Curs nr.

Pr. Prof. Stelian TOFANĂ

 Cuprins

 Stoicismul

 Epicureismul

 Gnosticismul
 Principalele curente filosofice

Preliminarii

 În primul secol creştin - dispăruse tendinţa filosofiei

vechi de a deştepta în om conştiinţa unui
Dumnezeu.

 În epoca elenistică înţelepţii nu erau preocupaţi de

noţiunile de ajutor divin, ori teama de zei, ci aveau
convingerea că în realizarea unui ideal puterile
proprii sunt suficiente.
 În timpul Sfântului Apostol Pavel, vechile şcoli
filosofice Academia, în jurul căreia erau grupaţi
ucenicii lui Platon, prieten şi elev a lui Socrate şi
Liceul - cu discipolii lui Aristotel, încă existau, dar
exercitau asupra gândirii filosofice o influenţă
redusă

 Ceea ce preocupa mai mult lumea greco-romană a

epocii respective erau problemele vieţii umane şi
mai ales cele ce priveau conduita şi fericirea
individuală.

 Cugetarea filosofică de la începuturile epocii creştine

era, de fapt, eclectică, ea luând câte ceva din toate
sistemele.
 Dominante 2 curente: Stoicismul și
Epicureismul

 Sprijinindu-se pe filosofia anterioară

 Stoicismul- pe filosofia lui Heraclit
 Epicureismul - pe principiile stabilite de Democrit

cele două sisteme filosofice urmăresc, în primul

rând, descoperirea unui drum spre fericirea
individului.
 Stoicismul

 Şcoala stoică - întemeiată de Zenon din Kittion, născut în

insula Cipru, în jurul anilor 336 sau 340 î.H.

 Zenon a fost un timp comerciant, apoi în anul 314 î.H.

pleacă la Atena, devenind elevul cinicului Crates, apoi al lui
Xenocrates şi Polemon, reprezentanţi ai şcolii platonice.

 În jurul anului 300 î.H. Zenon întemeiază în Atena într-o

frumoasă galerie - stÒa poikil¾ -, înfrumuseţată cu tablouri
de Polygnot, cel mai mare pictor al Greciei antice, o
adevărată şcoală filosofică - de aici şi numele de "stoicism"
 Sistemul stoic se compune din 3 părţi distincte:

- logica - tratează în linii generale, problema

cunoaşterii

- fizica - un împrumut din Heraclit, Empedocle,

Parmenide, Aristotel, Platon şi Pitagora, explică
legile unviersului şi locul pe care omul îl ocupă în
acest Univers

- morala - care cere omului să se supună raţiunii,

să trăiască în acord cu legea naturală, reproducând,
prin forţele sale, însăşi legea universală, pe care o
cunoaşte din legile fizice.
 În conformitate cu fizica stoică, universul, în
totalitatea sa, este material şi pus sub
controlul unei raţiuni absolute.

 Procesele din lume sunt guvernate nu de

întâmplare, ci de o rațiune

 Raţiunea nu e materie şi nici materia nu e

raţiune, dar ea se găseşte pretutindeni unde
este materie

 Raţiunea e viaţa materiei şi a oricărei

schimbări petrecute în ea
 Stoicii consideră că la baza Universului ar sta două
principii:
- pasiv, ( tÕ p£scon)- adică materia inertă
- activ (tÕ poioàn), dar care nu au valoare
egală

 Elementul activ - conceput ca un spirit în formă de

foc (pneàma puroeidšj)

- o putere raţională (lÒgoj)

- principiul esenţial în Univers - din el derivă
totul şi se sfârşeşte totul, el conţinând în sine
formele sau germenii tuturor lucrurilor.
 Acest foc viu - suflet al Universului - cauză şi
raţiune a toate - este divinitatea.

 Aşadar, stoicismul concepe divinitatea ca pe o

realitate materială, ce a existat din totdeauna sub
forma unui foc primordial, care rămâne sufletul
sau spiritul universului ieşit din ea.

 Divinitatea nu este separată de lume - constituind

un tot unitar, elementul divin confundându-se cu
cel material într-un mod panteist.
 Problema sufletului şi a nemuririi -în filosofia
stoică o învăţătură de importanţă minimă.

- materia ordinară a sufletului este muritoare,

numai raţiunea este nemuritoare.

- sufletul îşi are originea în focul divin şi

coboară în oameni în momentul creării lor.

- starea sufletelor - moartea nu este altceva decât

dizolvarea compoziţiei materiei, elementele
constitutive pierzându-se în principiile din care
derivă.
 Morala stoică afirma necesitatea luptei împotriva patimilor
şi sentimentelor, pentru a se putea atinge starea de libertate
interioară şi de independenţă faţă de circumstanţele
exterioare.

