The Journal of Romanian Literary Studies is an international online journal published by the

ALPHA Institute for Multicultural Studies in partnership with Arhipelag XXI Press. It is an
academic publication open to academics, literary critics, theoreticians or researchers who are
interested in the study of Romanian literature, as well as the Humanities. Our essential goal is to
set communication paths between Romanian literary and humanistic research and the
contemporary European cultural discourse, bringing the most valuable phenomena recorded in
the Romanian culture into a beneficial dialogue with the other European cultures.

SCIENTIFIC BOARD:
EDITORIAL BOARD:
Prof. Virgil NEMOIANU, PhD
Prof. Nicolae MANOLESCU, PhD Editorial Manager:
Prof. Eugen SIMION, PhD Prof. Iulian BOLDEA, PhD
Prof. George BANU, PhD
Prof. Alexandru NICULESCU, PhD Executive Editor:
Prof. Al. CISTELECAN, PhD

Editors:
Prof. Cornel MORARU, PhD
Prof. Mircea A. DIACONU, PhD
Prof. Dorin ȘTEFĂNESCU, PhD
Assoc. Prof. Luminița CHIOREAN, PhD
Assoc. Prof. Dumitru-Mircea BUDA, PhD

The sole responsibility regarding the contents of the articles lies with the authors.

Published by
Arhipelag XXI Press, Târgu Mureş, România, 2022
8 Moldovei Street, Tîrgu-Mureş, 540519, România
Tel: +40-744-511546
Editor: Iulian Boldea
Editorial advisor: Dumitru-Mircea Buda
Email: [email protected]
ISSN: 2248-3004

1
 ISSUE NO. 28/2022

Table of Contents

EMPATHY OF CRITICAL INTERPRETATION................................................................................................................................................................................13

Iulian BOLDEA.......................................................................................................................................................................................................................................................13
Professor PhD, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of Târgu Mureș ......13

THE COVER IS THE FIRST IMPRESSION OF THE BOOK......................................................................................................................................................18

Carmen NEAMȚU ...............................................................................................................................................................................................................................................18
Professor Ph.D. Habil.,”Aurel Vlaicu” State University from Arad, Romania ..........................................................................................................18

AN APPROACH TO THE BASIS OF NANO-COMMUNICATION SKILLS .....................................................................................................................27

Tatina CALLO, ........................................................................................................................................................................................................................................................27
Prof. PhD DH, Institutul de Științe ale Educației din Chișinău............................................................................................................................................27
Adrian GHICOV, ....................................................................................................................................................................................................................................................27
Assoc. Prof. PhD, DH, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău.......................................................................................27

MANAGEMENT OF SCIENTIFIC RESEARCH IN THE COVID-19 PANDEMIC .......................................................................................................39

Corina Ana BORCOȘI........................................................................................................................................................................................................................................39
Scientific researcher II, PhD, Constantin Brâncusi University...........................................................................................................................................39

GENERATION Y IN ROMANIA ..................................................................................................................................................................................................................46

Maria ALEXANDRESCU,.................................................................................................................................................................................................................................46
Assoc., Prof., PhD, ,,Alexandru Ioan Cuza” University of Iași................................................................................................................................................46

VISUAL SYMBOLISM........................................................................................................................................................................................................................................55
Odette ARHIP, ........................................................................................................................................................................................................................................................55
Prof. PhD, Universitatea Ecologică București.................................................................................................................................................................................55
Cristian ARHIP,......................................................................................................................................................................................................................................................55
Assistent PhD, Universitatea de Medicină și Farmacie "Gr. T. Popa" Iași..................................................................................................................55

IS GREEN BUDGETING A SUPPORTING FACTOR IN IMPROVING THE EVOLUTION OF SOME ENVIRONMENTAL

INDICATORS OF SUSTAINABLE DEVELOPMENT GOALS? ...............................................................................................................................................67
Alina Georgeta AILINCĂ,................................................................................................................................................................................................................................67
Ph.D., 3rd degree researcher, "Victor Slavescu" Financial and Monetary Research Center, N.I.E.R., Romanian Academy 67

THEORIES AND MODELS OF GIFTEDNESS ...................................................................................................................................................................................77

Elena Lucia MARA, .............................................................................................................................................................................................................................................77
Prof. PhD, “Lucian Blaga” University of Sibiu..................................................................................................................................................................................77

UTOPIAN SOCIALISM AND THE PROBLEM OF VALUES.....................................................................................................................................................85

Petru DUNCA..........................................................................................................................................................................................................................................................85
Prof. PhD., Technical University of Cluj-Napoca, Baia Mare Northern University Center ............................................................................85
Lenuța-Ioana DUNCA.......................................................................................................................................................................................................................................85
PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca, Baia Mare Northern University Center......................................................................85

WAYS TO STIMULATE CREATIVITY AT PRESCHOOL CHILDREN. DIDACTIC GAME ..................................................................................93

Elena Lucia MARA, .............................................................................................................................................................................................................................................93
Prof. PhD, “Lucian Blaga” University of Sibiu..................................................................................................................................................................................93

ACTORII SECVENȚEI EDUCAȚIONALE ÎN PEDAGOGIA MEDICALĂ ......................................................................................................................101

Maria Dorina PAȘCA......................................................................................................................................................................................................................................101
Assoc. Prof. PhD, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of Târgu Mureș ......101

IDENTITY SHAPED BY FAMILY............................................................................................................................................................................................................110

IN THE CHICANO CULTURAL AND LITERARY CONTEXT ..............................................................................................................................................110
Oana-Andreea GHIŢĂ-PÎRNUŢĂ .........................................................................................................................................................................................................110
Senior Lecturer, Ph.D., “Transilvania” University of Brasov.............................................................................................................................................110

2
 ISSUE NO. 28/2022

THE UNICITY OF THE KINGDOM OF HEAVEN – CONCEPT AND CONFESSION IN TRAIAN DORZ’S POETRY........................117
Florina-Maria BĂCILĂ, .................................................................................................................................................................................................................................117
Assoc. Prof. PhD, West University of Timișoara .......................................................................................................................................................................117

CONSISTENT COMMUNICATION IN THE PUBLIC SPACE: .............................................................................................................................................126

Suzana Carmen CISMAS .............................................................................................................................................................................................................................126
Assoc. Prof. PhD, University of Agronomic Sciences and Veterinary Medicine, Bucharest, Romania..............................................126

SOME ASPECTS REGARDING COMBATING DISCRIMINATION IN SPORT AND THE LEGISLATIVE AND INSTITUTIONAL
FRAMEWORK IN ROMANIA FOR THIS..........................................................................................................................................................................................138
Oana Elena GĂLĂȚEANU,..........................................................................................................................................................................................................................138
PhD Associate Professor, Faculty of Social, Political and Legal Sciences, “Dunărea de Jos” University of Galati, member of
the Research Centre of Juridical, Administrative, Social and Political Sciences of “Dunărea de Jos” University of Galati..138

THE USE OF SYMBOL AND ARCHETYPE IN D.H. LAWRENCE’S ‘WOMEN IN LOVE’..................................................................................145

Diana-Eugenia PANAIT-IONCICĂ........................................................................................................................................................................................................145
Associate Professor, Ph.D. Bucharest University of Economic Studies....................................................................................................................145

THE FUNCTIONS OF ADVERTISING LANGUAGE DURING THE PANDEMIC....................................................................................................149

Assoc. Prof. PhD. Mirela AIOANE..........................................................................................................................................................................................................149
„Al.I.Cuza” University of Iași......................................................................................................................................................................................................................149

HANYA YANAGIHARA’S “A LITTLE LIFE”, A HYPER- REALISTIC NOVEL...........................................................................................................157

Anca BĂDULESCU ...........................................................................................................................................................................................................................................157
Associate Professor, PhD, Transilvania University of Brașov.........................................................................................................................................157

MANIFESTATION OF EMOTIONAL DISORDERS IN ADOLESCENTS ......................................................................................................................162

Ana TARNOVSCHI,..........................................................................................................................................................................................................................................162
Assoc. Prof. PhD, cercetător științific, USM...................................................................................................................................................................................162

UNDERSTANDING THE PATIENT – THE POWER OF STORYTELLING. USING FICTION IN ESP CLASSES...............................170
Laura Ioana LEON ...........................................................................................................................................................................................................................................170
Assoc. Prof. PhD, University of Medicine and Pharmacy, “Grigore T. Popa” Iași...............................................................................................170

LESS IS MORE—OR SO THEY SAY: MINIMALISM DIMINISHED................................................................................................................................179

Dragoş AVĂDANEI..........................................................................................................................................................................................................................................179
Assoc. Prof., „Al.I.Cuza” Univ., Iaşi, Romania .................................................................................................................................................................................179

TRADITION AND NOVELTY IN C. ARDELEANU'S NOVELS............................................................................................................................................187

Alexandru FARCAȘ .........................................................................................................................................................................................................................................187
cercetător științific gr. III, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, București.......................................................................187

