspunde la prima întrebare,
este suficient să observăm variaţiile nivelului mării în
această regiune. Se ştie, într-adevăr, că arhipelagul se
scufundă constant în ocean, de cel puţin patru mii de
ani” (Gossart, op. cit.)
 Cu toate acestea, unii savanţi cred că de câţiva ani
(„1968 sau 1969”, cum spunea Cayce), arhipelagul
Bimini începe să se ridice, fapt care aduce platourile
submarine mai aproape de suprafaţa apei. De aceea, în
cursul primei recunoaşteri aeriene, s-a putut zări fundul
aflat acum la o adâncime destul de mică, precum şi
„structurile” geometrice profilate pe fundul oceanului,
prin aceste ierbare. De altfel, există numeroase dovezi
oceanografice de ieşire din apă a unor zone din
Atlanticul de Nord, în urmă cu mii de ani:
„Calculul făcut de trei specialişti americani arată că
structurile din Bimini erau scufundate şi în urmă cu
vreo 8 - 10.000 de ani. Această perioadă reprezintă
vârsta minimă a structurilor respective, întrucât trebuie
să presupunem că erau utilizabile numai la suprafaţă
(...) Unele falii recente au permis, în Florida, dezgroparea
unor rămăşiţe ale omului de Cro-Magnon, datarea cu
carbon 14 le stabileşte o vechime de aproape 10.000 de
ani. Această descoperire este fundamentală şi readuce în
discuţie tot ce se ştia despre preistoria americană (...).
Rămâne încă mult de făcut la Bimini. Bineînţeles că
trebuie continuată studierea zidului şi începerea
examinării celorlalte construcţii, care au fost reperate în
împrejurimi - între care una seamănă bine cu o
piramidă!” (Gossart, Op. cit., p. 33)
Se ştie de asemenea că „expediţia întreprinsă de
comandantul J. Y. Cousteau, cu „Calypso”, a descoperit
la 50 de metri adâncime în largul Andros-ului [alt
arhipelag din zonă, vecin cu Bimini] o mare grotă
submarină cu stalactite şi stalagmite. Întrucât acestea
nu se pot forma decât în aer liber, grota trebuie să fi fost
o peşteră situată mult deasupra nivelului mării. După
sedimentele submarine prelevate de pe pereţii grotei,
terenul a fost înghiţit de ape acum 12.060 de ani”.
(Andrew Tomas, Les secrets de l'Atlantide / Tainele
Atlantidei, Ed. R. Laffont, 1976, p. 214. Cititorii mei pot
consulta cu folos şi excelentele cărţi semnate de Pierre
Carnac (L'Histoire commence à Bimini / Istoria începe
la Bimini, R. Laffont, 1973) ca şi excelentele lucrări ale
profesorului Gattefosse, de la Universitatea din Aix-en-
Provence, despre numeroasele dovezi oceanografice ale
existenţei unui mare continent scufundat în urmă cu
12.000 de ani, în Oceanul Atlantic)
Dovezile ştiinţifice abundă, susţinându-l pe Cayce,
atunci când vorbeşte de „vârfurile de odinioară ale
unui continent întins” şi de „aceste vârfuri
muntoase”, care sunt tot ce a mai rămas din masivele
înalte ale Atlantidei, descrise în Critias.
Bogăţiile reprezentate de aur, „oricalc”, argint,
aramă, staniu şi alte metale citate de Platon şi Cayce n-
ar putea să existe într-un sol coralier, care este, după
cum am arătat mai sus, un material calcaros recent
(„recent” în termeni geologici, adică de numai câteva mii
de ani). Filoanele acestor diverse minereuri se găsesc în
terenurile cristaline: rocile vechi, vulcanice şi
„metamorfice” (adică cristalizate în contact cu magmele
vulcanice).
De la începutul acestui secol, s-a explorat mult
adâncurile Atlanticului, Iată un ocean unde se fac mereu
descoperiri ciudate. Stalactitele comandantului
Cousteau sunt doar un exemplu dintr-o mie! De
exemplu, geologii ştiu foarte bine să facă deosebirea
între o lavă vulcanică răcită şi întărită în aer liber şi alta,
răcită în apă. Or, marile gropi oceanice din Atlantic,
insondabilele povârnișuri abisale, sunt mărginite de
vulcani submarini. Şi iată că, în mai multe locuri, au
fost găsite bazalturi provenite de la vulcani de suprafaţă.
Mai exact, torente de lavă care s-au răcit şi întărit în aer
liber. Dovadă că aceşti vulcani trebuie să fi fost
deasupra nivelului mării într-o epocă recentă. Şi regăsim
aceeaşi datare: ceva mai mult de 10.000 de ani înaintea
erei noastre sau chiar 12.000! Sondajele, eşantioanele de
sol submarin prelevate din adâncuri aduc adeseori la
suprafaţă mostre de plante şi animale terestre, care au
trăit la lumina soarelui, în zonele acoperite astăzi de
ocean. Pot fi datate cu carbon 14 şi apare tot aceeaşi
dată, pentru acelaşi nivel geologic. (Cercetările
întreprinse de IFREMER (Institutul Francez de Cercetare
şi Exploatare Marină) folosesc un submarin specializat,
„Nautil”-ul, care poate coborî la 6.000 de metri
adâncime. Acesta rezistă la presiunea fantastică a apei
din marile abisuri (până la 600 kg/cm2!), este echipat cu
două braţe manipulatoare teleghidate, camere video,
proiectoare de mare putere, ca să exploreze lanţul de
munţi submarini din Atlantic şi numeroşii lui vulcani.
Cercetătorii de la IFREMER estimează că majoritatea
lavelor vulcanice de pe fundul Atlanticului au aceeaşi
vârstă, „aproape 10-12.000 de ani”, spun ei)
Mai este şi misterul reliefului de pe acest „platou
continental”, adică imensele câmpii submarine relativ
plate (sau în pantă lină), care mărginesc insulele şi
continentele. Se regăsesc acolo urme de faleze, care
indică văi de odinioară, acum scufundate. În mijlocul
acestor întinse şesuri submarine, se observă canioane
misterioase (chei abrupte săpate în câmpie), a căror
formă sugerează că s-au format în aer liber (de exemplu,
canionul Hudson, trecătoare submarină foarte adâncă,
din largul New-York-ului, care nu corespunde gurii nici
unui fluviu terestru); sau în Franţa, celebrul „Gouf” din
Cap-Breton, în faţa vechii văi a Adourului. Majoritatea
oceanografilor cred că Oceanul Atlantic a apărut târziu
(Précis de Géologie / Mic tratat de geologie, Auboin,
Brousse & Lehman, Ed. Dunod, 1973, vol. III, p. 165),
adică o mare parte a întinderii sale actuale este de dată
foarte recentă (tot în termeni geologici!).

Energia blindă a mareelor

Aurul înseamnă profitul rapid, ploaia de dolari, fără

prea multă osteneală... Aşteptând să fie descoperită
grota lui Ali Baba, curajoşii puteau să lucreze la Bimini,
exploatând alt gen de filoane: turismul, pescuitul, apele
termale... Şi hidro- electricitatea! Consultanţii lui Cayce
n-aveau asemenea gânduri - dar el îi încurajează
puternic în această direcţie:
„Acest şenal (între Bimini de Nord şi Bimini de
Sud) poate fi exploatat şi pentru producerea de
energie hidraulică. Se va putea construi o centrală
hidroelectrică, folosind energia valurilor - şi, la
nevoie, a mareelor, cum s- a făcut în Golful Fundy.
Căci dacă se construieşte un dig de legătură între
coastele vestice ale celor două insule care
încadrează şenalul, acesta va putea fi deschis sau
închis, creând astfel o mare interioară pentru
navigaţia de agrement, pescuit, baie etc.: se va
putea deschide sau închide acest dig, după dorinţă.
Se poate concepe ansamblul de lucrări dintre
coasta nordică a Insulei de Sud şi coasta sudică a
Insulei de Nord, astfel încât să includă o uzină care
foloseşte forţa motoare a mareelor, care va furniza
curent electric întregului arhipelag. Asta va permite
valorificarea terenurilor şi urcarea preturilor”.
(Lectura 996- 15)
Golful Fundy (sau Golful Frunzelor) amintit aici,
este situat pe coasta atlantică a Canadei. El deţine un
record mondial de „marnaj”, adică de denivelare (peste
19 metri de diferenţă între nivelul cel mai înalt al apei
mării şi cel mai scăzut!) La Granville, în Golful Muntelui
Saint-Michel, avem „numai” 16,1 metri, ceea ce nu-i rău
deloc. La Bimini, sunt doar maree mici (marnaj de 0,1-1
m).
Ideea exploatării fluxului şi refluxului este veche şi
se inspiră din „morile de maree” sau „morile de mare”,
construite altădată pe coastele bretone. Principiul e
simplu: când creşte, marea creează un curent de maree
foarte puternic, analog curentului fluviilor. Când
„coboară”, acest curent se inversează, retrăgând
milioane de metri cubi de apă, care au fost transportaţi
până la nivelul maxim al fluxului.
„Această mişcare dublă - fluxul şi refluxul - se
produce de două ori pe zi pe coastele Franţei (maree
semidiurnă); însă în alte locuri din lume, este un singur
dus-venit al mării, pe zi (maree diurnă); sau uneori două
refluxuri şi două fluxuri de durate foarte inegale, ceea ce
numim „maree mixte”. Acest ultim tip se întâlneşte la
Bimini. Curenţii marini nu sunt cei mai răspândiţi
curenţi, dar sunt cei mai susceptibili de viteze mari. Unii
pot atinge 8 noduri, 12 noduri şi chiar mai mult”. (A.
Guilcher, Précis d'hydrologie marine / Mic tratat de
hidrologie marină, Masson et Cie, p. 122)
Sunt printre cei mai violenţi din lume, când se
opintesc să treacă peste o strâmtoare (numită „raz”, în
Bretagne) - aşa cum există între Bimini de Nord şi
Bimini de Sud.
Iată de ce pot fi utilizaţi ca nişte curenţi fluviali, a
căror forţă pune în mişcare o turbină, generând curent
electric. Când se construieşte un baraj pe un fluviu, se
reţine astfel apa şi se creează o denivelare, care va
provoca o cădere, regularizând debitul. În acelaşi mod se
poate construi un baraj la gura de vărsare a unui râu în
mare, unde urcă mareea. Aşa s-a procedat în Bretagne,
în secolele trecute, când „morile de maree” erau
amplasate în acele văi abrupte, tipice pentru coastele
armoricane.
Vechile mori de maree bretone cuprindeau: un dig
care închidea canalul, creând un bazin; vane, care
permiteau umplerea bazinului la flux; o roată cu zbaturi
care asigura golirea bazinului la reflux, producând forţa
motrice. Aceste mori, care nu produceau energie decât o
dată/maree, realizau un „ciclu cu efect simplu”. Exista
una în estuarul râului Rance, cu faţa spre Saint Malo,
foarte aproape de Golful Muntelui Saint Michel, care
beneficiază şi el de una dintre cele mai puternice maree
din lume (marnajul atinge 13,5m).
Locuitorii din Saint Malo nu auziseră de Cayce,
însă erau renumiţi pentru îndrăzneala lor pe toate
mările lumii. Ideea de a construi o centrală care să
folosească puterea valurilor, în estuarul râului Rance,
este foarte veche şi totodată foarte nouă; ei pun în
practică - fără să ştie - exact ceea ce-i sfătuia Cayce pe
consultanţii săi!
După studii prealabile care au durat 25 de ani, s-a
construit deci această uzină absolut nemaipomenită. Le
recomand călduros cititorilor mei să o viziteze. Este
amplasată pe un baraj de 750 m lungime, care adună
apa, creând „o mare interioară” de 2200 hectare.
„Principiul de funcţionare este acelaşi ca al morilor de
maree, însă datorită grupului „bulb” care permite
turbinarea în ambele sensuri ale curgerii apei, se
produce energie atât la umplerea bazinului, cât şi la
golirea lui. Acesta este ciclul cu „efect dublu”. Ansamblul
cuprinde: o ecluză, care restabileşte navigaţia între bazin
şi mare; uzina propriu-zisă, amplasată în partea cea mai
adâncă a râului Rance, care adăposteşte 24 de grupuri
bulb” (se poate vizita - e ceva măreţ!); un baraj mobil,
echipat cu 6 vane, care realizează exact proiectul descris
de Cayce: adică un „dig mort” (care nu se mişcă) care
completează închiderea estuarului astfel:
„Legând coastele (...) ce încadrează şenalul,
care va putea fi deschis sau închis, creând astfel o
mare interioară pentru navigaţia de agrement,
pescuit, bancuri de peşti etc. (...) astfel incit să
includă o uzină care foloseşte forţa motrice a
mareelor şi care va furniza curent electric întregii
regiuni”
Schema de funcţionare descrisă de Cayce pentru
Bimini a fost realizată în golful Saint-Malo! Ai zice că
inginerii de la EDF (Élécricité de France) l-au citit pe
iubitul nostru Edgar!.
De pe drumul care trece pe acoperişul uzinei, se
poate vedea barajul foarte bine. Dacă ajungi când se
ridică „podul mobil” al ecluzei ca să permită trecerea
vapoarelor, opreşti maşina, cobori şi admiri peisajul
(spectacolul este atât de măreţ încât nimeni nu se plânge
de oprirea circulaţiei!). Aşa cum spusese Cayce, această
uzină furnizează „curent electric pentru întreaga
zonă” (productivitate netă anuală: 600 de milioane de
kw/h).
În 1998, această uzină primea 300.000 de vizitatori
pe an şi 26.000 de vehicule, în medie, pe zi (în timpul
verii, 35.000); 17.000 de vapoare trec prin ecluză în
fiecare an; 80 de persoane lucrează acolo, la centrală.
Lucrările au demarat în 1961, iar ecluza a fost dată în
funcţiune la 19 noiembrie 1962. Preşedintele Republicii
a inaugurat uzina la 26 noiembrie 1966... la limita
dintre Scorpion (Apa) şi Săgetător (Focul şi Bretagne!). În
fine, ultimul dintre cele 24 de grupuri „bulb” (adică
turbine imense, care produc electricitate) a fost pus în
funcţiune la 4 decembrie 1967. De atunci, se învârte,
poluând infinit mai puţin decât o centrală atomică!

Piscinele termale ale lui Poseidon

Aur, turism, curent electric... este deja mult. Şi tot

mai e ceva: termalismul. Mormântul Atlantidei dispărute
ar fi de o bogăţie incredibilă, pe care numai Cayce o
presimţise pe atunci. Dar când era treaz, nu ştia de
Platon, nu ştia că în munţii descrişi de filosoful grec
curgeau izvoare termale:
„Cât despre izvoarele cu apă rece şi cu apă caldă -
al căror debit era bogat şi inepuizabil, având fiecare,
datorită gustului şi calităţilor excelente ale apei,
întrebuinţări caracteristice atlanţii le foloseau
amplasând construcţii în jurul lor, plantând copaci
adecvaţi naturii apelor şi instalând, de jur- împrejur,
bazine, unele descoperite, altele acoperite, destinate
băilor din timpul iernii. Erau pe de o parte rezervoarele
regale, iar pe de altă parte, cele ale persoanelor
particulare, şi altele pentru femei, fără să le mai punerii
la socoteală pe cele destinate cailor şi animalelor de
povară, fiecare cu o decoraţie adecvată. Apa curentă era
condusă spre codrul sfânt al lui Poseidon, ca să
îngrijească arborii de toate felurile, pe care fertilitatea
solului îi înzestra cu o frumuseţe şi o înălţime cu
adevărat divine. De asemenea, apa era dirijată spre
incintele exterioare, prin canalizări amenajate de-a
lungul podurilor”. (Platon, Critias, op. cit., p. 370 şi
următoarele)
Atlanţii cunoşteau atât de bine apele termale încât
construiseră acel lucru necunoscut nouă: talasoterapia
şi termalismul pentru cai! Şi remarcaţi rafinamentul: de
jur-împrejurul piscinelor termale, atlanţii plantau
„copaci adecvaţi naturii apelor”! Acest lucru ne pune pe
gânduri... şi nu ştiu dacă există acum mulţi specialişti
în „parcuri şi grădini termale”.
În ceea ce priveşte medicina termală propriu-zisă,
această tradiţie s-a perpetuat în lumea celtică: în Marea
Britanie, Franţa, Italia, Germania, Belgia etc.... În toată
Europa, de mii de ani, lumea „merge la băi”, pentru a
trata orice!
Am folosit de multe ori „apele” franceze, elveţiene şi
italiene - cu cel mai mare folos pentru sănătatea mea şi
a copiilor mei. Pe atunci, nu vedeam nici o legătură cu
Atlantida: nu-i citisem nici pe Platon, nici pe Cayce! Şi
apoi, într-o zi, s-a produs declicul... Am ales pentru cura
de ape un loc cu totul extravagant, un loc fermecat, aflat
în afara timpului: Saturnia. Este un sat italian din
Toscana (Adresa sanatoriului termal din Saturnia:
Terme di Saturnia, 5805 Saturnia, Provincia Grosseto,
Italia), pierdut într-o gigantică incintă fortificată, prea
mare pentru el. Ducȃndu-mă să cercetez lucrurile mai
de aproape, am avut o surpriză! Incinta era făcută din
blocuri „ciclopice”, enorme, impecabil tăiate, cu mai
multe colţuri (de obicei, nu numai patru), îmbinate cu o
precizie de ceasornicar în zidurile gigantice. Zidurile din
istoria noastră, ziduri romane de pretutindeni, ziduri
romane din Roma, ziduri gotice sau arabe dau o
impresie de sărăcie, de dezordine faţă de aceste ziduri
impunătoare. Or, conform tradiţiei, Saturnia din Etruria
(adică din Toscana) a fost capitala lui Saturn, fratele lui
Poseidon/Neptun, regele detronat al Italiei din timpurile
eroice. Preistoria cunoscută de noi ne spune că înainte
de italieni au fost romanii, şi mai înainte, etruscii. Dar
înainte de etrusci? Nu se ştie. Atlanţii? în mod sigur, aşa
cum indică şi această legătură locală cu
Poseidon/Neptun, fondatorul Atlantidei. Cayce spune că
„imperiul atlant se întindea până la Marea
Tireniană”, care scaldă astăzi ţărmurile Toscanei -
numele modern al ţării etruscilor. Cât despre geologi, ei
cred în existenţa unui continent scufundat, Tirenida, ale
cărei ultime rămăşiţe de suprafaţă ar fi Corsica,
Sardinia, Sicilia, Italia. O colonie a „oamenilor roşii”?
Sătucul Saturnia din centrul ţinutului toscan nu
este decât o mână de ruine: se văd încă acolo drumuri
romane foarte frumoase, străzi romane, ziduri romane -
şi somptuoase construcţii atribuite etruscilor, pe câmpul
din jur. Se văd mai ales faimoasele ziduri „ciclopice”.
Şi... asta nu e tot: există de asemenea o piscină termală
milenară! Tradiţia locală, susţinută de săpăturile
arheologice, confirmă faptul că bazinul de apă caldă
sulfuroasă era exploatat cu mult înainte de romani, încă
din timpul regilor etrusci. Termalismul pare o
caracteristică a civilizaţiei atlante.
Lui Cayce i-ar fi plăcut să-şi vadă concetăţenii
apelând din nou la binefacerile termalismului. Dar n-a
prea fost înţeles... Din păcate, curele termale folosite
încă de indieni sunt tratate astăzi, în Statele Unite, ca
nişte rude sărace. Această formă de medicină
(termalismul şi talasoterapia) rămâne o specialitate
europeană, mediteraneană, dar şi japoneză. În America,
marele public crede că apa termală ţine de „medicina
indiană”, deci „primitivă”, prin urmare nu foarte „clean”
(engl., „curată”, n.tr.). Aşa se spune acolo.
Mare păcat! Şi iată de ce putem număra pe degete
lecturile lui Cayce despre termalism! Să începem cu cele
referitoare la Bimini. Prima evocă un izvor termal datând
din timpul Poseidiei:
„Veţi găsi ape sulfuroase în vechiul şenal, la
capătul nordic al părţii meridionale a Insulei de
Nord. Aceste ape conţin sulf negru care, pentru
unele afecţiuni, este un tratament excelent. Se va
putea construi acolo un sanatoriu termal pentru
băi, foarte eficiente în vindecarea mai multor tipuri
de boli, mai ales ale sistemului nervos, ca şi
reumatismele. Nu e foarte adânc, doar la 89-90 de
picioare [aproximativ 27 de metri], înţelegeţi?”
(Lectura 996- 12)
O altă lectură fusese făcută pentru o doamnă din
înalta societate, de profesie aviatoare. Cayce îi vorbeşte
de un puţ care ar fi existat în Bimini în vremurile
Atlantidei. Acesta avea o apă termală, înzestrată cu
numeroase virtuţi terapeutice - ca şi alte izvoare din jur.
Întrucât puţul a fost părăsit, frumoasa doamnă întreabă:
„Ar putea fi refăcut acum ca să-i folosim apa?
- Multe informaţii v-au fost date deja prin
această sursă de informare [Cayce însuşi]. Vi s-a
spus deja cum ar putea fi dezvoltat acest domeniu
precis, care datează din perioada atlantă (...). Aţi
putea să întemeiaţi acolo un centru cu dublă
menire: vindecarea anumitor tipuri de afecţiuni (nu
numai cu apele scoase din puţul respectiv, ci şi cu
cele din împrejurimi, care conţin aceleaşi principii
active); şi, de asemenea, un institut de cercetări
arheologice”. (Lectura 587-4)
În concluzie, la Bimini se găsesc trei tipuri de ape
termale: cele care pot fi captate printr-un puţ, pompând
direct în pânza freatică, cele care ies la suprafaţă sub
forma unui izvor (lângă puţurile respective, spune Cayce)
şi, în fine, cele care apar sub mare. Aceste izvoare
„hidrotermale” submarine sunt cu siguranţă mai
„vizibile” şi deci mai uşor de localizat - dar nu neapărat
şi mai uşor de exploatat. Marele lanţ de munţi
submarini, care străbate fundul oceanului Atlantic de la
nord la sud, conţine foarte multe izvoare „hidrotermale”.
Apele lor sunt pline de săruri minerale diverse, între care
sulful, care permit viaţa animală din marile abisuri. Nu
erau cunoscute până în 1978, dată la care submarinul
Nautile, de la IFREMER, despre care am vorbit mai sus,
a început să le descopere. Se văd foarte bine pe
fotografiile submarine: ies din falii sub forma unor
coloane de bule, care le fac să semene cu nişte dâre de
fum. Aceste ape termale sunt atât de calde încât pot
ajunge până la 350 de grade! O misiune a IFREMER,
„Oceanaut”, din august 1995, le-a observat îndeaproape.
Eu şi copiii mei ne-am scăldat în mare, în Tunisia,
în luna martie, - evident, era foarte rece, aşa cum e de
aşteptat iarna. Într-un anumit loc al falezei, ieşea apa
fierbinte a unui izvor termal submarin: extraordinar
efect de saună! Şi la Ischia, lângă Neapole, şi pe toată
această coastă a Italiei de sud, găseşti astfel de izvoare
termale care sunt exploatate. Există şi în Japonia:
oamenii intră în mare la bordul unor mici cabine
asemănătoare cu „ouăle” telefericelor. Se combină astfel
termalismul cu talasoterapia, pentru că principiul celei
din urmă este încălzirea apei de mare!
La Bimini, după Cayce, s-ar fi reunit toate aceste
forme de vindecare. Lectura 587 localizase puţul termal
pe coasta răsăriteană a Insulei de Nord. În 1935,
aviatoarea s-a dus la faţa locului şi a găsit „un puţ de
apă dulce (...) înconjurat, în partea de sus, de un ghizd
făcut din pietre cu o granulaţie foarte specială. Ceea ce m-
a uimit sunt acele simboluri stranii gravate pe ele”
(scrisoarea consultantei 587 către Edgar Cayce). Fiul lui
Cayce, Hugh Lynn, relatează că s-a dus şi el acolo după
câţiva ani şi n-a găsit nimic, nici măcar puţul. (Hugh
Lynn Cayce, Earth changes / Pământul se schimbă
A.R.E. Press, 1980)
 Mai multe uragane răvăşiseră insula de la un cap
la altul, dislocând nisipul şi argila. Secretara lui Cayce,
Gladys David Turner, citează o lectură neînregistrată
care ar fi fost făcută pentru doamna aviatoare şi care
precizează că nivelul puţului depinde de maree.
Arhipelagul Bimini, din ansamblul întins numit
Bahamas, era pe atunci o colonie britanică (British West
Indias). Astăzi, este un stat independent, extrem de
sărac, unde Natura îşi recapătă drepturile asupra
pământului ieşit din ape - ceea ce îngreuiază
considerabil săpăturile terestre.

