Cotul posttraumatic

Cotul
 „cotul este articulaţia membnului superior care permite
antebraţului, orientat în cele trei planuri de către umăr, de a purta
mai mult sau mai puţin departe extremitatea sa activă — “mina”
(Kapandji )
 o articulaţie de mobilitate
 Articulaţia cotului are o sinovială unică, care acoperă cele trei
capete osoase formând trei articulaţii:
 humerocubitală,
 humeroradială
 radiocubitală
 Traumatismele cotului

Pot determina ca tip de leziuni :

 Contuzii
 Plăgi
 Arsuri
 Entorse
 Luxaţii
 Fracturi
 Leziuni de nervi şi vase.
 Sechelele cotului
 Sechele mai ales de tip mecanic articular, determinînd limitarea, mai mult sau mai puţin gravă
a mişcărilor cotului prin :
 organizare colagenică între planurile de mişcare şi alunecare ;
 retracţii musculotendocapsulare ;
 fragment osos intraarticular ;
 calus vicios ;
 osteom periarticular. Există posibilitatea, ca depunerile calcice să se producă în grosimea capsulei
articulare, blocându-se mişcarea ;
 artită posttraumatică ;
 cicatrice retractilă.
 Deviaţii axiale (cubitus varus şi cubitus valgus)- mai puţin frecvente,
 retracţii ischemice ale flexorilor,
 cot balant etc.
 Muşchii efectori ai mişcărilor cotului pot rămîne deficitari prin :
 atrofia de imobilizare ;
 ruptura ţendomusculară ;
 Calcifiere tendoane
 Paraliziile nervilor periferici ai membrului superior sînt destul de frecvente şi trebuie căutate
întotdeauna.
 Ischemierea structurilor antebraţului, ce duce la retracţie sau necroze.
 Sechelele la distanţă : redoarea umărului, a pumnului, algoneurodistrofia mîinii etc.
 Recuperarea precoce
(din perioada imobilizării)
 Se va începe nu mai devreme de 8—10 zile, indiferent dacă
leziunea traumatică a cotului a necesitat intervenţie ortopedică
nesîngerîndă sau chirurgicală, după care cotul a fost imobilizat
(aparat gipsat, extensie continuă, atelă gipsată)
 Obiective :
 Troficitatea ţesuturilor
 Menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate
 Recuperarea precoce
(din perioada imobilizării)
 Troficitatea ţesuturilor
Poziţionarea membrului superior, evitîndu-se declivitatea
prelungită, cu scop circulator, antiedem.
 Menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate
 contenţia cotului lasă libere : umărul, pumnul, degetele, care
vor fi mobilizate pasiv, pasiv-activ (uneori pentru umăr
autopasiv prin scripeţi) şi activ (mai ales pentru mînă).
 se va putea depista precoce instalarea unei eventuale
paralizii secundare, precum şi a oricărei tulburări de irigaţie
sanguină, mobilizările ameliorînd ele însele această irigaţie.
 La umăr, se vor executa abducţie-antepulsii şi rotaţii
 Recuperarea precoce
(din perioada imobilizării)
Menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate
 Pentru a preveni atrofia musculară în aceste situaţii se vor executa
contracţii izometrice ale musculaturii umărului. Pacientul le va
învăţa la început la umărul opus.
 Pentru pumn, sînt permise flexia-extensia şi deviaţia laterală
(cubitală şi radială).
 Mina şi respectiv degetele vor fi solicitate cu multă perseverenţă
(plastilina, mingi mici, colaci de cauciuc, minere cu resorturi etc, ca
şi unele activităţi manuale obişnuite şi bineînţeles posibile.)
 Imobilizarea cotului se face cît mai aproape de poziţia de funcţiune
a acestuia, adică
în flexia de 90° (uneori în unghi ceva mai obtuz) şi în semipronaţie.
 Recuperarea după suspendarea
imobilizării
 Perioada de imobilizare este variabilă în funcţie de tipul lezional
 poate să dureze de la 10 zile la 50—60 de zile
 Cu cît această perioadă este mai lungă, cu atît şi problemele
pentru recuperare vor fi mai multe şi mai dificil de rezolvat.
 Obiective:
 Combaterea durerii
 Combaterea tulburărilor vasomotorii şi trofice
 Recîştigarea mobilităţii articulare
 Creşterea forţei musculare
 Recuperarea după suspendarea
imobilizării

 Combaterea tulburărilor vasomotorii şi trofice

 trebuie tratate cît mai precoce:
 Edemul- prin posturări antideclive,
 staza veno-limfatică- posturări antideclive
 încetinirea circulaţiei arteriolocapilare- masaj manual
stimulat, eletroterapie excitomotorie
 hipotrofia tegumentelor- hidrotermoterapie, masaj manula,
electroterapie, etc.
 Recuperarea după suspendarea
imobilizării
Recîştigarea mobilităţii articulare
 Este obiectivul de bază al recuperării
 Amplitudinea flexie-extensie de 80—120° este socotită ca perfect funcţională,
 Pronaţia poate fi compensată uşor prin abducţia cu rotaţie internă a umărului
 Supinaţia nu poate fi compensată
 Remobilizarea cotului, cu avizul ortopedului, poate începe uneori chiar înainte de
suspendarea completă a imobilizării cînd pacientului i s-a aplicat un aparat bivalv.
 redoarea cotului este o prezenţă clinică constantă
 înainte de a începe reeducarea mobilităţii cotului, trebuie să ne
asigurăm că :
—nu există obstacol osos (fragment intraarticular, osteoame, calus
vicios sau exuberant) ;
—integritatea anatomică a musculaturii este conservată.
 Recuperarea după suspendarea
imobilizării
Recîştigarea mobilităţii articulare
 Singurele mişcări pasive permise sînt cele autopasive cu ajutorul scripeţilor
 Mişcările active rămîn baza kinetoterapiei în afectarea cotului.
 înainte de ia se trece la mişcările active analitice (pe grupe de mişcări), este
recomandabil să se execute o reeducare globală a gesticii cotului (I. Barrault,;M.
Gregoire).