ANGLICISMS IN THE ROMANIAN MEDIATIC LANGUAGE DURING PANDEMIC ..........................................................................................194

Mihaela MUREȘAN .........................................................................................................................................................................................................................................194
Assoc. Prof. PhD., Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca...............................................................................................................................................194

FROM BIOGRAPHY TO THE WORKS OF OCTAVIAN PALER.........................................................................................................................................201

Cristina-Eugenia BURTEA-CIOROIANU .........................................................................................................................................................................................201
Assoc. Prof., PhD, University of Craiova...........................................................................................................................................................................................201

ASPECTS OF SUSTAINABILITY IN THE CONCEPTS OF .....................................................................................................................................................213

Gabriela Cornelia PICIU...............................................................................................................................................................................................................................213
Senior Researcher, PhD, Centre for Financial and Monetary Research “Victor Slăvescu”........................................................................213

HOW TO FOR YOUNG WOMEN IN OLTENIA IN THE FIRST HALF ..........................................................................................................................222

OF THE XXTH CENTURY............................................................................................................................................................................................................................222
Georgeta GHIONEA ........................................................................................................................................................................................................................................222
Cercet. șt. III, dr. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova ..............................................................222

3
 ISSUE NO. 28/2022

THE LONELY CHILDREN OF TRANSITION .................................................................................................................................................................................229

Galina ANIȚOI.....................................................................................................................................................................................................................................................229
Assoc. Prof. PhD., cercetător....................................................................................................................................................................................................................229
Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al MEC, Chișinău, Republica Moldova ...............................................229

THE MEANINGS OF THE PATH OF INITIATION IN POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE..........................................................236

Andrei Victor COJOCARU ...........................................................................................................................................................................................................................236
Assist. Prof., PhD., „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași ............................................................................................................................................236

TAXATION OF MULTINATIONALS GLOBALLY IN THE CURENT CONTEXT....................................................................................................244

Silvia Elena ISACHI..........................................................................................................................................................................................................................................244
Cercetător științific la CCFM „Victor Slăvescu” ............................................................................................................................................................................244

MYTH METAMORPHOSIS IN AURELIU BUSUIOC’S CREATION – .............................................................................................................................253

Victoria FONARI................................................................................................................................................................................................................................................253
Associate professor, Moldova State University .........................................................................................................................................................................253

GLIMPSES OF YOUTH SUBCULTURE IN AMERICAN AND ROMANIAN FICTION OF THE COLD WAR YEARS.....................262
Carmen-Liliana MARUNTELU ...............................................................................................................................................................................................................262
Associate Professor PhD, Ovidius University of Constanta .............................................................................................................................................262
Cristina-Dana POPESCU..............................................................................................................................................................................................................................262
Lecturer PhD, Ovidius University of Constanta........................................................................................................................................................................262

EVOLUTIONS IN THE THEORY OF INTERNATIONAL TRADE. IMPACT ELEMENTS ................................................................................270

Nicoleta MIHĂILĂ............................................................................................................................................................................................................................................270
scientific researcher III, PhD, ...................................................................................................................................................................................................................270
Financial and Monetary Research Center „Victor Slăvescu”, Bucharest.................................................................................................................270

A MAGICAL LITERARY JOURNEY IN SEARCH OF THE TRUTH: BRUJA OR CURANDERA?.....................................................................284

Oana-Andreea GHIŢĂ-PÎRNUŢĂ .........................................................................................................................................................................................................284
Senior Lecturer, Ph.D., “Transilvania” University of Brasov.............................................................................................................................................284

PERSPECTIVE DE RECONFIGURARE A PROCESULUI DE ÎNVĂȚARE...................................................................................................................290

Ludmila FRANȚUZAN,.................................................................................................................................................................................................................................290
Assoc. Prof. PhD., cerc. Institutul de Științe ale Educației, Chișinău ............................................................................................................................290
Veronica BÂLICI,...............................................................................................................................................................................................................................................290
Assoc. Prof. PhD., Institutul de Științe ale Educației, Chișinău.........................................................................................................................................290

COMMON GRAMMAR FEATURES IN CONVEYING BUSINESS COMMUNICATION MESSAGES........................................................301

Suzana Carmen CISMAS .............................................................................................................................................................................................................................301
Associate Professor PhD., University of Agronomic Sciences and Veterinary Medicine, Bucharest, Romania.........................301

ORGANIZING TEACHING AND LEARNING OF FINANCIAL MANAGEMENT FROM THE PERSPECTIVE OF STUDENT-
CENTERED EDUCATION ...........................................................................................................................................................................................................................309
Eugenia BUȘMACHIU ...................................................................................................................................................................................................................................309
Assoc. Prof. PhD., Academia de Studii Economice din Moldova ..................................................................................................................................309
Sofia CĂPĂȚÎNĂ ................................................................................................................................................................................................................................................309
Assoc. Prof. PhD., Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova..................................................................................................................309

THE INTEGRATION OF ANGLICISMS IN THE ROMANIAN LANGUAGE, RIGHT OR WRONG? ...........................................................317

Mihaela MUREȘAN .........................................................................................................................................................................................................................................317
Assoc. Prof. PhD., Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca...............................................................................................................................................317

URBAN TOPOPHOBIA/TOPOPHILIA IN POSTMODERN POETIC DISCOURSE FROM BESSARABIA............................................321

Ludmila ŞIMANSCHI .....................................................................................................................................................................................................................................321
Assoc. Prof. PhD, Moldova State University..................................................................................................................................................................................321

4
 ISSUE NO. 28/2022

DEVELOPING INTEGRATED SKILLS AND LANGUAGE CONTENTS THROUGH JOSEPH CONRAD’S SHORT STORY
“YOUTH” .................................................................................................................................................................................................................................................................326
Dimitrie Andrei BORCAN...........................................................................................................................................................................................................................326
PhD of the “Ovidius” University of Constanta .............................................................................................................................................................................326

DIGITAL RESEARCH OF INTERWAR ROMANIAN NEWSPAPERS. A CASE STUDY.....................................................................................336

Luiza Catrinel MARINESCU......................................................................................................................................................................................................................336
University St. Kliment Ohridsky, Sofia, Bulgaria .......................................................................................................................................................................336
Institutul Limbii Române, Bucharest, Romania ........................................................................................................................................................................336

THE EVOLUTION OF THE PEASANT'S UPRISING FROM 1888 IN URZICENI AND SURROUNDING AREAS...........................350
Bogdan Iulian RANTEȘ................................................................................................................................................................................................................................350
Phd, „Valahia” University of Târgoviște...........................................................................................................................................................................................350

THE PERSONAL-FUNCTIONAL ANALYSIS OF THE R.J.PALACIO’S PROTAGONIST FROM THE NOVEL WONDER VIA
ELENA SEMINO’S MIND STYLE............................................................................................................................................................................................................359
Alina Lucia GRAPINI, .....................................................................................................................................................................................................................................359

NGOS AND GEOPOLITICS..........................................................................................................................................................................................................................369

Mariana-Ana BULMEZ.................................................................................................................................................................................................................................369
PhD. , University of Oradea .......................................................................................................................................................................................................................369

PUBLIC RELATIONS CAMPAIGN - FROM THEORY TO PRACTICE ...........................................................................................................................377

Melinda Izabela ACHIM...............................................................................................................................................................................................................................377
Lecturer PhD, Centrul Universitar Nord din Baia Mare ......................................................................................................................................................377
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca ...........................................................................................................................................................................................377

RUGĂCIUNEA DIN BRONZ. PROCESUL DE RESTAURARE A UNEI ICOANE DIN ALIAJ DE CUPRU................................................383
Gabriela, RADU ..................................................................................................................................................................................................................................................383
cercetător științific III, I.C.E.M. „Gavrilă Simion” Tulcea......................................................................................................................................................383

THE CONTRIBUTION OF SORIN TITEL TO THE RE-ENTRY OF POST-WAR LITERATURE IN THE EUROPEAN CONTEXT
........................................................................................................................................................................................................................................................................................390
Amalia-Maria ROȘIORU ..............................................................................................................................................................................................................................390
PhD., „Ovidius” University of Constanța ..........................................................................................................................................................................................390

PREDICATE AND THEORIES ABOUT LANGUAGE - EVOLUTIONARY APPROACH.....................................................................................398

Anca STOENESCU............................................................................................................................................................................................................................................398
PhD Lecturer, "Aurel Vlaicu" University – Arad ........................................................................................................................................................................398

THE EMPTY SPACE OF JAPANESE ZEN BUDDHISM IN A HAIKU POEM BY ŞERBAN CODRIN .........................................................407
Irina-Ana DROBOT, ........................................................................................................................................................................................................................................407
Lecturer, PhD., Technical University of Civil Engineering Bucharest, Faculty of Engineering in Foreign Languages..........407