Tradiţia indiană a izvoarelor termale în Statele Unite

O altă persoană avea în vedere exploatarea unui

izvor termal, de data aceasta în Ohio. Secretara lui
Cayce a fost pusă să-şi întrebe patronul adormit,
conform ritualului:
„Aveţi în faţa dumneavoastră apa izvorului situat la
ferma Finkle, la nouă mile spre est faţă de Circleville,
districtul Pickaway, statul Ohio. Am adus aici un eşantion
de apă din acest izvor. Faceţi-ne, vă rog, analiza şi
spuneţi-ne dacă poate avea vreo utilizare în tratarea
bolilor umane. Dacă da, pentru ce boli şi în ce mod?
- Da, găsim că această apă va fi binefăcătoare
pentru mulţi oameni, ca să-i vindece de boli. Sunt
însă unele la care această apă nu face bine.
Iată analiza ei şi iată tipul de boli Fizice pe
care ea le va putea vindeca.
Pentru început, găsim că este o apă uşoară,
care conţine numeroase oligoelemente minerale
dizolvate. Mai întâi, un compus al iodului şi
fierului, şi compuşi ai magneziului şi sodiului. Dacă
aţi încălzi această apă, aţi vedea cum se formează
depuneri de săruri, de sodiu, de bicarbonat de sodă,
de sulfat de sodă şi un compus pe bază de litiu (...).
Această apă urcă din adânc, trecând prin straturi
de sare şi sodă, înainte de a ajunge la suprafaţă. În
unele locuri, ea traversează bancuri de săruri
provenite din vechi zăcăminte petroliere.
Proprietăţile acestor oligoelemente minerale
sunt, foarte des, eficiente pentru îngrijirea bolilor
corpului omenesc. Totuşi, chiar în cazul când
folosirea acestor ape este benefică, ea nu poate
vindeca chiar toate bolile, într-adevăr, majoritatea
perturbărilor corpului fizic (nu vorbesc aici de
forţele mentale) vin din blocarea unui centru
glandular de către o presiune locală, care îl
izolează de restul organismului. Şi asta duce fie la
o încetinire într- un organ sau într-un sistem (iar
acesta nu mai este irigat sau hrănit suficient), fie la
o hiperactivitate care provoacă o congestionare.
Acesta este cazul constipaţiei, de pildă, care este
urmarea unei proaste funcţionări a ficatului şi
rinichilor. Pentru cei cu afecţiuni renale şi probleme
în zona pelviană, această apă ar fi contraindicată.
în schimb, pentru cei care nu reuşesc să
elimine deşeurile, nu din cauza rinichilor, această
apă va fi benefică, însă trebuie folosită împreună cu
alte terapii. În aceste cazuri, trebuie folosită din
belşug şi fără alte tipuri de apă. Încălzind-o. se
obţine o baie excelentă pentru cei cu afecţiuni ale
pielii, mai ales când erupţiile sunt cauzate de o
insuficientă eliminare a toxinelor la nivelul
circulaţiei capilare”. (Lectura 1447-1)
Se vede din această lectură detaliată ce mult dorea
Cayce dezvoltarea termalismului. Bineînţeles, aşa cum
spune el, apa termală „nu poate vindeca singură
chiar toate bolile”, căci „medicina termală este exact la
confluenţa medicinei curative cu cea preventivă”.
Compoziţia apelor, echipamentul termelor, competenţa
şi experienţa medicilor şi a personalului paramedical,
amenajarea infrastructurilor, animaţia culturală şi
sportivă concură la obţinerea unor rezultate excelente
asupra celor care urmează cura”. (Le Guide du
Thermalisme pratique / Ghidul termalismului practic,
conceput şi editat de Philippe Lance, în 1987, ca şi Le
Guide marin de la Thalassothérapie / Ghidul marin al
talasoterapiei. Philippe Lance era un tânăr care pornise
singur în aventura editorială, cu această primă carte. A
murit epuizat de atâta muncă. Tot adunând nopţi
nedormite şi surmenai, s-a îmbolnăvit de tuberculoză.
încă nu împlinise douăzeci şi cinci de ani. li rog pe cei
care l-au cunoscut să dăruiască un gând bun acestui
truditor sacrificat, care a contribuit la renaşterea
termalismului. 0 parte din lucrările actuale s- au
inspirat din acest mic ghid, care a fost între primele) Da,
acest lucru se întâmplă când faci cura de apa minerale
într-o atmosferă destinsă.
Educarea sănătăţii este adevărata prevenire.
Aceasta îl face pe cel ce urmează cura, într-un cadru
privilegiat, să-şi poarte singur de grijă, să-şi schimbe
comportamentul, să regăsească acolo starea de sănătate
optimă şi bunăstarea, redescoperind cu ocazia acestei
cure dietetica, somnul bun ca şi unele activităţi uitate,
fizice, intelectuale şi artistice.
Avem o poziţie deosebit de bună în Europa ca să ne
bucurăm de binefacerile termalismului: „Cu aproape o
mie de izvoare minerale şi peste o sută de staţiuni,
Franţa are unul din patrimoniile cele mai bogate din
Europa”, mai scrie Jacques Verrier, preşedintele
Sindicatului naţional al sanatoriilor termale, în lucrarea
citată.
Cayce era foarte dornic de a-şi încuraja pacienţii să
practice termalismul. El recomanda mereu toate formele
de terapie cu apă:
„Purificaţi-vă corpul cu apă simplă. Practicaţi
hidroterapia, da. Inclusiv clismele, băile de abur,
masajele complete...” (Lectura 31174-1)
„Hidroterapia şi masajele sunt totodată foarte
preventive şi curative. Asta contribuie la curăţirea
organismului, permiţându-i să-şi reia funcţionarea
normală, eliminând toxinele, vindecând congestiile,
readucând echilibrul acolo unde problemele se pot
agrava”. (Lectura 257-254)
În ultima serie de lecturi (şi mai clare) despre
termalism, Cayce vorbeşte de un izvor situat la
Talladega, în statul Alabama. Domnul 707, care a cerut
lectura, fusese medicine mari indian (şaman) în viaţa
precedentă. Amenajase, în acea regiune, un izvor pentru
vindecarea bolnavilor, de unde şi interesul său actual
pentru această problemă. În viaţa actuală, vindecătorul
indian se reîncarnase în familia omului alb cu care se
împrietenise, după cum vom vedea:
„În viaţa precedentă, entitatea a trăit in ţara
unde s- a născut acum, în locul numit astăzi
Talladega şi în împrejurimi. Ai fost între primii
indigeni din regiunea aceasta care s-au împrietenit
cu fraţii albi imigraţi în această ţară. Au fost
propriii tăi strămoşi, adică familia în care te-ai
întors pe pământ şi al cărei nume îl porţi. Căci ai
fost primul, ca „medicine man” al acestor triburi,
care a semnat un pact de fraternitate cu
străbunicul tău biologic. Trebuie ştiut că triburile
de atunci stăpâneau un teritoriu întins, din care nu
mai rămân acum decât nişte izvoraşe; iar tu, în
mijlocul lor, în deplinătatea puterii, ai construit
primele canalizări din regiunea aceea, ca să aduci
vindecarea atâtor oameni care sufereau de ceea ce
numim astăzi bolile bătrâneţii. Şi chiar s-ar putea
regăsi acum elemente încă intacte în multe locuri!
Te numeai Tecum Tec, adică Stâncă, aşa cum
ţi-au spus superiorii ierarhici, din altă ţară, şi cei
cu care te-ai împrietenit. Aşa cum arată acest
nume, le aduceai forţa şi priceperea ta. (...) Şi să
ştii, băiete, că ai îngropat acolo bijuterii şi aur care
ţi-au fost încredinţate. Sunt tot acolo, Ungă vechea
pompă a puţurilor, lângă vechea casă a izvorului”.
„Vă rog, dacă puteţi să-mi precizaţi mai exact unde
se află aceste canalizări de apă termală pe care le-aş fi
instalat acolo, într-o încarnare precedentă, lângă
Talladega, Alabama.
- Păi, în ţinutul unde trăiau cei din tribul tău,
oamenii roşii, acele populaţii venite din Templul
Poseidiei!” (Lectura 707-1)
Cayce îi evocă aici pe supravieţuitorii Atlantidei
(„Împărăţia omului roşu”, să nu uităm!) care s-au
refugiat pe continentul american şi din care descinde o
parte din indienii din Statele Unite (în orice caz, pe
coasta de est).
„Erai, între ei, aşa cum ţi-am spus,
vindecătorul, misticul, înţeleptul, iniţiatorul - şi ai
amenajat acolo, pentru acei locuitori, un loc de
odihnă după sezonul de vânătoare, care-i aducea
spre nord, spre marile căderi de apă şi stâncile
saline (...). Acele triburi puternice se adunau acolo
ca să asculte cuvântul celui ce le învăţa.
Entitatea a construit, acolo, canalizări din
lemn de cedru, în locul unde se putea transporta
materialul pentru corturi destinate odihnei. Şi
numai la acele triburi, în locul acela, se putea găsi
un fel de spital, cu o construcţie care permitea
acordarea de îngrijiri celor ce aveau nevoie de
odihnă. Locul fusese ales datorită unui izvoraş cu
apa bună pentru cei bolnavi. Această apă trata mai
ales infecţiile datorate apei poluate, tulburările
digestive, bolile febrile etc. Toate acestea au
dispărut, sau aproape, iar canalizările au fost
acoperite. Totuşi, locul taberei propriu- zise, la sud
şi la est de ceea ce numim acum Talladega, încă îţi
poate fi arătat de câteva persoane. Acolo, pe malul
acelui pârâiaş aproape invizibil astăzi, se pot
regăsi câteva urme ale trecutului. Pe de altă parte,
dacă vei vrea să cauţi în tine însuti, în străfundul
fiinţei tale lăuntrice, vei recunoaşte acele terenuri.
De asemenea, poate vor veni şi cei care ţi-au fost
alături altădată [Cayce se referă aici la spiritele
Naturii], îi vei simţi în jurul tău. Te vor ajuta nu
doar să afli unde erau bunurile tale, să le regăseşti,
ci şi să înţelegi cum era iubirea fraternă care te
lega de cei din familia unde aveai să te întorci mai
târziu, familia al cărei sânge îl ai astăzi. Atunci vei
înţelege unde sunt bijuteriile, aurul şi odoarele
îngropate. Şi mai mult de atât: semnificaţia
emblemelor păcii folosite de popoarele acelei epoci.
Caută în tine şi vei găsi!
Pot fi nişte indicaţii în ceea ce-ţi spun eu, dar
adevăratele informaţii le vei găsi căutând în tine
însuţi”. (Lectura 707-2)
Pe vremea lui Cayce, revelarea unei vieţi anterioare
de indian - adică în altă rasă decât cea albă - îi deranja
grozav pe consultanţi. Unele lucruri nu erau plăcute la
auz. De unde şi sfatul din lectură: „Domnule dragă, să
începi prin a medita la fraternitatea dintre popoare. Şi,
dacă te vei medita cum se cuvine, îngerul locului te va
răsplăti: îţi vei regăsi lingourile de aur!” Domnul 707 nu
prea s-a grăbit să urmeze sfaturile lui Cayce.
Confruntarea cu viaţa anterioară de indian nu pare să-l
fi încântat. Va mai cere alte cinci lecturi pe aceeaşi temă
şi se simte că lui Cayce i se făcuse lehamite să tot
repete:
„Cum ţi-am spus şi te-am mai sfătuit deja, ar fi
bine să încerci identificarea locului despre care ţi-
am vorbit. Nu doar pentru o satisfacţie materială, ci
şi pentru una sufletească. Du-te în regiunea aceea,
în anumite perioade, cum ţi s-a spus de mai multe
ori. Căci acolo sunt energii naturale, adică
Energiile Naturii [spiritele Naturii], care ar vrea să
colaboreze cu tine ca să te ajute să-ţi împlineşti
dorinţa: localizarea exactă a zonei unde ai trăit”.
(Lectura 707-5) (Fragment de lectură citat în volumul III,
p. 53)

Să învăţăm a asculta glasurile Naturii

Mai ales perspectiva de a regăsi comoara ascunsă

în ruinele „sanatoriului său termal” îi surâde domnului
707... care domn, însă, nu se gândeşte deloc să refacă
sanatoriul însuşi. Totuşi Cayce priveşte această căutare
astfel: dacă fostul şaman îşi recapătă comoara, foarte
bine, trebuie să trăiască! Dar această căutare trebuie să
însemne pentru el ocazia de a- şi deschide „auzul
interior”, „vederea psi”, altfel spus, intuiţia. Să înveţe să
asculte mesajele Naturii:
„Ei, şi ca să-ţi faci o imagine a activităţilor,
peisajului, cadrului concret în care s-a desfăşurat
experienţa celeilalte vieţi, îţi mai dau câteva elemente
orientative.
Era aşadar lingă actuala Talladega, din
Alabama. Locul cu pricina se află la vest şi puţin la
sud faţă de zona numită astăzi, de concetăţenii tăi,
„vechea tabără indiană”.
Acolo, în tabără, toate triburile Cherokee, şi
altele, îşi ţineau adunările la vârf. De acolo plecau
toate deciziile, nu numai când trebuia să i se
stabilească fiecăruia teritoriul de vânătoare, ci şi
când trebuia să se repartizeze terenurile agricole
între triburile asociate.
Entitatea, deci, era acolo în momentul sosirii
omului alb: Levitt, Boone şi alţii, pe acel pământ.
Ea a încheiat cu ei un acord de troc, bazat pe
schimburi între folosirea terenurilor şi drepturile
comerciale de exploatare a bogăţiilor subsolului (...).
Asta se petrecea în 1769 şi până în anii 1789, „90,
„98.
Cum am mai spus, ideea că se putea face
comerţ nu numai cu ai săi, dar şi cu străinii, însuşi
acest concept i-a dat entităţii o mare deschidere.
Prietenia care a urmat a devenit un lucru de seamă,
nu numai pentru albi, dar chiar şi pentru indienii
din acele triburi.
Iar acum, când vei căuta să localizezi zona, ar
fi bine, la început, să te duci acolo singur. La
căderea serii sau la mijit de ziuă, du-te să vezi
pământurile; căci rămân încă urme de activitate,
zone despădurite, coline artificiale construite în
tabăra principală a tribului entităţii. Ca să le
găseşti vestigiile, nu este musai să sapi în pământ;
răscolind deopotrivă în tine însuţi, vei găsi
amintirea acelui trecut.
 Bineînţeles, izvorul e acum doar un firicel de
apă faţă de ce-a fost odinioară. Sigur că e o căutare
anevoioasă. Dar o ridicătură de pe marginea
izvorului îţi va indica amplasarea conductei de
cedru. Invizibil pentru ochi, acum, acest sistem de
canalizări a fost aranjat altădată de entitate, nu
doar ca instalaţie sanitară, desigur, ci şi ca un
mijloc de a aduce apa necesară pentru nevoile
tribului. Apa venea printr-o altă conductă, tot din
cedru, care aparţinea aceluiaşi ansamblu.
Când îl vei găsi, vei fi foarte aproape de locul
unde este ascunsă comoara.
Nu înseamnă că trebuie doar să te repezi să o
iei. Va trebui să te cufunzi într-o îndelungă căutare
interioară, să petreci timpul meditând; şi abia
atunci, pe măsură ce vei progresa, vei fi ajutat [tot
de spiritele Naturii, pe care Cayce le-a amintit mai sus].
Totuşi, vezi legile actuale, cine deţine
drepturile exploatărilor agricole şi ale companiilor
de prospectare minieră care au aceste terenuri.
Înţelege-te cu proprietarii, încât să nu se ajungă
niciodată şi cu nici un chip la litigiu.
Du-te pe acolo, ca să treci progresiv prin
experienţa sufletească a regăsirii trăirilor din viaţa
precedentă (...). Mai întâi trebuie „să simţi” locurile
în cursul unei meditaţii liniştite. Nu te lăsa condus
de logica raţională, ci mai mult de intuiţie.
Încearcă să te vezi, într-un „vis treaz”, într-un fel de
introspecţie, în rolul Marelui Vraci sau al şefului de
trib, mai exact, al celor cinci sau chiar zece triburi
unite, care-şi aveau cartierul general acolo.
Încearcă să retrăieşti sentimentele, senzaţiile de
atunci”. (Lectura 707-5)
 În această lectură lungă şi interesantă, Cayce se
străduieşte în a-şi ajuta consultantul să-şi dezvolte
intuiţia, pe care naşterea într-un mediu „alb” a blocat-o
complet. Cu fiecare nouă lectură, Cayce trebuie să
insiste iar! „încearcă să simţi locurile”, îi repetă el.
Toată educaţia dată acestui copil occidental în familie,
şcoală, universitate tinde să-i imprime dispreţul faţă de
intuiţie: „Psihologia zisă ştiinţifică nu o recunoaşte ca
mijloc valid de cunoaştere. Intuiţia a fost, de altfel,
denigrată până într-acolo încât este încă inclusă în
categoria „puterilor mistice” sau „parapsihologice”. Pe
deasupra, este considerată o valoare „feminină”, în
opoziţie cu valorile „masculine” - raţiunea, analiza şi
logica”. (Erik Pigani, în „Psychologies”, nr. 133/iulie-
august 1995. Acest pasaj şi următoarele sunt extrase
din articolul intitulat „Intuiţia, cealaltă inteligenţă”:
savanţii şi terapeuţii studiază modul de a dezvolta în noi
acest mod de cunoaştere natural, fiabil şi indispensabil!
Articolele lui Erik Pigani sunt întotdeauna extrem de
bine documentate, clare, uşor de înţeles pentru un
neiniţiat. Puţini ziarişti au atâta experienţă şi conştiinţă
profesională. Ultima sa carte, Psi, enquêtes sur les
phénomènes paranormaux (Presses de Chatelet, 1999)
este o lucrare de referinţă)
Domnul 707, consultantul lui Cayce, vizibil
contrariat, vine de la o lectură la alta cu întrebări de
genul:
„După ce semne concrete, de pe teren, voi
recunoaşte locul?
- Nu te lăsa condus de logica raţională, ci mai
mult de intuiţie”.
Consultantul nu trebuie să înceapă săpând în
pământ, ci răscolind în propria-i memorie karmică (adică
inconştientul).
 „Ca să găseşti vestigiile, nu trebuie să sapi
doar în pământ; răscolind deopotrivă în tine însuţi,
vei găsi amintirea acelui trecut”.
Dar domnul 707 nu are deloc încredere în intuiţie.
Memoria sa karmică a devenit opacă, Iată de ce insistă:
„Cam la ce distanţă de Talladega (Alabama) se
află locul cu pricina? înspre sud-vest?”
„Căutarea pe teren trebuie făcută începând de
la vechea tabără indiană. Este cam la o milă şi
jumătate, două mile. Dar pentru stabilirea exactă a
locului, cel mai bun lucru ar fi să-l întrebi pe şeful
poştei din Talladega”. (Lectura 707-5)
Erik Pigani, în fragmentul de articol citat, expune
teoria unui psiholog american, după care cu mii de ani
în urmă, apariţia limbajului la om a împins, puţin câte
puţin, gândirea şi expresia intuitivă într-o zonă foarte
profundă a inconştientului, la interfaţa dintre
inconştientul colectiv şi memoria personală. Astfel,
informaţia intuitivă ar fi înmagazinată sub formă de
imagini, Iată de ce ea nu răspunde în general la stimulii
exteriori (...). Este o energie latentă, dar extrem de
puternică şi se poate trezi în orice moment.)
În cazul nostru, Cayce îi sugerează consultantului
să se ducă la faţa locului ca să stimuleze intuiţia
profundă prin revederea peisajului. Educaţia noastră
occidentală ne-a făcut orbi şi surzi faţă de Natură, ca şi
faţă de propriile noastre glasuri lăuntrice, care sunt
ecoul Naturii. Trebuie să învăţăm din nou să auzim. Cari
Gustav Jung a definit intuiţia ca una din cele patru
funcţii psihologice fundamentale şi deci indispensabile
pentru dezvoltarea personalităţii noastre (celelalte trei
fiind senzaţia, sentimentul şi gândirea), fără să insiste
totuşi asupra originii sau a procesului intuiţiei, pe care îl
considera pur şi simplu „iraţional”,
 Roberto Assagioli, fondatorul psihosintezei,
compara intuiţia cu o „punte” care leagă conştientul de
supraconştient, dimensiunea psihologică de
dimensiunea spirituală a fiinţei noastre... Exact aşa o
înţelegea şi Cayce! Această lectură m-a cufundat într-un
noian de gânduri privind legile reîncarnării: cum este cu
putinţă să fii, într-o viaţă, înţelept, mare şef, terapeut
priceput etc., iar în viaţa următoare să te renaşti în
pielea unui yankeu mărginit? A unui american alb atât
de înţepenit în rasismul său încât îşi respinge strălucitul
trecut indian?
Libertatea este un cadou otrăvit: dacă este prost
folosită, ea poate face ca „entitatea” (cum spune Cayce)
să regreseze.
 2. PROFEŢIILE LUI CAYCE DESPRE MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR

