Tiffany Reisz

Tentația de Halloween
Halloween Treat
Men at Work, #1

Truc… sau tentație diabolică!

A fost o lovitură murdară devastatoare — Joey Silvia tocmai a aflat că iubitul
ei din ultimii doi ani este însurat. Ce nenorocit! Joey știe că cea mai bună metodă de a
trece peste un bărbat e... să se bage sub altul. Desigur, o escapadă la cabana izolată a
familiei sale din Oregon vine cu o mică problemă: lipsa bărbaților disponibili. Până
când descoperă că acea cabană are propriul ei meșter fierbinte!
Sfântă nebunie, Chris Steffensen. Când a ajuns cel mai bun prieten al fratelui ei
să se transforme într-un munte de mușchi blond și sexy, cu barbă și privire arzătoare?
E tratul perfect de Halloween — și un partener de rebound surprinzător de obraznic.
Pentru câteva săptămâni, cel puțin. Doar că Chris are alte planuri... planuri care
includ s-o convingă pe Joey că această reapariție din trecut nu e doar o aventură
obraznică de Halloween, ci începutul a ceva mult mai real.

Capitolul 1

Ar fi vrut să-și învinovățească părinții pentru că o botezaseră Jolene. Cine face

așa ceva? Cine își numește fiica după cea mai notorie „cealaltă femeie” din muzica
country? De îndată ce aflase după cine fusese botezată, Jolene devenise Joey — și nu
mai fusese cale de întoarcere. Și totuși, cu doar două zile în urmă, aflase cel mai urât
adevăr din viața ei: dormise cu un bărbat însurat.
De doi ani.
Joey oftă și duse o mână sub ochelari ca să șteargă o lacrimă.
— „Jo?”
— „Scuză-mă”, spuse Joey.
— „Nu trebuie să-ți ceri scuze, dragă.” Kira întinse mâna și îi strânse
genunchiul. „Aproape am ajuns la LAX. Vrei să oprim undeva?”
 Joey clătină din cap. „Continuă să conduci. Cu cât plec mai repede de aici, cu
atât mai bine. Mulțumesc că ai venit după mine.”
— „Pot să-l omor pe Ben, dacă vrei. Sunt dispusă s-o fac. De fapt, s-ar putea s-
o fac chiar și dacă nu vrei tu.”
Când Joey râse, râsul i se păru ciudat, și își dădu seama că era prima oară când
râdea după mai bine de treizeci și șase de ore.
— „Nu crezi că o crimă ar fi cam mult?” întrebă Joey.
— „Cam mult? Ticălosul ăla a dormit cu tine în Honolulu și cu nevastă-sa în
Los Angeles, și timp de doi ani nu i-a spus nici ei despre tine, nici ție despre ea? Așa
a fost, nu? Nu mi-am imaginat eu?”
— „Nu, așa a fost.”
— „Atunci nu e crimă. E omor justificat. Și nu te certa cu mine când știi că am
dreptate.”
Joey nu se certă. N-avea cum, fiindcă totul era adevărat. Timp de doi ani, Ben
fusese iubitul ei. Lucrau împreună. Petreceau timpul împreună. Dormeau împreună.
Ea îl crezuse când îi spunea cât de mult ura să locuiască în Los Angeles. Că prețuia
fiecare clipă petrecută cu ea în Hawaii. Că s-ar muta acolo definitiv, dacă munca l-ar
lăsa. Bla, bla, bla. Minciuni, toate. Minciuni pe care le crezuse, motiv pentru care își
făcuse escala în Los Angeles — ca să-i facă o surpriză. Și, ce surpriză i-a făcut! A
bătut la ușă, iar soția lui i-a deschis. Surpriză pentru toată lumea.
— „Deci... crimă?” întrebă Kira.
— „Nu crimă. Nu încă, cel puțin.” Mai întâi trebuia să nu-l mai iubească pe
Ben. Să-l urască era ușor. Să nu-l mai iubească — asta era partea grea.
— „Bine. Dar tu doar spune cuvântul, și eu sunt acolo. Măcar lasă-mă să-i tai...
mingile.” Kira îi aruncă un zâmbet diabolic în timp ce vira pe rampa spre autostrada
I-105.
Joey înghiți în sec, apoi încuviință din cap. „Bine”, spuse ea. „Dar doar
mingile.”
Kira o lăsă la terminal și o ajută cu bagajele. Joey trânti portbagajul și se simți
puțin mai bine. Să trântească lucruri, să lovească lucruri — ar fi vrut să distrugă totul.
În schimb, își sprijini capul pe umărul Kirei.
— „Voiam să mă mărit cu el”, spuse Joey.
— „Știu.” Kira îi bătu spatele cu o tandrețe stângace. „Știu că voiai.”
— „Ar fi trebuit să-mi dau seama. Adică, doi ani întregi și niciodată nu m-a
invitat la el, în Los Angeles?”
— „Eu locuiesc în Los Angeles și nici eu nu vreau să fiu invitată acolo. Nu e
vina ta.”
— „Și ce fac acum?” întrebă Joey, ridicând privirea spre Kira. Lucrau
împreună la biroul Oahu Air din Honolulu, compania de zboruri business și de primă
clasă a insulei Oahu, înainte ca Kira să se transfere înapoi la biroul din California. Se
împrieteniseră repede și rămăseseră apropiate, chiar dacă acum le despărțea jumătate
de ocean.
 „Uite ce faci. Te duci acasă în Oregon, petreci timp cu familia, te distrezi de
minune la nunta fratelui tău și te culci cu primul tip arătos pe care-l vezi imediat ce
aterizezi.”
„Și dacă e bagajistul? S-ar putea să fie cam ocupat.”
„Îți iei mai întâi bagajul. Apoi te culci cu el.”
„Știam că pot conta pe tine pentru sfaturi bune, dar proaste.”
„Vorbesc serios. Găsește-ți un tip nou. Fără vină. Fără rușine. Fără regrete. Nu
e vorba de iubire. E despre tine, să ai grijă de tine. Sexual. L-ar enerva pe Ben, nu-i
așa? Dacă te-ai arunca în pat cu altcineva imediat?”
„Dacă i-aș da foc la casă și aș arunca mingea de baseball semnată de Gil
Hodges a tatălui său în ocean, tot nu l-ar enerva la fel de tare ca dacă m-aș culca cu
altcineva imediat.”
„Atunci du-te și fă-o, și fă-o bine.”
„Nu vreau să fac asta. Ultimul lucru la care mă pot gândi acum e să ies cu
altcineva.”
„Stai așa. Nimeni n-a zis nimic de ieșit la întâlniri. Vorbesc de sex. Fără
obligații. Îți spun ca o femeie care a divorțat de două ori, n-ai voie să ieși cu cineva
nou timp de șase luni. Sexul e în regulă. Sexul e bun. Întâlnirile te bagă în belele. Și,
apropo, nu-ți cumpăra mașină, casă, geantă Birkin sau nu te duce în Vegas cu cinci
mii de dolari ascunși în chiloți.”
„Tu ai făcut toate astea după divorț?”
„Tot, mai puțin geanta Birkin. Alea sunt al naibii de scumpe. Deci fără genți.
Doar dacă nu-mi iei și mie una. Dar sex, da.” Kira își îndreptă degetul bine
manichiurat spre nasul lui Joey. „Fă sex nebun, fierbinte, complet lipsit de sens, până
când îți amintești ce zeiță ești și uiți numele lui Ben pentru că ești prea ocupată să
strigi numele altuia.”
Joey luă degetul Kirei în mână și îl strânse.
„Ești o prietenă bună. Mulțumesc că-mi încurajezi comportamentul prost.”
„Pentru asta sunt prietenii.”
Banda de debarcare era plină de mașini. Oricât de mult ura Joey să fie singură,
nu mai putea amâna.
„Mulțumesc din nou. Îți scriu când aterizez.”
„Fă-o. Și trimite-mi un mesaj când găsești un tip nou.”
Joey zâmbi.
„O să-ți scriu. Dacă găsesc un tip nou.”
„O să găsești. Știu eu. Doar ține minte – e Oregon. Teritoriu de hipsteri și
tăietori de lemne.”
„Și?”
Kira arătă spre coapsele ei interioare. „Ai grijă de iritațiile de la barbă acolo
jos. Vorbesc din experiență.”
 ***

Joey urcă în avion – un zbor direct, slavă Domnului, ceea ce însemna că va

ateriza în Portland în mai puțin de două ore. Să fie singură într-un avion, izolată de
lume, cu doar gândurile ei drept companie, nu era ce avea nevoie o femeie care
descoperise că a fost, fără să știe, îndrăgostită de un bărbat însurat timp de doi ani.
Fără internet care s-o distragă, tot ce putea face Joey era să se gândească la
semnele pe care le ratase. Ben fusese, aparent, iubitul ideal – mereu atent, mereu
grijuliu. Dacă trebuia să rateze ziua ei de naștere pentru că era în LA, o compensa
săptămâna următoare, când se întorcea în Honolulu, cu o sărbătoare de neuitat. Două
nopți la un hotel de cinci stele. Room service. Vin. Un tur cu elicopterul a doua zi. Și
sex, mult sex, toată noaptea. Dar oricât încercase ea să reciproceze, el n-o lăsase. Îi
oferise să vină să-l viziteze, chiar să se transfere în California. El refuzase categoric.
Ea era „sanctuarul” lui, spusese. Nu-și putea imagina Hawaii fără ea, spusese. Într-o
zi, va prelua conducerea companiei și va locui cu ea în Honolulu, spusese. Trebuia
doar să mai aștepte câțiva ani, și apoi vor fi aranjați pe viață.
Să mai aștepte câțiva ani? Da, să aștepte până când el ar fi avut banii sau
curajul să-și părăsească soția. Dacă ăsta era măcar planul lui. Poate că doar o
amăgise. Nu va uita niciodată momentul de sâmbătă dimineață, când luase un taxi de
la LAX la casa lui din West LA. Avea adresa lui, desigur. O văzuse pe cecuri, pe
formulare de la serviciu, pe permisul lui de conducere din California. Se așteptase să
fie acasă.
Și era acasă. Era acasă, la fel și soția lui, Shannon. Shannon deschisese ușa cu
un zâmbet confuz și un „Da? Te pot ajuta cu ceva?” Joey, la fel de confuză, spusese:
„Îl caut pe iubitul meu. E Ben acasă?”
Atunci apăruse Ben în hol, cu Nike-urile scârțâind ușor pe gresia albastru-
ocean. Era un bărbat frumos, aproape un metru optzeci, păr negru, ochi negri, un
zâmbet diavolesc, dar cu o gropiță care te făcea să-i ierți diavolul din el.
Dacă mai avusese vreo speranță că era o greșeală, aceasta se risipise în clipa în
care Ben deschisese gura.
„Ce naiba cauți aici?” spusese Ben cu o furie inconfundabilă. Nu o mai privise
niciodată așa, nu îi mai vorbise niciodată așa. Întotdeauna fusese bucuros să o vadă.
Dacă nu era bucuros acum, era pentru că femeia drăguță care ținea ușa deschisă și se
uita la el, apoi la ea, apoi iar la el, nu era o menajeră bine îmbrăcată, ci soția lui. Și
soția lui Ben avea o zi la fel de proastă ca iubita lui Ben.
„Surpriză” fusese singurul cuvânt pe care Joey îl putuse gândi să-l spună.
Shannon avusese alte câteva cuvinte alese de zis, și Joey le auzise pe toate în timp ce
mergea spre taxiul care aștepta la trotuar, în caz că Ben nu era acasă. Când taxiul
pornise, Joey se întorsese și-l văzuse pe Ben alergând spre ea. Nu putuse descifra
expresia de pe fața lui – nu furie, dar nici regret. Nu-i păsa de ce alerga după ea. Nu-i
păsa deloc. Era amorțită de șoc și durere. Nu simțea nimic și nu va mai simți vreodată
altceva decât nimic. Cel puțin asta își spunea în timp ce își repara machiajul în baia
aeroportului din Portland. Dacă nu va mai iubi niciodată, nu va mai suferi niciodată,
și n-ar fi asta minunat?
 După ce își reparase fața cât putuse de bine, își luase bagajele și mașina
închiriată. Era plăcut să facă lucruri normale, lucruri plictisitoare de oameni. Viața
mergea mai departe. Mașinile tot trebuiau închiriate. Bagajele tot trebuiau ridicate.
Frații tot se însurau. Surorile tot mergeau la nunțile lor. Lumea nu se sfârșea doar
pentru că un bărbat spusese o minciună. Era bine. Lumea s-ar fi sfârșit demult și de
multe ori dacă ar fi fost așa.
Drumul de la aeroport la vechea cabană a familiei de lângă Lost Lake, pe
Muntele Hood, dura cam două ore. Două ore minunate odată ce ieșise pe Autostrada
26 și mergea spre vest. Trecuse peste o creastă subtilă și ce mai rămăsese din oraș
dispăruse. Nu era nimic pe kilometri întregi în jur, doar muntele, un miliard de copaci
și nori joși care mângâiau vârfurile copacilor și se rostogoleau prin pădure ca un fum
blând. Deși Oregon era cunoscut pentru coniferele sale, pădurile aveau și o mulțime
de foioase, care explodaseră în culori de toamnă – roșu, portocaliu și galben-lămâie.
Chiar și în durerea ei, Joey admira frumusețea, găsea alinare în ea. Hawaii era frumos
ca nicăieri altundeva în lume, dar, fir-ar, îi lipsiseră pădurile Oregonului. Mirosul –
nu era nimic ca el. Curat, atât de curat – pin și brad pur, totul atât de ușor și aerisit,
încât, dacă nu te opreai să inspiri suficient de adânc, l-ai fi ratat. Dar dacă inspirai
într-o zi ploioasă și vântoasă, poate că ai fi simțit mirosul lumii de imediat după ce se
născuse. Copacii de pe Muntele Hood erau atât de deși, încât păreau un tablou în ulei,
cu vopselele aplicate în straturi groase de smarald și negru.
În cele din urmă, coti pe drumul de pietriș șerpuit care ducea la vechea cabană
a părinților de lângă Lost Lake. Telefonul îi vibră în buzunarul pantalonilor și îl
scoase cu grijă.
„Kira, îmi datorezi cinci sute de dolari dacă mă prind că vorbesc cu tine,”
spuse ea când răspunse.
„Ce? Cinci sute de dolari?”
„Amendă de cinci sute de dolari în Oregon pentru vorbit la telefon în timp ce
conduci.”
„Atunci de ce naiba ai răspuns la telefon?” ceru Kira să știe.
„Sunt pe aleea mea, de fapt, și limita de viteză e de opt kilometri pe oră. Cred
că mă descurc.”

„Bun. Ai găsit deja pe cineva cu care să te distrezi?”

„Chiar trebuie să-i spunem *distracție*? Sună așa... violent.”
„Ce altceva vrei? *Împreunare*? *Futai*? *Bătut cizmele*?”
„*Bătut cizmele*? Câți ani ai?” întrebă Joey.
„Răspunde la întrebare.”
„Nu, în cele patru ore de când ne-am văzut ultima oară, n-am întâlnit ca prin
magie pe cineva cu care să mă *împreunez*, să *fac amor* sau să *bat cizmele* în
aeroport. Și probabil că n-o să întâlnesc pe nimeni nici în următoarele patru ore, nici
în următoarele patru zile, nici în următoarele două săptămâni. Știi că Lost Lake e mai
mult o comunitate de pensionari, nu? Pensionari și case de vacanță de vară. Singurii
care stau aici permanent sunt cei care lucrează la lac, și sunt, gen... douăzeci de
oameni.”
 „Douăzeci? Jumătate trebuie să fie bărbați. Îmi plac șansele.”
„Mie nu.”
„De ce stai acolo, în mijlocul pustietății, oricum? Ai putea găsi un tip sexy cu
coc în Portland.”
„Cabana e gratis. Mama și tata i-au dat-o lui Dillon ca dar de nuntă.”
„Frumos cadou. Tu ce primești când te măriți?” întrebă Kira.
„Ei îmi plătesc nunta și luna de miere. O afacere mai bună decât cabana.”
„Atât de rea e?”
„Era aproape o rablă când eram mică,” spuse Joey. „Acum e pur și simplu o
rablă. Nimeni n-a mai stat aici de zece ani, din câte știu. Dillon jură sus și jos că a pus
pe cineva să o mai aranjeze, dar a fost ocupat până peste cap cu planificarea nunții.
Atâta timp cât nu trebuie să dorm cu un raton, o să fie bine. Pot să mă descurc cu
greul.”
„Mai bine tu decât eu. Spune-mi doar dacă ai nevoie să vin să stau cu tine
câteva zile. Adică... într-un hotel, dar aproape de tine. Am niște zile de concediu
strânse pentru urgențe. Prietena cea mai bună care a fost, fără să știe, cu un tip însurat
timp de doi ani se califică.”
„E în regulă. Dar apreciez. Trebuie să închid. Am ajuns la cabană.”
„Cât de rea e? Grav? Sunt șerpi? Nu-mi spune.”
Joey putea auzi crisparea din vocea Kirei. Pentru ea, să stea într-un hotel de
patru stele era echivalentul lui „a o lua pe arătură”. Parcă mașina în locul de parcare
cu pietriș și fu plăcut surprinsă să vadă că exteriorul casei era în stare mai bună decât
își amintea. Mult mai bună.
„Arată bine, de fapt. Au vopsit-o. Era un verde șters, dar acum e gri. Foarte
frumos,” spuse Joey, coborând din mașină. „Parcă ar fi șindrilă de cedru.”
„Elegant.”
„Și amenajarea peisagistică e drăguță. Cineva a curățat curtea.”
Copacii și arbuștii erau bine tunși. Poteca veche de piatră spartă, care ducea din
alee spre verandă, fusese reparată. Fiecare piatră se potrivea perfect la locul ei. Nu se
mai împiedica, așa cum făcea când era mică și nu era atentă la drumul perfid.
„Și a decorat cineva?” spuse, ținând-o pe Kira la telefon. „Nu cred că e aceeași
casă. Oare am nimerit greșit?”
„Chiar ai greșit?”
„Nu. E 1414 Cottonwood Way. Asta e. Sunt dovleci sculptați pe verandă.
Foarte bine făcuți.” Admiră lucrătura misterioasă a sculptorului. Un chip
înspăimântător. Un chip zâmbitor. Un chip care semăna ciudat de mult cu Eddie
Vedder, dacă Eddie Vedder ar fi fost un dovleac.
„Stai așa...” spuse Joey.
„Ce?”
„Ceva e clar ciudat.” Joey ridică preșul de la intrare – de când aveau preș de
bun-venit? – scoase cheia și deschise ușa. Se aștepta la o cabană simplă, așa și-o
amintea. Părinții ei o cumpăraseră pe nimic când avea șapte ani și nu o renovaseră, nu
o reamenajaseră niciodată, dar își scoseseră banii din ea în verile lungi petrecute
acolo.
 Structural, era solidă, etanșă și bine izolată. Dar înăuntru avusese mereu mobilă
de la târguri de vechituri, paturi metalice scârțâitoare și paturi supraetajate la mâna a
doua, pereți nevopsiți și o bucătărie care făcea gătitul pe foc de tabără să pară
atrăgător. Dar acum...
„Wow,” murmură Joey. „Dillon trebuie să fi decis să locuiască aici cu Oscar
după nuntă. Deși aș fi jurat că a zis că lui Oscar nu-i place natura.”
„Poate s-a răzgândit? Dragostea face așa ceva cu bărbații.”
„Poate... totuși. E ca din *Architectural Digest* acum. Nici nu vreau să mă
gândesc cât a costat.” Se roti încet în sufragerie. Toată mobila de la târguri dispăruse,
iar în locul ei găsi o masă de cafea din cedru patinat, o canapea mare din piele rustică,
un balansoar de stejar vintage cu o pătură tricotată manual, de un bordo cald, aruncată
pe spătar. Podelele fuseseră lustruite până străluceau. Soba mică de lemn fusese
înlocuită cu un șemineu mare de piatră, cu un cămin din lemn brut. Bucătăria avea
gresie nouă pe jos, un strat proaspăt de vopsea roșie rustică, covoare noi,
electrocasnice noi – doar strictul necesar, dar toate de calitate superioară. Sub
chiuvetă găsi un coș de reciclare cu cutia unui prăjitor de pâine înăuntru. Era chiar
atât de nou.
„Mă întreb dacă nu cumva o renovează ca s-o vândă.”
„Speculă imobiliară?”
„Poate. Totuși, frumos din partea lor că au aranjat-o înainte să vin să stau aici.”
„Foarte frumos.”
„Probabil e modul lor de a compensa că fratele meu adorabil și-a programat
nunta de ziua mea.”
„E vina ta că te-ai născut de Halloween. Zi perfectă pentru o nuntă în
Portland.”
„Lui Dillon și Oscar le place la nebunie să se costumeze. E o tematică cu filme
din anii ’80. Trebuie să-mi aleg un costum. Poate o să merg ca Carrie.”
„Carrie?”
„Știi tu – fata cu sângele, balul și toate crimele alea – aia Carrie.”
„Mergi ca o criminală în masă la nunta fratelui tău?”
„Se potrivește cu starea mea.”
Doar că starea ei se mai îmblânzea puțin. Cum să nu se întâmple, în cabana
asta, această cabană frumoasă și confortabilă din pădure? Singurul lucru care lipsea
era un bărbat cu care să o împartă. Ea și Ben ar fi avut parte de sex fantastic în cabana
asta din pădure. Ar fi fost deja în pat. Dar asta nu avea să se întâmple. Nu acum, nu
vreodată. Ben comisese un păcat de neiertat. O mințise pe soția lui. O mințise pe ea.
Îi trădase încrederea la cel mai profund nivel posibil, și nu l-ar fi primit înapoi, oricât
de singură s-ar fi simțit fără el. Și se simțea atât de teribil de singură.
„Asta e o cabană pentru sex, Kira.”
„Așa sună.”
„Sunt într-o cabană pentru sex și nu pot face sex. E deprimant.”
„Poți face sex. Găsește pe cineva cu care să faci sex. Chiar acum.”
„Sunt în mijlocul pădurii. Următoarea cabană e la o jumătate de milă spre
vest.”
„Atunci începe să mergi. Bigfoot e probabil pe acolo. Probabil e bine dotat.”
 „Și păros.”
„Te-am avertizat despre iritațiile de la barbă.”
Podeaua scârțâi sub sunetul unor pași. Dar nu ai ei. Joey nu se mișcase.
„La naiba,” șopti ea la telefon.
„Ce?” șopti Kira înapoi, inutil.
Joey ridică privirea spre tavan.
„E cineva aici. Rămâi cu mine la telefon.”
„Da, bineînțeles. Ești sigură?”
„Am auzit pași la etaj.”
„Atunci ieși naibii din casă. Nu e un film de groază. Nu cerceta.”
„Bine. Plec. Chiar acum.”
Joey începu să se retragă spre ușă, cu inima bătându-i cu putere. Pașii
continuau pe podeaua de deasupra capului ei. Erau pași rapizi și hotărâți, deloc
ezitanți, dar nici amenințători. Erau grei, de parcă oricine mergea purta fie cizme de
lucru, fie cizme de cowboy. Nu mai auzise sunetul ăsta de mult timp. Chiar și
vicepreședinții de la biroul Oahu Air veneau deseori la muncă în sandale sau șlapi –
unul dintre avantajele de a lucra la o sută de metri de ocean.
„Jo? Ești acolo?” șopti Kira din nou.
„Sunt aici. Bună?”
„Da, sunt tot aici.”
„Nu tu. Vorbeam cu cine e sus. Cred că lucrează aici.”
„Bună,” se auzi o voce de la capătul scărilor. O voce masculină. Adâncă, dar
prietenoasă.
„Joey Silvia?”
„Eu sunt. Tu cine ești?”
„Sunt Chris. Aproape am terminat aici sus cu ventilatorul de tavan,” strigă
bărbatul spre ea.
„Te-a omorât deja?” întrebă Kira.
„Încă nu. Zice că îl cheamă Chris și că lucrează la ventilatorul de tavan.”
„E sexy?”
„Ar trebui să fug țipând sau să fac sex cu el?” șopti Joey.
„Depinde dacă e sexy sau nu. Du-te să vezi.”
„Tocmai mi-ai zis să plec,” spuse Joey, pe jumătate șoptind, pe jumătate
strigând.
„Poți să pleci, dar mai întâi află dacă e sexy.”
„Bine... urc. Dacă mi se închide telefonul și/sau auzi că țip, închide și sună la
poliție.”
„Și dacă nu te omoară, dar țipi pentru că sexul e atât de bun? Mai sun la
poliție?”
„Nu sunt genul care țipă.”
„Dacă e tipul potrivit, o să țipi.”
„Mă duc sus să văd ce face.” Aruncă o privire pe fereastra bucătăriei și văzu o
camionetă Ford verde mare parcată în spatele casei, cu inscripția *Lost Lake Painting
and Contracting* pe lateral, cu litere negre și aurii. Bun, deci nu un criminal cu
toporul. Doar tipul căruia probabil ar trebui să-i mulțumească pentru că a făcut o
treabă atât de bună cu casa.
„Rămân pe fir,” spuse Kira. „Dacă crezi că o să te omoare, spune, ăă, ‘Sunt la
telefon cu cea mai bună prietenă a mea, Kira. E polițistă. Și se culcă cu un polițist. Ba
nu, cu doi polițiști. Triplu cu polițiști.’”
„Să strecor asta într-o conversație obișnuită cu un posibil criminal?”
„Și dacă e sexy și vrei să te culci cu el, doar spune, ‘Frumoasă vreme mai
avem, nu-i așa?’”
„E Pacificul de Nord-Vest. În octombrie. Sunt opt grade și plouă.”
„Zi-o și gata!”
„Ești cea mai proastă prietenă.”
„Cu plăcere. Acum du-te să-l verifici. Încearcă să nu fii omorâtă.”
Joey urcă scările în vârful picioarelor și observă că nu mai scârțâiau ca înainte.
Treapta din mijloc, putredă, peste care trebuiau să sară, dispăruse. Cineva înlocuise
vechile scări cu lemn de pin recuperat, frumos lucrat, din câte părea.
„Încă mai ești acolo?” spuse Joey, ajungând în capătul scărilor.
„Sunt tot aici,” răspunse Kira. „Încă n-ai murit?”
„Nu sunt moartă. Încă.”
Etajul cabanei avea două dormitoare mici, cu o baie completă între ele. Și orice
magie se întâmplase la parter se extinsese și la etaj. Accesorii noi de baie, din cupru
periat. Cada jegoasă fusese înlocuită cu una nouă și uriașă, placată cu gresie de piatră.
Cumva, acest antreprenor de la Lost Lake reușise să facă casa să pară simultan veche,
autentică și complet nouă.
„Bună?” strigă ea.
„Sunt în dormitorul principal,” răspunse vocea masculină.
„I-am auzit vocea,” spuse Kira la telefon. „Voce bună. Calmă și bărbătească.
Probabil e genul care își îmbrățișează comod prietenii și îi spune tatălui său că îl
iubește.”
„Ai dedus toate astea din patru cuvinte?” întrebă Joey.
„Sunt foarte intuitivă.”
Joey clătină din cap și merse pe holul îngust spre o ușă întredeschisă. Acesta
trebuia să fie dormitorul principal, deși nu se gândise niciodată la el așa. *Dormitor
principal* suna impozant, impresionant. Dormitorul „principal” pe care și-l amintea
avea o față de masă în loc de perdea și o saltea proptită pe o foaie de placaj și blocuri
de zgură, unde dormeau părinții ei.
„Intru,” spuse Joey în șoaptă, cu telefonul lipit de ureche.
Deschise ușa cu grijă... păși înăuntru... ridică privirea...
Acolo, pe un taburet, stătea un bărbat, mult mai tânăr decât se aștepta. Toți
antreprenorii aveau peste patruzeci de ani în mintea ei, dar tipul ăsta părea să aibă cel
mult douăzeci și ceva de ani. Avea păr blond murdar, tuns îngrijit, și o barbă blondă,
aproape tunsă scurt. Privea în sus, concentrat la firele de deasupra capului. Purta
blugi, nici strâmți, nici largi, ci perfect potriviți, și o cămașă de flanel roșu cu
bleumarin, cu mânecile suflecate până la coate, peste un tricou alb mulat.
„Bună, Joey,” spuse el cu un zâmbet. „Mă bucur să te revăd. Ce mai faci în
Hawaii?”
 Întoarse capul spre ea și îi zâmbi. Îi cunoștea zâmbetul.
„Chris?” Acesta era *acel* Chris?
„Chris? Cine e Chris? Îl cunoști pe tipul ăsta?” șuieră Kira în urechea ei.
Îl cunoștea pe tipul ăsta. Era Chris, nu-i așa?
Doamne, chiar *era* Chris.
Chris... Chris Steffensen. Cel mai bun prieten al lui Dillon din liceu. Slab,
sfrijit, cu păr lung, purtând pantaloni largi, un wannabe Nirvana chiar și la un deceniu
după ce Nirvana nu mai era cool în liceul lor... Acesta era *acel* Chris? *Acela*
Chris, pe care nu l-ar fi lăsat să schimbe un bec, și acum monta un ventilator de
tavan? Și părea să facă o treabă foarte bună.
„Tu... tu ai renovat toată casa asta?” întrebă ea, ignorând grosolan întrebarea
lui despre Hawaii.
„A, da. Fac niște lucrări pentru Dillon și Oscar în perioada asta. Poveste lungă.
Îți place ce am făcut cu locul?”
Zâmbi din nou, un zâmbet băiețesc, nerăbdător. Nu mai vedea nimic altceva în
lume, pentru că acel zâmbet alb, strălucitor, îi acapara fața și întregul ei câmp vizual.
Fir-ar, ce mai era și frumos. De când devenise așa frumos? Și era mai înalt decât își
amintea. Probabil avusese un puseu de creștere după liceu. Mai înalt și mai lat.
Umerii ăia ai lui... ei bine, era un singur lucru de spus despre asta.
Joey spera că Kira încă asculta.
„Frumoasă vreme mai avem, nu-i așa?”

capitolul 2

Chris o privi cu sprâncenele încruntate.

„Glumeam,” spuse ea. „Știu că vremea e nasoală.”
„E vreme de Oregon. Ne îmbrățișăm stânjenitor acum?”
„Doamne, da.”
„Închid,” spuse Kira, râzând în urechea lui Joey. Joey încheie apelul și își
îndesă telefonul în buzunarul jachetei.
„Ai... tocmai ai închis telefonul cuiva?” întrebă Chris, cu sprâncenele ușor
arcuite. De când știa să facă asta?
„Da. Nu. Ea a închis prima. E în regulă. Suntem prietene. Facem asta des.
Îmbrățișare acum?”
Sări ușor de pe taburet, iar Joey păși în brațele lui. El spusese „stânjenitor” și
chiar era, dar, în același timp, nu era. În primul rând, se simțea bine – cald, solid și
puternic. În al doilea rând, mirosea bine, a transpirație și cedru. Și, în cele din urmă,
era doar Chris, până la urmă, chiar dacă trecuseră aproape zece ani de când nu-l mai
văzuse.
 „Doamne, ce bine e să te revăd,” spuse el încet, de parcă chiar o gândea. Era
exact opusul lui „Ce naiba cauți aici?” al lui Ben.
„Și pe tine,” răspunse ea, retrăgându-se din brațele lui înainte să se facă de râs
izbucnind în lacrimi.
„Ai venit cu o zi mai devreme. Dillon a zis că ajungi abia mâine.”
„Am schimbat zborul. E o problemă?”
„Nicio problemă. Voiam doar să termin până atunci. Dar sunt aproape gata.
Dormitorul principal e ultimul. Ventilatorul de tavan, apoi vopsitul.”
„Fără grabă. Stai cât ai nevoie. Chiar și peste noapte.” Făcu o grimasă. De ce
spusese asta?
„Deci... ce mai faci?”
„Bine.” Părea ușor suspicios. Nu-l învinovățea. Se purta cam ciudat. Să afli că
ai fost cu un bărbat însurat putea face asta unei fete. „Tu? Ce mai faci în Hawaii?”
„Minunat. O grămadă de vulcani.”
„Ești pe un vulcan chiar acum.”
„Hawaii și Oregon au multe în comun. Vulcani și ploaie. Și... cam atât.”
„Practic sunt gemene. Arăți grozav, apropo,” spuse Chris.
„Sunt udă.”
Sprânceana lui Chris se ridică și mai mult.
„Uită de ploaie,” spuse ea repede.
„A, da. Ploaia. Hawaii ți-a priit.”
Era drăguț că spunea asta, dar arăta groaznic și știa asta. Se îmbrăcase în
uniforma clasică de Oregon: jachetă Columbia (roșie), blugi (albaștri), cizme de
ploaie (un kaki nedescript) și fără umbrelă. Umbrelele erau pentru turiști, ceea ce
însemna că părul ei negru era lipit de frunte. Și mai plânsese puțin în mașină, dându-
și ochii de raton. Avea pielea caldă, maronie, moștenită de la tatăl ei mexicano-
american, și un bronz hawaiian pe deasupra, așa că măcar nu părea la fel de spălăcită
pe cât se simțea. Dacă ar fi știut că Chris va fi aici arătând așa bine, ar fi făcut un
efort mai mare.
„Arăți fantastic. Abia te-am recunoscut cu părul scurt și barba. De când s-a
întâmplat asta?”
„Păr scurt? Ăă, acum opt ani? Lumea reală m-a obligat. Barba? Noiembrie
trecut. Despărțire nasoală. M-a părăsit pentru un Trail Blazer. Am încetat să mă mai
rad. Toată lumea mi-a zis că arăt mai bine cu barbă, așa că am păstrat-o. Am tuns-o,
totuși. Aveam un vibe à la ZZ Top.”
„Un Trail Blazer? Ca unul din jucătorii de baschet sau mașina? Pentru că, dacă
te-a părăsit pentru o mașină, e ciudat.”
„Jucătorii de baschet. Se pare că avea o slăbiciune pentru tipi înalți.”
„Tu ești înalt. Ești uriaș.”
Sprânceana urcă și mai sus.
„Tot zic chestii sexuale fără să vreau,” spuse ea. „Îmi pare rău. Funcționez cu
foarte puțin somn. Nu pot fi trasă la răspundere pentru ce face gura mea.”
Sprânceana atinsese apogeul.
„Am făcut-o din nou, nu-i așa?” întrebă ea.
 „E în regulă, Jo.” Își încruntă sprâncenele. „Încă mai ești Jo? Joey? Nu vreau
să-ți spun așa dacă nu-ți mai place. Ești Jolene acum?”
„Categoric nu Jolene. Toată lumea îmi spune Jo sau Joey. Mai bine, că doar la
asta răspund.”
„Joey, atunci. Aproape am terminat aici, apoi îți las casa în pace.”
„Nu-mi stai deloc în cale. Cabana arată incredibil. Nu-mi vine să cred că tu ai
făcut toate astea.”
„Nu chiar toate. Am dat exteriorul la subcontractat. Pot face șindrilă de cedru,
dar durează o veșnicie.”
„Dar restul? Podelele, bucătăria, vopseaua... dovlecii?”
„Niște puști vindeau dovleci la o tarabă pe drum. Sunt slab de înger.”
„Ai fost mereu bun la vopsit, podele și sculptat dovleci de nivel avansat și ai
ținut-o secret?”
Ridică din umeri.
„Am învățat multe de la tata. În afară de sculptatul dovlecilor. Ăsta e
autodidact.”
„Ai făcut școală pentru asta?”
Dădu din cap. „Da, școală profesională. Apoi am fost ucenic câțiva ani. Oricine
poate învăța să facă asta. Doar că ia timp.”
„Muntele Hood trebuie să te țină ocupat. Jumătate din cabanele de aici se
prăbușeau când eram mici.”
„Da, ce să zic. A trebuit să refuz alte patru proiecte ca să fac ăsta pentru
Dillon.”
„Puteai să-i spui nu.”
„Nah.” Zâmbi din nou. „A zis că o să stai aici pentru nuntă. Nu puteam lăsa
vechea mea pasiune din liceu să stea într-o rablă, nu? Dacă ți-ar fi căzut tavanul în
cap, nu mi-aș fi iertat-o niciodată.”
Joey râse, dând ochii peste cap.
„Deci *acum* recunoști.”
„Mi-a luat doar zece ani. Dar nu-ți face griji. Mi-a trecut de tot.” Își flutură
mâna, făcând un gest de „gata”. Poate l-ar fi crezut, dacă n-ar fi fost sclipirea de
amuzament din ochii lui.
„Nu mi-ai spus niciodată... tu ai fost cel care mi-a pus trandafiri în dulap de
Ziua Îndrăgostiților?”
„Poate...”
„Mi-ai spart lacătul?”
„Nu. Dillon a făcut-o.”
„O, ticălosul ăla.” Clătină din cap, exasperată. „I-am zis că înnebuneam
încercând să aflu cine a fost, și el s-a prefăcut că nu știe. E așa de bun la a se preface
prost, că l-am crezut. Sau poate chiar am crezut că e prost.”
„N-a vrut să mă dea de gol. Trecuse și el prin asta.”
„Da, a fost un an greu,” spuse Joey, amintindu-și anul în care începuseră
zvonurile că Dillon e gay. Încredințase secretul unui prieten nepotrivit, și într-o
săptămână știa tot liceul. Ea și Chris făcuseră ture cu Dillon, mergând cu el la și de la
ore, la și de la casă. Cât timp erau martori prin preajmă, erau destul de siguri că
nimeni n-o să-l atace pe Dillon și să-l bată. Avuseseră câteva momente tensionate.
Chris zdrobise mai mult de un nas apărându-l pe Dillon.
„Mă bucur atât de mult că te-a avut atunci.”
De data asta, cel puțin, nu-și ridică sprânceana, dar vedea că voia s-o facă.
„Știi ce vreau să zic,” spuse ea. „Nu *te-a avut*. Doar dacă nu te-a avut. Ceea
ce e în regulă. M-am întrebat ce făceați voi doi în garaj.”
„Fumam iarbă.”
„Asta nu e deloc sexy.”
„Îmi pare rău că te dezamăgesc cu heterosexualitatea mea. Promit, m-am
născut așa.”
„E destul de dezamăgitor. Îmi plănuisem deja nunta ta cu Dillon înaintea mea.”
„Asta e gândire pe termen lung. Nici măcar nu era legal până anul trecut aici.”
„Eram o visătoare. Și credeam că ați arăta amândoi așa drăguț cu papion.”
„Niciodată n-am fost mai fericit că nu mă însor cu Dillon decât acum.”
„Niciun respect pentru papion. E un clasic. James Bond purta papion. Brando
purta papion.”
„Pee-wee Herman purta papion.”
„Da, Pee-wee.” Arătă spre pieptul lui. „Ăsta ar trebui să fii tu la nuntă. Mergi,
nu-i așa?”
„Vin,” spuse el. „Dar nu prea plănuisem să port costum.”
„Trebuie. E scris pe invitație. Și *Marea aventură a lui Pee-wee* e un film din
anii ’80.”
„Ce zici de un costum care să nu includă papion? Poate ceva mai în genul lui
John McClane. *Die Hard*, ce mai. Costum ușor.”
„Deci o să porți pantaloni gri și un tricou alb murdar și jegoasă la nuntă?” Își
prefăcu o grimasă de dezgust, dar gândul la Chris într-un maiou transpirat era... destul
de plăcut. La fel de plăcut ca vremea pe care *nu* o aveau acum.
„Și picioare însângerate. Să nu uităm partea asta. Tu cine o să fii?”
„Mă gândeam la Carrie. Rochie de bal plină de sânge, să se asorteze cu
picioarele tale însângerate.”
„*Carrie* a apărut în anii ’70.”
„Sigur?”
„Am văzut fiecare film după Stephen King de cel puțin cinci ori.”
„De cinci ori? Ce-i cu tine?”
„Nu întreba,” spuse el. „Ai alte idei?”
„Ai un bikini de metal? Ai putea fi Prințesa Leia în *Întoarcerea lui Jediu.”
„E cam frig pentru asta, nu crezi?”
„S-a dus fantezia asta.” El zâmbi din nou. Ea roși. Doamne, flirtau. Ea flirta. El
flirta. Se întâmpla un flirt. Oare Kira orchestrase asta? Sau Dillon? Încercase să-i lase
pe ea și pe Chris singuri în casă? Foarte posibil. Dillon nu-l plăcuse niciodată pe Ben.
Și ea recunoștea o punere la cale când o vedea.
„Deci... Dillon și Oscar ce personaje vor fi?” întrebă Chris.
„Nu spun nimănui. E un mare secret gay, a zis Dillon.”
„Chiar a zis ‘mare secret gay’?” întrebă Chris.
„Îl cunoști pe fratele meu.”
 „Întim,” spuse el. „Stai. Lasă.”
„Ai vreo bănuială?” întrebă Joey.
„Kirk și Spock dintr-unul din filmele *Star Trek* din anii ’80. Amândoi sunt
tocilari. Ar merge. Fan fiction pe picioare.”
„Eu pariez pe Bill și Ted,” spuse Joey.
„Cineee?”
„Exact.”
„Știi cine ar trebui să fii...” Chris îndreptă șurubelnița spre ea, dar gestul nu era
nici amenințător, nici sexual. Mai ales când o răsuci nonșalant și o băgă în buzunarul
de la spate ca un puști pistolar care își pune jucăria în toc.
„Cine?”
„Cum băieții ți-au deturnat ziua de naștere pentru nunta lor... ar trebui să fii
fata aia din filmul ăla.”
„Asta nu mă ajută.”
„Fata. Roșcată. Tort de ziua ei.” Pocni din degete de câteva ori. „Știi tu, Molly
ceva.”
„*Șaisprezece lumânări*?”
„Aia e. Nu sora ei s-a măritat de ziua ei?”
„A doua zi, dar destul de aproape. Doamne, e o idee grozavă. Dillon o să
creadă că e hilar. Adoră filmul ăla. O să fiu Sam. Tot ce trebuie e o perucă roșie și o
rochie de domnișoară de onoare pufoasă. Sau un coșmar de la Laura Ashley și o
pălărie. Vii cu mine?”
„Ca cine? Nu spune Dong.”
„Nu, poți să-ți pui o cămașă roz cu nasturi și să fii Farmer Ted. Doar ridică-ți
gulerul.”
„Mă lași să umblu cu lenjeria ta în buzunar, ca el?”
„Ți-ai amintit de ziua mea. Poți să umbli cu lenjeria mea între dinți, dacă vrei.”
Ochii lui Chris se măriră ușor.
„Conversația asta a devenit ciudată rapid,” spuse ea.
„N-am avut niciodată pe cineva care să-mi ofere să-i țin lenjeria în gură la o
nuntă.”
„Păi, e nunta lui Dillon.”
„Adevărat.”
Își legănă greutatea pe călcâie. „Mă duc să-mi iau lucrurile din mașină. Sau
poate ar trebui să aștept, că dormitorul nu e gata.”
„Celălalt dormitor e aranjat. Poți să-ți pui lucrurile acolo.”
„Vechiul nostru dormitor? L-ai renovat?”
„Da. Du-te să vezi. A ieșit destul de fain.”
Avea o expresie pe față care o făcu să fie un pic suspicioasă. Ieși din
dormitorul principal și merse pe hol spre al doilea dormitor. Întotdeauna îi plăcuse
mai mult camera aia. Avea o priveliște mai bună asupra pădurii și, în zilele senine,
putea zări uneori vârful înzăpezit al Muntelui Hood.
Deschise ușa și rămase cu gura căscată. Chris se întrecuse pe sine. Tencuiala de
pe pereți fusese îndepărtată, lăsând la vedere scândurile brute de lemn. Străluceau
într-o nuanță aurie în lumina caldă a lămpii. Un covor țesut manual, albastru cu gri,
acoperea mare parte din podeaua de lemn. Un pat mare trona în mijlocul camerei.
Tăblia și cadrul erau din lemn închis, cioplit grosolan, dar șlefuit fin, vopsit și
lustruit. Pe pat erau grămezi de perne și pături. Soba de lemn de la parter fusese
mutată în camera de oaspeți, iar un orificiu tăiat în perete o ventila corespunzător.
Pereții erau împodobiți cu fotografii înrămate ale Muntelui Hood și ale pădurii din
jur, în toate anotimpurile. Era totul rustic, luxos și minunat, la un loc. Ar fi putut fi
foarte fericită în camera asta și în casa asta. Sau, cel puțin, nu la fel de nefericită pe
cât crezuse că va fi. Chiar și ramele fotografiilor erau din lemn patinat, frumos lucrat.
Un detaliu mic, dar îl admira, era recunoscătoare pentru el.
„Ești bun,” spuse ea, în timp ce Chris veni să stea în spatele ei.
„Așa mi s-a zis. Dar să nu fii prea impresionată. Un prieten de-al meu face
ramele alea, nu eu. Dar patul l-am făcut eu.”
„Faci colțuri de spital excelente.”
Chicoti încet. „Nu, vreau să zic, chiar am *făcut* patul.”
„Tu... ai cioplit patul?”
„Sunt o grămadă de copaci pe aici. Trebuie să le dau o întrebuințare.”
„Chiar ai făcut patul?”
„Chiar am făcut patul. Impresionată?”
„Sunt. Încerci să mă impresionezi?”
„Nu știu. Funcționează?”
„Cam funcționează.” Definitiv funcționa. „Deci... vrei să bem ceva mai târziu?
Plătesc eu.”
Kira ar fi fost atât de mândră de ea, că l-a invitat pe Chris la un pahar la doar
două zile după ce fusese părăsită.
„Bineînțeles.”
Era oficial înapoi în Oregon. *Bineînțeles*? Când mai auzise asta ultima oară?
„Dar mai întâi trebuie să termin aici.”
„Pot să te ajut?”
„Vrei să ajuți?”
„N-aș fi oferit dacă nu voiam. Ce facem?”
„Vopsim. Am terminat tavanul. Acum trebuie să vopsim pereții. E deja totul
bandajat.”
„Pot să vopsesc. Sunt bună la finisaje.”
„Tu începe cu finisajele, eu dau cu rola pe pereți. Dar va trebui să-ți dai hainele
alea jos.”
„Chris, abia ce... adică...”
„O să-ți pătezi hainele cu vopsea, Jo.”
„A, da. Vopsea. Mă... duc să-mi iau lucrurile din mașină și să mă schimb
rapid.”
„Fără grabă. Termin de montat ventilatorul de tavan.”
„Și pe ăla l-ai făcut tu?”
„Nu. Dar scările și balustrada le-am făcut. Tot din pin.”
„Chiar te pricepi la lemn.”
„Aia ai făcut-o intenționat, nu-i așa?” întrebă el.
„Să zicem că da.”
 Chris nu râse de ea, dar îl surprinse zâmbind în timp ce o lăsă singură în noua
ei cameră. Ei bine, nu camera ei, dar camera care va fi a ei cât timp era acasă pentru
nuntă. Nu mai luase o vacanță de câțiva ani. După tot ce se întâmplase cu Ben, era
tentată să-și ia tot concediul deodată și să nu se întoarcă la muncă până după Ziua
Recunoștinței. De fapt, era foarte tentată să nu se mai întoarcă deloc la muncă. Nu
acolo, oricum. Nu dacă trebuia să dea ochii cu Ben.