LIVIU REBREANU THE UNIVERSAL MYSTICAL WRITER...............................................................................................................................................414

Călina PALICIUC................................................................................................................................................................................................................................................414
Lecturer PhD., Aurel Vlaicu University of Arad..........................................................................................................................................................................414

PROMETHEAN MYTHOLOGICAL SYMBOLS, LEFT AND RIGHT OF THE PRUT ............................................................................................419

Ana-Maria TICU.................................................................................................................................................................................................................................................419
PhD, „Ștefan cel Mare Univerity” of Suceava................................................................................................................................................................................419

THE DISCOVERY OF AN EXOTIC NEW RELIGIOUS MOVEMENT IN GRAHAM GREEN’S NOVEL....................................................425

Suciu MARIAN....................................................................................................................................................................................................................................................425
PhD, Independent Researcher ...............................................................................................................................................................................................................425

A SPECIAL CASE OF LITERARY MARGINALITY - MĂRGĂRITA MILLER-VERGHY (1865-1953).....................................................430

Mihaela BACALI ................................................................................................................................................................................................................................................430
PhD., University of Bucharest..................................................................................................................................................................................................................430

5
 ISSUE NO. 28/2022

DEVELOPING INTEGRATED SKILLS AND LANGUAGE CONTENTS THROUGH JOSEPH CONRAD’S STORIES: “YOUTH”,
“TYPHOON”,”THE DUEL”, “THE WARRIOR’S SOUL”............................................................................................................................................................442
Dimitrie Andrei BORCAN...........................................................................................................................................................................................................................442
PhD of the “Ovidius” University of Constanta .............................................................................................................................................................................442

SHORT ADDENDA TO AN ENDLESS CYCLE ...............................................................................................................................................................................450

Alice POPESCU, ..................................................................................................................................................................................................................................................450
Lecturer PhD., Titu Maiorescu University......................................................................................................................................................................................450

ROMANIAN-LANGUAGE RADIO AND TELEVISION BROADCASTS - IMPORTANT IDENTITY LANDMARKS OF

ROMANIANS IN HUNGARY .....................................................................................................................................................................................................................457
Iudit CĂLINESCU ..............................................................................................................................................................................................................................................457
Lecturer PhD., University of Szeged, Hungary............................................................................................................................................................................457

THERAPEUTIC MAGICAL RITUALS. THE DISENCHANTMENT..................................................................................................................................469

Loredana-Maria ILIN-GROZOIU ...........................................................................................................................................................................................................469
Scientific Researcher III, PhD, ICSU „C. S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova, Romanian Academy..............................................................469

LE NEZ DANS LES EXPRESSIONS FIGÉES.....................................................................................................................................................................................479

Adela-Marinela STANCU ............................................................................................................................................................................................................................479
Université de Craiova....................................................................................................................................................................................................................................479

E. E. SCHMITT: A JOVIAL SPIRIT IN THE SEARCH OF THE ABSOLUTE.................................................................................................................486

Amalia DRĂGULĂNESCU...........................................................................................................................................................................................................................486
Institutul de Filologie Română...............................................................................................................................................................................................................486
,,A. Philippide” Iași, Th. Codrescu nr. 2 ..............................................................................................................................................................................................486

CADENCE AND DECADENCE – GEORGE BACOVIA′S LYRICAL ESCAPISM........................................................................................................496

Andreea-Oana ANDRUȘCĂ.......................................................................................................................................................................................................................496
PhD, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași ...........................................................................................................................................................................496

INTERVIEWS WITH THE INHABITANTS OF THE TRADITIONAL OLD HOUSES FROM THE LAND OF BEECHES...........503
Cristian Alexandru BOGHIAN.................................................................................................................................................................................................................503
PhD., Institutul „Bucovina” al Academiei Române ..................................................................................................................................................................503

A SPANISH THRILLER: SIN REGLAS BY ISABEL ARRANZ ...............................................................................................................................................511

Dana MATEI.........................................................................................................................................................................................................................................................511
Lecturer, PhD, University of Petroșani.............................................................................................................................................................................................511

SPORT AND ART - ABOUT THE AESTHETICS OF SPORT ................................................................................................................................................520

Denisa Elena PETREHUŞ............................................................................................................................................................................................................................520
Lecturer PhD., .....................................................................................................................................................................................................................................................520

RELIGIOUS ARTWORKS - A TREASURE OF NATIONAL AND EUROPEAN CULTURAL HERITAGE ...............................................528

Florentina TRIF..................................................................................................................................................................................................................................................528
Museum Conservatory (Conservator IA), "Gavrilă Simion" Eco-Museum Research Institute Tulcea, Romania....................528

PHONETICS AND PHONOLOGY – DISCIPLINES OF LINGUISTICS ............................................................................................................................533

Mihaela HRIBAN,..............................................................................................................................................................................................................................................533
Lecturer PhD., „Vasile Alecsandri” University of Bacău.......................................................................................................................................................533

ÎNCETAREA DE DREPT A CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ INSTITUȚIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI

MUNCII. ...................................................................................................................................................................................................................................................................539
Ioan MICLE............................................................................................................................................................................................................................................................539
Lecturer PhD., ,,Aurel Vlaicu” University of Arad......................................................................................................................................................................539

THE MOTIF OF THE FLYER IN TUDOR ARGHEZI’S POEMS...........................................................................................................................................553

Laura Alina CRIȘAN........................................................................................................................................................................................................................................553
PhD., University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology “George Emil Palade” of Târgu-Mureș.................................553

6
 ISSUE NO. 28/2022

GLEMBAY'S UNSETTLING DESTINY .................................................................................................................... 561

Maria LAȚCHICI........................................................................................................................................................ 561
Lecturer PhD., University of Bucharest.................................................................................................................... 561

THE ICON- THE ART OF LIGHT .............................................................................................................................. 571

Mihaela Alieta (Mircea) PETROVAN........................................................................................................................ 571
PhD, iconographer ..................................................................................................................................................... 571

THE CALENDAR IN THE PRESS DURING THE GREAT UNION PERIOD........................................................... 581
Mihaela RACOVIȚEANU........................................................................................................................................... 581
PhD., Romanian Cultural Institute........................................................................................................................... 581

DECIPHERING LANGUAGE THROUGH THE MILTON MODEL ........................................................................ 592

Cristina-Dana POPESCU........................................................................................................................................... 592
Lecturer PhD, Ovidius University of Constanta ....................................................................................................... 592
Carmen-Liliana MARUNTELU ................................................................................................................................. 592
Associate Professor PhD, Ovidius University of Constanta ..................................................................................... 592

CONTRIBUTIONS TO THE STUDY OF HISTORIOGRAPHY................................................................................. 597

Ştefan LIFA .................................................................................................................................................. 597
Lecturer, PhD., West University of Timișoara .......................................................................................................... 597

SEARCHINGFORSUCCESSFUL APPROACHESIN TEACHINGROMANIAN AS A FOREIGN LANGUAGE ............. 603

Silvana Diana STOICA, .............................................................................................................................................. 603
English Lecturer PhD, University Politehnica of Bucharest .................................................................................... 603

LATIN APHORISMS AND PHRASES: VALUES AND PRINCIPLES ..................................................................... 607

Eugenia MINCU, Dorina MACOVEI, Natalia ROTARI, Cristina NEGRU .............................................................. 607
INSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÂNĂ „B. P.-HASDEU” .................................................................................... 607

THE UNIVERSE OF PARALLEL LIVES .................................................................................................................. 616

Irina DABIJA, .............................................................................................................................................................. 616
PhD., ”Al.I.Cuza” University of Iași ........................................................................................................................... 616

READING PATTERNS AND EDUCATIONAL PRACTICES IN JANEEYRE ..................................................... 619

Mădălina Elena MANDICI (MOCANU).................................................................................................................... 619
Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași................................................................................................................... 619

FAITHIN JESUS,SOURCEOF APOSTOLATE ANDMISSIONINTHE ECCLESIALCOMMUNITY .................. 631

Călin-Daniel PAŢULEA .............................................................................................................................................. 631
Lecturer, PhD, Babeş – Bolyai University of Cluj-Napoca........................................................................................ 631

THE IMPACT OF NEW TECHNOLOGIES ON CHILD BEHAVIOR....................................................................... 639

Silvia ȘPAC ................................................................................................................................................................. 639
Lecturer PhD., ............................................................................................................................................................ 639
Institutul de Științe ale Educației, Chișinău, Republica Moldova ........................................................................... 639

CHILD AS MUSE.A PSYCHOANALYTICALAPPROACH IN ALICE IN WONDERLAND .................................... 648

Ileana-Silvia CIORNEI, .............................................................................................................................................. 648
Lecturer PhD., University of Piteşti........................................................................................................................... 648

DEPORTATIONSANDSECRETEMIGRATION- ETHNICCLEANSINGINCOMMUNISTREGIMES.............. 654

Ana-Daniela FARCAȘ ................................................................................................................................................ 654
Cercetătorștiințificdr.Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca,CentrulUniversitarNorddin Baia Mare............ 654