Ţăranii viitorului
 Una din ultimele lecturi cayciene, datată 21 august
1944 (Cayce a murit la 3 ianuarie 1945), răspunde la
întrebarea unei persoane care vrea să ştie dacă trebuie
să se ocupe, între altele, de creşterea vitelor:
„Vor mai fi multe schimbări, în mod sigur,
chiar atunci când conjunctura prezentă se va fi
liniştit [se termina al doilea război mondial]. Echilibrul
pământului a fost tulburat, la fel şi cel al
economiei: şi vă puteţi aştepta la schimbări din ce
în ce mai frecvente ale preţurilor la produsele
agricole, Iată de ce activităţile cu pricina sunt
foarte indicate, căci ele vă vor aduce o mai mare
siguranţă, dumneavoastră, şi celor din jur, şi
vecinilor”. (Lectura 5400-1)
În lectura 470-35, din 1932, o persoană care-l
întreabă dacă trebuie să cumpere o casă la ţară, o
bucată de pământ, în ideea de a-şi asigura hrana, este
sfătuită să înveţe să-şi cultive grădina:
„Da, răspunde Cayce, fiecare ar trebui să-şi
poată (...) lua sau construi o gospodărie la ţară,
unde va putea să- şi producă acele lucruri de care
are nevoie pentru existenţa materială”.
Deşi cititorii au parcurs deja acest fragment de
lectură din volumul I (p. 283, capitolul „Cum vom trăi în
era Vărsătorului?”), îl reiau aici ca să dezvolt această
temă care mi se pare extrem de urgentă. Edgar va da
acest sfat de mai multe ori, insistând de fiecare dată mai
mult. De exemplu, în noiembrie 1943, în lectura 416-17
(Menţionată deja în Les Prophéties d'Edgar Cayce /
Profeţiile lui Edgar Cayce, op. cit.), unde consultantul
este sfătuit să nu-şi vândă proprietatea:
„Păstraţi pământul: va putea fi o bază de
subzistenţă în perioadele extrem de grele prin care
vor trece toate zonele acestei ţări. Va fi o bază de
producţie agricolă pentru dumneavoastră şi rude”.
În decembrie 1943, precizează iar:
„Încercările la care va fi supusă această ţară
n-au început încă, în orice caz în privinţa producţiei
agricole şi a pieţei alimentare”. (Lectura 257-254)
Cititorii au înţeles că, de fiecare dată când Cayce
foloseşte expresia „this country” („această ţară”, n.tr),
se referă la Statele Unite. Foamete în America? Publicul
non- american crede că acolo este peste tot şi în fiecare
zi... numai „Dallas” şi „Dynasty”! E greu de imaginat că
se poate ajunge la foamete în această ţară întinsă, care
nu se mai sfârşeşte de-a lungul, de-a latul şi de-a
curmezişul şi care, de cincizeci de ani, este pentru
întreaga lume însăşi imaginea belşugului. Totuşi
agricultura Statelor Unite a avut mereu probleme; stă
mărturie această întrebare pusă de Gertrude Cayce, la
25 octombrie
„Ce să aşteptăm de la programul de sprijinire a
agricultorilor propus de administraţia actuală? Va
fi aplicat cu succes?”
„Va fi blocat parţial, pentru că acest program e
prea ambiţios”. (Lectura 3976-17)
Uităm prea des catastrofele: defrişarea şi
agricultura industrială intensivă au provocat în unele
state americane o puternică eroziune a solului. Milioane
de metri cubi de pământ arabil sunt dizlocaţi de ape şi
depuşi de marile fluvii, pe fundul oceanelor. Mâlul din
Mississippi nu este altceva decât pământul fertil al
Americii neaoşe, plecat fără întoarcere, mărind în fiecare
an suprafaţa deja imensă a acelor deşertice bad lands
(terenuri sterpe, n.tr.), adică regiuni golaşe, masacrate,
pierdute pentru cultură.
 Acest fenomen dezastruos începuse deja, de pe
vremea lui Cayce. O agricultură extensivă, care
neglijează Natura, sterilizase mari suprafeţe de teren
arabil. Astăzi, folosirea masivă a îngrăşămintelor
industriale şi a pesticidelor a dat dezastrului o amploare
şi mai mare, iar noi ne temem să nu fie chiar mai rău
datorită O.M G.-urilor.. Din păcate, acest model nefericit
este urmat şi de alte popoare ale planetei, inclusiv de
ţările din Lumea Veche, unde se practica o agricultură
intensivă extrem de atentă. Lumea avea respect faţă de
pământ şi avea grijă să nu-l strice. Pentru a lăsa
pământul să se odihnească, se înceta cultivarea şi se
practica rotaţia culturilor (asolamente). În ţările bătute
de vânt, se plantau tufişuri care să-i „taie” din viteză şi
să asigure astfel umiditatea. O mare parte din aceste
obiceiuri au dispărut, făcând loc dezastrelor. De
exemplu, în ţările cu tufăriş, au fost smulse tufişurile pe
kilometri întregi, ceea ce a provocat recent inundaţii
catastrofale.
Cayce insistă:
„Dacă vreţi să nu suferiţi de foame în anii care
vin, dacă aveţi cu ce să cumpăraţi o fermă, este o
şansă care nu trebuie scăpată”. (Lectura 3620-1)
Iar în alt pasaj:
„Tot ce vă este necesar este produs de sol. Deci
va trebui să vă întoarceţi la pământ. Fiecare om va
trebui să aibă posibilitatea să obţină din sol,
muncind, ceea ce-i trebuie ca să-şi hrănească
organismul (...). În toate marile centre [urbane],
lumea va trebui să se întoarcă la pământ”. (Lectura
3976-19, făcută în 1934.)
Cayce prevedea că vom fi obligaţi să renunţăm la
viaţa artificială pe care o ducem în marile oraşe:
 „Sunt prea multe expediente în anumite
sectoare ale activităţii economice. Dacă nu [ne
întoarcem la pământ], ne atragem ruina [stocurilor
alimentare], nenorocirile, războiul [civil]”. (Lectura
3976-19) (Cayce a repetat acest avertisment în mai
multe lecturi. Vezi de asemenea Les Prophéties d'Edgar
Cayce, op cit., p. 179. Philippe Desbrosses, doctor în
[probleme de] mediu, agricultor şi expert pe lângă
Comisia din Bruxelles, trage şi el semnalul de alarmă:
„în Franţa, pierderea de materii organice (adică humus)
ar fi de 20 de tone/hectar, anual! Franţă, pământul tău
se duce pe apa sâmbetei!”)
Nu este nici prima, nici ultima oară când Cayce
prezice război civil şi revoluţie în Statele Unite, „căci în
felul acesta reacţionează oamenii, de obicei, când
în unele locuri este abundenţă, iar în altele,
foamete”. (Lectura 3976-19)
Foametea este întotdeauna o consecinţă a
nedreptăţii sociale şi nu numai în America. Bieţii
cetăţeni din ex-blocul comunist visează la vitrinele
noastre doldora de mâncare. Africanii, la fel. Iar noi, care
ne credem la adăpost de foamete, poate că am face bine
să reflectăm: situaţia este explozivă, iar conducătorii
noştri îşi dau seama de acest lucru, tot mai mult.
Foamea, pe care o anunţă toate profeţiile (nu
numai cele cayciene) este legată de egoismul social, atât
al conducătorilor, cât şi al consumatorilor, care nu sunt
dispuşi să ceară mai mult respect pentru Pământ.
Una din cauzele posibile ale foametei, în viitor, este
distrugerea „terenurilor arabile”, adică eroziunea
solului, de care am vorbit mai sus, începând cu acele
bad lands, fenomen care loveşte deopotrivă, şi de mult
timp, întregul Bazin Mediteraneean. De multă vreme,
păşunatul excesiv (al caprelor, în special) şi jefuirea
pădurilor pentru lemn au transformat în deşert mari
suprafeţe din Orientul Mijlociu şi chiar mai aproape de
noi, în Italia de sud şi în unele zone din Provence.
Totuşi, în ultimii treizeci de ani, mai multe state au
început să ia atitudine, protejând mai mult pădurile. De
exemplu, au fost replantaţi mulţi copaci în Israel. Italia,
care a tratat foarte serios pericolele ce pândesc mediul
înconjurător, a creat mari parcuri naţionale (în Toscana,
de pildă). De asemenea în Franţa, Elveţia, Germania,
Belgia şi Luxemburg, unde numeroase specii vegetale şi
animale fac obiectul unei protecţii legale (foarte greu de
respectat pe teren, ca în cazul urşilor din Pirinei, al
lupilor din Vanoise, al porumbeilor guleraţi din Landes,
al bâtlanului cam de peste tot etc.). Totuşi aceste specii
se sting treptat, doar cu câteva excepţii. Atunci, ce se
întâmplă?
Agresiunea vine din altă sursă: poluarea chimică.
Suprafeţele cultivabile sunt astfel tratate încât solurile
sunt pline de produse toxice care, în final, otrăvesc
animalele, trecând din specie în specie, de-a lungul
„lanţului nutritiv”. Râul pe malul căruia locuiesc eu
acum, Yvette, era limpede cândva. Astăzi, toate
produsele chimice folosite pe câmpurile din jur ajung să
se scurgă în apele sale. După o zi în care plouă, apa
cascadelor face spumă ca un şampon... cu superfosfaţi!
Pădurile din Europa ajung să piară, elveţienii şi germanii
nu mai ştiu cum să oprească moartea sutelor de arbori
din masivele forestiere aflate în lungul Rinului. Tratarea
excesivă epuizează solul, care este un organism viu. Se
ştie, dar... se continuă tratarea! Iată o lectură destul de
elocventă, pe această temă:
„În ultima perioadă a Atlantidei, (...), cu
urbanizarea crescută, s-au împuţinat mijloacele de
procurare, din Natură, a celor necesare pentru a
satisface nevoile corpului, îmbrăcămintea, (...), şi
refacerea forţelor fizice. Altfel spus, [a fost] foamete!
Asta s-a întâmplat în vremurile din urmă ale
civilizaţiei atlante, cu 10.700 de ani înainte de
venirea Prinţului Păcii (Aşa îl numeşte Cayce pe
Christos în unele lecturi. Aşadar, el stabileşte data
cataclismului care a distrus Atlantida în urmă cu 12.700
de ani (10.700 + 2000). Am redat o parte a acestei lecturi
în Les Prophéties d'Edgar Cayce, op. cit. Pentru orice
referire la istoria atlantă, a se vedea volumele I şi II ale
prezentei lucrări) Odată cu foametea a apărut
necesitatea de a folosi din nou anumite energii
pentru a forţa Natura, în vederea refacerii
rezervelor alimentare. Asta a dus la erodarea
munţilor, apoi a văilor, care au fost pustiite la
rândul lor, apoi marea însăşi. În fine, de aici s-a
ajuns la o dezintegrare rapidă a pământului. Şi
iată cum au sfârşit acei locuitori, cu excepţia celor
care au scăpat emigrând foarte departe”. (Lectura
364-4)
Asta nu vă aminteşte nimic? În toată cariera sa de
clarvăzător, Cayce a evocat mereu drama atlanţilor,
spunându-le consultanţilor săi, cu o insistenţă
remarcabilă: „Nu faceţi ca ei!” După ce le împrospătase
memoria atlantă, amintind fiecăruia rolul pe care îl
jucase personal în acea civilizaţie, Cayce îşi avertiza
consultanţii neîncetat, arătându-le analogiile dintre
civilizaţia noastră şi defuncta „Împărăţie a mării”. Trăim
un sfârşit de ciclu similar - repeta el din lectură în
lectură - cu aceleaşi tentaţii ale puterii şi egoismului
colectiv. Până la distrugere?
Aş vrea să explic lecturile cayciene despre
degradarea solului prin mărturia lui Yan Brekilien,
judecător pensionar, scriitor, fost preşedinte al Comisiei
de Comasare:
„M-am numărat între cei ce se opuneau comasării,
arătând dezastrele pe care le-ar aduce aceasta. Cum
poziţia noastră era împotriva dogmelor oficiale, nu eram
crezuţi şi eram luaţi în derâdere. Astăzi, când aceste
dezastre s-au produs, se vede că am avut dreptate. Dar
taluzurile nivelate nu vor mai fi refăcute, cursurile
„Îndreptate” nu-şi vor mai regăsi albia naturală, copacii
tăiaţi vor avea nevoie de zeci de ani, de secole, ca să
crească iar, şi solurile sterpe nu-şi vor mai regăsi
fertilitatea niciodată, poate”.
În acest articol, judecătorul Brékilien face aluzie la
inundaţiile catastrofale care au pustiit Franţa în iernile
din 1994 şi 1995. El explică şi mai clar în pasajul
următor:
„Am remarcat foarte repede (...) că o mare parte a
populaţiei contesta puternic comasarea. La început, n-
am fost impresionat, fiind atât de convins că era un
lucru bun pentru toată lumea (...). Îmi spuneam:
„Trebuie să ne gândim la viitor şi să-i facem fericiţi fără
voia lor.” (...) Abia treptat, prezidând adunările comisiilor
care examinau reclamaţiile (...), mi-am dat seama că
dacă erau atât de multe reclamaţii, înseamnă că erau
prea multe nedreptăţi, prea mulţi oameni cinstiţi jefuiţi
de către vecini lipsiţi de orice scrupul, prea multe
terenuri masacrate (...). Atunci, am înţeles că datoria
mea de judecător era să studiez problema cu atenţie şi
să văd dacă, pe lângă avantaje, comasarea nu prezenta
şi incoveniente care erau mai mari decât avantajele.
Mergând la faţa locului, am dobândit o experienţă
în domeniul amenajării funciare, care nu concorda cu
doctrinele tehnocraţilor. Am înţeles că dacă generaţiile
care au trăit înaintea noastră în aceste zone de tufăriş
au muncit din greu, zile întregi, ca să ridice taluzuri pe
care le-au îmbrăcat cu copaci, n-au făcut-o ca să se afle
în treabă, nici ca să ofere turiştilor o privelişte plăcută,
ci pentru că era absolut necesar pentru productivitatea
terenurilor şi pentru o creştere raţională a animalelor.
Stratul arabil din câmpurile aflate în masivul Armorican
era prea subţire ca să nu fie apărat de eroziunea
pluvială şi eoliană. Or numai taluzurile, pe care
strămoşii noştri aveau obiceiul să le ridice, puteau
asigura această protecţie. Ei ofereau câmpiilor un
adăpost faţă de vântul care le usucă, le îngheaţă iarna şi
le duce pământul departe. Ele stăteau în calea apei
ploilor, care curgea vijelios, adunând-o în şanţuri şi
conducând-o uşor spre izvoare şi râuri, fără să provoace
revărsări catastrofale.
Taluzurile şi copacii care le acopereau dăruiau şi
umbra binefăcătoare, de care aveau nevoie, în zilele
calde ale verii, animalele aflate la păscut, iar în solul lor,
erau râmele şi microorganismele fără de care pământul
ar deveni repede nefertil. De fapt, desfiinţarea taluzurilor
în cadrul comasării şi celelalte lucrări conexe, cum sunt
canalizarea cursurilor de apă, asfaltarea drumurilor,
tăierea arborilor, au generat o scădere a randamentului,
care i-a ruinat pe agricultori; aceştia au încercat să
contracareze prin creşterea nesăbuită a cantităţii de
îngrăşământ, poluând astfel apa pe care o bem şi cu
care ne adăpăm animalele (...). Şi mi-am dat seama că
tehnocraţii erau atât de porniţi să distrugă, să ruineze
câmpurile, micşorând productivitatea terenurilor,
desfigurând peisajele, provocând revărsarea râurilor,
făcând să sece izvoarele, lăsând vântul să devasteze tot,
din considerente financiare, in virtutea unui decret al lui
Napoleon, inginerii genişti de la sate percep un procentaj
din lucrările pe care le conduc. Deci au tot interesul să
niveleze cât mai mulţi kilometri de taluz, fără să le pese
că pământul devine sterp, că animalele mor, că
inundaţiile şi uraganele lasă în urmă mii de sinistraţi, ...
şi că ţăranii, în culmea disperării, se sinucid”.(Acest text
mi-a fost pus la dispoziţie de asociaţia „S O S
Remembrement” (S.O.S Comasare). Această asociaţie a
ridicat un monument de 9 metri înălţime, în satul
normand Geffosses, dedicat „naturii şi oamenilor victime
ale comasării” şi dezvelit la 27 iulie 1994. Victime au fost
destule ca să justifice furia populaţiei şi să provoace
scene violente. în mai multe oraşe, au fost văzuţi
locuitori care se legau de copacii lor, încercând să
determine echipele de tăietori să renunţe. Dar, din
păcate, apărătorii pătimaşi ai copacilor au pierdut... iar
betonul a câştigat! Totuşi cataclisme de genul celor din
26 decembrie 1999, şi din zilele de după, i-au făcut pe
unii să-şi dea seama de rolul important al copacilor în
echilibrul ecologic al ţării noastre)
Din păcate, aceste fapte triste nu se limitează doar
la preaiubita noastră Franţă. În toate ţările lumii, s-ar
putea face constatări la fel de pesimiste. Originea
pagubelor? Egoismul conducătorilor. Cayce, care se
referea atunci doar la Statele Unite, spusese acest lucru
în privinţa programului de sprijinire a agricultorilor
americani:
„Dacă se ia în consideraţie interesul general,
situaţia se poate reechilibra singură (...). Trebuie
deci să existe o cooperare, o coordonare, o unitate
în cadrul guvernului, în politica sa oficială, în
legislaţie şi administraţie (...). Nimeni nu are
dreptul să se joace de-a dictatorii şi să hotărască
fără să ia aminte la fiecare rotită”. (Lectura 3976-
17)
 „Totul va depinde de motivaţiile profunde ale
celor aflaţi la putere”. (Aceeaşi lectură)
„Nu pot fi două măsuri pentru aceeaşi oca: a
ţăranului de pe câmp (...) şi a celui care
manipulează marea finanţă. Toţi sunt egali în faţa
legii, fie ea materială sau spirituală”. (Lectura 3976-
16)
„[în fine, nu se mai poate] avea încredere deplină
în personalităţile publice sau oficialităţi. Acestea
au eşuat şi sunt responsabile de conflictele care
trec lumea prin foc şi sabie acum”. (Lectura 3976-27)
„Acum” însemna epoca celui de-al doilea război
mondial. Dar lecturile lui Cayce au întotdeauna două
viteze: când vorbeşte de evenimentele timpului său, el
întredeschide uşa viitorului. Consultanţii erau foarte
uimiţi când îl auzeau vorbind de foamete, în timp ce
lumea tocmai scăpa din strâmtorare (Marea Criză
condamnase, într-adevăr, sute de oameni la o mizerie
cruntă). Cu toate acestea, aceleaşi cauze provoacă
întotdeauna aceleaşi catastrofe:
„Pretutindeni unde egoismul este motivaţia
dominantă, ne putem aştepta la frământări şi
ciocniri”. (Lectura 3976-18)
Pe de altă parte, schimbarea climei, anunţată de
atâtea ori de Cayce şi regăsită în toate profeţiile, va
contribui în mod sigur la apariţia unor mari neajunsuri
în sectorul agroalimentar.
La ora actuală, toate mesajele pe care le primim în
Europa ne sfătuiesc să facem provizii şi să ne obişnuim
cu un regim mai auster, ca să ne pregătim pentru
lipsurile viitoare. De exemplu, grupul de la Sarlat, deja
citat, a primit la 16 martie 1995 mesajul următor:
„Considerăm astăzi că este timpul să vă spunem
unele lucruri pe care vi le-am ascuns, pe care v-am lăsat
să le presimţiţi sau ghiciţi (...). Ca să vă răspundem la
întrebări, trebuie să începeţi prin a vă procura unele
lucruri necesare. Puteţi începe acum să faceţi provizii
alimentare, necesare pentru alimentaţia oamenilor. (...)
Cerealele ar fi o alegere nimerită. Pentru aceasta, veţi fi
călăuziţi (...).
La nivelul a ceea ce trebuie prevăzut: o hrană
sănătoasă, fără alimente grele. Adică, în principal, o
hrană bazată pe cereale, bazată pe fructe uscate.
Fructele proaspete n-aveţi cum sã le păstraţi. Obişnuiţi-
vă deja cu aceasta, să aveţi o alimentaţie bazată pe
cereale, fructe uscate, fructe proaspete şi lactate, dacă
puteţi. Încercaţi să vă străduiţi la maximum pentru
integrarea Energiilor Divine, încercaţi să vă hrăniţi cu
ele. E foarte uşor, trebuie doar să fiţi conştienţi de acest
lucru: vă ridicaţi vibraţiile şi absorbiţi toată energia
divină care o să vă regenereze şi o să vă hrănească (...).
Deci, pregătiţi-vă să faceţi rezerve, dar nu într-un
mod nesăbuit. Haine călduroase, ceva pentru iluminat,
ceva pentru încălzit (...). Trebuie sã vă pregătiţi financiar
şi psihologic. Voi, cei din Franţa, aveţi un răgaz ca să vă
pregătiţi”. (Asociaţia „Du Ciel à la Terre” (Pech-Lafaille,
24200 Sarlat-la-Canéda).)
Da, fără panică... Dacă mulţi dintre noi, cei din
oraşe, n-au loc să-şi facă provizii, alţii, care stau în
localităţi mai mici sau la ţară, pot. Însă pe cei care
locuiesc în oraşe, diverse mesaje îi sfătuiesc să aibă
pregătită o valiză de urgenţă! Cât despre persoanele care
au congelatoare pline ochi cu provizii pentru vremuri
grele, vor avea oare curent electric pentru a le face să
funcţioneze?

Extratereştrii există şi trimit mesaje privind mediul înconjurător...

 Pasionată dintotdeauna de fenomenele OZN, adun
documentaţie de ani de zile. Opinia publică a evoluat de
la negarea totală, acum câţiva ani, la un interes
cvasigeneral astăzi.
Mereu am avut impresia că „îngerii” îşi schimbă
„ţinuta” de-a lungul mileniilor. În timpurile biblice,
apăreau înveşmântaţi în robe greceşti drapate cu pliuri
lungi, cu o pereche de aripi asortate la culoare (în
general, albe), prinse de omoplaţi. De ce ar fi obligate
entităţile angelice, care au bunătatea să ni se arate, să
poarte ad vitam aetemam costumul complet demodat
al grecilor de demult? (în vreme ce noi am ajuns la
minijupa egipteană şi nădragii galilor - moşteniţi direct
din Atlantida - care au reuşit să se impună definitiv!) Da,
de ce n-ar vrea şi îngerii să se îmbrace modern, luând
„un aer tineresc”, în costum de cosmonaut? Stă foarte
bine şi este mai practic pentru călătoria intergalactică...
Atunci mă gândesc că îngerii şi vizitatorii
extratereştri sunt totuna. Bineînţeles că nu ignor
existenţa celor negativi, foarte negativi, extratereştri care
n-ar putea fi, în acest caz, decât îngerii „răi”. Cei care
mutilează bietele animale în unele state americane, cei
care răpesc (aproape pretutindeni în lume) oameni, care
se întorc traumatizaţi etc. Eminentul meu confrate
Jacques Vallee a publicat câteva cercetări destul de
îngrijorătoare despre existenţa invadatorilor distructivi.
(Jacques Vallée, Autres Dimensions (1989),
Confrontations (1991) şi Révélations (1992) Ed. R.
Laffont. Am citat de asemenea, in Les Propheties
d'Edgar Cayce, remarcabilele mesaje ale italienilor
Germana Grosso şi Ugo Sartorio transcrise în I nostri
amici extraterrestri, Casa Editrice M.E.B., Turin,
Italia. Foarte interesantă este şi lucrarea semnată de
Marie-Therese de Brosses, Enquête sur les
enlèvements extraterrestres, Ed. J’ai Lu, 1998, şi
mesajele recente ale contactatului Eugenio Siragusa şi
ale stigmatizatului italian Giorgio Bongiovanni, care
publică o serie de casete şi filme cu magnifice OZN-uri
surprinse de amatori (le puteţi procura la adresa
următoare: Nonsiamosoli Video, Via Asti, 23, 63018
Porto Sant’Elpidio (AP) Italia)) De altfel, nu este singurul,
lucrurile cam încep să se ştie.
Aceşti aliens negativi ar fi acum implantaţi în
Statele Unite, în baze închiriate de la guvernele
americane, în schimbul informaţiilor tehnologice - vezi
celebra „Bază 51”.
Aceşti extratereştri nefaşti au uneori înfăţişare
omenească, însă mai mulţi martori susţin că sângele lor
nu aparţine nici unei grupe sanguine cunoscute, căci
are globule... negre! Ei apar sub formă de M.I.B. (men-in-
black), adică misterioşii „oameni în negru”, sau mai des
„mici şi cenuşii”, cu fruntea imensă, ochii oblici, craniul
chel. Unii martori au văzut uriaşi de peste doi metri
înălţime.
Alţii sunt venusieni blonzi ca nişte tineri zei greci.
Tocmai aceştia îşi avertizează continuu interlocutorii
(„contactaţii”) asupra folosirii iresponsabile a armelor
atomice. După ei, violenţa exploziilor nucleare nu numai
că poluează iremediabil Pământul, ci şi riscă să-l
distrugă determinând o schimbare violentă a sensului de
rotaţie în jurul axei sale.
Am ales o serie de pasaje din „lecturi”, care nu lasă
nici un dubiu în privinţa părerii lui Cayce despre
extratereştri: ei există!
„Pământul este doar un atom în Universul
Lumilor”. (Lectura 5749-3)
Altfel spus: vă credeţi singuri în cosmos, dar
sunteţi doar un fir de nisip. Întrebat de biograful său,
Thomas Sugrue, despre pluralitatea lumilor locuite,
Cayce îi aminteşte că sistemul nostru solar este doar un
grăunte din Marele Univers. Apoi i-a spus că sufletele
trec de pe o planetă pe alta, dintr-un sistem solar în
altul, ca să evolueze. Thomas Sugrue îl întreabă în
continuare:
„Unitatea interioară, adică desăvârşirea
evoluţiei personale, se poate dobândi, pentru fiecare
suflet, în orice sistem solar sau trebuie realizată
intr-un anumit sistem solar?
- Asta depinde de sistemul în care a intrat
entitatea, desigur. Dar această evoluţie poate fi
încheiată în oricare din multele sisteme existente”.
(Lectura 5479-1)
Cayce şi-a depăşit cu mult epoca: el vedea mult
dincolo de steluţa „noastră” - pe care o numim Soare -
roiuri de galaxii care gravitează în Univers, nu se ştie
până unde...
Sfera celestă este un loc precis din Univers sau
numai o stare de spirit?”
Se vede că în micul grup care pune întrebarea nu
este nici un astronom, nici cosmolog. Sunt mai degrabă
persoane din anturajul lui Cayce, cu o cultură ştiinţifică
precară, dar cu o profundă cunoaştere biblică.
Întrebarea lor are un sens religios, ca şi cum am zice
„Cerul” sau „Iadul”, Iată răspunsul lui Cayce:
„Când o entitate, un suflet, intră într-o sferă
[oricum „celestă” - adică pe o planetă sau stea],
indiferent care, cu tot ce a edificat în corpul său
celest nepământesc, ea trebuie să ocupe un loc
precis în Spaţiu şi Timp, pentru că este un spirit
limitat”. (Lectura 5749-4)
N-am numărat lecturile, foarte multe, unde Cayce
afirmă că sufletele omeneşti călătoresc de pe o planetă
pe alta, între două vieţi pe Pământ. Mai sunt „umane”
când nu mai sunt „pământene”? Cayce nu răspunde clar
la această întrebare, dar totuşi, în lecturi, face
deosebirea între „Îngeri” şi „oameni”, altfel spus entităţi
umane şi entităţi care n-au fost oameni niciodată (sau
nu mai sunt de foarte mult timp?). Cuiva care doreşte să
ştie cum arată locuitorii altor lumi, el îi dă următorul
răspuns:
„[Să nu credeţi că] locuitorii acelor planete ar fi
fiinţe de carne şi sânge cum vedem pe Pământ, ci
fiinţele conştiente iau acolo forma şi modul de
existenţă adaptat la condiţiile planetare”. (Lectura
1650-1, citată la pag. 242, în vol. I.)
Altfel spus, „carnea” şi „sângele” lor nu au aceeaşi
compoziţie ca pe Pământ. Există alte tipuri de
configuraţii moleculare, alte sisteme organice, adaptate
la alte viteze ale luminii (peste 300.000 km/s). Aceasta
generează nivele vibratorii, rezultând obligatoriu forme
diferite şi alte capacităţi decât cele pe care le cunoaştem.
Literatura ufologică dă descrieri variate ale acestor
„umanoizi”, care debarcă tot mai des pe aeropoartele
noastre, pe câmpuri şi drumuri. Reacţiile lor arată că
sunt „conştienţi” - şi aici toţi ufologii sunt de acord. Ei
reacţionează în mod „inteligent” la manifestările umane.
În majoritatea cazurilor, au „aproape” chip omenesc...
dar nu într-atât încât să nu ne îngrijoreze. Şi a fost
odată Roswell, şi povestea celor şaisprezece cadavre de
extratereştri recuperate dintr-un OZN căzut la Aztec, în
Mexic, la 17 martie 1949, fără să-i mai punem la
socoteală pe cei capturaţi „vii”, la sol. Numai serviciile
secrete ştiu exact ce se întâmplă.
Iată comentariile Germanei Grosso:
„Pământenii sunt încărcaţi cu unde prea grele
pentru noi. Fizicul nostru, fiind alcătuit din substanţă
mai puţin „materială” decât a voastră, suferă imediat
tulburări care se agravează când suntem în atmosfera
terestră. Suntem cuprinşi de ameţeli, până într-acolo
încât unui de-ai noştri a trebuit să fie repatriat de
urgenţă în farfuria-mamă şi a trebuit să-l tratăm timp de
o săptămână (...) ca să-şi revină (...).
Alt coleg, din cauza unei avarii a aparatului său şi
nemaiputând să ne trimită un SOS, a trebuit să
aterizeze. Lipsit de contactul cu baza, s-a văzut obligat
să ceară ajutor pământenilor. Se adunase deja o
mulţime în jurul discului accidentat, împiedicând orice
mişcare. Aterizase pe o câmpie întinsă, iar oamenii
veneau de peste tot. Colegul meu a reuşit, totuşi, cu
tehnicile personale, să împrăştie mulţimea şi chiar să
intre în disc. Acolo, a demarat ca să scape cât mai
repede. Şi iată că mijlocul său de transport s-a
dezintegrat, lăsându-l acolo, incapabil să ia drumul
cerului. Înconjurat de fiinţe umane, a încercat să le
spună ceea ce i s-a întâmplat. A fost luat cu forţa. Apoi,
a fost dus într-un spital, unde a fost supus la chinuri
groaznice, care i-au cauzat moartea. Asta mi-a povestit
un alt coleg care plecase în căutarea lui în scurt timp.
Cum nu l-a găsit, a făcut „un sondaj mental” în memoria
celor din locul cu pricina şi astfel a aflat ce i se
întâmplase. Sunt convins că, dacă acel camarad ar fi
aterizat din cauza avariei între primitivi, cei pe care
oamenii care se pretind civilizaţi îi numesc „sălbatici”, ar
fi fost adorat ca un zeu. În loc de aşa ceva, a fost tăiat,
de viu, în bucăţi, ca să se vadă cum este alcătuit un
locuitor de pe altă planetă! Aşa arată ospitalitatea
pământenilor!
Şi nu numai că a trebuit să-şi piardă discul, care s-
a dezintegrat, dar a trebuit să se dezintegreze şi el
însuşi, aşa cum au făcut cei al căror aparat nu mai
funcţiona, ca să nu cadă în mâinile pământenilor. Din
păcate, sărmanul nostru coleg nu este primul căruia i se
întâmplă aşa ceva. Îmi pare atât de rău de acest incident
care demonstrează cât de mult vă lipseşte încă
maturitatea”. (Op. cit.: baza americană unde ar fi
păstrate OZN-urile care au căzut peste grajdul de vaci
este denumită în literatura ufologică „Zona 51”.)
Acest mesaj datează din 31 decembrie 1962 şi este
semnat „Ithacar de Masar”, numele cu care se prezenta
acest extraterestru. Mi-a plăcut mult această mărturie,
care sună „omeneşte”, adică arată compasiune, pe când
toată literatura OZN îi înfăţişează pe aliens ca nişte
prădători cu inima de bronz. Dacă anumite evenimente
tragice arată că, într-adevăr, unii sunt astfel, va trebui
totuşi să învăţăm în fine să facem deosebirea între cei
buni şi cei răi, stând în aşteptarea celei de a Doua
Veniri, adică întoarcerea lui Christos însoţit de „oştirile
cereşti”, temă larg dezbătută de Cayce. El preconizează
această sosire pentru un viitor foarte apropiat:
„Căci vor veni în planul terestru trimişii
Tronului vieţii, Tronului luminii şi Nemuririi (...)
care se vor lupta în aer cu trimişii întunericului”.
(Lectura 3976-18)
„Se va întoarce în carne şi oase pe Pământ, ca
să-i cheme pe nume pe cei ce sunt ai Lui”. (Lectura
5749-5)
„Se va întoarce, întrupat, ca să ceară ceea ce-l
aparţine. Mulţi predicatori au vorbit de această a
Doua Venire a lui Christos (...); dar astăzi, când a
venit Vremea, (...) v-aţi adunat, în încarnarea de
acum, ca să ascultaţi ceea ce vă este dat de un
înaintaş, semn prevestitor al acestei Energii
Stăpânitoare a Pământului, care este numită
Conştiinţa Christică, această Putere, această Forţă
despre care s-a vorbit de secole şi care va veni pe
Pământ!” (Lectura 5749-5)
„Căci se va întoarce într-o zi şi îl veţi vedea aşa
cum este (...), exact cum au spus îngerii când voi
eraţi încarnaţi pe Pământ, în vremea răstignirii.
Mai ţineţi minte? Ei proclamau: „Cel pe care L-aţi
văzut plecând, la fel se va întoarce”. Ei bine, de
data aceasta, veţi fi din nou pe Pământ când El va
veni. Nu vă semeţiţi, ci găsiţi un motiv ca să vă
păstraţi credinţa, încrederea în întoarcerea
Domnului”. (Lectura 3615-1)
Consultanta era o femeie de afaceri, văduvă, în
vârstă de 53 de ani pe atunci (în 1944). Din două una:
ori va trăi o sută de ani (1944 + 56 = 100 de ani în anul
2000, dacă acesta este anul întoarcerii lui Christos!), ori
se va încarna într-un copilaş care va vedea evenimentul!
După cum se vede, lui Cayce îi plac predicile
despre „a Doua Venire”. Mărturisesc că n-am răbdare
cu cuvântările biblice, nici chiar cu ale lui Cayce! Am
văzut înflorind destule secte sinistre, care propovăduiesc
sub pretextul: „Mâine e Apocalipsa”, ca să mi se facă
lehamite de acest subiect. Şi totuşi, trebuie să recunosc
că este unul din componentele de bază din Tatăl Nostru:
spunem, fără să ne gândim, „Vie împărăţia Ta”.
Inevitabil...
Dar dacă facem legătura cu ozeneurile? Atunci
subiectul devine nou şi interesant! De ce n-ar fi „îngerii”
- despre care Evangheliile spun că vor veni „să adune
aleşii din cele patru colţuri ale Universului” - nişte E.T.
cumsecade? Nişte „venusieni”, adică nişte oameni mai
mari, ca aceia care i s-au arătat lui Adamski în
California şi lui Siragusa în Italia? Erau suficient de
frumoşi, înţelepţi şi binevoitori ca să-i considerăm
„Îngeri”.
 Deci întoarcerea lui Christos, însoţit de oştirile
cereşti... Ca să ne facem cât de cât o imagine despre
acest lucru, îmi invit cititorii la o plimbare-vizită prin
profeţiile recente.
„Am fost trimişi aici, acum, ca să ajutăm Omul în
situaţia dificilă pe care şi-a creat-o singur. De mii de ani,
i-am prevenit pe oameni şi stă scris în Sfintele Scripturi.
Noul „ Testament vă spune limpede ce va fi. Aducem cu
noi o forţă şi o energie pe care Omul nu o cunoaşte.
Această energie va fi menită să ajute omenirea, pentru
ca o mare parte a ei să supravieţuiască evenimentelor
prin care va trebui să treacă (...). Vom veni la Omul de
pe Pământ în chip de fraţi (...), ca fiinţe individuale
create de Dumnezeu, create divin, exact ca şi Omul.
Suntem toţi copiii lui Dumnezeu, şi voi, şi noi.
În operaţiunea de salvare care va veni pe Pământ
(...) nimic nu va fi lăsat la întâmplare. Nu vom putea
interveni cu forţa, dar vom putea să ajutăm orice individ
care se ajută singur, întorcându-şi faţa către Dumnezeu.
Recunoaşterea conceptului de Dumnezeu, în adâncul
sufletului şi cugetului unui om, este suficientă pentru
(...) a-l conduce la o mutaţie spirituală. Nu va exista
discriminare între rase şi naţiuni. Toate sunt ale lui
Dumnezeu. De aceea, în ochii noştri, nu există diferenţă;
nu se va face nici o discriminare în cursul acestei
operaţiuni.
A Doua Venire a lui Christos va fi o cotitură în
conştiinţa Omului. Conştiinţa Christică va cuprinde tot
Pământul, astfel ca învăţăturile şi spiritul lui Christos să
poată fi trăite cu adevărat. Acesta este principiul Iubirii
infinite, al Iubirii fără margini, care va deveni stăpână,
iar Oamenii vor trăi, în fine, împreună ca fraţi şi surori.
Şi nu vor mai fi războaie niciodată.
 Evenimentul care este gata să se producă se va
abate peste toate popoarele Pământului, în acelaşi timp
(...). Dar Eu voi veni să le ajut (...).
Oştirile Cereşti vor veni pe Pământ, iar Eu voi veni
cu ele, căci Oştirile cereşti Mă vor urma pe Pământ.
[Sintagma „Oştiri (Falange, în original (n.tr.)) cereşti”
implică ideea că aceşti îngeri salvatori vor fi „Înarmaţi”,
în orice caz „echipaţi împotriva unui duşman”; falanga
greacă era remarcabilul corp de armată care a asigurat
supremaţia atenienilor secole de-a rândul ]
Au fost difuzate mesaje pentru a vesti oamenilor că
a Doua Venire a lui Christos este iminentă (...). Oştirile
cereşti vor fi prezente în jurul Pământului pentru a-i
teleporta în spaţiu pe cei care vor fi recunoscuţi apţi să
suporte mutaţia spirituală (...) Un contact permanent va
fi stabilit între fraţii din Spaţiu şi Pământ. Vom veni în
corp fizic şi perfect vizibili. Şi s-a spus că vom veni într-
un mod care să fie pe înţelesul Omului [care, până
acum, n-a priceput mare lucru, e drept!].
Mulţi oameni au văzut fenomene pentru care nu au
nici o explicaţie. Li s-a dat mai multe nume acestor
fenomene, dintre care unul a devenit universal: „farfurii
zburătoare”.
Vom veni şi vom ateriza cu farfuriile zburătoare
astfel încât întreaga omenire o să-şi dea seama de
existenţa lor. Vom veni numai atunci când se vor
declanşa evenimentele, dar atunci vom veni astfel ca nici
o îndoială să nu planeze asupra misiunii şi intenţiilor
noastre Dumnezeu Atotputernic îşi întinde stăpânirea
asupra voastră şi a noastră deopotrivă. Ceea ce se va
întâmpla este voia absolută a lui Dumnezeu”. (Mesajele
lui Christos primite la Borup, Danemarca, şi traduse de
D-na Julia Guillaume, caietul al 3-lea, mesajul din 29
martie 1968)
 Într-o vreme, mă frământam întrebându-mă cum îi
voi deosebi pe cei „buni” de cei „răi”. Dar iată că va fi
simplu ca bună ziua...
„Când vorbim de „extratereştri”, trebuie să ne
referim la acele personaje care au fost numite „Îngeri” în
trecut.
Iisus a spus că se va întoarce „pe nori”, cu putere şi
slavă. Numeroase cohorte cereşti sunt deja pe Pământ şi
în jurul său...
Exploziile nucleare de suprafaţă, subterane şi
atmosferice de pe planeta voastră provoacă o deplasare
ireversibilă a axei magnetice a Pământului spre sud-sud-
vest. Dacă va continua, consecinţele riscă să fie
incalculabile. Dacă inelul atmosferic depăşeşte punctul
critic [în această deplasare], vom asista la fenomene
devastatoare - accentuate de oscilaţia maselor oceanice,
topirea celor două calote polare şi a gheţarilor, coliziunea
enormă a maselor continentale, odată cu năvălirea
apelor mării pe cea mai mare parte a uscatului, care va
ajunge astfel la minimum 800 de metri sub apă...
Acest lucru s-a produs deja într-un trecut
îndepărtat (...) şi ţin să vă spun că s-ar putea repeta - şi
în mod sigur nu din „cauze naturale”, ci din cauza
ştiinţei voastre fără conştiinţă...” (Mesaje primite în
februarie 1985 de către Eugenio Siraglisa şi difuzate prin
asociaţia italiană Nonsiamosoli)