Dar promisese Kirei că nu va face schimbări majore în viață timp de șase luni.
Era un sfat bun, foarte înțelept. Trebuia să se întoarcă la muncă, nu-i așa? Bineînțeles
că da. Ea era cea care avea dreptate, iar Ben era cel care greșise. N-avea de gând să-l
lase să câștige, renunțând și plecând cu coada între picioare.
Gata. Stop. Joey refuză să se mai gândească la Ben, la muncă sau la orice
altceva în timp ce își căra valiza și geanta de mână pe scările din pin recuperat, până
în dormitor. Ciudat – abia așteptase o noapte liniștită, singură în cabană, înainte să
înfrunte fratele și părinții și să le dea vestea despre ea și Ben. Voia o noapte ca să se
adune, să găsească o poveste pe care să le-o spună familiei despre motivul despărțirii
de Ben, care să n-o facă să pară cea mai rea persoană din lume și/sau cea mai proastă.
Dar să petreacă timp cu Chris și să lucreze la casă părea o cale mult mai bună de a-și
pune ordine în gânduri decât să stea singură într-o cabană goală, rumegând fiecare
indiciu pe care îl ratase, fiecare ochi închis. Mai bine să muncească, să facă ceva, să
se distragă, să rămână ocupată.
Să vopsească dormitorul principal cu Chris chiar părea cam distractiv.
Își puse un tricou vechi cu mâneci lungi, în care dormea, și își legă o bandană
roșie în jurul părului. Când intră în dormitorul principal, îl găsi pe Chris care
terminase cu ventilatorul de tavan și turna o vopsea maro cald, de culoarea ciocolatei
cu lapte, într-un recipient mare de plastic. Fluiera.
„Aia e ‘All Apologies’?” întrebă ea, alegând o pensulă de doi inci din trusa lui
de pe podea.
„Chiar e.”
„Fluieri Nirvana în timp ce lucrezi. Știi că majoritatea oamenilor fluieră
melodii vesele.”
„Atunci ‘Heart-Shaped Box’?”
Îsi îndreptă pensula spre el. „Te-ai schimbat complet, dar n-ai schimbat deloc.”
„Aș putea spune același lucru despre tine,” spuse el, aruncându-i o privire cu
coada ochiului. Era nouăzeci la sută sigură că tocmai o măsurase din priviri. Bine. Și
ea îl măsura de când intrase pe ușă.
Îi întinse o tavă mică pentru rolă, plină cu vopsea. Ea își înmuie pensula în
tavă, o îmbibă cu vopsea și trase o linie netedă de mocha cald pe peretele de lângă
tocul ușii.
„Stai, nu peretele ăla,” spuse Chris, cu vocea plină de panică pură.
Joey icni și se întoarse. „Ce? Îmi pare rău. Am—”
El rânji. Larg.
„O, ticălosule,” spuse ea. Își flutură pensula în direcția lui, iar el se feri.
„Nu-mi pare rău, dar vreau să-mi pară.”
„O să vopsesc acum, și dacă mă mai sperii așa, îți vopsesc flanela.”
 „Dar asta e flanela mea de gală. Am purtat-o la înmormântarea tatei.”
„Te rog, spune-mi că n-ai purtat o cămașă de flanel la înmormântarea tatălui
tău. Te rog.”
„N-am purtat-o. Dar doar pentru că tata e încă în viață.”
Ea oftă, clătină din cap și se apucă din nou de vopsit, în timp ce Chris se
întoarse la fluieratul și rola lui. Era același Chris, chiar dacă acest Chris avea părul
scurt, o barbă perfectă și haine care chiar i se potriveau. Corpul lui, care era al naibii
de atrăgător. Se forță să se concentreze în timp ce vopsea. Era plăcut să transforme
pereții bej mohorâți într-o culoare caldă de ciocolată. Era culoarea perfectă pentru
camera asta. O culoare de pădure. O culoare primitoare.
„Tu ai ales culoarea?” întrebă ea.
„Da, eu.”
„Îmi place. N-aș fi crezut că o culoare atât de închisă ar arăta bine aici, dar
merge.”
„Culorile calde și închise funcționează cel mai bine în camerele cu lumină
slabă.”
„Asta ai învățat-o la școala profesională?”
„Pinterest.”
Îl privi fix.
„Ce?” spuse el. „E meseria mea.”
Se întoarseră la vopsit. Chris avea un cont de Pinterest. Asta era adorabil. El
era adorabil. Dacă mai devenea și mai adorabil, ar fi fost nevoită să-l adore.
Joey își dorea ca Kira să nu-i fi spus să se culce cu primul tip pe care îl găsește
ca parte a strategiei ei de recuperare. Acum nu se putea opri din a se gândi la Chris în
felul ăsta. Voia să creadă că e pentru că începea să treacă peste șocul despărțirii, dar îi
era teamă că flirta cu Chris doar pentru că prietena ei cea mai bună îi spusese s-o facă
și pentru că voia să-și aline inima și ego-ul rănite cu balsamul atenției masculine.
Chris își șterse sudoarea de pe frunte și își scoase cămașa de flanel. Tricoul alb
simplu îi scotea în evidență antebrațele musculoase și bicepsul puternic într-un mod
absolut încântător.
Bine, deci flirta cu el pentru că voia și din niciun alt motiv. Datorită brațelor lui
sexy, conștiința ei era acum oficial curată.
„Știi ce ar arăta bine aici? Lenjerie de pat albă,” spuse ea. „Ar face un contrast
frumos cu vopseaua maro închis. Ca un pat de hotel.”
„Idee bună. Ar arăta sexy. Adică, frumos.”
Chiar ar arăta sexy. Camera asta, cu vopseaua asta și patul ăla mare, cu
cearșafuri albe de bumbac egiptean? Era bucuroasă că gândea ce gândea și el.
„O să iau niște lenjerii mâine,” spuse ea.
„O să le iau eu. Încă am cardul lui Dillon.”
„Am putea merge amândoi diseară. Te pot ajuta să alegi,” spuse ea. Era încă
devreme. Ar putea ajunge în Portland sau Hood River dacă se grăbeau.
„Am putea lua și băutura după,” spuse Chris. „Poate și cina?”
O invita Chris la o întâlnire? O întâlnire adevărată sau o întâlnire de genul „ne
cunoaștem din liceu și suntem obligați moral să ne punem la curent”? O să presupună
că e vorba de a doua și o să spere că e prima.
 „Cina sună grozav,” spuse ea. „De la vopsit mi s-a făcut foame.”
„Și mie. Dar am făcut treabă bună. Echipă bună.” Îi întinse pumnul, iar ea îl
lovi ușor. Camera chiar arăta destul de uimitor.
„A fost distractiv. Aveam nevoie să-mi iau gândul de la chestii. Asta a ajutat.”
„Ce chestii?”
„Nu-mi amintesc,” spuse ea. „Așa de bine a funcționat.”
„Mă bucur că te-am putut ajuta punându-te la muncă. Dacă mai ai nevoie de
distracție, ai putea curăța jgheaburile.”
„Știi ce? Sunt bine. Dar mulțumesc pentru ofertă.”
„Cina acum?” întrebă el.
„Da, te rog.”
Chris porni ventilatorul de tavan ca să ajute vopseaua să se usuce mai repede.
Joey se duse în camera de oaspeți – camera ei, se pare, pentru următoarele câteva
săptămâni – ca să decidă ce să poarte la întâlnirea lor. Nu o întâlnire. Nu chiar. Ei
bine, cam o întâlnire. Avea două mesaje necitite de la Kira.
Primul mesaj spunea: *L-ai tras deja?*
Al doilea mesaj spunea: *Acum ce mai faci?*
Joey îi scrise înapoi: *Nu, nu l-am tras încă. E un vechi prieten din liceu. Ieșim
la cină, așa că nu-mi mai trimite mesaje. Dacă/dacă se întâmplă ceva, vei fi prima
care află.*
Apoi trimise un mesaj rapid lui Dillon, spunându-i că a ajuns la cabană cu o zi
mai devreme și că o să-l vadă mâine, dacă nu murea de nerăbdare s-o vadă diseară,
ceea ce știa că nu era cazul, pentru că încă mai bănuia că el îl plantase pe Chris în
cabană din motive ascunse. Părea genul de lucru pe care l-ar face Dillon.
Se aranjă pentru cină cât de repede putu. Chris se ocupase de toate detaliile din
casă. Până și capul de duș era unul de tip ploaie, iar în dulapul de lenjerie din baie
pusese prosoape noi, moi, din bumbac. Era ca și cum ar fi stat într-un hotel, un hotel
care venea cu propriul antreprenor/concierge sexy, ceea ce făcea din ăsta cel mai bun
hotel în care stătuse vreodată.
În timp ce își usca părul, își dădu seama că zâmbea. Asta era bine, nu? Plânsese
toată noaptea de sâmbătă pe canapeaua Kirei, la ea acasă în LA. Să zâmbească era o
îmbunătățire uriașă față de hohotele sfâșietoare. Se simțea mai omenește înapoi în
Oregon, înapoi pe munte și aproape de lacul unde își petrecuse mare parte din
copilărie. Dacă voia să meargă la lac, putea merge acolo cu ochii închiși – pe ușa din
spate și pe poteca de piatră până la marginea pădurii. Apoi cinci sute șaizeci și opt de
pași pe poteca de pământ. Știa numărul exact pentru că numărase când era mică,
pentru că copiii făceau chestii ciudate și obsesive, cum ar fi să-și numere pașii. Erau o
mie o sută treizeci și șapte de pași până la drumul principal și nouă sute nouăzeci și
unu de pași până la locul unde ea, Chris și Dillon făceau focuri de tabără în liceu.
Întotdeauna fuseseră ei trei pe atunci – ea, Dillon și Chris. Dillon nu era genul
de frate care să fie deranjat de compania surorii lui. Avusese nevoie de ea, chiar o
dorise prin preajmă. O parte din motiv era frica. La paisprezece ani, îi mărturisise că
era nouăzeci și nouă la sută sigur că e gay, iar ea îi păstrase secretul până când găsise
curajul să le spună părinților. La scurt timp îi spusese și lui Chris, iar ea și Chris
fuseseră mai întâi păstrătorii secretului lui, apoi protectorii lui când secretul ieșise la
iveală. La vremea aceea, nu i se păruse ciudat că Chris îl apăra pe Dillon după ce
fratele ei fusese expus în liceul lor, în mare parte rural. Erau prieteni de-o veșnicie.
Bineînțeles că Chris avea grijă de Dillon, pentru că Dillon ar fi făcut la fel pentru
Chris. Dar abia acum, după atâtea știri despre copii, hărțuitori, sinucideri și
împușcături în școli, își dădea seama că Chris își pusese viața în pericol protejându-l
pe Dillon.
Viața lui Dillon era în pericol în fiecare zi doar pentru că era Dillon, dar Chris
fusese acolo cu el, dând pumni când era nevoie, și, din păcate, acei pumni fuseseră
necesari.
Gândindu-se în urmă, era atât de recunoscătoare că atât Dillon, cât și Chris
supraviețuiseră acelor doi ani urâți și înspăimântători de liceu cu trupurile și spiritele
intacte. Totuși, se întreba dacă grija constantă pentru fratele ei mai mare fusese
motivul pentru care nu observase cât de sexy era cel mai bun prieten al lui?
Până termină de uscat părul lung și negru și se îmbrăcă în blugi curați, cizme
de piele până la genunchi și un pulover roșu, Chris terminase în dormitorul principal.
„Mașina ta sau camioneta mea?” întrebă el, trăgându-și jacheta. „Sau mergem
separat?”
Joey ezită înainte să răspundă. Dacă mergeau împreună cu același vehicul, asta
însemna că amândoi trebuiau să se întoarcă la cabană în seara asta. Dacă mergeau
separat, Joey putea veni singură acasă, iar Chris se putea întoarce la el, oriunde ar fi
fost asta. Să meargă separat avea sens. Să meargă împreună făcea din asta o întâlnire.
Chris o lăsase să decidă, ca un gentleman. Îi plăcea asta.
„Camioneta ta,” spuse ea. „Singurele mașini mici pe care le mai aveau la
închirieri erau niște Miata. Nu am încredere în tracțiunea spate pe ploaia din Oregon.”
„Atunci conduc eu. Camioneta e cam dezordonată, să știi.”
„Mă descurc.” Își trase gluga jachetei și deschise ușa din față, unde fu lovită
direct în față de o rafală de lapoviță rece.
Făcu un pas înapoi în casă și închise ușa. Își șterse lapovița de pe față și se uită
la Chris.
„Frumoasă vreme mai avem,” spuse el. „Nu-i așa?”

---

Au mâncat acasă, ceea ce era în regulă. Mai mult decât în regulă, pentru că
Chris umpluse frigiderul, la cererea lui Dillon, cu toate cele necesare. Ea a pregătit o
salată, în timp ce Chris a gătit pui pe un grătar George Foreman. Nu era mâncare de
lux, dar avea un gust mult mai bun decât gura plină de ploaie și lapoviță de mai
devreme. În timp ce mâncau, ea răsfoi pozele din telefon și îi arătă lui Chris imagini
cu plaja și ultima ei excursie de observare a balenelor. Nicio poză din telefon nu era
cu ea și Ben împreună. El era timid în fața camerei, îi spusese. Încă un semnal de
alarmă pe care îl ignorase.
Chris își scoase apoi telefonul și îi arătă poze de dinainte, din timpul și după
renovarea cabanei. Nu-i venea să creadă cât de complet o transformase.
„Locul ăsta era o rablă,” spuse ea. „Îți amintești?”
 „Era o rablă simpatică, totuși,” spuse el. „O grămadă de amintiri frumoase aici.
A fost distractiv să lucrez la ea. Avea nevoie de ajutor.”
„Cât îl costă toate astea pe Dillon?” întrebă ea, fluturând furculița spre cabana
proaspăt renovată. Acum că Chris o aranjase atât de frumos, era pe jumătate tentată
să vadă dacă Dillon ar vinde-o. Deși, cu toate renovările, probabil era peste
posibilitățile ei financiare.
„Nu atât cât ar trebui. I-am făcut o reducere la manoperă. Interiorul a fost cam
cinci. Exteriorul încă cinci.”
„Nu e mult pentru o transformare de genul ăsta.”
„Poți face multe chilipiruri dacă știi ce faci.”
„Și tu clar știi ce faci.”
„Acum știu.” Luă o înghițitură din salată și părea că încearcă să ascundă un
zâmbet. De ce? Mândrie? Plăcere pentru complimentul ei? Pentru că asta chiar părea
o întâlnire?
„Dillon vinde locul?”
„Ți-a zis ceva despre asta?”
Clătină din cap. „Nu. Doar o bănuială. Știu că Oscar nu e genul care să
iubească viața la munte. A zis că urăște natura atât de mult, încât atunci când cineva
spune că a fi gay e ‘nenatural’, o ia ca pe un compliment, pentru că natura e așa de
scârboasă și oribilă.”
Chris râse. „Oscar e grozav. O să-ți placă de el.”
„Deci vând casa?”
„Nu o vând. Plănuiesc s-o închirieze. Mi-a cerut s-o renovez și mi-a dat un
buget de zece mii de dolari. Am folosit fiecare bănuț.”

„Își poate permite,” spuse ea. Dillon câștiga un salariu de șase cifre la firma lui
de avocatură, iar Oscar, cu câțiva ani mai în vârstă, era foarte bine pus financiar
datorită jobului său în investiții bancare. Nu-l invidia pe Dillon pentru succesul lui,
totuși, nu cu orele pe care le punea. Ea prefera săptămâna de lucru de patruzeci de ore
și serile și weekend-urile libere ca să se bucure de viață. Și se bucurase de ea. Până
când o întâlnise pe soția lui Ben, adică. Dar în seara asta... cam savura seara asta.
„Deci... pot să întreb ceva?” spuse el.
„Tocmai ai făcut-o.”
Îi aruncă o privire.
„Întreabă,” spuse ea.
„De ce te-ai întors?”
„Fratele meu se însoară? Aș zice că e un motiv destul de bun.”
„Nu, ai zis că ți-ai schimbat zborul ca să vii mai devreme. Aveai o privire
ciudată când ai spus asta.”
„A, asta.” Se lăsă pe spate de la bar. Mâncaseră la bar, pe scaune de tejghea, în
loc de masă. Cum barul era mic, stăteau față în față, pe părți opuse. Părea mai puțin
formal așa, mai mult ca niște prieteni decât străinii care deveniseră unul pentru
celălalt. „Îmi rezervasem câteva zile în LA între Hawaii și aici. Aveam planuri cu un
prieten și... au cam picat. Așa că am venit acasă cu o zi mai devreme.”
 Era tehnic adevărat. Iubitul ei era și prietenul ei, și avusese planuri cu el. Abia
își procesase aventura accidentală pe care o avusese timp de doi ani. N-avea de gând
să arunce toate astea în brațele lui Chris. Brațele alea puteau fi folosite pentru scopuri
mult mai bune.
„Ai zis acasă.”
„Ce?” întrebă Joey.
„Ai zis că te-ai întors acasă cu o zi mai devreme. Ai numit Oregonul acasă.
Încă mai consideri Oregonul acasă?”
„Păi... am crescut aici. Asta îl face acasă.”
„Hawaii se simte ca acasă?”
„Nu. Nu că asta e ceva rău. A fost o aventură, dar nu s-a simțit niciodată
permanent. Poate o să se simtă într-o zi. Când merg în locuri și lumea mă întreabă de
unde sunt, tot spun Oregon, deși trăiesc acolo de ani de zile. Deci da, Oregonul e încă
acasă. Și mă bucur că am avut unde să vin acasă după... știi tu, planurile mele n-au
funcționat. Deja mă simt mai bine că m-am întors.”
„Îmi pare rău că nu ți-a mers călătoria cu prietenul tău.”
„E în regulă. E mai bine așa, sincer. Mă scuzi?”
Joey își puse șervețelul jos și merse repede, dar nu prea repede, la baia de la
parter. Nu trebuia să meargă, dar avea nevoie să ia câteva guri de aer ca să se
calmeze. Plânsul cu Kira toată noaptea și câteva ore de vopsit un dormitor cu Chris
nu aveau să-i vindece rana atât de repede. Dar refuza să cedeze lacrimilor. Ben nu
mai merita nicio lacrimă de-a ei.
În bucătărie, auzi bipul distinct al telefonului ei. Îl setase să scoată un fluier de
lup de fiecare dată când primea un mesaj.
„Ăla e Dillon,” strigă ea prin ușa băii, în timp ce își ștergea mâinile.
„Ce vrea?”
„Vrea să știe dacă te-am futut deja.”
„O, la naiba...” Joey își ascunse fața în palme, trase aer adânc în piept și scoase
capul din baie.
„Mesajul ăla nu era de la Dillon,” spuse ea.
Chris o privi amuzat – slavă Domnului.
„Doar dacă nu l-ai trecut în telefon sub ‘Kira’. Nu știam că ar trebui să te trag.”
„Ugh.”

„Ugh?”
„Da, ugh.” Se așeză înapoi pe scaunul de la bar, strâmbându-se de jenă
extremă.
„Trebuie să-ți spun ceva.”
„Înainte sau după ce te fut eu?”
Își strâmbă fața. „Drăguț. Uite care-i treaba.” Își împreună mâinile în față.
„Ce mai faci cu lingurița? Eu sunt pentru, dacă pot fi lingura mare.”
„Acum îmi amintesc de ce nu eram îndrăgostită de tine în liceu.”
El râse, ceea ce era bine. Mai bine decât să se ridice și să plece înainte să apuce
să se explice.
 „Ți-am zis că aveam planuri cu un prieten în LA și nu au mers? Ei bine... am
avut un iubit. Adică, am crezut că e iubitul meu.”
„Ce era?”
„Un soț.”
„Era soțul tău?”
„Nu. Nu era soțul meu. Asta e problema.”
Chris păru că vrea să se lase pe spate, dar își dădu seama că era pe un scaun de
bar și se aplecă în față.
„Asta nu sună bine.”
„Nu... nu, chiar nu e bine. Ben lucrează la Oahu Air. E unul dintre
vicepreședinți acolo. Din fericire, nu al departamentului meu. Face naveta din LA.
Câteva săptămâni în Honolulu. Câteva săptămâni în LA. Zice că urăște LA, și l-am
crezut, dar mie îmi place LA, așa că m-am gândit să-l vizitez acolo. O surpriză.
Surpriză plăcută? Nu. Deloc plăcută.”
„Ce s-a întâmplat?”
„Am mers la el acasă, am sunat la ușă, și soția lui a deschis.”
„La naiba.”
„Exact ce am simțit și eu. Doi ani. Am fost împreună doi ani. Nimeni de la
muncă nu știa că e însurat. A ținut-o secret, din orice motiv. Probabil ca să poată avea
relații în Hawaii, ceea ce a și făcut. Am fost împreună doi ani înainte să aflu că e
însurat. Și nici măcar n-am aflat singură. A trebuit să-mi fie băgat pe gât.” Trase aer
în piept, tremurat.
„Deci... după cum îți imaginezi, mă simt cam proastă.”
„Nu ar trebui să te simți proastă. Pare că și-a jucat rolul perfect.”
„Nimeni de la muncă nu știa. Nici măcar Kira, care lucra cu el la biroul din
LA. Kira mi-a zis că cel mai bun mod de a trece peste un tip e să te bagi sub altul.”
„E o teorie solidă, sincer.”
„Când am ajuns aici, eram la telefon cu ea. Și i-am zis că ești drăguț, iar ea mi-
a spus să mă culc cu tine. I-am zis să-și vadă de treaba ei. Nu e bună la asta, după
cum ai văzut. Îmi pare rău, din nou. A fost ciudat.”
„Ai o săptămână proastă. E în regulă.”
„Știi, Dillon nu l-a plăcut niciodată pe Ben. Credeam că e pentru că nu l-a
întâlnit niciodată. Ben nu voia să vină cu mine acasă. Mă vedea doar în Honolulu.
Dillon trebuie să fi simțit că ceva nu e în regulă. Ar fi trebuit să-mi dau seama și eu.
Ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă cât casa.”
„Îți amintești ce mi-ai spus când m-a părăsit Cassie în ultimul an de liceu? M-a
făcut să mă simt mult mai bine.”
„Am zis ceva?”
„Ai zis ceva.”
„Ce am zis?”
„Ai zis: ‘Las-o baltă. Vrei să mergem să vedem *Batman Begins* cu noi?’”
„Atât? Ăsta e marele lucru pe care ți l-am spus?”
„Nu a fost mare lucru. A fost un lucru mic. M-a făcut să mă simt normal din
nou, să merg să văd un film cu tine și Dillon. M-a făcut să-mi amintesc că viața
merge mai departe și că asta e bine.”
 „Și a fost un film bun.”
„Al dracului de bun.”
„Deci crezi că ar trebui să vedem un film cu Batman?”
„Nu.”
„Atunci ce ar trebui să facem?” întrebă ea.
El puse paharul de vin jos și își mută farfuria din drum. Apoi mută și farfuria
ei.

Apoi se aplecă peste bar și o sărută ușor pe buze.

Joey făcu ochii mari când el se trase înapoi.
„Ar fi trebuit să întreb dacă pot face asta înainte s-o fac,” spuse el.
„Poți face asta.”
„Deja am făcut-o.”
„Poți s-o faci din nou.”
Chris se aplecă din nou, o sărută din nou. Până termină acel sărut, ea își
regăsise zâmbetul.
„Și din nou,” spuse ea.
„Ești sigură? E cam ciudat.” Chris făcu o grimasă. Era drăguț chiar și când se
strâmba, și asta era drăguț.
„Ciudat? De ce?”
„Pentru că voiam să fac asta acum zece ani. Apoi nu m-am mai gândit la asta
timp de, oh, cam nouă ani și șase luni. Și acum... iată-mă făcând-o. Eu cel din liceu e
înnebunit.”
„Dar tu cel adult?”
„E și el înnebunit. Dar într-un mod mult mai cool. Gen, așa cool că nici nu-ți
dai seama.”
„Îmi dau seama”, spuse ea.
„Cum?”, întrebă el, colțurile ochilor încrețindu-i-se ușor când zâmbi.
„Pentru că sunt complet dată peste cap și proiectez asta asupra ta.”
„Ești mai frumoasă decât erai în liceu, iar în liceu erai perfectă.”
„Și tu ești mai frumos decât erai în liceu.”
„Și?”
„Și...”
„Nu arătam perfect în liceu?”
„Purtam un portofel cu lanț.”
„Deci era loc de îmbunătățiri.”
„Ai îmbunătățit. Clar ai îmbunătățit.” Se aplecă și îl sărută înapoi.
El adânci sărutul subtil și delicat, dar ea simți schimbarea. Primul sărut fusese
timid și dulce, al doilea jucăuș, iar acum acest al treilea sărut... acest al treilea sărut
era cu totul altceva.
Ben nu avea barbă. Nicio urmă de păr facial. Și era destul de sigură că nu
sărutase niciodată un tip cu o barbă adevărată, nu doar o umbră de la ora cinci. Foarte
rapid decise că îi place. Părul îi gâdila buza de sus și bărbia în timp ce el îi săruta
buzele cu delicatețe, iar când gâdilătura deveni prea mult, își deschise gura spre el, iar
el își strecură limba între dinții ei.
 Acum era oficial un sărut adevărat. Un sărut foarte adevărat. Un sărut care
ducea undeva. Îi cuprinse fața, mângâindu-i ușor bărbia și obrazul cu degetele mari,
în timp ce adâncea sărutul. Chris scoase un sunet slab în fundul gâtului, un sunet
distinct, de plăcere pură. Voia să-l audă din nou.

Și din nou...
Joey nu-i venea să creadă că făcea asta, că îl săruta pe Chris. Nu pentru că era
Chris, ci pentru că nu era Ben. Kira îi spusese că cel mai rapid mod de a trece peste
un tip e să te bagi sub altul, dar asta era treaba Kirei, nu a ei. Joey nici măcar nu
avusese întâlniri în liceu și avusese un singur iubit în facultate. Nu avusese niciodată
o aventură de o noapte, nu-și asumase niciodată astfel de riscuri, să se sărute – și
poate mai mult – cu cineva care fusese practic un străin cu doar două ore în urmă.
Doar că nu era chiar un străin, chiar dacă nu se mai văzuseră de ani de zile. Era
Chris Steffensen. Îi dusese pe ea și pe Dillon la școală timp de doi ani la rând în liceu.
O învățase să tragă cu arcul într-o vară la lac. Mersese pe partea stângă a lui Dillon,
în timp ce ea mergea pe dreapta, între ore, în ultimul an al lui Dillon, când hărțuirea
era la apogeu și ea avea coșmaruri că fratele ei va fi următorul Matthew Shepard. Dar
Dillon trecuse peste acea perioadă groaznică și plecase la facultate în New York.
Între timp, Chris se apucase de muncă, și ea nu se mai gândise prea mult la el de
atunci.
„Mi-aș fi dorit să nu fi pierdut legătura după liceu”, spuse ea, cu buzele
aproape de ale lui.\
„Să pierzi legătura nu e chiar așa de rău, atâta timp cât, nu știu... începi să o
regăsești.”
Ea zâmbi în timp ce îl săruta din nou și îi mângâie fața.
„Cred că am regăsit-o.”
Cu barul între ei, nu puteau face altceva decât să se sărute. Așa că aveau câteva
opțiuni – fie continuau să se sărute, fie găseau un loc mai confortabil.
„Vrei să mergem undeva mai comod?” întrebă Chris.
„Mi-ai citit gândurile.”
Chris se trase din sărut și îi făcu semn cu degetul să-l urmeze.
„Unde mergem?” întrebă ea.
„Mă gândeam la canapea. E nouă. Are nevoie de o sesiune zdravănă de sărutat
ca să fie inaugurată.”
„Sau,” spuse ea.
„Sau?”
Joey o să dea vina pe Kira pentru asta mâine. În seara asta, nu avea pe cine să
dea vina decât pe ea însăși.
„Patul e nou. Ce-ar fi să mergem să-l inaugurăm?”
Chris o privi o clipă. „Ești sigură?”
„Putem să ne giugiulim.” Aproape că spuse „să ne futem” și asta era cu
siguranță vina Kirei.
„Sau putem să închiriem *Batman Begins*. Dar pentru oricare din astea, sunt
sigură că e mai confortabil decât canapeaua. Vedem unde ducem lucrurile, bine?”
„Bine. Arată-mi drumul, atunci.”
 Tremura de nervozitate și entuziasm în timp ce urca scările. Chiar erau niște
scări foarte faine.
„Faci o treabă așa bună,” spuse ea.
„Sper să spui asta și peste o oră.”
„Vorbeam de lemnărie.”
„Asta-i o denumire.”
„Chris.”
El o împinse ușor cu spatele de perete și o sărută adânc din nou, nu prea tare,
dar destul cât să-și dorească mai mult. Un sărutător strategic, Chris ăsta – știa cum să
o facă să vrea mai mult.
Și mai mult.
Și mai mult...
„Tu mi-ai dat primul sărut,” spuse ea.
„Îți amintești?”
Dădu din cap, fără suflare. „Aproape uitasem. A fost aici, la cabană.”
„În spate,” o corectă el. „Aveam un foc de tabără.”
„Mama și tata au ieșit la cină și ne-au lăsat pe noi trei aici.”
„Am umblat la dulapul cu băuturi și am tras câteva shoturi”, spuse el. „A fost o
idee proastă.”
„Ce? Să faci bezele prăjite când ești beat a fost cel mai distractiv lucru pe care
l-am făcut vreodată.”
„Ți-ai murdărit buzele cu ciocolată”, zise el. „Și mi-ai spus să te ajut să o
șterg.”

„Unde era Dillon?”

„Se rătăcise să facă pipi în pădure.”
„A, da. I-a luat o oră să se întoarcă.”
Amintirea era încețoșată. Avea paisprezece ani, Chris șaisprezece, Dillon
șaptesprezece, dacă își amintea corect. Chris avea părul prins într-o coadă blondă, și
purta șorturi de surfer în loc de blugii lui obișnuiți, zdrențuiți. În noaptea aia arăta
aproape frumos, iar ea era o minge clocotitoare de estrogen vibrant, capabilă să atingă
orgasmul de la un strănut zdravăn și să se îndrăgostească și să se dezdrăgostească de
străini totali în mai puțin de o zi. Jack Daniel’s-ul pe care îl încercaseră toți îi amețise
capul, iar pe Chris îl făcuse de zece ori mai vorbăreț decât de obicei. Îi spusese
povești porcoase, ca aia cu trei tipi care trebuiau să împartă un pat la Timber Ridge
Lodge, și tipul din dreapta patului se trezește a doua zi și zice, „Am visat că mi-a
făcut cineva o labă,” iar tipul din stânga patului zice, „Ciudat, și eu am visat că mi-a
făcut cineva o labă,” iar tipul din mijlocul patului zice, „Ce ciudat. Eu am visat că
schiam.”
Asta fusese. Îi spusese gluma cu schiatul/laba și ea pufnise în râs cu ciocolată
de la s’mores pe toată gura. Și îi spusese că trebuie s-o ajute să scape de ea, că era
vina lui că râdea în timp ce mânca și se murdărise groaznic. Se așteptase la un
șervețel, un prosop, o frunză, ceva cu care să se curețe.
În schimb, el o sărutase. Nu un sărut, o lingere. Îi linse buzele, și rapid se
transformase într-un sărut adevărat, primul ei sărut. Înainte să se mai întâmple ceva, îl
auziseră pe Dillon tropăind înapoi spre tabără. Îl urâse pe fratele ei chiar atunci și
acolo. De ce nu făcuse al doilea număr, Dillon, în loc de primul? Până în acel
moment al vieții ei tinere, nu știa că o limbă masculină pe și în gura ei putea fi cea
mai mare senzație dintre toate senzațiile pe care le simțise vreodată. Avea un gust mai
bun decât un s’more, și dacă ăsta nu era cel mai mare compliment pe care o fată de
paisprezece ani îl putea face unui tip, nu știa care era.
„Încă mă gândesc la tine când mănânc s’mores,” spuse el. „E ciudat?”
„Încă mă gândesc la tine de fiecare dată când aud un cântec de Nirvana la
radio.”
„Ăsta e cel mai sexy lucru pe care mi l-a spus vreodată o femeie.”
O sărută din nou înainte ca ea să apuce să râdă, și apoi nu mai voia să râdă. Tot
ce voia era să sărute și să sărute și să mai sărute. Era un sărutător minunat, iar ea se
obișnuia rapid cu gâdilătura moale a bărbii lui pe buze, bărbie și obraji. Și o mică
parte rea din ea savura, ba chiar se delecta, poate se și tăvălea în ideea că Ben ar
exploda dacă ar ști ce face acum. Întotdeauna avusese o urmă de gelozie, ceea ce la
început i se păruse măgulitor, dar în ultimele luni devenise din ce în ce mai enervant.
Păruse deplasat, nejustificat. Nu-i dăduse niciodată un motiv să fie gelos. Acum știa
că el proiectase, ascunzându-și propria conștiință vinovată. Ei bine, la naiba cu el. Nu
mai avea niciun cuvânt de spus în ce făcea ea.
Se trase din sărut doar ca să deschidă ușa dormitorului. Chris aprinse lumina,
dar doar cât să pornească lampa, apoi stinse luminile de deasupra. Era un frig clar în
aer, așa că ea se așeză pe marginea patului, răbdătoare, în timp ce Chris aruncă câteva
bușteni în soba de lemn și aprinse focul. Era o plăcere să-l privească lucrând. Avea
mâini mari, rapide și eficiente, care se mișcau cu siguranță la fiecare sarcină. Ușă
deschisă, bușteni înăuntru, ziare, mai mulți bușteni, chibrit aprins și apoi... foc.
Căldura umplu camera, ceea ce ar fi putut avea legătură cu focul din sobă și ar fi
putut avea legătură cu Chris care își scotea cămașa.
Nu tricoul, nu încă. Doar flanela de peste, dar vederea brațelor lui goale și
puternice fu de ajuns să-i ridice temperatura cu un grad sau două, mai ales că și-o
scotea în timp ce se îndrepta spre pat.
„Nu ar trebui să fii așa sexy,” spuse ea, în timp ce el veni să stea în fața ei.
„Îmi pare rău?”
Îi puse mâinile pe șolduri, le strecură sub tricoul lui alb și îi simți abdomenul
plat și tare.
„Îți accept scuzele.”
„N-o să mai fac.”
„Ai grijă să nu mai faci.”
„Vrei să-ți dai jos puloverul?”
„Nu e corect. Eu am doar sutien pe dedesubt. Tu aveai un tricou sub flanel.”
Chris oftă, un oftat prefăcut. Apoi își scoase tricoul.
„Mai bine?”
Îi privi pieptul, umerii și abdomenul dezgolite. Acesta era un bărbat care
muncea din greu, iar corpul lui arăta asta.
„Mult, mult mai bine.”
 Chris se aplecă și apucă materialul puloverului ei în mâini. Ea ridică brațele și
îl lăsă să-l tragă. Acesta se alătură flanelei și tricoului lui pe podea. Chiar nu plănuise
să-l seducă pe Chris sau să fie sedusă de el în seara asta, dar aparent subconștientul ei
știa mai bine, pentru că alesese sutienul ei preferat, de dantelă mov, să-l poarte sub
pulover. Își pusese și chiloții asortați? O, da, îi pusese. Chris probabil va presupune
că plănuise asta când îi va vedea. Nu plănuise, dar nu-i păsa dacă el credea asta.
Se aplecă și o sărută din nou. Centimetru cu centimetru, o împinse pe spate cu
săruturi, în timp ce se urca pe pat, cu genunchii de o parte și de alta a șoldurilor ei,
brațele proptindu-l deasupra ei. Poate era pe spate, dar refuza să stea pasivă în timp ce
el o săruta pe buze, gât și piept. Cu mâna dreaptă îi cuprinse ceafa. Cu stânga porni în
explorare. Era slab, aproape subțire, în ciuda prezenței unor mușchi impresionanți, și
când își trecu mâna pe spatele lui, simți conturul omoplaților sub pielea lui caldă.
Zăbovi mult pe spatele lui, iubind lățimea, lungimea, forța. Și nu putea gândi destul
de clar ca să facă altceva în acel moment, pentru că Chris îi săruta gâtul cu buzele, iar
barba lui îi gâdila pielea sensibilă de sub ureche.
„Îmi pari incredibil,” șopti el. „Și miroși incredibil.”
„Cum miros?”
„Ca în liceu. Ca biscuiții.”
Râse în timp ce el o ciupi de gât. „E din parfumul meu. Are aromă de vanilie.
În liceu foloseam doar extract de vanilie. Nu-mi permiteam parfum.”
„Miroși destul de bine încât să te mănânc. Întotdeauna ai mirosit așa.”
„N-o să zic asta. N-o să mă faci să zic.”
Colțurile ochilor lui se încrețiră cu zâmbetul lui.
„Spune-o. Știi că vrei.”
„Mănâncă-mă, atunci,” spuse ea.
„Dacă te porți frumos.”
Acum era rândul ei să ridice o sprânceană spre el. Nici măcar nu știa că poate
face asta.
„Dacă mă port frumos? Cum ar trebui să mă port?”
Chris îi sărută drumul până la ureche și îi șopti un singur cuvânt: „Rău.”
Joey se înfioră de la respirația lui fierbinte pe pielea ei rece.
El se lăsă cu grijă peste ea, șoldurile lui lipite de ale ei, pieptul lui gol pe
pieptul ei. Atât de multă piele caldă, atâta căldură corporală, atâta greutate masculină
deasupra ei... Când plânsese pe canapeaua Kirei, unul dintre regretele ei fusese cât de
mult îi va lipsi sexul. Iubea sexul, avea nevoie de el, îl dorea când îl putea avea, îl
dorea și mai mult când nu-l putea avea. Cât va dura până se va recupera după
despărțire și va începe să iasă din nou, să facă sex din nou? Ei bine... câteva zile, se
pare. Ar fi râs, doar că avea limba lui Chris între dinți, și nu era dornică să-i dea
drumul încă.
Joey își trecu mâinile pe brațele lui Chris, frecându-i umerii și bicepsul,
masându-i în timp ce se sărutau, pentru că descoperi rapid că, atunci când făcea asta,
Chris scotea cel mai adorabil sunet de geamăt moale în fundul gâtului și își împingea
șoldurile în ale ei destul de tare încât să-i simtă conturul erecției. Toate erau
consecințe minunate ale unei acțiuni minunate.
 Chris își puse mâna stângă lângă capul ei și se ridică deasupra ei destul cât să-i
tragă bretelele sutienului de pe umeri. Îi sărută gâtul, brațele și pieptul pentru a o
tachina, și a funcționat. O, ce bine a funcționat. Era gata să-l implore să-i scoată
sutienul de tot când el ridică miza tachinării, cuprinzându-i sânul drept în mână și
strângându-l ușor. Chiar și prin materialul de mătase, simțea căldura lui și presiunea
delicată. Se arcui în mâna lui, dorind mai mult. El își coborî gura și îi sărută sfârcul
prin sutien. Acesta se întări, iar sunetul pe care îl scoase când el o linse prin mătase ar
fi trebuit s-o jeneze, atât de flămând era. Dar își dăduse permisiunea să fie decadentă
în seara asta, să se răsfețe cu ceva ce de obicei nu făcea – o aventură de o noapte cu
un vechi prieten doar ca să se simtă mai bine. Chris știa că asta era tot, deci de ce nu?
De ce să nu se simtă bine și să-l facă și pe el să se simtă bine și să uite că Ben există,
măcar pentru noaptea asta?
„Îți iese bine să mă tachinezi,” spuse ea.
„Chiar?” Îi sărută valea dintre sâni.
„Mergi foarte încet.”
„Îmi place să merg încet. Dacă merg repede, se termină prea curând.”
„Sau ai putea merge repede – de două ori.”
„Te porți foarte obraznic acum.”
„Mi-ai spus tu să o fac.”
„Știu.” Își ridică capul și îi zâmbi, un zâmbet care îi ridică temperatura corpului
cu încă un grad sau două. „A fost un compliment.”
O răsplăti pentru purtarea ei rea trăgând în jos cupa sutienului. Aerul rece al
camerei pe sânii ei goi o făcu să tremure de fiori delicioși. Chris linse ușor vârful
bronzat și tare, care devenea din ce în ce mai închis la culoare pe măsură ce îi acorda
mai multă atenție și mai mult sânge se grăbea spre sânii ei. Îi prinse părul în mână și
îi ținu gura lipită de sfârc. El îl acoperi cu buzele și supse ușor, apoi adânc, apoi
destul de tare încât să o facă să icnească tare.
Chris o sărută pe gură după ce ea gemu și îi luă sânul în mână. Îi ciupi sfârcul
și trase ușor de el, rostogolindu-l între degete în timp ce o săruta până când abia mai
putea respira și uită că trebuie s-o facă.
„Amintește-mi să fac ceva după ce termini de futut cu mine”, șopti ea.
„Ce anume?”
„Trebuie s-o sun pe Kira și să-i spun că e un geniu.”
 Capitolul 4