DRAMATISMANDDRAMATIZATION– A PERSUASIVESTRATEGYIN NICOLAESTEINHARDT'SSERMONS ....... 661

Maria LUPU ............................................................................................................................................................... 661
PhD., Universitatea „Alexadru Ioa Cuza”, Iași ......................................................................................................... 661

7
 ISSUE NO. 28/2022

EGALITATEA DE ȘANSE.............................................................................................................................................................................................................................671
Oana Voica NAGY .............................................................................................................................................................................................................................................671
Lecturer PhD., „Dimitrie Cantemir” University of Tg. Mureș...........................................................................................................................................671

NATURALISTIC ELEMENTS IN THOMAS MANN’ S NOVEL ...........................................................................................................................................678

Oana Carina CÎRCU (CRIȘAN).................................................................................................................................................................................................................678
PhD., University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of Târgu Mureș..................................678

LEADERSHIP STYLE......................................................................................................................................................................................................................................686
Elena Oliviana EPURESCU.........................................................................................................................................................................................................................686
Lecturer PhD., University POLITEHNICA din București.....................................................................................................................................................686

PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI PE TIMP DE RĂZBOI..........................................................................................................................................691

Oana Voica NAGY .............................................................................................................................................................................................................................................691
Lecurer PhD., „Dimitrie Cantemir” University of Tg. Mureș.............................................................................................................................................691

RECONFIGURING LEARNING THROUGH PROJECT STRATEGY ................................................................................................................................697

Simion CRENGUȚA,........................................................................................................................................................................................................................................697
cercetător științific, Institutul de Științe ale Educației, Chișinău ...................................................................................................................................697

DIGITAL FORMATION OF COMPANIES BY DIRECTIVE 2019/1151 AMENDING DIRECTIVE (EU) 2017/1132 AS

REGARDS THE USE OF DIGITAL TOOLS AND PROCESSES IN COMPANY LAW ............................................................................................703
Luieran Ioana Raluca TONCEAN..........................................................................................................................................................................................................703
Lecturer, Phd, „Dimitrie Cantemir” University of Târgu Mureș ....................................................................................................................................703

THE EFFECTS OF ADOPTION ON THE CITIZENSHIP OF THE ADOPTEE ...........................................................................................................709

Luieran Ioana Raluca TONCEAN..........................................................................................................................................................................................................709
Lecturer, Phd, „Dimitrie Cantemir” University of Târgu Mureș ....................................................................................................................................709

ROLUL DE PRODUCT OWNER ÎN CADRUL ECHIPELOR CONTEMPORANE DE DEZVOLTARE A PRODUSELOR IT CARE

LUCREAZĂ CU PRINCIPII „AGILE”......................................................................................................................................................................................................716
Alina-Cristina GHIBA,....................................................................................................................................................................................................................................716
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, România, alina.cristina.damian@gmail.com.................................................................716

GALAAD OR THE IMPACT OF DISTURBING TESTAMENTARY TESTIMONIES .............................................................................................723

MARILYNNE ROBINSON’S BOOK REVIEW- ...............................................................................................................................................................................723
Alina Maria NECHITA ...................................................................................................................................................................................................................................723
Assistant PhD., C.U.N.B.M, Facultatea de Litere..........................................................................................................................................................................723

ROMANIAN AS A FOREIGN LANGUAGE: TEACHING THE PRESENT TENSE SIMPLE..............................................................................728

Eliana-Alina COMAN......................................................................................................................................................................................................................................728
Assistant PhD., Universitatea de Vest din Timișoara.............................................................................................................................................................728

LE FILM DANS LA CLASSE DE FLE. ENJEUX ET OBJECTIFS ...........................................................................................................................................735

Mădălina TOADER ..........................................................................................................................................................................................................................................735
Assistant PhD., University of Bucharest ..........................................................................................................................................................................................735

INFLUENCES BALZACIENNES DANS LES ROMANS DE MARIN PREDA..............................................................................................................744

Mihaela-Claudia POPESCU........................................................................................................................................................................................................................744
Université de Craiova....................................................................................................................................................................................................................................744

REDEFINING POLITICAL CORRECTNESS ....................................................................................................................................................................................751

Alina TURTĂ, .......................................................................................................................................................................................................................................................751
PhD Candidate, „Alexandru ioan Cuza” University of Iași..................................................................................................................................................751

ABOUT THE TOPICALITY OF “ THE BADEN BADEN LESSON ON CONSENT” BY BERTOLT BRECHT ........................................756
Dana POP (LĂSCOIU-MARTIN).............................................................................................................................................................................................................756
PhD Candidate, …………….. .........................................................................................................................................................................................................................756

8
 ISSUE NO. 28/2022

MACHINE TRANSLATION FOR LITERATURE. TRADUCTOLOGICAL APPROACH ......................................................................................768

Alexandra ILIE....................................................................................................................................................................................................................................................768
Assoc. assist., PhD Candidate, “Alexandru Ioan Cuza” University of Iași.................................................................................................................768

ELIE WIESEL: MEMORY DOES NOT FORGIVE: NIGHT ......................................................................................................................................................775

Catinca ONCESCU ............................................................................................................................................................................................................................................775
PhD student, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of Târgu Mureș...............775

ON BEHALF OF POLITICAL CORRECTNESS...............................................................................................................................................................................785

Alina TURTĂ, .......................................................................................................................................................................................................................................................785
PhD Candidate, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași .................................................................................................................................................785

THE CONCEPTS OF GOOD AND EVIL IN THE VIEW OF PHILOSOPHERS............................................................................................................792

Daniela ISPAS (PETCU) ...............................................................................................................................................................................................................................792
PhD student, University of Craiova.....................................................................................................................................................................................................792

CONSIDERATIONS ON SOME CATEGORIES OF EXPERIENCE IN THE PROVERBS ABOUT GREED AND AVARICE .........799
Anca-Giorgiana MANTA (PANDURU)..............................................................................................................................................................................................799
PhD student, University of Craiova.....................................................................................................................................................................................................799

IOAN ALEXANDRU, FROM TRANSYLVANIA TO MOLDOVA.........................................................................................................................................804

Ioana Alexandra DĂLĂLĂU......................................................................................................................................................................................................................804
PhD Candidate, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of Târgu Mureș.........804

THE PROBLEM OF DEATH IN CHILDREN ...................................................................................................................................................................................817

Dana POP (LĂSCOIU-MARTIN).............................................................................................................................................................................................................817
PhD Candidate, ..................................................................................................................................................................................................................................................817

ADRIAN PĂUNESCU - THE POET OF PROFOUND LOVE ..................................................................................................................................................826

Manuela PINTEA..............................................................................................................................................................................................................................................826
PhD. Student Technical University of Cluj-Napoca, North University Center of Baia Mare ....................................................................826

THE CONTRIBUTION OF THE MACEDONSKI FAMILY TO THE HISTORY OF THE ROMANIANS....................................................831

Ramona NICOARĂ (CĂS. BLEDEA) ....................................................................................................................................................................................................831
PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord, Baia Mare ...........................................................831

VALERIU ANANIA’S HOȚUL DE MĂRGĂRITARE – FORGIVNESS AND BLESSING OF PARENTS ....................................................835

Alin ȚIG ....................................................................................................................................................................................................................................................................835
PhD student, University of Oradea......................................................................................................................................................................................................835

LUCIAN BLAGA - THE NON-METAPHYSICAL VOCATION OF THE BEGINNING ...........................................................................................841

Ciprian Claudiu CIULA..................................................................................................................................................................................................................................841
PhD Student, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of Târgu Mureș...............841

THE WORD “HEART” AS IT APPEARS IN VARIOUS PHRASEOLOGICAL AND IDIOMATIC EXPRESSIONS ..............................849
Corina Mihaela GEANĂ,...............................................................................................................................................................................................................................849
PhD Candidate, University of Craiova, corina_geana@yahoo.com.............................................................................................................................849

STRICTLY SPECIALIZED PHARMACEUTICAL VOCABULARY......................................................................................................................................855

Floriana-Diana PIRLOGEA (NAGHIBAUR)...................................................................................................................................................................................855
PhD Student, University of Craiova.....................................................................................................................................................................................................855

ION MINULESCU'S PROSE........................................................................................................................................................................................................................861

Raluca NICOARĂ (CĂS. BLEDEA) .......................................................................................................................................................................................................861
PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord Baia Mare ............................................................861

INNOVATIVE DERIVATIVES FORMED WITH THE SUFFIX –OS AND SUFFIX ̶ IME IN 20th CENTURY ROMANIAN POETRY
........................................................................................................................................................................................................................................................................................866
Claudia DRAGOMIR (DRĂGHICI).........................................................................................................................................................................................................866

9
 ISSUE NO. 28/2022

PhD student, University of Craiova.....................................................................................................................................................................................................866