PARTEA A TREIA - REÎNCARNAREA, CHEIE A

ISTORIEI: DANSUL CONDUCE LUMEA

Istoria nesărată, aşa cum am învăţat-o la şcoală, e

cumplit de plictisitoare... Câţi bieţi liceeni nu şi-au rupt
dinţii în ea! Aveau şi de ce: şiruri de date, liste de regi,
evenimente peste evenimente, cărora nu le vezi rostul.
Oricine simte că există o explicaţie profundă, o cheie
ascunsă care ar permite înţelegerea acestei istorii pur
faptice.
Cheia care ne lipsea este reîncarnarea, istoria „psi”,
iată ce doream fără să ştim. Iată de ce istoria oficială ne
apare ca o fotografie alb-negru (îngălbenită de timp!).
Istoria în culori, vie, adevărată, este aceea văzută de un
clarvăzător, foarte de sus. Istoria terestră văzută de pe o
stea („din perspectiva lui Sirius”, cum spunea ziarul „Le
Monde”). Cayce descrie imperiile şi civilizaţiile,
raportându-se la o istorie secretă, aceea a grupurilor de
suflete omeneşti („entităţile”), a căror motivaţie,
conştientă sau nu, este urcuşul personal şi colectiv spre
Lumina divină. În acest „lung marş” milenar, popoarele
îşi regăsesc din viaţă în viaţă, din imperiu în imperiu,
esenţa adevărată, urmărind evoluţia interioară. Ca în
domeniul dreptului, „persoanele morale” au o existenţă
întocmai ca persoanele individuale. Or, regiunile,
naţiunile sunt entităţi foarte „personalizate”, al căror
caracter se afirmă tot mai mult, de-a lungul
reîncarnărilor.
Orice eveniment îşi află explicaţia în motivaţii
provenite din experienţe anterioare. Acestea creează
„clişee”, acele imaginile virtuale de care vorbea Maestrul
Philippe din Lyon (Cf Renée Paule Guillot, Philippe de
Lyon, Ed. Les Deux Oceans, Paris, 1994), care se
materializează în anumite epoci. Cayce, după cum am
văzut, explica Războiul din Spania, din secolul XX, ca
locul şi timpul reîncarnării colective a conchistadorilor...
De unde şi ferocitatea cvasimedievală a luptelor care au
îndoliat această ţară.
„Civilizaţiile sunt pieritoare”, cum spunea Paul
Valery, fără să ştie de ce. Cayce, în schimb, dă o
explicaţie karmică (şi spirituală), care sună atât de bine
încât nu poate fi neglijată.
Mă gândisem să abordez o temă deosebită: dansul,
din perspectiva terapiei. Dar am găsit în lecturi ceva mai
mult: Istoria. Din această perindare de peisaje antice,
nume răsunătoare, imperii uitate, pe care le reînvie
cuvântul magic al lui Cayce, iese la suprafaţă măreaţa
Atlantidă - împărăţie a cailor de mare ai lui Poseidon - ,
Egiptul misterios al Piramidelor, Persia lui Sinbad
Marinarul, Grecia cetăţilor, Franţa regilor...
„Entităţile”, cum spune Cayce, traversează aceste
civilizaţii care dorm sub pulberea mileniilor, sub
nisipurile deşertului Gobi, sub Marea Sargaselor, sub
hipogeele Deltei Nilului. Memoria noastră opacă le-a
pierdut din vedere. Dar Memoria Universului (Akasha)
le-a înregistrai luate clipele, toate gesturile, toate
cuvintele. Totul există încă, virtual, în aceste dosare
întipărite „între Spaţiu şi Timp” (Am vorbit despre
Akasha în toate cărţile mele, dar mai ales în ultima,
Souvenirs de nos vies antérieures (p. 273) şi în
volumul I al Universului lui Edgar Cayce (p. 34)), cum
spune Cayce. El ne conectează la această memorie şi
reînvie pentru noi viaţa cotidiană a fiinţelor cu trup şi
suflet, simţitoare şi neliniştite ca şi noi, care au traversat
acele oraşe şi acele epoci. Au făcut, cum facem şi noi,
ceea ce au putut, ce au crezut, şi bine, şi rău - uneori,
mai mult rău decât bine. Nu se deosebeau de noi...
pentru că erau noi!
Consultanţii lui Cayce, cetăţeni ai Americii
moderne, ascundeau sub o înfăţişare foarte banală
amintiri prodigioase, pe care nici măcar nu le puteau
povesti. Cayce citea în ei aceste amintiri inconştiente,
trezindu-le memoria. El le reda astfel mândria de a fi,
demnitatea, ajutându-i să se vadă într-o lumină nouă.
Bineînţeles că acest lucru nu convenea tuturor... Când îi
redai cuiva demnitatea dezvăluindu-i originile, îl
eliberezi. Or, se ştie, „corpurile constituite” veghează să
nu li se dea drumul oilor lor, altfel unde am ajunge?...
Când le redai prizonierilor lumii moderne libertatea
interioară, îţi atragi sancţiuni severe. Asemenea lucru li
se pare unora o crimă, în această lume unde individul
este înghiţit încă din stadiul de furnică - urmând ceva şi
mai groaznic: o clonă. Uitându-te prea mult la televizor,
te crezi un consumator de bază, o gospodină tip,
utilizatorul mediu, şters, definit de toate studiile de
piaţă. Eşti cunoscut, se ştie de ce preferi rozul la cămăşi
şi albastrul la storcătoarele de fructe.
Dar iată că vine un Edgar Cayce iluminat şi îţi
spune că adevărul adevărat este altul: ai fost acel călător
persan uluit de lumina sudului, muzicianul egiptean
îmbătat de aroma deşertului, sau acel pilot atlant care-şi
conducea papucul zburător prin canalul de intrare în
Poseidia, sub zidurile înalte placate cu aur (imaginaţi-vă
zidurile din Saint Malo, placate cu aur de 20 de carate,
lucind în lumina lunii...); sau dansatoarea greacă
pozând în atelierul lui Fidias. Şi o să vă apuce un dor...
Ah, ce crimă! Stop, nici un pas mai departe!
Amintiri interzise. Vise autorizate doar între limitele
„raţionalului”. Dar Cayce le încalcă nepăsător şi,
luându-şi vizitatorii de mână, îi duce în ţările lor de
altădată. Acest lucru i-a adus persecuţii despre care am
povestit cu altă ocazie. Atotputernicele biserici din
America s-au înverşunat împotriva consultanţilor lui
Edgar, atât de tare încât aceştia l-au rugat să nu le
publice numele, ci să înlocuiască prin numere (al căror
cod rămâne încuiat cu două lacăte în sertarele secrete
ale Fundaţiei Cayce din Virginia Beach).
 Nu voi reveni asupra descrierii detaliate a
civilizaţiilor evocate: cititorii mei le pot găsi în volumele
precedente.
În fine, ultimul punct: de ce am ales să scriu, de
data aceasta, un capitol despre dans? Şi astfel ajungem
la întrebarea: de ce ne alegem o meserie sau alta? O
formă sau alta de a ne petrece timpul liber? O lectură
sau alta? O căutare sau alta? Răspunsul este mereu
acelaşi: din cauza experienţelor trăite în vieţile
anterioare! în cursul cercetărilor pe care le-am întreprins
personal, am regăsit amintiri foarte clare, de dansatoare
profesionistă, din cel puţin patru vieţi anterioare: am
dansat în Spania, Franţa, toată Europa şi Statele Unite
(pentru că în aceste profesii ale spectacolului, te
„produci” cam peste tot!), Grecia, Egipt. Mai multe vieţi
de muziciană (indispensabile pentru un scriitor, căci
scriitura se face cu ritmurile şi sunetele limbii). Îmi
venea să cred - din cauza dificultăţilor acestei meserii -
că am fost acrobată într-o viaţă anterioară, când aş fi
învăţat arta de a supravieţui... mergând pe sârmă!
Iată, deci, lecturile lui Cayce despre dans, care nu
sunt prea multe şi întotdeauna au legătură cu muzica,
Istoria şi grija de a folosi cât mai bine acest corp fizic,
acest „vehicul” care ne este dat pentru a traversa timpul
şi spaţiul.

1. Egiptul, mama artelor

Uimiţi de rafinamentul culturii greceşti, romanii

din antichitate credeau că Grecia merita numele de
„mama artelor”.
Nu se ştia atunci cât datora Grecia Egiptului.
Egiptologia a apărut, la noi, foarte târziu (V. în vol. I al
acestei lucrări, capitolele consacrate egiptologiei), după
Bonaparte şi campania din Egipt. Se ştie acum că
strălucitele personalităţi ale Greciei clasice au călătorit
în Egipt, unde s-au format. Exemplul cel mai cunoscut
este Pitagora (al cărui nume nu este grecesc, ci egiptean:
Ptah-Go-Ra, adică „Cel ce-L cunoaşte pe Dumnezeu şi
Soarele”) (V. Albert Slosman, La vie extraordinaire de
Pythagore. Robert Laffont, 1979), care va căuta iniţierea
pe malurile Nilului, ca şi ceilalţi. Astfel, Platon relatează
călătoria lui Solon la preoţii din Sais, care erau
păstrătorii celor mai vechi tradiţii şi se impuseseră
grecilor ca autoritatea morală cea mai înaltă a acelui
timp. Grecia şi apoi Roma au preluat modelele
arhitectonice ale Egiptului: frontoanele clasice,
porticurile monumentale, templele cu coloane care imită
trunchiurile pădurii şi al căror plan orizontal se inspiră
din structura corpului omenesc. Pe măsură ce apar noi
descoperiri arheologice, vedem cu uimire o pictură, o
sculptură, o ceramică, o aurărie, nişte arte şi tehnici
egiptene tot mai rafinate, mai subtile, mai savante...
Dar ce model urmase Egiptul? Pentru că există
întotdeauna o paternitate, o filiaţie, de la o civilizaţie la
alta, de unde venea cultura egipteană? Răspunsul lui
Cayce: „din Atlantida”. După el, refugiaţii atlanţi
imigraţi în Egipt, cu inginerii, savanţii, artiştii lor, sunt
cei ce au construit piramidele din Gizeh (astăzi, n-am fi
în stare să le construim, cu acea perfecţiune până la cel
mai mic detaliu). Modelul atlant dispărut supravieţuieşte
doar în memoria subconştientă a fiinţelor care l-au
cunoscut,-în relatările lui Platon şi ale câtorva istorici
din antichitate. Totuşi Atlantida revine astăzi în
conştiinţa noastră, datorită unor iniţiaţi inspiraţi, ca
Rudolf Steiner şi Edgar Cayce!
Despre muzica şi dansul din Atlantida şi Egipt, nu
ştim mare lucru - n-au rămas urme consistente (doar
câteva basoreliefuri egiptene). Dar totul ne lasă să
presupunem că aceste arte erau deopotrivă cu restul:
sublime!

Dansatoarea atlantă a lui Carol cel Pleşuv

Iată o lectură făcută în 1929, pentru o fetiţă care

avea, pe atunci, cinci ani:
„În ceea ce priveşte talentele care trebuie
dezvoltate la această entitate, în viaţa de acum,
iată ce vă pot sfătui. Cum am văzut, totul va
depinde de educaţia pe care o să i-o daţi şi de
influentele care o vor marca în cursul acestei
educaţii, pentru că ea este o entitate care nu şi-a
prea dezvoltat gândirea spirituală. Baza expresiei
sale, în toate domeniile, va trebui să fie o pregătire
de dansatoare sau muziciană. Nu va trebui să
neglijaţi mai ales această cunoaştere în experienţa
actualei vieţi, căci, în mare, ea susţine în mod
fundamental orice expresie a oamenilor încarnaţi
pe Pământ. Prin ea se exprimă TOATE energiile şi se
pot astfel manifesta sub o formă fizică în viaţa
terestră”. (Lectura 2857-1)
Da, are dreptate Cayce. Orice copil trebuie învăţat
să se exprime prin muzică şi dans. Cum scrie Robert
Cohan (La danse, Robert Laffont, 1986, p. 10. Robert
Cohan, profesor de dans şi coregraf strălucit, a fost
elevul Marthei Graham, la New York, apoi directorul
companiei acesteia):
„Dansul solicită toată fiinţa, o ajută să se
armonizeze cu trupul, să devină coştientă de el, să fie în
raporturi bune cu acesta încă din copilărie. Dansul
dezvoltă disciplina interioară, sensibilitatea faţă de
ceilalţi şi conştiinţa propriilor sentimente, ceea ce este
un lucru preţios în existenţa cotidiană.
Dansul este expresia Vieţii prin corp El ne suscită
atenţia prin energia pe care ne învaţă să o dezvoltăm şi
ne umple de bucurie, învăţându-ne să găsim armonia.
Căci dorim cu toţii să evoluăm în armonie cu lumea, cu
ceilalţi, cu obiectele din jur şi, mai abstract, cu propria
noastră experienţă (...). Există o idee a graţiei către care
aspirăm toţi, lăuntric. Aceste sentimente sunt însăşi
esenţa dansului”.
Cei şi cele care au practicat dansul se remarcă
imediat prin mersul suplu, eleganţa gesturilor, ţinuta
capului; aerul semeţ. Dansul le redă celor timizi
încrederea în ei înşişi, pe cei introvertiţi îi învaţă să se
exprime, pe cei care tind să fie împrăştiaţi îi învaţă să se
concentreze.
„Corpul omenesc este conceput să se mişte (...).
Contracţia muşchilor trimite sângele la inimă şi face
limfa să circule în organism. Vei vedea că la sfârşitul
unei şedinţe, dacă oboseşti fizic, te veţi simţi bine, cu
capul limpede. Îţi creşte luciditatea. Vei fi realmente mai
calm şi mai concentrat decât înainte (...). Dansul este un
exerciţiu mai bun decât aerobica şi joggingul. Se ştie
acum că joggingul solicită prea brusc inima, pe când
aerobica pune tendoanele şi articulaţiile gambelor la
grea încercare. Exerciţiile de dans, în schimb, dezvoltă
energia musculară, fortifică inima şi plămânii, gradat şi
profund”.
Într-adevăr, am constatat eu însămi că după câte o
săptămână de dans - cu două-trei cursuri de o oră - îmi
mergea cu mult mai bine din punct de vedere al inimii!
„Practicarea dansului te face conştient de propria fiinţă,
de propriul corp, de emoţii şi de puterea ta de
concentrare, de memoria proprie”.
 Este grozav! Şi e adevărat. Să nu-l uităm, cu atât
mai mult cu cât este o activitate fizică foarte ieftină: ne
sunt de ajuns o oglindă mare, puţină muzică, o pereche
de colanţi şi câţiva metri pătraţi!
Dar să ne întoarcem la tânăra consultantă 2857. În
cursul lecturii, Cayce le spusese părinţilor micuţei că, în
viaţa actuală, „sufletul ei venea după o şedere pe
planeta Venus”, ceea ce, ne amintim, conferă
întotdeauna nativului aptitudini artistice foarte
accentuate. În şederile sale pe această planetă, sufletul
învaţă Armonia. (A se vedea „Sejururile planetare”, în
vol. I, p. 243) Darurile copilului erau deja atât de
evidente încât mămica a întrebat:
„Unde vom găsi cea mai bună formaţie profesională
pentru ea?
- Să înceapă acasă. Apoi, veţi găsi o şcoală
unde această formaţie se va putea continua
corespunzător. Dar este peste ocean...
- La ce vârstă va trebui să o trimitem în străinătate?
- La şaisprezece ani.
- Trebuie să o ducem acum să joace în filme?
- Nu, fără cinema, [nu are ce căuta] în atmosfera
care domneşte în lumea filmului, acum (Aceeaşi
lectură)
Dar mama, ale cărei ambiţii scot capul - ea visează
să facă din fiica ei o nouă Shirley Temple! -, întinde
coarda şi imediat este pusă în banca ei:
„Dar am putea îmbunătăţi această atmosferă a
filmului şi în ce mod?
- N-avem aici nici o informaţie despre cinema.
Acest copil, la ora actuală, are nevoie în special să
vă ocupaţi de el!” (Lectura 2857-1)
Familia vrea să facă din acest copil o sursă de
dolari şi celebritate. Dar fetiţa nu. este un înger agăţat,
din greşeală, de un tren de materialişti... Cum ne dă de
înţeles Cayce, ea cară în bagajele sale câteva karme
grele, din Grecia şi Atlantida... Dar aceste vieţi
anterioare sunt dintre cele mai interesante. Căci un
talent artistic se şlefuieşte în mai multe vieţi. Tocmai
această moştenire karmică explică darurile pe care le
vedem manifestându-se la „copiii Mozart” care la numai
cinci ani ştiu deja muzică!
„În încarnarea dinaintea acesteia, găsim
entitatea în Franţa, în timpul lui Carol al II-lea.
(Este vorba de regele Carol al II-lea cel Pleşuv (823-877))
Entitatea avea, pe atunci, talent de cântăreaţă şi,
pe deasupra, o profesionistă a dansului. Numele ei
de atunci era Charlotte. În experienţa din acea
viaţă, entitatea a câştigat moral slujind lumea
astfel (...). Prin arta sa, ea a favorizat o mai bună
înţelegere a folosirii talentului în slujba celorlalţi.
Şi a câştigat de asemenea în plan moral, păstrând
respectul faţă de sine şi faţă de propriul corp. La
ora actuală, se va putea constata cât de mult o
marchează încă acele experienţe. Entitatea va
trebui să locuiască pe ţărmul unor mari întinderi de
ape - şi va trebui să traverseze unele şi mai mari ca
să-şi desăvârşească talentele!”
Este vorba aşadar de o încarnare la începuturile
Evului Mediu, sub domnia unui mare suveran care-şi
conduce regatul cu o mână puternică. Regat care tocmai
începe să devină „Franţa”. Jurământul de la
Strasbourg, semnat în anul 842, de către Carol cel
Pleşuv şi Ludovic Germanicul, este primul document
redactat în limba „romanică”, din care s-a născut
„franceza”. În vremea aceea, existau în Franţa o droaie
de mici curţi locale, ţinute de castelani, care erau cu atât
mai independenţi la ei acasă cu cât regele era departe,
ocupat continuu cu luptele de la hotare, apărându-şi
pământurile de năvălitori, normanzi şi sarazini.
Dansatoarea de care vorbeşte Cayce era, probabil, în
slujba uneia din aceste curţi provinciale, într-o ambianţă
familială, unde persoana şi arta ei erau respectate, ceea
ce va deveni tot mai rar în alte epoci. Poate că un
amănunt l-a intrigat pe cititorul meu: de ce o sfătuieşte
Cayce pe această fetiţă „să locuiască pe ţărmul unor
mari întinderi de ape”? Este sfatul pe care l-a primit şi
Cayce când soţia sa Gertrude l-a adormit în scopul unei
lecturi pentru el însuşi. El pregătise cu grijă întrebările
pe care urma să i le pună Gertrude, cu privire la o
eventuală mutare a locuinţei. Astfel a ajuns familia
Cayce să se stabilească la Virginia Beach, „pe ţărmul
unor mari întinderi de apă”, adică între lagună şi
mare (sau mai degrabă oceanul Atlantic). De ce? Pentru
că apa stimulează mediumnitatea. Domnişoara 2857
avea cu siguranţă o structură mediumnică, ca toţi
artiştii. „Artistul este un medium”, spunea Paul Valery.
Iar „inspiraţia” nu este altceva. Artistul „inspirat”
exprimă ceea ce-i şoptesc fiinţele invizibile.
Mai sunt şi alte motive Aşa cum vom vedea puţin
mai departe, „entitatea” trăise în Atlantida, împărăţia
mării, regatul lui Poseidon. Este posibil ca „entitatea”
să fi trăit mereu în ţări cu ieşire la mare: Atlantida,
America de Sud (Peru?), Franţa sau Grecia antică:
„Cu o viaţă şi mai înainte, o regăsim în ţara
numită astăzi Grecia. Entitatea lucra ca model
pentru sculptorii în lemn şi piatră. În viaţa aceea, a
pierdut şi a câştigat moral.
Căci frumuseţea a devenit un atu negativ în
cursul activităţilor sale. Totuşi, ea a câştigat moral
în a doua parte a vieţii, prin suferinţă. Cei care au
sarcina de a o creşte astăzi vor fi interesaţi să
identifice ceea ce i-a rămas de atunci, corectând
prin educaţie urmele de egoism, goana după ambiţii
prea personale în planurile fizic, mental şi
profesional. Din vremea aceea, când se numea
Prymme, i-a rămas plăcerea eleganţei şi a propriei
frumuseţi fizice”.
Marea este un drog: cei care au iubit-o într-o viaţă
anterioară se întorc mereu la ea. Sunt adesea suflete
atlante, care poartă în ele nostalgia misteriosului
„Imperiu al valurilor”, dispărut în urmă cu douăsprezece
mii de ani:
„Într-o viaţă şi mai veche, o regăsim în ţara
care a fost Atlantida. Entitatea a trăit pe viu
distrugerea continentului şi s-a numărat printre
supravieţuitorii acelui cataclism. (V. „Refugiaţii din
Poseidia”, în vol. II, p. 59) Dar procedând astfel, s-a
pierdut pe plan moral: cu compatrioţii refugiaţi în
ţara aceea (cunoscută astăzi ca America de Sud), a
propagat idei şi ambiţii egoiste în ţara care a
primit-o. Numele său era Omlu. De atunci, i-a rămas
o tendinţă de a nu ţine cont de părerea celorlalţi; şi
ar fi bine pentru ea dacă această înclinaţie
sufletească ar fi canalizată şi reechilibrată printr-
un respect al autorităţii”.
Pentru tot ce priveşte Atlantida, îmi trimit cititorii
la Platon (Critias este dedicat aproape integral descrierii
Atlantidei, pe când Timeu conţine doar câteva pagini
referitoare la ea), care face o descriere minuţioasă a
organizării acestui imperiu, a capitalei, Poseidia, a
tradiţiilor, peisajelor (apar mereu noi traduceri, mai bine
popularizate, deci mai uşor de citit). După ce a descris
Atlantida drept un monstru imperialist, Critias cel
Bătrân îi descrie sfârşitul: când atlanţii lihniţi,
nemulţumiţi că au fost învinşi de atenieni, mocnesc
revanşa, pregătind arma absolută - raza laser, faimoasa
„rază a morţii” - pe scară largă:
„S-au produs puternice cutremure de pământ şi
inundaţii. Într-o singură zi şi o singură noapte de iad,
pământul a înghiţit dintr-o dată toată armata voastră [a
atenienilor], iar insula Atlantida s-a scufundat brusc în
mare”. (Timeu, op. cit., p. 112)
Înfiorători, atlanţii ăştia!... Artişti şi ingineri geniali,
dar neânduplecaţi, păstrează - spune Cayce - până în
încarnarea actuală, acea nestinsă sete de putere care i-a
dus la pierzanie şi care-i împinge astăzi pe culmile
profesiei, oricare ar fi ea. Nu se poate face nimic: ei sunt
neam de învingători!
La sfârşitul lecturii, mama va cere câteva precizări
despre vieţile anterioare ale copilului:
„În ce perioadă a trăit în Grecia antică?
- În ultimele zile ale lui Xenofon”.
Celebrul istoric şi moralist s-a născut pe la 445 î.
Ch şi a murit în exil, către anul 355. El i-a adus cu bine
în ţară pe faimoşii „Zece Mii” de soldaţi greci din
ariergarda oştilor ateniene, învinse şi abandonate după
asasinarea tuturor generalilor lor în cortul satrapului
Tissafern, duşmanul persan.
Fetiţa care a fost marcată în vieţile anterioare de
ambiţia politică şi plăcerea propriei frumuseţi, n-a decis
să se încarneze oriunde şi oricând. Ea are nevoie de tot
ce este mai bun: Grecia secolului al V-lea î.Hr., aflată în
culmea strălucirii culturale şi artistice. Este Grecia
marilor filosofi, a pictorilor, a sculptorilor, a scriitorilor.
Grecia care va fi admirată şi copiată de lumea întreagă.
În ea, vezi şi respiri Frumuseţea. De altfel, Xenofon, în
singurătate, a scris o lucrare intitulată Banchetul sau
dialogul despre Frumuseţe.
 Cayce ar fi putut data această încarnare într-o mie
de alte moduri. Referinţa la Xenofon nu este nicidecum
aleasă la întâmplare, ci ne dă de înţeles că frumosul
model se număra între prietenii, protejaţii, apropiaţii săi.
Chiar exilat din Atena, Xenofon rămânea o figură foarte
respectată. Era un „Very Important People” al epocii sale.
„Aţi putea să precizaţi, Domnule Cayce, de unde a
venit această entitate pentru prezenta încarnare pe
Pământ?
- Aici, [a venit] de pe Venus. În Franţa, de pe
Mercur, în Grecia, de pe Jupiter. În Atlantida, de pe
Neptun”. (Lectura 2857-1)
Iată un lucru foarte interesant pentru cei care au
noţiuni de astrologie! Pentru ceilalţi, am să traduc eu.
Neptun este „planul planetar” care guvernează
apa: iată de ce „this entity”, „entitatea”, cum spune atât
de ciudat Cayce, trebuie „să locuiască pe ţărmul unor
mari întinderi de ape”. În plan mitologic, Neptun
trimite şi la Atlantida, care a fost - spune Platon -
împărăţia lui Poseidon, rege din care grecii au făcut un
zeu numit de latini Neptun. În astrologie, planeta
influenţează tot ce e ud sau analog apei: negura, ceaţa,
tandreţea, intuiţia, poezia, muzica etc.
Planeta Jupiter este expansiunea, puterea. Acest
tânăr model, încurajat şi susţinut de Xenofon în
strălucitoarea frumuseţe a celor douăzeci de ani ai săi,
înseamnă gloria, banii, recunoaşterea din partea
notabilităţilor, respectul celorlalţi (şi gelozia... de unde
„suferinţa” menţionată în lectură.) Când vii de pe
Jupiter, nu consumi decât caviar şi şampanie (mied şi
tarama, dacă te afli în Grecia...).
Cât despre viaţa franceză, când tânăra Charlotte
venea direct de pe Mercur, a prevalat simţul măsurii,
dobândit pe această planetă. Într-adevăr, în astrologie,
Mercur, patronul
Fecioarei, guvernează disciplina, munca, metoda -
şi pe toţi oamenii calculaţi. Totuşi, Mercur, patron al
Gemenilor, guvernează deopotrivă dansul, care dezvoltă
simţul disciplinei cu preţul unui efort imens... Dacă
Venus încoronează totul, micuţa consultantă 2857 poate
aştepta totul de la Muze (mai ales de la Terpsihora, care
patronează Dansul!).