El își coborî din nou capul și îi acordă sânului stâng aceeași atenție, sărutându-l
cu generozitate, sugându-i sfârcul, rostogolindu-și limba în jurul lui, în timp ce ea își
ridica șoldurile iar și iar spre el, incapabilă să se oprească. Excitația ei era puternică,
ascuțită în intensitate. Simțea tot ce îi făcea el în tot corpul. Era nervozitate,
bineînțeles, și adrenalina care venea cu un partener nou după ce fusese doar cu un
bărbat timp de doi ani. De asemenea, parcă încălca o regulă, înșela, înșela cu Ben,
deși nu era așa. Nu spuseseră că s-au despărțit, dar nu era nevoie să-i spună niciun
cuvânt în secunda în care aflase că era însurat. Relația lor era nulă și neavenită în
mintea ei pentru că el o mințise, o mințise pe soția lui. Dar dacă îl cunoștea pe Ben
așa cum credea, el și-ar cere scuze, ar încerca s-o ia înapoi. Încă o considera iubita
lui, și dacă ar ști că e cu un alt bărbat, și-ar pierde mințile. Aproape că voia să-l sune
chiar acum și să-i spună ce face.
Și să râdă.
„Mai mult,” șopti ea, în timp ce Chris îi mușca ușor sfârcul.
„Mai mult ce?”
„Mai mult din tine,” spuse ea, alunecându-și palmele pe corpul lui, de la gât
până la baza spatelui, unde zăbovi o vreme. Pielea lui era atât de moale aici, atât de
atingibilă, atât de netedă. „Mai mult din asta.” Își ridică pelvisul cu înțeles în al lui.
„Îmi ceri sex?”
„Încă nu. Ar trebui?”
„Merită încercat. Poate ar funcționa.”
„Niciun tip nu m-a făcut vreodată să cerșesc pentru asta.”
„Poate știu că merită să cerșești.”
„Ești cam arogant, Chris. Cum de nu știam asta despre tine?”
„Puțin arogant?”
Ea zâmbi.
El se ridică de pe corpul ei, se așeză deasupra șoldurilor ei și își desfăcu
fermoarul blugilor. Îi coborî, împreună cu boxerii negri, până la coapse. Cu o mână,
se mângâie deasupra ei.
„Bine,” spuse ea, fără suflare. „Ești foarte arogant.”
Când începu să-și ridice blugii din nou – mai multă tachinare – ea întinse mâna
și îi apucă încheieturile.
„Nu,” spuse ea. El nu spuse nimic, doar o privi. „Te rog, nu? Vă rog frumos?”
„Nu ești rea la cerșit.”
„Cât ar trebui să cerșesc ca să te dezbrac?”
„Sunt gol?”
„Nu complet.”
„Atunci clar mai trebuie să cerșești.”
Chris îi luă sânii goi în ambele mâini și îi strânse ușor, masându-i. „Nu-i așa?”
Nu-i venea să creadă. Acesta era Chris Steffensen? Chris Steffensen care abia
găsise curajul să o sărute după ce se băgaseră în rezerva de whisky a părinților în
noaptea aia? Chris care abia vorbea în școală, decât cu prietenii cei mai apropiați, și
chiar și atunci nu spunea mai mult decât era necesar? Mergea pe holuri, cu fața pe
jumătate ascunsă de părul lung și blond, nu vorbea la ore, nu se băga în calea nimănui
și se exprima cu adevărat doar cu pumnii când cineva îl ataca pe Dillon. Cum se
transformase acel băiat timid, tăcut, intens într-un bărbat puternic, încrezător,
frumos? Zece ani fuseseră foarte buni cu Chris. S-ar putea obișnui cu un bărbat ca el.
„Te rog, scoate-ți hainele,” spuse ea. „Pe toate. Vreau să-ți văd corpul, pentru
că dacă restul e la fel de bun ca ce am văzut deja, voi fi cea mai norocoasă femeie din
lume în seara asta. Și n-am fost niciodată cea mai norocoasă femeie din lume, și după
ultimele zile, cred că merit asta. Și chiar dacă nu merit, o vreau oricum. De
asemenea... penisul tău e al naibii de sexy și vreau să-l simt pe mine și în mine. Dacă
trebuie să-l câștig cumva, doar spune cuvântul.”
„Cuvântul.”
„Nu ești arogant. Ești obraznic.”
„De ce nu e penisul meu în gura ta? Aș fi jurat că e ora pentru supt.”
„Ce oră e?” întrebă ea.
Se uită la ceasul de pe perete, deasupra sobei de lemn. „Zece și paisprezece.”
„E după ora de supt,” spuse ea. „Permite-mi să-mi cer scuze pentru întârziere.”
„Acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele.”
Joey nu mai spuse niciun cuvânt. Era cel mai sexy lucru pe care îl văzuse
vreodată un bărbat făcând – să-și dea jos pantalonii ca să-i arate penisul după ce ea
făcuse remarca „puțin arogant”. Sexy, încrezut și incandescent. Nu spusese un
cuvânt. Nu era nevoie. Era destul de mare încât să o impresioneze, și știa asta. Chris
cel tăcut. Chris cel timid. Chris cel dulce, sensibil. Oare avusese mereu această latură,
chiar și în liceu? Dacă ar fi văzut dincolo de portofelul cu lanț, părul lung, tăcerile
posomorâte, drogurile, poate el ar fi fost prima ei dată, nu doar primul ei sărut.
„Vrei să te întinzi?” întrebă ea.
El clătină din cap, nu.
„Nu?”
„Prietena ta nu ți-a zis că cel mai bun mod de a trece peste un tip e să te bagi
sub altul?”
„Nu știu dacă a vrut să spună asta chiar așa la propriu.”
„Eu o iau chiar așa la propriu. Stai pe spate. Vin eu la tine.”
„Și peste mine?”
„Încă nu. Dar poate mai târziu.”
„Dacă sunt cuminte?”
„Acum înveți.”
Ea se întinse din nou pe spate. Chris se ridică de pe pat, dar doar cât să termine
de dezbrăcat. Blugii jos. Boxerii jos. Purtând doar un zâmbet ușor, se urcă înapoi
peste ea, îi prinse încheieturile în mâini și i le împinse deasupra capului, pe pat.
Stătea întinsă acolo, gâfâind, excitată, speriată în toate cele mai bune moduri în care
putea fi speriată, genul de frică pe care oamenii o caută sărind cu parașuta sau făcând
sex cu aproape străini. Dar se simțea și în siguranță, ca pe un roller coaster. Frică
controlată. Chris nu era un străin, chiar dacă părea așa când se purta astfel. Îl
cunoștea de când avea doisprezece ani și, deși trecuseră ani de când fuseseră prieteni,
nu conta. Era unul dintre băieții buni. Dillon ieșise viu și nevătămat din liceu datorită
lui Chris. Acum avea să-i mulțumească personal.
„Poți să-mi spui nu la orice,” spuse el, în timp ce îi încăleca pieptul cu
genunchii. „N-ar trebui. Dar poți.”
„Nu vreau să-ți spun nu. Nu vreau să-ți spun nimic.”
„De ce nu?”
„Vreau să-mi folosești gura la ceva mai bun.”
El râse, un râs autentic, nu sexy, doar sincer. Doar un râs.
Cu mâinile încă pe încheieturile ei, ținând-o ușor lipită de pat, se aplecă și o
sărută pe buze.
Sprijinit de ea, spuse: „Visam să fiu primul tău în liceu. Nu i-am spus lui
Dillon partea asta despre pasiunea mea pentru tine.”
„Nu poți fi prima mea dată. Dar poate că poți fi cea mai bună dată?”
„E cam multă presiune asta.”
„Nu știu. Până acum merge bine.”
„Fostul tău nu era bun la pat?”
„Era fantastic la pat.”
El a înțeles complimentul. Se vedea după felul în care a inspirat adânc, ca și
cum simțea cuvintele la fel de intens cum le auzea. Chris îi dădu drumul încheieturii.
Îi cuprinse ceafa cu palma, ridicând-o ușor ca să-i poată desface sutienul și să i-l
scoată de tot. Sutienul ajunse alături de hainele lui, pe podea. Ea spera să nu le mai
vadă pentru multe, multe ore. Sau poate niciodată.
Chris descheie nasturele de sus al blugilor ei și făcu o pauză de o fracțiune de
secundă, de parcă aștepta să obiecteze. Nu avea nicio obiecție. Niciuna. În loc să
obiecteze, își ridică șoldurile, permițându-i să-i tragă blugii de pe picioare. Era
bucuroasă că își făcuse timp să se radă pe picioare la duș. Odată ce Kira plantase
sămânța aia de „sari pe el” în creierul ei, prinsese rădăcini. Când el începu să-i dea
jos lenjeria, știa că se va întâmpla și era fericită pentru asta. Voia asta. Fără frică, fără
nervozitate, fără vinovăție. Doar plăcere. Așa cum ar trebui să fie.
Chris îi apăsă un sărut pe stomac. Își înfipse mâinile în părul lui – ce păr moale
– și oftă în timp ce buzele lui lăsau o dâră arzătoare de la un șold la altul și apoi mai
jos și încă puțin mai jos.
„Credeam că e rândul tău primul,” spuse ea, în timp ce el îi săruta coapsele
superioare.
Îi desfăcu picioarele. „E rândul nostru.”
„Rândul nostru?”
Într-o mișcare impresionant de fluidă, Chris se întoarse, îi încălecă umerii și își
coborî capul între picioarele ei. Ea își ridică capul și îi luă penisul în gură, în timp ce
el își trecu limba ușor în sus și în jos pe linia vulvei ei. Gemând, își desfăcu picioarele
și mai mult pentru el și luă mai mult din el în gură. Îi apucă spatele coapselor și le
găsi tari ca oțelul în mâinile ei. Și era tare ca oțelul între buzele ei. Singurul lucru
moale era sărutul pe care îl puse pe clitorisul ei. Un sărut delicat, urmat de o lingere și
încă una. Îi desfăcu și mai mult cu vârfurile degetelor și o linse mai adânc înăuntru.
Era atât de bine, încât gemu, și cum penisul lui Chris era adânc în gura ei, gemu și el.
Mai mult un geamăt decât un oftat. Orice ar fi fost, Joey era destul de sigură că nu
mai auzise un bărbat scoțând un sunet atât de sexy și senzual.
În timp ce îl sugea, își trecu mâinile în sus și în jos pe spatele picioarelor lui,
apucându-i fundul de câteva ori pentru a-l distra jucăuș și a-l trage mai aproape de ea.
El prinse ideea și începu să-și miște șoldurile înăuntru și afară, futându-i gura. Nu
merse prea tare sau prea repede, nu o înecă cu penisul lui, ceea ce ea aprecia. Era
atent chiar și în timp ce o lingea, luându-și timp, tachinând-o cu săruturi și făcând-o
să muncească pentru mai mult, desfăcându-se mai larg pentru el și ridicându-și
genunchii la piept.
„Frumoasă,” spuse Chris, în timp ce îi mângâia corpul umed și deschis cu
vârfurile degetelor. Îi simțea atingerea în timp ce îi masa labiile interioare,
deschizându-le, și înconjurându-i vaginul iar și iar.
„Înăuntru, te rog,” spuse ea.
„Ce ai zis?”
„Știi ce am zis.”
„Spune-o din nou.”
„Am zis, ‘Înăuntru, te rog.’ Intră în mine. Te rog.”
„Păi... de vreme ce ai zis te rog.”
Îi împinse un deget înăuntru, iar șoldurile ei se ridicară de pe pat într-o
nerăbdare jenantă pentru mai mult. Împinse un al doilea deget și îi linse din nou
clitorisul.
„Nu pot...” gâfâi ea.
„Ce?”
„Nu pot să-ți sug penisul când faci asta. E prea bun. Putem face fie șase, fie
nouă, dar nu șaizeci și nouă.”

„Slab,” spuse el. „Jocul tău e slab.”

„Îmi pare rău!” Se dizolvă în râs, în timp ce Chris coborî de pe ea și se întinse
lângă corpul ei. Îi mângâie sânii, clătinând din cap tot timpul.
„Îmi pare rău,” spuse ea din nou. „M-ai făcut să mă simt prea bine, și nu m-am
mai putut concentra pe ce făceam. Și penisul tău merită toată concentrarea mea.”
„Așa e.”
„Pe de altă parte, la fel și păsărica mea.”
„Cuvinte mai adevărate.”
„Și atunci ce facem?”
„Tragem la sorți?”
„Aruncăm o monedă?”, întrebă Joey.
„Am un sfert de dolar.”
„Bine, și cine e fața și cine e reversul?”
„Dacă iese față, eu cobor la tine. Dacă iese revers, tu cobori la mine.”
„Sau.”
„Sau ce?”
„Sau ai putea să mă fuți, și am putea să ne bucurăm amândoi în același timp?”
I se părea o sugestie rezonabilă.
„Pot să-ți spun un secret?” întrebă el.
 „Spune-mi orice.”
„Am doar un prezervativ la mine. Și nu mă grăbesc să termin.”
„Nu e un secret rău.”
„Tu n-ai niciunul la tine, nu-i așa?”
Clătină din cap. „Îmi pare rău. N-am plănuit bine treaba asta cu ‘sari pe primul
tip care se oferă’.”
„Atunci n-avem ce face. O să trebuiască să continuăm preludiul încă vreo oră.”
„Oh. Ce păcat.”
„O adevărată tragedie, nu-i așa?”, spuse Chris.
„O mare tragedie.”
„Continuă să-mi spui ce tragedie e în timp ce-ți mănânc păsărica.”
„Ce s-a întâmplat cu datul cu banul?”
„Am câștigat.”
„Nu-mi amintesc—”
Înainte să apuce să-i spună că nu are nicio amintire despre presupusul lui dat cu
banul, era prea târziu. El se strecurase deja între picioarele ei și o desfăcuse din nou
pentru el. Încă o dată, împinse două degete în ea, mișcându-le înăuntru și afară și în
jur, în interiorul cald și umed al corpului ei, în timp ce o lingea, o sugea și o săruta și
o futea cu degetele. Era copleșită de plăcere, de acel gen de plăcere lichidă și moale
care umple stomacul, spatele și șoldurile toate deodată și face coapsele să se
încordeze și să tremure, iar degetele să se agațe de cearșafuri. Genul ăsta de plăcere.
Urma să vină, și curând, și tare, și pe gura lui. Capul lui Joey căzu pe spate, iar
umerii i se ridicară din nou de pe pat. Sudoare i se aduna pe frunte, și își înfipse
călcâiele în saltea, în timp ce Chris o aducea la apogeul plăcerii și o lăsă acolo,
încetinind, reducând presiunea pentru a prelungi puțin... încă puțin...
„Te rog, Chris,” spuse ea printre respirații grele.
„Încă nu.”
Încetă să o lingă și folosi doar degetele în ea. Fusese aproape de a veni, iar
acum dorința se estompa, dar doar puțin. Nu glumise când spusese că vrea să
prelungească sexul cât mai mult posibil. O aduse aproape de a veni din nou, iar ea ar
fi țipat dacă nu s-ar fi simțit atât de bine să ajungă acolo și înapoi.
„Mor,” șopti ea. Buzele îi erau uscate, iar plămânii îi ardeau.
„Te las să vii de data asta. Poate.”
„Încerci să mă omori?”
„Crezi că mă grăbesc să termin aici? Ai idee cât de bine guști și cât de sexy ești
așa?”
„Așa” însemna transpirată, îmbujorată, zvârcolindu-se pe pat cu picioarele
desfăcute cât mai mult posibil, cu capul lui între coapsele ei și degetele lui adânc în
ea. Poate avea dreptate. Chiar se simțea sexy așa. Singura persoană din cameră mai
sexy era Chris, care părea să se fi îndrăgostit nebunește de vulva ei și nu putea să se
oprească din a o săruta. Barba lui îi gâdila coapsele interioare, iar ea se întreba dacă
Kira avea dreptate cu arsura de barbă. Era oare reală? Ei bine, probabil va afla până
dimineață. Chiar dacă era reală și chiar dacă mâine o va durea ca naiba... oh, merita.
Merita atât de mult.
„Chris,” spuse ea.
 „Joey.”
„Te rog, dă-mi un orgasm. Nu cer mult. Dar asta cer. Îl implor.”
„Îmi vei spune numele când vei veni?”
„Dacă ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătesc.”
„Este.”
„Atunci da. Oricum plănuiam s-o fac.”
„Numele meu. Nu al fostului tău.”
„Am un fost? Ciudat. Nu-mi amintesc de niciun fost. Credeam că suntem doar
tu și eu pe lume.”
Chris chicoti. „Jocul tău nu e chiar așa slab pe cât credeam.”
„Chris,” spuse ea. „Chris.”
„Ce?”
„Doar exersez.”
„Ești incredibilă,” spuse el. „Și la fel e corpul tău. Și la fel e păsărica ta. Sunt
așa de bucuros că am cunoscut-o în sfârșit.”
Își lipi buzele de clitorisul ei și îl supse și îl linse, aducând-o din nou la
marginea orgasmului. Ea își ridică capul de pe pat și îl privi în timp ce o săruta. Avea
ochii închiși și părea concentrat pe ce făcea și totuși... sublim. Nu era un bărbat care o
lingea cu reticență sau doar ca să primească o muie în schimb. Era un bărbat care
iubea ce făcea și se vedea.
„Ești superb,” spuse ea.
Deschise ochii – ochi albaștri – și își ridică bărbia.
„Întinde-te și vino,” spuse el. „Poți să-mi spui cât de frumos sunt mai târziu.”
Se întinse. Erau ordine pe care s-ar putea obișnui să le urmeze.
Cu ambele mâini, Chris îi desfăcu pliurile umede și, cu partea plată a limbii, o
linsese pe clitoris în mișcări lungi și lente care se transformară în linsături scurte și
rapide, până când ea înțepeni pe pat, paralizată, dar cu cea mai ascuțită și intensă
senzație de plăcere pe care și-o amintea vreodată în toată viața ei. Și continuă la
nesfârșit, valuri peste valuri lovind-o ca niște valuri oceanice. Nu blând, ci tare,
doborând-o, tăindu-i răsuflarea. Șoldurile i se ridicară și vaginul i se contractă în jurul
degetelor lui Chris. Nu-i strigă numele.
Nu mai avea suflu sau energie să țipe. Dar a oftat, a gemut, iar când orgasmul i
s-a domolit și Chris s-a urcat lângă ea, întinzându-se alături, ea a spus-o din nou.
„Chris.” Îi întâlni ochii.
„Joey.”
„A fost incredibil. Vaginul meu zâmbește.”
„Serios?”
Îi desfăcu picioarele, se uită în jos la ea și apoi înapoi la fața ei.
„O, la naiba, chiar zâmbește. N-am mai văzut așa ceva.”
Joey își puse mâinile pe față și râse în spatele lor.
„Nu. Fără să-ți ascunzi fața. Am nevoie de fața aia.” Chris îi luă încheieturile și
îi îndepărtă mâinile de pe față.
„Ai nevoie de fața mea?”
„Da.”
„Pentru ce?”
 „O să i-o trag.”
„Oh,” spuse ea. „Ei bine, în cazul ăsta, dă-i drumul.”
„Nu mă deranjează.”
Chris se aplecă și, ținându-se cu mâna, își ghidă pula înapoi în gura ei. Ea o
primi cu nerăbdare, dorind să-i întoarcă măcar o fracțiune din plăcerea pe care i-o
dăduse el. El trebuia să vină și ea voia să vină. În gura ei, pe sânii ei, nu-i păsa. Dar
să-l facă să vină la fel de tare cum o făcuse el era prioritatea maximă a lui Joey în
seara asta.
Nu era aproape nimic pe lume pe care ea să-l considere mai sexy decât felul în
care un bărbat își mișca șoldurile când futea. Era unul dintre motivele pentru care îi
plăcea să fie lumina aprinsă în timpul sexului. Acum avea un loc în primul rând la
acțiune. Chris se mișca într-un ritm lent și constant în timp ce îi futea gura, cu
abdomenul încordat de tensiune. Nu își pompa șoldurile, nu o bătea ca un ciocan
pneumatic în gură. Cu grijă împingea. Cu grijă se retrăgea. În tot acest timp respira
greu, gemând pe jumătate cu fiecare împingere, inspirând brusc de fiecare dată când
se retrăgea din gura ei.
Mâinile lui apucară cearșafurile de deasupra capului ei, iar Joey își trecu
mâinile pe brațele lui. Erau încordate, atât de încordate. Întregul lui corp părea
încordat sub mâinile ei. Era tare peste tot, iar ea iubea duritatea lui, mai ales duritatea
din gura ei. Cu unghiile, se înfipse în spatele coapselor lui și zgârie în jos, fără să
rupă pielea, dar asigurându-se că simte, chiar simte. Geamătul pe care îl scoase era
obscen. Îi părea rău că nu-l putea înregistra. Ar fi fost noul ei ton de apel, și poate
atunci chiar i-ar plăcea când o sună cineva.
Joey ar fi vrut să-i spună să vină, dar nu putea vorbi în acel moment. În
schimb, își ridică capul și îl luă și mai adânc în gură. Poate asta îi va da de înțeles că
nu se va opri până nu va veni. Părea să prindă aluzia, pentru că începu să se miște
puțin mai tare și mai repede în gura ei. Încă era atent să n-o sufoce, dar putea spune
că îi era tot mai greu să meargă încet. Bine. Să-i dea drumul. Să-i tragă tare. Nu-i
păsa. Îl voia. Era delicios, decadent, murdar și distractiv. Și sexy. Al naibii de sexy.
Chris gâfâia tare, zgomotos. Iubea sunetul plăcerii lui și gustul penisului lui și
mirosul excitației lui. Era exact ce avea nevoie – sex care era doar sex. Fără dragoste,
fără relație, fără presiune, fără durere. Doar trupuri, fără inimi. Doar futai pur,
nealterat.
Cu un geamăt scăzut, Chris veni în gura ei, umplând-o, iar ea înghiți cât de
bine putu. Mai scoase un geamăt, iar ăsta suna aproape ca o durere. Se retrase din
gura ei și se prăbuși lângă ea, pe spate.
„La naiba...” Își frecă fața, în timp ce ea își șterse gura cu dosul mâinii. „A fost
atât de bine, încât a durut.”
„Cel mai bun fel de durere.”
„Doamne, da.” O privi și zâmbi. „Stai acolo.”
„Sunt goală. Unde aș merge?”
Nu răspunse, în timp ce ieși din cameră, tot gol. Chris ar trebui să facă asta mai
des – să iasă din camere gol. Priveliștea era spectaculoasă. Mai bună decât priveliștea
muntelui de la fereastra ei. Ar trebui să ceară bani pentru o astfel de priveliște.
Chris se întoarse rapid cu un pahar de apă și un pahar de vin.
 „Alege unul,” spuse el.
„Pot să aleg?”
„Tu ești cea cu gura plină de sperma mea.”
„Am înghițit-o. Cea mai mare parte.”
„Ia apa,” spuse el. „Împărțim vinul.”
Luă apa de la el și o bău cu recunoștință.
Între timp, Chris sorbi din vinul roșu, un pinot noir pe care îl găsise în frigider.
Pinot era preferatul ei. Nu avea cum să știe Chris asta. Nu bea vin în liceu. Dillon
trebuie să-l fi pus acolo.
„Mă simt cam ciudat să fut în casa asta,” spuse ea. „Era casa părinților mei. Ei
au futut în casa asta. Nu noi.”
„Dillon a futut în casa asta.”
„Ce?”
Se ridică și se uită în jos la el.
„Dacă ești gay și în liceu și ți-e frică să fii descoperit, n-ai merge cât mai
departe posibil pentru întâlnirile tale?”
„Păi... da. Dar nu știam că a adus tipi aici.”
„Doar un tip. Trevor? Cred că așa îl chema.”
„Trevor? Nu-mi amintesc de niciun Trevor.”
„Nu mergea la școala noastră. S-au întâlnit la Ski Bowl.”
„Cum de știi tu toate astea și eu nu?”
„Poate fi gay, dar tot e băiat. Un tip nu vrea să-i spună surioarei lui despre viața
lui sexuală.”
„Dar ție a vrut să-ți spună?”
„Am acoperit pentru el. Când el și Trevor erau aici, se presupunea că stă la
mine acasă.”
„Sunt șocată. Pur și simplu șocată. Și geloasă. De ce a apucat el să fute aici și
eu nu?”
„Te-aș fi futut aici. Dar nu erai interesată de mine.”
„Greșeala mea,” spuse ea, rostogolindu-se pe o parte ca să-l privească. „Cam
regret acum.”
Îi puse o mână pe șoldul gol și îl mângâie.
„Mi-aș fi dorit... Mi-aș fi dorit să nu fi fost așa laș. Aș fi putut să-ți spun.”
„Mi-aș fi dorit să nu fi fost așa snoabă. Nu știu dacă faptul că mi-ai fi spus ar fi
schimbat ceva. Erai prietenul fumător al fratelui meu. Și îmi plăceai. Îmi plăceai. Îmi
plăcea că erai așa protector cu Dillon. Îmi plăcea să stau cu tine. Nu-mi plăceai în
felul ăla. Cu excepția nopții în care m-ai sărutat. Atunci mi-ai plăcut.”
„Eram beți. Nu contează.”
„Nu, cred că nu. Dar în seara asta sunt foarte trează. Și seara asta contează.”
„Nu mă placi. Sunt doar tipul de rebound.”
„Îmi placi. Ești foarte sexy când nu ești drogat.”
„N-am mai fost drogat din primul an de facultate.”
„Ai spus că ai fost la o școală de meserii.”
„Pentru că am picat la facultate.”
„Din cauza ierbii?”
 „Din cauza ierbii și a băuturii și a faptului că nu-mi păsa destul încât să merg la
cursuri. Când am picat, tata m-a dat afară. Mama m-a primit înapoi. Cam așa. A zis
că pot sta în camera de depozitare de deasupra garajului timp de șase luni, dar după
aia ori mă întorc la școală, ori plec de tot.”
„Deci ți-ai luat o slujbă?”
„Mai întâi a trebuit să fac curat în camera din garaj. Tata ținea acolo toate
uneltele.” Se opri și zâmbi. „O să sune stupid.”
„Sună stupid. Vreau să te aud sunând stupid.”
„Am găsit un cuțit, unul foarte frumos, și tata avea niște lemn de mesteacăn pe
care nu-l folosise niciodată pentru ceva. Și mă plictiseam. Am început să cioplesc. M-
a făcut să mă simt mai bine, mai bine decât mă simțisem de mult timp. Mi-a limpezit
mintea.” Își atinse fruntea. „Am făcut asta câteva săptămâni. M-am jucat cu uneltele
tatei, am cioplit, am sculptat puțin. În clasa de atelier din liceu, făcusem un scaun.
Am învățat singur să fac unul din nou, de data asta un balansoar, și i l-am dat mamei
ca mulțumire că m-a primit înapoi. A crezut că e așa frumos, încât a plâns. Tata îi
promisese ani de zile un balansoar pentru verandă, ca cel al bunicii ei. La scurt timp
după asta, tata a avut un atac de cord și a trebuit să reducă mult munca. Am intervenit
pentru că știam că pot face față atunci. Să fac un amărât de scaun m-a schimbat. Da,
sună stupid.”
„Nu, sună cam... spiritual, poate?” Speră că nu suna la fel de siropos pentru el
cum suna pentru ea.
„E ciudat, știi? Copacii sunt vii și mor când îi tai, dar dacă tratezi lemnul cum
trebuie, îl cioplești, îl vopsești, îl lustruiești, faci ceva frumos din el, sau ceva util—”
„Ca un balansoar pentru mama ta?”
„Exact. Dacă faci ceva din lemnul ăla, dacă îl folosești bine, o să dureze secole.
O să dureze mai mult decât ar fi trăit copacul. Ce mai viață de apoi, nu?”
„Sună ca o viață de apoi bună pentru mine. Deci să faci un scaun te-a schimbat.
Îmi place asta.”
„Faci o chestie care o face pe mama ta să plângă pentru că i-ai dat ceva făcut
cu mâinile tale și te afectează, știi? Atunci am decis să-mi pun ordine în viață. Am
renunțat la droguri, la toate. Sunt curat acum. De ani de zile.”
Joey simți un nod neașteptat în gât. Nu intenționase să vadă inima lui Chris
așa. Nu intenționase să sape. Și cu siguranță nu se așteptase să dea peste aur, așa cum
o făcuse.
„Ți-a spus vreodată cineva că arăți al naibii de bine când te aranjezi?”
„Dillon mi-a spus. Dar el nu se pune.”
„De ce nu?”
„Pentru că, acum, singura care contează ești tu.”
O sărută din nou, cu blândețe, dar ea nu voia asta. Nu săruturi blânde pentru ea.
Avea nevoie de săruturi aspre și tari. Avea nevoie de săruturi care să lase urme, care
să-i amintească mâine că e singură și poate face chestii precum aventuri sălbatice de
o noapte cu vechi prieteni din liceu. Bineînțeles, dacă Chris continua să o facă să se
simtă așa bine, așa sexy, s-ar putea să găsească accidental un pic de sens în asta, și
asta ar fi groaznic, nu? Nu voia să fie nevoită să treacă peste doi tipi într-o lună. Era
prea mult rebound.
 Joey îi atinse fața cu tandrețe. El se trase înapoi și o privi în ochi.
„Ce e?” întrebă el, cu vocea moale și joasă. Genele lui lungi îl făceau să pară
mai tânăr în lumina slabă a lămpii. Îl făceau să pară aproape inocent.
Nu voia să-l rănească.
Stai. De unde venise gândul ăsta? Că nu voia să-l rănească? Era cu jumătate de
metru mai înalt decât ea, cu cincizeci de kilograme mai greu, mai puternic, un bărbat
care reconstruia case pentru muncă. Cum l-ar putea răni? Și totuși, gândul persista.
„Nimic. Doar îmi place barba.”
„Vreau să fiu în tine acum.”
„Poți fi în mine acum.”
Chris îi cuprinse zona dintre picioare cu mâna și îi băgă mai întâi două, apoi
trei degete înăuntru. Joey îl apucă de umăr în timp ce el își mișca mâna într-o mișcare
adâncă, spiralată, intrând și ieșind din ea, deschizând-o din nou pentru el. Voia să fie
deschisă pentru el. Își desfăcu picioarele și mai larg.
„Te simți atât de bine înăuntru”, spuse el. „Ești atât de udă.”
„Tu m-ai făcut așa udă. Nici măcar nu ne-am futut încă și e o pată umedă sub
mine.”
„Ești atât de sexy când vii. Tot corpul tău era implicat. N-am mai văzut o fată
mișcându-se așa. Mi s-a întărit din nou doar gândindu-mă. Vreau să te miști așa pe
pula mea.”
„Atunci bagă-ți pula în mine și o să vezi.”
„Stai aici. Trebuie să iau prezervativul.”
„Unde ți-ai lăsat portofelul?”
„Nu e în portofel.” Îi sărută vârful nasului.
„Atunci unde e?” întrebă ea, mijind ochii cu suspiciune.
„În cutia mea de scule.”
Un bărbat care își ținea prezervativele în cutia de scule. Era drăguț. Foarte
drăguț.
S-ar putea obișnui cu un tip ca ăsta.
Doar că nu putea să se obișnuiască.
Pentru că pleca imediat după nuntă.
Pentru că era pe rebound, și dacă s-ar obișnui cu asta, s-ar răni din nou.
De data asta, când ieși gol din cameră, nu se lăsă să se bucure de priveliște.
 Capitolul 5

„Sfinte.
Naiba.
Căcat.
Ce dracu’ făcea?
Ăsta nu era planul. De ce nu era planul? Era un plan mult mai bun decât planul
original.
Chris se sprijini cu spatele de ușa dormitorului principal – singura parte a
camerei fără vopsea proaspătă – și închise ochii. Respiră, respiră din nou.
Planul era să fie aici când sosea Joey, ca să poată vorbi cu ea. Nu vorbea cu
Joey. Făcea sex cu Joey.
Joey.
Joey Silvia. Joey Silvia, de care fusese îndrăgostit în liceu și după care tânjise
chiar și după ce terminase, chiar și după ce auzise că a mers la Universitatea din
Hawaii în loc de undeva unde ar fi putut spera să o vadă din când în când, cum ar fi
Universitatea din Oregon. Ar fi putut fi un Rață. Și mai era mereu OSU. De ce nu
mersese la Oregon State? Ar fi putut fi un Castor. Ce fată nu și-ar dori să fie un
Castor?
Își desprinse corpul de ușă și scotoci prin cutia de scule după prezervativul pe
care îl ținea într-o cutie în partea de jos. La scurt timp după ce își deschisese propria
afacere de antreprenoriat, descoperise că multe dintre clientele lui erau femei –
singure și divorțate – care nu fuseseră învățate niciodată nimic despre reparațiile
casnice. Nu o dată fusese abordat de o doamnă proaspăt divorțată, aflată în rebound.
Nu o dată cedase tentației. De trei ori exact, cu trei femei divorțate diferite care își
aranjau noile case și aveau nevoie de un om priceput care să fie, ei bine, priceput. Și
fusese priceput. Foarte, foarte priceput.
Dar să fie cu Joey nu se compara deloc cu asta.
Acele câteva întâlniri de după-amiază târzie nu fuseseră altceva decât sex. Sex
bun, mai mult sau mai puțin. Dar tot doar sex. Doar corpul lui fusese acolo, nu el. Nu
adevăratul el pe care îl arăți cuiva doar după câteva săptămâni împreună, câteva luni.
Cu Joey, se arătase pe loc, din prima. Îi dăduse ordine, vorbise murdar, „o făcuse” să
stea pe spate și să-l sugă. De obicei, nu făcea astfel de lucruri până nu era într-o
relație cu cineva și se simțea destul de confortabil să vorbească despre acea parte a
lui. Niciodată nu fusese atât de el însuși cu o fată de prima dată.
Niciodată nu se simțise atât de în siguranță, atât de confortabil, să o facă atunci
când era cu o străină. Pentru că Joey nu era o străină. Pentru că o cunoștea de ani de
zile, de când el și Dillon erau în primul an de liceu împreună, iar Joey, care era în
clasa a șasea, se ținea după ei când mergeau la filme sau la skate park. Nu-i păsa.
Oricum, era mai puțin enervantă decât Dillon. Apoi, când ea a început liceul, jocul s-
a schimbat complet. În prima zi de școală, a apărut în mașina lui Dillon. Purta blugi
strâmți, un tricou decoltat, o eșarfă drapată în jurul gâtului și, în loc de coada ei
obișnuită, purta părul lung, drept și negru pe spate și peste umăr. Și mirosea a vanilie,
ca biscuiții scoși din cuptor, și voia s-o devoreze, ceea ce – ca adolescent – însemna
doar să se sărute cu ea câțiva ani până când ea s-ar fi obișnuit cu ideea de sex și apoi
să facă sex încă câțiva ani până când penisul lui s-ar fi rupt de la tot sexul pe care l-ar
fi avut și ar fi fost forțați să fie doar prieteni. Prieteni care se sărutau. Suna ca un plan
bun pentru el. Ba chiar i-l spusese lui Dillon într-o noapte, când se drogau în garaj, în
ultimul lor an.
Era un vis nerealist. La propriu. Nu putea vorbi despre cât de nebun era după
Joey decât când fuma iarbă. Dar nu avea niciun drog pe care să dea vina sau căruia
să-i mulțumească pentru această călătorie. Era real. O avea pe Joey în dormitor,
așteptându-l să o fute. Ce mai aștepta?
„Dillon o să mă omoare.” Oftă pentru sine, în timp ce deschise ușa
dormitorului, cu prezervativul în mână. Stătu în pragul celui de-al doilea dormitor.
Joey era întinsă pe burtă, cu picioarele în aer, cu capul pe o pernă. Privea pe fereastră,
spre pădurea verde și umedă din afara casei.
„Nu-i frumos aici?” întrebă ea. „Aproape uitasem cât de frumos e aici. Ca în
Narnia. Iubesc mușchiul. Asta e partea mea preferată. Ai observat vreodată cum
crengile copacilor arată ca niște tarantule verzi uriașe când sunt toate adunate la un
loc și acoperite de mușchi?”
Chris nu putu vorbi la început. Arăta atât de confortabil pe patul pe care îl
făcuse, atât de adorabilă cu părul ei negru așezat peste pielea ei cafenie, lumina
lămpii transformând-o în auriu.
Da, bine, deci Dillon ar putea să-l omoare pentru că a avut o aventură de o
noapte cu sora lui. Și ce? Femeia aia de pe patul ăla merita să mori pentru ea. Penisul
lui îi spunea asta.
„Nu observasem asta,” spuse el, alunecând pe pat lângă ea și aruncându-și
piciorul peste spatele ei. „Dar acum că ai menționat...”
Crengile acoperite de mușchi din afara ferestrei arătau într-adevăr puțin ca
niște picioare păroase de păianjen.
„Ai ochii frumoși,” spuse el, frecându-i umerii.
„Sunt doar căprui.”
„Nu, mă refer la felul în care vezi lucrurile.”
Ea se rostogoli pe spate. „Te văd pe tine.”
„Ce vezi?”
„Pe cineva cu multe lucruri care se întâmplă aici...” Îi atinse fruntea. „Chiar și
când nu iese mare lucru de aici.” Îi mângâie buzele.
„Mă acuzi că sunt un gânditor? Asta-i ceva nou.”
„Te acuz că ai mai mult decât se vede cu ochiul liber. Spui că am ochii buni.
Cum de n-am văzut că ai această persoană în tine?”

„Eram în liceu. Ce știam noi?”

„Îți plăceam. Ar fi trebuit să-mi placi și tu.”

