Contribuț iile lui Pitagora

la societăț ii în studiu
de drept
 UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ SAN AGUSTÍN

FACULTATEA DE DREPT

ȘCOALA PROFESIONALĂ DE DREPT

Introducere

Fără îndoială, Pitagora este una dintre cele mai importante personalităț i ale umanităț ii, de
ș tiinț a ș i filosofia. Este fondatorul unei societăț i care logic s-a numit
pitagorică, un bărbat ale cărui afirmaț ii ș i concluzii au fost baza sau au avut o
importanț ă foarte importantă în matematică, medicină ș i în alte ramuri.

Dar fără îndoială, cel mai important pentru acest demers filozofic în legătură cu dreptul
este va face cunoscut omul, omul de ș tiinț ă ș i pentru care voi relata o parte din biografia sa,
voi descrie opera sa ș i voi corela descoperirile ș i postulaț iile sale cu principiile
matematicieni ș i filosofii lor.

Pentru aceasta este necesar să menț ionăm de asemenea că Pitagora în ziua de astăzi este considerat un

profet mistic, născut în Samos, pe una dintre insulele Dodecanese, aproape de Milet,
locul în care s-a născut Tales, de aceea unii îl pictează pe Pitagora ca fiind elevul lui Tales,
dar trebuie să subliniez că acest lucru pare foarte pu ț in probabil din cauza diferen ț ei de
aproape o jumătate de secol între cei doi, ceea ce este mai corect să menț ionăm este că Pitagora
a fost în Babilon ș i în Egipt, ș i chiar în India, pentru a avea informaț ii de primă mână
mână asupra matematicii ș i astronomiei ș i, eventual, ș i asupra religiei.

De asemenea, trebuie să menț ionez în această cercetare că Pitagora a fost, întâmplător,

contemporan virtual al lui Buddha, al lui Confucius ș i al lui Lao-Tzu, astfel încât în acel secol
era în plină efervescenț ă religia, la fel ca ș i matematica, ș i ulterior a sa
s-a întors în Grecia, s-a stabilit în Crotone, pe coasta sud-est a ceea ce acum este
Italia, dar care în acel moment era cunoscută sub numele de „Magna Grecia”. Acolo a înființ at
o societate secretă care amintea de un cult orfic, cu excepț ia bazei sale matematice
y filosofică.
CAPITOLUL
Eu
PLANTEAMIENTOS
METODOLOGICE
 PLANEAMENTE METODOLOGIC

2.1 Termeni de bază:

A posteriori: Se opune a priori. Provine din experienț ă.

A priori: se opune a posteriori. Este a priori ceea ce nu provine din nicio experienț ă.
Pentru Kant, formele ș i raț ionamentele a priori sunt cele care se referă la ...
sensibilitate ș i înț elegere, în afara oricărei experienț e. Provenind din
raț iune, a priori este, deci, pentru Kant, "universală ș i necesară"

Abstract: Abstractul este, propriu-zis, generalul care are existenț ă proprie doar în
mintea ș i care nu menț ine o relaț ie de identitate cu ceea ce este intuitiv simț it
de unde provine.

Act: faptul de a acț iona sau rezultatul unei acț iuni. În metafizică, ș i în Aristotel,
designa rezultatul a ceea ce era „în potenț ă”. Trecerea de la potenț ă la act. Lo
ce face ca un ființ ă să fie aș a cum este.

Autonomie: faptul de a avea în sine propria lege ș i principiul său.

Axiomatic: desemnează un set de axiome care formează un sistem. Este de asemenea

reflecț ie care se ocupă de axiome ș i de regulile care prezidează utilizarea acestora ș i
consecinț e care pot fi extrase din existenț a sa.

Frumuse ț ea: valoare fundamentală a esteticii. Pentru Kant, frumuse ț ea „încântă

universalmente fără necesitatea de concepte”; scop fără sfârș it, caută o satisfacț ie
desinteresată.

Bine: valoare fundamentală a moralei. Fiecare morală determină natura binelui care
caută ș i îș i constituie idealul.

Schimbare: a deveni observat în lume (adică, faptul că un lucru poate)

a ajunge să fie altceva) Potrivit lui Popper, este vorba despre problema fundamentală ridicată de ...
presocraticii ș i, de asemenea, problema fundamentală a filozofiei naturii
(cuyo loc ș i funcț ie a ocupat mai târziu ș tiinț a), fiind o chestiune centrală a
cosmologie.