Taglioni

„În viaţa imediat precedentă, ne aflăm în

Franţa, într-o vreme când această ţară era condusă
de oameni preocupaţi înainte de toate de interesele
lor egoiste. Entitatea era dansatoare atunci. În
viaţa aceea, a câştigat mult în experienţă, învăţând
să-şi exprime emoţiile prin arta sa, împărtăşindu-le
publicului. A fost între primele care au dansat pe
poante, sub numele de Eschel. Şi pot fi văzute la ora
actuală scrisori ale acestei entităţi, Iată de ce, în
viaţa actuală, are acest talent înnăscut, acest dar
de a se exprima cu ajutorul corpului”. (Lectura 220-
1)
Acest nume, pronunţat cine ştie cum de Cayce şi
transcris „Eschel”.de secretara sa, nu figurează în nici
un dicţionar de dans. Se ştie că secretara lui Cayce nu
vorbea nici o limbă străină şi, prin urmare, masacra
sistematic numele care nu erau englezeşti (până într-
acolo încât Cayce a trebuit să o pună la punct şi chiar
să-i dicteze uneori anumite nume, literă cu literă). În
fine... probabil că avea alte calităţi: datorită ei, au fost
păstrate lecturile!
 Mă gândisem că putea fi vorba de faimoasa Fanny
Elssler, una din marile figuri ale dansului din secolul al
XIX-lea, foarte legată de familia tatălui meu. Aşa că l-am
consultat pe Olivier Merlin, jurnalist şi scriitor, mare
specialist al Operei, care mi-a atras atenţia asupra
următorului amănunt din lectură: „A fost între primele
care au dansat pe poante” „Nu e nici un dubiu - mi-a
spus el - este Mărie Taglioni care, pentru prima dată, a
dansat pe „poantele” [=vârfurile, n.tr.] degetelor, în
Silfida, baletul creat de tatăl său la Opera din Paris, în
1832. A fost o revelaţie, un succes monstru, care a
schimbat complet arta baletului”. Tema făcea apel la
Grecia antică şi la mitologia ei. Apar acolo nimfe, naiade,
ondine, femei-pasăre, salamandre, tot poporul mărunt al
spiritelor Naturii. Pentru a sugera aceste spirite
imateriale, era nevoie de o graţie fluidă, un dans în aer,
care să dea impresia că dansatoarele nu erau din lumea
aceasta. Mărie Taglioni a reuşit perfect acest lucru.
Susţinută de entuziasmul - chiar delirul! - spectatorilor
şi de talentul jurnalistic al lui Theophile Gautier, Mărie
Taglioni a contribuit la o strălucită renaştere a dansului
la Opera din Paris. Rochia vaporoasă de tul transparent,
pe care o purta în Silfida, a avut un asemenea succes
încât a devenit costumul profesional tipic al
dansatoarelor clasice: „tutu” (fusta din tul, scurtă şi
creaţă, purtată de dansatoare, balerine. (N.tr.)).
Pantofiorii din satin roz (umpluţi cu vată, în vârf, ca să
susţină înălţarea pe vârful degetelor) au fost adoptaţi cu
entuziasm de restul dansatoarelor, care au renunţat la
pantofii pătrăţoşi purtaţi până atunci. În concluzie,
Taglioni a revoluţionat Opera! Şi stilul ei de dans „eterat”
a creat şcoală: i s-au copiat arabescurile, elementele de
legătură, incredibila stăpânire a echilibrului. Opera
romantică a fost invadată, timp de un secol, de silfide în
tutu şi de personaje greceşti în pantofiori roz.
Mărie Taglioni - ca de altfel şi rivala sa, Fanny
Elssler - nu era o oarecare. Era o foarte mare
profesionistă, născută în serai: a supt laptele dansului
în familie, din fragedă pruncie. Tatăl, Filippo Taglioni,
era tot dansator şi coregraf (el a conceput mişcările din
Silfida). Împreună cu familia şi trupa sa, colinda din
oraş în oraş ca să dea spectacole şi astfel s-a născut
micuţa Mărie la Stockholm, la 23 aprilie 1804. A murit
în 24 aprilie 1884, la Marsilia, la 80 de ani, o vârstă
înaintată pentru o dansatoare de atunci. Căci ceea ce nu
ştie marele public este faptul că dansul era, în vremea
aceea, o meserie foarte riscantă: rochiţele de tul ale
dansatoarelor se aprindeau uneori de la luminările (şi
ulterior, becurile cu gaz) care iluminau scena, iar
sărmanele fete se transformau în torţe vii. Ceva cumplit!
Aceste accidente au dispărut abia când s-a descoperit
electricitatea. Dar în 1832, nu se întâmplase încă acest
lucru. (Vă recomand spre lectură cartea excelentă,
frumoasă şi bine documentată a lui Olivier Merlin,
Quand le Bel Canto régnait sur le Boulevard/Când
domnea Bel Canto pe bulevard. Ed. Fayard, Paris 1978)
Lectura lui Cayce a fost făcută în 1929, pentru o
fetiţă de 5 ani, pacientă a Spitalului Cayce. Mămica
fetiţei pune câteva întrebări:
„Sub domnia cărui rege al Franţei a fost fetiţa mea
dansatoare?
- Sub ultimul Ludovic”. răspunde Cayce...
(Aceeaşi lectură)
Să înţelegem că e vorba de Ludovic-Filip sau de
Ludovic al XVIII-lea? Biografia lui Taglioni arată că ea a
prins ambele domnii, în secolul al XIX-lea.
 Neînţelegând bine de ce o personalitate atât de
strălucită ar mai trebui să muncească pe brânci, aici,
mămica întreabă:
„Va mai fi nevoie să se reîncarneze?”
„Depinde de ceea ce hotărăşte să facă din ea
însăşi şi din darurile ei, pe calea dezvoltării
sufletului, adică a subconştientului”.
Lectura vieţilor anterioare este foarte interesantă,
căci arată continuitatea talentelor de la o viaţă la alta.
„În viaţa dinaintea acesteia [în Franţa], o
regăsim în epoca distrugerii palatelor din Oraşul
colinelor [este vorba de Roma şi de cele şapte coline, din
timpul incendiului lui Nero, după cum o să vedem].
Entitatea trăia la curtea lui Nero, iar numele său
era Aschell; a pierdut moral în acea experienţă,
reabilitându-se abia la sfârşitul vieţii, când a
acceptat să renunţe la libertatea fizică [în temniţă]
pentru convingerile sale. Din viaţa aceea, îi rămâne,
pe de o parte, o înclinaţie spre nesupunerea faţă de
autoritate, iar pe de altă parte, o vie conştiinţă a
eleganţei, a gătelii, o atenţie pentru îngrijirea
corpului. Şi dacă nu o creşteţi cu fermitate, această
atitudine riscă să devină un defect în viaţa sa
actuală”.
Iată de ce Taglioni revoluţionase micul univers al
dansului, „modernizând” balerinele! Pe de altă parte,
este foarte interesantă referinţa la „palatele din Oraşul
colinelor”. După incendiul uriaş care a distrus o parte a
Romei în anul 64 d.Hr. şi al cărui autor se crede că a
fost Nero, împăratul le-a luat proprietarilor palatele
incendiate şi a pus să se construiască o reşedinţă
imensă, unind mai multe coline (între care Palatin,
Coelium şi Esquilin), iar decorarea le-a revenit celor mai
buni artişti ai epocii. Acest palat, „Domus Aurea” sau
„Casa de Aur”, a fost uitat. Redescoperit apoi în secolul
al XVI-lea, i-a umplut de mirare pe arheologi: era decorat
în întregime cu motive inspirate de spiritele Naturii:
nimfe, satiri, elfi, gnomi şi... silfide! Reprezentate într-un
mod încântător, amestecate cu ghirlande de flori şi
fructe, bolţi de frunze multicolore, toate aceste minuni s-
au dezvăluit ochilor miraţi ai artiştilor italieni - Rafael
era unul dintre ei - care s-au inspirat din ele imediat,
numindu-le „groteşti” (de la „grotto”, cavitatea creată de
săpăturile arheologice). Acest „grotesc” caracterizează
arta Renaşterii. În Franţa, îl regăsim pe pereţii tuturor
castelelor de pe Loara, de la palatele lui Francisc I-ul,
până la Versailles. Şi în toate motivele decorative
europene până în epoca noastră (inclusiv tapeturile
panoramice ale lui Zuber, indiencele lui Koechlin la
Mulhouse, pânzele lui Genes, imprimeurile provensale
etc.)
Baletul Silfida se întorcea la sursele de inspiraţie
greco-romane, sub paşii plutitori ai lui Mărie Taglioni.
Ea trecuse, cu siguranţă, prin „Domus Aurea”, în timpul
lui Nero şi a ţinut minte atmosfera artei inspirate direct
de vederea spiritelor Naturii. (În acest sens, a se vedea
capitolul special din vol. III, p. 25)
Bineînţeles că această mare doamnă a Romei şi a
Parisului trecuse prin Egipt - itinerariu obligatoriu
pentru orice artist (şi pentru orice nativ francez, se
pare!).
„În încarnarea dinaintea acesteia [Roma],
regăsim entitatea noastră într-o perioadă când
domnea dezbinarea, în ţara pe care o numiţi acum
Egipt. Entitatea era o preoteasă din Templu şi
favorita suveranului de atunci. Când a fost alungat
Marele Preot [Ra-Ta], enitatea, care se numea atunci
Isli, a câştigat moral prin fermitate, rămânând în
ţară, ca să-l sprijine pe suveranul legitim, în loc să
ia calea exilului alături de Marele Preot. Însă a
pierdut moral, abuzând de puterea sa când a fost
reluată oficierea în Templu (care făcea mult pentru
oamenii de atunci). Astfel, la ora actuală, entitatea
nu se interesează deloc de ceea ce putem numi
gândirea religioasă obişnuită şi mai ales de religie
ca regulă de viaţă. Dar ceea ce o va motiva va fi
iubirea de oameni, ajutorul pe care îl poate oferi.
Această cale o poate face să progreseze mult în
viaţa prezentă, dacă este îndrumată în acest sens”.
Ne amintim că Templul, pe care Cayce îl numeşte
adesea „Templul Frumuseţii”, era totodată spital,
universitate, mânăstire etc. Printre tehnicile ce se
învăţau acolo pentru vindecarea bolnavilor, muzica şi
dansul ocupau primul loc. Dar frumoasa favorită
egipteană venea din Atlantida, a cărei moştenire
culturală a trecut în Egipt:
„În încarnarea precedentă [Egipt], o regăsim pe
continentul cunoscut ca Atlantida. Entitatea
aparţinea (dinastiei) poseidienilor şi era celebră
pentru arta de a se îmbrăca. Dar vrând să
folosească energiile întunecate ale Pământului în
scopuri negative, ea s-a distrus. Numele său era Eld.
De aici, la ora actuală, atitudinea entităţii care-i va
considera respingători pe cei motivaţi doar de
ispita câştigului. Totuşi, dacă este încurajată să-i
antreneze pe cei din jur în ajutarea semenilor, în loc
să-i pună la treabă doar în folosul său, va ajunge la
relaţii mult mai bune. Va avea influenţă (...)”.
Iată o dansatoare care a avut mereu un caracter de
femeie puternică: fie în Franţa, la Roma, în Egipt sau în
Atlantida, ea a fost întotdeauna o persoană importantă
în cercurile conducătoare, încarnându-se din viaţa în
viaţă, într-o poziţie care-i asigura influenţa. Şi Cayce
conchide:
„(...) Astăzi, ea ar putea să câştige avere şi
celebritate ca dansatoare - cu condiţia să fie bine
îndrumată”.
Este interesant faptul că ea a ales să exercite o
influenţă nu prin mijloace politice, ci - într-un mod
foarte feminin - prin eleganţa, ţinuta, arta sa. În secolul
al XIX-lea, pentru micuţele dansatoare ale Operei din
Paris, viaţa era grea, concurenţa feroce, meseria
epuizantă. Îţi trebuia sănătate de fier, energie, curaj,
autoritate excepţionale, calităţi pe care le obţii numai cu
preţul muncii din vieţile anterioare! A e număra între
personajele de la curtea lui Nero era neîndoielnic o
meserie extrem de riscantă... De altfel, Cayce lasă să se
înţeleagă că ea a sfârşit în temniţă, persecutată pentru
credinţa creştină.
Marie Taglioni alesese, în secolul al XIX-lea, un atu
primordial: familia. Prietenul meu, Oliver Merlin, un
mare specialist în domeniul dansului, îmi spunea despre
dansatoare: „Reuşeşc numai cele care au mamă. De ce?
Pentru că este o meserie atât de dură încât nu poţi reuşi
fără să ai alături o persoană devotată, care să aibă grijă
de tine şi să supravegheze contractele...”

O teologă are voie să danseze?

Iată o tânără care n-a împlinit încă 16 ani şi

studiază foarte serios teologia protestantă. Cayce o
anunţă că are de împlinit o misiune spirituală:
„Cum această entitate şi-a trecut probele, atât
în plan mental, cât şi în plan spiritual, într-o
existenţă precedentă, acum este în stare să
trezească numeroase suflete la Cunoaşterea, la
înţelegerea iubirii Tatălui pentru oameni. Astfel,
este posibil ca rugăciunile, rugăminţile acestei
entităţi, munca sa fizică şi spirituală să capete
într- o zi o mare semnificaţie pentru toţi”.
De aici, studiile de teologie. Dar sunt acestea
compatibile cu plăcerea dansului? se întreabă viitoarea
„păstoriţă” (sau femeie-pastor, dacă vreţi!). Ea îl întreabă
pe Cayce acest lucru, cu un sentiment de culpabilitate
... (puritanismul şi „Bible Belt” obligă!) (Bible Belt
desemnează statele americane din sud, profund
protestante. N.tr.). Iar el o linişteşte:
„De ce îmi place atât de mult să dansez?
- Aceasta este o expresie firească a bucuriei şi
a bucuriei pe care o simţi când, exprimându-ţi
bucuria, o împărţi cu ceilalţi! Dacă dansezi în
această stare sufletească, vei răspândi în jur
armonie, ritm, pace, făcându-i pe toţi să se poată
exprima armonios”.
Maica Yvonne-Aimé de Jesus, o mare mistică,
faimoasă pentru fenomenele miraculoase care i-au
marcat viaţa (bilocaţii, extazuri, stigmate, ploi de flori
etc.) nu s-a sfiit niciodată să danseze şi să le pună să
cânte pe tinerele novice din mânăstirea sa, din Bretagne,
la sărbătorile comunităţii. (V. foarte ineteresanta carte a
lui Paul Labutte, Yvonne-Aimé de Jesus, Ed. F.-X. de
Guibert, 1998) Dar... Există un „dar”:
„Atenţie, totuşi! Dacă dansezi doar ca să-ţi
găseşti pereche sau doar ca să fii cu cineva, atunci,
atenţie!” (Lectura 276-6)
Fata va pune întrebări într-un stil foarte mistic:
„Ce fel de gânduri trebuie să nutresc ca să mă
apropii de Dumnezeu, de tot ce e sfânt şi pur?
- Repetă-ţi mereu: cât timp mă va conduce
spiritul lui Christos, nu pot să fac rău. Când mă
conduc singură, mă pot înşela. Dar avându-L pe
Christos călăuză, însoţitor, Mântuitor, mă voi
încrede în El şi voi împărţi cu El toate necazurile şi
bucuriile mele.
Căci trebuie să fii veselă când îi slujeşti pe
ceilalţi! închipuieşte-ţi că Tatăl îşi vrea copiii
fericiţi şi veseli, nu trişti!”
Noi, catolicii, exprimăm acest lucru astfel: „un
sfânt trist este lipsit de valoare”. Biata copilă, puţin
masochistă (ca în orice mediu puritan), crede că dansul
este un păcat! I s-a spus de atâtea ori că trupul este
întinat, iar plăcerile fizice sunt păcătoase...
Poate că din acest motiv există lecturile despre
dans în opera lui Cayce. Iată o cale spirituală foarte
importantă, care nu-i preocupa deloc pe consultanţii lui
Cayce. El le spune mereu că expresia artistică este
absolut fundamentală pentru echilibrul unei fiinţe
umane. Or, modul de viaţă american (the american
way of life), pe care îl copiem prosteşte, închide artiştii
în Muzee, înmulţind psihiatrii. Vai, ce eroare! Nici o
terapie nu egalează terapia prin artă!
Civilizaţiile tradiţionale, atât în Europa cât şi în
America indiană, întotdeauna au integrat arta dansului
în viaţa cotidiană. Nu voi uita nicicând lecţia pe care am
primit-o cândva de la bunica mea, Marguerite Koechlin-
Schwartz. De origine italiană, ca Taglioni, şi artistă până
în vârful unghiilor, se îngrijea să urmez cursuri de
desen, dans, muzică şi mă învăţa câte o poezie în fiecare
zi! Eram pe atunci o fetiţă mărunţică, pe care o ducea cu
automobilul ei mare şi negru, privilegiu care le făcea pe
cele două surori ale mele să moară de invidie. Într-o zi,
pe drumul de la Vannes la Hennebont, traversând un
sat breton, am avut o surpriză: toată strada era ocupată
de o nuntă. Nuntaşii jucau în sunetul cimpoaielor
bretone, îmbrăcaţi în costum popular. Şi nu o făceau de
dragul turiştilor - specie zoologică încă virtuală în 1945.
„Opreşte, i-a spus bunica şoferului (cu caschetă!).
Vreau ca Dorothee să admire dansurile. Uită-te bine,
scumpo: va veni vremea când toate acestea nu vor mai
fi! Oamenii se vor ruşina de dantelele acestea minunate,
de superbele costume din catifea brodată; nu le vor mai
îmbrăca şi vor uita cum se dansează gavota şi
jabadao...”
Şoferul lua aerul celui care îngăduie toanele
stăpânei sale pentru că ţine mult la ea (bunica era
adorată de personalul casei!). Bogaţii au toane, toată
lumea o ştie. Nunţi văzuse bunica toată viaţa - mai ales
o nuntă modestă, într-un sat unde miroase a balegă de
vacă şi gunoi de porc. Dar bunica mea, care era
medium, vedea viitorul. Ea privea cum se stinge sufletul
Bretaniei într-un ultim dans... Am stat două ore,
nuntaşii au venit la noi şi ne-au poftit să bem cidru
împreună cu ei.
Acum, poţi trece oricând prin satele din inima
Bretaniei, într-o sâmbătă de primăvară: nu vei mai
vedea veste de catifea brodată sau coifuri de dantelă. Te
vor servi cu hot-dogs pe fundal de rock, într-un fastfood
din plastoc (Autoarea face din „plastic” plastoc, ca să
rimeze cu rock, aruncând o umbră de ironie amară
asupra împrumuturilor care distrug tradiţia. (N.tr.)). Şi
dacă ţii cu tot dinadinsul, sărmane retrograd nostalgic,
la o ţâră de joc popular, ţi se va recomanda cel mai
apropiat festival de artă celtică, unde s-a prevăzut tot ce
trebuie pentru dinozaurii din specia ta. Şi de-ar fi să-ţi
poţi permite Marea Iertare a Sfintei Ana de la Auray, fii
sigur că televiziunea va fi nelipsită acolo. În orice caz,
pegăteşte-te să vezi mai mulţi jeans decât jiletci brodate
şi jocuri populare!
 Acei artişti naivi de odinioară au dispărut. Ei se
uită la televizor, la „Dallas”, unde nimeni nu are de gând
să danseze „La Dérobée de Guingamp”. Ei” au respins
moştenirea, amintirea acelui timp când muzica,
strălucirea veşmintelor, dansul făceau viaţa mai
frumoasă. Chiar şi la cei nevoiaşi, cea mai modestă
pereche de saboţi avea graţia ei, farmecul subtil al celui
care-i făurise. Oricât de grea era viaţa, lumea o trăia în
dans. Se dansa la strânsul recoltei, se dansa la nunti, se
dansau „iertări”, se dansa la orice sărbătoare. La şcoală,
dansam în fiecare zi, în fiecare recreaţie, pe melodii
tradiţionale şi asta ne încânta la nebunie.
Modelul american, cu acest puritanism cras de care
se plângeau zilnic şi prietenii mei de la Fundaţia Cayce
(fără să se poată, însă, debarasa de el!), exclude dansul,
considerându-l o cărare spre iad. Să fi auzit pe ce ton mi
se vorbea de „Lido”, de „Folies Bergères” şi de „micuţele
dansatoare din Montmartre”! Cu toate acestea, America
a dat mari profesioniste, ca Isadora Duncan (care,
primită foarte prost în ţara sa, şi-a sfârşit viaţa în
Franţa) şi Martha Graham. Dar acesta nu este dansul
cotidian, integrat în viaţa poporului. Unde s-au dus la
bourrée din Auvergne, berberul haïdous sau tarantela
napolitană (ale cărei virtuţi terapeutice erau
recunoscute)? Cândva, orice era un pretext pentru a
dansa. Eu însămi am dansat, într-o perioadă, seară de
seară, când veneam acasă, reconstituind în faţa oglinzii
suitele clasice pe care le învăţasem la cursul de dans
ţinut de Edith Eyrolles. Numai pentru plăcerea de a
simţi destinderea intrând în mâini şi picioare, odată cu
melodia. De asemenea, ce minunată formă de
meditaţie... Dansul este o terapie: el îi vindecă pe cei ce-l
iubesc!
 Terapia prin dans s-a născut în Egipt