„Nu ți-am dat multe motive să mă placi. Și aș fi fost idiot să nu te vreau. Poate
că eram un drogat și un leneș – să-l citez pe tata – dar nu eram idiot.”
„Nu, categoric nu asta. Nici atunci, nici acum.”
„Sunt în pat cu tine. Categoric sunt cel mai deștept om în viață.”
 „Și eu sunt clar un geniu.” Se aplecă spre el, își înfășură brațele în jurul
umerilor lui. Pielea ei era atât de moale, netedă și caldă la atingere. Ar fi putut sta în
patul ăsta pentru totdeauna, atâta timp cât ea rămânea cu el.
O sărută pentru că trebuia, pentru că își dorea atât de mult, încât dacă n-ar fi
făcut-o, nu s-ar fi iertat niciodată. Avea destule pe conștiință. Nu avea nevoie de mai
mult.
Chris o împinse pe spate și îi sărută gâtul, pieptul... Joey își arcui spatele și el
știa că voia să-i fie supte sfârcurile din nou, iar el era mai mult decât fericit să o facă.
Încântat chiar. Serios, ea era cea care îi făcea lui o favoare aici. Dar mai întâi...
trebuia să tachineze. Era lucrul lui preferat în pat – să tachineze, să provoace, să
chinuie, poate chiar să tortureze un pic. Se ridică peste ea, în mâini și genunchi, și îi
sărută sânul drept chiar sub sfârc. Doar sub el. Cât de ușor putu, sărută acea porțiune
moale, moale de piele, o linse. Apoi sărută și linse în jurul sfârcului cu grijă, tandru,
ușor.
„Mă înnebunești,” spuse ea.
„Știu.”
„Știu că știi. Voiam doar să știi că știu că știi.”
„Spune-mi ce vrei.”
„Trebuie să spun?”
„Da...” Suflă cuvântul pe sânul ei, iar sfârcul i se întări.
„Vreau să-mi sugi sfârcurile.”
„Chiar așa?”
„Așa e, și ai spus—”
Îi acoperi sfârcul cu gura și îl linse. Joey tăcu brusc. Îi masă sânul cu gura
deschisă pentru câteva momente delicioase, înainte să se prindă de sfârc și să sugă.
Ea gemu în timp ce el își roti limba în jurul vârfului și îl luă în gură cu delicatețe, dar
adânc. Ca să nu fie depășită în departamentul tortură, Joey întinse mâna între
picioarele lui și îi mângâie erecția cu mâinile ei mici și moi. Îi putea spune că folosea
doar vârfurile degetelor, abia atingându-l, aproape gâdilându-l. Îl înnebunea. Era deja
tare, dar devenea și mai tare cu fiecare secundă. Îi prinse încheieturile și i le împinse
din nou deasupra capului, lipind-o de pat.
„Nu e corect,” se bosumflă ea. Doamne, ce mai iubea când femeile se
bosumflau așa – Da, te rog, poartă-te de parcă aș fi cel mai rău om din lume pentru că
nu te las să mă freci. O să răsplătesc acea bosumflare în moduri pe care nici nu ți le
poți imagina...
„Viața nu e corectă, fetițo. Stai acolo sub mine și poartă-te frumos, așa cum ți-
am spus, și când îți voi permite să-mi freci penisul, o să-ți spun.”
„Îmi permiți să-ți frec penisul acum?”
„Nu. Îți permit să stai acolo în timp ce te fut. O să te fut chiar acum. Doar dacă
nu vrei să te mai bosumfli.”
„Nu. Sunt ok. Am terminat cu bosumflatul.”
Iisuse, oare chiar o numise „fetițo”? Deja era topit după ea. Deja sau încă sau
ceva de genul. Nu conta. Nu avea de gând să se gândească la cât de mult se va
învinovăți mâine pentru asta, când va realiza că a avut cel mai sexy sex din viața lui
cu o femeie pe care nu o va mai vedea ani de zile. Poate niciodată.
 Se ridică și își puse prezervativul. Joey privea. Oare știa cât de fierbinte era
asta? Să fie privit în timp ce se atingea?
„Când eram mic, voiam să fiu astronaut,” spuse el.
„Asta a venit din senin. Din foarte senin.” Joey zâmbi, ceea ce era o reacție
bună la comentariul lui fără noimă.
„Are un sens comentariul ăsta.”
„Abia aștept să-l aud.”
Chris îi depărtă coapsele și se coborî peste ea. Cu o mână se sprijini deasupra
ei. Cu cealaltă își ghidă penisul la intrarea vaginului ei.
„Fiecare copil vrea să fie astronaut,” spuse el, vorbind ca să nu vină imediat.
La naiba, o făcea. Joey. Înăuntrul lui Joey. „Dar copiii nu ajung astronauți și cresc și
devin doctori sau avocați sau instalatori sau bone sau ce-o fi. Am visat să fiu cu tine
când eram copil. Și e ca și cum...”
„Ca ce?” Joey își înfipse călcâiele în saltea și își ridică șoldurile ca să-l ia în ea.
O lăsă, nu încercă s-o oprească, o lăsă să-și miște pelvisul, astfel încât ea era cea care
se aducea în jurul lui, în loc să împingă el în ea. Asta va veni mai târziu.
„Ca și cum aș fi visat să fiu astronaut când eram copil și apoi am crescut și nu
m-am mai gândit la visul ăsta, pentru că ce om mare cu afacerea lui mai visează să fie
astronaut? Și apoi, într-o zi oarecare, ani după ce ai renunțat la visul ăla, NASA apare
și zice: ‘Hei, felicitări, acum ești astronaut. Hai să mergem.’ Uitasem că aveam visul
ăla, dar să fii sigur că aș fi în următoarea rachetă spre spațiu.”
Joey își ridică brațele, le înfășură în jurul gâtului lui și îl trase peste corpul ei.
„Ăsta e cel mai dulce și ciudat compliment pe care mi l-a făcut vreodată un
bărbat.” Îi sărută gura, iar el trebui să se forțeze să nu mai zâmbească ca să-i poată
răspunde la sărut.
„Da, păi... tot sângele e în penisul meu acum. Dau vina pe el pentru
ciudățenie.”
„Pe ce dai vina pentru dulceață?”
„Pe tine, Joey.”
Apoi împinse în ea, o mișcare lină și tare care intră adânc. Joey oftă cu o
plăcere inconfundabilă. Dintre toate sunetele pe care le făcea o femeie în timpul
sexului, preferatul lui era sunetul de ușurare când o penetra în sfârșit. De parcă
așteptase acest moment și, în sfârșit... slavă Domnului, era în ea. Știa ce simțea ea. Se
retrase câțiva centimetri și împinse din nou, găsindu-și ritmul, cel mai bun unghi
pentru a se mișca în ea. Chiar și cu prezervativul, simțea umezeala ei înconjurându-l
și căldura ei, căldura ei incredibilă. Sub el, ea se mișca în unduiri lente, ridicând și
rotind șoldurile, rotind și spiralând, spiralând și împingând. Chris îi asculta
respirațiile – sacadate și superficiale. Își linse buzele, iar capul îi căzu pe spate când
el împinse mai adânc.
„Desfă-te mai mult pentru mine, iubito,” spuse el la urechea ei.
Joey își ridică genunchii și îi desfăcu.
„Îmi place asta,” spuse ea.
„Unghi bun?” Împinse din nou, se retrase, împinse și tot așa...
„Îmi place că mi-ai spus iubito.”
„Îmi place că ți-a plăcut.”
 „Suntem o echipă bună.”
„Da, da, suntem.”
Chris se mișcă astfel încât să fie pe genunchi și mâini, putând să-și miște
șoldurile mai liber. Își roti pelvisul peste al ei, fără să se retragă, ci rămânând în ea în
timp ce se mișca. Clitorisul ei avea nevoie de la fel de multă atenție ca vaginul, iar la
acest unghi putea atinge pielea sensibilă cu fiecare împingere. Joey icni când lovi
exact în locul potrivit.
„Ți-a plăcut asta.”
„Da...” respiră ea. „Mai fă-o...”
„Spune cuvântul magic.”
„Te rog?”
„Ăsta e cuvântul magic.”
Se mișcă din nou și împinse. Încă o dată, ea icni, se zbătu, tremură și gemu. În
liceu părea atât de intangibilă, atât de tânără și inocentă. Nu-l oprise să aibă fantezii
sexuale obscene despre ea, dar chiar și atunci nu crezuse că vor deveni vreodată
realitate. Însă această femeie era plină de pasiune. Era o femeie care adora sexul. Nu
se putea preface o astfel de plăcere. O vedea în ochii ei, în felul în care îl privea de
sub vălul genelor. Și umezeala ei era incredibilă. Mușchii ei interiori se strângeau în
jurul lui cu fiecare împingere. Se bucura de asta. Poate la fel de mult ca el – dar n-ar
paria pe asta.
Chris își aplecă capul să-i sugă din nou sfârcurile. Se simțeau perfect în gura
lui. Sânii ei erau idealul lui – nici prea mari, nici prea mici, o mână perfectă, cu
sfârcuri roșiatice-maronii de care nu se putea sătura.
„Ești un om al sânilor, nu-i așa?” întrebă ea, cu vocea abia o șoaptă.
„Sunt,” recunoscu el fără ezitare. „Fundul e fain, dar țâțele sunt țâțe.”
„Nu mă fă să râd în timp ce mă fuți. Odată am râs și am scos un tip din vaginul
meu.”
„Te provoc să încerci. Eu nu plec nicăieri. Sunt înăuntru și plănuiesc să
rămân...” Împinse adânc. „Chiar.” Împinse mai adânc. „Aici.” Împinse cât de adânc
putu înainte să se retragă din nou până la vârf.
„Atât de bine.” Joey își înfășură picioarele în jurul lui, lipindu-le de flancurile
lui și sprijinindu-și călcâiele pe spatele lui. „Kira zice că durează cel puțin șase luni
să treci peste o despărțire urâtă.”
„Vrei să te fut în următoarele șase luni?”
„Solid,” spuse ea. „Non-stop.”
„Nu știu dacă un prezervativ o să țină șase luni la rând. Mai bine mergem la
Costco.”
„De asta există oralul.”
„Dacă crezi că n-aș petrece o jumătate de an mâncându-te, nu mă cunoști.”
„Nu te cunosc. Nu anymore. Dar îmi place să te cunosc din nou.”
„O plăcere să ne reîmprietenim, Joey Silvia.”
„Plăcerea e toată a mea...”
Joey își ridică capul și îi sărută umărul gol. Era un lucru mic, dar se simțea atât
de bine, încât ar fi jurat că un curent electric a trecut de la buzele ei la umărul lui,
până în vârful degetelor de la picioare și înapoi la penis. Îi sărută umărul din nou, îl
linse și îl mușcă. Îi plăceau umerii lui. Îi plăcea corpul lui. Îi putea spune pentru că nu
părea să se poată opri din a-l atinge. Mâinile ei rătăceau pe brațele lui, pe spatele lui,
pe flancuri și pe gât și peste pieptul lui. Îl săruta peste tot unde putea ajunge. Trebuia
să blocheze plăcerea atingerilor și săruturilor ei în timp ce o futea, sau ar fi venit în
următoarele cincisprezece secunde, când el voia să reziste cel puțin încă
cincisprezece minute. Sau încă cincisprezece ore. La naiba, ar sta în ea următoarele
cincisprezece săptămâni. Cine avea nevoie de muncă când avea o fată ca asta dispusă
să se deschidă pentru el?
O dată nu va fi de ajuns.
Nu spusese asta cu voce tare, nu-i așa?
Chris se uită la fața lui Joey. Avea ochii închiși. Părea complet pierdută în
moment. Bun. Nu o spusese cu voce tare. Dar era adevărat. O dată să fute această
femeie era cu câteva mii de ori prea puțin.
„Ce mai faci?” Îi șopti întrebarea la ureche între săruturile pe gâtul ei.
„Trebuie să vin,” spuse ea.
„Spune-mi ce pot face să se întâmple asta.”
„Poți să-ți folosești degetele pe clitorisul meu? Te rog?”
Își depărtă genunchii și o trase mai jos pe pat, mai aproape de el. Își linse
vârfurile degetelor și le apăsă pe clitorisul ei umflat.
„Doamne...”
„Lucruri bune se întâmplă când folosești cuvântul magic.”
Acum abia se mai mișca în ea, doar împingeri superficiale, mișcându-se doar
câțiva centimetri înăuntru și afară, în timp ce o masa cu degetele. Joey întinse mâinile
și îi apucă umerii, strângându-i în timp ce se apropia de climax. Șoldurile i se ridicau
pe pat, încurajându-se spre orgasm, iar el făcea tot ce putea ca s-o aducă acolo. Freca,
mângâia și își mișca penisul în ea. Degetele ei se înfigeau atât de tare în brațele lui,
încât aproape îi rupeau pielea. Bine. Perfect. S-o facă. Îi plăcea s-o facă să se simtă
atât de bine. Dacă trebuia să sângereze puțin pentru asta, cu atât mai bine. Va avea
suveniruri de privit în oglindă mâine, amintindu-și fiecare lucru pe care și l-au făcut
unul altuia în noaptea asta.
„Vino pentru mine, Joey. Vreau să te văd venind. Vreau să simt pe penisul
meu. Vreau să-ți simt păsărica strângându-mă afară. N-o să funcționeze, dar vreau să
simt cum încearcă.”
Împinse mai repede și frecă mai tare. Era atât de udă acum, încât simțea pe
coapsele lui superioare, simțea pe pat sub ei, picurând acolo unde se uneau. Doamne,
era murdar și frumos și sexy ca naiba. Femeia asta – ar putea s-o fute până moare,
ceea ce s-ar putea să nu fie departe, pentru că dacă nu venea curând, l-ar ucide.
Nevoia de a o călări și de a se izbi în ea aproape îl copleșea. Doar gândul la asta îl
făcea să împingă puțin mai tare.
„Da,” icni Joey. „Din nou.”
mpinse mai tare. Mai tare. „Nu te opri.”
Îi apucă talia și i-o dădu, îi dădu tot ce avea. Îi trase adânc și dur, iar ea adora,
la naiba, adora. Nu avea nevoie de cuvintele ei ca să știe, deși ele o spuneau. Îi
spunea numele, iar și iar, cerea mai mult, mai tare, mai repede, iar el o făcea nu
pentru că îi spunea ea, ci pentru că avea nevoie de asta la fel de mult ca ea. Joey tăcu,
complet tăcută, iar spatele i se arcui atât de tare, încât umerii i se ridicară complet de
pe pat. Venea. Îi simțea păsărica strângându-l sălbatic. Îi mai trase o dată, izbindu-se
în ea, ținându-i sânii cu ambele mâini, strângându-i în timp ce o futea. Și apoi veni și
el, veni tare, mai tare decât își amintea că a venit în ani. Chris simți asta în spatele
ochilor, o lumină albă care oblitera lumea, cu excepția corpului lui, al corpului lui
Joey și a spermei care țâșnea din el în valuri de pură senzație.
Încet, reveni la realitate. Strâmbându-se, se retrase ușor din Joey, sperând să nu
piardă prezervativul la retragere. O futuse atât de tare, încât avu un moment rapid de
panică că s-ar putea să-l fi rupt. Nu-l simțea. Pe de altă parte, nici picioarele nu și le
simțea, și tot erau acolo. Speră.
Prezervativul era tot acolo, slavă Domnului. Îi dădu un sărut în centrul
pieptului ei gâfâitor.
„Mă întorc imediat,” promise el. O lăsă pe pat și merse în baie. Aruncă
prezervativul, își stropi fața cu apă, urină ca de obicei. Frumos că instalațiile mai
funcționau după tot tratamentul dur la care tocmai le supusese.
„Bună treabă,” îi spuse penisului său. Formau o echipă bună, de asemenea.
Chris știa că probabil ar trebui să plece, s-o lase pe Joey să se acomodeze în
noua ei casă temporară, dar nu se putea abține să nu spere că va vrea să rămână peste
noapte. Poate ar putea s-o tenteze cu promisiunea unui mic dejun la Lost Lake Café
mâine dimineață. Poate ar putea s-o tenteze cu promisiunea mai mult sex înainte de
micul dejun. Sau după. Dar de preferat înainte. Nu aveau alte prezervative, dar cine
avea nevoie de ele când aveau degete, limbi și buze?
Dar mai întâi trebuia să-i spună despre Lost Lake Village Rentals, care era
singurul lucru pe care trebuia să-l facă cu Joey în seara asta. Dillon spusese că Joey ar
fi mai deschisă la idee dacă venea de la Chris, nu de la propriul ei frate. Poate dacă
Chris ar putea convinge-o pe Joey să încerce ideea lor, Dillon nu l-ar omorî pentru că
s-a culcat cu ea înainte să se decidă ceva.
Și dacă Joey spunea da... asta ar însemna că va fi prin zonă, va locui aici, în
Lost Lake sau măcar aproape de Lost Lake. Chris ar putea s-o vadă tot timpul. Nu ar
însemna ani până când drumurile lor s-ar încrucișa din nou. Intenționa pe deplin ca
drumurile lor să se încrucișeze din nou și tare. Joey avea niște drumuri atât de
frumoase...
Se strecură înapoi în dormitor. „Hei, Jo. Voiam să-ți spun—”
Chris se opri din vorbit când observă că Joey nu mai era în dormitor. Probabil
coborâse jos cât timp fusese el în baie. Să aștepte? Oare fugise jos să folosească baia
mică de lângă bucătărie? Sau îi era foame și căuta mâncare, ceea ce însemna că ar
trebui categoric să i se alăture?
Deși tocmai petrecuseră ultima oră goi împreună, Chris nu se simțea încă
confortabil să umble prin casă fără haine. Și se pare că și ea se îmbrăcase. Hainele ei
nu mai erau pe podea unde își amintea că le aruncase. Își luă blugii și îi trase pe el,
găsi flanela și o încheie.
„Jo?” Coborî scările în picioarele goale. „Unde ai plecat?”
„Doar jos, pe canapea,” spuse ea. Vocea ei suna ușoară, dar tensionată, de
parcă încerca să pară fericită.
„Ești ok?”
 „Bine. Doar obosită. Multă călătorie. Jet lag și toate alea.”
Chris merse la canapea și o găsi înfășurată într-o pătură de lână, cu genunchii
trași la piept, ținând strâns o cană de ceai în mâini.
„Vrei să aprind focul pentru tine?”
„Nu, e ok. O să mă duc la culcare curând.”
Chris nu știa ce să facă, ce să spună. Se așeză la capătul canapelei, nu prea
departe, dar nici prea aproape.
„Îți... pare ciudat ce—?” Atât de departe ajunse Chris cu întrebarea, înainte ca
Joey să-și lase capul pe genunchi și să audă sunetul inconfundabil al lacrimilor.
„La naiba, Joey, ce s-a întâmplat?” Se apropie, terifiat să o atingă când era clar
atât de supărată și totuși disperat să fie aproape de ea.
„Îmi pare rău.” Scoase cuvintele printre suspine moi. „Nu ești tu, jur.”
„Ce e?”
Își ridică capul și își șterse lacrimile de pe obraji cu colțul păturii.
„S-a terminat cu adevărat.”
„Ce?”
„Eu și Ben.”
„Da, presupuneam că s-a terminat.”
„Nu, nu înțelegi. N-am înșelat niciodată pe nimeni în viața mea. N-aș face-o. Și
eu cu tine am făcut sex. Și de vreme ce am făcut-o, asta înseamnă că știu că s-a
terminat, pentru că n-aș face sex cu altcineva dacă n-ar fi fost. Cred că... cred că abia
acum m-a lovit că s-a terminat de tot.”
„Vrei să se termine, nu? Adică, e însurat.”
„Da, clar nu vreau să ies cu un bărbat însurat. Nu vreau. Dar timp de doi ani n-
am știut că e însurat. Timp de doi ani a fost doar iubitul meu. Al meu. Numai al meu.
Așa credeam.”
„Ai pierdut mult aici. Ți-ai pierdut iubitul și ți-ai pierdut întreaga viziune
despre cine credeai că e.”
„Sunt doar așa de proastă. Cum de n-am știut? Bineînțeles că era însurat. Nu
voia niciodată să vin la LA? Niciodată? Nici măcar o dată? Ce credeam că e cu asta?
Că o să mă despart de el din cauza traficului prost? Serios – ce gândeam?”
„Am ieșit cu o fată timp de doi ani fără să-i cunosc părinții. Pur și simplu nu s-
a potrivit cu programul nostru. Nu era ca și cum își ținea părinții înlănțuiți în subsol
în secret. Tu doar l-ai crezut pe cuvânt. Voiai să crezi că ieși cu un om cinstit. Voiai
să crezi ce e mai bun despre cineva. Nu e prostesc.”
„Așa mă simt. Mă simt ca și cum aș fi proastă.”
„Nu ești. Ești o persoană bună care a fost mințită. Toți suntem mințiți. Fosta
mea m-a înșelat timp de două luni cu noul ei iubit înainte să-mi dau seama.”
„Două luni nu sunt doi ani.”
„Dar m-a mințit, și am crezut-o. Tu doar ai ieșit cu un mincinos foarte bun.”
„Săraca lui soție – probabil mă urăște.”
„Dacă e o persoană bună, îl urăște pe el, nu pe tine.”
„Doar dacă nu a mințit-o și pe ea.”
„Asta nu e problema ta. Căsnicia lor nu e problema ta.”
„Nu,” spuse ea încet. „Am propriile mele probleme.”
 „Munca?” Ea încuviință.
„E vicepreședinte de operațiuni la compania aeriană. Nu e șeful meu, dar e un
șef. Nu pot... dar trebuie să mă întorc. Nu pot să-l las să câștige. El ar trebui să
demisioneze, nu eu. Nu eu ar trebui să renunț la jobul meu pentru că m-a mințit.”
„Da, el ar trebui să demisioneze. Ar fi singurul lucru onorabil pe care l-ar putea
face.” Nici o secundă nu crezu Chris că nenorocitul ăsta de Ben ar demisiona doar ca
Joey să poată lucra acolo cu un pic de confort și demnitate. Un astfel de om nu știa ce
înseamnă cuvântul onoare.
„Sunt așa de tentată să sun la HR pentru el. Știi că există o regulă împotriva
relațiilor dintre șefi și subalterni. Am ignorat-o pentru că nu era șeful meu, dar dacă
le-aș spune, l-ar da afară.”
„Fă-o. Categoric.”
„Probabil m-ar da afară și pe mine.”
„Bine, poate să nu faci asta. Dar ar trebui să te gândești, nu știu...”
„Ce?”
Îl privi cu speranță în ochi. Speranță și tristețe, suficient din ambele încât să-i
frângă inima și să-l facă să tacă. Acum nu era momentul să-i ofere un job nou. Acum
ar putea fi cel mai prost moment din istoria timpurilor să-i ofere un job nou.
„Ar trebui să te gândești la tine,” spuse el. „Doar ai grijă de tine cât ești acasă.”
„O voi face. Mulțumesc, Chris. Ești cel mai bun.”
„Mulțumesc. Știu.”
Asta îi smulse un mic zâmbet.
„Mă duc la culcare,” spuse ea, sorbind din ceai înainte să pună cana pe
jumătate băută pe măsuța de cafea.
„Bună idee. Eu, ăă, îmi iau bocancii. I-am lăsat sus.”
Se ridică, iar ea îi zâmbi. Voia s-o atingă, să-i mângâie fața, părul, ceva. Dar
părea atât de distantă acolo, pe canapea, înfășurată în pătura ei, cu corpul ascuns de
el, cu fața udă de lacrimi.
În dormitor, își trase șosetele și bocancii de lucru, găsi tricoul alb și lenjeria.
Aruncă ambalajul prezervativului și îndreptă puțin cearșafurile, ca Joey să nu fie
nevoită să o facă atunci când va urca să se culce. Cu o durere de regret, privi patul
unde, cu nici douăzeci de minute în urmă, era adânc în Joey și aveau cel mai bun sex
din viețile lor. Cel puțin, era unul dintre cele mai bune momente de sex ale lui. Ce n-
ar da pentru o mașină a timpului. S-ar întoarce cu douăzeci de minute – nu, cu doi ani
– și cumva ar opri-o pe Joey să iasă cu nenorocitul ăsta care i-a frânt inima atât de
rău. Dar ăsta era un vis copilăresc pentru un om matur. Totuși, un vis al tinereții lui se
împlinise în seara asta. Nimeni nu-l putea învinovăți că spera la încă un vis împlinit.
Coborî din nou, iar Joey era tot pe canapea. Îl aștepta să plece? Probabil.
„Hei, ți-am lăsat numărul meu pe noptieră,” spuse el. „Sună-mă sau trimite-mi
un mesaj sau ceva. N-o s-o iau personal dacă asta a fost, știi, doar o chestie de o
noapte. Dar vreau să aud de la tine. Spune-mi că ești ok sau ceva. Bine?”
„Bine. Mulțumesc.”
Mulțumesc? Asta primea după o noapte atât de sexy și frumoasă? Mulțumesc?
„Poți să-i spui prietenei tale acum că ai făcut ce ți-a sugerat. Poate așa o să te
lase în pace.”
 „O voi face. O să-i spun că am făcut exact ce mi-a zis. Păcat că n-a funcționat.”
„Da,” spuse Chris, forțându-se să zâmbească. „Păcat.”

Capitolul 6

„‘Păcat că n-a funcționat’? Asta i-ai spus?” Kira aproape că țipă cuvintele în
telefon. Joey trebui să țină telefonul departe de ureche ca să-și păstreze auzul în
urechea dreaptă.
„Păi... da.”
Joey tresări. Nici măcar nu se dăduse jos din pat înainte ca telefonul să înceapă
să sune. Kira, bineînțeles, voia toate detaliile despre noaptea ei cu Chris. La început,
Kira fusese entuziasmată. Joey făcuse în sfârșit ceva obraznic în viața ei. Se culcase
cu un tip super sexy imediat după ce l-a reîntâlnit – ei bine, reîntâlnit – și fusese tot ce
și-ar putea dori orice femeie de la sex. Emoționant, senzual, erotic, sigur, orgasmic și
pur și simplu murdar în stilul clasic. Ar fi trebuit să oprească povestea înainte de
final, înainte să spună ceva incredibil de stupid, iar Chris o lăsase singură în cabană,
ceea ce era ultimul lucru pe care și-l dorea.
„Ai avut un sex uluitor cu un meșter fierbinte cu barbă și ai spus ‘Păcat că n-a
funcționat’ după? Știi că sunt peste un milion de cuvinte în limba engleză? Sunt mai
multe cuvinte în engleză decât în franceză și germană la un loc. Și oricare dintre acele
un milion de cuvinte ar fi fost mai bun decât acele cuvinte. Ai fi putut spune ‘Îmi plac
paradele de bărci fantomă alimentate cu bacon’ și ar fi fost o propoziție mai bună
decât propoziția aia pe care ai pus-o la picioarele acelui bărbat frumos și al penisului
său maiestuos.”
„N-am spus că e maiestuos. E un penis, nu un vultur pleșuv în zbor. Ce am
spus e că penisul lui e ‘magnific’. Și... pot să întreb ceva? ‘Paradele de bărci fantomă
alimentate cu bacon’ chiar ți-au venit în cap pe loc? Sau ești pe vreun drog despre
care trebuie să știu?”
„Joey. Nu e despre paradele de bărci fantomă. E despre tine și Chris și penisul
lui magic.”
„Magnific. Nu magic. N-a făcut niciun truc. N-a scos un iepure din el.”
„Ți-a dat nu unul, ci două orgasme urlătoare în decurs de o oră. Mie mi se pare
magie.”
„Nu sunt chiar o urlătoare. Au fost mai degrabă două orgasme ‘incredibil de
zgomotoase’. Și a fost mai aproape de patruzeci și cinci de minute.”
„Pot să-l iau eu dacă tu nu-l vrei? Aș lua un băiat frumos din Portland cu
barbă.”
„Nu, nu poți să-l iei. E în Oregon. Tu nu ești.”
 „La naiba cu LA pentru un bărbat care a spus că ți-ar mânca păsărica
următoarele șase luni. M-aș muta în Oregon pentru asta. Îmi fac bagajele chiar
acum.”
„Nu, nu faci.”
„Dar dacă aș face-o?” întrebă Kira, cu vocea în sfârșit calmă din nou. „Ce dacă
aș veni în Oregon să stau cu tine până la nuntă? Hm? Ce dacă l-aș întâlni pe acest
Chris Meșterul tău și ne-am înțelege bine? Ți-ar păsa? Ți-ar păsa dacă el și cu mine
ne-am urca în camioneta lui mare diesel și am pleca în apus?”
„E Oregon în octombrie. N-o să vezi apusul. O să vezi cum se așază ceața.
Deși asta e chiar frumos.”
„Nu-mi răspunzi la întrebare. Ți-ar păsa dacă aș veni la Lost Lake și aș ieși la o
cină drăguță cu meșterul tău și l-aș duce înapoi la cabana mea și aș afla cât de
priceput e? Răspunde-mi.”
Joey nu voia să răspundă la acea întrebare. Nu voia să mai vorbească despre
Chris. Nu când era întinsă în patul în care făcuseră sex, pe cearșafurile care încă
purtau mirosul ușor cald și picant al pielii lui, cu paharul de vin pe care îl împărțiseră
încă pe noptieră.
„Nu. Nu mi-ar plăcea asta. Dar nici nu te-aș opri. E singur. Tu ești singură.”
„Nu ar trebui să fie singur, nu dacă e așa bun în pat.”
„E așa bun în pat. Și n-a funcționat. De îndată ce a plecat la baie după... pur și
simplu nu m-am mai putut ține. Tot ce puteam gândi era că doi ani din viața mea s-au
terminat oficial. N-am fost părăsită pentru că a găsit pe cineva mai bun sau pentru că
a primit o slujbă în altă parte sau ceva. Ultimii doi ani din viața mea au fost o
minciună. Parcă nici n-ar fi avut loc. Totul e o risipă. Doi ani, la gunoi.”
„Uite, știu că despărțirile sunt grele. Și sunt de zece ori mai grele când cineva
minte sau înșală. Știu. Am trecut prin asta. Dar Ben nu a fost întreaga ta viață. Ai o
slujbă pe care o iubești și la care ești excelentă. Eram acolo înaintea ta. Știu cât
câștigam. Și știu cât de mult mai mult am câștigat după un an cu tine la conducerea
marketingului. Ești un geniu al marketingului și toți știm asta. Indiferent dacă rămâi
sau nu, ai doi ani de experiență de muncă, doi ani de contacte, doi ani de succese, de
pus în CV. Ai prieteni – pe mine, de exemplu – și ce mai ai nevoie în afară de mine?
Și locuiești în Honolulu, Hawaii, atât de aproape de plajă încât poți vedea balene
adevărate din fereastra apartamentului tău. Îmi spui serios că totul e la gunoi? Serios?
Du-te uită-te. Du-te uită-te în toaletă și spune-mi dacă vezi balene în ea.”
„Kira...”
„Du-te. Uită-te. După. Balene. În. Toaleta. Ta. Acum.”
Joey râse. Era primul râs mare și bun pe care îl avusese toată ziua. Avea nevoie
de asta.
„Nu trebuie să mă uit. Îți pot spune că nu sunt balene în toaleta mea.”
„Vezi? Atunci nu a fost totul o risipă. Și poți înceta să-ți mai plângi de milă
oricând. Ben te-a mințit. A înșelat. Asta îl face un mincinos care înșală, iar mincinoșii
care înșală nu merită toată puterea pe care i-o dai. Nu merită dreptul de a păta ultimii
doi ani din viața ta, când tu și cu mine știm amândouă că ai avut doi ani al naibii de
buni.”
„Așa e. Da. Categoric am avut doi ani buni.”
 „Bun. Mulțumesc. Aveam nevoie să aud asta. Dacă arunci ultimii doi ani la
toaletă, mă arunci și pe mine. Și nu vreau să fiu aruncată.”
„N-o să te arunc.”
„Nu-ți pot spune cât de ușurată sunt să aud asta. Acum, trebuie să ne dăm
seama ce facem cu meșterul tău.”
„Nu e meșterul meu. E meșterul fratelui meu. Și probabil că nu mai e nici
meșterul lui Dillon, pentru că totul la cabană e gata. Face alte joburi săptămâna asta.”
„Undeva aproape?”
„Timber Ridge, cred că a zis.”
„Ce e aia?”
„Un fel de hotel-pensiune aproape de vârful muntelui, foarte frumos înăuntru.
Și e chiar în vârful muntelui. Priveliște grozavă. Schi excelent. Loc fain.”
„Poate ar trebui să mergi la schi. Poate să dai peste Chris.”
„Mă îndoiesc că o să-l găsesc pe pârtii.”
„Îl vei găsi undeva pe acolo, nu? Ți-a lăsat numărul?”
„Mi-a lăsat numărul.”
„Ai putea folosi numărul ăla ca să vă întâlniți.”
„Și să ce? Am încercat ce ai zis. Să trec peste un tip culcându-mă cu altul. Am
făcut-o. Am făcut-o tare. A fost grozav. Și... n-a funcționat.”
„Încearcă din nou.”
„Kira.”
„Vorbesc serios. Știi vechea zicală – dacă la prima încercare nu reușești, mai
fute-l pe tipul ăla o dată.”
„Nu-mi amintesc zicala asta.”
„E dinaintea timpului tău,” spuse Kira.
„Kira, te iubesc. Serios. Dar nu cred că a mă juca cu sentimentele lui Chris e o
modalitate bună de a-mi gestiona propriile sentimente. Nu e tocmai corect față de el.”
„L-ai întrebat?”
„Ce?”
„L-ai întrebat ce părere are despre asta? Nu e mai mare ca tine?”
„Da, are douăzeci și opt de ani.”
„Deci e adult.”
„Corect.”
„Bine. Atunci trimite-i un mesaj. Întreabă-l dacă puteți lua prânzul sau cina
împreună. Luați prânzul sau cina împreună. Întreabă-l dacă l-ar deranja să fie
partenerul tău de pat până te întorci la muncă după nuntă. Poate spune da. Poate
spune nu. Dar asta e decizia lui, nu a ta.”
„Vrei serios—”
„Îți place de el?” întrebă Kira, și pentru prima dată în toată conversația părea
sută la sută sinceră. „De Chris, adică. Îți place de el?”
„Întotdeauna mi-a plăcut. Obișnuia să-l protejeze pe Dillon. Erau cei mai buni
prieteni în liceu. Dillon a fost deconspirat, iar Chris a spart cel puțin un nas încercând
să-l apere pe Dillon de o bătaie în parcare. Chris era un dur pe atunci. Întotdeauna mi-
a fost teamă că o să fie rănit încercând să-l protejeze pe Dillon. Ăsta e un prieten
adevărat, care sparge un nas pentru tine.”
 „Aș sparge un nas pentru tine, JoJo.”
„Aș sparge și eu un nas pentru tine, KiKi.”
„Nu-mi spune așa.”
„Tu mi-ai spus JoJo.”
„O să-i trimiți mesaj lui Chris și măcar o să vorbești cu el despre noaptea
trecută?”
„Da, o să-i trimit mesaj lui Chris. Nu vreau să creadă nici măcar o secundă că
regret ce s-a întâmplat.”
„Atunci poți să-mi spui orice vrei.”
„O să te sun diseară după ce vorbesc cu el. Ce mai?”
„Perfect. Acum du-te și sari pe băiatul ăla frumos cu barbă înainte să o fac eu.”
„Îți închid acum.” Și Joey o făcu.
Încă câteva minute, Joey rămase în pat, patul pe care Chris îl făcuse cu
propriile mâini. Nu putea nega că era cam sexy, că putea literalmente să facă un pat.
Și era un pat atât de frumos, meșterit cu măiestrie, așezat perfect într-o cameră destul
de frumoasă încât să merite un astfel de pat. Greu de crezut că această cabană era
același loc dărăpănat în care familia ei locuia în toate verile de la opt la optsprezece
ani. Chris chiar putea face magie. Pentru câteva ore noaptea trecută, făcuse tristețea ei
să dispară ca prin magie. A revenit, dar pentru o vreme a fost plecată, și asta era o
adevărată ispravă. Și era aproape Halloween, un sezon pentru trucuri, dulciuri și un
pic de magie întunecată.
Poate că Kira avea dreptate. Poate ar trebui să mai încerce o dată cu Chris.
Chiar dacă nu ar mai face sex – deși probabil ar face-o, dacă noaptea trecută era
vreun indiciu – îi plăcea să petreacă timp cu el. Se simțea din nou ca un copil cu el.
De parcă, atâta timp cât Chris era prin preajmă, va fi bine. Și să fie bine după o
despărțire urâtă era singurul fel de dulciuri de Halloween pe care le voia acum.
Joey luă telefonul și îi scrise un mesaj lui Chris. Bună, sunt Joey. Mulțumesc
pentru noaptea trecută. A fost destul de uimitoare până am stricat-o eu. Mă lași să-ți
ofer prânzul ca să mă revanșez? Oricum aș vrea să văd Timber Ridge. Dacă nu,
înțeleg. Poate nici eu n-aș vrea să mă văd.
Fără să trimită mesajul, puse telefonul înapoi pe noptieră, lângă paharul de vin
din care băuseră amândoi. Se uită la el și zâmbi. Noaptea trecută fusese destul de
spectaculoasă. Nu-i venea să creadă că Chris avea acea latură – cea autoritară,
vorbind murdar, latura perversă. Apele liniștite sunt adânci, nu? Așa zice zicala? Se
pare că apele liniștite sunt adânci și murdare uneori. Și acum că văzuse în sfârșit acea
latură adâncă și murdară a lui Chris, chiar voia s-o vadă din nou. Dacă nu-l deranja.
Dacă nu era supărat pe ea pentru mica ei cădere nervoasă de după sex. Era doar un
mod de a afla. Apăsă Trimite pe mesaj. În timp ce aștepta un răspuns, Joey se dădu
jos din pat, făcu un duș rapid și își puse hainele.
Când se întoarse în dormitor, avea două mesaje – unul de la Chris și unul de la
Kira.
Cel de la Chris spunea: Îmi amintesc de doi oameni care au futut noaptea
trecută. Nu-mi amintesc să fi stricat cineva ceva. Prânzul sună grozav. La Green Owl
la două?
Joey răspunse imediat: Ne vedem acolo.
 Mesajul de la Kira spunea simplu: Cât de magnific e penisul ăsta, mai exact?
La care Joey răspunse: E cam ca Muntele Hood. Mare, minunat și vrei să
petreci mult timp pe el. Doar că nu vrei ca Muntele Hood să-și piardă încărcătura, dar
pe Chris da... Metafora asta s-a prăbușit rapid.
Apoi Kira scrise înapoi: Cred că tipul ăsta Chris ți-a futut creierii.
La care Joey răspunse: Dacă creierii mei nu m-au avertizat că ies cu un bărbat
însurat, sunt mai bine fără ei.

***

„Va trebui să te omor, știi asta, nu?” spuse Dillon.

Chris se îndreptă și își împreună mâinile la spate. Văzuse asta venind.
„Înțeleg. Nu obișnuiesc să spun nimănui ce fac în viața mea privată, dar având
în vedere, știi…”
„Că era dormitorul meu? În patul meu? Cu sora mea?”
Chris ar fi preferat să aibă această conversație la casa lui Dillon sau la el acasă.
Undeva mai privat decât biroul de la etajul douăzeci și cinci al lui Dillon, cu asistenta
lui administrativă stând chiar lângă ușă. Fiind un birou modern cu un plan deschis, nu
exista intimitate.
„Urăsc planurile deschise,” murmură Chris.
„Ce?”
„Nimic. Continuă să țipi la mine. În liniște.”
Chris stătea în fața biroului lui Dillon și își ținea vocea scăzută. Poate că ar fi
trebuit să poarte și el un costum. Aici nu era Portlandul hipsteresc în firma de
avocatură a lui Dillon. Era Wall Street pe Coasta de Vest. Era singura barbă de pe
întregul etaj.
„Am menționat partea despre patul meu din casa mea?” întrebă Dillon.
„Da. Deși, ca să fiu corect, nu mi-ai plătit încă pentru pat, deci tehnic patul e
încă al meu.”
„Îți fac un cec. Apoi te omor.”
„Corect.”
Dillon gemu și își trecu mâinile prin păr. Amuzant cum nimic nu se schimba,
chiar dacă totul se schimba. În liceu, Dillon fusese regele balului în anul al treilea,
înainte să fie deconspirat. Arăta ca un membru al trupei Backstreet Boys atunci și
acum. Deși trăise în Portland toată viața, Dillon nu avea de gând să devină un
lumbersexual doar pentru că era la modă. Fără flanel – cravate de mătase și costume
pentru el. Fără coc bărbătesc – mai degrabă ar muri. Fără barbă – de ce să ascunzi un
chip atât de frumos sub atâta păr? De la liceu, singurele lucruri care se schimbaseră la
Dillon erau cărare în păr și soldul contului bancar. Dreptul corporativ fusese la fel de
bun pentru Dillon pe cât fusese pentru Chris să-și deschidă propria companie de
construcții.
„Știi că asta ar putea strica totul, nu?” întrebă Dillon. „Joey nu e fan să fie
manipulată. Îi oferi un job după ce te culci cu ea? O să se simtă manipulată. N-o
învinovățesc.”
 „S-a întâmplat pur și simplu, jur,” spuse Chris. „Voiam să vorbesc cu ea despre
job și apoi... lucruri. S-au întâmplat lucruri.”
„Lucruri goale.”
„Da.”
„De obicei ai mai mult autocontrol.”
„Nu în preajma surorii tale.”
„Aș fi preferat să nu aud asta.”
„Dillon... te-ai gândit că poate vrea să rămână la jobul ei vechi?” întrebă Chris,
disperat să schimbe subiectul de la lucrurile goale pe care le făcuse cu Joey noaptea
trecută.
„Știu că vrea să rămână la jobul ei vechi. Nu vreau să rămână la jobul ei vechi.
Vreau să se întoarcă aici să lucreze pentru Lost Lake Village Rentals.”
„Și eu vreau.”
„Ei bine, probabil că asta n-o să se întâmple acum că ai stricat totul, știi...
futând.”
„Deci nu ești supărat că m-am culcat cu ea? Ești doar supărat că, culcându-mă
cu ea, aș fi putut strica planul tău de afacere?” întrebă Chris.
„E adultă. Nu-mi pasă cu cine se culcă. Nu sunt tata. Nu sunt paznicul ei. Nu e
treaba mea. Doar că acum e literalmente treaba mea. Joey e singura persoană perfectă
pentru a gestiona Lost Lake Village Rentals și am nevoie ca ea s-o facă. Nu pot avea
încredere în altcineva cu asta.”
„Nimeni altcineva?”
„Am căutat, jur. Am avut interviuri cu aproape cincizeci de candidați. Doi
păreau ok până am verificat paginile lor de Facebook. De ce mai au oamenii
Facebook dacă vor să rămână angajați?”
„Îmi place să postez videoclipuri Nirvana pe pagina mea de MySpace.”
„MySpace nu mai există.”
„La naiba, unde se duc toate videoclipurile mele, atunci?”
Dillon se apropie de Chris și îi puse mâinile pe umeri. „Compania asta e
copilul meu. Nu-ți lași copilul pe mâna unui străin. Îți lași copilul cu cineva din
familie pe care îl cunoști și îl iubești și care e un geniu al marketingului.”
„N-am întâlnit niciodată un copil care să aibă nevoie de marketing.”
„Copilul meu are dacă vreau să decoleze.”
„Ai un copil ciudat.”
Dillon își lăsă mâinile de pe umerii lui Chris și se întoarse la birou. Chris
venise direct la biroul lui Dillon în dimineața asta. Nu trebuia să fie la Timber Ridge
până la unsprezece, și oricât de mult îl deranja să sărute și să povestească, știa că
trebuie s-o facă în acest caz. El și Dillon erau acum parteneri de afaceri. Dillon își
investise toate economiile și ale logodnicului său în acest vis. Lost Lake Village
Rentals nu exista – încă. Dar va exista în câteva luni dacă o puteau convinge pe Joey
să se alăture. Zece cabane care înconjurau faimosul Lost Lake pe versantul de nord-
vest al Muntelui Hood. Zece cabane pentru închiriere pe noapte, săptămână sau lună.
Zece cabane abia locuibile pe care Dillon și Oscar le cumpăraseră cu economiile lor
și îl angajaseră pe Chris să le transforme în palate rustice. Și cineva trebuia să
gestioneze complexul de cabane, cineva trebuia să le promoveze și cineva trebuia să
locuiască într-una din cabane tot anul pentru a rezolva problemele oaspeților. Și acel
cineva trebuia să fie Joey, pentru că doar Joey avea expertiza în marketing, abilitățile
de contabilitate și personalitatea pentru a trata cu oaspeții cabanelor. Chris putea
repara țevi sparte și acoperișuri care curg și transforma gropi în case de vis, dar nu era
o persoană sociabilă decât dacă se culca cu acea persoană. Dar Joey... Acest job era
făcut pe măsură pentru ea. Dacă ar putea s-o convingă de asta.
„Stai.” Dillon arătă spre scaunul din fața biroului său.
„O să mă omori pe scaunul ăla?” întrebă Chris.
„Crezi că ar trebui?”
„Probabil aș face-o în locul tău.” Chris se așeză și știa că ar putea fi ultima
dată. Dillon avea un birou frumos – mobilier de piele și o podea de stejar alb lustruită
la un luciu intens. Dacă trebuia să moară undeva, era fericit să moară pe o podea de
stejar alb bine întreținută. „În apărarea mea, tu mi-ai spus s-o curtez. Mi-ai spus să
plantez o sămânță—”
„Am vrut să spun ‘plantează o sămânță ca să se gândească să se mute înapoi în
Oregon.’ Nu am vrut să plantezi o sămânță în... știi tu. Grădina ei de damă.”
„Asta a devenit oficial a doua cea mai ciudată conversație din viața mea.”
„Care a fost prima?”
„Cea pe care am avut-o cu Joey noaptea trecută după—”
„Conversația s-a terminat.”
„Bun. Sau nu bun dacă mă omori.”
„Nu o să te omor. Dar o să repari asta.”
„Cum să ‘repar asta’? Nu e nimic de reparat. O să-i spun despre job. O să
spună ‘da’, ‘nu’ sau ‘lasă-mă să mă gândesc’. Și asta e. E adultă. Nu o poți face să
facă ceva ce nu vrea.”
„Dacă spune nu pentru că crede că i-o ofer din milă din cauza despărțirii sau că
tu i-o oferi pentru că te-ai culcat cu ea, n-o să fiu fericit.”
„Nu e chiar o amenințare.”
„Vrei să fiu nefericit? Vrei? Nu ți-a fost de ajuns că mi-ai frânt inima în liceu?
Vrei s-o faci din nou?”
„Plec.” Chris se ridică.
„Îți amintești când te-am sărutat la cabana de schi?”
„Nu.”
„Nici eu. M-am răzgândit în ultimul moment. Dar voiam.”
„A fost noaptea aia când am luat ciuperci la provocare?”
„Deci îți amintești.”
„Cum am supraviețuit ultimului an de liceu?”
„Noroc chior, omule,” spuse Dillon.
Chris se ridică, se aplecă peste birou și îl lovi pe Dillon peste braț. „O să fie
bine. Chiar dacă Joey spune nu, vom găsi pe cineva pentru job.”
„Știu.” Dillon încuviință. „Îmi amintesc doar cum era — noi trei, petrecând la
lac toată vara. Erau vremuri bune. Fără joburi. Fără bani. Doar niște puști proști
cărora nu le păsa de nimic. Aș vrea puțin din asta înapoi, știi?”
„Știu. Și eu aș vrea. Fără droguri și fără sărăcie, totuși.”
„Exact.”
 „Am prânzul cu Joey. O să-i spun mai multe despre companie. Dacă pare
interesată, îi menționez jobul.”
„Vreau ca sora mea să se întoarcă din mijlocul oceanului.”
„Poate îi place să trăiască în Hawaii.”
„Ce are Hawaii și nu are Oregonul?”
Chris se aplecă și privi pe fereastră. „Soarele.”
„Supraevaluat. Acum du-te. Fă-o pe sora mea să se mute înapoi. Îndulcește-o
dacă trebuie. Dar nu în felul ăla.”
„Ce fel?”
„Orice fel ai folosit noaptea trecută.”
„De fapt, ea—”
„Nu vreau să aud. Doar du-te.”
„Plec.”
Chris se întoarse să plece, dar se opri în pragul biroului lui Dillon. Se răsuci,
ridică o mână și arătă spre el.
„Nu ți-am frânt de fapt inima în liceu, nu-i așa?”
„Nu.”
„Bine. Perfect. M-aș fi simțit groaznic dacă ai fi fost îndrăgostit de mine sau
ceva și eu eram complet clueless.”
„Erai cel mai bun prieten al meu, asta era tot. Nici măcar nu eram atras de tine.
Fără supărare.”
„Nicio supărare. Nici eu n-aș fi avut o pasiune pentru un leneș ca mine în
liceu.”
„Nu era asta.”
„Atunci ce era?”
„Omule,” spuse Dillon, ca și cum ar fi fost cel mai evident lucru din lume. „Îți
purtai portofelul cu lanț.”

Chris conduse din Portland până la Timber Ridge, iar cu traficul îi luă o oră și
jumătate. Nu-l deranja drumul, deși îi lăsa cam mult timp liber să se gândească la
noaptea trecută, la Joey, la ce se întâmplase după — și la ce se întâmplase dimineața
asta, care o făcuse să-i trimită mesaj. Nu se așteptase la mesaj. Nici măcar o secundă.
Nu după ce ea plânsese după sex și spusese că planul de „rebound” n-a funcționat.
Dar, sincer... se așteptase să funcționeze? Trecuse și el prin despărțiri. O noapte
de sex bun cu un prieten sau un străin nu era vreun glonț de argint care să omoare
durerea. Joey fusese cu tipul ăla doi ani. Singurul lucru care ar fi putut s-o facă să se
simtă mai bine era dacă Chris ar fi luat acel glonț de argint și l-ar fi tras direct în Ben.
Își permisese pentru o clipă acea fantezie sângeroasă, înainte să-și amintească
faptul că nu pusese mâna pe o armă în viața lui. Era un îndrăgostit, nu un luptător.
Deși era tentant să-l facă pe Ben să mănânce rahat pentru ce-i făcuse lui Joey. Cine
face așa ceva? Cine își minte iubita timp de doi ani, fără oprire? Și nu o minciună
mică, gen „am fost vedetă la fotbal în liceu” când de fapt ai fost rezervă. Nu —
nenorocitul ăsta avea o soție. O soție adevărată, în carne și oase, care locuia cu el în
Los Angeles, și în niciun moment nu s-a obosit să-i spună lui Joey despre asta. Așa
ceva era comportament de sociopat. Să minți în halul ăsta, atâta timp. Cine face așa
ceva? Și mai ales — cine îi face așa ceva lui Joey?
Joey era cea mai bună fată pe care o întâlnise vreodată. Îl protejase pe Dillon
ca un fel de bodyguard mic și adorabil în ultimul an al acestuia, când lucrurile
deveniseră grele. Și, deși ea era boboc când Chris era în ultimul an, Joey îl ajutase
mereu la temele de engleză, pentru că el era de-a dreptul praf la tot ce ținea de
redactarea de eseuri. Nu-l ironizase pentru asta, nu-l tachinase pe seama gramaticii
sau ortografiei lui. Tot ce spusese fusese: „Ei, ești atât de bun la matematică încât îmi
vine să vomit, ok?”
Normal că se îndrăgostise de ea atunci și acolo. Iar ea spusese că îi vine să
vomite — și fusese cel mai frumos lucru pe care i-l spusese vreodată o fată.
Ce tip heterosexual cu jumătate de creier n-ar fi căzut în dragoste cu ea? Și
acum, când știa cum e în pat? Cât de darnică e? Cât de pasională? Cât de amuzantă e
în timpul sexului? Doamne, era la cinci minute distanță de a se îndrăgosti din nou de
ea.
Își smulse gândul din minte, își „luă cheile” din mâinile inimii și își spuse:
„Du-te acasă, Creierule, ești beat de poftă.”
Când opri pentru o cafea în Government Camp, își verifică telefonul și găsi un
mesaj nou de la Joey:
„Nu-mi vine să cred cât de frumoasă e cabana acum. Ești atât de talentat încât
îmi vine să vomit. Scuze. Trebuia să-ți spun asta.”
Inima lui fură cheile, sări în camionetă, o luă pe Joey și porni spre apus. Apoi
inima viră brusc, ieși de pe drum, se izbi de un stâlp de telefon și explodă într-o
minge de foc.
„La naiba.”
 Capitolul 7