Cauza: ceea ce produce un efect. Aristotel distinge patru clase de cauze:

„cauza materială”: materia din care este făcut un lucru; „cauza formală”:
modelul care corespunde cu lucrul; „ cauza eficientă”: ceea ce produce lucrul, ș i
la „cauza finală”, obiectivul către care tinde lucrul. Se discută de asemenea despre „cauza
prima”: aceea care nu are nevoie de o altă cauză ș i care, prin urmare, este cauza sa
mismă. În teologie, Dumnezeu este această „cauză primară”.

Causalitate: ideea de causalitate implică necesitatea unei relaț ii între o cauză

ș i un efect.
Concept: idee abstractă ș i generală care permite gândirea realită ț ii. Empiri ș tii
cred că conceptul emana din experienț ă ș i raț ionalii care provin din
raț iunea.

Condensare: comprimare

Cunoaș tere: actul de a cunoaș te ș i, în acelaș i timp, rezultatul acestui act.

cunoș tinț ele constituie ansamblul cunoaș terii într-un domeniu determinat. Se vorbeș te
de teorii ale cunoaș terii pentru a evoca problemele care apar în timpul
constituț ia cunoaș terii. În filozofie, uneori se distinge între cunoaș tere,
ce face referire la teorie ș i acț iune, care se orientează mai degrabă spre practică.

Cosmologie: studiul ordinii naturii

Cosmos: ordine în greacă.

Critica: evaluarea unei lucruri fundamentată pe examinarea valorii sale. Pentru Kant,
concep ț ia care constă în a se întreba despre condi ț iile a priori care
ar permite cunoaș terea. Se vorbeș te de asemenea despre „spirite critice” pentru a desemna
persoanele care nu acceptă imediat tot ceea ce li se propune.

Deducción: formă de raț ionare logică care permite a trece de la o propoziț ie dată la
consecinț a de care aceasta se desprinde necesar.

Dorinț a: în filosofie, dorinț a poate fi gândită într-un mod negativ ca semn de

o lipsă care caracterizează omul.

Destin: forț ă mai mult sau mai puț in determinată la care se consideră responsabilă de
evenimentele care intervin în viaț a ș i istoria oamenilor.

Determinism: un conjunto de condiț ii necesare pentru existenț a unui fenomen

principiul care afirmă că între fenomene există rela ț ii necesare. În
metafizică ș i, într-un mod mai general, doctrină conform căreia totul provine din
cauze necesare, inclusiv efectele voinț ei.

Dialetică: pentru socratici, dialetica este arta dialogului ș i a discu ț iei

prin întrebări ș i răspunsuri. Pentru Platon, datorită dialecticii se poate gândi
de la lume sensibil la cel al ideilor. Aristotel limitează sensul cuvântului ș i rezervă
pentru raț ionamentele care privesc opiniile probabile.

Dialog: Căutarea filozofică a adevărului constând în analiza unei hipoteze

prin intermediul întrebărilor ș i răspunsurilor. Socrate a fost cel care a dat primele exemple de
acest metod.

Dumnezeu: desemnează un ființ ă situată deasupra tuturor ființ elor.

Dogmatism: se referă la dogmele religioase. Un spirit va fi dogmatic, sau cel puț in

va primi acest nume, dacă vor cădea din spiritul critic ș i filozofic ș i se vor mulț umi să afirme
dogmele religiei sale pe care le consideră unice, adevărate ș i intangibile.
În ț elegere: în general, capacitatea de a în ț elege. În filosofia clasică se
se opune la senzaț ie ș i se deosebeș te de raț iune, deoarece aceasta din urmă cuprinde obiectele
mai înalte, în timp ce pentru înț elegere rămân rezervate domeniile de
logica si a stiintelor. Pentru Kant, intelegerea care nu se confunda cu
raț iunea are ca funcț ie alegerea datelor de sensibilitate cu ajutorul
categoriile a priori: „Toată cunoaș terea noastră începe prin simț uri, acolo trece la
înț elegere ș i se încheie în raț iune.