În lectura următoare, Cayce descrie activităţile din

„Templul Frumuseţii”, care era totodată spital,
mânăstire, universitate în Egiptul străvechi (V. vol. I,
pag. 151-153, şi William Fix, op. cit.):
„[Acest Templu] era construit cu materiale
provenite din munţii de lingă bazinul superior al
Nilului. El avea forma unei piramide, în care se
amenajase un spaţiu în formă de glob, simbolizând
pentru cei care lucrau acolo faptul că se aflau în
slujba întregii lumi. Mobilierul? Ne putem imagina
frumuseţea lui, ştiind că obiectele cele mai
frumoase de pe Pământ fuseseră adunate acolo: din
aur, argint, onix, fier, aramă, mătase, satin, in
subţire...
În ce consta ajutorul primit acolo? Cei care
veneau să scape de excrescenţele animale care-i
handicapau, găseau informaţii care le permiteau să
înţeleagă ceea ce li se întâmplase”. (Lectura 281-25)
Persoana pentru care a fost făcută această lectură
îl aude pe Cayce descriind funcţionarea faimoasei
instituţii. (Am vorbit deja despre acest templu in
volumul I (v. capitolul despre terapiile foarte sofisticate
din Egipt), la pagina 150). Amintesc aici povestea acelor
hibrizi, pe care Cayce îi numeşte „lucrurile”, un fel de
monştri pe jumătate animale, pe jumătate oameni - în
fapt, biete fiinţe handicapate din cauza unui
dezechilibru genetic. Încurcaţi de reminiscenţele animale
(pene, gheare, colţi, ciocuri, cozi...), ei au fost folosiţi ca
sclavi sau roboţi, în Atlantida.
După scufundarea acesteia, refugiaţii au
reconstituit în Egipt, un fel de miniregat atlant, dar
având ca obiectiv principal reclasarea refugiaţilor, iar în
cazul hibrizilor, vindecarea. De aici, dezvoltarea tuturor
ramurilor medicinei în Egiptul străvechi. Nu era
nicidecum o „medicină reparatorie”, ca a noastră.
Oamenii primeau o îngrijire complexă, începând cu
sufletul:
„În plus, li se arăta, cu ajutorul simbolurilor,
greşelile şi virtuţile Omului, de-a lungul celor şapte
etape ale dezvoltării sale, puse în lumină de cei
care slujeau în Templu ca „purtători ai Luminii”;
aceştia se ocupau de novicii care erau pregătiţi
pentru iniţiere, oferindu-le o învăţătură religioasă,
cum a făcut Ra-Ta. Şi tu, când ai intrat în această
instituţie, renunţând la lume şi la tot ce-i obsedează
cu atâta uşurinţă pe fiii oamenilor, ţi-ai pus toată
nădejdea în Dumnezeul unic, astfel încât să fii cu
totul în slujba fiinţelor umane - şi, deci,
sacrificându-ţi propriile dorinţe, ca să-i ajuţi mai
bine pe fraţii tăi să-L cunoască pe Domnul.
Şi, deci, activităţile [din Templul Frumuseţii] se
prezentau astfel: mai întâi, erau cântul şi muzica,
aşa cum am spus deja. Se cântau incantaţiile „Ar-r-
r-U-u-Um-m (Este vorba de o vibraţie sonoră folosită
pentru vindecarea fizică şi spirituală (în India, ar fi
numită mantra), analogă cu „om” la indieni, „amen”
evrei, „awenn” la gali), care aveau ca efect slăbirea
controlului asupra corpului fizic, modificând
vibraţiile care caracterizau oamenii de atunci.
Acum, nu mai este la fel: sălăşluiţi în substanţa
unei materii mult mai grele decât altădată, când
corpul vostru vibra odată cu lumina - care devine
culoare, care devine sunet, care devine activitate”.
(Fragment dintr-o lectură pe care am tradus-o deja în
Edgar Cayce, Guérir par la musique / Edgar Cayce,
vindecarea prin muzică, Ed. du Rocher, Col. L’Age du
Verseau, p. 18)
„Voi toţi să încercaţi aşadar să regăsiţi
împreună această incantaţie „Ar-r-r-r-r-Ar”, ca să
înţelegeţi cum poate ea să exprime emanaţiile
colorate ale corpului vostru, aura voastră. Alături
de muzică, era dansul, al cărui obiectiv era
îngrjirea celor ce fuseseră atinşi de forţele de
distrugere. Astfel erau vindecaţi cei care fuseseră
distruşi de forţele negative şi ajutaţi să regăsească
poziţia verticală, cu un corp drept, o gândire
dreaptă şi o activitate dreaptă.
Apoi, Proorociţa le împărţea tuturor câte o
pecete a vieţii; fiecare iniţiat care trecea prin aceste
încercări descoperea în ea schema generală,
simbolică, a programului său de lucru, adică felul
cum trebuia să-şi ducă viaţa ca individ, relaţiile cu
semenii în acea încarnare terestră. I se amintea că
se află în această lume, fără să-i aparţină.
Toate aceste experienţe de atunci se exprimă
astăzi în viaţa ta prezentă. Mai întâi în această
nevoie de curăţenie, ca atunci când ţi-ai purificat
corpul, spălându-l în sânge, în apă, ca să-l cureţi, în
ochii tăi şi ai celorlalţi. Eşti încă marcată de toate
acestea, de oncţiunea cu tămâie, care p-a permis
accesul la alt nivel de conştiinţă, de percepere a
propriei fiinţe şi a greşelilor comise, comparându-le
cu faptele şi gesturile celorlalţi.
De aici, reminiscenţa acestor activităţi care ţi-
au aparţinut: a-i pregăti pe ceilalţi, a-i ajuta să
renască, să se purifice, să se consacre slujirii
[celorlalţi] - toate acele îngrijiri acordate celor
bolnavi la minte sau trup, care mai târziu vor fi
reunite în ceea ce se va numi un „serviciu
spitalicesc”. Se adăuga ajutorul psihologic acordat
cu ajutorul divinaţiei celor care aveau de înfruntat
ispite lăuntrice şi obstacole exterioare. Istoricii
studiază astăzi foarte puţin această etapă
culturală a dezvoltării civilizaţiilor...
Iată, deci, care erau activităţile din Templul
Frumuseţii: învăţarea, pregătirea pentru iniţiere,
ajutarea celor suferinzi, cântul, muzica, tot ce-şi
afla expresie în experienţa oamenilor de atunci.
Şi mă vei întreba: Unde s-au dus toate acestea?
Totul s-a risipit şi nu mai există decât în sfera
[invizibilă] unde tu poţi să pătrunzi, unde au pătruns
unii. Tot acest trecut a fost pecetluit cu cele şapte
Peceţi, după Lege, dar rămâne prezent, totuşi, în
activităţile pe care le desfăşori printre fraţii umani.
Iar în contactele tale, asociaţiile cu ei, astăzi, să
aplici, deci, experienţa dobândită în viaţa aceea [în
Egiptul străvechi] (...). Întoarce-ţi faţa către Christos,
fratele tău, care a arătat că Dumnezeu este Calea
viei El este Viaţa. El este Iubirea. El este Frumuseţea. El
este Armonia. El este Muzica. El este ritmul corpului în
Dans, iar dansul este slujirea Dumnezeului tău.
Deşi ceilalţi nu au nici o consideraţie pentru
limbajul tău, cel al corpului în mişcările şi căile
sale de exprimare, să-l rămâi totuşi credincios Lui.
Nu păstra ranchiună nimănui, iubeşte-i pe top. Căci
aşa cum p s-a spus, această muncă de pregătire
este motivul pentru care slujeşti aici, un semn că
egoul tău se dizolvă puţin câte puţin, în iubirea
aproapelui, prin bucuria Domnului exprimată în
tine”. (Lectura 281-25)
Această lectură este interesantă, pentru că
reinserează dansul în contextul său spiritual (în timp ce
puritanul mediu nu vede în dans decât deşertăciune şi
prilej de „păcat”!). Cayce recunoaşte că „ceilalţi nu au
nici o consideraţie” pentru limbajul corpului şi-i
persecută pe aceia care se dedică dansului în întregime.
Trebuie să înţelegem contextul: pentru majoritatea
consultanţilor lui Cayce, arta era un subiect aproape
complet ignorat... Să se fi schimbat oare situaţia în
Statele Unite, astăzi? Artistul este prea des tratat cu
dispreţ, exceptând cazul când aduce mulţi bani! Această
ambianţă nu are nimic comun cu respectul manifestat la
noi, în Europa, faţă de artă şi artişti. În Italia, Franţa,
Marea Britanie, Elveţia, Germania, Olanda, Belgia, arta
nu putea atinge asemenea culmi dacă artiştii n-ar fi fost
ajutaţi şi încurajaţi.
Din păcate, educaţia actuală nu încurajează
suficient creaţia artistică. Totuşi Cayce ţinea mult la
aceasta, aşa cum vom vedea. În timp ce, pentru gândirea
puritană, Frumuseţea este un păcat (A se vedea, în acest
sens, Cyril Scott, L'influence secrète de la musique à
travers les âges / Influenţa secretă a muzicii de-a lungul
epocilor, Ed. La Baconnière, 1984, Neuchatel (Suisse)) (şi
lumea adoptă urâţenia ca să aibă cugetul curat), Cayce
consideră că Frumuseţea este expresia însăşi a
Divinităţii. Aşa arată tradiţia cabalistică, unde
Tiphereth, Frumuseţea, este o virtute divină situată în
inima arborelui sefirotic. Pentru Cayce, ca şi în tradiţia
noastră, abia urâţenia era o expresie a păcatului. Orice
dizarmonie vine de la spiritul Răului.
Lectura 281-25 se încheie cu fraza rituală:
„Aşteptăm întrebările [consultantei sau ale
persoanelor prezente]”.
„Care erau simbolurile celor şapte etape ale
dezvoltării fiinţei umane?
- Scarabeul simboliza lumea. Cocoşul tânăr,
naşterea. Şarpele, spiritul. Vulturul, înţelepciunea.
Iar crucea, coroana, pridvorul, uşa, drumul
simbolizau diversele activităţi”.
Unele din aceste simboluri au supravieţuit după
Potop, perpetuându-se în Egiptul dinastic, bine
cunoscut de egiptologi. O persoană, care ştie că erau
mai multe Temple întrucât cunoaşte lecturile lui Cayce
despre Egipt, întreabă.
„În care Templu am lucrat cel mai mult?”
„Depinde în ce perioadă a vieţii tale. În
tinereţe, lucrai în Templul Sacrificiului (cel al
purificării). La maturitate, după operaţia de
corecţie ortopedică de care ai beneficiat (Cayce face
aluzie aici la chirurgia din Egiptul predinastic (v. vol. I),
în care s-a desfăşurat un vast program de terapie
operatorie: se corectau mâini, picioare, gambe, braţe ale
celor marcaţi de apendice animale (copite despicate,
gheare, pinteni, solzi, pene, blană etc.)), ai intrat apoi
în Templul Frumuseţii, în calitate de supraveghetor
al şcolii iniţiaţilor care lucrau progresând de la un
simbol la altul, în cursul călătoriei lor [iniţiatice] în
Templu.
Aici, ar fi bine să facem precizări despre
„călătorie” şi semnificaţia ei. Aşa cum am arătat,
Templul avea formă de glob, în interior, şi de
piramidă, la exterior. Erau de patru ori patruzeci şi
patru de coţi. Cotul, numit în vremea aceea „mir”,
era de douăzeci şi şapte de degete şi jumătate,
înălţimea construcţiei era de optzeci până la
cincizeci şi patru de „mir”, iar forma, ovală. (V.
acest fragment în lucrarea egiptologului William Fix (în
adaptarea mea), op. cit., în care autorul expune tot ce
priveşte această misterioasă unitate de lungime din
Egiptul străvechi, 'mirul', strămoşul metrului, peste care
a curs atâta cerneală de atunci)
 Din popas în popas, mergeau cei care trebuia
să lucreze la cele şapte etape de dezvoltare umană -
sau cele şapte Sigilii. Prin traversarea fiecărui
popas, se ajungea la următorul. Şi totul alcătuia un
fel de pânză de păianjen”.
Un „labirint”, am zice astăzi, ca acelea din Evul
Mediu (de pildă, cel al catedralei din Chartres, pe care
pelerinii îl parcurgeau în genunchi), sau popasurile
drumului crucii din ritualul catolic. Nimic nu este
vreodată nou sub soare!
O altă persoană, prezentă la această lectură,
întreabă:
„Şi care era rolul meu în Templul Frumuseţii?
„Eraţi heraldul armelor, cu trompeta şi
cimbalele”.
Aş fi putut traduce prin „uşier” sau „cel-care-
strigă”, dar mi-a fost teamă să nu sune prea profan,
fiind vorba de liturghie, într-un cadru profund religios.
Acest personaj juca, oarecum, rolul „paznicului de
biserică” în ceremoniile religioase catolice. (După
dicţionarul Petit Robert, „heraldul armelor avea drept
funcţii, în Evul Mediu, transmiterea mesajelor,
proclamaţiile solemne şi ordonarea ceremoniilor.” Când
eram mică, îl auzeam pe funcţionarul municipal care
făcea anunţurile primăriei, bătând toba în piaţa satului.
Locuitorii veneau să-l asculte şi, după ce se adunau
destui oameni, scotea din buzunar o hârtie (cam
mototolită) împăturită în patru, pe care o desfăcea încet,
ca să-şi citească proclamaţia: „Cetăţeni...” Cum se cânta
odinioară: „Le Roi a fait battre le tambour...”)
O altă persoană care era de faţă la această lectură
vrea să ştie şi ea:
„Eram sau nu eram în Templul Frumuseţii? Şi dacă
eram, ce făceam, vă rog?
 - Vă ocupaţi de întreţinerea acelor sigilii, de
supravegherea stării lor în cursul activităţilor care
se derulau acolo, controlaţi dacă erau afectate de
impactul cu radiaţiile stelare şi în ce mod. Altfel
spus, un „paznic al sigiliilor”! De unde, astăzi,
interesul dumneavoastră pentru astrologie şi
astronomie”.
Traduc şi eu cum pot... Nici eu, nici vreun
specialist de la Fundaţia Cayce nu ne putem lăuda că
am fi înţeles totul în lecturi! Cayce descrie aici ritualuri,
locuri, terapii dispărute şi despre care n-avem, uneori,
nici o idee. Se întâmpla acum douăsprezece mii de ani...
Multă apă a curs, de atunci, pe Nil (care nici măcar nu
se numea „Nil” în vremea aceea).
Ceva mai târziu, la 21 ianuarie 1936, aceeaşi
persoană îi va solicita o nouă lectură lui Cayce. Ea făcea
parte din „Spiritual Healing Group” (A se vedea şi Mary-
Ann Puryear, Techniques de guérison par la
priere/Tehnici de vindecare prin rugăciune, Ed. du
Rocher, 1998), adică grupul de vindecare prin
rugăciune, din Norfolk-Virginia Beach. Cum, în 1936, o
asociaţie de dans din New York îşi denumise centrul de
întruniri „Templul Frumuseţii”, (membrii) au venit la
Cayce să-l întrebe dacă unii dintre dansatori avuseseră
vreo legătură cu Egiptul străvechi şi, mai exact, cu
Cayce şi anturajul său. Credea, de asemenea, că trebuia
să aibă o legătură karmică şi cu grupul de vindecare
spirituală din Virginia Beach. Şi dacă nu era aşa, de ce a
fost ales acest nume? (Despre semnificaţia numelor, v. şi
Souvenirs de nos vies antérieures, op. cit., „Analiza
karmică a numelor”, p. 217: nici un nume nu este dat
vreodată „la întâmplare”)
„Da”, răspunde Cayce, „acela dintre voi care a
venit să aducă un mesaj avea, într-adevăr, legătură
cu activităţile din Templul Frumuseţii, odinioară. Şi
amintirea inconştientă a acelor frumuseţi de
altădată a motivat asociaţia să numească astfel
acest loc modern, menit unei activităţi foarte
materiale şi profane. Există aici o referire la
frumuseţea din trecut, la splendoarea de odinioară,
care s-ar putea reflecta aici, care le-ar putea
aparţine. În concluzie, e o scânteie, sunt nişte
firmituri din acea frumuseţe dispărută şi din
muzica aceea, care ajuta (şi poate încă să ajute)
indivizii de astăzi să se conecteze spiritual. Ea ar
putea trezi în ei reminiscenţa splendorilor trecute,
a ceea ce au săvârşit cândva cei care slujeau acolo
[în Templul egiptean al Frumuseţii]”. (Lectura 281-26)
„În cele şapte etape de dezvoltare a Omului, de ce
este scarabeul simbolul lumii, cocoşul tânăr, cel al
naşterii, şarpele, al spiritului, iar vulturul, al înţelepciunii?
- Ah, ne îndepărtăm! Să ne ocupăm mai întâi
de vindecarea spirituală! Căci, pentru astăzi, am
terminat!” (Lectura 281-26)
Ar fi trebuit să se revină la consideraţii arheologice
şi mitologice care, probabil, depăşeau nivelul cultural al
consultantei, dar pentru noi, ceilalţi, nu este interzis să
reflectăm la acest subiect, în lumina descoperirilor
arheologice recente.

Ţiganca din Templul Frumuseţii

Încă o lectură făcută pentru o tânără, domnişoara

3418, în 1943, când avea 26 de ani. După ce a sfătuit-o
să-şi facă un blazon personal, „având ca emblemă
Templul Frumuseţii şi o tânără dansatoare intrând
în el”, Cayce i-a recomandat „În loc să se
autocompătimească luând poziţia martirului, să
danseze mai des!” (era în firescul vârstei sale!) Cayce îi
descrie apoi tema astrologică, dominată de Saturn şi
Ver.us, patronii Balanţei. Acest semn, să nu uităm,
guvernează arta şi artiştii, mai ales dansul - dar şi
tendinţele la deprimare şi pesimism, dacă Saturn este
prost plasat. Nativa era de asemenea sub influenţa lui
Uranus (creativitatea) şi a lui Jupiter (expansiunea şi
gustul mişcării fizice). (În astrologia medicală, Jupiter
guvernează coapsele: prin urmare, influenţa lui
îndeamnă nativul la mers, curse, călărie, ciclism, tenis -
de fapt, toate sporturile! A se vedea şi L'astrologie
karmique d'Edgar Cayce/Astrologia karmică a lui
Edgar Cayce, Ed. R. Laffont, 1983)
Apoi, îi citeşte vieţile anterioare:
„Înaintea acestei vieţi, entitatea trăia în tara a
cărei cetăţeană este acum [Statele Unite], în primele
aşezări de imigranţi, lingă Jamestown,
Williamstown, Yorktown. Ea era printre pionieri, nu
chiar primii, ci aceia care au venit formând grupuri
destul de mari ca să se poată naşte în rândul lor o
activitate politică, cu partide şi „clici” care creau
opoziţie între aceste grupuri.
În acea încarnare, entitatea, pe numele său
Ethel Vance, a trecut prin tentaţii în urma unor
decepţii, Iată ce explică comportamentul actual,
iată de ce este ea atât de timidă. Şi totuşi, când îşi
exprimă sinele profund, toată lumea se opreşte să o
asculte! Căci, în încarnarea aceea, entitatea a făcut
lucruri mari ca profesoară, ca animatoare, ca
actriţă şi chiar ca fondatoare a unui cămin! Şi ea
poate reuşi astăzi de asemenea, pentru că acestea
sunt, pentru ea, căile succesului. Cum vi s-a spus
deja, duceţi-vă mai des la dans! O să fiţi încântată!
Muzica şi ritmul, care fac parte din precedentele
încarnări ale dumneavoastră, vă vor aduce atâta
bucurie! (...)
Şi mai înainte, în altă încarnare, entitatea
locuia în „Oraşul colinelor şi câmpiilor” (Susa,
capitala Persiei antice. V. capitolul care-i este consacrat
în vol. I, „Persia înainte de O mie şi una de nopţi”, pag.
171), umbla cu caravana dintr- un loc în altul, cu
grupuri de nomazi care ofereau spectacole. Apoi, în
contact cu activităţile care au apărut treptat în
cetate, entitatea a dezvoltat în viaţa aceea
aptitudini de infirmieră, ca îngrijitoare a infirmilor,
bătrânilor, bolnavilor. Căci învăţase multe lucruri
în Egipt, ca şi în câmpiile din Saad, în India, de
unde era originară. Aceasta explică actualul dar al
entităţii, de a-i alina cu un zâmbet, un cuvânt, un
gest, pe cei care suferă sau sunt disperaţi. Datorită
originii indiene, entitatea este acum interesată
mereu de lucrurile despre care am vorbit. Dar
păstraţi-vă credinţa, aşa cum v-am spus.
Numele ei era, în încarnarea aceea, Saaide.
Înainte de asta, entitatea a trăit în ţara cunoscută
acum ca Egipt. Ea lucra în Templul Frumuseţii, ca
muziciană şi dansatoare. Ea trebuia să traducă în
mişcări diferitele activităţi ale spiritului şi
diferitele emoţii - de la instinctele primare până la
sentimentele cele mai rafinate. Rolul său era să le
interpreteze astfel încât să le transmită
spectatorilor prin muzică, ritmuri, armonie: ea
trebuia să facă publicul să simtă speranţa, dorinţa,
neliniştea şi toate gamele de emoţii legate de
mental, pentru a-i ajuta pe spectatori să-şi edifice
personalitatea fizică, mentală şi spirituală.
Toate acestea se exprimau prin entitate, iată
de ce la ora actuală, ea va fi bucuroasă să danseze,
şi să danseze împreună cu alte persoane. Dar să nu
vă lăsaţi abătută de eventuale decepţii ocazionate
de dans: unora nu le place dansul decât pentru
măruntele lor emoţii egoiste, nu pentru muzică, nici
pentru frumuseţea dansului în sine. Numele
dumneavoastră, în epoca aceea, era El-Tekan”.
(Lectura 3418-1)
Această tânără consultantă era de profesie
dactilografă, nu dansatoare. Cayce n-o împinge pe
această cale, ci doar o sfătuieşte să meargă la bal (unde
va putea găsi un soţ, pentru că el îi vede o viaţă de soţie,
de mamă... şi de infirmieră!).
Lectura, extrem de interesantă din mai multe
considerente, ar putea confirma teza etnologică,
dezvoltată de unii istorici care cred că „pribegii” vin din
India. Oricum i-am numi, zlătari, ţigani, rromi, punctele
lor comune, etnice şi lingvistice, par să-l lege de spaţiul
indian. În povestea pe care Cayce i-a spus-o consultantei
sale, apare o ţigancă indiancă într-un „grup de nomazi
care dădeau spectacole”, umblând din ţară în ţară. În
cele din urmă, ajung la Susa; aici, se pare că fata
rămâne, renunţând la pribegie, şi devine infirmieră,
atinsă de bagheta magică a vocaţiei (dar şi prin graţia
convertirii ei la şcoala spirituală a lui Zoroastru).
Unele teze istorice susţin că ţiganii au venit din
Egipt, aşa cum ne aminteşte numele lor englezesc,
gipsies. Cayce îşi poartă eroina în Egipt, unde „învăţase
multe lucruri”. Mai târziu, ajunge la Susa, un oraş
foarte mare, la marginea deşertului, unde conflictele
dintre nomazi şi populaţia stabilă sunt frecvente. Aşa
cum am relatat deja în volumele precedente, Cayce
aminteşte aceste conflicte atunci când descrie un
extraordinar amestec de populaţii şi idei, într-o epocă pe
care o situează pe la 8.000 î.Hr.
 Ţiganii au avut marele merit de a-şi fi păstrat până
astăzi muzica şi dansurile tradiţionale. Dar cu ce preţ! Ei
au dreptate: n-ar trebui să trăim fără dans niciodată.
Cum spune faimoasa Argentina:
„Sunt servitoarea unei arte mute, care-şi caută
toate mijloacele de expresie în mişcarea paşilor, în
desfăşurarea gesturilor, în jocul mimicii. Vocabularul
meu cel mai sigur este cel care trece prin glezne, prin
braţe, mâini, liniile corpului, trăsăturile feţei. Am
plăcerea şi obişnuinţa de a mă face înţeleasă în tăcere
sau, cel puţin, nu adaug decât tăcerea mea la glasul
muzicii (...)”. (Suzanne de Soye, Toi qui dansais,
Argentina..., Ed. La Bruyère, 1993. O biografie destul
de succintă, pasionantă din toate punctele de vedere)
Şi adaugă, în cunoştinţă de cauză:
„Profesia m-a învăţat să separ, ceva mai mult decât
ceilalţi, expresia corpului de cea a cuvintelor. Încerc să
vă arăt aici că limbajul liniilor are o existenţă la fel de
reală ca şi celălalt şi că fără a înceta să fie simplă şi
naturală, orice femeie ar trebui să-l studieze ca să ştie
apoi să-l folosească, singur sau împreună cu cel al
buzelor, şi să compună astfel un personaj animat de o
dublă şi adevărată putere demonstrativă: cea a
cuvântului şi cea a mişcării”.
Ea nu era ţigancă, ci doar spaniolă din sudul
Spaniei (unde toţi au dansul în sânge, nu numai
ţiganii!). Argentina şi-a luat acest pseudonim întrucât se
născuse în timpul unui turneu prin Argentina, unde
părinţii săi evoluau în spectacole de balet, întorşi în
Spania, părinţii au înscris-o la Conservatorul din
Madrid, unde a învăţat muzica, dansul şi cântul.
Argentina nu era o biată ţigancă analfabetă;
dimpotrivă: mama sa era o femeie cultivată, care
aparţinea aristocraţiei din Cordoba. Eleganţa sa, semeţia
aristocratică se îmbinau cu o graţie tipic iberică, iar
acest amestec de cultură şi instinct i-a permis să se
exprime nu numai prin limbajul gesturilor, ci şi prin
cuvânt:
„Mă hotărâsem să mă dedic în întregime dansului
spaniol, sub toate aspectele sale. Părinţii mei cunoşteau
doar dansul spaniol clasic, tradiţia numită escuela
bolera, ai cărei păstrători erau. Nu cunoşteau flamenco
şi folclorul. Am citit tot ce-am găsit despre acestea;
răscoleam librăriile care-mi ieşeau în cale, descopeream
uneori gravuri, lucruri interesante. Pentru a cunoaşte
mai bine flamenco, am acceptat un contract de scurtă
durată la un renumit cabaret din Sevilla, unde evoluau
nume mari: Macarrona, Malena etc”.
Astfel ea reînvie tradiţia spaniolă, care datorează
mult tradiţiei ţigăneşti, adică Indiei, Egiptului, Persiei
din vechime. Parisul a întâmpinat-o cu entuziasm şi aici
a locuit până aproape de moarte (survenită la Bayonne,
în 1936, la numai 45 de ani).
Uluitoarea Argentina a fost un fel de meteor:
frumoasă, plină de talent şi. pe deasupra, o inimă
extrem de bună, se poate vedea după fotografii că era un
suflet foarte vechi. Faţa prelungă, saturniană, trăsăturile
fine trădează multe încarnări de artistă. Continui să o
citez pentru că mi se pare cea mai în măsură să exprime
sufletul dansului:
„Există aşadar o gramatică a mişcării. Cred că o
femeie are datoria de a cunoaşte nu numai regulile
limbii pe care o vorbeşte, ci şi legile mişcării. Există un
mod potrivit de a te mişca, aşa cum există unul pentru a
te exprima. Şi eu spun că există greşeli de atitudine,
alură, gest, mimică, aşa cum există greşelile de limbă.
(..) Toate femeile ar trebui să înveţe să danseze. Cele mai
frumoase calităţi izvorăsc spontan dintr-un corp care
dansează. Mintea se limpezeşte, micile meschinării
dispar şi fac loc unui avânt al întregii fiinţe spre
frumuseţea ideală”.
Este ceea ce spune şi Cayce, dar Argentina a fost
femeie, o femeie modernă, şi o spune mai clar:
„Dacă admiteţi că graţia contează pentru o femeie
şi că este unul din apanajele sale, este evident că dansul
este cea mai bună şcoala a graţiei. Spun „dacă” întrucât
obiceiurile sportive şi vestimentare de astăzi au tendinţa
să împingă graţia în planul al doilea. De aici, ariditatea
gestului şi cruzimea liniilor.
Departe de mine gândul de a vorbi de râu sportul.
El aduce forţa, sănătatea, francheţea - dar o francheţe
puţin cam brută. Pericolul său este că duce la excese,
care pot fi corectate tocmai prin dans (...). Sportul
creează obiceiuri care, în ochii mei, nu sunt prea bune
de împrumutat, vreau să spun în afara domeniului său.
Nu aduceţi racheta de tenis într-un salon, nu? (...) Nu vă
îmbrăcaţi, la bal, ca la golf. Lăsaţi aşadar la club acest
mers de preerie, care e foarte nimerit pe terenul de golf.
Şi, ca să reuşiţi, dacă v-aţi molipsit, dansaţi!”
Atât de fascinant este acest chip sensibil al femeii
şi artistei care a fost Argentina, încât ar trebui să cităm
integral cartea lui Suzanne de Soye. Să vă mai spun că
pronunţa acest discurs direct într-o franceză perfectă şi
plină de graţie?... Ca sufletele foarte vechi, era dotată
pentru orice! lată, în încheiere, filosofia sa care concordă
cu cea cayciană:
„Există fiinţe care, ca mine, consideră dansul nu
numai un mijloc, ci şi un scop; este viaţa artiştilor care
şi-au pus fericirea şi ambiţia în desăvârşirea continuă a
operelor coregrafice. Dansul, pentru ei, devine atunci
ceva care ţine loc de orice sau aproape orice. El
reprezintă arta supremă, aceea care este deopotrivă
muzică, poezie, desen, sculptură, arhitectură. Este ca
întâlnirea tuturor acestor arte într-un trup.
A traduce prin dans viaţa omenească înseamnă a
căuta să stabileşti o armonie în care sufletul, principiul
superior al fiinţei se exprimă prin mişcările corpului (...).
Dansul? E Viaţa însăşi pentru mine! în rest, pentru că
dansul exprimă Viaţa, Viaţa care este divină, un dans
sincer este întotdeauna un mod de dans sacru”.
Aşa îl înţelegeau spectatorii Argentinei, care o
potopeau cu flori, ca pe o zeiţă!