THEORIES OF FICTIONAL WORLDS IN ABSURD LITERATURE ................................................................................................................................873

Violeta COSTEA (MOȚ)................................................................................................................................................................................................................................873
PhD Candidate, University of Craiova...............................................................................................................................................................................................873

THE CONTRIBUTION OF BISHOP TEODOSIE ATANASIU, A PROMINENT FIGURE OF THE ROMAN BISHOPRIC, DURING
THE FIRST WORLD WAR IN ROMAN COUNTY.......................................................................................................................................................................886
Elena-Diana SPIRIDON ................................................................................................................................................................................................................................886
PhD Candidate, Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava,................................................................................................................................................886

PUBLIC TOPOS IN THE NOTES OF ROMANIAN TRAVELERS IN THE COUNTRY DURING THE NINETEENTH
CENTURY...............................................................................................................................................................................................................................................................902
Florentina GHITA.............................................................................................................................................................................................................................................902
PhD student, Philology, Technical University of Cluj-Napoca.........................................................................................................................................902

LANGUAGE AND GENDER – CONVERSATION RITUALS. A CASE STUDY...........................................................................................................912

Drd. Alexandra Gabriela Olaru...............................................................................................................................................................................................................912
Universitatea “Babeş-Bolyai” ..................................................................................................................................................................................................................912

ON THE IDEA OF THE WAR IN CAMIL PETRESCU’S POETRY .....................................................................................................................................924

Diana Florina FLOREA .................................................................................................................................................................................................................................924
Phd student, West University of Timișoara..................................................................................................................................................................................924

INTERTEXTUAL STRUCTURES IN THE POETRY OF ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ....................................................................................931

Andreea Emanuela VÎLCESCU, ..............................................................................................................................................................................................................931
PhD Candidate, University of Pitești ..................................................................................................................................................................................................931

ANGELA MARINESCU (MARCOVICI)...............................................................................................................................................................................................945

Ileana DOICARU (BRATU).........................................................................................................................................................................................................................945
PhD Student, Doctoral School of Letters, Humanities and Applied Sciences, Târgu Mureş.....................................................................945

WORDS AND MEANINGS ..........................................................................................................................................................................................................................953

Isabela - Elena SPIREA .................................................................................................................................................................................................................................953
PhD Candidate, University of Bucharest.........................................................................................................................................................................................953

HÉCATOMBEON- A DRAMATIC REWRITING OF THE MYTH OF PROMETHEUS .........................................................................................964

Iuliana ILASCA....................................................................................................................................................................................................................................................964
PhD Candidate, Alexandru Ioan Cuza University of Iași.......................................................................................................................................................964

ALEXANDRU CANDIANO-POPESCU MILITARY CAREER ..............................................................................................................................................973

Laurențiu Paul Bălașa ...................................................................................................................................................................................................................................973
PhD Candidate, University of Craiova...............................................................................................................................................................................................973

ARGUMENTATION BASED ON SEMANTIC FIGURES .........................................................................................................................................................982

Loredana-Aurelia Alexandrescu, Maria Alexandrescu,.......................................................................................................................................................982
PhD Student, ,,Alexandru Ioan Cuza” University of Iași,......................................................................................................................................................982
Assoc. Prof., PhD, ,,Alexandru Ioan Cuza” University of Iași,.............................................................................................................................................982

ASPECTS OF THE RELIGIOSITY OF THE SACRED TEXT TO THE SAINT METROPOLITAN VARLAAM. .....................................991
Marinel PADURE ..............................................................................................................................................................................................................................................991
PhD Candidate, Faculty of Theology, University ,, Ovidius,,- Constanța...................................................................................................................991

THE MISSION OF THE RELIGION TEACHER.......................................................................................................................................................................... 1003

Marius - George COȘARCĂ.................................................................................................................................................................................................................... 1003
PhD. Student, Librarian at the Library Ecclesia...................................................................................................................................................................... 1003
of the "Patriarch Justinian" Faculty of Orthodox Theology, University of Bucharest................................................................................ 1003

10
 ISSUE NO. 28/2022

THE LITERATURE OF THE CONFESSION: IDENTIFICATION AND DUALITY.............................................................................................. 1007

Mihaela Ioana APOSTOL (FILDAN)................................................................................................................................................................................................ 1007
PhD Candidate, UMFST TÂRGU MUREȘ .................................................................................................................................................................................... 1007

VINTILĂ HORIA – THE NOVEL OF ENDLESS LOVE.......................................................................................................................................................... 1018

Mihaela JURJE (TĂNASĂ)....................................................................................................................................................................................................................... 1018
PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare ............................................... 1018

THE CONCEPT OF NEOLOGY............................................................................................................................................................................................................. 1025

Octavia MOISIL............................................................................................................................................................................................................................................... 1025
PhD Candidate, UMFST Târgu Mureș........................................................................................................................................................................................... 1025

LES RAPPORTS PERSONNELS DE L’ÉCRIVAIN LIBANAIS AMIN MAALOUF AVEC L’ESPACE ORIENTAL NATAL DANS
L’ESSAI ORIGINES ........................................................................................................................................................................................................................................ 1030
Monica Diana ROPCIUC........................................................................................................................................................................................................................... 1030
PhD Candidate, Stefan cel Mare University of Suceava ................................................................................................................................................... 1030

MACEDONSKI, FORERUNNER OF ROMANIAN SYMBOLISM................................................................................................................................... 1035

Ramona NICOARĂ (CĂS. BLEDEA) ................................................................................................................................................................................................ 1035
PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord, Baia Mare ....................................................... 1035

THE HYPOSTASES OF WAR IN TRAVEL MEMOIRS PRINTED IN GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ REGIM............................. 1040
Rodica PETRE................................................................................................................................................................................................................................................. 1040
PhD Candidate, University of Bucharest..................................................................................................................................................................................... 1040

AND ONE OF THE FIRST ROMANIAN FEMALE WRITERS ......................................................................................................................................... 1046

Dorinela-Simona DOBROGEANU (ACHIM) ............................................................................................................................................................................. 1046
PhD Candidate, University of Bucharest..................................................................................................................................................................................... 1046

RELATIONSHIP BETWEEN MYTH AND CULTURAL IDENTITY ............................................................................................................................ 1054

Simona-Elena CATANĂ(COPĂCESCU) ........................................................................................................................................................................................ 1054
Phd. Student University of Craiova ................................................................................................................................................................................................. 1054

THE VISION OF DEATH IN THE POEMS OF THE ROMANIAN SOLDIERS....................................................................................................... 1063

Anca Lavinia CASA ...................................................................................................................................................................................................................................... 1063
PhD Student, University of Oradea ................................................................................................................................................................................................. 1063

THE STAGES OF THE MINULESCIAN LYRIC .......................................................................................................................................................................... 1070

Raluca NICOARĂ (CĂS. BLEDEA) ................................................................................................................................................................................................... 1070
PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord Baia Mare ........................................................ 1070

PROBLEMATIC VERBS IN ROMANIAN WRITTEN LANGUAGE.............................................................................................................................. 1076

Adriana IEREMCIUC .................................................................................................................................................................................................................................. 1076
PhD. Student, West University of Timișoara............................................................................................................................................................................ 1076

HERETICAL LITERATURE.................................................................................................................................................................................................................... 1081

Ionuța ILIEȘ ...................................................................................................................................................................................................................................................... 1081
PhD. Student, Technical University of Cluj-Napoca............................................................................................................................................................ 1081

MANAGERIAL COMMUNICATION IN PUBLIC LIBRARIES ......................................................................................................................................... 1092

Păncescu Tatiana (Valea)....................................................................................................................................................................................................................... 1092
PhD Student, University of Bucharest .......................................................................................................................................................................................... 1092

11
 ISSUE NO. 28/2022

12
 ISSUE NO. 28/2022

EMPATHY OF CRITICAL INTERPRETATION

Iulian BOLDEA
Professor PhD, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology
„George Emil Palade” of Târgu Mureș

Abstract: If we analyze the particularities of Al' Cistelecan critique, we can see the emphasis placed
on rigor and accuracy, on comprehension and on the contrasting regime of some dissociations or
associations, in the context of an ironic style. The critic cultivates the memorable expression, the idea
with supple phrasing, the plastic epithet, but also the critical metaphor with sumptuous drawing,
through which the intuition and the critical expression convergently reveal the particularities of a
poetic universe, the structuring of the discourse or the expressiveness of some verses. The texts
dedicated to Romanian female poetry stands out through the meticulousness of the documentation,
the subtlety of the analyzes and the pregnancy of the portraits, in a long and systematic effort to
recover the lyricism of these “lost girls” and found through the filter of an empathetic and
melancholic exegesis.

Keywords: criticism, interpretation, empathy, dissociation, association.