Esenț ă: ceea ce face ca un lucru să fie ceea ce este. Conț inutul definiț iei. „Spun
ceea ce apar ț ine esen ț ei unui lucru, acel dat în virtutea căruia lucrul devine
necesar, ș i fără de care lucrul nu se dă; adică,
acel lucru fără de care lucrul nu poate fi nici să fie, nici să fie conceput” (Spinoza)

Specie: grup al genului. O aceea ș i specie prezintă anumite caractere

esen ț iale care o disting: în biologice, ansamblu de fiin ț e vii care pot
a se reproduce între ei.

Schema: figură care simplifică elementele unui obiect. Pentru Kant, mijlocul prin care
opera esquematismul.

Etică: reflecț ie filozofică care se referă la morală.

Existenta: se spune despre toată realitatea care există. Aplicată la ființ a umană, aceasta vine să precizeze
fiecare om este o realitate concretă ș i legată de un tip concret.
existentialismul consideră omul în acest sens.

Experien ț ă: mod de cunoa ș tere care provine din intui ț ia sensibilă sau din
intui ț ie psihologică. Recursul la experien ț ă poate ajunge să devină un
metoda ştiinţifică, în care se ghidează după regulile metodei experimentale.

Extensie: ansamblu de ființ e la care poate fi atribuit un concept. Extensia se

se opune înț elegerii. Pentru Descartes, materia ș i extensia se identifică, ceea ce
face imposibilă existenț a vidului. Descartes se opune „substanț ei gânditoare” (la
minte), la extinsă (materia).

Fenomen: ceea ce este perceput de sim ț uri. Poate avea două semnifica ț ii
diferite ș i aproape opuse. Luându-se ca o pură aparenț ă (ceea ce se manifestă în
sensibilitate), fenomenul se opune la ceea ce se consideră că este realitatea în sine, care nu
corespunde la ceea ce ni se prezintă în sim ț uri, deoarece aceasta poate chiar
încubri-o.

Genialitate: facultatea creatoare a artistului ș i a gânditorului. Rena ș terea a evaluat

în special capacitatea creatoare a artistului, a cărui activitate se îndepărta
de la simpla imitaț ie (mimesis) a naturii.

Idealism: doctrină filozofică care concepe realitatea - ș i are scopul de a o explica - ca o

idee. Idealismul reduce realitatea la gândire sau consideră că cunoș tinț a
de la realitate face parte gândirea.
Individualism: curent filosofic care atribuie primatul individului în faț a ...
colectivitate.

Inteligibil: se spune despre ceea ce înț elegerea poate cunoaș te. Ca concept se
opune la ceea ce este sensibil (cât pot cunoaș te simț urile).

Judecata: logica clasică înț elege judecata ca o atribuire -sau negare- a ceva la
algo, iar doctrina despre această activitate a în ț elegerii este unul dintre subiectele sale
fundamentale

Justiț ia: ca virtute particulară, poate fi distinctă între justiț ia generală -sau legală- ș i
justi ț ia particulară, care la rândul său se împarte în justi ț ie comutativă ș i justi ț ie
distributiva (această diviziune se datorează lui Aristotel ș i a fost acceptată de tradi ț ie
escolastica).

Lege: Într-un sens social mai general, dispoziț ie care exprimă ș i reglează ceea ce trebuie
legea poate fi înț eleasă într-un dublu sens, în funcț ie de relaț ia sa cu normele
sociale sau se derivă din necesitate; în primul caz va fi o prescriere destinată la
un subiect liber (lege morală), în al doilea va presupune exprimarea unei realită ț i
universal care indică ceea ce nu poate fi în alt mod (lege morală)

Mundo: ansamblul tuturor celor existente. Poate fi înț eles ca sinonim pentru univers,
de realitate sau de natură (această ultimă sinonimie se folose ș te într-un mod mai
restricț ionat); de asemenea, ca un ansamblu de lucruri din aceeaș i clasă (lumea ideilor,
lumea fizicii, etc.) sau dintr-o perioadă istorică (lumea antică medievală, etc.), de
modul în care conceptul se leagă întotdeauna de un anumit tip de totalitate.

Natura: tot ce se naș te ș i ce omul nu poate produce

Necesar: rezultatul destinului sau al legii asupra naturii

Participare: prezenț a unei realităț i superioare într-un ent.