Joey urcă devreme spre Timber Ridge. Își spusese că voia doar să vadă
faimosul lodge, să vadă dacă se schimbase cu ceva de când venise ultima oară, cu
câțiva ani în urmă. Atât. Nu avea nicio legătură cu faptul că era, poate, puțin prea
nerăbdătoare să-l revadă pe Chris. De fapt, nici măcar nu voia să-l vadă din nou.
Inima îi bătea cu putere, iar mâinile îi tremurau ușor. Simptome clasice de panică,
nu? Da, bineînțeles. Era speriată, iar frica era ceva rău, și cum era speriată și frica era
rea, însemna că sigur nu abia aștepta să-l vadă pe Chris din nou.
Și iată de ce Joey era un geniu în marketing — putea să-și vândă singură propriile
minciuni.
Doar că, în ziua aceea, nu mai cumpăra nimeni.
Joey voia să-l vadă pe Chris. Îl voia absolut. Prieten vechi. Prieten drag.
Prieten nou. Toate la un loc. Dar...
Dar.
Vroia să-l vadă din nou... dezbrăcat? Ei bine, da.
Întrebare ușoară. Răspuns ușor.
Credea că ar trebui să-l vadă din nou dezbrăcat? Întrebare mai grea. Răspuns și
mai greu.
Oh... mai greu.
Termină, Joey.
„Ia decizii cu jumătatea de sus a corpului, nu cu cea de jos”, își spuse în gând.
Dar jumătatea de jos era mult mai distractivă...
Joey încercă să-și bage mințile în cap în timp ce mergea prin sala principală a
lodge-ului. Sezonul de schi nu urma să înceapă decât peste vreo lună, așa că locul era
ciudat de tăcut. Și totuși, plutea încă în aer un miros distinct, persistent — amestecul
a sute de snowboarderi adolescenți. Fantomele iernilor trecute, „bitchin’” și „gnarly”.
Chris și Dillon erau două dintre acele fantome. În ultimii doi ani de liceu se apucaseră
amândoi serios de snowboarding. Ea, în schimb, rămăsese fidelă schiurilor clasice,
ceea ce avea perfect sens pentru ea.
În plus, băieții cu snowboardul erau prea competitivi, prea încrâncenați. Ea
prefera să se distreze cu prietenii, să schieze puțin, să bea ciocolată caldă în lodge, nu
să-și riște gâtul doar ca să impresioneze niște tipi care nici măcar nu-i plăceau, ăia
care le ziceau fetelor „iepurași de zăpadă”. Ei bine, pentru Joey și prietenele ei, ăia
erau „țoape pe schiuri”. Chris și Dillon nu erau așa. Ei erau „băieții buni”, chiar dacă
pe atunci erau complet ridicoli. După fiecare coborâre reușită, dădeau năvală în lodge
— roșii la față, plini de zăpadă, gâfâind și râzând, în timp ce Dillon începea să
povestească cu patos despre ziua lui, iar Chris stătea lângă el, clătinând din cap și
aruncând câte o replică între două gesturi teatrale:
„Aia a fost o întoarcere de 180, nu de 360. Lasă matematica pe mâna mea,
Dillon.”
„Nu, ăla era un Saint Bernard, nu un urs. Verifică-ți, naibii, ochii.”
„N-ai semănat nici măcar de la distanță cu Shaun White în zbor, dobitocule.”
 Aparent, așa vorbeau cei mai buni prieteni între ei. Joey găsea totul adorabil —
dacă făcea abstracție de mirosul oribil de transpirație pe care îl emanau amândoi. Îi
mirosea cu mult înainte să-i vadă. Din fericire, de la liceu încoace, învățaseră cum
funcționează atât dușul, cât și deodorantul. Probabil ajutase și faptul că, de Crăciunul
din ultimul an, le dăduse fiecăruia câte o pungă-cadou Old Spice, cu un bilețel pe care
scria:
„Folosiți-le, vă rog! Pentru mine și pentru întreaga omenire! P.S. — Crăciun
fericit. P.P.S. — Nu glumesc, puteți îngrozitor.”
Joey zâmbi singură în timp ce ieșea din lodge și pornea spre hotel. Câte
amintiri frumoase... Toate cele mai bune îi implicau pe Dillon și pe Chris. Și pe
părinții ei, desigur. Îl „semiadoptaseră” pe Chris în ultimul an de liceu al lui Dillon.
Dillon era o țintă ușoară pentru bătăuși — și mai rău —, iar Chris era o țintă sigură
pentru suspendare sau exmatriculare, având în vedere tendința lui de a împărți pumni
celor care-l hărțuiau pe Dillon. Părinții ei voiau să-i țină sub observație pe „băieți”,
cum le spuneau mereu. Chris dormea la ei acasă, mânca din mâncarea lor și mergea
cu ei în toate excursiile. Se integrase atât de bine, încât Joey nu realizase cât de mult
făcea parte din viața ei de zi cu zi până când el absolvise liceul. Dillon plecase la
facultate în New York.
Iar Chris pur și simplu... dispăruse.
Acum știa unde ajunsese. Fără Dillon și fără familia ei prin preajmă, se rătăcise
o vreme. Eșuase puțin, apoi reușise puțin, apoi reușise mult. Și totul pe cont propriu.
Și iată-l acum, la douăzeci și opt de ani, lucrând la Timber Ridge — un
monument istoric național. Cât de tare era asta? Ea, între timp, își angajase un
instalator doar ca să-i atârne tablourile în apartamentul din Honolulu, de frică să nu
strice tencuiala sau să nu nimerească în cuie fără suport.
Vorbind de cuie tari...
La recepție, Joey întrebă unde îl putea găsi pe Chris. Din fericire, el lăsase
vorbă că s-ar putea să-l caute cineva. Evită liftul lent și antediluvian — probabil
funcționa tot la viteza la care mersese acum optzeci de ani, când se deschisese locul
— și urcă cele trei etaje pe scări. Cineva lăsase ușa întredeschisă, dar o bandă galbenă
de avertizare întinsă peste tocul ușii o opri din drum. Un semn pe ușă își cerea scuze
pentru zgomot.
„Zgomot? Ce zgomot?”
Joey împinse ușa câțiva centimetri, își strecură capul peste banda galbenă și îl
văzu pe Chris în fața unui șemineu de piatră, cu un baros în mână. Purta ochelari de
protecție, genunchiere, cotiere și o mască de praf. Ridică barosul, se întoarse și lovi
cu putere. Impactul fu asurzitor — și plin de scântei de piatră. Joey tresări și scoase
un mic strigăt de uimire.
Șemineul se prăbuși într-o cascadă cenușie de piatră spartă și praf.
„Wow”, spuse Joey, iar Chris se întoarse peste umăr. Își trase masca de praf pe
frunte și zâmbi.
— „Există un cuvânt pentru atunci când faci ceva violent ca să te simți mai
bine”, zise el. „Începe cu C... ceva grecesc sau latin?”
„Catarsis?”
„Ăsta e.”
 — „Aveai nevoie de catarsis?”
— „Cam da, da.”
Da, Joey cam știa *de ce* avea el nevoie de catarsis. Ups.
— „Deci... te simți mai bine acum?” întrebă ea.
Chris se apropie de ea, dădu la o parte banda galbenă de avertizare ca s-o lase
să intre în cameră, apoi închise ușa în urma lor.
— „Mult mai bine.”
— „Pot să încerc și eu?”
— „Ești autorizată, licențiată și asigurată?”
— „Am asigurare de sănătate.”
Chris clătină din cap.
— „Aia nu se pune.”
— „Bine. Îți las ție ciocănitul.”
— „Perfect.”
— „Nu era o glumă cu tentă sexuală.”
— „Ar fi trebuit să fie.”
Joey dădu din cap, privind în jur prin cameră.
— „Probabil că era, acum că mă gândesc. Cameră frumoasă. De ce dărâmi
șemineul?”
— „Mortarul s-a crăpat acum câțiva ani. Cineva l-a reparat, dar n-a folosit
mortar refractar, cum ar fi trebuit. Așa că a început să se crape din nou. Singura
soluție e s-o iau de la zero.”
— „Pare o mizerie.”
— „Uneori trebuie să faci mizerie ca să faci curățenie.”
— „Aici e o metaforă despre viață”, spuse ea. „Probabil despre a mea.”
Se apropie de patul king-size, trase pânza de protecție și trecu mâna peste
cuverturile moi, țesute. Cameră mare, dar, datorită lambriurilor de lemn și grinzilor
de cedru de pe tavan, părea caldă și intimă. Aproape romantică. Dacă n-ar fi fost
gaura uriașă din mantaua șemineului.
— „Zi grea?” întrebă ea.
Chris sprijini capul barosului pe podea, lângă picior, și se rezemă de coadă ca
de un baston.
— „Zi mai bună, de fapt. Cred. Poate am fost cam grăbită aseară când am zis,
știi tu... că planul n-a funcționat.”
— „Tocmai te-ai despărțit de tip. Ai voie să-ți ia mai mult de câteva zile să
treci peste. Cel puțin o săptămână.”
Ea îi zâmbi, recunoscătoare pentru tonul cald și înțelegător.
— „Șase luni. Kira mi-a ordonat să nu fac nimic drastic timp de șase luni după
despărțire.”
— „Ce înseamnă «drastic» pentru ea?”
— „Să-mi tai părul. Să-mi fac un tatuaj. Să cumpăr o mașină nouă de care n-
am nevoie. Să omor pe cineva. Să mă apuc de CrossFit.”
— „Aia e lista în ordine de la cel mai puțin la cel mai drastic?”
— „Cam da.”
 — „Pare rezonabil. După ultima mea despărțire, era să-mi cumpăr o
motocicletă ca să mă simt mai bine. Nici măcar nu știu să conduc una.”
— „Atunci de ce voiai una?”
— „Mă uitasem compulsiv la *Sons of Anarchy* pe Netflix. Nu eram într-o
stare grozavă, deci... știu cum e. E în regulă să-ți iei o pauză.”
— „Apropo de timp,” spuse Joey. „Despre aseară... imediat ce șocul a trecut —
și poate și strălucirea de după — mi-am dat seama că am petrecut doi ani din viața
mea cu cineva care m-a mințit în față de fiecare dată când eram împreună. Nu
plângeam pentru că-mi lipsea sau că-l vreau înapoi. Ben, cel pe care credeam că-l
iubesc, nu există. Plângeam pentru că... ei bine, n-aveam un baros la îndemână. Sau
ceva de spart.”
El o privi. Apoi privi pe fereastră. Apoi spre ușă.
— „Chris?”
Se duse la ușă și o încui înainte să se întoarcă spre ea.
— „Una”, zise el.
— „Una ce?”
— „Îți dau voie să dai o lovitură. Și să nu spui nimănui, niciodată, că te-am
lăsat să faci asta.”
Ridică barosul și i-l întinse.
— „Vorbești serios?”
— „Doar una. Și ai grijă. Dillon a amenințat deja că mă omoară o dată azi.
Dacă te rănești...”
— „N-o să mă rănesc.”
Îl luă din mâinile lui, cu ambele mâini. Când îi simți greutatea, respectul ei
pentru Chris crescu și mai mult. Era *tare* greu. Trebuia să-l pună jos.
— „Uite.” Chris îi puse ochelarii de protecție, îi ajustă, apoi îi întinse o mască
de praf.
— „Bine, vreun sfat?”
— „Ești dreptace?”
— „Da.”
— „Ține-l cu stânga la bază, dreapta aproape de cap.”
Joey își așeză mâinile exact cum îi spusese el.
— „Ține-l bine”, zise Chris. „Prindere fermă.”
— „Am înțeles.”
— „Acum plimbă-ți mâna dreaptă în jos și în sus pe mâner.”
— „Chris.”
— „Strânge-l un pic. Mângâie-l. Ia-ți timp și împrietenește-te cu el. Poate pune
și un pic de lubrifiant. Sau linge-l. Ajută.”
— „Chris.”
— „Ce?”
— „O să dau cu chestia asta acum.”
— „Dă-i drumul.”
El făcu câțiva pași în spate, apoi încă vreo câțiva.
Joey ridică barosul și îl ținu un moment, balansându-se ușor înainte și înapoi,
încercând să găsească unghiul potrivit, sprijinul potrivit, priza potrivită. Chris spusese
doar una, așa că trebuia să facă lovitura să conteze. Joey nu era o persoană violentă și
nici măcar deosebit de temperamentală, dar uneori își dorea să poată lovi cu barosul
toată necinstea, cruzimea și prostia gratuită din lume — mai ales pe a ei. Când ridică
barosul, nu-și imagină că șemineul era chipul lui Ben. Își imagină doar că era viața ei.
Și, cum spusese Chris, uneori trebuie să faci mizerie ca să o cureți.
Cu spatele încordat, abdomenul strâns și umerii drepți, Joey ridică barosul, ținti
și-l lăsă să cadă cu toată forța. Lovitura atinse colțul mantalei de piatră, și vibrația i se
duse din palme până în umeri. Zgomotul fu scurt, asurzitor — și, în mod ciudat,
extrem de satisfăcător, mai ales când bucăți de piatră se prăbușiră pe prelată.
Se întoarse, auzindu-l pe Chris aplaudând încet.
— „Bravo,” zise el. „Sper că nu te-ai prefăcut că piatra aia eram eu.”
— „Niciodată.” Îi întinse ochelarii și masca. Lăsă barosul jos. „Doar... zona
dezastrului actual din viața mea.”
— „Te simți mai bine?”
— „Puțin, chiar da. Mulțumesc.”
— „Nicio problemă. Cred că am făcut destul ravagiu cu armele mari.”
— „Și acum?”
— „Rangă.”
Căută prin cutia cu unelte și scoase o bară mare de fier.
— „Pare și mai distractivă,” spuse ea.
— „Nu.”
— „Strică-petrecerea.”
— „Pasul ăsta e mai ușor de dat peste cap.”
— „N-aș vrea să stric șemineul,” zise Joey.
— „Nici eu. Îmi place locul ăsta.” Chris privi în jur. „Oamenii vin din toate colțurile
lumii să stea la hotelul ăsta. Merită un șemineu frumos pentru banii lor. E drăguț să te
gândești la asta, știi?”
— „La ce anume?”
— „La faptul că fac șemineul cât mai frumos pentru oamenii care vor sta aici.
Eu nici măcar n-o să fiu prin preajmă, dar ei o să se bucure de munca mea.”
— „Un șemineu mare de piatră e destul de romantic,” spuse ea. „Câți oameni
crezi că au făcut sex grozav în camera asta?”
— „Prea puțini,” răspunse el, întorcându-i spatele ca să lucreze. Dar Joey zări
zâmbetul mic ce-i încolțise la colțul gurii. Îi plăcea zâmbetul acela, îi plăcea că ea îl
putea face să zâmbească. Dacă ar fi avut ocazia, l-ar fi făcut să zâmbească din nou.
Poate chiar asta era ocazia.
Cât timp el lucra, ea îl privi. Cu capătul curbat al răngii, Chris desprindea
cărămizile gri din perete. Acestea cădeau pe prelată, lăsând în urmă lemnul și
tencuiala goale. Chris se mișca repede și sigur, complet relaxat de prezența ei. Dacă
ar fi fost ea în locul lui, nici nu i-ar fi păsat să fie privită — dacă ar fi știut să facă
asemenea lucruri, precum reconstruirea unui șemineu de la zero, ar fi vrut ca toată
lumea s-o vadă.
El nu părea deloc arogant în felul în care lucra, doar fericit că avea ceva de
făcut — și hotărât s-o facă bine. Joey avea o slăbiciune pentru oamenii care puteau
repara lucruri, construi lucruri, crea lucruri.
 Jobul ei, în schimb, însemna să conceapă campanii publicitare, să atragă clienți
prin orice mijloace și să consolideze imaginea mărcii Oahu Air. Era o muncă
importantă, menținea compania pe profit și aducea noi clienți. Dar Joey nu uita
niciodată că întreaga companie n-ar fi existat fără bărbații și femeile care construiau
avioanele și fără muncitorii din aeroport care le mențineau curate, sigure și gata de
zbor.
Și, oricât de mult îi plăcea munca ei, își dorea, uneori, să facă ceva care să-i
vorbească inimii un pic mai mult decât...
…să inventeze titluri noi pentru newsletterul companiei sau să petreacă o
săptămână întreagă alegând un font pentru un nou afiș publicitar. Joey și-ar fi dorit să
facă ceva care s-o facă să se simtă cum se simțea Chris când lucra — ca și cum făcea
lumea puțin mai frumoasă, mai confortabilă, mai romantică pentru oameni. Ideal,
ceva care să nu implice atâta transpirație, totuși.
Transpirația arăta mult mai bine pe Chris decât pe ea.
El termină de demontat tot șemineul în vreo jumătate de oră. Joey se oferise să-
l ajute să încarce cărămizile vechi în roabă, dar el îi făcu semn să stea deoparte.
— „Muncă de bărbat?” îl tachină ea.
— „Este, dacă bărbatul are licență, garanție și asigurare.”
— „Bine, bine. Atunci eu mă duc să ne prind o masă pentru prânz. Avem totuși
prânzul, da?” întrebă ea.
El aruncă o privire peste umărul ei, spre ceasul de pe noptieră.
— „E cam devreme. Ți-e foame?”
— „N-am venit devreme pentru prânz. Am venit... nu știu”, recunoscu ea. „Am vrut
un pic să te văd. Și un pic n-am vrut să te mai văd niciodată, pentru că m-am simțit ca
o idioată aseară. Dar apoi am vrut din nou să te văd tocmai pentru că m-am simțit ca
o idioată aseară. Sunt foarte conflictuală.”
— „Se vede.”
— „Te deranjează?”
— „Că ești conflictuală?”
— „Da.”
— „Nu. Dar de ce ești așa conflictuală? E doar cu mine.”
— „Nu e doar cu tine.”
— „Ne cunoaștem de o viață.”
— „Nu ne-am mai văzut din liceu.”
— „Da, dar totuși. Suntem prieteni vechi.”
— „Prieteni vechi. Tovarăși vechi. Colegi vechi. Care au făcut sex aseară. Intens.”
— „Ar fi fost mai puțin ciudat dacă am fi făcut sex... blând?”
— „Poate mai puțin ciudat, dar și mai puțin distractiv.”
— „Ți-a plăcut”, spuse Chris, îngustând ochii spre ea.
— „Știi că da.”
— „Cât de mult ți-a plăcut?” întrebă el, apropiindu-se.
— „Nu face asta”, spuse Joey. „Deja mă simt prost că te-am folosit ca tipul de
rebound. Nu mă forța să te refolosesc.”
— „Și dacă vreau să fiu refolosit?”
— „Chiar vrei?”
— „Cine n-ar vrea?”
— „Chris, vorbesc serios.”
Se trânti pe pat și luă o pernă în brațe. El își încrucișă brațele peste piept și o
privi de sus. Cu praful gri din șemineu în păr și cu mânecile cămășii flanelate
suflecate până la coate, arăta foarte... bărbat. Și frumos. Și sexy. Și o mulțime de alte
lucruri la care n-ar fi trebuit să se gândească în timp ce încerca să nu mai facă sex cu
el.
— „Spune-mi ce se întâmplă în capul tău acum,” zise el. Vocea îi era calmă,
tonul liniștit. Nicio presiune, doar curiozitate.
— „Un joc de tragere la sfoară.”
— „Spune-mi mai mult.”
— „Mi-e teamă că sunt o persoană rea,” spuse ea.
— „Nu ești o persoană rea. N-ai fost niciodată. N-ai putea fi o persoană rea nici dacă
ai încerca, deși...” Se opri și ridică un deget. „Mi-ar plăcea să te văd încercând.”
Joey dădu ochii peste cap.
— „O persoană rea îi folosește pe alții în scopuri proprii, nu?” întrebă ea.
— „Azi sunt folosit.”
— „De mine?”
— „De hotel. M-au angajat să fac o treabă. Mă folosesc.”
— „Dar te plătesc.”
— „Plata vine în multe forme.”
— „Ei bine, mie îmi pasă de tine. Știi, din moment ce suntem vechi tovarăși.”
— „Prieteni vechi.”
— „Camarazi vechi.”
— „Nu suntem chiar așa de vechi,” spuse Chris.
— „Adevărat. Dar suntem prieteni, nu?”
El dădu din cap afirmativ.
— „Mă întorc în Hawaii pe 1 noiembrie, a doua zi după nunta lui Dillon. Nu
vreau să petrec următoarele două săptămâni făcând sex cu tine doar ca să te rănesc
apoi. Și îmi dau seama că proiectez, pentru că știu că, dacă aș petrece următoarele
două săptămâni făcând sex cu tine și apoi m-aș întoarce la muncă, m-ar durea pe
mine.”
— „Mai sunt unsprezece zile până pleci.”
— „Știi ce vreau să spun.”
— „Știu. Dar știu și că multe lucruri dor.”
— „Ăsta e răspunsul tău?”
— „E adevărul. O grămadă de lucruri din viață dor. Și nu toate sunt rele. Nu te-au
durut brațele când ai lovit în manta?”
— „Ba da. Am simțit până în spate.”
— „Dar ți-a plăcut?”
— „Cam da. E ciudat?”
— „Faci sport?”
— „Alerg.”
— „Te doare?”
— „Uneori.”
— „Și renunți doar pentru că te doare?”
— „Nu, decât dacă mă accidentez.”
— „Deci doar pentru că ceva doare, nu înseamnă că nu merită făcut, corect?”
— „Încerci să mă aduci în pat?”
— „Ei bine... deja ești pe pat. Pasul următor logic e în pat.”
— „Ți-ai pus un prezervativ în trusa cu unelte?”
— „Nu.”
— „Nu?”
— „Am pus zece.”
Ochii lui Joey se măriră.
— „Știi, în caz că ai vrea...”
— „Vreau.”
El făcu un pas spre ea.
Ea ridică mâna, iar el se opri.
— „Vreau,” repetă ea. „Dar.”
— „Dar?”
Dar.
Erau multe „dar”-uri.
Dar avea un job în Hawaii la care trebuia să se întoarcă.
Dar nu voia să-i rănească sentimentele făcând sex cu el doar ca apoi să-l lase baltă.
Dar nici nu voia să fie rănită din nou, atât de curând după cea mai grea despărțire din
viața ei.
Dar viața ei se afla într-un moment de răscruce, iar a o complica printr-o relație
de scurtă durată nu avea să facă lucrurile mai ușoare.
Și totuși.
— „Mâncarea indiană picantă,” spuse ea.
— „Ce-i cu ea?”
— „O iubesc. O iubesc absolut. Și de fiecare dată când merg la un restaurant
indian mănânc prea mult și apoi mi-e groaznic de rău. Dar niciodată nu regret.”
— „Tocmai ai comparat să faci sex cu mine cu a mânca mâncare indiană?”
— „Tu ai spus că uneori e în regulă să faci lucruri care dor. Curry-ul picant e
exact asta.”
— „Ești puțin ciudată, Jo.”
— „Tu ai comparat să faci sex cu mine cu a fi astronaut, aseară.”
— „N-am zis că eu nu sunt ciudat, și eu. Și, apropo, o să fac sex cu tine acum.”
— „Nu, n-o să faci. Trebuie să discutăm asta un pic mai mult.”
— „Sunt deja excitat. Doar ca fapt divers. Fără presiune.”
— „Discuția va fi scurtă. Trebuie să-mi promiți ceva. Și nu ai voie să încalci
promisiunea.”
— „Ce promisiune?”
— „Promite-mi că n-o să încerci să mă faci să rămân. Că n-o să încerci să
transformi asta într-un *noi*, ceva mai mult decât o chestie de două săptămâni. Că n-
o să mă forțezi să iau vreo decizie drastică despre viitor, când abia pot să mă descurc
cu prezentul, bine? Dacă noaptea trecută e vreun indiciu despre cum suntem
împreună, următoarele săptămâni vor fi distractive.”
 — „Subestimare, dar sunt de acord până aici.”
— „Vor fi distractive și vom fi atrași nebunește unul de celălalt, iar plecarea
mea înapoi la muncă o să doară. Dar trebuie să juri că n-o să-mi încurci mintea, că n-
o să mă convingi să rămân sau ceva de genul ăsta. Despărțirea asta de Ben a fost un
iad, în regulă? Nu pot intra imediat într-o altă relație serioasă. Am nevoie de cel puțin
șase luni. Dacă o să facem asta—”
— „O facem.”
— „—atunci am nevoie ca tu să fii de partea mea, nu împotriva mea. Dacă juri
că n-o să faci plecarea mai grea decât o să fie oricum peste două săptămâni, atunci
sunt de acord.”
— „Pot face asta. Pot să-ți promit.”
— „Asta vorbește conștiința ta sau... tu știi... barosul tău?”
— „Nu-mi dau seama. Au aceeași voce, ciudat, e cam confuz.”
— „Chris.”
— „Bine, bine.” Chris dădu un șut trusei de unelte, o deschise și începu să
scotocească în fundul ei. „Gata. Uite.”
Se ridică și ținea ceva în mână. Nu o unealtă. Nici o cutie de prezervative.
Arăta ca...
— „E un CD?” întrebă ea.
— „Este.”
— „Uitasem cum arată.”
— „Nu e orice CD. E *In Utero*, cel mai bun album al trupei Nirvana, ultimul
lor album, și e semnat de Dave Grohl. Am stat cinci ore în ploaie ca să-mi semneze
CD-ul. Îl ascult cap-coadă cel puțin o dată pe săptămână.”
— „O să-l asculți... acum?” întrebă ea, complet confuză despre ce legătură
avea Nirvana cu discuția lor actuală.
— „Doar dacă vrei un fundal sonor foarte creepy pentru sex. Jur pe el. Așa
devine promisiunea legal obligatorie. Pentru mine, cel puțin. Ține-l tu.”
Ea luă CD-ul, simțindu-se deopotrivă mișcată și amuzată de seriozitatea lui.
Chris își puse mâna dreaptă pe CD și ridică mâna stângă.
— „Hai,” zise el. „Fac jurământul.”
— „Juri solemn că nu vei încerca să mă oprești să mă întorc în Hawaii pe 1
noiembrie?”
— „Jur solemn că nu voi încerca să te opresc să te întorci în Hawaii pe 1
noiembrie. Stai... ce zi a săptămânii e?”
— „Duminică.”
— „Atunci cu siguranță nu te opresc. E zi de fotbal.”
— „Bine. Go Seahawks. Și încă una — juri solemn că n-o să faci plecarea mai
grea decât e deja?”
— „Jur solemn că n-o să fac plecarea mai grea decât e deja.”
— „Juri pe acest exemplar semnat al albumului *In Utero* că tu, Chris
Steffensen, n-o să faci totul ciudat între noi?”
— „Jur solemn că n-o să fac totul ciudat — decât în sensul bun. Și acum pot, te
rog, să-mi pun penisul în oricare parte din tine pe care mi-o permiți?”
— „Da. Dar fără chestii anale azi. Încă am jet lag.”
 — „N-am nicio idee ce legătură are jet lag-ul cu fundul tău și — sincer — nici
nu vreau să aflu.”
— „Chiar nu vrei.”
— „Sex acum?”
— „Pot fi eu deasupra de data asta?”
— „Dacă insiști,” spuse el, cu un oftat teatral. Dar în ciuda oftatului, ea văzu
scânteia jucăușă din ochii lui.
— „Ar trebui să... hmm, luăm o cameră?”
— „Avem o cameră. Lucrez singur.”
— „N-o să ai probleme?”
— „Nu sunt plătit la oră. În plus, chiar stau aici în seara asta cât lucrez. E mai
simplu decât să fac naveta din Portland.”
— „Deci o să considerăm asta pauza ta de prânz, nu?”
— „Exact,” spuse el. „Masa mea preferată din zi.”

Capitolul 8

Joey îi prinse fața între palme, adâncind sărutul. El se aplecă peste ea,
rostogolind-o pe spate.
— „Deci chiar facem asta?” întrebă ea, în timp ce își freca sânii peste tricou.
„O să dormim împreună până mă întorc în Hawaii?”
— „Mi-ar plăcea asta.”
O spusese atât de simplu, acele patru cuvinte. Mi-ar plăcea asta.
Dar Joey auzise mai mult decât cuvintele. În tonul lui era o dorință profundă,
frumoasă. O voia. Ce lucru plăcut — să fii dorită. Iar ea, fără nicio îndoială, îl voia și
pe el. Cum ar fi putut să nu? Avea ochi ca să-i vadă chipul frumos, urechi ca să-i
audă vocea aceea caldă, cu timbru masculin, nas ca să-i simtă mirosul curat de săpun
simplu, de bărbat, și mâini ca să-i simtă forța corpului sub degete. Avea buze și o
limbă ca să-l guste.
Delicios. Da, acesta era cuvântul pentru el.
Avea să fie lacomă în următoarele săptămâni, încercând să se sature de el
înainte de plecare. Și da, o să doară când se va întoarce în Hawaii — dar ar fi o durere
bună, una cinstită. Discutaseră despre asta, își dăduseră consimțământul, hotărâseră
să-și asume durerea împreună. Și era o durere pe care ea o alegea, nu una impusă de
minciunile lui Ben. O durere curată, una care merita trăită, de care putea chiar să fie
puțin mândră.
Avea să facă dragoste cu acest bărbat frumos până la plecare și, în schimbul durerii
despărțirii, avea să ducă cu ea două săptămâni de amintiri superbe — despre un
bărbat care o ajutase să schimbe o durere rea cu una bună.
 Chris îi strecură o mână sub tricou, iar ea își arcuie spatele ca să-i permită să-i
desfacă sutienul. De îndată ce o făcu, îi ridică tricoul și sutienul deodată, apoi îi atinse
sânii cu limba, lingându-i pe rând. I se întăriră sub atingerea lui fierbinte, între buzele
lui. Joey respira sacadat, dar încet, conștientă că în camerele de alături s-ar fi putut
auzi tot. Ciocănitul și găuritul erau sunete normale într-o cameră aflată în renovare —
gemetele, nu.
În timp ce Chris îi sugea sânii, ea începu să-i desfacă nasturii de la cămașă,
grăbită, nerăbdătoare să-l dezbrace.
Când era copilă, Joey avusese fantezii romantice despre acest hotel. Cum să nu,
când peste tot roiau adolescenți drăguți cu snowboarduri și bărbați de douăzeci și
ceva de ani cu prietene superbe, îmbrăcate în echipamente de schi de designer. Își
dorise să fie una dintre acele fete — cu bocanci albi, pantaloni albi de zăpadă, geacă
albă și părul blond împletit în două cozi perfecte care ieșeau de sub o căciulă albă.
Îi vedea intrând împreună în cabană, cu obrajii roșii de la frig, râzând,
transpirați, arătând exact ca imaginea perfectă a maturității luxoase. Și acele cupluri
stăteau în camerele mari de la Timber Ridge — cele cu paturi king-size, șeminee de
piatră, sticle de vin și fără niciun adult care să le spună ce să facă. Pentru că erau
adulți. Și puteau face ce voiau. Singuri, într-o cameră de hotel.
Inclusiv sex.
Joey tânjise să fie adult în liceu, să fie una dintre acele iubite răsfățate și
frumoase. Ideea de a avea o cameră într-o cabană de schi, cu un tip sexy, și de a fi
suficient de mare încât nimeni să nu-i poată interzice ce fac în acea cameră — fusese
visul suprem al primului ei an de liceu.
Și acum acel vis se împlinea.
Chiar dacă doar pentru câteva săptămâni.
Dacă doar atât avea, trebuia să se bucure cât mai mult.
În fanteziile ei adolescente nu-și imaginase că va face dragoste cu tipul care
chiar lucra la hotel — dar, în retrospectivă, nici nu se gândise vreodată de unde ar fi
venit banii pentru o astfel de cameră scumpă. Un bărbat real, cu o slujbă reală, era
mult mai sexy decât un tip imaginar cu datorii pe cardul de credit.
Joey îi trecu degetele prin păr lui Chris, în timp ce el îi săruta sânii. Râse ușor
când un mic fragment de mortar îi rămase în palmă.
— „Ce-i?” întrebă el, ridicând privirea spre ea.
— „Am găsit ceva,” spuse ea, arătându-i bucata. El dădu din cap, și un nor fin
de praf se ridică din părul lui.
— „Ar trebui să fac un duș.”
— „Îmi place cât ești de murdar.”
El ridică o sprânceană.
— „Așa?”
— „Foarte mult.”
— „Știi, de obicei nu fac ce-am făcut aseară,” spuse el, și pentru o clipă păru
aproape jenat — adorabil de jenat.
— „Ce anume? Să faci sex grozav?”
— „Nu, asta fac oricând pot. Dar... am fost puțin mai real cu tine decât sunt de
obicei prima dată când dorm cu cineva.”
 — „Adică atunci când m-ai ținut de încheieturi, ți-ai scos penisul și mi-ai spus
să-l sug și toate alea?”
— „Cam la asta mă refer, da. De obicei aștept puțin până la faza asta. Dacă a
fost prea mult, pot s-o iau mai ușor.”
— „De ce n-ai așteptat cu mine?”
— „Nu știu. Cred că m-am simțit... confortabil cu tine. Dar dacă te-a făcut să te
simți inconfortabil—”
— „Nu m-a făcut.”
— „Nu?”
— „Mi-a plăcut să văd partea aia a ta. Te credeam așa de tăcut și relaxat.”
— „Așa sunt.”
— „Nu aseară. Aseară ai fost intens.”
— „Prea intens?”
— „Perfect,” spuse ea, cuprinzându-i gâtul și trăgându-l mai aproape. Trebuia
să-l dezbrace — repede. Corpul ei își amintea căldura pielii lui și tânjea s-o simtă din
nou.
„Vreau să fii cu mine exact așa cum vrei tu să fii. Nu te abține. Pot duce.”
— „Ai dus destul de bine aseară.”
— „Doar destul de bine?”
— „Foarte bine,” spuse el, lipindu-și buzele de gâtul ei. „Vrei să duci din
nou?”
— „Și din nou, și din nou, și din nou...”
Chris o sărută pe gură, iar ea își plimbă mâinile pe spatele lui. I le strecură sub
cămașă, dornică să-l atingă. După toată munca de mai devreme, corpul lui devenise
fierbinte, iar pielea ei rece tresări de plăcere când căldura lui o cuprinse. Îl voia —
mai mult, tot mai mult — și nu destul de repede.
— „Dezbracă-te, te rog,” îi șopti la ureche, în timp ce degetele lui ajungeau la
fermoarul blugilor ei.
— „Tu prima.”
— „Dar—”
— „Așteaptă. Răbdarea are propria ei recompensă.”
— „Și corpul tău are a lui.”
— „Dacă nu te porți cum trebuie...”
Tonul ușor amenințător din vocea lui o excită și mai tare.
— „Dacă nu mă port cum trebuie, ce?” întrebă ea.
— „Nu știu,” zise el, coborând în genunchi și trăgându-i blugii în jos. „Dar știu
că o să ne placă amândurora.”
O avu goală în câteva secunde, dar el rămase îmbrăcat. Joey găsi asta în același
timp adorabil și enervant. Și i-o spuse.
— „Ești lacomă,” zise el, despărțindu-i genunchii cu propriile-i genunchi.
— „Sunt udă.”
— „Încerci să mă dezbraci înainte să fiu pregătit. N-o să meargă.”
— „Sunt foarte, foarte udă.”
— „O să-mi dau hainele jos când eu vreau, nu o secundă mai devreme.”
— „O faci ca să mă torturezi.”
 — „Poate. Dar asta ar trebui să compenseze.”
— „Ce anume—”
Chris îi strecură un deget înăuntru.
— „Ah, asta,” zise ea. „E un început.”
— „N-ai mințit. Chiar ești udă.”
El se întinse pe o parte și îi sprijini capul pe braț, lipind-o de pieptul lui, în
timp ce o atingea. Era neașteptat de plăcut — piele goală împotriva flanelului lui
moale. Cămașa lui se simțea la fel de caldă și catifelată ca așternuturile în care
dormise ea, copil fiind, la cabană. Dacă Chris nu era atent, Joey chiar i-ar fi furat una
dintre cămășile de flanel ca s-o ducă cu ea în Hawaii.
Joey închise ochii și își mișcă șoldurile în ritmul mâinii lui, în timp ce Chris o
mângâia înăuntru — mai întâi cu un deget, apoi cu două, și în cele din urmă cu trei.
Omul ăsta chiar se pricepea la mâinile lui, asta era sigur. Era tandru și lent. Nicio
mișcare brutală, nicio graba neîndemânatică. Doar mângâieri, explorări, plăcere pură.
— „Ce îți place?” îi șopti el la ureche — și, dacă nu ar fi fost deja udă,
întrebarea asta, spusă cu vocea aceea joasă, ar fi fost de ajuns.
— „Mmm... dacă împingi puțin, câțiva centimetri înăuntru, și miști înainte și
înapoi... e bine.”
— „Aici?” o atinse el într-un loc.
— „Puțin mai sus.”
— „Aici?”
O atinse din nou, iar Joey trase aerul brusc printre dinți.
— „Da,” zise Chris. „Asta era.”
— „Asta era,” șopti ea, cu respirația tăiată.
El apăsă în acel punct, mai întâi ușor, apoi mai ferm. Ea îl simțea cum o privea,
cum îi asculta respirația, cum îi urmărea reacțiile.
— „Poți să termini doar așa?” o întrebă el, frecând locul acela într-un cerc
strâns.
— „Dacă mai faci asta, da.”
— „Atunci o să mai fac. Vreau să te simt cum vii pe degetele mele.”
— „Și după aia te dezbraci?”
— „Dacă termini pe degetele mele?”
— „Da.”
— „Absolut,” zise el. „Dar trebuie să simt.”
— „Continuă așa și o să simți.”
— „N-am de gând să mă opresc până nu mă rogi. Și doar atunci.”
Îi sărută urechea, iar Joey tremură sub atingerea caldă a buzelor și suflarea lui
fierbinte pe pielea ei. Tremură din nou, în timp ce el continua să o mângâie înăuntru.
Dumnezeule, ce bine era. Degetele lui îi atingeau fiecare fibră sensibilă, fiecare nerv
de pe pereții umezi ai trupului ei.

Plăcerea îi pătrundea adânc în stomac, urcându-i pe spate, până în coapsele

superioare. Capul îi căzu pe spate și scoase un geamăt ușor.
— „Poți fi mai gălăgioasă,” spuse Chris.
— „Nu vreau să mă audă vecinii.”
 — „Au suportat astăzi ciocănitul meu cu barosul. Crede-mă, sunetul tău când
ajungi e mult mai plăcut decât asta.”
— „Poate nu vreau ca ei să mă audă. Poate vreau ca doar tu să mă auzi.” Îl
privi în ochi și zâmbi. El îi sărută zâmbetul direct de pe buze. Și totuși, degetele lui
continuau să se miște în ea în timp ce o săruta. În toată viața ei nu avusese niciodată
un bărbat mai pervers, mai tachinator înăuntrul ei. Părea să știe exact când era ea
aproape de a ajunge la climax. Atunci împingea mai adânc, își răsucea mâna sau se
oprea să-i sărute sânii din nou. Orice pentru a-i amâna orgasmul. Totuși, nu se putea
plânge. Cine ar fi făcut-o? Un bărbat incredibil de sexy avea degetele în ea. Era mult
mai bun decât prânzul.
— „Te rog, lasă-mă să ajung,” spuse ea.
— „De ce vrei atât de mult să ajungi?” întrebă el, atingându-i ușor clitorisul cu
degetul mare. „Nu-ți place asta?”
— „Îmi place la nebunie.”
— „Atunci n-ar trebui să mă grăbesc.”
— „Dar nu te dezbraci până nu ajung.”
— „Nu, doamnă. Nu mă dezbrac.”
— „Vreau să te dezbraci și vreau să ajung, iar tu nu mă lași. E atât de nedrept.”
— „Prinsă între ciocan și nicovală, nu-i așa? Sărmana de tine.”
Joey râse, ceea ce ar fi trebuit să fie ciudat, să râdă goală complet, cu trei
degete care nu erau ale ei înăuntrul ei. Dar nu se simțea ciudat. Se simțea bine. Totul
cu Chris se simțea bine. Prea bine. Ar fi furat mai mult decât cămășile lui de flanel ca
să le ia cu ea când se va întoarce în Hawaii. Dacă nu era atent, l-ar fi furat și pe el.
— „Chris.” Îl privi drept în ochi.
— „Joey.”
— „Aș prefera să te am dezbrăcat acum decât să ajung, atât de mult vreau să te
văd dezbrăcat. Și asta e grav. Pentru că vreau foarte mult să ajung.”
Își încordă mușchii interiori în jurul degetelor lui, ca să știe că vorbește serios.
— „La naiba,” spuse el. „Încerci să-mi rupi mâna?”
— „Niciodată. Îmi plac prea mult mâinile alea.”
— „Și ele te plac pe tine. Te plac foarte, foarte mult.”
— „Dacă m-ar plăcea cu adevărat, ți-ar smulge hainele de pe tine. La asta sunt
bune mâinile.”
— „Ce zici să facem o înțelegere?”
— „Îmi plac înțelegerile tale.”
— „Te las să ajungi acum. Apoi îmi dau jos hainele. Și tu mă lași să ajung pe
tine.”
— „Pe mine?”
El încuviință. „Pe tine.”
— „S-a făcut,” spuse ea. „Ar trebui să batem palma?”
— „Păi, aș face-o. Dar...” Aruncă o privire spre mâna lui dintre coapsele ei.
— „Hai să spunem că e o înțelegere verbală. Nu, asta e altceva.”
— „Ești minunat,” spuse ea, pentru că nu se putea abține, pentru că era
minunat. Era, de fapt, fiecare fel de minunat la care se putea gândi — sexy, dulce,
complet pervers în pat, frumos, talentat, muncitor, dur. Foarte, foarte dur.
 Expresia lui Chris se schimbă puțin când spuse asta. Nu zâmbi așa cum credea
ea că o va face. Privirea pe care i-o aruncă era aproape sobră, puțin melancolică.
— „Ce e?” întrebă ea.
— „Nimic. Încerc doar să-mi amintesc ce ți-am spus despre durerea bună.”
— „Doare deja,” spuse ea.
— „Dar merită.”
— „Cu siguranță merită.”
S-au sărutat încă o dată, un sărut lung, prelungit. Va gândi la acest sărut și la
acest moment când va fi în avion spre Hawaii. Știa asta deja. Și își va aminti ce au
decis, că sunt adulți care au voie să facă alegeri pe care le vor regreta mai târziu. Sau
nu.
Dar probabil că le vor regreta.
Însă Joey nu regreta încă. Așa că își aruncă un picior peste al lui Chris ca să se
deschidă mai mult pentru el, să-l invite mai adânc și să ia ce avea el de oferit cât timp
erau împreună.
Înăuntrul ei simțea cea mai dulce durere, iar degetele lui frecau acea durere.
Miracolul atingerii lui era că durerea devenea mai intensă cu cât o atingea mai mult,
și totuși doar atingerea lui putea alina durerea. El provoca durerea. El vindeca
durerea. El o făcea să simtă din nou durerea.
Joey se agăță de umărul lui în timp ce o atingea, și nu trecu mult până când fu
acolo, chiar acolo, la limită, atât de gata să ajungă încât ar fi putut țipa. Dar nu voia să
țipe pentru că îi spusese lui Chris adevărul — voia ca doar el să o audă ajungând.
Plăcerea ei era doar pentru urechile lui. Respira greu și profund în timp ce mușchii
din interiorul ei se strângeau în noduri tari care se contractau și se relaxau, se
contractau și se relaxau, și se contractau și țineau și se contractau, și se strângeau... și
apoi se eliberau dintr-odată, toate în jurul degetelor lui, toate în jurul mâinii lui.
Cu un geamăt ușor, capul lui Joey căzu pe spate pe pat și tot corpul ei deveni
moale și relaxat. Îl auzi pe Chris chicotind, un sunet mai sexy decât auzise vreodată.
— „Fată bună. Aproape mi-ai rupt mâna.”
— „Aș cere scuze, dar... nu vreau.”
— „Nu e nevoie de scuze.”
— „E rândul tău,” spuse ea.
— „Așa e, nu-i așa.”
Chris alunecă de pe pat și se ridică. Cumva, Joey găsi puterea să-și ridice capul
și îl privi dezbrăcându-se. Își ținu promisiunea și se dezbrăcă complet pentru ea. Îi
plăcea felul în care își dădea jos hainele — atât de direct, atât de nepăsător. Nu făcea
un spectacol pentru ea. Doar își făcea treaba. Când își scoase boxerii, văzu erecția lui,
deja tare și groasă și nerăbdătoare pentru ea. Și ea o dorea înăuntru la fel de mult pe
cât părea că vrea să fie în ea. Își puse un prezervativ și se așeză deasupra ei.
Iată, căldura pielii lui goale pe a ei din nou, acea căldură delicioasă. Tânjea
după ea, iar pielea ei furnica de fericire să-i simtă greutatea și lungimea și duritatea
lui de la umăr la coapsă.
— „Încă mai vrei să fii deasupra?” întrebă el.
Ea încuviință. „Dacă mă lași.”
 — „Pentru câteva minute. Dar doar pentru că ai spus te rog și doar pentru că
sunt un gentleman.”
El și-a înfășurat brațele în jurul ei și i-a rostogolit, astfel încât el să fie pe spate,
iar ea deasupra lui. Acum, după ce ajunsese, era și umedă, și deschisă. Îi apucă
penisul cu mâna, îl ghidă înăuntrul ei și se lăsă înapoi pentru a-l primi în întregime.
Chris inspiră adânc în timp ce ea îl învăluia cu corpul ei, iar ochii lui se închiseră, și
era destul de sigură că nu va uita niciodată acest moment cât va trăi. Cu grijă, se
mișca deasupra lui, găsind un ritm și o cadență care să li se potrivească amândurora.
Își puse palmele pe pieptul lui pentru a se sprijini deasupra lui și își mișcă șoldurile
într-o unduire lentă, care îl ducea adânc în ea și apoi aproape îl scotea, înainte de a-l
primi din nou înăuntru.
Chris își trecu vârfurile degetelor bătătorite pe spatele ei gol, iar ea oftă și
chicoti la senzația de gâdilare. Sfârcurile i se întăriră de la presiunea blândă a
mâinilor lui pe ea.
— „Am doar unsprezece zile cu tine,” oftă ea. „Te vreau în toate felurile.
Deasupra. Dedesubt. Din spate. Lipită de perete.”
— „Întinsă pe spate pe bancheta camionetei mele, cu fusta ridicată până la brâu
și fundul în mâinile mele?”
— „Ai mai gândit la asta.”
— „S-ar putea să fie o fantezie rămasă din liceu.”
— „Sex în camion?”
— „Sex în camion.”
— „Tu adu camionul. Eu aduc fusta.”
— „Încă o înțelegere,” spuse el.
Îi apucă șoldurile cu mâinile pentru a-i ghida mișcările. Chiar și sub ea, tot
trebuia să fie cel care controlează. Nu o deranja să lase pe altcineva să conducă
spectacolul, dacă acel cineva știa exact ce face. Ceea ce Chris știa. Doamne, știa ce
face. Sub ea, își balansa șoldurile înainte și înapoi, în timp ce o ghida în sus și în jos
de-a lungul lui. Joey gemu și își lăsă capul pe pieptul lui, sărutându-l, mușcându-l,
mușcându-i clavicula și umerii, în timp ce el se mișca din ce în ce mai mult sub ea.
Temperatura din cameră crescu vertiginos. Chris îi sărută gâtul — apăsat. Și îi supse
sfârcurile — apăsat. Și când părea că nu mai suporta să fie prins dedesubt, îi rostogoli
pe spate și împinse în ea — apăsat.
Joey nu se plânse de schimbarea bruscă de poziție. Nu avea de ce să se plângă,
și chiar dacă ar fi vrut, era prea ocupată să gâfâie ca să mai scoată vreun cuvânt. Chris
o penetră cu mișcări lungi și adânci, cu mâinile lui puternice pe coastele ei, chiar sub
sâni, ținând-o jos cu blândețe, dar ferm, punând-o la locul ei, care era sub el și în jurul
lui și cu el, și era un loc al naibii de bun în acel moment.
Îi plăcea felul în care o iubea, astfel încât se simțea sexy, murdară și perversă,
dar cumva în siguranță și confortabil, de asemenea. Nu se putea opri din a-l atinge
acum, trecându-și mâinile pe brațele lui încordate, pe umerii lui lați, în jos pe pieptul
și stomacul lui, până la șolduri și coapsele de fier pe care le folosea pentru a-și
controla împingerile puternice. Îl simțea ridicând-o de pe pat și știa că nu o face, dar
cu ochii închiși părea că plutește cu el câțiva centimetri în sus, și mai sus, și mai sus...
și cu un impact ajunse jos din nou, tremurând de un orgasm pe care nu-l așteptase atât
de curând după primul. Pe măsură ce își revenea, simți o căldură umedă pe stomac și
sâni. Deschise ochii și îl văzu pe Chris ținându-și penisul în mâini, ejaculând pe
corpul ei în câteva jeturi puternice. Îi întâlni privirea — ochii lui erau deschiși — și
nu își feri privirea. Era terifiant de intim, să se privească în ochi în timp ce el ajungea.
O privea cu dorință adevărată, tandrețe adevărată. Dorință sinceră. Tandrețe sinceră.
Nu era nicio înșelăciune în Chris Steffensen. Niciuna. Ceea ce vedea era ceea ce
primea, iar ceea ce vedea era al naibii de bun.
Chris expiră greu, iar ea văzu ultimele urme de tensiune scurgându-se din
corpul lui. Se aplecă și o sărută ușor pe buze.
— „Mi-a plăcut asta,” șopti el.
— „Și mie,” șopti ea înapoi. Nu aveau niciun motiv să șoptească, în afară de
faptul că amanții șoptesc în pat, iar ei erau acum oficial amanți.
— „Fă duș cu mine.”
— „E un ordin?”
— „Dacă îl urmezi, da.”
— „Atunci e un ordin.”
El o apucă de încheietură și o trase de pe pat. Baia era minunată, dacă rustică,
sau poate minunată și rustică. Se întreba dacă gresia de pe podea era originală
hotelului.
— „Nu știu,” spuse Chris. „Sunt buni la găsirea meșterilor care pot imita
aspectul original.”
— „Ca tine?”
— „Șemineul e o muncă ușoară. Fiii și nepoții tâmplarilor originali fac cea mai
mare parte a muncii grele pe aici.” Chris porni dușul, iar apa se încălzi rapid. „Eram
aici într-o zi cu ei, și un bătrân și soția lui au trecut pe lângă noi. El a lovit cu mâna o
grindă și a spus: ‘Asta e meșteșug vechi de calitate. Nu mai construiesc așa cum
făceau odinioară.’ Tâmplarul de lângă mine s-a aplecat și a spus: ‘Să nu-i spunem că
am înlocuit grinda aia săptămâna trecută.’”
Joey râse în timp ce intra în duș, făcând tot posibilul să-și țină părul departe de
jetul de apă. Nu avea nevoie să-și spele din nou părul.
Din fericire, Chris avea o țintă bună — în mai multe feluri. El, însă, intră
complet sub apă, iar cu mâinile pline de șampon, ea îi curăță fiecare particulă de
piatră și praf de șemineu vechi din părul lui aproape blond.
Apoi el îi întoarse favoarea, dar săpunindu-și mâinile și spălându-i sperma de
pe stomac și sâni. Nu dură mult, dar părea să zăbovească asupra acestei sarcini.
Chris o ținu de talie și o sărută sub apa fierbinte. Îl văzu uitându-se în jos la
corpul ei ud și clătinând din cap.
— „Ce e?” întrebă ea.
— „Mă gândeam doar că meriți cu siguranță deranjul.”
— „Sunt un deranj?”
— „Nu chiar. Doar că... Dillon o să mă omoare. Mi-a spus asta de dimineață.”
— „De ce îi pasă lui Dillon? Se însoară peste zece zile — de ziua mea, să-ți
reamintesc. Eu ar trebui să-l omor pe el.”
— „O să mă omoare pentru că trebuia să vorbesc cu tine despre ceva și n-am
făcut-o, pentru că, știi tu...”
 — „Am făcut sex în schimb.”
— „Mi s-a părut alegerea corectă pe moment.”
— „Despre ce trebuia să vorbești?”
— „Nu contează.”
— „Ba contează.”
— „Bine, contează,” spuse Chris. „Dar nu pot să-ți spun.”
— „De ce nu?”
— „Pentru că am promis că n-o să încerc să te conving să rămâi.”
— „Să rămân unde?”
— „Să rămâi în Oregon, la Lost Lake.”
— „De ce aș rămâne la Lost Lake? Am o slujbă, știi, și nu e la Lost Lake.”
— „Vrea să te angajeze pentru o slujbă.”
— „Dillon vrea să mă angajeze? Nu sunt avocat.”
— „Nu la firma lui de avocatură. La Lost Lake Village Rentals.”
— „N-am auzit de asta.”
— „Încă nu există. Dillon și Oscar au cumpărat o grămadă de case la Lost
Lake, cabane vechi, și m-au angajat să le renovez. Vom închiria cabanele.”
— „Noi?”
— „Sunt și eu investitor.”
— „Interesant,” spuse ea. „Care-i situația?”
— „Opt din zece cabane sunt acum în stare bună. Celelalte două vor fi gata
până în primăvară. Cum acum e perioada când oamenii încep să se sature de vreme și
își rezervă vacanțele de vară, avem nevoie de un manager de proprietăți care să fie și
bun la marketing, care să cunoască piața de vacanțe, să poată gestiona un site web și
să lucreze cu oamenii. Avem nevoie de cineva în care să avem încredere. Adică... tu,
practic.”
— „Deci Dillon o să te omoare pentru că m-ai iubit în loc să-mi oferi o
slujbă?”
— „Exact. Trebuia să vorbesc cu tine despre asta. N-am făcut-o. Acum Dillon
e supărat pe mine pentru că crede că n-o să accepți slujba din cauză că dormim
împreună. Tu și cu mine, nu eu cu Dillon.”
— „E ridicol. N-aș refuza slujba doar pentru că dormim împreună,” spuse ea.
„Și sunt cu adevărat flatată că amândoi apreciați atât de mult abilitățile mele.”
— „Deci iei slujba?”
Joey râse și îl sărută. Era atât de adorabil cu apa picurând din păr și barbă, încât
nu se putu abține.
— „Absolut nu.”
— „Merita să încerc. Dar putem continua să ne iubim, nu?”
— „Absolut da.”
 Capitolul 9