Cea mai mare parte din critica lui Al. Cistelecan este consacrată poeziei, opţiune de
afinitate şi de temperament, criticul lăsând apărarea şi ilustrarea poeziei chiar în seama
ei: „Dintre toate cele ale literaturii, poezia e genul cel mai frecvent declarat mort. Deşi ea
moare de multă vreme, astfel de «anunţuri funebre» continuă să facă vâlvă. Necrofilia
literară e mereu aducătoare de notorietate. Poezia moare, fireşte, într-o bună companie şi
nu altfel decât această companie; ea moare alături de Dumnezeu, de istorie, de om. Când
îi vom îngropa definitiv pe aceştia, probabil vom îngropa şi poezia. Până atunci însă, cred
că cea mai potrivită apărare a poeziei e chiar ea însăşi”.
Calofil, ironic, ludic, Al. Cistelecan pledează pentru autenticitatea neoexpresionismului
liric, cu accentele şi formele sale particulare (ludic, agrarian, preţios, riguros, clasicizant,
neantificant, apocaliptic), poezia neoexpresionistă mizând pe radicalismul trăirii,
garantând „versul cu propria viaţă”, din vocaţia asistării suferinţei, misia ei relevând un
„angajament disperat”. Opţiunea pentru neoexpresionismul poetic nu e lipsită de un ton
relativizant, de un accent parodic şi ironic, excluzând fundamentalismele şi fervorile
devoţionale. În acest context, criticul se referă la „misia de poet creştin”, la „un mic grup
de zavergii, insolenţi şi belicoşi”, optzeciştii fiind, cum altfel, „revoluţionari de Ploieşti”.
Mircea A. Diaconu constată că „Al. Cistelecan nu descrie forme exterioare (nici urmă de
didacticism la el); rigoarea lui, a acestui discurs critic, este una a secţionării pe verticală,
iar argumentaţia - căci de o argumentaţie e în permanenţă vorba - nu e o trecere de la
premise la concluzii, ci şlefuire într-o ornamentaţie care-şi creează - baroc-hedonist şi
deopotrivă etic - obiectul. Nici o ezitare nu transpare în identificarea ţintei, dar
aproximarea ei e un continuu traiect (auto)constructiv. În fapt, Al. Cistelecan se adresează
el însuşi unui cititor rafinat, atras de miza formulărilor emblematice, ale căror metafore
nu riscă diluarea. El scrie de fapt pentru iniţiaţi şi, dacă-i un livresc, atunci orice fină
ţesătură instituie reveria discursului critic care se hrăneşte pe sine slujind poezia. Aşa

13
 ISSUE NO. 28/2022

încât, de va fi purtând el oarece războaie, nu le cred pe-acestea mai importante decât

ferventa devoţiune în faţa desenului critic a cărui ornamentaţie bogată nu-nseamnă
narcisism, ci încredere în surprinderea indicibilului poetic. Încredere chiar în relativism.
Şi-n relativismul ironiei”.
Cronicile lui Al. Cistelecan se remarcă prin regia textului, scenografia ideaţiei, sau
tehnica sugestivă a incipitului, la care se adaugă relevanţa titlurilor. Un risc asumat pentru
discursul critic este calofilia livrescă relevantă în titluri savuroase, plastice şi parodice:
Şcoala melancoliei, Cronica unei morţi anunţate, Revolta fondului nostru latin, Monografia
garsonierei, Expresionismul din sertar, Întoarcerea din concediu, Flirt cu postmodernismul,
Lirică de tăuraş, Marea speranţă albă etc. Sugestive sunt şi incipiturile neconvenţionale,
nici prea abrupte, nici prea conformiste: „Ironiştii sunt, pe inima lor adevărată, nişte
melancolici. O pulbere fină de melancolie, adesea strânsă în şiruri vizibile, ce luau spontan
turnura versetului, a însoţit permanent verva critică a lui Mircea Zaciu”, „Există poeţi care
au, pur şi simplu, baftă. Adică tot atât de nemotivat şi inexplicabil cum alţii au har” sau
„Literaturii române, zice tot mai multă lume, nu-i merge chiar bine în anii din urmă. Naturi
mai simţitoare şi cu mai mult presentiment dramatic o cred de-a binelea în criză. Şi încă
într-una gravă şi multiplă”.
Criticul cultivă expresia memorabilă, ideea cu frazare suplă, epitetul plastic, dar şi
metafora critică cu desen somptuos, prin care intuiţia şi expresia critică relevă în mod
convergent particularităţile unui univers poetic, structurarea discursului sau
expresivitatea unor versuri. Referindu-se la lirica lui Şerban Foarţă, criticul Al. Cistelecan
constată că „starea de palimpsest a cuvintelor a atins un regim holografic”, în timp ce
poezia lui Ion Pop „de subvenţie livrescă şi de o sentimentalitate mediată şi
supravegheată, făcând contactul cu viaţa prin filtrele culturii şi meditaţiei, trăieşte sub
spaima continuă că totul s-a spus”. Cât priveşte creaţia lui Ion Mureşan, criticul remarcă
faptul că „nu se schimbă multe de la un volum la altul al lui Ion Mureşan. Şi nu se schimbă,
în primul rând, pentru că premisele expresionismului său sunt puse o dată pentru
totdeauna: un angajament disperat în rostirea versului, o responsabilitate de mărturie
definitivă a poeziei şi o imaginaţie violentă, care vorbeşte de îndată în limba ardentă a
viziunii”. Comentariul lirismului lui Mircea Ivănescu pleacă de la faptul că „plăgile pe care
convenţionalizarea le-a cauzat până la el instanţei de creaţie, mai superficiale sau mai
adânci, tratate cu indiferenţă sau prin injecţii subcutanate, s-au adâncit. În viziunea sa,
ontologia poemului şi-a pierdut orice sens. Mircea Ivănescu a găsit castelul poemului într-
o ruină dezolantă şi, înainte de a intra el, toate privilegiile poemului şi ale poetului au fost
abolite. Dar această despuiere de privilegii n-a fost decât începutul unei degradări totale:
poemului i-au fost retrase chiar drepturile elementare şi naturale. Principiul creativ s-a
trezit deodată în plin neant, sufocat de vidul din jur. Între creativitate şi conştiinţa
convenţiei raportul a devenit profund disfuncţional prin preeminenţa celei din urmă”.
Dacă analizăm particularităţile criticii lui Al. Cistelecan putem constata accentul
plasat pe rigoare şi exactitate, pe comprehensiune şi pe regimul contrastant al unor
disocieri sau asocieri, în contextul unui stil ironic şi calofil. Nicolae Manolescu subliniază
„fineţea antenelor”, sarcasmul distilat şi scriitura „plastică, barocă, de o tehnicitate ce nu-
şi poate reprima apetenţa către mimarea parodică (caragialiană şi paulgeorgesciană) a

14
 ISSUE NO. 28/2022

limbajului, jargoanelor şi pronunţiilor pitoreşti”. Cronicile lui Al. Cistelecan sunt, scrie
Manolescu, „inteligente, sclipind de ironia ideii şi savuroase stilistic”, ele îndeplinind
„condiţiile excelenţei critice şi stilistice”, cu toate riscurile prestanţei calofile, deoarece
„există puţini critici de poezie capabili de comprehensiunea şi de expresivitatea
cronicarului literar de la trei dintre cele mai bune reviste ardelene de după al Doilea
Război Mondial”. Criticul procedează, astfel, la o scenografie rafinată a aprecierilor, prin
comentarii ferm articulate, demonstraţii relevante şi enunţuri cu alură calofilă, căci
exigenţa, devoţiunea faţă de text, retorica ludico-ironică, toate acestea exprimă fizionomia
particulară a criticului, al cărui demers analitic, ironic şi subtil, expresiv şi ludic, impune
prin judecăţi de valoare relevante, diagnostice sigure şi aprecieri echilibrate, căci nu
există nimic exagerat în interpretările lui Al. Cistelecan, chiar atunci când se accentuează
unele laturi sau dimensiuni ale operelor, din raţiuni demonstrative.
Considerat criticul de poezie de azi cel mai reputat, Al. Cistelecan s-a consacrat prin
vervă a analizelor, prin refuzul emfazei şi timbrul ironic al discursului. Cărţile sale (Poezie
şi livresc, Celălalt Pillat, Top ten, Mircea Ivănescu. Micromonografie, Al doilea top, Aide-
Memoire, Diacritice, Magna cum laude, Zece femei, Ardelencele, Fete pierdute) pun în scenă
un discurs critic concis şi plastic, cu judecăţi ferme în judecăţi, cu aprecieri cumpănite şi
clare, rezonanţe ale livrescului, refuzul tiparelor şi poncifelor receptării. Cărţile mai noi
ale lui Al. Cistelecan (Ardelencele, Zece femei, Fete pierdute) conturează harta unei posibile
istorii a poeziei feminine româneşti, scrisă de un critic ce cunoaşte în profunzime poezia
tandreţei şi spiritul feminităţii.
Cartea Fete pierdute (2021) conţine „notiţe pentru o istorie a poeziei feminine
româneşti”, prin care istoricul literar valorifică documente inedite, informaţii şi referinţe
bibliografice greu accesibile, comentând cu asiduitate şi vervă cărţi ale unor poete
„pierdute”, într-o lectură critică atentă, subtilă şi rafinată, prin care se oferă poeticii
feminităţii o serie de dimensiuni şi reflexe inedite. În preambulul teoretic, Simple precizări
preliminare, caracterizat de spontaneitate metodologică, Al. Cistelecan transcrie sintetic
harta unui fel de „harem bacovian” alcătuit din radicalism erotic, cu drame absolute,
definitive, ale unor poete care par „părăsite în masă”: „N-ar fi fost rău nici dacă aş fi putut
plasa atîtea poete măcar în clase tipologice, folosindu-mă, eventual, de tripartiţia lui
Vladimir Streinu (lirism salomeic, saphic şi didonic), la care mi-am permis să mai adaug
două categorii (dianic şi magdalenic). Dar ar fi fost un dezechilibru strivitor, căci mai toate
poetele de aici sînt nişte Didone. În orice caz, poetele române par părăsite în masă şi asta
produce drame absolute, căci (mai) toate sînt nişte radicale cînd e vorba de iubire: ori
dragoste, ori moarte. Puţine înţeleg iubirea la modul paulinic. Aşa că toate, după cîteva
anotimpuri sentimentale mai euforice, dacă nu abrupt, trăiesc într-un mormînt. E un
harem bacovian neaşteptat de populat în poezia noastră feminină.” Criticul explică, de
asemenea, unele particularităţi de structurare şi valorizare: „Am adunat doar (!) o sută de
poete, lăsînd pentru altădată probabil tot pe atîtea. Din păcate, cărțile multora nu le-am
găsit (încă sper), așa că «selecția» e făcută mai degrabă la întâmplare și la noroc (după
cum am ajuns la cărți). Volumul de față trebuie văzut (dacă există interes) ca parte a unui
triptic din care mai fac parte Ardelencele și Zece femei, apărute deja, ale căror sumare pot
rotunji (dar nu și întregi) tabloul poeziei feminine. (…) Cititorul va putea deduce că acolo