Pentru creşterea mobilităţii se execută exerciţiile analitice în apă sau pe uscat.

 Exerciţiile libere zise “gimnasticale”
 Exerciţii de extensie-flexie
 Exerciţii de pronosupinaţie
 Exerciţii de facilitare neuromusculară proprioceptivă
 Terapia ocupaţională
 Recuperarea după suspendarea
imobilizării
 Creşterea forţei musculare
 Raportul flexori- extensori = 14/9,3

 Raportul pronatori- supinatori = 1,6/1,7

 Recâștigarea forţei flexorilor cotului (bicepsul brahial,

brahialul anterior, lungul supinator) este mai importantă
decît a extensorilor (tricepsul brahial), deoarece gravitaţia
poate coborî antebraţul, dar se opune flexiei.
 Recuperarea după suspendarea
imobilizării
 Creşterea forţei musculare
Pentru facilitarea tonifierii musculare, de cîte ori este posibil vor fi preferate
anumite posturi optimale :
 pentru flexori : umăr în poziţie de repaus, cot la 90° ; se
flectează cotul (cu rezistenţă) concomitent cu antepulsia
braţului ;

 pentru extensori : umărul în antepulsie de 90°, cotul flectat la

30°; se extinde cotul (cu rezistenţă) concomitent cu retropulsia
braţului ;

 pentru pronosupinaţie : braţul lipit de corp, cotul în flexie de

90°; se execută pronaţia (cu rezistenţă) concomitent cu o
abducţie a braţului ; se execută supinaţia (cu rezistenţă)
asociindu-se cu o adducţie a braţului.
 Leziunile ţesuturilor moi
(de acoperire)
 Contuziile nu lasă, în general, sechele şi se vindecă fără tratamente
speciale. Sînt utile pentru a grăbi vindecarea :
 Plăgile lasă sechele în cazul în care sînt penetrante, putînd să
dezvolte artrite septice, de multe ori cu evoluţie locală severă, care
compromit funcţionalitatea articulară. Plăgile tăiate pot interesa
tendoanele sau vasele şi nervii.
 Arsurile, ca şi plăgile- după vindecarea clinică, probleme legate de
funcţionalitatea cotului.
 În cazul cicatricelor retractile în zona plicii cotului este
compromisă extensia. Cicatricea tegumentelor ce acoperă
olecranul şi zona supra- şi subiacentă poate determina o
dificultate a flexiei, dar care, de obicei, nu este invalidantă.
 Entorsele
 Rar diagnosticate ca atare, entorsele sînt destul de frecvente, mai ales în
patologia copilului şi adultului tînăr
 Entorsele de gradele I şi II necesită doar un tratament conservator local :
 evitarea efortului fizic (uneori este necesară o imobilizare în atelă cu
eşarfă) ;
 comprese cu gheaţă sau masaj cu gheaţă. (uneori, fiind mai comod, se
utilizează aplicaţia de kelen)
 medicaţia antiinflamatorie şi antalgică generală şi locală (infiltraţii cu
hidrocortizon şi xilină, ca şi unguente revulsive şi antiinflamatorii) ;
 Mai apoi, reluarea mişcărilor cu rezistenţă, pentru tonifierea
musculaturii.
 Entorsele de gradele III şi IV necesită
 imobilizare gipsată 2—4 săptămîni, după care se adaugă
 kinetoterapie pentru îndepărtarea redorii instalate în urma imobilizării.
 Uneori, este necesară intervenţia chirurgicală pentru sutura
capsuloligamentară, care asigură o mai bună stabilitate articulară ulterioară.
 Luxaţiile
 frecvente — mai ales la adult
 se descriu :
 luxaţii propriu-zise ale cotului (deplasarea antebraţului, a ambelor oase în
raport cu humerusul) ;
 luxaţii ale radiusului sau cubitalului izolate faţă de humerus sau luxaţii
divergente între ele ale capetelor proximale ale celor două oase ale
antebraţului.
 2—3 săptămîni de imobilizare în atelă, cu cotul la 90°,
 Redoarea articulară care determină o limitare importantă a amplitudinii, mai
ales în extensie (mult mai rar în flexie) şi deseori a pronosupinaţiei.
 Fracturile
 frecvente atît la copil, cît şi la adult
 Pentru recuperaţionist, are importanţă numai dacă fractura a
interesat sau nu articulaţia, căci atitudinea lui este în funcţie
în primul rînd de aceasta:
 Reacţia inflamatorie articulară dictează continuu
atitudinea recuperatorului
 Principiul „articulaţia inflamată trebuie menajată" este
probabil cel mai valabil în cazul cotului. Se utilizează
toate mijloacele antiinfiamatorii la îndemînă