Joey a avut primul regret legat de sexul cu Chris mai târziu în acea seară, în
timp ce conducea spre cină. Îi părea rău că nu mâncase ceva după tot sexul pe care îl
avusese cu Chris în acea după-amiază. Era aproape ora șapte și stomacul ei părea că
se autodigeră de foame. Data viitoare va planifica mai bine. În viitor, când va alege
sexul în locul mâncării, vor face timp să mănânce după. Trebuia să-și păstreze forțele,
la urma urmei.
Dillon o rugase să se întâlnească cu el și cu Oscar la o berărie lângă biroul lui
în acea seară, iar ea spera și se ruga ca aceasta să fie unul dintre acele microberării
care serveau și mâncare. Multă mâncare. Când a ajuns, Dillon și Oscar își luaseră
deja o masă. Au făcut cu mâna spre ea, iar Dillon s-a ridicat și a îmbrățișat-o.
— „Bine ai venit acasă,” spuse fratele ei mai mare, în timp ce ea se cufunda în
confortul brațelor lui. „Ai fost plecată prea mult și te urăsc.” Era la fel — enervant de
mai înalt decât ea. Și mirosea la fel — parfum mult prea scump. Dar zâmbetul de pe
fața lui era diferit față de vechiul zâmbet strâns, stresat și fals pe care obișnuia să-l
afișeze. Zâmbetul din seara asta era larg, autentic, fericit. Și avea senzația că totul se
datora bărbatului care stătea la masă lângă el.
— „Hawaii e la fel de aproape de Portland pe cât e Portland de Hawaii,” spuse
ea, desprinzându-se din îmbrățișare pentru a-i zâmbi. „Și eu te urăsc. Pot să-l cunosc
acum pe logodnicul tău, că deja îmi place mai mult decât tine?”
— „Jo, el e Oscar, iubirea vieții mele până devine bătrân și ridat. Oscar, ea e
Joey, sora mea, care momentan e coșmarul existenței mele. Ceea ce e corect, pentru
că eu am fost al ei câțiva ani.”
— „Douăzeci și cinci de ani,” spuse ea. „Bună, Oscar. Ești mult mai frumos
decât Dillon. Ești sigur că nu vrei să aștepți pe cineva mai atrăgător?”
— „Am auzit că sora lui e ocupată,” spuse Oscar, ridicându-se și așezându-și
șervetul cu grijă pe masă. Nu putea să-l blameze pe fratele ei că s-a îndrăgostit de
Oscar. Era peste un metru optzeci, cu pielea închisă la culoare, ochii negri și purta un
costum mai bine decât James Bond. „Așa că mă mulțumesc cu al doilea cel mai bun.”
— „Oh, îmi place de el,” spuse ea.
— „Fără atingeri,” spuse Dillon. „Adică, după ce-l îmbrățișezi.”
— „Cu plăcere.” Întinse brațele și îl îmbrățișă pe logodnicul prea elegant al
fratelui ei, iar îmbrățișarea pe care i-a oferit-o în schimb părea deja ca una de familie.
„E atât de minunat să te cunosc în sfârșit.”
— „Și pe tine,” spuse Oscar, eliberând-o, și s-au așezat confortabil în scaune,
deja prieteni. „Dillon a spus că nunta va fi oficială doar după ce ne întâlnim și
primesc aprobarea ta.”
„Ești drăguț cu el?”, întrebă ea, arătând spre Dillon.
„Bunăstarea lui e prioritatea mea numărul unu”, spuse Oscar.
„Și care e prioritatea ta numărul doi?”, întrebă ea.
— „Mâncarea.”
— „Minunat,” spuse ea. „Și a mea.”
 — „Amândoi iubim mâncarea și pe Dillon, și nu în ordinea asta,” spuse Oscar.
„E nunta pe bune?”
— „Aveți binecuvântarea mea.” Joey ridică paharul cu apă cu gheață într-un
toast.
— „Uff,” spuse Dillon. „Slavă Domnului. Nu voiam să cer înapoi depozitul
pentru sala de bal. Nunțile sunt scumpe, Jo. Nu face una.”
— „Ei bine, nu trebuie să-ți faci griji pentru asta,” spuse ea cu un oftat,
ridicând meniul.
„L-am trimis pe Ben la plimbare.”
— „Era și timpul.”
Îl fulgeră cu privirea.
— „Adică... îmi pare rău.” Dillon încercă să pară empatic. Eșuă, dar ea aprecia
că a încercat.
„Sunt sigur că... îți... lipsește... poate?”
Dillon aruncă o privire spre Oscar, care își ascunse ochii în spatele meniului.
— „Știu că amândoi știți că eu și Chris... ne vedem cât sunt în oraș. Nu trebuie
să vă prefaceți că nu știți. Și știu că ți-a spus că m-am despărțit de Ben.”
— „Nu ca să-ți dau sfaturi despre relații de care nu ai nevoie sau nu vrei...”
începu Dillon.
— „Atunci nu o face.”
— „Dar.”
— „Știam că vine un dar.” Oscar pufni în râs.
Dillon își drese glasul. „Dar... un mic sfat de la un om care a avut mult prea
multe aventuri de rebound.”
— „Câte vorbim?” întrebă Oscar, cu ochii mijiți.
— „Taci și citește-ți meniul,” spuse Dillon. „Dar chestia cu tipii de rebound e
că... tipul de rebound ar trebui să fie cineva cu care n-ai avea niciodată o relație
adevărată. Pe cei buni îi păstrezi pentru dragoste adevărată. Cum am făcut eu.”
— „Așa mai merge,” spuse Oscar.
— „Voi doi vă căsătoriți peste unsprezece zile. De ce vorbim despre mine și
Chris?” întrebă ea. „Nu putem vorbi despre voi doi? Chestii de nuntă?”
— „Plictisitor,” spuse Oscar.
— „Atât de plictisitor,” fu de acord Dillon. „În punctul ăsta, vrem să vorbim
despre orice altceva în afară de nuntă.”
— „Nici măcar să-mi spui de ce ne pui pe toți să ne îmbrăcăm elegant? Și de ce
faci nunta de ziua mea? Hmm?” Îi făcu cu ochiul lui Dillon, ca să știe că glumește.
— „Asta e vina mea.” Oscar ridică mâna, oferindu-i o privire corespunzătoare
de scuze. „I-am spus lui Dillon că mi-am dorit mereu o nuntă de Halloween, iar el a
spus da înainte să menționeze că e ziua surorii lui.”
— „Nu credeam că te deranjează cu adevărat,” spuse Dillon.
— „Împlinesc douăzeci și șase de ani, nu șase. Și nu pot să mă gândesc la un
mod mai bun de a-mi sărbători ziua decât să petrec la nunta voastră. Dar...”
— „Dar?” spuse Dillon.
— „Dar tot mai bine primesc un cadou foarte bun.”
 — „Știam că trebuia să mă însor cu sora,” spuse Oscar. „O femeie pe gustul
meu.”
Cina trecu repede într-o ceață de conversații bune, mâncare și beri IPA de
sezon. Ea și Dillon comandară beri cu aromă de dovleac, în timp ce Oscar rămase la
apă și vin. Totul mergea bine până când Dillon puse singura întrebare la care nu voia
să răspundă.
— „Deci ce s-a întâmplat cu tine și Ben?”
— „Ne-am despărțit,” spuse ea, apoi luă ultima bucată din brownie-ul fără
gluten pe care îl luase la desert. Nu era alergică la gluten, dar, din nu știu ce motiv,
fiecare desert din meniu era fără gluten. Nicio explicație, doar că era clar că se
întorsese în Portland.
— „Pot să întreb de ce?”
— „Îți bagi nasul, dragule,” spuse Oscar. „Dacă vrea să vorbească despre asta,
o va face.”
— „Chiar nu vreau să vorbesc despre asta,” spuse ea.
— „Trebuie să-l omor? Răspunde doar la asta.” Dillon întinse mâna și o apucă
de mână. „Chiar vreau să omor pe cineva.”
— „Nimeni nu omoară pe nimeni,” spuse ea, arătând spre el și spre Oscar.
„Am auzit deja că l-ai amenințat pe Chris.”
— „De ce l-a amenințat cu moartea pe Chris?” întrebă Oscar. „E frumușel. Nu
permit asta.”
— „Întreabă-l pe el.” Îi făcu un semn cu capul spre Dillon, care părea jenat.
— „Te iubesc, omule, dar dacă începi să omori tipi arătoși, o să avem o
problemă. Nu sunt așa mulți ca noi,” spuse Oscar.
— „L-am amenințat doar un pic.” Dillon ridică degetele, arătând o distanță de
doar câțiva milimetri. „I-am dat o sarcină și el a dat-o în bară.”
— „N-a dat-o în bară cu sarcina. A dat-o în bară cu sora,” spuse Joey către
Oscar.
— „Nu e adevărat.”
— „Ba e adevărat,” spuse ea. „Eram acolo. S-a întâmplat.”
— „Nu, vreau să spun că nu l-am amenințat că-l omor pentru că sunteți
împreună. Nu-mi pasă că sunteți împreună. Puteți fi împreună cât vreți, unde vreți,
oricând vreți, în orice mod pervers vreți. Presupun că a fost pervers? Întotdeauna am
avut senzația asta despre Chris.”
— „Ușor pervers,” spuse ea.
— „Așa mă gândeam,” continuă Dillon. „Dar... am nevoie de ea să conducă
Lost Lake și nu vrea, și asta e vina lui Chris.”
— „Nu e vina lui,” spuse ea.
— „Atunci vina cui e?”
— „A nimănui,” spuse Joey, lăsându-se pe spătarul scaunului. Brownie-ul, care
fusese cât capul ei, se redusese acum la mărimea mâinii ei. Renunță. Dar probabil că
îl va lua acasă.
— „Refuz să cred asta,” spuse Dillon. „Totul e mereu vina cuiva.”
 — „Atunci e vina mea.” Joey ridică din umeri și se aplecă înainte. Poate că nu
va renunța chiar acum la brownie-ul uriaș. „Nu pot să-mi dau demisia. Ar fi ca și cum
l-aș lăsa pe Ben să câștige.”
— „Aha...” Oscar dădu din cap către Dillon. Dillon dădu din cap către Oscar.
— „Încetați să mai dați din cap,” spuse ea, atacându-și brownie-ul cu un al
doilea suflu. „Văd că dați din cap.”
— „Deci e vina lui Ben?” întrebă Oscar.
— „Ar fi bine să ne spui,” spuse Dillon. „Oricum o să-mi spui până la urmă.”
— „E căsătorit și nu mi-a spus.” Dillon se ridică. Calm.
— „Unde mergi?” întrebă ea.
— „În Hawaii. Trebuie să omor pe cineva.”
— „Stai jos.” Îi apucă jacheta și îl trase în jos. El se așeză.
— „Era căsătorit și nu ți-a spus?” Oscar părea oripilat. Dillon era prea furios ca
să vorbească.
— „De doi ani,” spuse ea. „Am fost împreună doi ani. Poate un an în total,
dacă numeri toate călătoriile alea la Los Angeles. Lucra în birourile din Oahu și
California. Credeam că e doar din cauza muncii că mergea înainte și înapoi. E
vicepreședinte de operațiuni, așa că avea sens.”
— „E permis asta? Vicepreședinți și manageri de marketing să se întâlnească?”
întrebă Oscar. Era o întrebare corectă.
— „Tehnic, nu, dar nu lucram împreună. Am șeful meu și nu răspundeam în
fața lui Ben pentru nimic. Așa justificam asta. Nu m-am gândit nicio secundă că are o
soție în Los Angeles. Până când am vrut să-l surprind în drum spre aici. A fost urât.”
— „Nu-mi pot imagina.” Oscar clătină din cap. „Îmi pare rău. Sincer.”
— „Mulțumesc. Apreciez asta.” Zâmbi către viitorul soț al fratelui ei și știa că
Dillon găsise unul dintre cei buni. „Dar de asta nu pot accepta slujba. Nu pot renunța
acum. Dacă renunț, Ben câștigă. Își păstrează slujba, își păstrează secretul și continuă
să facă ce a făcut. Cel puțin dacă sunt acolo, pot să mă asigur că nu i se mai întâmplă
altcuiva. Tot ce trebuie să fac e să menționez ‘soția lui Ben’ la o ședință și toată
lumea va ști.”
— „Răzbunare dulce,” spuse Dillon.
Joey își dădu ochii peste cap.
— „Nu e răzbunare. A făcut ceva oribil și refuz să plec și să-l las să câștige.”
— „Îțeleg ce simți, Joey,” spuse Oscar, „dar știi că nu poți să-l supraveghezi pe
omul ăsta toată viața. În cele din urmă, va găsi altă slujbă sau tu vei găsi una, și va
minți câte femei vrea, și nu vei putea face nimic în privința asta.”
— „Știu. Știu.” Ridică mâinile. „Dar știi că Ben e acum acasă, sperând și
rugându-se să fiu destul de supărată încât să renunț la slujbă. Ăsta e visul lui. Știe că
pot să-i fac viața un iad când mă întorc la muncă. Să renunț ar fi exact ce și-ar dori.
Nu pot să-i dau ce vrea, nu după ce mi-a făcut. Și soției lui, de asemenea. Doamne,
săraca femeie. Sper să-l sugrume.”
— „Dacă ea n-o face, o fac eu,” spuse Dillon.
— „Nu, n-o vei face. Te însori și nu poți să te însori din închisoare,” îi reaminti
Joey. „O să te concentrezi pe Oscar, pe nuntă, pe găsirea cadoului perfect de ziua mea
ca să compensați că mi-ați furat ziua. Culoarea mea preferată e roșu. Port mărimea
șapte la pantofi. Mărimea inelului e șase și jumătate, și diamantele sunt cele mai bune
prietene ale unei femei, dar smaraldele și safirele sunt și ele în relații foarte bune cu
majoritatea femeilor. Și asta e tot. Gata cu vorba despre Ben, Chris sau mine.
Spuneți-mi despre nuntă. Ăsta e un ordin.”

***

După cină, și-a luat la revedere cu un sărut de la Dillon și Oscar și s-a întors la
cabana ei din Lost Lake cu un sfert din brownie-ul fără gluten băgat în poșetă. Îl va
păstra pentru mai târziu. „Mai târziu” însemna probabil „de îndată ce ajunge în
cabană”. Autocontrolul ei era îndoielnic în cel mai bun caz și inexistent când venea
vorba de bărbați superbi și deserturi cu ciocolată. Încercase chiar o dată să le combine
și descoperise rapid că nu era genul care să amestece plăcerile. Să lingă ciocolată
topită de pe un penis erect făcea ciocolata să aibă un gust ciudat și penisul nepotrivit
până după un duș lung. Lecție învățată. Nu va încerca asta cu Chris. Îi plăcea felul în
care el gusta. Nici măcar ciocolata nu putea face acel bărbat mai delicios decât era
deja.
Joey se trezi zâmbind în timp ce descuia cabana și intra. La doar patru zile
după o despărțire și deja zâmbea ca o nebună îndrăgostită. Poate l-ar putea convinge
pe Chris să vină la cabană pentru un pahar de noapte. Desigur, drumul era destul de
lung — cam o oră între lac și Timber Ridge. Și era târziu. Oricum, destul de târziu.
Zece și zece. Până ar ajunge el la cabană, ar fi probabil unsprezece și jumătate. Apoi
ar vorbi o vreme, s-ar iubi o vreme și ar mai vorbi. Asta ar lua cel puțin o oră și
jumătate. Până ar termina, ar fi, ce, unu noaptea? Era clar prea târziu ca el să conducă
înapoi până la cabană. Ar putea la fel de bine să rămână peste noapte.
Acum că Joey plănuise întreaga noapte a lui Chris pentru el, decise că ar trebui
probabil să-i spună planul. După ce termina brownie-ul. În timp ce ronțăia la barul
din bucătărie, căută în poșetă telefonul. Un apel pierdut de la Kira. Un mesaj pierdut
de la Kira: „Merge planul? Ți-ai revenit după Ben? Dacă nu, stai sub Chris. Aceste
lucruri iau timp.” Un mesaj pierdut de la Chris: „Poți să mă faci să pierd și prânzul
mâine.”
Joey îi trimise un mesaj rapid lui Chris în răspuns: „Dacă n-ai luat cina încă,
poți veni la cabană și să sari și peste masa asta cu mine.”
„Cine are nevoie de mâncare?” răspunse el imediat. „Vin curând.”
Zâmbi la mesaj. Cel puțin nu era supărat pe ea că a refuzat oferta de job. Era
prima dată în viața ei când i se oferise o slujbă în timp ce stătea goală într-un duș.
Dacă corpul gol al lui Chris nu o putuse convinge să accepte slujba, nimic pe pământ
n-ar fi făcut-o. Deși fusese tentată. Bineînțeles că fusese. Întoarcerea aici pentru nuntă
fusese ca o venire acasă. Uitase cât de mult îi lipsea această parte a lumii — muntele,
ploaia care păstra totul atât de verde și luxuriant chiar și toamna și iarna, plopii care
deveneau galbeni ca soarele în această perioadă a anului, mirosul de pin și brad și,
desigur, familia ei. Dillon în Portland. Mama și tata la doar două ore și jumătate
distanță, în Tacoma. Și munca ar fi fost distractivă. Marketingul pentru o companie
nou-înființată era o provocare de vis. Nu că ar fi fost greu să convingi oamenii să vină
la Mount Hood și să stea la Lost Lake. De îndată ce ar vedea pozele zonei, s-ar
îndrăgosti, nebunește. Ar veni aici și nu ar mai vrea să plece.
Știa cum se simțeau.
Și totuși... nu putea rămâne. Ei bine, ar fi putut. Dar nu va rămâne. Își iubea
slujba la Oahu Air și iubea Honolulu, și iubea munca pe care o făcea, și nu voia ca
Ben să creadă nici măcar o secundă că a scăpat basma curată. Dacă și-ar da demisia,
el ar câștiga. După ce i-a făcut ei și soției lui, nu merita să câștige. Și Kira avea
dreptate. Nu ar trebui să facă o schimbare majoră în viață atât de curând după o
despărțire mare. Dacă ar accepta slujba acum, ar face-o din toate motivele greșite.
Așa că asta era. Se hotărâse. Ar putea la fel de bine să se bucure de timpul
petrecut aici cât mai dura. Trebuia să adune cât mai multe amintiri frumoase pentru a
o ajuta să treacă peste următoarele luni în care va lucra cu Ben.
Cum va fi acel haos? O va ignora? Va încerca să o recâștige? O va minți despre
ce a văzut? O va implora să nu spună nimănui? Va găsi o altă femeie la muncă cu
care să se culce în cele două săptămâni pe lună petrecute în Hawaii? Ar putea să-l
tortureze puțin, să amenințe că va spune la HR despre ei. Da, ar fi concediată, dar și
el. Aproape că merita. Aproape...
Dacă ar putea doar să nu se mai gândească la Ben. Nici măcar nu-i era dor de
el. Poate i-ar fi fost, dacă ar fi fost o despărțire normală, unde ar fi decis că
programele lor sunt prea incompatibile sau că obiectivele lor în viață sunt prea
diferite. Dacă problema ar fi fost că el voia copii și ea nu, ar fi fost una, dar asta nu
era o despărțire normală. Minciunile, înșelăciunea... O măcinau. Să fie ocupată o
împiedica să se gândească prea mult la asta, dar de îndată ce rămânea singură și avea
o secundă să se gândească, furia revenea, lovind-o ca o palmă peste față sau un pahar
de apă cu gheață turnat pe spate. Un sentiment oribil, trezitor, mocnind. Nu voia să se
simtă așa. Nu în această perioadă scurtă în care era acasă cu familia pentru un
eveniment atât de fericit. Poate dacă l-ar suna pe Ben și ar țipa la el, ar putea să-și
descarce furia. Dar nu voia ca el să știe că o afectase atât de tare. Kira spunea să-l
ignore, să-l lase să plece, să pretindă că nu însemna nimic pentru ea, și asta ar fi cea
mai bună răzbunare.
Kira probabil avea dreptate și în privința asta. Oricât de mult și-ar fi dorit Joey
să nu-l lase pe Ben să scape fără să-l desființeze verbal, știa că, în cele din urmă, nu
conta. Satisfacția de a-l pune la punct ar fi de scurtă durată, și când totul s-ar termina,
tot ar trebui să-și continue viața. Poate dacă ar sări peste confruntarea cu Ben și s-ar
concentra direct pe propria fericire, ar găsi-o mai repede.
Joey zâmbi când auzi sunetul unui camion cu motor diesel huruind pe drumul
de pietriș către cabană. Nu asociase niciodată motoarele diesel cu sexul grozav
înainte, dar acum că începuse să se culce cu Chris, vor fi mereu legate în mintea ei.
În timp ce se îndrepta spre ușa de la intrare să o descuie, își auzi telefonul
vibrând pe măsuța de cafea din nuc. Era un lemn foarte zgomotos. Ridică telefonul și
aproape răspunse din pur instinct.
Apelul era de la Ben.
Lăsă telefonul să cadă pe canapea ca și cum i-ar fi ars mâna. Zgomotul
continuă. La ușa de la intrare, auzi pașii lui Chris și apoi o bătaie ușoară. Joey se uită
la telefonul care suna. Se întoarse și se uită la ușă. Inima îi bătea cu putere. Ben o
suna. De ce? Să țipe la ea? Să-și ceară scuze? Să se explice? Să o implore să nu spună
la HR despre ei? Dacă o suna, avea ceva de spus.
Joey ridică telefonul de pe canapea și apăsă „Respinge”.
Apoi îl aruncă înapoi pe măsuța de cafea și se duse să deschidă ușa.
Ben putea să se ducă naibii. Cu siguranță nu mai avea să o iubească.
Și vorbind de iubit...
Joey deschise ușa și îl lăsă pe Chris să intre.

Capitolul 10

În a opta dimineață la rând, Chris se trezi în patul lui Joey, deși în mintea lui
era patul lui, deoarece îl făcuse cu propriile mâini. Un gând plăcut, Joey dormind în
patul lui în fiecare noapte. Avea propriul pat la el acasă în Portland, dar prefera mult
să stea cu Joey în cabană. Era mai aproape de muncă, mai aproape de munte și mai
aproape de fiecare vis adolescentin pe care îl avusese vreodată despre ea. În liceu,
petrecuse cea mai mare parte a vacanței de iarnă aici cu ei și mare parte din vacanța
de vară, de asemenea. Camera asta avea două seturi de paturi supraetajate, el și Dillon
împărțeau unul, iar Joey îl lua pe celălalt. Deoarece ea dormea pe patul de sus, și el
făcea la fel, fără alt motiv decât că, atunci când luna era strălucitoare sau dacă se
trezea destul de devreme să prindă soarele dimineții, o putea vedea dormind la nici
doi metri distanță. Avea un tricou Nine Inch Nails pe care ea îl luase din nu știu ce
motiv și îl purta ori de câte ori îl putea fura din coșul cu rufe curate. Poate îi plăcea
doar culoarea, deși el se prefăcea că ce îi plăcea era proprietarul. Când o vedea în
acele dimineți de vară purtând tricoul lui, cu fața roșie și ciufulită și cu o pernă peste
ochi, putea pretinde pentru câteva secunde că era iubita lui și că era dormitorul lor în
casa lor și că ea îl iubea la fel de mult pe cât o iubea el, că îl dorea la fel de mult pe
cât o dorea el. Din păcate, acea fantezie erotică și romantică se evapora când Dillon
trăgea un vânt în miezul nopții, moment în care Chris regreta că ceruse patul de sus,
deoarece atât căldura, cât și mirosurile urâte se ridicau.
La o reflecție, să o privească pe Joey dormind ca adolescent era puțin ciudat.
Putea admite asta pentru el însuși. Luase o mulțime de decizii proaste la
șaptesprezece ani, iar a se uita la sora celui mai bun prieten al său era una dintre ele.
Desigur, acum avea douăzeci și opt de ani și încă o privea dormind. Nu mai putea da
vina pe faptul că era un adolescent îndrăgostit și plin de hormoni. Trebuia să dea vina
pe faptul că era un bărbat matur îndrăgostit și plin de hormoni.
Era a opta dimineață în care petrecuse noaptea în patul ei, deci a opta dimineață
la rând în care trebuise să se abțină să nu-i spună adevărul. Se îndrăgostea deja de ea.
Deja și din nou. Liceul era istorie veche, așa că încerca să pretindă că și sentimentele
lui erau. Dar Muntele Hood apăruse acum cinci sute de mii de ani, ceea ce îl făcea
istorie veche, nu? Și totuși, iată-l, cu creasta înzăpezită ivindu-se deasupra copacilor.
Istorie veche sau nu, era acolo și de netăgăduit. Nu putea pretinde că nu s-a
îndrăgostit din nou de Joey mai mult decât putea pretinde că nu dormeau într-o casă
pe un vulcan activ. Și ceva trebuia să erupă curând, pentru că Joey pleca peste trei
zile. Azi era joi. Nunta era sâmbătă, de Halloween. Și Joey zbura înapoi în Hawaii
duminică.
Deci avea toată ziua de azi, vineri și sâmbătă să o convingă să rămână.
Dar mai întâi, trebuia să o trezească. Învățase rapid că cel mai bun mod de a o
trezi pe Joey dintr-un somn adânc era să părăsească patul și să înceapă să gătească
micul dejun. Împunsăturile, ciupiturile și șoaptele nu făceau decât să scoată un
geamăt din ea, înainte să se întoarcă pe burtă și să adoarmă la loc imediat.
Dar dacă gătea bacon...
Nu exista ceas deșteptător mai bun pe lume.
Chris alunecă cu grijă brațul lui Joey de pe stomacul lui. Avea un obicei
adorabil de a-și odihni un braț sau un picior peste el în timp ce dormeau. Ei bine, era
adorabil până când trebuia să iasă din pat să meargă la toaletă sau la muncă. Atunci
procesul devenea ușor stresant. Voia să creadă că singura femeie care l-ar ține în
brațe în somn era una care poate, posibil, era și ea puțin îndrăgostită de el. Sau poate
era doar una dintre acele femei cărora le era mereu frig și, prin urmare, folosea corpul
lui gol doar ca sursă de căldură.
Va presupune ultima variantă și va spera la prima.
Cu puțin noroc și tehnică bună, Chris reuși să iasă din pat fără să o tragă pe
Joey sau păturile pe podea. Ea mormăi ceva despre că e prea devreme, apoi se
rostogoli și adormi la loc. Rămase acolo o clipă lângă pat și admiră priveliștea.
Priveliștea de la fereastră era de neuitat — brazi verzi și deși, plopi strălucind galben
în lumina soarelui de dimineață, albul vârfului Muntelui Hood și mușchiul crescând
pe fiecare trunchi de copac la vedere. Dar nimic din asta nu se compara cu priveliștea
din interiorul ferestrei, priveliștea lui Joey pe o parte, cu spatele frumos și gol expus
și părul răvășit pe pernă.
— „O să mă căsătoresc cu tine până Halloween-ul viitor,” spuse el încet, știind
că nu l-ar auzi chiar dacă ar fi trează.
De ce promisese că nu va încerca să o convingă să rămână?
Oh, da, pentru că nu s-ar fi culcat cu el dacă nu promitea. Totuși, avea dreptate.
Nu ar trebui să ia decizii uriașe precum renunțarea la slujbă și mutarea atât de curând
după o despărțire. Nu avea de gând să încerce să o convingă de asta. Ce putea face,
însă, era să o seducă. Să o seducă nu pentru sex — asta se întâmpla deja, mult — ci
să o seducă să rămână. Nu va spune un cuvânt despre asta. Va lăsa abilitățile lui de
seducție să facă convingerea, iar apoi Joey va decide să rămână de una singură.
Va începe seducția cu bacon.
Chris își trase blugii și un tricou și dădu drumul la căldură în casă. Amândurora
le plăcea să doarmă într-o cameră răcoroasă sub pături. Oricum, nu aveau nevoie de
căldură noaptea ca să se încălzească. Se aveau unul pe celălalt pentru asta.
Chris zâmbi în sinea lui în timp ce începea să pregătească micul dejun. Zâmbea
mult în ultima vreme, probabil mai mult în ultimele șase zile decât în ultimele șase
luni la un loc. Totul datorită lui Joey și farmecului ei sexy. În loc să-și petreacă
vacanța făcând drumeții, mers pe bicicletă sau orice altceva fac oamenii în vacanță —
el n-ar ști, nu mai avusese una de patru ani — ea venea cu el la muncă o parte din zi
și restul zilei îl petrecea ajutându-i pe Dillon și Oscar cu pregătirile pentru nuntă.
Întotdeauna fusese amabilă și altruistă. Poate că glumea cu Dillon și Oscar despre
căsătoria lor de ziua ei, dar el știa că nu-i pasă. Spunea că își împărțea ziua de naștere
cu Halloween-ul și milioane de copii care merg din poartă în poartă în fiecare an, așa
că nu credea că deține ziua. Când spunea că nu poate gândi un mod mai bun de a-și
petrece ziua de naștere decât să-și vadă fratele mai mare căsătorindu-se cu iubirea
vieții lui, Chris știa că vorbește serios.
— „Miroase a bacon?” întrebă Joey din pragul ușii. Purta cămașa lui de flanel
în carouri galbene și negre și șosete de lână nepotrivite, și, din câte putea vedea,
nimic altceva. Un obraz avea o urmă drăguță de la pernă, iar părul și-l prinsese într-o
coadă dezordonată. Sub ochi avea urme de machiaj. Nu văzuse niciodată o femeie
mai frumoasă și mai sexy în toată viața lui.
— „Bacon și ouă.”
— „Mă răsfeți.”
— „Pentru asta am fost pus pe pământ.” O sărută pe obraz în timp ce ea se
apleca să miroasă micul dejun din tigaia de fontă.
— „Încep să cred asta.”
Îi dădu o palmă peste fund în timp ce mergea spre filtru de cafea pentru
„combustibil”, cum îl numea ea. Încărcare, reîncărcare, fără combustibil. Îi
descoperea rapid toate ciudățeniile și obiceiurile. Nu putea adormi fără să folosească
ața dentară mai întâi, oricât de obosită era. Dacă nu o făcea, spunea că va visa că-i
cad dinții. Îi numea pe toți câinii, indiferent de vârstă sau mărime, „pui”. Când făcea
curățenie sau spăla rufe, cânta melodii de Adele, doar Adele. Nimeni altcineva. Și
cânta prost. Foarte prost. Ura coriandrul în mâncare, iubea sosul iute pe ouă și ar
conduce o oră doar ca să ia cafea Stumptown Coffee Roasters când rămâneau fără.
Combustibil de rachetă, așa o numea. Preferata ei.
— „Ce mai facem astăzi?” întrebă ea între înghițituri de combustibil de
rachetă.
— „Am terminat la Timber Ridge. M-am gândit să-mi iau ziua liberă.”
— „Pentru mine?” Își flutură genele spre el.
Duse tigaia cu bacon și ouă la masă. Ea pregătise deja farfuriile și furculițele.
Formau o echipă bună în bucătărie.
— „Pentru tine. Dacă mă vrei. Dacă nu mă vrei...” Făcu un pas înapoi, luând
baconul și ouăle cu el.
— „Te vreau,” spuse ea. „Te vreau atât de mult. Și baconul tău. Tot baconul
tău.”
— „Poți avea jumătate din baconul meu. Eu iau cealaltă jumătate.”
— „E corect. Pot accepta asta.” Ridică farfuria, iar el îi puse micul dejun în ea.
„Știi, mă culc cu tine doar pentru că-mi gătești micul dejun în fiecare dimineață. Să
nu crezi că chiar te plac sau ceva.”
— „Mă folosești doar pentru baconul meu?”
— „Da,” spuse ea, luând o felie groasă și crocantă.
— „Asta doare.” Se așeză la masă, față în față cu ea. „Sunt rănit.”
— „Bine, poate că nu te folosesc exclusiv pentru baconul tău.”
 — „Nu poți retracta așa ceva,” spuse el. „Sunt rănit. Până în adâncul sufletului.
Mă simt așa... folosit.”
Joey se aplecă înainte, își sprijini bărbia în mână și îl privi peste masă.
Apoi îi întinse baconul ei.
— „Un cadou?” întrebă el.
— „Ofertă de pace. Și dovada că nu te folosesc doar pentru baconul tău. Nu
exclusiv.”
El deschise gura, iar ea îi dădu să mănânce.
— „Bun?” întrebă ea.
— „Are gust de iubire.”
— „Poftă, cu siguranță,” spuse ea, ridicând sprâncenele spre el înainte de a lua
o altă felie de bacon din farfurie și de a amesteca sos iute în ouăle ei.
Chris luă furculița și se concentră pe mâncare, încercând să ignore că Joey
trecuse peste folosirea cuvântului „iubire” cu o glumă rapidă. Nu o învinovățea.
Tocmai ieșise dintr-o relație de doi ani săptămâna trecută. În locul ei, nici măcar nu s-
ar fi întâlnit cu altcineva, darămite să se gândească la un viitor cu ei. Dar el nu era în
locul ei. Era în locul lui. Și bărbatul din locul lui se îndrăgostea rapid de femeia din
locul lui Joey. Ei bine, șosete. Stai, și șosetele alea erau ale lui?
— „Deci... e chestia asta pe cer astăzi,” spuse Chris. „Ai văzut-o?”
— „Ce e?”
— „E mare, galbenă și foarte strălucitoare.”
— „Pasărea mare?”
— „Nu chiar.”
— „Un pepene galben foarte mare?”
— „Mai fierbinte. Cred că ar putea fi soarele.”
— „Imposibil.”
— „Ba da.”
— „Ești sigur?” întrebă Joey. „Nu pare ceva ce ai vedea în Lost Lake în
octombrie.”
— „Am verificat de două ori. E acolo. Încă. Și nu pare să dispară în
următoarele câteva ore. Cred că ar trebui să facem ceva cu el. În el, vreau să spun.”
— „Să-l venerăm? Să sacrificăm pe cineva sau ceva pentru el?”
— „Sau am putea merge până la lac și să ne plimbăm în jurul lacului. Am auzit
că asta fac oamenii când e soarele afară.”
— „Sună bine,” spuse ea. „O scuză bună să port noile mele ghete de drumeție.
Nu prea ai motive să porți ghete pe plajă.”
— „Vino mai des și poți să porți ghete cât vrei.”
— „Poate o voi face. Pentru ghete,” spuse ea și îi făcu cu ochiul. „Mă duc să
mă pregătesc.”
Joey plecă să se îmbrace, în timp ce Chris își căuta pantofii și jacheta. Noaptea
trecută, Joey fusese peste el în secunda în care trecuse pragul. Făcuseră sex mai întâi
pe canapea, cu șemineul duduind la câțiva metri distanță. Făcuseră sex în pat o oră
mai târziu. Ei bine, pe pat, dacă nu în pat. Îi pusese mâinile lui Joey pe tăblia patului
și o iubise din spate. Una dintre pozițiile lui preferate, deoarece avea acces total la
fiecare centimetru al părții din față a corpului ei în timp ce era înăuntrul ei. Întrebarea
era... în ce moment al festinului amoros de aseară își scosese ghetele de lucru?
Chris își găsi bocancii sub canapea. Se pare că îi dăduse jos după prima partidă
de sex și înainte de a doua. Când amândoi își puseseră hainele la loc — păcat, mare
păcat — ieșiră pe ușa din spate și porniră pe cărarea noroioasă prin pădure.
— „Îți amintești drumul spre lac?” îl întrebă ea, când îi luă mâna.
— „Știu exact unde mergem.”
— „Atunci de ce ai luat-o pe poteca din dreapta, dacă cea din stânga duce la lac?”
— „Pentru că nu mergem la lac... încă. Vreau să-ți arăt ceva.”
Joey ridică o sprânceană.
— „Nu aia,” zise el. „Pe aia ai văzut-o deja.”
— „Știu, dar nu mă satur de priveliște.”
Chris râse și o trase ușor de mână în josul potecii. Lumina soarelui se strecura
printre crengile uriașe de brad Douglas și cedru roșu. Ferigile și iarba de urs
mărgineau poteca ca un gard moale, verde. Ultima săptămână de ploaie lăsase
pământul umed, iar aerul mirosea a pin, a cedru și a curat, a viață. Era imposibil,
mergând pe acea potecă alături de femeia asta, să nu-i audă vocea interioară a
speranței spunându-i că, chiar dacă Joey nu va rămâne în Oregon pentru el, poate că
va rămâne pentru această zi, pentru acest pământ, pentru acest munte, pentru acest
lac.
— „Cabana asta,” spuse Chris când ajunseră la capătul potecii. „Îți place?”
— „Uau.” Joey îi dădu drumul la mână și păși în luminiș. „Doamne...”
— „Reacție bună.”
— „E cabana lui Thoreau.”
— „Nu chiar, dar aproape. Am găsit poze cu ea când am restaurat-o și m-am ghidat
după ele.”
Joey se întoarse spre el, cu ochii mari și gura ușor întredeschisă. Îi trebuia toată
stăpânirea de sine ca să nu o sărute până îi lua răsuflarea.
— „Tu ai făcut asta?”
— „Era pe moarte,” zise Chris. „Ori o dărâmam complet, ori o reconstruiam de la
schelet. Mi s-a părut un candidat bun pentru o fațadă de piatră.”
— „Tu ai făcut asta?” repetă ea. „Singur?”
— „Nu chiar singur. Am angajat câțiva subcontractori. Dar designul e al meu,
integral.”
— „E incredibil. Visam să locuiesc într-o cabană ca asta.”
— „Știu. Aveai poze cu căsuțele alea de poveste din Carmel-by-the-Sea pe Wonder
Wall-ul tău.”
— „Îți amintești de Wonder Wall-ul meu?”
— „Îmi amintesc că uram trupa Oasis și că dădeam ochii peste cap când îi spuneai
colajului tău din cameră Wonder Wall.”
— „Aveam paisprezece ani. Nici măcar nu știam cine sunt Oasis. Doar îmi plăcea
melodia. Și tu de ce te uitai la colajul meu cu vise, oricum?”
— „Voiam să văd dacă eram acolo.”
— „Erai?”
— „Nu. Era Harry Potter.”
— „Încă m-aș întinde pentru Daniel Radcliffe.”
— „Vrei să vezi cabana pe dinăuntru sau vrei să mă faci să vomit?” întrebă el.
— „Vreau să văd înăuntru.”
Îi luă din nou mâna și o conduse pe poteca de pietriș până la ușa din față. Se
inspirase din fotografii cu cabane și căsuțe de piatră găsite online și vopsise
pervazurile ferestrelor într-un roșu aprins, la fel ca ușa de la intrare.
— „Am fost în Carmel când eram mică,” spuse Joey. „Cea mai frumoasă
vacanță. Am iubit toate căsuțele alea mici.”
— „Mi-ai trimis o carte poștală.”
— „Ți-am trimis?”
— „Nu-ți amintești?”
— „Am trimis o grămadă de cărți poștale,” zise ea.
— „Mă simt așa de special.”
Joey îi zâmbi.
— „Ești special.”
— „Scrie asta pe o carte poștală. Poate atunci te cred.”
Joey îi înfășură brațele în jurul gâtului și îl sărută lung, adânc. Cu limbă. Multă
limbă.
— „Acum te simți special?” îl întrebă ea.
— „Cel mai special. Acum încetează să mă săruți, să pot găsi cheile.”
Ea se dădu un pas înapoi, iar el cotrobăi prin buzunare, scoțând un inel cu o
grămadă de chei.
— „Câte case ai, mai exact?”
— „Am cheile de la toate proprietățile de la Lost Lake,” zise el, căutând cheia cu
eticheta roșie. „Sunt omul de întreținere personal al lui Dillon.”
— „Credeam că ăla era Oscar.”
— „O să le spun amândurora că ai zis asta.”
Băgă cheia în broască, deschise ușa și, ca un adevărat gentleman — lucru rar
pentru el — o lăsă pe Joey să intre prima. Aprinse lumina și închise ușa în urma lor.
— „Nu e terminată,” zise. „A trebuit să ne concentrăm pe exterior și acoperiș înainte
să vină vremea rea.”
Joey se opri în mijlocul camerei și se învârti o dată complet.
— „E atât de frumoasă că nici nu-mi vine să cred că e reală. Credeam că ai făcut o
minune cu cabana părinților mei. Dar asta...”
— „Așa arăta înainte,” spuse Chris, scoțând telefonul și derulând până la poze.
— „Sfântă...!”
— „Mai degrabă șvaițeră,” zise el. „Găuri peste tot. În podea, în acoperiș. Acum are
un acoperiș de ardezie.”
— „N-am idee ce înseamnă asta, dar arată grozav. Totul arată ca visul meu devenit
realitate.”
Chris doar încuviință, mândru de munca lui. Rezultatul vorbea de la sine.
Pusese lambriuri de cedru, ferestre cu geamuri în formă de romb de o parte și de alta
a șemineului, și înlocuise vechiul șemineu de piatră, care se prăbușea, cu unul de
cărămidă roșie, asortat cu pervazurile și ușa. Toată lumina venea din aplice de perete
cumpărate din magazine de antichități și second-hand, iar covorul de pe podea era
lucrat manual de o țesătoare locală care se prezenta drept „artistă în fibre”. Ce-o fi
însemnând asta, habar n-avea. Dar femeia făcea al naibii de bune covoare.
— „Mă bucur că îți place,” spuse Chris. Asta era tot ce-i trecea prin minte.
Joey îl făcea să simtă o mie de lucruri deodată — mândrie, stânjeneală, emoție,
dragoste. Toate în același timp. Cu cât spunea mai puțin, cu atât mai bine. Altfel risca
să-i scape că se îndrăgostise deja de ea.
— „Îmi place. Adică... o iubesc, pur și simplu o iubesc.”
— „Mă bucur. Voiam s-o vezi. Poate data viitoare când ajungi prin zonă, poți
să stai chiar în cabana asta.”
— „E a doua oară în jumătate de oră când aduci vorba despre mine venind înapoi în
oraș.”
— „Zic doar... că ar trebui să mai vizitezi.”
— „Sau să mă mut înapoi?”
— „N-am zis asta.”
— „Chris, nu pot să rămân. Am vorbit deja despre asta.”
— „Nu ți-am cerut să rămâi. Doar îți arăt ce frumos e aici, ca poate vii mai des.
Atât.”
— „Să vin mai des... sau să rămân?”
— „Fără comentarii. Dar... vrei să vezi și celelalte opt case pe care le avem? Celelalte
cabane pe care le-am transformat ca asta?” Zâmbi ștrengărește.
— „Asta nu e corect.”
— „Când vii data viitoare, poți sta în oricare din cabanele noastre care nu sunt
rezervate.”
— „Dacă sunt pe jumătate la fel de frumoase ca asta, n-o să aveți nicio problemă să le
țineți pline,” spuse Joey.
— „Adevărat. Sunt niște cabane al naibii de reușite.”
— „Sunt sigură că da.”
— „Deși ar avea nevoie de o decoratorare bună.”
— „Acum ești doar răutăcios.”
Chris râse.
— „Știam că o să te ating la coardă. Îmi amintesc cum mă puneai mereu pe mine și
pe Dillon să mutăm mobila pentru tine.”
— „N-ar trebui să-i dai unei fete de paisprezece ani o carte despre feng shui.”
— „Vezi ceva lipsă din cabana asta?”
— „Mobilă. Vase. O mașină de scris mecanică.”
— „O mașină de scris mecanică?”
— „Da.” Ea arătă spre un perete gol. „Cabana asta... arată ca a lui Thoreau, pe malul
lacului Walden. Aș promova-o ca un refugiu pentru artiști. Nici n-ar încăpea mai mult
de două persoane aici, nu-i așa?”
— „Vreo douăzeci de metri pătrați. Cam înghesuit.”
— „Dar pentru un artist sau un scriitor... perfect. Aș promova-o direct către coloniile
de artiști și programele de scriere creativă. Oameni care pictează en plein air sau
visează să scrie o carte și n-au început niciodată. Ai pune un birou mare din lemn
aici. O mașină de scris aici. Câteva tablouri inspiraționale pe pereți. O bibliotecă
mică, cu dicționare și tot felul de lucruri.”
— „Oamenii pot găsi dicționare online.”
— „Nu.” Joey clătină din cap. „Nu online. Cabana asta n-ar trebui să aibă internet.
Deloc.”
— „Deloc?”
— „Deloc. Fără distrageri. Fără internet. Fără Wi-Fi. Fără televizor. Doar un singur
telefon, din ăla cu fir și ton de apel. Și poate un radio, dar unul vechi. Art deco. Ai
semnal aici?”
Chris își scoase telefonul și verifică bara de semnal.
— „Nimic.”
— „Vezi? Refugiul perfect pentru scriitori. Îmi și imaginez.”
— „Deci... mai puține facilități? Ăsta e sfatul tău?”
— „Oamenii merg în vacanță ca să se deconecteze. Dar acum, cu internetul și
telefoanele, tot ce vor să lase în urmă îi urmează. Țintește spre cei care vor cu
adevărat să scape. Cei care vor doar să fie pe un munte, în pădure, lângă un lac,
înconjurați de frumusețe—”
— „Vorbești despre mine, nu? Știu. Nu trebuie s-o spui.”
— „Înconjurați de frumusețe naturală — care, da, tu ești... și asta ajută. Ajută mai
mult decât pot spune. Nu poți fugi de problemele tale, dar poți să le lași deoparte o
vreme. Cred că asta ar trebui să fie cabana asta. Un sanctuar real. Câteva zile fără
internet și fără CNN n-au omorât pe nimeni, dar probabil ar putea salva mintea cuiva.
Sau o căsnicie. Sau ar inspira pe cineva să scrie, în sfârșit, prima pagină din romanul
lui.”
— „Și tata zice că vrea să scrie o carte despre perioada lui în armată. Și eu mai las
telefonul în camion peste noapte, doar ca să fiu lăsată în pace. Chiar văd ideea
funcționând.”
— „Toată lumea crede că vrea să scrie o carte. Sau să picteze. Sau să scrie poezie.
Sau doar să se retragă departe de lume. Departe de Twitter, de Facebook, de
zgomotul general. O cabană mică, în pădure, fără internet, fără TV... oamenii ar plăti
scump pentru asta. Deja apar hoteluri care oferă genul ăsta de experiență. De ce nu și
o cabană la Lost Lake? Rătăcește-te ca să te regăsești.”
— „Rătăcește-te ca să te regăsești. Ăsta e sloganul nostru. Genial, Jo.”
— „Mulțumesc.” Joey își dădu părul de pe frunte, zâmbitoare. „De asta mă plătesc
bine pentru marketing.”
— „Și te mai miri de ce vrea Dillon să te angajeze.”
— „Știu de ce vrea — pentru că e un geniu. Dar am deja un job. Pot însă să ajut cât
sunt aici. Deci... azi și mâine?”
— „Perfect. Îți pot da cardul firmei să cumperi tot ce trebuie. Birou, mașină de scris,
dicționare, orice crezi că merge.” Poate dacă Joey s-ar juca un pic de-a meseria aici,
și-ar da seama că asta ar trebui să facă cu adevărat. Poate. Merita încercarea.
— „Mă lași să cumpăr ce vreau pentru cabana asta?”
— „Îmi amintesc Wonder Wall-ul tău. Ai un simț estetic excelent,” zise Chris. Și nu
doar estetic.
— „Recunosc ceva bun când îl văd,” spuse ea, apropiindu-se de el.
— „Așa?”
— „Evident. Uite.” Îi puse mâinile pe umeri și îl sărută pe gât. Chris închise ochii și
inspiră adânc.
Își plimbă mâinile pe spatele ei. Era caldă chiar și prin pulover — caldă și
potrivită. Locul ei era acolo. Nu în Oregon, nu la Lost Lake, nu în cabana aceea. Ci
acolo, în brațele lui. În mâinile lui. În pielea lui. Acolo aparținea Joey.
— „Ar trebui să te șantajez cu sexul ca să te întorci să mă vizitezi. Cât mai
curând.”
— „Probabil ar merge chiar acum,” zise ea. „Aș fi în stare să promit orice dacă mi-ai
spune că nu mai dormi cu mine până nu sunt de acord.”
— „Mi-aș dori să fiu atât de puternic.”
— „Nu ești?”
— „Nu...” O trase spre el și o întoarse cu o mișcare rapidă. „Sunt slab. Atât de slab.”
Îi prinse încheieturile și i le ridică, apăsându-i-le ușor de perete. Joey se zbătu
jucăuș o clipă, apoi renunță repede.
— „Dacă asta e versiunea ta de slăbiciune...”
— „Și ce dacă e?” întrebă el.
— „Atunci ador când ești slab.”
Chris o sărută cu atâta intensitate încât ea scoase un geamăt scurt. El nu
crezuse niciodată în noroc. În muncă grea — da. În sincronizare — sigur. Dar în
noroc orb? Nu, până acum. Odată, în prima zi de școală, își alesese un loc la
întâmplare în bancă, iar cel de lângă el fusese luat de un tip pe nume Dillon, cu un
tricou Pearl Jam. Destin pur.
Iar acum, ani mai târziu, o săruta pe cea mai frumoasă femeie din lume. Era pe
cale să facă dragoste cu cea mai frumoasă femeie din lume. Era nebunește îndrăgostit
de cea mai frumoasă femeie din lume. Și ea avea să-l părăsească peste trei zile. Așa
că da, Chris credea în noroc. Și în ghinion.
Dar acum voia să se gândească doar la norocul bun care îl adusese aici, alături
de Joey — la ce aveau în clipa asta, nu la ce aveau să piardă în trei zile. Și poate, doar
poate, dacă totul avea să fie suficient de frumos pentru ea, avea să rămână. Gândire
naivă? Poate. Dar ce altă opțiune avea?
Chris își strecură mâinile pe sub puloverul ei și îi desfăcu sutienul la spate. Știa
că mâinile îi erau reci — cabana era răcoroasă — și îi plăcu pervers senzația de a-și
lipi degetele înghețate de sânii ei goi. Joey tresări, râse și șopti:
— „Ticălosule...”
— „Îmi încălzesc mâinile. Te deranjează?” Îi cuprinse sânii și îi frământă ușor.
Degetele îi alunecară peste sfârcuri, făcându-le să se întărească. Era genul de femeie
care iubea să fie atinsă, iar el era genul de bărbat care iubea să atingă. Clar, erau
făcuți unul pentru altul.
Ridică puloverul și își coborî capul, lingându-i un sfârc. Ea îi înfășură mâinile
în păr și îl ținu lipit de pieptul ei, în timp ce el o săruta și o mușca ușor. Ambele lui
mâini îi cuprinseră și îi mângâiară sânii. Nu se mai sătura de ea. În timp ce o distra
mușcându-i delicat sfârcul, îi descheie blugii și îi trase fermoarul în jos.
— „Să nu cumva să pui mâinile tale reci pe—”
N-apucă să termine. El îi strecurase deja mâna în chiloți și o atinse între
picioare.
 Sunetul pe care îl scoase Joey putea fi reprodus doar de o pasăre... sau de un
fluier ultrasunet pentru câini.
N-ar fi crezut că un om poate atinge o tonalitate atât de înaltă.
Impresionant. Surprinzător că geamurile nu se spărseseră.
— „Ești un monstru,” oftă ea.
— „Știu.”
— „Ești cel mai rău.”
— „Cel mai rău dintre toți,” confirmă el. Îi mângâia sexul exact așa cum știa că îi
plăcea — încet, într-un cerc moale. Ea se mișca odată cu mâna lui, iar el îi simțea
clitorisul cum pulsează sub degete. Cu grijă, alunecă un deget înapoi, în interiorul ei,
atingând umezeala aceea fierbinte. Îi plăcea umezeala ei — faptul că el putea să i-o
provoace, pentru ea, doar pentru ea. Când era așa, udă și caldă, putea să-și afunde
degetele adânc în ea. O mângâie pe peretele interior, simțind cum mușchii i se strâng
în jurul degetelor lui. Apoi îl retrase și, cu umezeala de pe el, îi frecă ușor clitorisul.
Joey scoase un strigăt, aproape gata să vină. Îl apucă de umeri, unghiile înfipte atât de
adânc încât el le simțea prin țesătura groasă a flanelului. Ereția lui îi cerea deja
atenție, dar o ignoră deocamdată.
— „Pur... rău...” gâfâi ea, în timp ce el o atingea cu o mână și, cu cealaltă, îi
cobora blugii de pe șolduri, de pe coapse. În cele din urmă renunță și i-i împinse până
la podea. Joey își aruncă pantofii într-o parte și își zvâcni pantalonii, trimițându-i
până la jumătatea cabanei.
— „Îmi place entuziasmul tău,” spuse el.
— „De ce nu ești deja în mine?”
— „Atât de excitată ești?”
— „Mi-e frig. Am nevoie de căldura ta.”
— „Sunt mișcat. Cu adevărat.”
Joey îi băgă mâinile reci în pantaloni.
— „Acum ești mișcat,” spuse ea, în timp ce îi mângâia penisul. „Cu adevărat.”
— „Ești într-un necaz mare pentru asta.”
— „Perfect. Să intru în necazuri mă încălzește.”
Chris scoase portofelul din buzunar și găsi prezervativul pe care, din fericire, îl
pusese acolo la începutul săptămânii. Joey părea hotărâtă să-l chinuiască, pentru că îi
săruta și îi mușca ușor lobul urechii în timp ce el îl desfăcea și îl punea. Când
termină, o apucă de brațe, sus, și o împinse din nou cu spatele de perete. Joey scoase
un țipăt mic.
— „Ce e?” întrebă el.
— „Peretele e rece. Fundul meu e rece.”
— „Ce bebeluș răsfățat,” spuse el. „Uite, e mai bine așa?” Îi cuprinse fundul în
palmele lui, acum calde, și ea oftă de plăcere.
— „Mult mai bine. Și acum?”
— „Pune brațele în jurul gâtului meu. Strâns.”
Ea făcu exact cum îi spusese. Să fie în control în timpul sexului îl excita ca nimic
altceva. Iar faptul că Joey îi plăcea asta — chiar iubea asta — îl făcea să se întrebe
cum ar putea s-o lase să plece duminică în Hawaii. Doar dacă s-ar întoarce să-și facă
bagajele? Da, vise deșarte...
 Îi ridică un picior, mângâindu-i sexul cu vârful penisului. Îi sărută gura, gâtul,
clavicula, în timp ce o freca ușor, ritmic. Când simți că ea se relaxează și se deschide,
împinse ușor vârful în ea. Joey își mișcă șoldurile în întâmpinarea lui, trăgându-l mai
adânc. Fără niciun avertisment, o ridică și o coborî complet pe el. Joey gemu — un
sunet minunat — și își încolăci tot corpul în jurul lui: picioarele, brațele, bărbia pe
umărul lui, buzele la urechea lui.
Cu mâinile ferm pe fundul ei, o ținu strâns și începu să se miște în ea,
împingând ritmic, controlat, în timp ce o iubea sprijinită de perete. Știa că, în poziția
asta, n-avea să reziste mult. Noroc că Joey părea oricum aproape. Felul în care i se
mișca trupul acum, cum îl căuta cu totul, era semn clar că era aproape de orgasm.
— „Doamne, Chris... se simte atât de bine,” șopti ea la urechea lui.
— „Îți place?”
— „Îmi place. Tot timpul.”
— „Poți să-l ai tot timpul. Ori de câte ori vrei. Doar cere și e al tău.”
— „Acum?”
— „Acum.”
— „Mâine?”
— „În fiecare zi din viața ta,” zise el, împingând adânc din nou.
Ea se strânse în jurul lui, și el știa că era chiar acolo. Cu o serie de mișcări
rapide o împinse până la capăt. Cu un geamăt fierbinte la urechea lui și unghiile
înfipte în gâtul lui, Joey se sfârși pe el, în valuri. El continuă să se miște până când
veni și el, cu un geamăt adânc, sfâșiat de plăcere.
O lăsă ușor jos, dar nu-i dădu drumul. Își sprijini fruntea pe umărul ei, cu
mâinile pe talia ei.
— „De ce insiști să mă faci să mă simt atât de bine?” întrebă Joey, urcându-și
palmele pe brațele lui. Râse încet, întrebarea fiind evident retorică.
Chris decise totuși să răspundă.
— „Pentru că sunt îndrăgostit de tine.”
 Capitolul 11