 Nici bucuriile şi nici suferinţele vieţii - nu trebuie să-i

influenţeze pe oameni, întrucât adevărata lor stare se
găseşte în altă lume.

 Unica valoare şi supremul bine este virtutea, iar unica

pagubă este răul.

 Natura este stăpânită de Logos, de Raţiunea universală, iar

a fi virtuos este identic cu a trăi în concordanţă cu această
raţiune.
 Pasiunile
- apar uneori în conştiinţa fiinţei raţionale, elemente iraţionale care
hotărăsc ceva opus naturii.

 Zenon identifică 4 categorii de pasiuni:

1. - dintr-un lucru bun pe care îl posedăm şi vrem să-l păstrăm ca

să ne bucurăm de el.

2. - din "dorinţă", pasiuni născute dintr-un lucru bun pe care nu-l

posedăm, dar pe care vrem să-l obţinem

3. - din durere, adică pasiuni născute dintr-un rău prezent pe care îl

suportăm.

4. - "izvorâte din frică", cele născute dintr-un rău care nu e prezent,

dar pe care îl aşteptăm şi de care ne temem.
 Pasiunile pot să domine sufletul, să-l supună,
să-l facă să acţioneze contra raţiunii.

 Dominarea pasiunilor înseamnă pentru stoici

realizarea virtuţii.

 omul e mai meritos decât zeii, pentru că zeii

acţionează conform raţiunii, pe când oamenii
au posibilitatea să acţioneze şi împotriva
raţiunii
 Odată cu filosofia stoică apare şi doctrina despre

- societate
- umanitate - pentru prima oară în filosofie (străină
atât celui mai mare filosof grec, Platon, cât şi republicanilor de la Roma)

 Oamenii, participând în comun şi în mod egal la raţiunea

divină devin prin natură fraţi şi au cu toţii drepturi egale.

 Stoicii nu cunoşteau nici un fel de deosebiri de stare socială

sau de rasă
- Posidonius - filozoful stoic (135-50 în.Hr.) era
sirian
- Lucius Seneca (+65 d.Hr.) era spaniol
- Epictet (50-138 d.Hr.), cel mai ilustru filozof stoic,
era un sclav frigian etc.
 Dar, crezul stoic însă, oricât de virtuos era, era
totuşi departe de a fi creştin.

 El nu accepta ideea libertăţii de voinţă şi

nici existenţa reală a răului.

 Stoicismul devine, totuși, cel mai apropiat sistem

filosofic de creştinism, de aceea şi azi unii
scriitori atei se străduiesc să stabilească un
raport direct între morala stoică şi principiile
evanghelice.
 Epicureismul
 Epicureismul – ca sistem filozofic şi-a primit numele
de la fondatorul său, Epicur, născut în insula Samos
în jurul anului 341 î.Hr., ca fiu al atenianului Neocle
de profesie învăţător şi colonist pe această insulă.

 A studiat în Atena sub îndrumarea lui Eusiphanes,

un discipol a lui Democrit, întemeind aici chiar o
şcoală în anul 306 î.H., în faimoasa "Grădină" care
a devenit şi sediul şcolii

 Epicur a fost un autodidact, fapt datorat în primul

rând situaţiei materiale precare a părinţilor săi.
 La numai 17 ani, citeşte cosmogonia lui Hesiod şi fiindcă
acesta afirma că totul îşi are originea în Haos, Epicur pune
întrebarea profesorilor săi: de unde acest haos?

 Nemulţumit de răspunsurile primite, Epicur începe să studieze

singur filosofia

 A murit în anul 270 î.H., în urma unor mari suferinţe, datorate

unei boli interne, dar în tainică pace sufletească.

 Liniştea cu care a întâmpinat moartea este oglindită într-o

scrisoare pe care o trimite elevului său Idomeneus, probabil în
chiar ultima zi a vieţii sale: "Ţi-am scris în această zi fericită,
care-i cea din urmă a vieţii mele... durerile mele fizice sunt
aşa de mari, că la mărimea lor nu mai poate fi adevărat nimic;
dar ele sunt întrecute de veselia sufletului meu, pe care mi-o
produce amintirea faptelor şi a ideilor noastre..."
 Fizica

- Lumea s-a născut dintr-o ploaie de atomi

dintre care unii, din pură întâmplare, s-au
mişcat pe o traiectorie oblică şi s-au ciocnit cu
alţii.

- Aceste coliziuni au produs şi alte coliziuni şi,

în cele din urmă, mişcarea rezultată a adus în
fiinţă universul prezent.
 Sufletul omului este alcătuit din atomi fini şi care au o formă
rotundă.

- Aceştia se intercalează în spaţiile libere dintre atomii

corpului.