Pitagorism: doctrina lui Pitagora (secolul VI î.Hr.) se caracterizează esen ț ial prin
importanț a acordată numărului ș i tendinț a de a-l folosi pentru a explica toate
lucruri în cadrul unui idealism matematic omniprezent.

Pluralista: persoane care urmează o doctrină care spune că există doar una
realitate.

Postulat: propozi ț ie care se ia ca punct de plecare pentru demonstrare

teoreme în cadrul unui sistem axiomatic, fără a fi vorba de o propozi ț ie
deducibil din alte enunț uri.

Potentă: capacitatea sau posibilitatea de a face ceva (adică, de a realiza, acț iona sau a primi)
vreo schimbare).

Predestinare: doctrină religioasă, de natură deterministă, conform căreia destinul

omul nu depinde de acț iunile sale, ci de voinț a divină.
Principiu: locul de unde ies toate lucrurile

Privare: absenț a unui atribut sau predicat.

Saber: relaț ia stabilită între un subiect ș i un obiect, prin care primul captează
mentalmente la realegătatea celui de-al doilea.

Înț elepciune: dispoziț ie sau artă raț ională pentru executarea oricărei comportamente sau
tarea.

Sensibilitate: facultatea de a percepe stimuli prin simț uri ș i de a reacț iona

în faț a senzaț iilor generate în interiorul propriu-zis al corpului.

Sentiment: reacț ie psihofizică care are loc la fenomenele conș tiinț ei.

Sine: ceea ce este, ceea ce are o existenț ă

Sintetizare: Actul ș i rezultatul unificării diversităț ii.

Substanț a: aceea care există prin ea însăș i, dotată de materie ș i formă.

Tehnică: ansamblu de abilităț i ș i proceduri organizate conform unor reguli anumite, la

fin de a realiza ceva în funcț ie de un scop concret.

Todo: acel lucru în care nu lipseș te niciuna dintre părț ile sale constituente.

Transcendenț ă: condiț ia a celor care se află dincolo de experienț a sensibilă.

Transcendental: într-un sens mai larg, se spune despre tot ceea ce transcende.

Universul: natura în întregimea sa. Ca atare, este studiat de cosmologie.

Adevăr: trebuie să se distingă adevărul formal; cel care provine din caracterul logic ș i
coerente cu propoziț iile care au fost enunț ate, ș i adevărul material, cel care
implicã la conformitatea enunț urilor cu faptele, cu experienț a. Uneori
adevărul se identifică cu realitatea.

Virtud: capacitatea umană de a realiza un scop sau o misiune.

Voinț ă: capacitatea de a se determina singur.

Yo: individualitate percepută în mod autoconscient (adică conș tiinț a reflexivă

de sine)
2.2 Fundamentare

Lucrarea de cercetare de faț ă este o reflecț ie asupra biografiei ș i operei de

Pitagora din Samos de asemenea caută să eviden ț ieze relevan ț a ș i influen ț a
gândirea pitagoreică în dezvoltarea societă ț ii, deoarece din
publicaț ia cărț ii Lore and Science in Ancient Pythagoreanism de Walter Burkett
publicat în Germania în 1972. S-a pus la îndoială dacă a fost cu adevărat el care
a dezvoltat studiile ș i ideile care i se atribuie ș i s-a postulat că în
în majoritatea cazurilor este vorba despre dezvoltări ulterioare care i-au fost atribuite sau
cunoș tinț ele anterioare dezvoltate în Egipt sau Babilon.

2.3 Caracteristici

Metoda folosită va fi deductiv-inductivă, deoarece pentru o corectă

interpretare mai întâi va trebui să analizez în mod profund ș i detaliat pentru
ulterior să comenteze importanț a pe care o are acest autor în jurul discuț iei
ș i validitatea anumitor studii în care Pitagora a avansat, sau care i se
atribui ț i, cu scopul de a ajunge la o concluzie tentativă pe baza acesteia
informaț ie.