DACĂ CHRIS i-ar fi spus că moare, Joey ar fi fost mai puțin șocată.
„Ce?” Se desprinse de el, își găsi pantalonii și îi trase pe ea cât de repede putu.
Chris stătea lângă perete, cu fața la el, încercând să se adune.
„M-ai auzit”, fu tot ce spuse. Îl privi cum își netezește hainele, cum își trece
mâna prin părul pe care ea i-l ciufulise cu mâinile ei în timpul sexului.
„Ești îndrăgostit de mine?”
„Chiar e așa o surpriză mare?” Se întoarse și o privi, calm ca întotdeauna. Atât
de enervant de calm. Își încrucișă brațele pe piept, se rezemă de perete și așteptă.
„Păi... da. Plec duminică și tu îmi spui asta acum?”
„Când ar fi trebuit să-ți spun?”
„Nu acum. Nu... niciodată?”
„Tu ai întrebat.”
„Glumeam.”
„Eu nu.”
„Ce să fac cu asta?” întrebă ea, făcând un pas înapoi.
El ridică din umeri. „Orice. Nimic.”
„Orice sau nimic. Alegeri grozave.”
„E alegerea ta. Am spus-o. Ce vrei să faci cu ea ține de tine.”
Mâinile lui Joey tremurau și inima îi bătea cu putere. Panică. Ceea ce simțea
era panică pură. Cum putea el să fie atât de al naibii de calm în timp ce ea stătea
acolo într-o panică absolută?
„Mi-ai promis, Chris. Mi-ai promis că n-o să faci asta. Ba nu, nu mi-ai promis.
Ai jurat.”
„Am jurat pe un nenorocit de CD, nu pe Biblie.”
„Nu-mi pasă dacă ai jurat pe un castron de fulgi de ovăz sau pe un pachet de
gumă sau pe propriul tău mormânt, mi-ai jurat că n-o să faci să fie ciudat. Mi-ai jurat
că n-o să-mi ceri să rămân.”
„Nu ți-am cerut să rămâi. Ți-am spus că te iubesc.”
„Ai făcut-o al naibii de ciudată, totuși.”
„Tu ai întrebat și eu am răspuns. Sunt îndrăgostit de tine. Și ce? Dacă nu ești și
tu îndrăgostită de mine, nu știu care-i problema.”
„Asta e atât de al naibii de nedrept, Chris.”
Chris râse și, pentru prima oară de când îl văzuse cu o săptămână în urmă, Joey
regretă că venise acasă.
„Nedrept? Ce legătură are dreptatea cu asta?”
„Încerci să mă împiedici să mă întorc acasă.”
„Nu încerc să te fac să faci nimic. Nu vreau să pleci, dar nu te oblig să rămâi”,
spuse el.
„Nu te-am luat niciodată drept tipul manipulativ, Chris. Trebuie să spun că asta
e al naibii de dezamăgitor.”
„Păi... bine ai venit în lumea mea. Îți spun că te iubesc. Tu te enervezi și mă
acuzi că te manipulez. Dezamăgitor e un cuvânt al naibii de bun pentru asta.”
 „Am o casă și un loc de muncă într-un alt stat.”
„Poți avea o casă și un loc de muncă și în statul ăsta dacă vrei.”
„Poți avea o casă și un loc de muncă într-un alt stat”, spuse ea. „De ce nu-ți dai
demisia și nu te muți în Hawaii dacă ți se pare atât de ușor.”
„Asta e o invitație?”
„Nu. Nu e. Știi că n-ai face-o. Știi că n-ai răsturna toată lumea ta ca să fii cu
mine.” Își băgă picioarele înapoi în pantofi, furioasă, tulburată, speriată.
„Știu? Ești sigură?”
„Sunt sigură.”
„Încearcă-mă.”
„Nu încerc nimic”, spuse ea. „Nici măcar n-am conversația asta cu tine.”
„De ce nu? De ce ți-e frică?”
Ea ridică mâna și arătă spre el. „De nimic. Nu mi-e frică de nimic.”
„Ți-e frică să te îndrăgostești de mine? Dacă da, nu trebuie. Nu sunt Ben. Nu
vei fi planul meu de rezervă. Nu vei fi un secret murdar. Nu sunt un mincinos ca el.”
„Ești un mincinos. Ai jurat că n-o să-mi faci asta și iată-te – faci exact asta.”
„Durere bună”, spuse el. „Îți amintești? Am fost de acord cu asta. Amândoi
știam că o să ajungem să ne doară și am decis să o facem oricum. Știam că mă
folosești ca pe tipul de rebound. Tu știai că eram îndrăgostit de tine în liceu. Am fost
împreună zi și noapte de aproape două săptămâni. Nu poți fi surprinsă de asta, poți?
Ești?”
„Mă doare, Chris.”
„Te iubesc. Acum. În secunda asta. Te iubesc. Și îmi pare rău că te doare, dar
ghici ce? Mă doare și pe mine.”
„Nu pari rănit.” Nu, nu părea deloc rănit. Părea bine. Pur și simplu al naibii de
bine. Între timp, ea voia să țipe sau să plângă sau să-l sărute sau să-l pălmuiască și ura
că el putea fi calm într-un moment ca ăsta, când ea nu putea.
„Cum arată durerea?”
„Așa.” Îi întoarse spatele și ieși din cabană, trântind în urma ei ușa roșie și
frumoasă.
Ar fi trebuit să știe.
Ar fi trebuit să știe că o să se întâmple asta.
De fapt, știa că o să se întâmple. De asta îi spusese lui Chris, cu o săptămână în
urmă la cabană, că se joacă cu focul. De asta îl pusese să jure că n-o să-i facă viața
mai grea. Cât de prost era să creadă că a-i spune că o iubește n-o să facă totul mai
greu?
Nu trebuia să fie așa. Ar fi trebuit să fie doar sex grozav și prietenie — apoi ea
avea să plece, amândoi aveau să ofteze ușor, cu o urmă de nostalgie, și apoi fiecare
și-ar fi văzut de viața lui. Chris era genul acela de bărbat care părea mereu bine. Orice
i s-ar fi întâmplat aluneca de pe el ca apa de pe penele unei rațe. Liniștit, puternic,
muncitor, rezistent. Bine. Chris era bine. Întotdeauna fusese bine. Se luptase cu
bătăușii din liceu fără măcar să transpire. Când fusese batjocorit pentru că era cel mai
bun prieten al presupusului singur elev gay din școală, dăduse doar din umeri, fără să
spună nimic. Ea avea încredere în Chris, și tocmai de aceea îi fusese atât de ușor să
creadă că putea să se culce cu el câteva săptămâni și apoi să plece fără nicio rană
permanentă pentru niciunul dintre ei. Câteva lacrimi, câteva regrete, sigur. Dar Chris
era îndrăgostit de ea — și îi spusese asta știind că, făcând-o, o va transforma pe ea în
persoana rea atunci când avea să plece.
Bine, atunci. Avea să fie ea cea rea.
Mersese greu pe potecă înapoi spre cabană. Poteca noroioasă voia s-o
încetinească, dar nu o lăsă.
Bărbații. Nenoroțiții de bărbați. Lor li se permitea să fie căsătoriți cu slujbele
lor, cu carierele lor, dar Doamne ferește ca o femeie să-și aleagă slujba în locul
bărbatului din viața ei. Doamne ferește să spună: „Nu, slujba mea e mai importantă
decât tine.” O, nu. Asta nu li se permitea femeilor. Un tip îi spune că o iubește și ea
trebuie să lase totul baltă, să alerge în brațele lui și să spună: „Mulțumesc că mi-ai
făcut viața să merite trăită cu iubirea ta. Stăteam aici și nu făceam nimic decât să
conduc departamentul de marketing al unei companii aeriene de succes în timp ce
trăiam într-un paradis tropical, dar acum că știu că mă iubești, pot să renunț la toată
prostia asta cu viața și cariera. Apropo, câți copii pot să-ți fac și cum vrei ouăle în
fiecare dimineață, Stăpâne?”
Și cum îndrăznea Chris s-o acuze că îi e frică. Ei? Frica? Ea era cea care
mersese la facultate peste un nenorocit de ocean. El locuise cu părinții după
absolvirea liceului. Nu-i era frică de nimic în afară de a-l omorî pe Chris data viitoare
când îl vedea, ceea ce spera să fie niciodată. Chris trebuia să fie cavalerul ei la nunta
lui Dillon.
Ei bine, să uite de asta. Mai bine ar sări peste nuntă decât să-l vadă din nou.
Speriată?
Ea?
Nu știa ce înseamnă cuvântul dacă credea asta. Doar pentru că îi spusese că o
iubește? De ce i-ar fi frică de iubirea lui? O, poate pentru că bărbatul de care fusese
îndrăgostită în ultimii doi ani mințise tot timpul cât fuseseră împreună, o trădase atât
de profund încât nu era sigură că va găsi vreodată fundul rănii pe care i-o lăsase în
mândrie și în inimă. Poate pentru că Chris era tot ce își dorise vreodată și nu-și
dăduse seama până nu se întorsese aici și dacă voia să aibă ce își dorise, trebuia să
renunțe la tot ce avea.
Joey se opri și se rezemă de un copac. Mersese atât de repede și atât de tare
încât rămăsese fără suflare. O secundă, atâta îi trebuia. Poate un minut. Era bine.
Trebuia doar să respire. Joey respiră și respiră.
Și apoi plânse. Nu. Nu asta. Nu voia să înceapă să plângă din nou. Dacă
începea din nou, s-ar putea să nu se mai oprească. Dar nu se putea opri. Totul ieși
afară. Hohote mari și grele. Plâns adânc din burtă. Gâfâit după aer. Ținându-se de
stomac. Durere în coaste. Un junghi în coastă. Lacrimi grase, când fierbinți, când reci
pe față. Un gust amar și teribil în gură.
Nenorociții de bărbați... Oare nici măcar nu era un om pentru ei? Era doar o
jucărie cu care să se joace Ben cât timp era în Hawaii? Mai era și acum paisprezece
ani pentru Chris? De unde naiba aveau dreptul să-i lovească inima ca pe o minge de
fotbal? Ea nu le făcea asta. Nu-l pusese pe Ben să aleagă între LA și Hawaii. Nu-l
dăduse în gât soției lui. Nu-i spusese lui Chris că dacă o iubește cu adevărat s-ar muta
în Hawaii ca să fie cu ea. Și cum îndrăznea să se prefacă măcar că ar face-o dacă i-ar
cere? Nu avea voie să facă asta. Chris nu avea voie să joace rolul Domnului Minunat
în timp ce ea era forțată să fie Cea Care A Scăpat doar pentru că el decidise să arunce
o declarație de iubire peste ea la zece zile după o despărțire și cu trei zile înainte să
plece din oraș. Nu era corect. Nu era drept. Și nu era în stilul lui Chris.
Acum, Ben ar face așa ceva. Și făcuse, de altfel. O forțase să fie Cealaltă
Femeie fără știrea sau permisiunea ei. Ar fi fost subiectul unor bârfe oribile la birou
dacă și când s-ar fi aflat că a) ea și Ben fuseseră împreună și b) el era căsătorit. Nici
asta nu alesese.
Joey se desprinse de copac și porni din nou pe potecă. Nu avea de gând să-și
petreacă toată ziua plângând în pădure ca o prințesă Disney care așteaptă să se adune
în jurul ei animalele pădurii. Cu norocul ei, ar fi fost „mângâiată” de un urs negru sau
de un puma.
În timp ce mergea pe potecă, luă o decizie. Gata cu joaca de-a casa cu Chris.
Fuseseră proști să creadă că pot să se culce împreună, să iasă împreună, să lucreze
împreună, să se joace împreună și apoi să spună doar „Ne mai vedem!” la aeroport și
să plece fiecare pe drumul lui fără să doară pe amândoi. Joey nu putea să smulgă nici
un leucoplast fără să piardă puțină piele. Să-și ia rămas bun de la Chris avea să-i
smulgă mai mult de un strat din inimă și era deja o rană deschisă.
Deci... s-a terminat. Complet terminat. Putea să petreacă azi și mâine mizerabil,
apoi își punea o față veselă pentru nuntă, pleca duminică și gata. Următoarele câteva
luni aveau să fie un iad, desigur, dar știa asta înainte să plece din LA. Când ajungea la
muncă luni dimineață, era foarte posibil ca Ben să fie acolo, în biroul ei, așteptând să
lămurească lucrurile cu ea. Și ea avea să-i întindă pur și simplu o cutie cu lucrurile pe
care le lăsase la apartamentul ei și să-și ia rămas bun. Dacă încerca ceva, orice, avea
să sune la Resurse Umane și să spună totul. Asta avea, desigur, să-i concedieze pe
amândoi, dar nu era sfârșitul lumii. Iubitul ei de doi ani era căsătorit. Descoperise asta
venind față în față cu soția lui. Îl cunoscuse pe cel mai grozav tip din lume în timp ce
era pe rebound și trebuia să-l părăsească duminică. De ce n-ar fi concediată și ea?
Când plouă, toarnă și nimeni nu știa asta mai bine decât cineva născut și crescut în
Pacific Northwest.
Dar să rămână aici era exclus.
Să rămână însemna că Ben câștigă. Și genul de bărbat care înșală pe soția lui și
minte pe iubita lui nu avea voie să câștige. Trebuia să existe consecințe, chiar dacă
erau doar să-l vadă la muncă în fiecare zi și să știe că ea avea puterea să-l concedieze
oricând voia. Asta merita un bărbat ca Ben. Un înșelător. Un mincinos. Un laș. Și
dacă ar fi fost aici, i-ar fi spus asta în față.
Joey părăsi poteca principală și urcă pe aleea pavată cu piatră cubică spre
cabană. Intră pe ușa din spate și își scoase pantofii plini de noroi. Îi lovi de perete cu
un bubuit. Un alt bubuit urmă, dar nu venise de la pantofii ei.
Cineva bătu la ușă, făcu o pauză și bătu din nou.
Joey oftă. Chris probabil cunoștea o scurtătură înapoi la cabană. Nu voia să
vorbească cu el încă, dar nu-l putea ține afară din cabană. Își lăsase niște lucruri în
baie. Și acum, că își mai descărcase puțin furia, probabil putea vorbi cu el fără să țipe
sau să plângă. Sau dacă nu vorbea cu el, măcar să-i dea înapoi periuța de dinți.
Trase adânc aer în piept, își șterse lacrimile de pe față și deschise ușa.
 Inima lui Joey căzu prin corp, în podea și ateriză în centrul pământului.
„Bună, Jo.”
Nu-i venea să creadă ochilor. Nu voia să le creadă. Dar trebuia să le creadă
pentru că el era acolo, chiar acolo, chiar pe veranda cabanei.
Joey ridică bărbia și întâlni privirea lui Ben.
„Ce naiba cauți aici?”

capitolul 12

„FRUMOS MOD de a spune bună”, zise Ben.

„Exact ce mi-ai spus și tu când am venit să te vizitez. Cuvânt cu cuvânt.”
„Da, îmi pare rău pentru asta. Pot să intru?”
„Nu, nu poți intra. Cum naiba m-ai găsit, oricum?” Nu-i venea să creadă că era
aici. Ben. Aici. În pădure. Pe munte. În Oregon. Arăta atât de deplasat încât ar fi râs
dacă nu i-ar fi venit să plângă și să țipe atât de tare. Purta un costum. Un costum de
afaceri și un pardesiu lung, de culoarea kaki, de la Burberry, cu o eșarfă roșie pusă
lejer în jurul gâtului. Oare își cumpărase toate chestiile astea doar pentru călătoria
asta în Pacific Northwest? Probabil, știindu-l.
„Mi-ai spus că stai la vechea cabană a părinților tăi. Nu e chiar greu să cauți
adrese și acte online.”
„Stalker.”
„Doamne, Jo, practic am locuit împreună doi ani. Te sunam de cinci ori pe zi.
Nu mi-ai răspuns la niciun apel, la niciun mesaj. Habar n-am cum ești, ce faci. Puteai
măcar să-mi scrii un mesaj.”
„Nu ai voie să-mi spui ce ar trebui să fac. Niciodată. Nici măcar nu știu de ce
ești aici. Nu te-am invitat.”
„Nu putem vorbi cinci minute?”
Joey își scoase telefonul din buzunarul din spate, deschise aplicația de alarmă
și porni cronometrul.
„Cinci minute”, spuse ea, ridicând telefonul ca să-i arate numerele care treceau
rapid. „Dă-i drumul.”
„Ești într-o dispoziție proastă.”
„Asta e o modalitate grozavă de a-ți folosi patru secunde din timp.”
„Rahat, bine. OK.” Își trecu mâna prin părul negru perfect aranjat și se uită în
jurul verandei ca și cum ar căuta ajutor sau inspirație. „Nu știu de unde să încep.”
„Poți începe spunându-mi de ce nu mi-ai zis că ești căsătorit”, spuse ea. „Ești
căsătorit, nu? Aia era soția ta? Purta verighetă și ți-a zis soțul ei. Dar recunosc, putea
să fie delirantă și/sau să halucineze. Lucruri mai ciudate s-au întâmplat.”
 „E soția mea, da. Sunt căsătorit, da. Nu ți-am spus pentru că...”
„Aștept.”
„Uite, Shannon și cu mine avem o căsnicie deschisă. De mult timp.”
„Bine pentru voi amândoi. Dar eu nu am.”
„Nu ești căsătorită.”
„Nu am nimic deschis”, spuse ea. „Nu fac relații deschise.”
„Mi-am dat seama. De asta nu ți-am spus. Nu ești genul de femeie care ar ieși
vreodată cu un bărbat căsătorit, chiar și într-o căsnicie deschisă. De asta nu ți-am zis.”
„A, deci asta e un compliment sau o insultă? Nu-mi dau seama. Ori am prea
multă integritate ca să ies cu un bărbat căsătorit, ori sunt prea închisă la minte și prea
vanilie ca să ies cu cineva într-o căsnicie deschisă? Care din ele?”
„Niciuna. E... nu știu. Pur și simplu nu voiam să-ți spun. Sunt căsătorit în LA.
Nu sunt căsătorit în Hawaii. Așa e viața mea.”
Ea își îngustă ochii spre el.
„Știi că așa nu funcționează căsnicia, nu? Adică, chiar dacă funcționează așa în
lumea ta, legal tot ești căsătorit și în Hawaii.”
„Asta e doar regula pe care am stabilit-o noi. Shannon are un iubit.”
„Bine pentru Shannon. Putere ei. Știe iubitului ei de tine?”
„Da, dar—”
„Deci soția ta are mai multă integritate decât tine. Felicitări că ai luat-o de
nevastă pe una mai bună. Și mai ai două minute, așa că grăbește-te.”

Ben îi întoarse spatele și pentru o secundă crezu că o să plece chiar atunci.

„Îmi pare rău”, spuse el.
„Ce?” Nu-i venea să creadă că auzise bine. Ben se întoarse și o privi din nou.
„Îmi pare rău. Am fost un idiot.”
„Da, ai fost.”
„Am fost... sunt nebun după tine. De când te-am văzut. Ceva mi-a spus că dacă
ai ști de mine și Shan, chiar știind că avem căsnicie deschisă, n-ai vrea să te implici
cu mine. Așa că nu ți-am zis.”
„Timp de doi ani.”
„Cum naiba să aduc asta în discuție, Jo? Să te duc la cină și la desert să zic:
«Apropo, sunt căsătorit, dar e OK»?”
„Puteai încerca. Ți-aș fi aruncat vinul în față, probabil cu tot cu pahar. Dar ar fi
fost mai bine decât să apar la ușa ta și să dau nas în nas cu doamna. Nu părea
încântată să mă vadă. Sigur știa de căsnicia deschisă?”
„Știa. Dar avem o regulă pentru genul ăsta de lucruri.”
„Ce gen de lucruri?”
„Să nu aducem partenerii noștri importanți acasă.”
„O, îmi pare rău. Ți-am invadat sanctuarul marital? N-aș fi făcut-o niciodată
dacă aș fi știut regula voastră. Sau că ești căsătorit. Sau că ești un nenorocit de om
ambulant.”
„Joey.”
„Du-te dracu’.”
„Ești deplasată.”
 „Nu mai ai voie să-mi vorbești. Pleacă.”
„Nu ești tu asta. Nu ești Joey pe care o știu eu.”
„Tu nu ești Ben pe care-l știu eu. Ben pe care-l știu eu nu e căsătorit. Tu ești un
tip căsătorit și jegos care minte pe toată lumea ca să facă sex cu toate femeile pe care
le vrea. Nimeni de la muncă nu știa că ești căsătorit. Nu te preface că ai ținut secretul
doar față de mine. Nu te face că sunt prima femeie cu care te-ai culcat fără să-i spui
că ești căsătorit.”
„N-ar fi trebuit să vin aici.”
„Nu, n-ar fi trebuit. Habar n-am de ce ai făcut-o.”
„Am venit să-ți spun că te iubesc, că îmi pare rău și că dacă mă vrei, divorțez.”
„Ai divorța.”
„Da. Pentru tine.”
„Ai divorța. Pentru mine.”
„Și am putea să ne căsătorim. Poate. Într-o zi. Când nu mă mai urăști.”
Ben făcu un pas înainte. Ea făcu un pas înapoi.
„N-o să încetez niciodată să te urăsc.”
„Jo, termină. Nu sunt un monstru. Am mințit. Recunosc. A fost rău. Foarte,
foarte rău, dar nu sunt dușmanul.”
„Îmi vorbești de căsătorie în timp ce ești încă însurat.”
„Shannon și cu mine n-am mai fost grozav împreună de câțiva ani. A fost unul
dintre motivele pentru care am acceptat chestia cu căsnicia deschisă. Dar nimic nu se
îmbunătățește.”
„Mi se frânge inima pentru tine.”
„Ești furioasă. Înțeleg. Plec și te mai gândești. Când te calmezi, putem vorbi
din nou.”
„Sunt furioasă. Și da, ar trebui să pleci.”
Ben coborî de pe verandă.
„Știi tu...” Ben arătă cu degetul spre ea și zâmbi. „N-ai fi atât de furioasă pe
mine dacă n-ai avea sentimente atât de puternice. Ura e doar reversul iubirii.
Gândește-te la asta.”
Joey îi întoarse zâmbetul.
„M-am futut cu altcineva toată săptămâna. Gândește-te la asta”, spuse ea,
arătând înapoi spre el.
Ben se împiedică pe ultima treaptă.
„Ce-ai făcut?”
„De când am ajuns aici. Mă văd cu cineva.”
„Nu-mi vine să cred.” Îi întoarse spatele, dar doar pentru o secundă. „Nu
glumești, nu-i așa?”
„Te-am părăsit, așa că de ce nu, nu?”
„Nu m-ai părăsit, Jo. Ai fugit. Te-ai urcat într-un taxi și ai plecat și n-ai zis un
cuvânt despre despărțire.”
„Cred că faptul că ești căsătorit înseamnă că e de la sine înțeles. Sigur că m-am
despărțit de tine. S-a terminat. Pentru totdeauna.”
„Ar fi trebuit să-mi spui”, zise Ben.
 „Nu ai voie să-mi spui ce ar trebui și ce n-ar trebui să fac. Nu ai niciun drept să
mă judeci.”
„Nu am înșelat-o niciodată pe soția mea. Întreab-o. Nu e înșelat. Dar ce ai făcut
tu—”
„Nu te-am înșelat pe tine, dragule”, spuse ea cu un zâmbet dulceag. „N-ai
aflat? Tu și cu mine eram într-o relație deschisă. Doar că nu ți-am spus.”
„O, foarte amuzant. Ilar.”
„De ce mai ești aici? Cele cinci minute s-au terminat.”
„Plecam. Sper ca tu și tipul tău de rebound să fiți foarte fericiți împreună.”
„Și suntem.”
Aceste două cuvinte veniră de la Chris, nu de la Joey. Chris ocoli casa până la
verandă și se uită la ea.
„Îmi pare rău, Joey”, spuse el. „Nu trăgeam cu urechea. Am nevoie doar de
cheile mele din cabană.”
„Corect. Sigur”, spuse ea. „Ușa e deschisă.”
Chris trecu țintă pe lângă Ben fără să-i spună un cuvânt, fără să-l privească în
ochi, fără să-i recunoască măcar existența. Nici Ben nu vorbi și nu se îndoia de ce.
Chris nu era uriaș, dar nu părea genul de bărbat pe care un tip într-un costum de o mie
de dolari ar vrea să-l enerveze, mai ales când bocancii lui cu vârf de oțel scoteau un
ecou greu pe treptele verandei. Tot ce lipsea era o pereche de pinteni ca să adauge un
clinchet de Vest Sălbatic.
Chris intră în cabană, lăsându-i din nou singuri pe ea și pe Ben.
„El”, zise Ben.
„El”, spuse Joey. „E constructor. Vechi prieteni de-ai noștri din liceu. Obișnuia
să spargă nasuri pentru Dillon.”
„Ca hobby?”
„Pentru că nemernicii și bătăușii voiau să-mi omoare fratele în liceu și Chris îl
apăra.”
„Mă ameninți cu noul tău iubit.”
„Nu. Doar îți spun cine e.”
„Barba frumoasă. Cămașa de flanel e o notă bună. Foarte autentică. Cum le
spun la tipii ăștia – lumbersexuali?”
„Bărbați, Ben. Li se spune «bărbați».”
Ben se uită lung la ea, furios. Știa ce înseamnă furios și el era furios.
„Dar cu munca ce facem?” întrebă el.
„Ce-i cu ea?”
„Lucrăm împreună.”
„Nu prea.”
„O să mă torni?”
„Mi-a trecut prin cap.”
„Știi că dacă mă concediază, te pot concedia și pe tine. Trebuie doi ca să
danseze tango.”
„Mi s-a oferit deja altă slujbă.”
„N-o să iei oferta, nu-i așa?”
„Nu m-am hotărât încă.”
 „O să lași asta să-mi atârne deasupra capului, nu? Doar ca să mă pedepsești?
Foarte matur.”
„Lasă-mă să-ți pun o întrebare și tu să-mi dai un răspuns sincer”, spuse Joey.
„Chiar crezi că meriți mai bine?”
La început nu răspunse. Îi dădu credit pentru asta.
„Nu”, spuse el în cele din urmă.
Îi dădu credit și pentru asta.
„Ar trebui să pleci”, zise ea.
„Da, văd și eu. Plec.”
„Orice lucru al tău care nu e scos din apartamentul meu până mă întorc
duminică seara merge la Goodwill sau la groapă. Lasă cheia pe masa din bucătărie.”
Se întoarse să plece și chiar plecă. Ajunse la jumătatea potecii spre mașină
înainte să se întoarcă din nou.
„Te-am iubit, să știi. Te iubesc”, spuse Ben.
„Atunci ar fi trebuit să fii sincer cu mine.”
„Noul tău iubit e sincer cu tine?”
„Prea sincer”, spuse ea.
„La naiba, ești greu de mulțumit, nu-i așa?”
„Am standarde înalte. Și tot cresc.”
„Ei bine, succes să-ți găsești Prințul Fermecător. Spune-i noului tău iubit
succes. O să aibă nevoie.”
Cu această ultimă săgeată, Ben plecă și nu se mai întoarse. Se urcă în mașina
închiriată și demară. Timp de un minut sau două auzi zgomotul roților lui pe pietriș,
din ce în ce mai slab. Nu cu mult timp în urmă ar fi plâns când Ben îi spunea: La
revedere, ne vedem în două săptămâni, te iubesc, fii cuminte, iubito, mă întorc
curând...
Împreună avuseseră atâtea despărțiri și reîntâlniri încât să iasă cu el fusese ca o
plimbare cu rollercoaster-ul. Fiecare rămas-bun era o cădere care-ți întorcea stomacul
pe dos. Fiecare revedere, un vârf care-ți bătea inima cu putere. Niciodată nu
avuseseră o relație stabilă și solidă, nu-i așa? Acum știa. Doar o lună de miere după
alta. Știa că trecuse peste el nu pentru că furia dispăruse – nu dispăruse – ci pentru că
nu plânsese când plecase și știa că n-o să mai plângă niciodată pentru el. Nu merita
lacrimile ei. Nu merita timpul ei. Poate că nu mai merita nici măcar pedepsit.
„A plecat?” întrebă Chris din prag.
„A plecat.”
„Ești bine?”
„Sunt bine.”
„Bine.” Închise ușa în urma lui. „O să plec și eu. O să...”
Joey se încordă, speriată de ce avea să spună, speriată de ce ar trebui să spună
ea, dar nu avea încă vorbele.
„Nunta e sâmbătă. Mai vrei să mergi cu mine?”
„Nu pot fi Sam fără Farmer Ted, nu-i așa?” întrebă ea.
Chris zâmbi, dar nu era un zâmbet fericit, deloc.
„Ne vedem la nuntă, atunci? Sau să te iau eu?”
 Voia să vină s-o ia. Voia ca totul să revină la normal între ei în ultimele ei zile
în Oregon înainte să se întoarcă în Hawaii. De ce trebuia să se schimbe? Fusese atât
de bine. Mâncaseră cu părinții ei acum două seri – ea și Chris și Dillon și Oscar și
mama și tata și... fusese perfect. Ca pe vremuri, dar mai bine, pentru că nimeni nu se
mai temea pentru Dillon. Mama și tata se purtaseră frumos și nu aduseseră vorba de
despărțirea ei de Ben la cină.
Joey văzuse zâmbete complice între ea și tata, ca și cum ar fi spus: „Hmm... se
pare că cineva primește puțin ajutor să treacă peste fostul iubit...” Tot timpul
genunchiul lui Chris fusese lipit de al ei și mâna lui îi strânsese mâna între feluri. Se
simțise ca și cum ea și Chris erau un cuplu adevărat în seara aceea, la fel de cuplu ca
Dillon și Oscar, care urmau să se căsătorească în câteva zile, și părinții ei, căsătoriți
de treizeci de ani. Chris se potrivea perfect în familie. Mama îi sărutase chiar și ambii
obraji, iar tata îl îmbrățișase. Tata nu îmbrățișa alți bărbați decât dacă erau tatăl lui
sau fiul lui. Sau Chris, se pare, pe care tata îl trata ca pe un fiu. O, Doamne, mama și
tata probabil plănuiau deja nunta lor. Dillon se căsătorea. Urma ea, nu?
„Jo?”
„Scuze”, spuse ea. „M-am pierdut în gânduri.”
„Ai avut o zi grea. E în regulă. Ne vedem la nuntă. O să fiu fraierul în cămașa
Oxford roz aprins.”
„Nu uita să-ți legi o jachetă roșie în jurul taliei.”
„Corect.” Porni pe treptele verandei, îndreptându-se spre camioneta parcată în
spatele cabanei. Nu voia să plece, dar nu știa ce să-i spună dacă rămânea.
„Și trebuie să porți chiloțeii mei cu buline în buzunarul tău”, i-a spus ea.
Chris scoase ceva din buzunarul de la spate — o pereche din lenjeria ei, pe care
o învârti pe deget în timp ce se îndrepta spre camionetă. Joey râse. Cum ar fi putut să
nu râdă, văzându-și lenjeria fluturând în vânt?
Chris îi băgă din nou în buzunar, urcă în camionetă și porni motorul. Peste
câteva clipe, se auzi doar sunetul roților pe pietriș, depărtându-se încet.
Pentru a doua oară în zece minute, Joey asculta acel zgomot pierzându-se în
depărtare.
Dar de data asta era diferit.
De data asta, când Chris plecă, Joey plânse.
 Capitolul 13