- Mişcarea, care alcătuieşte sau dizolvă combinaţiile de

atomi, fiind perpetuă, face ca nimic să nu fie stabil în lume.

- Aceasta face ca sufletul, ca şi trupul, să se

descompună după moarte, în atomii din care este format, aşa
că despre o nemurire a acestuia nu poate fi vorba.

- Frica de moarte nu trebuie să existe – ”atâta timp cât

noi existăm, moartea nu există, iar în clipa când există
moartea, nu mai suntem noi”.

- Concluzia lui Epicur - omul nu se întâlneşte niciodată

cu moartea. Prin urmare, viaţa omului se desfăşoară numai
între naştere şi moarte.
 Zeii

- fiinţe alcătuite dintr-o substanţă deosebit de fină

- trăiau închişi într-un tărâm de basm, unde se bucurau

de propria lor societate

- nu-i preocupau interesele mărunte ale oamenilor

- preocupaţi numai cu contemplarea propriei lor fiinţe.

- ei rămân indiferenţi la cererile oamenilor şi nu acordă

nici o atenţie jertfelor ce li se aduc.

- numărul zeilor, Epicur, sprijinindu-se pe principiul

echilibrului universal, credea că mulţimea zeilor este egală cu
mulţimea oamenilor.
 Etica

- epicureii năzuiesc după o formă a vieţii

în care omul suferă cât mai puţin posibil şi
gustă cât mai intens plăcerea.

- Pentru Epicur
- "plăcerea este începutul şi ţelul unei vieţi
fericite... bunul nostru cel dintâi, şi propriu"

- "Plăcerea este absenţa suferinţei din corp şi

a tulburării din suflet"
 Pentru a se înlătura o interpretare falsă a eticii
lui Epicur, trebuie accentuat faptul că el

nu a promovat senzualitatea, plăcerea ca satisfacere

a necesităţilor pe care le pretinde clipa, ci el a
recomandat alegerea acelor plăceri care dau
individului satisfacţia cea mai durabilă şi mai deplină.
Dacă abstinenţa de la anumite plăceri poate aduce o
satisfacţie finală, mai mare decât plăcerile însele,
este recomandată cu desăvârşire şi fără echivoc, (de
către epicurei) abstinenţa.
 Epicur găsea sensul plăcerii în:

- lipsa oricărei dureri

- în libertatea faţă de ceea ce este rău
- într-o linişte adâncă şi de nezdruncinat a sufletului,
- în plăcerea spirituală, înţeleasă ca ataraxia.

"Nu succesiunea de chefuri şi orgii, nu dragostea

senzuală, nu desfătarea cu delicatese şi mese
îmbelşugate fac viaţa fericită, ci judecata sobră, ce
caută motivele fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi
alungarea acelor păreri prin care cele mai multe
tulburări pun stăpânire asupra sufletului. Pentru
aceasta este necesară înţelegerea şi înţelepciunea".
"În acestea - afirmă Epicur - îşi au originea toate
virtuţile".
 Relaţia dintre individ şi societate

- În etica epicureică nu se vorbeşte nicăieri

despre conceptul de datorie, pe care ar avea-o
individul faţă de societatea în care trăieşte.

- Statul şi justiţia au rostul de a asigura

dreptatea, pentru ca indivizii să nu se vatăme
unii pe alţii.

- Pentru Epicur este mult mai înţelept ca omul

să trăiască departe de viaţa politică şi de
treburile publice.
 Epicureismul a dat la o parte orice gând cu privire la păcat sau
la faptul că omul va trebui să dea socoteală la o judecată
finală, deoarece nu a prezis nici un scop şi nici un sfârşit al
proceselor actuale din lume.

 Nemurirea nu era recunoscută - un trup compus numai din

atomi nu supravieţuieşte dincolo de viaţa prezentă, moartea
producând dispersarea finală a atomilor constitutivi ai fiinţei
umane.

- Din acest motiv - Atenienii au luat în râs predica Sfântului Apostol

Pavel din Areopag şi au refuzat să-l mai asculte atunci când el le-a vorbit
despre Iisus şi despre înviere. (F.Ap.17,18-32).

 Epicureismul a fost adoptat de gânditori ca Lucreţiu şi Cicero

sau de poeţi ca Virgiliu şi Horaţiu.

 Influenţa sa se va prelungi însă asupra gândirii umane în

primele secole creştine.
 Gnosticismul
 Un sistem filosofic - religios, cu o doctrină sincretistă,
compusă din:

- elemente ale religiilor de mistere foarte

populare în India, Persia
- mituri ale filosofiei greceşti
- unele idei creştine –

 a promis mântuirea prin cunoaştere

 gnosticism - de la cuvântul grecesc gnîsij - care

însemnează cunoaştere (secretă), iniţiere.
 Originile gnosticismului – precreştine

- Originea gândirii gnostice este însă dificil a o

preciza cu exactitate, dar poate fi însă legată "de
originile sincretiste de provenienţă orientală".