2. BIBLIA DANSATĂ

Cayce, mare cititor ai Bibliei, pe care o ştia pe

dinafară, ţinea catehismul de duminică dimineaţa. În
cursul acestei „Sunday class” (=lecţie de duminică), nu
se vorbea DECÂT despre Vechiul Testament, comparat
cu cel Nou. Cam ca la cursurile de „Istorie Sfântă” ţinute
la şcolile creştine din Europa de altădată, însă acestea
se inspirau dintr-o gamă mai diversă de surse spirituale,
ceea ce explică faptul că noi nu cunoşteam Biblia atât de
bine ca americanii din „Bible Belt”. Ei sunt specialişti...
Cum a spus-o însuşi Cayce de multe ori, în familia lui,
nu se ştia altceva.
Edgar a adus, în plus, toate informaţiile istorice şi
karmice oferite de propriile sale lecturi stenografiate de
secretară. Ele erau comentate, analizate, îndelung
studiate de el însuşi, cu toată familia, uneori cu ajutorul
unor prieteni teologi (protestanţi şi evrei).
Personajele biblice ocupă aşadar un loc esenţial în
gândirea cayciană; practic, la ele se raportează ...totul!
Este un lucru foarte uimitor pentru mine, ca
europeancă. Deşi familia tatălui meu este protestantă
(Biblia se citea mult în această familie), iar eu am primit
o educaţie biblică, am descoperit, datorită lui Cayce, o
sumedenie de personaje şi evenimente care nu mi-au
atras atenţia până la el. Cititorii mei riscă să fie şi mai
surprinşi decât am fost eu de avalanşa referinţelor
biblice care împănează textele lecturilor lui Cayce,
paragraf după paragraf, Iată de ce, de data aceasta,
zăbovesc puţin asupra acestui subiect.

Superstarul David

Fiecăruia după rangul lui... Să abordăm aşadar

una din figurile-vedetă ale Bibliei, despre care Cayce a
vorbit mult în lecturi (legat de consultanţii care
avuseseră o încarnare pe vremea lui David). Un
exemplu:
„Distraţi-vă aşa cum munciţi, adică temeinic!
Când trebuie să vă relaxaţi, relaxaţi-vă bine, la fel
de bine ca atunci când faceţi contrarul, adică vă
concentraţi asupra unui lucru (...). Fiţi în stare să
apreciaţi frumuseţile Naturii (...), influenţa sa în
artă, pictură. (...) Prin urmare, faceţi ca David
profetul, David slujitorul lui Dumnezeu, când
spunea: „Slava lui Dumnezeu se manifestă
pretutindeni! Chiar cerurile ne arată slava Sa, iar
firmamentul dezvăluie lucrarea Sa!”. David a fost o
persoană care aprecia frumuseţile Naturii, tot ce
fusese creat de mâna lui Dumnezeu, tot ce arăta
puterea Lui şi tot ce slujea slavei Sale, în cânt sau
în dans (...).
Păstraţi-vă trupul în stare bună, iar spiritul
conectat la Frumuseţe”. (Lectura 257-53)
 Tradiţia biblică povesteşte că păstorul David era
blând cu oile sale. Poate că semnul său astrologie era
Taurul, ai cărui nativi iubesc Natura, arta, frumuseţea
(şi sunt foarte seducători)?
Deci, David, aşa rege cum era, găsea firesc să
danseze - cum spune Biblia:
„Chivotul Domnului a fost pus într-un car nou (...)
iar David şi toţi fiii lui Israel au dănţuit cât puteau
înaintea Domnului, cântând în sunetul ţiterelor,
harfelor, tobelor, sistrelor şi cimbalelor. (...) Când cei ce
duceau chivotul făceau şase paşi, David sacrifica un bou
şi un berbec gras, El dănţuia învârtindu-se cât putea
înaintea chivotului, încins peste coapse cu un efod de in.
Iar (...) Micol, soţia lui David, uitându-se pe
fereastră, îl văzu pe regele David sărind şi jucând
înaintea Domnului şi l-a dispreţuit în inima sa. (...) Ea a
ieşit întru întâmpinarea lui şi i-a zis: „Câtă cinste şi-a
făcut azi regele lui Israel, descoperindu-se în faţa ochilor
roabelor şi robilor săi, cum se descoperă un om de
nimic”. „înaintea Domnului dănţuiesc! Binecuvântat este
Domnul, Cel ce m-a ales pe mine în locul tatălui tău şi al
casei lui întregi, întărindu-mă cârmuitor al poporului
Domnului, Israel. Cânta-voi şi voi juca înaintea
Domnului şi încă şi mai mult mă voi înjosi. Voi fi încă şi
mai mic în ochii tăi, iar înaintea slujnicelor de care
grăieşti tu, voi fi în cinste.
Iar Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până în ziua
morţii ei”. (Vechiul Testament, Cartea a doua a Regilor,
cap. 6)
Acest lucru era, pentru o evreică din vremea aceea,
suprema ruşine!
Micol era o snoabă şi-l dispreţuia pe păstorul cu
care se căsătorise; manierele lui „populare” o şocau.
Totuşi, era alegerea pe care singură o făcuse: Biblia ne
spune că ea se îndrăgostise de David şi-l ceruse în
căsătorie! Am găsit acest pasaj foarte caracteristic
pentru contrastul dintre tradiţia populară a dansului
sacru, reprezentată de David, şi puritanismul
aristocraţiei evreieşti reprezentate de Micol. În această
scenă, David dansează în toată inocenţa, iar poporul,
care îl urmează, îl înţelege cum trebuie. Numai Micol
consideră că „nu se cuvine”. Pe deasupra, arde de gelozie
când vede cum se uită roabele la soţul ei, chipeşul
roşcovan care a rămas etalonul fumuseţii masculine
pentru toţi roşcaţii iudeo-creştini, de douăzeci şi cinci de
secole încoace...
Alt episod biblic, mai vechi, este amintit în lectura
următoare, unde Cayce nu mai evocă un dans de
inspiraţie complet religioasă, ci forma sa degenerată.

Bacanalele sfârşesc întotdeauna rău

„Era numit astfel un dans tumultos şi lasciv, un

dezmăţ înfocat” spune dicţionarul meu Petit Robert, care
mai adaugă faptul că termenul este „Învechit”!
Desigur! Pentru că lumea nu mai dansează, s-a
pierdut şi prilejul de „a dansa lasciv”. Ca să mai poţi
vedea un asemenea dans, trebuie să plăteşti intrarea la
localuri de noapte specializate, unde nişte animatoare
profesioniste îi pot inspira pe particularii lipsiţi de
tehnică şi imaginaţie. Mai sunt spectacolele de cabaret,
unde evoluează dansatori de meserie - mulţi dintre ei
atingând perfecţiunea acestei arte (de exemplu, la Lido).
Când se raportează la frumuseţea adevărată, această
perfecţiune a gesturilor corpului, a costumelor, a muzicii
se află, evident, cu mii de coţi deasupra casetelor,
filmelor şi spectacolelor de joasă speţă, ale pornografiei
industriale!
 Cuvântul „bacanală” caracterizează, în limba
noastră, o rudă deocheată a dansului religios. Cuvântul
vine din latinescul Bacchanalia, sărbătorile ţinute în
Roma antică, după modelul Dyonisiilor greceşti
(Dyonisos era numele grecesc al aceluiaşi zeu). Aceste
sărbători aveau loc noaptea, în sunetul tobelor şi
cimbalelor. La început participau numai femeile, adică
bacantele, preotesele lui Bacchus. Iniţial a fost vorba de
o veritabilă liturghie religioasă. „Bacantele” umblau pe
străzi, cu torţe aprinse, cu coroană de iederă peste părul
despletit, cu ciorchini prinşi de veşminte, ţinând în
mână „tirsul” (Baston înfăşurat cu frunze de iederă sau
viţă de vie, care avea în capăt un con de brad, atribut al
lui Bacchus. Se vede originea nordică şi celtică a acestor
tradiţii (iedera şi bradul nu coboară mai jos de
Mediterana)), care-l evoca pe Bacchus, şi strigau
„Evohe!”: Apoi, către 198 î.Hr., etruscii şi campanezii
(strămoşii napolitanilor) au introdus şi bărbaţii. Beţia,
orgia, provocarea deveniseră regulă. Astfel că în 187
î.Hr., Senatul roman aboleşte bacanalele, devenite un
adevărat scandal public.
„Bacanala” evocă spectacolul unei mulţimi aflate în
sărbătoare, care treptat, sub influenţa alcoolului, trece
spre nebunia colectivă şi aproape întotdeauna, violenţa
sexuală - fenomen sociologic care a existat în toate
civilizaţiile antice. Dansatorii, sub efectul muzicii care
loveşte chakrele (adică glandele endocrine majore) şi sub
efectul vinului sau al diverselor droguri, intră în transă.
Când se produce astfel disocierea celor trei corpuri (fizic,
mental, spiritual), fiinţa umană se apără mai greu de
invadatorii invizibili. În transă, dansatorii sunt „invadaţi”
de entităţi descarnate, distructive sau satanice, care-i
manipulează total. Dacă noi am uitat fenomenul, în
schimb civilizaţiile antice îl cunoşteau foarte bine.
Transa colectivă (practicată până la” o dată recentă în
Africa) a fost folosită în scop terapeutic - şi era foarte
eficientă. Dar trebuia un conducător de joc, conştient şi
foarte stabil din punct de vedere moral (marele vraci al
satului, preotesele, şamanii etc.), pentru a canaliza
aceste energii puternice şi a împiedica deviaţiile. Lectura
de mai jos evocă o bacanală din timpul Exodului,
„Lungul Marş” al evreilor în Sinai. Făcută pentru
consultanta 3621, o puştoaică de 8 ani (a cărei familie
nici nu bănuia ce imagini cu palmieri se ascund sub
genele de mătase!), această lectură povesteşte vieţile
anterioare ale copilului:
„Într-o încarnare precedentă, ea trăia în Ţara
Sfântă, fiind între cei care călătoreau din Egipt în
Ţara Sfântă. Entitatea se născuse în deşert; şi, în
copilărie, a trăit în vremea răzmeriţelor de pe
Muntele Sinai. [ceea ce datează lectura la timpul lui
Moise şi al Exodului]. Aceste amintiri au marcat
profund entitatea, căci bărbaţii şi femeile de atunci
au uitat lecţia dată de Domnul, când a vorbit pe
vârful Muntelui [Sinai]. Legile divine au fost uitate
foarte repede şi lumea s-a dedat la orgii care se
încheiau cu bacanale şi provocau violenţe - apoi
moartea multora dintre ei, în chinuri, necaz şi
disperare.
Astfel ai venit pe lume aici [din acea traversare a
deşertului cu evreii] şi vei avea de suportat
consecinţele în cariera de dansatoare; vei trece prin
încercări fizice şi mentale, în cursul deprinderii
acestei meserii. Dar, ca balerină, vei putea să
progresezi în cel mai moral mod şi să-ţi desfăşori
talentele în cel mai amplu mod.
Numele tău în viaţa aceea era Smethele.
 Cu o viaţă mai înainte, trăiai în Egipt, într-o
perioadă de imigrare: se iveau mulţi străini, atraşi
acolo de primirea unei învăţături spirituale. Erai,
pe atunci, o prinţesă venită din ţinutul Saad, ca să
studiezi în Templul Frumuseţii. Ai lucrat acolo
pentru a dobândi o pregătire practică. Apoi, ai dus
aceste cunoştinţe în ţara ta, împreună cu idealurile
religioase învăţate în acest Templu egiptean. Te-ai
ocupat mai ales de tot ce avea legătură cu dansul,
întrucât acesta făcea parte din învăţăturile
împărtăşite de profesorii din Templul Frumuseţii.
Numele tău, în viaţa aceea? Teck-Kelum. Erai
frumoasă la trup, dar aveai şi un suflet frumos şi
idealuri frumoase. Astăzi, vei putea să progresezi
mult aplicând aceste învăţături străvechi şi
continuând activităţile de atunci”. (Lectura 3621-1)
Iată, deci, o „entitate” care câştigase totul într-o
magnifică viaţă indiană. Studiile sale în Egipt îi
orientaseră viaţa într-o direcţie complet pozitivă. Nu prea
se explică degringolada morală ulterioară, din
încarnarea evreiască. Sau poate că da: influenţa
contextului a fost hotărâtoare. Un copil singur, chiar cu
„o fire bună” - adică având din vieţile anterioare
noţiunea clară de bine - rareori poate lupta împotriva
unei atmosfere perverse. De aici, marea răspundere care
ne revine faţă de tineri!
Iată o secvenţă a acestei atmosfere de răzvrătire,
văzută prin prisma Bibliei:
„Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî
din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: „Scoală şi ne fă
un dumnezeu care să meargă înaintea noastră, căci cu
omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului,
nu ştim ce s-a întâmplat.” Aaron le-a răspuns: „Scoateţi
cerceii de aur din urechile femeilor voastre, ale feciorilor
voştri şi ale fetelor voastre şi-i aduceţi la mine” (...)
Aaron a topit aurul într-un tipar şi a turnat un viţel. Iar
ei au strigat: „Iată, Israele. Dumnezeul tău!” (...) A doua
zi s-au sculat ei de dimineaţă şi au adus arderi de tot şi
jertfe de pace. Apoi a şezut poporul de a mâncat şi a
băut şi pe urmă s-a sculat să petreacă. Şi când Moise,
coborând din Sinai, se apropia de tabără, a văzut viţelul
şi jocurile”. (Vechiul Testament, Exodul, 32)
Atunci şi-a dat seama că nu mai putea stăpâni
mulţimea dezlănţuită, căreia Aaron îi îngăduise idolatria.
Bacanala a degenerat în lupte fratricide, în urma cărora
au pierit vreo trei mii de oameni. Fiii lui Levi s-au
adunat lângă Moise, iar el le-a poruncit să ucidă toţi
răzvrătiţii, secerând tot ce era de prisos! în continuare,
aflăm că Yahve a pedepsit poporul pentru că şi-a făcut
idol de aur, iar pedeapsa se va repeta la fiecare
răzvrătire a israeliţilor! Cayce vorbeşte în lectura sa de
„moartea multora dintre ei în chinuri, necaz şi
disperare”. Războiul civil nu e niciodată ceva plăcut! Pe
lângă fanatism, apar răzbunările personale sau în
numele dreptăţii, iar partizanii se dedau la cele mai
cumplite atrocităţi. De altfel, se repetă mereu acelaşi
scenariu: este suficient să privim fosta Iugoslavie.
Iată de ce - având nevoie de răscumpărare -
această fetiţă se va reîncarna în ţara pe care n-a putut-o
cunoaşte în timpul Exodului. Ne amintim că toţi rebelii
au murit înainte de a intra în Ţara Sfântă, ca pedeapsă
pentru purtarea lor. Moise însuşi n-a avut dreptul să
zărească această ţară decât o singură dată, de la mare
depărtare, înainte de a muri!
Iată de ce Cayce. care nu lasă nimic la întâmplare,
repetă expresia „Ţară Sfântă” („Holy Land”), la
începutul lecturii 3621-1. La urma urmei, de ce foloseşte
el această denumire: „Pământ Sfânt”? înseamnă, oare,
că acest ţinut a fost mereu foarte special? Ozeneuri,
„caruri cereşti”, îngeri, iniţiaţi şi maeştri... se pare că
această regiune a atras întotdeauna manifestările
extraterestre. De altfel, tradiţia afirmă că Adam ar fi fost
îngropat pe Muntele Calvarului (de aici şi numele de
Golgota, „locul căpățânii”). Crucea lui Christos ar fi fost
înfiptă deasupra craniului lui Adam. Această colină a
fost şi regatul lui Melchisedech, personaj misterios care
„nu s-a născut, nici n-a murit”:
„Regele-preot al Salemului, care a venit pe
lume materializându-se din el însuşi şi s-a
dematerializat prin acelaşi proces, care a venit în
perfecţiune, ca Enoch, care a binecuvântat pe
Avraam (şi care în realitate era) Christos,
mesagerul, care a venit în toate timpurile, sub
numele de lisus, o dată (...), sub numele de
Melchisedech, altă dată”. (Lectura 991-1)
În fine, ce ţară extraordinară, plină de magie şi
mistere, această „Ţară a Făgăduinţei”, la care o visau
toţi evreii! Ca să vadă, în sfârşit, „ţara unde curge lapte
şi miere” (cum o numeşte Biblia!), micuţa Smethele a
trebuit să treacă prin moarte şi renaştere.
„Entitatea s-a reîncarnat în tara în care
învăţătorul [Iisus] a mers pe Pământ şi a fost
sacrificat ca Miel divin. Totuşi, entitatea a găsit
acolo speranţa, în pofida fricii. Ea a urmat
mulţimea înflăcărată de făgăduinţele învăţătorului
în ziua de Rusalii şi care-şi exprima bucuria
dansând (...). Ea a dansat astfel împreună cu
ceilalţi, ca să-şi manifeste fericirea pentru faptul că
învăţătorul a răspuns trimiţând Duhul Sfânt să
călăuzească Omul de acum înainte. Nu uita
nicicând această făgăduinţă, păstreaz-o în tine.
Ţine minte acest lucru - mai important decât toate -,
că Duhul Sfânt este mereu în preajma celor ce-L
caută pe Domnul. Entitatea, în epoca aceea, se
numea Ruth şi trăia în familia unei surori a lui
Petru”. (Lectura 3621-1)
Născându-ne din nou, venind într-o nouă
încarnare, găsim în fine lucrul la care am sperat,
zadarnic, în viaţa precedentă. Nu e minunat?
Să ne întoarcem la Moise. Ei bine, sarcina lui nu
era deloc uşoară. Ca să conducă, prin deşert, un popor
întreg, care se ridica la tot pasul împotriva autorităţii
sale, a trebuit să devină mai aspru. Pe scurt, ca să-şi
poată ţine turma în frâu, a fost obligat să o sperie cu un
Dumnezeu-jandarm. Cayce îl întreabă pe unul din
consultanţii săi:
„Cine e Dumnezeul tău? Nu este Dumnezeul
mânios, înfăţişat de Moise; nici Dumnezeul biruitor
asupra duşmanilor tăi, înfăţişat de David. Priveşte-
l, mai bine, aşa cum L-a înfăţişat Christos: un tată
bun, plin de iubire, milă şi dreptate”. (Lectura 262-
100)
Mesajele şcolii spirituale din Borup, de care am mai
vorbit (în Souvenirs de nos vies antérieures şi mai
devreme în acest volum), relatează astfel misiunea şi
greşelile săvârşite de Moise:
„Viziunile lui Moise şi contactul spiritual pe care l-a
avut constituie un pas înainte, o cotitură (în Istoria
Omului], Căci Moise a aflat din exterior, prin imagini,
cum s-a desfăşurat întregul proces al Creaţiei. De
asemenea, el a fost deplin conştient că principiul uciderii
era rău şi a exprimat ştiinţa sa în Cele Zece Porunci.
Dar, în acelaşi timp, şi-a dat seama de faptul că oamenii
acelei epoci nu erau în stare să urmeze legile sale (...).
Numai el a putut să-i facă pe evrei să înţeleagă că nu
trebuia să se sacrifice unii pe alţii, nici să-şi sacrifice
copiii, nici să crească copii încuibându-le ideea unui
sacrificiu voluntar pe altare, pentru zei inexistenţi!
Dar încercând să-i facă pe evrei să renunţe la
principiul sacrificiului uman, a sfârşit prin a se împotrivi
celorlalţi membri ai tribului său, într-o luptă violentă
pentru putere Această luptă pentru putere a avut
urmările cele mai nefaste, căci, pentru a face faţă forţei
folosite împotriva sa, Moise a fost obligat să facă şi el uz
de forţă Moise era strâns legat de cei din tribul său, dar
trăia despărţit de ei. După lupte foarte grele şi folosind
mijloacele cele mai radicale, Moise a reuşit să-i dezbare
pe evrei de sacrificiile umane (...). Însă după moartea sa,
ei s-au întors la acest obicei”. (Şcoala din Borup, al 3-lea
caiet, scrisoarea nr. 4, din 7 mai 1968)
Iar Christos, care dictează acest mesaj, adaugă:
„Acolo unde Moise a renunţat şi a opus violenţei şi
crimei tot violenţă şi crimă. Eu am demonstrat principiul
Iubirii, până la limita sa extremă şi logică, şi am cerut
iertare pentru cei care urmau principiul violenţei şi al
crimei”.
Prin urmare, iată de ce Moise n-a avut dreptul să
intre în „Tara Sfântă”!
În fine, în încheierea acestei lecturi, după viaţa
contemporană cu Christos, Ruth se va reîncarna în
timpurile moderne, când va fi muziciană „conectată la
muzica sferelor celeste. Va câştiga mult,
moraliceşte, în această încarnare, sub numele de
Jane Page...”, înainte de a se reîncarna încă o dată, în
1936, în Statele Unite, în consultanta nr. 3621 a lui
Cayce!

La nunta din Cana, s-a dansat

 Louise Brissette, personalitate a filmului canadian,
m-a rugat să detaliez viaţa lui Iisus în volumul al IV-lea.
Sunt fericită să pot răspunde aici, măcar în parte,
rugăminţii sale.
Cum am mai spus, în familia lui Cayce, toată
cultura se baza pe Biblie. Spre deosebire de ceea ce se
petrece în Europa, unde tradiţia religioasă este mult mai
diversificată, în aceste cercuri de americani sadea, care
nu cunoşteau altceva decât Biblia protestantă, aveau
succes lecturile despre Vechiul şi Noul Testament.
Familia Cayce şi prietenii au hotărât deci să pună o serie
de întrebări pentru a-şi aprofunda cunoştinţele biblice.
Adresându-se soţului adormit pe un divan, Gertrude
Cayce anunţă:
„Căutăm de data aceasta, prin acest „canal” de
informare [Cayce adormit], să completăm relatarea
istorică din Biblie, ca să o interpretăm mai bine”.
Astfel, seria de lecturi regrupate la numărul 5749
n-a fost făcută la cererea unei persoane oarecare, ci la
cererea unui grup (fie Norfolk Study Group, fie Glad
Helpers sau Norfolk Healing Group, adică unul din
grupurile (Grupuri locale, fondate la iniţiativa lui Cayce.
V. şi M. E. Puryear, Edgar Cayce, techniques de
guérison par la priere, Ed. du Rocher, 1998) de
vindecare prin rugăciune evocate mai sus. În lecturile
5479, i se pun lui Cayce extrem de multe întrebări
exacte, aşa cum vom vedea. Cine ce era în Evanghelii
(uneori se confundă unele nume ebraice)? Cine ce făcea?
Cum arătau oamenii, casele, peisajele? „Cum era
vremea” în ziua Nunţii din Cana? etc...
Or, aceste întrebări nu sunt de azi, de ieri; deja s-
au dat şi răspunsuri. Un mare număr de mistici catolici
l-au descris pe Christos „în direct” (cum face Cayce)!
Anne-Catherine Emmerich, Marie d’Agreda, Catherina
de Sienna, ca să cităm doar numele cele mai cunoscute.
Există o grămadă de informaţii adunate de secole în
profeţiile şi revelaţiile particulare - care continuă şi
astăzi (ca mesajele şcolii din Borup, în Danemarca, de
care tocmai am vorbit). În Franţa, în Anglia, în
Germania, în Italia, în Spania, în Elveţia, în Belgia, în
Austria... atâţia mistici L-au „văzut” şi „auzit” pe
Christos, au povestit faptele sale extraordinare! (Îl
amintim aici pe celebrul preot italian Pellegrino Emetti,
care, împreună cu un grup de 12 fizicieni, a inventat un
aparat pentru fotografierea evenimentelor din trecut (de
pildă... patimile lui Christos). Fiind prea incomodă,
invenţia a fost trecută sub tăcere. V. revista italiană
„Nonsiamosoli”, care a publicat o parte din aceste
extraordinare „arheo-fotografii”) Spusele lui Cayce nu vor
fi o noutate pentru cititorii care sunt familiarizaţi cu
această tradiţie mistică. Singurul element cu adevărat
inedit este integrarea reîncarnării în biografia lui
Christos...
La această enormă acumulare de documente „psi”,
se adaugă lucrările istorice publicate recent, în special
cele despre mediul esenian căruia îi aparţinea Christos.
Lucrări excelente pe această temă apar în fiecare an, de
aceea ne putem face o imagine precisă a familiei,
persoanei şi învăţăturilor lui Christos. Cine le-a citit nu
se va mira de lectura care urmează şi care m- a interesat
datorită dansului - Nunta din Cana, povestită de
profetul din Virginia Beach.
Una din persoanele de la „Norfolk Study Group” -
care, în cursul unei vieţi anterioare, a avut o strânsă
legătură cu viaţa lui Christos în Palestina - este deosebit
de interesată:
„Am citit că prima minune relatată de evanghelişti a
fost preschimbarea apei în vin, la Nunta din Cana.
Entitatea ar dori să afle detalii: de pildă, cum era
vremea? Cum se numeau mirii? Ce se mânca şi se bea
acolo? La ce [instrumente] se cânta? Şi ce se dansa?
- O mare parte a acestor detalii, în mod sigur,
au fost înlăturate”.
Într-adevăr, Cayce estimează că Evangheliile au
fost forfecate în stil mare! De aceea, îi dă consultantei o
sumedenie de detalii:
„Tânăra mireasă era o rudă a mamei lui lisus,
care a pregătit nunta, aşa cum era obiceiul pe
atunci (...). Tradiţia cerea ca masa de nuntă să
cuprindă miel fript, cu zarzavat, şi pâini speciale,
făcute după legea lui Moise, credinţa lui Moise şi
prescripţiile mozaice (...). Obiceiul cerea ca vinul să
curgă în valuri. Era în 3 iunie (cum am spune
astăzi) şi erau, din belşug, flori şi roade ale
câmpului (...). Ziua fusese frumoasă, seara călduţă
era luminată de luna plină. Mesenii băuseră mult,
ajungând în culmea veseliei. Dansurile? Se adunau
să danseze în cerc, după obicei - nu numai în acea
ţară de atunci, ci şi în ţara dumneavoastră, astăzi,
când aceste tradiţii au revenit în vogă... Şi iată de
ce au început să se termine rezervele de vin..”.
(Lectura 5746-15)
Am căutat în Visions d'Anne Catherine-
Emmerich / Viziunile lui Anne-Cathenne Emmerich ceea
ce spunea vizionara despre aceste dansuri pe care le
vedea (în extaz) la Nunta din Cana (Librairie Tequi,
Editeur, Paris, 1951, vol. I, p. 329 şi următoarele):
„Nunta a început cu o masă şi cu dansuri Dansul
se executa în sunetele muzicii instrumentale interpretate
de copii, care, la intervale regulate, cântau în cor. Toţi
[nuntaşii] aveau în mână batiste, de care se prindeau
bărbaţii şi fetele când se adunau să danseze în şir sau în
cerc; dar nu se atingeau niciodată. Mirele şi mireasa
dansau mai întâi singuri, apoi toţi dansau împreună.
Fetele, cu faţa pe jumătate acoperită, purtau veşminte
lungi în spate, iar în faţă, uşor ridicate, cu şnururi. Nu
săltau, nici nu săreau ca la dansurile de astăzi; era mai
degrabă un mers în diverse direcţii, însoţit de mişcări ale
braţelor, capului şi corpului, după ritmul muzicii. Asta
mi-a amintit de gesturile pe care le fac, la rugăciune,
evreii din secta fariseică; dar totul era graţios şi decent.
Nici unul din viitorii apostoli nu a intrat în dans; totuşi,
Natanail, Obed, Ionatan şi alţi ucenici au intrat. Apoi au
dansat numai fetele; totul se săvârşea într-o ordine
admirabilă şi degaja o bucurie calmă”.
Puţin mai departe, Anne-Catherine Emmerich
descrie o petrecere dată de Maria-Magdalena înainte de
convertirea ei, pe când organiza recepţii fastuoase, la
care se înghesuia lumea (...şi semi-lumea!) de atunci:
„Am mai văzut o petrecere la Magdalum (Castelul
Mariei-Magdalena, de la care îi vine numele „Maria din
Magdalum”. în limba latină, „Maria Magdalena”
(traducere din aramaică) o denumeşte pe cea mai mică
soră a lui Lazăr, după locul de reşedinţă (Magdalum).
Forma provensală „Maguelonne” este mai aproape de
original, ca personajul însuşi de provensali: ne amintim
că Maria-Magdalena s-a retras în munţii din Saint-
Baume, lângă Aix, unde a trăit 33 de ani în singurătate.
Ea a murit în braţele compatriotului său, episcopul Sf.
Maximin, care a îngropat-o acolo, în locul care poartă
astăzi acest nume. Din acest motiv, ea a devenit una din
marile sfinte patroane ale Provenţei. V. vol. II, p. 168.)
(...) unde dansau multe persoane, într-o încăpere mare,
minunată (...), împodobită cu oglinzi, astfel încât
dansatorii să-şi poată vedea toate mişcările (...).
Societatea adunată la Magdalena reunea femei şi fete
uşoare şi frivole, mondene şi emancipate, ofiţeri,
aventurieri şi funcţionari din Magdalum. Dansul lor nu
era ca al nostru, săltat şi învârtit, era un fel de menuet.
Treceau unii în mijlocul celorlalţi, cu un pas uşor, cu
mişcări graţioase ale capului, mâinilor şi întregului corp.
Deşi părea acceptabil şi cuminte, acest dans era totuşi
voluptos şi putea să exprime toate felurile de pasiuni”.
(Visions d’Anne-Catherine Emmerich, op. cit., p. 408)