15
 ISSUE NO. 28/2022

unde nu există date de nici un fel – și nici trimiteri la datele de prin dicționare sau alte
volume –, înseamnă că atît am aflat despre poeta respectivă. A trebuit, așadar, să mă
folosesc de un aranjament alfabetic, numai bun – și bun numai – pentru dicționare (într-
un fel, volumul de față e o anexă la dicționarele existente). De mi se va ierta, bine; de nu –
asta e.”
Medalioanele critice din această carte stau sub semnul portretului sintetic,
particularizant, în care analogiile şi diferenţierile sunt atent subliniate, prin fulguranţe
ironice şi formula definitorie memorabilă, remarcată chiar din titlurile sugestive ale
textelor: Feminism de pe vremuri (Gabriella I. Anastasiu), Frumoasă şi uitată (Antoaneta
Bodisco), Plurivalenţe de toate felurile (Olga Caba), O poetă de strană (Maria V. Cosma), În
religia suferinţei (Mia Frollo), Poeta care n-a fost să fie (Cora Irineu), Lamentaţii radicale
(Elvira Lomoş de Reuss), Cântări de lumină (Aspazia Munte), O saga de dragoste şi moarte
(Anişoara Odeanu), Închipuirea de sine ca eroism (Maria Oprescu), Între fire şi putinţă
(Desdemona Petrescu), Ardeleanca de cancan (Maria D. Rădulescu), Exuberanţe şi smerenii
(Yvonne Rossignon), Inimă zdrobită (Adela Xenopol), O erupţie retorică şi pasională
(Ştefania Zottoviceanu Rusu).
Portretele poetelor se remarcă prin finalitatea recuperatoare, ele fiind conturate
în stil colocvial, cu judecăţi de valoare pregnante sau subînţelese (deduse uneori din
dimensiunile diferite ale textelor), cu formule introductive sau de încheiere sugestiv
concretizate, în care spiritul fantezismului ludic şi parodic e dominant, criticul recurgând,
de asemenea, la analogii, paralelisme, racursiuri şi racorduri temporale, un exemplu
elocvent fiind chiar primul portret, Feminism de pe vremuri (Gabriella I. Anastasiu):
„Gabriella are același limbaj atitudinal pe care-l folosește azi Medeea Iancu (și alte Medei
mai puțin înverșunate); doar lexicul nu e atît de provocator; rana, exasperarea și
resentimentul sunt însă aceleași. Și «manifestul» e același.” Poezia Mariei Apostolescu
conservă, în substanţă şi stil, reflexe ale paseismului sămănătorist, alte medalioane fixând
în ton ironic şi parodic influenţe şi asimilări, precum Un bocet regal (Lucia Calomeri-
Armășescu): „Lucia e printre primii intertextualiști români, înglobînd printre ale ei și
versuri din Alecsandri și Carmen Sylva.” Pentru Al. Cistelecan, începuturile liricii feminine
româneşti sunt aşezate sub auspiciile unui „epos al jeluirii”: „Începuturile, se știe, apasă
asupra urmărilor. Fatal, poezia feminină românească începe cu mare jelanie. Nu-i de
mirare că a continuat, bună vreme, tot așa.”
Criticul recurge, în medalioanele sale, la plasări în context, corelează avatarurile
imaginarului şi metamorfozele istoriei, exerciţiile hermeneutice proiectându-se pe un
fundal social conturat cu pregnanţă documentară. Medalionul consacrat Anişoarei
Odeanu se distinge prin interpretarea microtextuală şi prin sugestiile intertextualităţii
potenţiale, just definită de critic: „Cam așa sînt toate, gratuite, inteligente, de răsfăț. De s-
ar fi luat mai în serios cu aceste ludice, Anișoara putea să-și dea întâlnire cu Dimov. Avea
vervă și din loc în loc joaca ei lăsa deschisă o portiță spre fantasmagoric.” Comentariul
dedicat Luxiței Petrescu, „intelectuala absolută”, ironic şi chiar sarcastic, denunţă o serie
de imagini provocatoare, „de o îndrăzneală mai mult decât psihanalizabilă”: „Un cititor
mai distrat ar putea crede că Lucreția face indiscreții și provocații temerare, dar în
realitate nu despre ea vorbește, ci în numele dragostei, căci Lucreția alegorizează intens;

16
 ISSUE NO. 28/2022

la dragoste n-are nimeni răbdare să stea la rînd, nu la…”. Pe de altă parte, poezia lui Caliopi
Dimitrescu, „grafomana absolută” este drastic sancţionată: „Poezia, mai ales cînd e scrisă
prost, se răzbună și dă în vileag, fără milă, chiar ce e mai ascuns în sufletul poetului; cum
face și poezia autentică, de altfel.” Al Cistelecan are, însă, şi o pasiune a sistematizării,
stabilind serii de „fete pierdute”, cum ar fi „stolul basarabean ridicat imediat după Unire”
sau „muzele blagiene” (Coca Farago, Domnița Gherghinescu-Vania, Ecaterina Săndulescu).
Medalionul consacrat Domniței Gherghinescu-Vania este plasat pe portativul unei
senzualităţi paroxistice, torenţiale: „Ultima muză funcțională din poezia română (un fel de
taifun senzual, cu un sex-appeal paroxistic), Domnița a frînt inimi și suflete și la rînd, și
de-a valma, împrăștiind peste tot și peste toți, fie mai tineri, fie mai bătrîiori, o fascinație
iradiantă și o seducție fatală și ineluctabilă.” Textele dedicate de Al. Cistelecan poeziei
feminine româneşti se remarcă prin acribia documentării, prin subtilitatea analizelor şi
prin pregnanţa portretelor, într-un efort îndelungat şi sistematic de recuperare a
lirismului acestor „fete pierdute” şi regăsite prin filtrul unei exegeze empatice şi
melancolice.
Livresc şi degajat, discursul critic este lipsit de inhibiţii, repudiind orice limitări de
metodă sau de instrumentar analitic. Deşi nu este „ceea ce s-ar putea numi un critic rău“,
cum scrie Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan se distinge prin maliţia bine temperată,
austeritatea conduitei, dar şi exigenţa rostirii critice, excluzându-se astfel orice
compromis, orice abatere de la deontologia hermeneuticii.

Bibliografie critică selectivă

Iulian Boldea, Aurel Pantea (coord.), Al. Cistelecan - bucuria exegezei, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2012;
Iulian Boldea, De la concept la empatie şi viceversa, în revista „Vatra”, nr. 12, 2021;
Iulian Boldea, La umbra fetelor pierdute, în revista „Apostrof”, nr. 2, 2022;
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008;
Cornel Moraru, Obsesia credibilității, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1996;
Marian Papahagi, Fragmente despre critică, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1994;
Cornel Regman, Nu numai despre critici. Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990;
Ion Simuț, Critica de tranziție, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996;
Radu G. Țeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1993.