 Doctrina gnostică - are ca extreme 2 concepţii

generale:
1. un Dumnezeu foarte îndepărtat, inaccesibil
2. ideea de materie concepută ca fiind rea în
sine, penetrată de o multitudine de emanaţii rele
pornite de la divinitate.
 Dumnezeu - conceput ca fiind o putere imensă, capabilă
de a se dezvolta, de a se deschide mereu prin emanaţii
succesive, care sunt şi manifestările sale.

 Aceste emanaţii –

- pornesc de la divinitatea supremă, în mod succesiv

- se dezvoltă una dintr-alta, fiecare fiind cu puţin inferioară
celei din care a provenit
- în final, ultimele emanaţii sau "eoni", au creat lumea.

 Seria întreagă de eoni formează "pliroma" divină.

 Pe măsură ce eonii se îndepărtează de Dumnezeu, ei devin

mai puţin perfecţi.
 Alături de această degradare progresivă - un
eon rebel deviază şi este exclus din Pliroma
divină.

 Aruncat în lumea intermediară, el o populează

cu o nouă serie de eoni inferiori seriei
precedente.

 În cele din urmă el crează lumea materială şi

pe om.

 Acesta se cheamă Demiurgul.

 Omul nu este în întregime rău
 Un eon superior a desfăcut din lumea suprasensibilă o scânteie divină a
Pliromei, care este sufletul, depozitând-o în materie, unde rămâne prizonieră
şi persecutată.

 Mântuirea = eliberarea sufletului din această închisoare – renunţarea

la lumea materială

 Concepţia despre materie ca sediu al răului = dispreţul ei total.

 2 direcţii contradictorii:

- 1. promova un ascetism, un rigorism excesiv şi

susţinea o strictă ţinere sub control a trupului care este
material, deci rău

- 2. punea accentul pe spirit, considerat ca singurul real

şi ca unicul care va supravieţui.
 Referitor la Mântuitorul

- Mântuitorul nu este acelaşi cu Dumnezeu - Creatorul, ci o

emanaţie spirituală
- care a trecut prin Fecioara Maria, precum trece apa prin
conductă
- nu a murit fizic şi nu a înviat.
- Mântuirea nu a fost adusă de Hristos, ci ea este un act de
cunoaştere revelată, necesară revenirii în armonia pliromei.

 Există posibilitatea, după unii exegeţi, ca acest început de

învăţătură gnostică să stea la baza rătăcirii denunţate de
Sfântul Apostol Pavel în epistola către Coloseni, când îi
avertizează pe cititori:
"Luaţi seama ca să nu vă fure mintea cineva cu filosofia şi cu
deşarta înşelăciune, din predania omenească după stihiile lumii
şi nu după Hristos" (Col., 2,8).
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 Robert, A. Feuillet, Introduction à la Bible, Paris 1959.

 Merril C. Tenney, Studiu al Noului Testament, Oradea 1991 .

 Ed. Lohse, Umwelt des Neuen Testaments, Göttingen, 1980

Idem , Die Entstehung des Neuen Testaments, Stuttgart 1990.

 Iustin Moisescu, Activitatea Sf. Ap. Pavel în Atena., F.Ap. 17,16-34, Iaşi
1946

 Fustel de Coulange, Cetatea antică, vol I, Editura "Minerva", Bucureşti

1984.

 Marcu T. Grigorie, Saul din Tars, Sibiu 1939.

 Nicolae Balcă, Istoria filosofiei antice, Bucureşti 1982

 Constantin Tsatsos, Filosofia socială a vechilor
greci, Bucureşti 1979.

 Vlăduţescu Gheorghe, Filosofia primelor secole

creştine, Bucureşti 1995.

 Adriano Tigler, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă,

Bucureşti 1995

 Al.Warkotsch, Antike Philosophie im Urteil der

Kirchenvater, Poderborn-Wien 1973

 Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti

1981

 Ilie D. Negoiţă, Gnosticismul lui Simon Magul, în

Rev."Glasul Bisericii", nr.1-2, p.1968.
 Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate. Încercare
de filosofie creştină, traducere de Stelian
Lăcătuş, Ed.Paideia, Bucureşti 1996

 Josh Mc. Dowell, El a umblat printre noi,

Oradea 1994

 Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc,

Introducere în Studiul noului Testament, Sibiu
2001.

 Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului

Testament. (vol.I ).Text şi Canon. Epoca Noului
Testament, Cluj-Napoca 2000