Dansuri pe care e mai bine să le uităm

Dansul poate fi practicat în bine şi în rău... Iată

încă o lectură care evocă prostituarea dansatoarelor din
antichitate. O altă fată l-a întrebat pe Cayce:
„De ce îmi place să cânt şi să dansez? Ar fi bine să
fac studii în această direcţie?
- Asta vine din experienţele vieţilor anterioare,
din Grecia şi Roma. Însă acestea sunt nişte căi care
v-ar duce la eşec. Alegeţi mai bine drumul auster,
care se va dovedi tot mai uşor pe măsură ce veţi
înainta pe calea ajutorării celorlalţi”. (Lectura 2632-
1)
Continuarea lecturii este mai severă:
„Amigdalele îmi blochează corzile vocale?
- Nu vedem aici nici amigdale, nici corzi vocale.
Ceea ce ne interesează este viaţa dumneavoastră
spirituală...
- La care notă muzicală vibrez cel mai bine?
- În bine sau în rău? în bine, cele care vin din
corurile cereşti (V. lucrarea mea Edgar Cayce, guérir
par la musique / Edgar Cayce, vindecarea prin muzică,
Ed. du Rocher, p. 136); în rău, cele care vin de la
„luminile care strălucesc” „. [Cayce subînţelege: nu
orice străluceşte este aur...]
 „Şi ce-mi recomandaţi în timpul liber?
- Pe Christos!” (Lectura 2632-1)
Iată pe cineva pus la punct... La şaisprezece ani,
fata nu visează decât să strălucească sub luminile
rampei: Cayce încearcă să-i scoată gărgăunii din cap.
Dansul îi apare ca un vis roz, fără să întrezărească
realitatea dură a acestei meserii; ea nu-şi dă seama că
dansul este un fel de sacerdoţiu, o muncă zilnică
susţinută, pentru care nu este pregătită. Cât priveşte
vocea, ea crede că scoaterea amigdalelor i-ar deschide
calea spre Operă... pe când aceasta este una dintre cele
mai grele cariere cu putinţă! Veţi remarca discreţia lui
Cayce când se referă la „experienţele vieţilor
anterioare, din Grecia şi Roma”. M-am obişnuit
destul de mult cu dragul Edgar, ca să-mi dau seama că
atunci când nu spune nimic, nu e nimic bun de spus
(ceea ce sugerează continuarea dialogului)!
În antichitate, pe lângă formele de prostituţie
cunoscute astăzi, exista prostituţia sacră, un lucru
complet necunoscut nouă (fără îndoială pentru că sacrul
nu mai are căutare în Occident!) La început, când multe
civilizaţii nu concepeau monogamia, ca astăzi, era
îngăduită pluralitatea partenerilor. La unele popoare,
unirea femeii cu bărbatul, îmbrăcând un caracter sacru,
avea loc în cadrul unei liturghii a fecundităţii, în timpul
unor sărbători legate de anotimp sau în permanenţă, în
temple. Celţii au sărbătorit astfel „Focurile de Belen”, a
căror amintire ne-a rămas în „Focurile de Sfântul Ion”.
Aceste ritualuri sexuale, numite „prostituţie sacră”
de către istorici şi etnologi, sunt atestate pretutindeni în
civilizaţiile antice şi primitive.
Ceea ce ne şochează şi mai mult este denaturarea
care s-a produs din momentul când prostituţia sacră s-a
exercitat într-un context de sclavagism sexual, violenţă
şi sacrificii umane. Biblia denunţă neîncetat
„nelegiuirile” cultului lui Moloch, al Baal-ilor fenicieni şi
al altor zei mediteraneeni vechi. De fapt, parcurgând
textele, avem impresia că „prostituţia sacră” a dus
mereu direct la prostituţie, iar dansatoarele sacre
deveneau curtezane.
Confuzia de gen între două dintre cele mai vechi
meserii din lume nu datează de acum:
„Fiica Marelui Preot adjunct se dedicase slujirii
în Templu, ca dansatoare. Or ea dansa înaintea
Regelui, în timpul slujbei şi astfel a obţinut
favorurile regale”. (Lectura 341-9)
Pasul de la sacru la profan a fost făcut cât ai clipi...
Ispita era prea mare! Această dansatoare, numită Isris,
era „mai frumoasă decât toate celelalte. Între fiicele
preoţilor, era una din favoritele Regelui, ei
revenindu-i desfătarea lui şi a Sfatului său”.
(Lectura 2294-148)
Vedem că Isris depăşise cadrul profesional, „dansul
sacru cu obiectiv terapeutic”! Templul cu pricina este
Templul Frumuseţii, de care am amintit deja. În lectură
apare cuvântul „entertaining”, altfel spus, arta sau
meseria de a distra VIP- urile... E vorba de o
„dansatoare” în sensul „Belle Epoque” al termenului
(când bătrânii domni bogaţi cheltuiau averea familiei
pentru ochii frumoşi ai unei „leoaice” de pe Bulevard!)
În lectura de mai sus, Cayce povesteşte un episod
al istoriei egiptene de acum 12.000 de ani. Cazul de
prostituţie este cu atât mai clar cu cât biata balerină o
face sub constrângere, fără voia ei. I s-a dat sarcina de
a-l seduce pe Marele Preot Ra-Ta.
„Nu din voia ei, ci împinsă de membrii Sfatului
Regal. Aceştia îi persecutau tribul, pe care ea îl
ocrotea prin activităţile sale [datorită sprijinului
regal]”. (Lectura 2294- 148)
Ne amintim că Ra-Ta a căzut cu ochii închişi în
capcană şi a devenit iubitul preafrumoasei Isris, în
condiţiile în care el însuşi instituise regula monogamiei
cât fusese conducătorul ţării. În virtutea acestui pas
greşit (dacă pot folosi cuvântul „virtute”!...), a fost izgonit
din Egipt împreună cu concubina.
„[Faraonul] deşi întristat, şi-a ascultat în cele
din urmă sfetnicul, cel care a reuşit să obţină exilul
[cuplului scandalos, Ra-Ta şi Isris]”. (Lectura 294-149)
Observaţi că termenul englezesc „dancer”, folosit
aici de Cayce, înseamnă chiar dansatorul/dansatoarea
profesionist/ă. Dar când se foloseşte termenul
„danseuse” (în franceză în text), se depăşeşte cadrul
strict profesional, adăugând-se alte argumente
comerciale...

„De-ar mai zâmbi o dată Ioan Botezătorul”

„De-armai zâmbi o dată Ioan Botezătorul, / Mărite,

mai abitir ca serafimii aş dănţui (Alcools, Apollinaire,
pag. 62, NRF Gallimard.)”, spune Salomeea când îşi dă
seama că Ioan Botezătorul chiar a fost decapitat... la
cererea ei! Sau, mai exact, la cererea mamei sale,
Irodiada - cum ne povesteşte Evanghelia după Matei:
„Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat şi l-a pus în
temniţă, pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său.
Căci Ioan îi zicea lui: Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie. Şi
voind sã-l ucidă, s-a temut de mulţime, că-l socotea pe
el ca prooroc. Iar prăznuind Irod ziua lui de naştere, fiica
Irodiadei a jucat în mijloc şi i-a plăcut lui Irod. De aceea,
cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice va cere. Iar ea,
îndemnată fiind de mama sa, a zis. „Dă-mi, aici pe
tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” Şi regele s-a întristat,
dar pentru jurământ şi pentru cei care şedeau cu el la
masă, a poruncit să i se dea. Şi a trimis şi a tăiat capul
lui Ioan, în temniţă. Şi capul lui a fost adus pe tipsie şi a
fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale”. (Evanghelia
după Matei, 14, 3-11)
Aceasta este versiunea Bibliei... care nu spune
nicăieri, de altfel, că gravisimul Ioan Botezătorul ar fi
zâmbit, chiar şi frumoasei Salomeea! Căci proorocului
nu-i plăceau femeile, se temea de ele! Iată ce spune
Cayce în „cursul” său biblic:
„Cum am văzut în lecţiile precedente, se
întâmplă ca purificarea „eului” să impună
înfruntarea morţii. Cu alte cuvinte, pentru Ioan
Botezătorul, era obligatoriu să moară în acest mod,
ca să câştige trezirea spirituală de care avea nevoie
(...). Ioan aştepta ca lisus, despre care spusese că
este Mântuitorul, să-l salveze de la moartea fizică.
Dar prin această moarte a putut Ioan să facă faţă
reparaţiei karmice a propriilor sale greşeli. Asta a
fost, pentru Ioan Botezătorul, crucea lui”.
Şi care au fost greşelile înaintemergătorului? După
Cayce, într-o viaţă anterioară, fusese profetul Ilie. În
urma conflictului care l-a opus celor patru sute cincizeci
de preoţi ai lui Baal, ocrotiţi de regina Izabela, el a reuşit
să-l convingă pe regele Ahab, soţul Izabelei, să-i permită
organizarea unei întreceri a proorocilor. Jertfelnicele
erau pregătite, ca şi bieţii viţei destinaţi jertfei. Şi apoi,
proorocii au început să se roage, invocând focul Cerului.
Cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal n-au avut
succes: Baal se făcea că nu-i aude! („Şi au luat ei viţelul
care li s-a dat şi l-au pregătit şi au chemat numele lui
Baal de dimineaţă până la amiază, zicând: „Baale, auzi-
ne!” Dar n-a fost nici glas, nici răspuns. Şi săreau
împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră.
Iar pe la amiază, Ilie a început să râdă de ei şi
zicea: „Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate
stă de vorbă cu cineva sau se îndeletniceşte cu ceva, sau
este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se
trezească!” (Vechiul Testament, III Regi, cap. 18, 27-28)
(N.tr.)) Seara, Ilie a pregătit şi el un jertfelnic şi a pus să
fie udat cu apă, ca să facă dovada mai concludentă. Apoi
a început să se roage, invocându-l pe Yahve, Dumnezeul
lui Israel: la a doua rugăciune, rugul s-a aprins. Regele
Ahab, convins de data aceasta că Yahve este mai presus
de Baal, s-a dat de partea lui Ilie - care a prins, din zbor,
ocazia de a cere moartea imediată a celor patru sute
cincizeci de preoţi ai lui Baal, nici mai mult, nici mai
puţin! Apoi, Ahab a alergat la palat să-i povestească
Izabelei toată întâmplarea. Regina s-a înfuriat cumplit pe
Ilie şi s-a jurat că o să-l ucidă de cum îl va prinde... Căci
între timp proorocul dispăruse: „Când a auzit Ilie
aceasta, s-a sculat şi a plecat, să-şi scape viaţa sa (...)”.
De ce se temea? De moarte, desigur (pentru asta
nu trebuie să fii prooroc...), dar şi mai tare de regina
Izabela. După Cayce.
„Ilie avusese tăria să-i înfrunte pe cei patru
sute de preoţi ai lui Baal, dar nu cuteza să înfrunte
mânia Izabelei. Primise poruncă să-i ucidă pe
proorocii lui Baal? Biblia nu spune, însă el a făcut-
o. Fără îndoială, a fost mânat de un resentiment
personal. Asta a avut de purificat ca Ioan
Botezătorul. (...) Regina Izabela a jurat să-l execute
pe loc şi chiar avea de gând să o facă. Însă, uneori,
e nevoie de mai multe sute de ani pentru a împlini
ceea ce hotărâm să facem pe loc! Izabela promisese
să-i ia capul lui Ilie. Iată de ce l-a obţinut, cu mult
mai târziu”.
Reîncarnându-se în Irodiada (regină a aceleiaşi
ţări!), eul său subconştient l-a recunoscut în Ioan
Botezătorul pe acel Ilie căruia îi purta sâmbetele de
atâtea secole, Ilie care o sfidase pe când era regina
Izabela, cu şapte sau opt sute de ani înainte!
Şi de ce intervine dansul în această poveste a lui
Ioan Botezătorul? Probabil că jucase un rol pe vremea
regelui Ahab, în liturghia cultelor lui Baal, pe care le
sprijinea regina Izabela. Aceasta, „fiica lui Itobaal, regele
sidonienilor, a adus religia sa în regatul lui Israel” care
atât aştepta: cultele fecundităţii ale tirenienilor şi
sidonienilor le păreau israeliţilor mult mai plăcute decât
severa lege mozaică! Amintind pasajele biblice şi
evanghelice (2) unde Ioan Botezătorul este anunţat ca
reîncarnare a lui Ilie, Cayce adaugă:
„Ioan nu s-a întors, oare, ca glasul ce striga în
deşert şi în spiritul lui Ilie? Căci el fusese chiar
Ilie”. (Lectura 1158-6)
Toată această poveste explică, întrucâtva, de ce
reacţia lui Ioan Botezătorul, în temniţă, n-a fost chiar
impecabilă:
„Pentru că nu reuşise să-şi depăşească anumite
spaime ascunse, el a început să se îndoiască, pe
măsură ce devenea tot mai evident faptul că nimeni
nu făcea nimic să-l scoată din temniţă; iată de ce a
pus să fie întrebat lisus: „Tu eşti cel ce trebuie să
vină sau trebuie să aşteptăm pe altul?”(...)
învăţătorul n-a spus nici da, nici nu, ci doar fraza
următoare: „Du-te să-i spui lui Ioan că bolnavii sunt
vindecaţi, cei sărmani sunt mângâiaţi de Buna
Vestire, şchiopii merg, iar orbii văd”. (Lectura 3976-
27)
N-am avut niciodată o simpatie deosebită pentru
înaintemergător, însă mă simt mişcată de tristeţea
acestui om părăsit, cuprins de frică în fundul temniţei:
se îndoieşte, chiar” dacă nu s-a înşelat ca prooroc!
Răspunsul lui Christos nu-i va lăsa, probabil, nici un
dubiu asupra deznodământului: Iisus se face că n-a
înţeles, vorbeşte de şchiopi, de orbi, nu de eliberarea
proorocilor prizonieri... Cu toate acestea, Ioan
Botezătorul va reapărea sub chipul lui Ilie în timpul
Schimbării la Faţă, pe muntele Thabor, înaintea lui
Petru, Iacov şi Ioan, care erau cu lisus: „Şi iată, Moise şi
Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El”, Cel transfigurat de
Lumină! Apostolii nu par a fi făcut, de data aceasta,
apropierea între Ilie şi Ioan Botezătorul!
O tradiţie veche spunea că Salomeea, fiica
Irodiadei, sedusă de învăţătura lui Ioan Botezătorul, se
îndrăgostise de el.
Din această tradiţie se inspiră Guillaume
Apollinaire, în poemul din care am citat mai sus şi pe
care l-a intitulat „Salomé”. Irodiada, mama sa, îi spune:

„O, chipeş nebun al regelui, nu lăcrima,

la căpățâna drept toiag şi joacă!
- Lasă-l, mamă! Fruntea-i e rece deja!”

Deşi nici o reîncarnare a Salomeei n-a venit să-l

consulte pe Cayce, putem presupune că tânăra
dansatoare fusese amestecată în povestea celor patru
sute cinci zeci de preoţi ai lui Baal şi în prostituţia sacră
pe care aceştia o întreţineau în templele lor. Totuşi,
găsim fata menţionată de mai multe ori în dosarele lui
Cayce, în lecturi făcute pentru persoane care-i fuseseră
tovarăşe la curtea lui Irod:
„Entitatea era printre tinerele care dansau la
curtea regelui Irod - era chiar singura care a reuşit
să danseze mai bine decât Salomeea!” (Lectura 3577-
1)
Şi Cayce îi povesteşte consultantei sale, care se
numise „Rhadahr”, cum învăţase dansul (şi altceva...),
dar într- o zi, ascultând predicile lui Christos, hotărâse
să-şi schimbe viaţa chiar de a doua zi.
Unei alte femei, de 29 de ani, Cayce îi povesteşte:
„[că era] între locuitorii acelei ţări, în slujba
curţii lui Irod (...). Se număra între cele care dansau
înaintea lui Irod şi a cunoscut-o foarte bine pe
Salomeea, ale cărei acitivităţi la Curte le
împărtăşea întru totul.(...). Dar această perioadă
din viaţa sa a însemnat pentru ea, de prea multe
ori, doar o meserie de sclavă. În contact cu oamenii
puterii, a avut ocazia să observe, până la dezgust,
decăderea morală, legată de senzualitatea
deşănţată, preocupată doar de satisfacerea poftelor
trupeşti. În viaţa aceea, se numea Viola”. (Lectura
1626-1)
Bietele fete de la ţară ajungeau dansatoare la Curte
şi, odată cu pierderea inocenţei, li se spulberau şi
iluziile...
În lectura următoare, Cayce nu foloseşte direct
termenul englezesc „dancer”, ci din nou „danseuse”:
„Entitatea a trăit în Palestina, în vremea când
învăţătura lui Ioan Botezătorul stârnea
curiozitatea. Ea era, atunci, între femeile care-i
erau aduse lui Irod spre desfătare, „dansatoarele”
sale. (...) Ea se numea, atunci, Beatrice.
 [în viaţa actuală] multe talente provin din acea
încarnare, mai exact aptitudinile pentru croitorie şi
coafură. Aţi putea nu numai să coafaţi, ci chiar să
desenaţi modele de pălării foarte originale, care le-
ar permite celor ce le poartă să-şi pună în valoare
personalitatea”. (Lectura 1081- 1)
Căci dansul este o artă completă, care integrează
nu numai muzica, decorul, ci - lucru esenţial - şi
vestimentaţia. Dansatoarea trebuie să „simtă” culorile,
formele care-i vor sublinia gesturile şi expresia
coregrafică. Ca să vezi! Din orice meserie, chiar şi din
aceea de sclavă, poţi învăţa ceva folositor!... Altă lectură:
„Entitatea trăia pe Pământ sub domnia lui Irod
cel Mare, între persoanele de la Curte (...). Ea nu era
evreică, ci creştină, şi se numea Adynthe. Era una
din favorite, nu ale regelui, ci ale Curţii pentru care
anima petrecerile, ca „dansatoare” (în textul lui
Cayce, în franceză: „danseuse”)”. (Lectura 342-1)
În fine, ultima:
„Entitatea a fost printre animatoarele, adică
„dansatoarele” de la curtea lui Irod, şi una din
tovarăşele celei care a cerut capul lui Ioan, adică
Salomeea”. (Lectura 5330-1)
Ce efect nostim trebuie să fi avut această revelaţie
asupra respectabilei doamne americane, de 43 de ani,
care solicitase o lectură despre vieţile ei anterioare. În
toate lecturile de mai sus, nu există nici o umbră de
îndoială în privinţa funcţiei acelor „danseuses”, cu
excepţia Salomeei, al cărei sânge regal o punea la
adăpost de negustorii de carne tânără.
Pe această planetă, binele şi răul coexistă de atâta
amar de vreme încât e greu de zărit Era Vărsătorului,
aflată atât de aproape, când va exista numai Binele.
Atunci, dansul va fi folosit doar pentru a aduce bucurie
şi armonie...
Să încheiem cu o lectură scurtă, făcută pentru o
femeie de 30 de ani, grav bolnavă, care îl întreabă pe
Cayce ce trebuie să facă:
„Dansul îmi dăunează?
- Asta-i altă problemă [Cayce îi recomandase 15
zile de repaus la pat], depinde de tipul de dans pe
care îl practicaţi. Dacă e uşor, lin, semănând cu
mersul, sau cu valsul, foarte bine. Întrucât nu
numai că o să vă schimbe ideile, ci o să vă permită
şi exprimarea emoţiilor. În schimb, nu încă dansuri
obositoare cum sunt giga sau foxtrotul!” (Lectura
578-13)

Cu condiţia să nu forţăm doza, dansul-terapie e tot

ce poate fi mai adevărat!
Atenţie la picioare! începem!

Fundaţia E. Cayce

Fundaţia Cayce, adică ARE. (Association for

Research and Enlightenment), îşi are sediul în Virginia
Beach, pe Atlantic Avenue, colţ cu strada a 67-a.

Adresa poştală este:

P. O. Box 595, Virginia Beach, VA 23451, U.S.A.

Tel. (804) 428-35-88

Cititorii care doresc mai multe informaţii despre

Edgar Cayce se pot adresa Asociaţiei „Le Navire Argo” (B.
P. 674-08, 75367 Paris, Cedex 08), care organizează
cursuri şi lucrări practice (astrologie karmică, citirea
aurei, vindecare prin rugăciune, radiestezie, geobiologie,
analiza viselor, meloterapie etc.). Le mulţumesc celor vor
trimite şi plic timbrat, pentru răspuns.

CUPRINS
Mulţumiri .................................................................. 838
PRIMA PARTE - PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE DIETETICII
CAYCIENE................................................................. 842
Introducere ......................................................... 842
1. Boala începe din farfurie ................................. 843
La originea oricărei boli stă o acumulare de deşeuri 845
Ah, iar vorbim de vegetarieni!... 849
Hrana crudă: pro sau contra? 852
Conservele şi alimentele congelate 861
Culoarea minciunii 866
Bio fals şi bio adevărat 873
80 % alcalinitate, 20% aciditate 878
Arta de a găti (legumele... şi restul!) 886
Recipientul ideal: frunza de banan 889
Sarea vieţii 895
Verde, galben, brun sau roşu: fiecare „virtute” are culoarea ei! 898
Legumioare cumsecade, rugaţi-vă pentru noi! 905
2. HAI LA OUĂ! ................................................... 910
Un dulap cu vitamine 910
Oul concentraţionar 910
Ne aşteaptă foametea 913
O mină de aur şi un dulap cu vitamine 919
Oul zilnic şi micul dejun angloid 922
Gălbenuşurile joacă şi câştigă 924
Consecinţele unei otrăviri colective 926
Nu puneţi toate ouăle în aceeaşi oală! 932
3. TREBUIE SĂ RENUNŢĂM LA PRODUSELE
LACTATE?........................................................... 933
Produsele lactate sub acuzaţie 934
Lapte fiert sau nefiert? 939
Laptele proaspăt: medicament sau otravă? 940
Laptele conservat (lapte praf, lapte condensat etc.) 945
Reabilitarea căpriţei 947
Lapte fermentat (iaurt, lapte bătut, kefir) 949
Un străin care n-a fost încă naturalizat: laptele de soia 957
Smântâna proaspătă din Normandia 959
Untul, caimacul... 961
Brânzeturile 964
Caş şi lapte prins 967
4. NUMAI ZAHĂR şi MIERE................................. 971
Robii zahărului 971
Zahăr din trestie sau din sfeclă? 974
Vărul dulce din Canada 976
Marii sportivi au nevoie de zahăr? 977
Zahărul este duşmanul omului civilizat? 977
Îndulcitorii: atenţie, sunt tot mai toxici! 979
Ciocolata nu este întotdeauna un prieten, aşa cum credeam. 983
Îngheţata: când, cum, cât? 985
Câteva deserturi nu prea rele 988
Se combină zahărul cu carnea?... 989
Fructul salvează potul 993
Un tratament eficient împotriva obezităţii 997
Da, se poate scăpa de reumatism 1001
Dacă te ajuţi singur, şi mierea te va ajuta 1004
Trăiască apiterapia 1007
Miere de hrişcă sau de trifoi? 1010
PARTEA A DOUA - EDGAR CAYCE şi MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR ..................................................... 1013
1. DARURILE NATURII ...................................... 1013
Să ne recăpătăm veselia cu ajutorul Naturii 1014
Magicianul păsărilor 1022
Misteriosul destin al sufletelor animale 1026
Agricultura lunară 1031
Roşia, o imigrantă atlantă 1035
Mina de aur din Bimini 1038
Energia blindă a mareelor 1051
Piscinele termale ale lui Poseidon 1055
Tradiţia indiană a izvoarelor termale în Statele Unite 1060
Să învăţăm a asculta glasurile Naturii 1066
2. PROFEŢIILE LUI CAYCE DESPRE MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR ............................................... 1072
Ţăranii viitorului 1072
Extratereştrii există şi trimit mesaje privind mediul înconjurător... 1083
PARTEA A TREIA - REÎNCARNAREA, CHEIE A ISTORIEI:
DANSUL CONDUCE LUMEA ................................... 1093
1. Egiptul, mama artelor ................................... 1097
Dansatoarea atlantă a lui Carol cel Pleşuv 1099
Taglioni 1107
O teologă are voie să danseze? 1113
Terapia prin dans s-a născut în Egipt 1118
Ţiganca din Templul Frumuseţii 1126
2. BIBLIA DANSATĂ .......................................... 1133
Superstarul David 1134
Bacanalele sfârşesc întotdeauna rău 1136
La nunta din Cana, s-a dansat 1143
Dansuri pe care e mai bine să le uităm 1148
„De-ar mai zâmbi o dată Ioan Botezătorul” 1151
Fundaţia E. Cayce ................................................... 1158