2.4 Tipul de cercetare

Utilizarea descrierii care îmi va permite, într-un fel, datele necesare care
explorarea vie ț ii, operei ș i gândirii unui atât de ilustru gânditor care a apărut în
epoca antică ș i luând în considerare cantitatea de material disponibil, voi putea evalua
până la ce punct este valid să considerăm autentică munca care i se atribuie lui
Pitagora.
CAPITOLUL
II
 REZULTAT

Cercetarea realizată pe baza diverselor date ajunge la concluzia că

este clar că Pitagora din Samos este fără îndoială unul dintre gânditorii filosofofici ai
mare influen ț ă în timpurile sale, datorită contribu ț iei sale în ș tiinț e
matematica ș i ș tiinț ele sociale, din acest motiv trebuie să subliniem că geniul său strălucit, îi

au urmat o cantitate impresionantă de gânditori ș i oameni de ș tiinț ă, putând

aici se relaț ionează Platon ș i Aristotel, gânditori care au continuat ș i au perfecț ionat gândirea lor

filozofie.
 ANALIZĂ Ș I INTERPRETARE A REZULTATELOR

Din punctul meu de vedere, Pitagora aduce o contribuț ie importantă la filozofie.

ca ș tiinț ă socială, totul este realizat într-o manieră adecvată ș i idonee
în avans faț ă de timpul ș i epoca sa care căuta dezvoltarea socială a ființ ei prin intermediul
de la ș tiinț ă, acea aceea ș i ș tiinț ă care în multe cazuri are ca scop
bunăstarea ș i dezvoltarea persoanei. Pitagora, pe lângă faptul că are mitul că
a coborî din divin, justifică existenț a sa ș i evidenț iază-se ca fiind o ființ ă foarte inteligentă care
pe baza dedicaț iei ș i efortului său, tot ceea ce ș i-a propus ca obiectiv.
De asemenea, trebuie să subliniez activitatea demnă de laudă pe care a realizat-o generaț ia trecută.

esa despre care se scrie ș i se studiază în vremurile noastre ș i pe care o cultivă bărbaț i de
chiar dacă prin învăț ătura sa.
 CONCLUZII

Prima:

Logos, adică studiul filozofic, se referă la naș terea filozofiei.

ca o depăș ire a formelor mitice ș i religioase de gândire ș i la venirea
de un gând raț ional.

A doua:

Ș coala pitagoreică a fost o frăț ie religioasă deoarece în acea vreme se

practicau religia ca pe o ș tiinț ă dedicată depăș irii ființ ei, credeau în
imortalitatea sufletului ș i în transmigrarea sa, membrii acestei fraternităț i se
compromiteau, cu un jurământ solemn, să păstreze în secret învăț ăturile de
la Ș coală.

Trecerea a treia:

Pitagora a propus cu adevărat că esenț a tuturor lucrurilor era numărul, a studiat

relaț iile numerice ale armoniei muzicale ș i le-a corelat cu armonia din
Cosmos.
 RECOMANDĂRI:

Primera:

Acest proiect de cercetare îș i propune să investigheze informaț ii despre viaț a lui Pitagora.
că ampla studiu al diversilor autori concepe de asemenea diverse opinii
ceea ce se recomandă a fi luat ca atare mai mult decât o idee specifică.

Secunda:

Atunci când se efectuează cercetarea, este extrem de important să se ia în considerare

câteva concepte anterioare, acest lucru va permite o în ț elegere mai bună
câteva afirmaț ii.

Trecerea a treia

Este de o vitală importan ț ă să punem în practică anumite valori ș i învă ț ăturile de

Pitagora ș i nu le ignora din cauza trecerii timpului.
 REFERINȚE BIBLIOGRAPHICE

BIBLIOGRAFIE

oGARCIA VENTURINI, Jorge L.Filosofia Istoriei;Gredos, Madrid 1972

oSALAZAR BONDY, AugustoIniciación Filosofică,lima Arica, 1969
oCATHREIN, Víctor: Filosofia dreptului. Dreptul natural ș i cel pozitiv,
Reus, Madrid 1958.
oFERRATER MORA, joseDiccionario filosóficoBarcelona, Ariel, 1994.
oEnciclopedia Espasa-Calpe (1967), vol. 37 pp. 669–743. Espasa Calpe.

INTERNET

oBORREL, Lee(2003),Teoria haosului, articol publicat în formă electronică

http://www.fortunecity.com/emachines/e11/86/chaos.html -recuperat
19/03/2008

oBOYD-BRENT, John (2007) Armonie ș i Propor ț ie: Pitagora: Muzică ș i

Spa ț iu, articol publicat în formă electronică la: http://www.aboutscot-
land.com/harmony/prop.html - recuperat pe 26/09/2007