„L-AI LĂSAT să plece?” întrebă Kira. „Pur și simplu… l-ai lăsat să plece?”
„Ce voiai să fac?” izbucni Joey. „Să trag în el?”
„De ce ai trage în el?”
„Pentru că m-a înșelat? Sau pentru că m-am culcat cu un bărbat însurat? Sau
ceva de genul ăsta?”
„Nu vorbesc despre Ben. Vorbesc despre Chris! De ce, în numele lui
Dumnezeu, l-ai lăsat pe băiatul tău acela superb, cu barbă, să plece? Tipul ăla ți-a
zguduit lumea, ți-a spus că te iubește, s-a abținut să se ia la bătaie cu Ben și totuși a
plecat, iar tu l-ai lăsat să plece?”
Joey nu răspunse imediat. Se rezemă de buturuga de copac din spatele ei și
oftă. Peste o oră și jumătate trebuia să se urce în mașină și să plece la nuntă, iar ea
încă nu făcuse duș, nu se îmbrăcase, nu-și aranjase părul. De fiecare dată când
încercase să se adune și să se pregătească, eșuase. În cele din urmă, renunțase, își
pusese cizmele și haina și plecase la plimbare, să-și limpezească mintea. Fără să-și
dea seama, ajunsese pe malul lacului.
Stătea în umbra milioanelor de brazi Douglas, pe un trunchi căzut. În depărtare,
vârful Muntelui Hood se ridica alb pe cerul marmorant, albastru-gri. Era o priveliște
minunată — dureros de frumoasă — și ea era singură. Dureros de singură.
„Nu știu ce să fac,” spuse Joey în cele din urmă.
„Oh, nu știi?” zise Kira. „Poate să-i spui lui Chris că ești și tu nebună după el.
Pentru că ești, nu?”
„Sunt.”
„Și atunci care-i problema?”
„M-am despărțit de cineva acum două săptămâni. Două. Săptămâni. Nici măcar
o lună întreagă. E jumătate de lună. E… o ‘fortnight’.”
„Ce e aia ‘fortnight’?”
„Două săptămâni!”
„Ai scăpat de un tip care te înșela. Nu ești o văduvă în doliu.”
„Un tip care m-a înșelat și pe care o să trebuiască să-l văd la serviciu.”
„Demisionează.”
„Tu ești cea care mi-ai spus să nu fac nimic drastic timp de șase luni întregi,
Kira,” strigă Joey, ridicând tonul — și îi făcu bine să țipe.
„Și? Nu trebuie să mă asculți mereu. Și oricum, asta era înainte de Chris.
Există reguli, dar și excepții de la reguli.”
„Asta nu mă ajută.”
„Spune-mi, ce te oprește să fii cu Chris?”
„Ne-am culcat de vreo douăzeci de ori în opt zile. Nimic nu m-a oprit să fiu cu
Chris.”
„Știi ce vreau să zic. Ideea asta că nu poți să-ți lași jobul pentru un tip — e
singurul lucru care te împiedică?”
„Kira. Nu pot să-mi las slujba pentru un bărbat. Nu pot. Nu vreau. Nu se va
întâmpla. Îmi place ce fac.”
 „Știu că-ți place. Dar ai putea face același lucru și în alt loc, nu? Adică, fiecare
companie de pe planetă are un departament de marketing.”
„Repet: nu-mi voi da demisia pentru un bărbat. Mai ales pentru un bărbat cu
care mă văd de abia de câteva săptămâni. Îți dai seama cât de nebunesc sună? Dacă
te-ar suna sora ta și ți-ar zice: «Hei, am cunoscut un tip acum câteva săptămâni și
acum îmi dau demisia și mă mut la 4.000 de kilometri distanță», ce i-ai spune? Pot să
ghicesc.”
„Știu exact ce i-aș spune.”
„Zi atunci. Ce i-ai spune surorii tale dacă te-ar suna așa?”
„Aș spune…” Kira făcu o pauză și râse. „Aș spune: «E un om bun? Te iubește?
Tu îl iubești? Te tratează bine? E amabil cu ceilalți? Poți avea grijă de tine dacă
relația se destramă?» Și dacă ea mi-ar răspunde ‘da, da, da, da, da și da’, atunci i-aș
spune: ‘Ești o femeie adultă. Dacă asta vrei, fă-o.’ Așa că te întreb, care sunt
răspunsurile tale la întrebările astea?”
„Kira…”
„Joey.”
Joey se aplecă în față și își ascunse capul între brațe.
„Eram așa mândră de mine,” spuse ea. „Am terminat liceul și m-am mutat în
Hawaii, pentru facultate.”
„A fost un pas mare. Ai tot dreptul să fii mândră.”
„Mama și tata nu au făcut altceva decât să se îngrijoreze pentru Dillon. Asta
făceau tot timpul în liceu — se temeau că fratele meu va păți ceva. Și nu-i condamn.
Copiii încercau să-l bată în fiecare săptămână în ultimul lui an. Dar eu trebuia să scap
de acolo. La optsprezece ani, m-am mutat pe o insulă, în mijlocul oceanului.”
„Bravo ție, domnișoară independentă.”
„Mi-am găsit singură un job, un apartament. Părinții mei nici n-au mai trebuit
să mă ajute să mă mut, de când stau așa departe. Și acum, dacă m-aș întoarce? Aș
lucra pentru Dillon. Și mama și tata sunt la mai puțin de trei ore distanță.”
„Îi placi, nu?”
„Îi iubesc.”
„Atunci singurul motiv real pentru care nu vrei să renunți la serviciu și să te
muți acasă e faptul că ți-ai băgat tu singură în cap că n-ar trebui să faci asta? Am
înțeles bine?”
„O săptămână. Am fost cu Chris doar… o… săptămână.”
„Asta nu-i adevărat.”
„Bine. Zece zile, atunci.”
„Nu la asta mă refeream. Îl cunoșteai din liceu, nu?”
„Da…”
„De cât timp?”
„De când aveam doisprezece ani. Dar,” adăugă Joey înainte ca Kira să poată
contraataca, „nu pot spune că l-am cunoscut cu adevărat în toți acești ani. El și Dillon
au pierdut legătura câțiva ani după liceu. Au început să se vadă din nou abia anul
ăsta, după ce Dillon l-a angajat să facă niște lucrări. Poate fi un criminal în serie, să
știi. Te-ai gândit la asta? Are toate uneltele pentru așa ceva. Și prelate. Ține prelate în
camionetă.”
 „Pentru că e constructor.”
„Sau criminal în serie.”
„Ești moartă de frică, nu-i așa?”
„Doamne, da.”
Râsul Kirei o încălzi pe Joey până în Los Angeles. Astăzi era ziua ei de
naștere. La mulți ani ei. Inimă frântă și decizii imposibile — exact ce-și dorise de
ziua ei.
„Ești moartă de frică pentru că crezi că ești îndrăgostită de Chris? Sau chiar
crezi că te culci cu un criminal în serie?”
„E mortal la pat. Dar nu, nu cred că e criminal în serie.”
„Deci crezi că ești îndrăgostită de Chris?”
„Nu.”
„Nu crezi că ești îndrăgostită de Chris?”
„Nu.”
„Joey.”
„Nu știu!” Țipătul lui Joey răsună peste lac, ecoul răspândindu-se printre
copaci și până în munți. „Wow. A fost tare.”
„Te simți mai bine acum, după ce ai speriat toată fauna pe o rază de cincizeci
de kilometri?”
„Da, de fapt.”
„Bine.”
„Kira, spune-mi ce să fac.”
„Știi că nu pot face asta. Și știi că nici nu vrei să o fac. Ești una dintre cele mai
inteligente persoane pe care le cunosc. De ce ți-e atât de greu acum?”
„Am avut o relație cu un bărbat însurat timp de doi ani fără să-mi dau seama.
Îți dai seama cât de proastă mă simt? Nu mai am încredere în propriile instincte. E ca
și cum ai conduce o mașină, convins că ești un șofer bun și prudent, și brusc — bam!
— provoci un accident groaznic. Ți-ar mai veni să te urci la volan după aia? Sau ți-ar
fi frică de moarte?”
„Joey, tu n-ai provocat niciun accident. Singura persoană care a fost rănită ești
tu. Ben e cel care a provocat accidentul. Tu doar ai fost pasageră în mașina lui de
minciuni.”
„Mașina lui de minciuni.”
„Exact, mașina lui de minciuni.”
„Te iubesc,” spuse Joey.
„Știu. Și știi de ce? Pentru că sunt genială.”
„Adevărat.”
„Sunt genială. Știi că sunt genială. Și mă iubești pentru că sunt genială. Așa că,
în mod clar, instinctele tale despre oameni nu sunt chiar atât de distruse pe cât crezi.”
„Tu nu-mi ceri să-mi dau demisia și să mă mut înapoi în Oregon.”
„Credeam că-ți place Oregonul.”
„Îl ador.”
„Deci, să mă asigur că am înțeles bine. Băiatul tău frumos cu barbă, cu o slujbă
bună, cu o pulă magnifică și cu abilitatea de a renova singur o casă întreagă ți-a spus
că te iubește și te-a rugat să te gândești poate, posibil, să locuiești undeva unde îți
place, aproape de familia ta pe care o iubești, în timp ce faci o slujbă pe care ai iubi-o.
Da?”
„Ei bine… da.”
„Ce nemernic.”
„E îngrozitor. Îl urăsc.”
„Se vede.”
Joey oftă oftatul tuturor oftaturilor. Oftă atât de adânc, încât aproape se miră că
nu a răsturnat canoele care alunecau pe suprafața lacului Lost Lake.
„Vreau doar să fac ceea ce este corect”, spuse Joey. „Nu vreau să mai fac încă
o dată ceea ce este greșit. Relația cu Ben a fost o greșeală — și a fost greșeala a doi
ani din viața mea.”
„Aici e problema. Tu vezi alegerea asta ca pe o decizie între bine și rău. Dar nu
e între bine și rău. E între dreapta și stânga. Ești la o răscruce. Poți merge la stânga —
spre Hawaii și jobul tău actual. Sau la dreapta — spre Oregon, un nou job și Chris.
Ambele sunt opțiuni bune. De asta e atât de greu să alegi. Dacă ar fi o alegere între
bine și rău, ar fi simplu. Dar când ambele sunt bune...”
„Când ambele sunt bune, eu stau pe o buturugă lângă un lac, în loc să mă
pregătesc pentru nunta fratelui meu.”
„Nu trebuie să decizi acum. Nu e ca și cum ar fi o chestiune de viață și de
moarte. Mergi la nuntă. Distrează-te. Mâine întoarce-te acasă, în Hawaii. Hotărăște
tu, în ritmul tău. Dacă Chris te iubește cu adevărat, îți va da timp, nu?”
„Îmi va da timp.”
„Atunci încetează să te mai stresezi. Bucură-te de seară. Bea un pahar de vin
roșu în plus pentru mine, bine?”
„Făcut.”
„Te iubesc, JoJo.”
„Și eu te iubesc, KiKi.”
„Sună-mă dacă ai nevoie de mine. Dar am o întâlnire diseară, așa că încearcă
să n-ai nevoie de mine până mâine dimineață, după zece.”
„Slavă Domnului. Te rog, distrage-mă măcar o jumătate de oră cu viața ta
personală. M-am săturat de a mea.”
„Nu pot. Tu ai o nuntă la care să mergi, iar eu am lucruri de ras.”
„Distracție plăcută.”
„Și ție.”
Joey închise apelul și se ridică. Trebuia să se grăbească, dar își mai permisese
un moment — o ultimă privire în jur, o ultimă respirație adâncă.
În lumina apusului, întreaga lume părea alcătuită din umbre și tonuri de
culoare. Doar copacii cei mai înalți, de pe vârful muntelui, mai străluceau în lumina
aurie a zilei. Apă neagră. Munte verde. Cer albastru. Pământ brun. Soare roșu.
Ar fi vrut să rămână acolo, să absoarbă toată frumusețea, până când în ea n-ar
mai fi fost loc decât pentru frumusețe. Ar fi vrut ca frumusețea aceea să alunge
confuzia, nesiguranța și teama pe care le purta în minte. Și rușinea, de asemenea. Kira
avea dreptate: nu fusese vina ei că Ben o mințise. Dar una era să știe asta cu mintea și
alta să o simtă cu inima.
 Nu se simțea pregătită să sară din nou într-o relație. Nu relația o speria, ci
saltul. Nu era ca și cum ar fi sărit de pe o trambulină într-o piscină. Era ca și cum ar fi
sărit dintr-un avion, direct în ocean.
Dar era într-adevăr oceanul? Sau doar părea așa? Poate că, privit de la distanță,
părea ocean, dar odată ce ar fi sărit, ar fi descoperit că de fapt era o piscină. Totuși,
din locul în care stătea, partea adâncă părea foarte adâncă.
Iar partea adâncă însemna să renunțe la jobul ei, să se mute la patru mii de
kilometri de locul care îi fusese acasă toată viața de adult, să înceapă o relație cu un
bărbat care o iubea deja — un bărbat cu care se vedea doar de o săptămână. Bine,
zece zile.
Ocean sau piscină — într-amândouă poți înota.
Sau poți să te îneci.
Totuși… dacă ar fi fost sinceră cu ea însăși, o parte din Joey ar fi vrut doar să
închidă ochii și să sară în gol. Să se arunce fără ezitare, ca într-un salt de pe stâncă în
apă.
În cele două zile trecute de la cearta lor din cabană, îi fusese dor de Chris. Mai
dor decât îi fusese vreodată de Ben când pleca la Los Angeles pentru serviciu.
Desigur, atunci știa că Ben avea să se întoarcă peste o săptămână sau două — pe când
acum Joey nu avea nicio idee dacă sau când avea să-l mai vadă vreodată pe Chris,
odată ce se întorcea mâine în Hawaii. Iar gândul ăsta… era de nesuportat. Trebuia să-
l vadă din nou. Tot corpul îi tânjea după el.
Noaptea trecută, se întinsese singură în patul pe care el îl construise cu
propriile mâini și îi simțise lipsa atât de intens, încât o durea fizic. Fiecare parte din
ea îl voia. Mâinile ei tânjeau după ale lui, sânii ei îi simțeau lipsa buzelor lui — iar ea
întreagă îi ducea dorul: zâmbetul, vocea, râsul șoptit lângă urechea ei și trupul lui
împreună cu al ei.
Îi era dor de el. De el, pur și simplu. De fiecare parte din el. Și chiar dacă ar fi
fost acum lângă ea, fără să o atingă, fără să spună nimic, Joey ar fi fost fericită.
Dar nu mai putea rămâne acolo, pierzând vremea în propriile frământări. Își luă
rămas-bun de la lac și de la munte și porni pe potecă în jos, spre cabană. Pe măsură ce
soarele apunea, aerul devenea tot mai rece, iar ea grăbi pasul ca să se încălzească.
Totuși, când trecu pe lângă poteca ce ducea spre cabana de piatră pe care i-o
arătase Chris acum două zile, încetini. Observă un firicel de fum ieșind din horn.
Cineva era în cabană? Nu ar fi trebuit să fie nimeni acolo, nu-i așa? Complexul Lost
Lake Village Rentals nici măcar nu se deschisese oficial. Joey o luă la fugă pe alee.
Mai bine să întârzie la nuntă decât să lase una dintre cabanele lui Dillon să ia foc.
Ajunsă acolo, descoperi că totul era în regulă. Cel puțin, cabana nu ardea.
Totuși, cineva aprinsese toate luminile și lăsase ușa roșie descuiată. Joey împinse
greaua ușă de lemn și văzu doi bărbați înăuntru, mutând mobilierul. Unul ținea în
brațe un scaun balansoar, pe care îl așeză lângă șemineu. Celălalt potrivise cadrul
unei canapele pe covorul persan uzat de pe podea.
— Domnișoară? o întrebă unul dintre muncitori, văzând-o în prag. „V-ați
rătăcit?”
— Oh, nu, îmi pare rău, spuse Joey. „Fratele meu deține cabana asta. Am văzut
fumul și am vrut să mă asigur că nu e vreo problemă.”
 — Nu arde nimic, nu vă faceți griji, zise bărbatul. „Ne apropiem de final, nu-i
așa?”
— Nu încă, răspunse celălalt. „Mai am câteva lucruri în camion.”
— Mă duc eu după ele, zise primul.
Joey privi în jur cât timp bărbatul plecă după lucruri. Tot mobilierul părea
perfect ales pentru cabana aceea — exact genul de piese pe care le-ar fi ales ea însăși.
Urcă scările spre mansardă și descoperi un pat din alamă. Avea nevoie de o
saltea nouă și de o cuvertură veche — o cuvertură adevărată, făcută manual, nu o
pilotă modernă. Un quilt autentic, ca cele amish. Pe noptieră, o lampă de metal cu
abajur din sticlă pictată manual. Joey văzuse lămpi asemănătoare la Timber Ridge
Lodge.
Coborî iar și găsi o bibliotecă de avocat din lemn de nuc, cu aer de antichitate.
Pe raftul de sus — un dicționar legat în piele roșie, un tezaur în piele neagră, cărți
groase despre flora și fauna locală și un caiet gol, cu pagini gata să primească
cerneală. Biroul, tot din nuc, era vechi și plin de zgârieturi și ciobituri — probabil din
anii ’50, își spuse ea. Din cât părea de masiv, trebuie să fi cântărit cel puțin două sute
de kilograme.
Da, acela era biroul pe care cineva și-ar fi putut scrie opera de viață. Desigur, i-
ar mai fi trebuit și un…
— Scuzați-mă, domnișoară, spuse bărbatul, trecând pe lângă ea. Joey se dădu
într-o parte ca el să poată așeza pe birou o mașină de scris.
O Remington neagră, lucioasă, cu cu taste alb-negru, o panglică nouă roșu-
negru și metalul lustruit până la strălucire.
— Funcționează? întrebă Joey, privind hipnotizată mașina de scris vintage.
— Ar trebui, răspunse bărbatul. „Încercați-o.”
Îi întinse o factură goală de pe clipboard, iar Joey o întoarse pe verso și o trecu
prin cilindrul mașinii. Din reflex, duse mâna spre butonul de pornire — înainte să-și
amintească faptul că… nu avea așa ceva. Era o mașină de scris manuală.
Ea era butonul de pornire.
Își așeză degetele pe taste, dar nu apăsă încă.
— Nu știu ce să scriu, zise. „N-am botezat niciodată o mașină de scris.”
Bărbatul agăță o plăcuță pe cuiul de deasupra biroului.
— Scrieți ce spune el.
Plăcuța — text negru pe tablă albă — spunea simplu:
„Tot ce trebuie să faci este să scrii o propoziție adevărată.” — Ernest
Hemingway
Și asta fusese ideea ei, de fapt — să pună câteva citate inspiraționale prin
cabană, de la artiști și scriitori. Iar Chris o ascultase. În mai puțin de patruzeci și opt
de ore, îi transformase ideea în realitate. Asta însemna iubire pentru Joey — nu
declarația lui de dragoste spusă în grabă, lângă perete, ci faptul că o asculta, îi prețuia
gândurile și le dădea viață.
Dovada era acum chiar în fața ei. O mașină de scris manuală, exact modelul pe
care l-ar fi ales ea însăși — genul de mașină pe care ți-ai imagina că o folosești într-
un vis.
O propoziție adevărată, spunea Hemingway. Joey știa exact ce să scrie.
 Își așeză degetele pe taste, inspiră adânc și, încet, cu grijă, fără nicio greșeală,
tastă cele șase cuvinte:
„Te iubesc și eu, Chris Steffensen.”

Capitolul 14

CHRIS își trase pe el cămașa roz Oxford, își legă geaca roșie de ploaie în jurul
taliei și verifică pentru a treia oară dacă avea într-adevăr în buzunar chiloțeii cu
buline ai lui Joey. Îi avea.
Dillon și Oscar își organizaseră nunta într-un spațiu de evenimente pe malul
râului Willamette. Nu se sinchiseau cu o ceremonie religioasă — niciunul dintre ei nu
mergea la biserică. Nici cavaleri, nici domnișoare de onoare. Toți invitații erau și
parte din petrecerea de nuntă. Și toți cei din petrecerea de nuntă erau invitați. Fără
estradă. Fără altar. Ceremonia și recepția erau una și aceeași. Dillon îi spusese că
putea chiar să întârzie, pentru că ceremonia propriu-zisă nu avea să înceapă decât la
vreo jumătate de oră după deschiderea petrecerii.
Totuși, Chris ajunse cu câteva minute mai devreme, sperând s-o găsească pe
Joey așteptându-l. Nicio șansă. Nici urmă de Joey. Nici măcar de vreo Jolene — deși
o Dolly Parton de toată frumusețea, într-o rochie cu paiete și tocuri amețitor de înalte,
trecea printre invitați oferind pahare de șampanie.
Dillon și Oscar se dăduseră peste cap cu tema lor anii ’80. În fundal răsuna
Tears for Fears, iar un panou de deasupra ușii anunța Enchantment Under the Sea.
Da, o referință la Back to the Future, nu? Trecuse mult de când văzuse filmul.
Un tip care semăna izbitor cu Boy George îi înmână un program al nunții — o
foaie verde neon pe care scria:
Dillon și Oscar — Două dintre cele mai mari hituri ale anilor ’80.
Conform programului, Oscar se născuse în 1980, iar Dillon în 1986, așa că își
doriseră ca nunta să fie și o celebrare a deceniului care îi adusese pe lume. În plus, era
o scuză perfectă pentru a pune la maximum coloana sonoră din Purple Rain și a-și
obliga prietenii să-și coafeze părul în stilul pufos specific anilor ’80.
Era, fără îndoială, cea mai Portland nuntă pe care o văzuse vreodată Chris. Ar
fi putut fi mai „Portland” doar dacă s-ar fi ținut la Voodoo Doughnuts, cu un Elvis
oficiind ceremonia.
Dar unde naiba era Joey? O căută peste tot. Nu era în cabina telefonică
transformată în mașină a timpului împreună cu Bill și Ted. Nu era nici în ringul
miniatural de box din colțul sălii. Nu stătea nici pe lângă trupa care cânta coveruri
Poison — nu putea vedea oricum dincolo de părul lor uriaș.
Se întoarse, gata să mai facă un tur complet al încăperii, când Dillon veni spre
el.
 — La mulți ani de nuntă, frate, zise Chris, îmbrățișându-l.
— Arăți bine, omule, zise Dillon, eliberându-l. „Ești... Farmer Ted, nu?”
— Joey joacă rolul Sam, dar încă n-a ajuns. Poate are probleme să găsească o
rochie de domnișoară de onoare suficient de urâtă, spuse Chris, privindu-l pe Dillon
din cap până-n picioare. Apoi aruncă o privire către Oscar, aflat dincolo de încăpere.
„Glumești, nu?”
— Hai, știi bine că erau îndrăgostiți în secret unul de altul, replică Dillon.
Dillon purta pantaloni gri, un tricou alb, o vestă cu imprimeu leopard și o
jachetă de piele. Oscar, în schimb, avea pe el un tricou sport roșu, cu numărul 9 și
numele lui Gordie Howe — echipa Detroit Red Wings. Chris recunoscu imediat
costumul.
— Ferris Bueller și Cameron? întrebă el.
— Ferris a vrut să-și asume vina pentru că a distrus mașina tatălui lui
Cameron, spuse Dillon serios. „Asta e iubire. Asta e iubire adevărată.”
— Și prietena? Sloan... cum o chema?
— Teoria mea e că Ferris era probabil bi, spuse Dillon. „Eu nu sunt, dar cred
că el era. Sau poate ea era doar o acoperire. Posibil, nu?”
— Ai cam reflectat prea mult la treaba asta, zise Chris, ridicând o sprânceană.

— Nu, am reflectat mult prea mult la asta, zise Dillon râzând. „Oricum, mai
bine mă duc să-mi smulg viitorul soț din mâinile viitoarei mele soacre, ca să putem
începe odată cu toată treaba asta a nunții.”
— Nu începeți încă, spuse Chris. „Joey n-a ajuns.”
— N-a ajuns? Nu a venit cu tine?
— A vrut să ne întâlnim direct aici.
Dillon își îngustă ochii, studiindu-l.
— Probleme în paradis?
— I-am spus că o iubesc. N-a primit vestea prea bine, recunoscu Chris, făcând
o grimasă.
— I-ai spus că o iubești la o săptămână după ce s-a despărțit de tipul ăla, Ben?
Tipul cu care a fost doi ani?
— Mai degrabă după opt zile, zise Chris. „Idee proastă?”
— Nu, doar foarte curajoasă, frate. Foarte curajoasă, zise Dillon, dând din cap.
„Uite, o iubesc pe sora mea cu toată inima, e cea mai grozavă femeie de pe planetă,
dar acum e în perioada de refacere. I s-a făcut bucăți inima — și mândria. O să-i ia
ceva mai mult de câteva săptămâni să se pună pe picioare, știi?”
— Știu. Chiar știu. Doar că… speram, atât.
— Dă-i timp. E deșteaptă, și tu ești al doilea cel mai bun tip pe care-l cunosc.
O să-și dea seama într-un final.
Dillon îi bătu ușor pe umăr, cu un zâmbet larg:
— Acum, dacă mă ierți, trebuie să mă duc să mă însor cu cel mai bun tip pe
care-l cunosc. Și dacă sora mea ratează momentul, e pierderea ei. Eu nu mai aștept o
secundă.
Dillon plecă, iar Chris, în ciuda stării lui întunecate, nu putu să nu zâmbească.
Își aminti prea bine serile din liceu când Dillon îi mărturisea că se temea că nu va găsi
niciodată pe cineva care să-l iubească sau pe cineva pe care să-l poată iubi. Se temea
chiar că nu va ajunge la vârsta adultă ca să aibă șansa de a iubi cu adevărat. Iar acum
— iată-l: căsătorindu-se. Legal, înconjurat de prieteni, familie și iubire.
Asta îi dădea speranță. Și Doamne, cât avea nevoie de speranță în seara asta.
Joey pleca mâine. Iar speranța era tot ce-i mai rămăsese.
Chris simțea că-i trebuie o băutură. Trecând printre invitați, trecu pe lângă doi
John McClane în tricouri albe pline de sânge fals și pantaloni gri, un Kevin Arnold
din The Wonder Years cu o geacă Jets vintage, întreaga distribuție din The Facts of
Life jucată de bărbați în travesti — Tootie avea chiar și rolele în picioare — și patru
femei îmbrăcate ca The Golden Girls. Probabil colege de-ale lui Oscar.
Mama lui Dillon și Joey, tânără și frumoasă, era costumată ca Andy din The
Goonies. Tatăl lor purta pantaloni în carouri și o cămașă hawaiiană — nu o alegere
fericită pentru nimeni, dar un Chunk perfect.
O femeie trecu pe lângă el cu un sacou cu umeri atât de imenși încât aproape îi
atingeau urechile. Ori era tipa blondă din Night Court, ori una dintre Cagney și
Lacey. Pe ceilalți invitați nu-i recunoștea, poate doar un Ghostbuster lângă tortul de
nuntă și o „Baby” din Dirty Dancing în colț. Interesant — Baby chiar stătea în colț.
Probabil din proprie inițiativă.
Chiar atunci, „Președintele Ronald Reagan” — sau o imitație excelentă — bătu
cu o furculiță într-o cupă de șampanie. In sala se făcu tăcere.
— „Domnule Gorbaciov,” rosti „Reagan” într-o voce uimitor de autentică,
„căsătorește-i pe acești doi bărbați.”
Un bărbat cu o chelie falsă, o pată pictată pe frunte și un costum gri păși în
centrul sălii.
Dillon în rolul lui Ferris și Oscar în rolul lui Cameron pășiră în mijlocul
cercului format de invitați. Zâmbeau atât de larg, încât lui Chris îl dureau obrajii
numai uitându-se la ei.
Își dorea și el asta. Poate nu o nuntă în care jumătate dintre invitați erau
îmbrăcați ca membrii A-Team, dar își dorea același lucru — prietenii lui acolo,
părinții lui, părinții lui Joey, o viață împreună cu ea.
Cu patru zile înainte, își întinsese un mușchi la umăr urcând într-un plop
bătrân, ca să taie niște crengi uscate. Când Joey îl prinsese luând ibuprofen, îl pusese
în pat și îi făcuse masaj la umeri și spate două ore întregi.
Două ore.
Și nici măcar nu fusese preludiu, deși, da, făcuseră dragoste mai târziu în acea
noapte. Joey simțise că îl durea ceva și petrecuse două ore încercând să-l facă să se
simtă mai bine. Cum să nu te îndrăgostești de o femeie atât de grijulie? Și, Doamne,
făcea niște masaje incredibile... Îi lipsea îngrozitor.
Pe fundal se auzea o versiune instrumentală a melodiei „Time After Time”, în
timp ce Dillon și Oscar își rosteau jurămintele. Din colțul ochiului, Chris îi zări pe
Angela și Tony din Who’s the Boss? ștergându-și lacrimile. Iar când cuplul se sărută,
începu să răsune „The Final Countdown” de la Europe. Era ceva straniu, emoționant
și, în același timp, emoționant de straniu. Sau, mai ales... doar straniu.
 Toată lumea aplaudă, inclusiv Chris — deși nu era încă pe deplin convins de
teoria lui Dillon că Ferris și Cameron fuseseră, în secret, îndrăgostiți unul de altul.
Deși, dacă ar fi fost, ar fi ieșit un sequel de toată frumusețea.
După ceremonie, „Dolly Parton” reîncepu să plimbe paharele cu șampanie
printre invitați. Chris apucă un pahar și se întoarse, intenționând să iasă pe terasă.
Și atunci o văzu — o fată, în pragul ușii clubului, îmbrăcată cu un pulover
verde fără mâneci și blugi.
Un pulover verde... și blugi.
Așteaptă puțin.
Fata ridică mâna și îi făcu semn. Chris izbucni în râs — un râs atât de puternic
încât îl dureau mușchii abdominali.
Joey clătină ușor din cap și se apropie de el.
— Strici scena, știi asta, da? îi spuse, apucându-l de reverele cămășii roz
Oxford. „Trebuie să spui replica ta.”
— Dacă-ți amintești corect, când am văzut filmul săptămâna trecută, n-am
ajuns până la final, pentru că cineva s-a apucat să-mi roadă lobul urechii, și știm
amândoi unde duce întotdeauna asta. Trebuie să-mi amintești — care era replica
mea?
— După nuntă, Sam îl vede pe Jake Ryan așteptând-o lângă mașină și arată
spre ea însăși, întrebând în șoaptă „Eu?”, iar Jake îi răspunde tot în șoaptă „Da, tu.”
— Dar dacă-mi amintesc bine, Jake vine s-o ia pe Sam după nuntă, nu Farmer
Ted.
— Noi jucăm în remake-ul sexy, cu roluri inversate, al filmului Sixteen
Candles, care se numește Twenty-Six Candles, în care Joey Ryan îi spune lui Farmer
Chris că îi pare rău că a luat-o razna când Farmer Chris i-a spus că o iubește.
— „Asta e o variantă mult mai bună a filmului.”
— „Sper și eu,” spuse ea. „Sper doar să nu dau totul peste cap aici. Dar eu...”
— „Ce? Spune-mi,” zise Chris.
Când Joey îi prinse mâna în a ei, inima lui se strânse într-un ghem tare,
lovindu-i coastele din interior. Un fel de durere bună.
— „Am văzut cabana pe care ai renovat-o... exact cum îți spusesem că ar
trebui. Biroul, mașina de scris, totul.”
— „Îți place?”
— „O iubesc,” zise ea. „Am testat mașina de scris. Uite.”
Își băgă mâna în buzunar și scoase o bucată de hârtie, pe care i-o întinse.
— „Joey, ăsta e... un formular de la Northwest Vintage Furniture. Sunt profund
mișcat.”
— „Întoarce-l.”
Chris întoarse foaia și privi cuvintele — acele minunate cuvinte, negre pe alb.
— „Joey...” murmură el, privind-o, cu inima în gât și gâtul în tălpi.
— „M-am tot gândit la ce ar trebui să fac, în loc să mă gândesc la ce vreau să
fac. Și la ce ar trebui să simt, în loc de ce simt de fapt. În mod evident, nu ar trebui să
începi să te întâlnești cu cineva la două săptămâni după o despărțire dureroasă. Și, în
mod evident, nu ar trebui să te îndrăgostești de tipul cu care te vezi în perioada de
rebound. Dar, în mod evident... eu m-am îndrăgostit.”
 — „Eu...” Chris clătină din cap. „Rămân fără cuvinte.”
— „Atunci găsește o întrebuințare mai bună pentru gura ta decât vorbitul.”
El îi prinse fața în palme și o privi adânc în ochi. Joey, a lui Joey — aceeași
fată pe care o iubise la optsprezece ani, pe care o iubea la douăzeci și opt și pe care
avea s-o iubească la optzeci și opt, la nouăzeci și opt, la o sută opt. Își lipi buzele de
ale ei și o trase aproape, trupul ei moale și cald lipindu-se de al lui.
A lui — moale, caldă și complet a lui. A lui acum și, dacă ar fi fost cel mai
norocos bărbat de pe pământ, a lui pentru totdeauna.
Joey se desprinse râzând, cu zâmbetul larg și ochii sclipind.
— „Ce?” întrebă Chris.
— „Vărul meu, Lionel Richie, tocmai ne-a aruncat o privire urâtă. Cam ne
sărutăm în mijlocul nunții altora.”
Chris îi făcu cu mâna și mimă: „Hello.” Un bărbat trecu pe lângă ei — foarte
familiar, de altfel.
— „Tipul ăla e îmbrăcat ca Ron Jeremy?” îi șopti Joey la ureche.
— „Nu,” răspunse Chris. „E chiar Ron Jeremy.”
— „Portland,” zise Joey, dând din cap amuzată.
Îl apucă pe Chris de mână și îl trase cu ea spre Oscar și Dillon. Se aruncă în
brațele fratelui ei și îl îmbrățișă strâns.
— „A fost cea mai tare nuntă din toate timpurile!” spuse ea.
— „Știu,” zise Dillon. „Dar de ce porți vestuța mea?”
— „Am furat-o ca să-l seduc pe Chris. A funcționat.”
— „Naiba,” zise Dillon râzând. „Fetiș cu veste tricotate? Ești un deviant, nu-i
așa?” îi zise el lui Chris.
Chris ridică din umeri — dar nu negă.
— „Consideră că ți-am furat eu ceva de ziua mea, având în vedere că tu mi-ai
furat ziua de naștere,” spuse Joey, împungându-l pe Dillon în piept.
— „Ah, naiba, chiar e ziua ta,” zise Dillon. „Am uitat complet. Știi tu... din
cauza nunții mele. Apropo, m-am însurat. L-ai cunoscut pe soțul meu?”
— „L-a cunoscut,” interveni Oscar. „Și, ca să clarific, fratele tău e un
mincinos. Nu ți-am uitat ziua de naștere. Doar am împrumutat-o. Acum ți-o dăm
înapoi. Cadou?”
— „Cadou,” zise Dillon. „Chris? Facem faza cu cadoul?”
— „Facem,” spuse Chris, băgând mâna în buzunarul pantalonilor și scoțând un
breloc cu zece chei atârnând de el.
Joey îi privi pe rând pe Chris, Dillon și Oscar, apoi înapoi la Chris.
— „Ce se întâmplă aici?” întrebă ea.
— „Cadoul tău adevărat de ziua ta,” zise Dillon. „Nu e o vestă tricotată. Alege
una.”
— „Aleg... ce?”
— „Acestea sunt cele zece chei ale celor zece cabane din Lost Lake Village
Rentals. Una e a ta.”
 JOEY RĂMASE CU GURA CĂSCATĂ. Pentru o clipă, nu putu să spună
nimic. Nu era sigură că mai fusese vreodată cu adevărat fără cuvinte. Șocată — da.
Uimită — da. Zăpăcită — sigur. Dar năucită? Niciodată.
— „Îmi dați o cabană?” întrebă ea. „Dar nici măcar n-am spus că accept jobul.”
— „Ar trebui să-l accepți,” zise Dillon zâmbind. „Dar nu e vorba de job. În
primul rând, îmi pare rău că ți-am furat ziua de naștere pentru nuntă. În al doilea rând,
vreau doar să vii acasă mai des. Mi-e dor de tine. Ne e dor tuturor. Și fără presiune —
îți vom trece cabana pe numele tău, vei fi singura proprietară. Când ești în Hawaii, o
putem închiria ca parte din Lost Lake Village Rentals sau o poți ține închisă, iar Chris
va trece din când în când să se asigure că nu îngheață țevile sau ce se mai întâmplă pe
acolo, în sălbăticie. Ai propria ta cabană, în care poți veni oricât de des sau de rar
vrei. Chris a renovat opt dintre ele și mai are două de făcut până la primăvară. Poți
alege oricare dintre ele.”
Chris îi văzu mâna tremurând când întinse să ia brelocul.
— „O vreau pe cea în care am copilărit,” spuse Joey. „Cabana noastră. Mama
și tata ți-au dat-o ție, așa că o păstrăm în familie. În familia noastră.”
Îl privi pe Chris când spuse „noastră”, pentru că nu se referea doar la Dillon și
părinți — ci la ea și la Chris, la cabana lor, cea în care petrecuseră ultima săptămână,
în care făcuseră dragoste, mâncaseră micul dejun împreună, rîseseră.
— „Toată a ta,” spuse Chris, întinzându-i cheia.
— „La mulți ani, Jo,” zise Dillon.
— „Da,” răspunse ea.
— „Asta nu era o întrebare la care să spui da sau nu,” spuse Dillon. „Nici
măcar nu era o întrebare.”
— „Da, accept jobul,” spuse Joey. „Chris m-a convins.”
— „Eu?” zise el surprins.
— „Bine, nu m-ai convins tu direct, dar cabana aia, refugiul de artiști, m-a
convins. Să-mi văd ideile transformate în realitate în 48 de ore? M-ai cucerit. Ăsta ar
putea fi jobul visurilor mele.”
— „Începi mâine,” spuse Dillon. „Dar nu-ți suna șefii o săptămână sau două.
Vom fi în luna de miere. Care începe acum.”
Dillon îl sărută pe Oscar atât de pasional și teatral, încât Joey nu putu decât să
dea ochii peste cap.
„Vrei să plecăm de aici?” îi șopti Chris la ureche.
„Să lăsăm recepția nunții fratelui meu?”
Chris aruncă o privire spre Oscar și Dillon, care încă se sărutau, apoi se uită
înapoi la ea.
„E o cameră în spate aici”, spuse ea. „Ușa are zăvor.”
„Se mai aude muzica în cameră?” întrebă Chris.
„Da. Și?”
„Nu pot să am erecție pe «The Safety Dance». Hai afară.”
Chris o prinse de mână și o conduse pe lângă trei pisici Jellicle, un Pescăruș
fără Turmă și o Mary Lou Retton foarte înaltă, dar adorabilă, în tricoul ei cu steagul
american.
„Unde mergem?” întrebă ea.
 „Înapoi în viitor”, spuse el.
Mână în mână, părăsiră recepția și se strecurară printre rândurile de mașini
parcate până ajunseră la camioneta lui Chris. El îi deschise ușa, ea urcă și el o urmă,
trântind portiera cu hotărâre. Băgă cheile în contact și porni radioul. „Interstate Love
Song” de la Stone Temple Pilots răsuna în boxe.
„Mă simt mult mai bine acum.” Oftă și își lăsă capul pe spate, pe spătarul
scaunului, cu ochii închiși.
„E un cântec bun.”
„Nu, mă simt mai bine pentru că ești aici.” Întoarse capul și o privi.
„Sunt aici. Și o să rămân aici.”
„Gata cu Hawaii?”
„Mă întorc mâine și îmi dau demisia cu preaviz de două săptămâni. Și încep
să-mi fac bagajele.”
„Nu trebuie. Te voi iubi și de aici chiar dacă ești acolo.”
„Știu că nu trebuie”, spuse ea, „dar vreau.”
„Ce altceva vrei să faci?” întrebă el cu un zâmbet. Avea cel mai frumos zâmbet
dintre toți bărbații pe care-i cunoscuse vreodată. Când nu zâmbea, părea serios și
sobru, dar când rânjea, era imposibil să nu-i răspunzi cu același zâmbet.
„Vreau să vin acasă. Vreau să-mi văd familia mai des. Vreau să fac Lost Lake
Village extraordinar. Dar mai mult decât orice, vreau să fac asta.” Își petrecu brațele
în jurul umerilor lui și îl trase spre ea. El o sărută în timp ce o întinse pe spate pe
bancheta de piele a camionetei.
Nu pierdu timp și își băgă mâinile între ei, desfăcându-i nasturii de la blugi și
mângâindu-l. Era tare ca piatra în mâna ei. O durea dorința de a-l avea înăuntrul ei.
„Suntem în public, cam așa.” Nu părea să-l deranjeze prea tare, pentru că deja
îi ridicase vesta și cămașa până la gât și îi desfăcuse sutienul.
„Nu-mi pasă. Am nevoie de tine”, spuse ea în timp ce îi desfăcea fermoarul la
blugi și i-i trăgea în jos pe coapse. „Am avut nevoie de tine de trei zile.”
Chris își strecură degetele în ea și inspiră brusc. „Chiar ai nevoie de mine, nu-i
așa?” întrebă el. „Ești atât de al naibii de udă.”
„Pentru tine. Totul pentru tine.” Începu să-i treacă mâinile prin păr și descoperi
că nu poate. „Chris? Ce naiba ai în păr? E...”
„Ce?”
„Crocant.”
„Spumă”, spuse Chris. „Trebuie să fie anii ’80, nu?”
„Bine, fute-mă repede, pentru că după ce terminăm, îți spăl părul în râu dacă
trebuie. Și dacă nu merge, iau un brici.”
„N-am auzit nimic după ce ai zis «fute-mă repede».”
„Aia era partea importantă.”
Chris râse și o sărută din nou. Proptit între genunchii ei, își puse prezervativul
și se lăsă peste ea. Nu era timp pentru delicatețuri, nu era timp pentru șoapte dulci sau
planuri de viitor. Puteau face toate astea mai târziu. Acum aveau nevoie doar să se
fută, tare și fără întârziere. Chris pătrunse adânc în ea și Joey gemu cât putu de încet.
Asta era, asta avea nevoie. Durerea dinăuntrul ei era atât de ascuțită și atât de dulce,
iar pula lui era cauza și leacul.
 Joey îl strânse cât putu de tare în timp ce își mișca șoldurile în ritmul lui,
amețită de plăcere, răvășită de dorință. Mușchii ei interiori se contractară și se
strânseră în jurul lui în timp ce el o penetra cu mișcări brutale și flămânde. Pe
bancheta îngustă a camionetei, abia dacă se puteau mișca, ceea ce făcea totul și mai
fierbinte, mai sexy, mai disperat. Orgasmul o lovi brusc, dintr-odată, fără aproape
niciun avertisment. Se crispă și icni în timp ce vaginul ei pulsa în jurul lui Chris. El se
aplecă deasupra ei și îi luă sânii goi în mâinile lui mari. Cu împingeri lungi și dure, o
duse spre finalul minunat, venind în tăcere și apoi prăbușindu-se din nou peste ea. Îi
sărută fața, buzele, gâtul și sfârcurile.
„A fost o zi bună”, spuse ea. Desenă o inimă în aburul de pe geam.
„La mulți ani”, zise Chris.
„Foarte fericiți. Și Halloween fericit”, spuse ea, petrecându-și brațele în jurul
umerilor lui. Era încă tare, încă înăuntrul ei. Poate aveau să mai facă dragoste o dată
înainte să se întoarcă la recepție. Poate nu se mai întorceau deloc.
„A, da, e și Halloween, nu-i așa?” întrebă el. „Truc sau treat?”
„Truc.”
„Te-am păcălit complet să te îndrăgostești de mine ca să rămâi”, spuse Chris.
„Și a mers.”
„Nu a fost un truc”, zise Joey.
„Nu? Atunci ce a fost?”
Îl sărută și apoi îl sărută din nou și încă o dată, pentru bună măsură.
„ Tentația mea.”