17
 ISSUE NO. 28/2022

THE COVER IS THE FIRST IMPRESSION OF THE BOOK

Carmen NEAMȚU
Professor Ph.D. Habil.,”Aurel Vlaicu” State University from Arad, Romania

Abstract: The article deals with the role of the cover in the economics of the book. During this period,
when book sales moved exclusively online, the cover had an even more important role. Is the cover a
business card of the book? Does the cover concentrate the message of the book, like the title of the
book? Can the cover sell the book or not? The phrase "Don't judge a book by its cover" is known. And
yet we must not underestimate the importance of design even in the case of making a book.
Sometimes it is the cover that can cause us to purchase a book or on the contrary, not to give
importance to a particular publication. The article also includes an interview with a Romanian
plastic artist, a member of the Union of Fine Artists in Romania, who has signed hundreds of covers
and who tries to clarify how important the design of the cover is in the success of a book.

Keywords: cover of the book, design of the cover

Articolul se oprește asupra rolului copertei în economia cărții. În această perioadă,

în care vânzările de carte s-au mutat exclusiv online, coperta a avut un rol şi mai
important. Este coperta o carte de vizită a cărții? Ea concentrează mesajul cărții, asemenea
titlului cărții? Coperta poate vinde sau nu cartea? E cunoscută expresia ”Don’t judge a
book by its cover”. Și totuși, nu trebuie să subestimăm importanța design-ului chiar și în
cazul realizării unei cărți. Uneori, coperta este cea care ne poate determina să
achiziționăm o carte sau dimpotrivă, să nu-i acordăm importanță unei anumite publicații.
Articolul cuprinde și un interviu acordat de graficianul Viorel Simulov, membru al Uniunii
Artiștilor Plastici din România, care a semnat sute de coperte și care încearcă să explice
cât de important e designul copertei în succesul unei cărți.
Coperta este prima impresie pe care o creează o carte pentru potențialii cititori.
Design-ul este unul dintre cele mai importante aspecte ale marketingului unei cărți. În
cazul în care coperta nu este realizată profesionist, are finisaje de calitate îndoielnică,
cartea are de pierdut. Intervievatul meu, artistul plastic Viorel Simulor, a ținut să
precizeze în interviul pe care mi l-a acordat, legat de acest subiect, că "scriitorii nu scriu
cărți, scriu manuscrise, iar proiectarea designului copertei este procesul de a pune acel
manuscris în mâinile cititorilor materializându-l, dându-i o formă". Așadar, în acest
proces, coperta joacă și ea un rol important.
“Fără doar şi poate, conţinutul unei cărţi este ceea ce contează, povestea dintre
coperte ne oferă trăiri intense şi ne face să o iubim pentru totdeauna. Dar asta nu
înseamnă că partea estetică ar trebui neglijată cu desăvârşire. De multe ori, se întâmplă
ca o copertă bine realizată să fie extrem de expresivă şi să prefaţeze cu succes ceea ce
urmează. Cărţile a căror prezentare e gândită până la cele mai mici detalii, cu coperte sau
ilustraţii minunate, sunt o încântare nu doar pentru mintea iubitorilor de literatură, ci şi
pentru simţul lor estetic“. (Pîrvu, 2015)

18
 ISSUE NO. 28/2022

O copertă de succes trebuie să îl facă pe cititor să intre în povestea cărții, așa cum
o reclamă bună te seduce să cumperi un produs sau un serviciu. La nivel vizual, coperta
este un instrument important de marketing pentru carte. Graficianul Viorel Simulov
reliefa trei elemente importante de care trebuie să se țină cont în designul de carte: fontul
sau tipul de literă ales, imaginile de pe copertă și culorile selectate. (Neamțu, 2009: 385-
388) După Viorel Simulov, fontul trebuie să susțină ceea ce comunică titlul cărții și firul
poveștii. Astfel fontul poate fi neutru sau jucăuș, dar graficianul nu recomandă folosirea a
mai mult de două tipuri de litere pe copertă. Imaginea de pe copertă va spune, în chip
condensat, povestea cărții, funcționând ca o reclamă de presă bine gândită. Sau stârnind
curiozitatea, precum un teaser în televiziune. Culorile alese transmit și ele energie (vezi
culorile calde) sau calm (vezi culorile reci).

Culori cu „emoție“ în reclame: Coperta = reclama cărții

„Cuvânt şi imagine sunt ca scaun şi masă: dacă vrei să te aşezi la masă, ai nevoie de
amândouă“ – spunea Godard (1993), referindu-se la raportul imagine-cuvânt, care se
completează, interacţionează în chip fericit. Ceea ce este văzut mai des şi mai bine este
supraevaluat, acţionând asupra sensibilităţii noastre.1 Studiile de media (Neamțu 2002,
2012, 2021, Adam, Bonhomme 1997, 2005) arată că puțini dintre din cititorii unui ziar
(doar 3-5%) sau a unei reviste parcurg integral textul unei reclame. Acest rezultat
dezvoltă o serie de caracteristici ale construcţiei textului publicitar, pregătindu-i-se
cititorului, după cum remarcau şi J.M. Adam şi M. Bonhomme, un parcurs vizual de lectură.
Acest demers implică o organizare sau construcţie vizuală a enunţului, care să potenţeze
argumentarea. Prin simpla apariţie a imaginii, a arăta înseamnă a demonstra 2.
Vizualizarea unei idei e foarte importantă pentru creatorul de reclamă, adevăr ce-l face pe
François Brune (1996: 151) să exclame „vizualizează, vizualizează, tot rămâne ceva“. Din
această perspectivă, coperta nu e altceva decât imaginea/reclama cărții. Deci felul cum e
gândită poate susține vânzarea cărții și influența cititorul.
Emanciparea erei vizualului şi-a pus amprenta şi asupra discursului publicitar, de la
predominarea exclusivă a cuvântului, până la un imperialism al imaginii în discursul
lingvistic, prin opţiunea obsesivă pentru codurile cromatice (vezi culorile care dau marca
produselor, cum ar fi galbenul de Shell, albastrul deschis pentru compania Air France,
roşul pentru McDonald´s, verde-roşu - pentru staţiile de benzinărie Moll etc.), coduri
tipografice (cu efecte retorice de accentuare a obiectului, de manevrare a dimensiunilor,
a volumelor) şi a codurilor morfologice (în sens ludic şi semiotic de antropomorfizare a
obiectelor şi a prestaţiilor lor, minimalizându-se componenta umană, redusă la rolul
simplu de spectator). Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzol şi Kathy B. McKee
(2001 :174) se opresc la câteva din dimensiunile obişnuite ale expresiei publicitare
nonverbale, pe care, din rațiuni didactice, le-am sintetizat în tabel.

1
Jean-Luc Godart, în Ainsi parlait Jean-Luc, Fragments du discours d´un amoureaux des mots, „Télérama“, nr.
2278, 8/9/93.
2
Astfel, ceea ce ni se arată devine credibil, conform dictonului binecunoscut „nu cred decât ceea ce văd cu ochii
mei“.

19
 ISSUE NO. 28/2022

Modelele alese Trebuie să fie memorabile. Sunt de obicei frumoase, cu musculatură

lucrată, drăgălaşe, suple.
Cadrul E groaznic sau splendid, după cum o cere argumentaţia pentru
vânzare; destul de des, doar fantezist; exotic sau cu nisip; elegant sau
simplu şi banal; bine ales pentru a stimula dispoziţia necesară.
Culorile De obicei reclama prezintă faţa şi părul neîngrijit în culori sumbre, pe
cea cu părul revitalizat în culori vii; culorile trebuie să trezească
emoţia.
Dispoziţia imaginea transmisă poate fi exuberantă/incitantă sau tristă/plată
(cel puţin până la folosirea produsului sponsorului); armonizată
artistic cu muzica3 şi cadrul.
Grafica Fotografiile şi elementele cinematografice trebuie să capteze printr-
o montare clară, cu retuşări dibace; trebuie să existe o potrivire
atentă a tipului de muzică ales cu dispoziţia dorită în reclamă.

Jocul culorilor în reclame a făcut obiectul multor analize, fiecare cuprinzând doza
ei de subiectivitate. Voi prezenta raportul culorilor în două analize de referinţă, semnate
de Walter Margulies şi Michèle Jouve. (Neamțu 2012: 51-57) Astfel, Walter Margulies sau
Courtland L. Bovée si William F. Arens vorbesc despre reacţia receptorilor la culori,
ratitudine determinată de naţionalitatea şi rasa consumatorilor. Culorile calde (roşu,
galben, portocaliu) „stimulează, excită, creând răspunsuri active în rândul consumatorilor
care locuiesc în ariile geografice cu climă caldă”. Violetul şi verdele crud stau la graniţa
dintre cald şi rece. Roşul e simbolul sângelui şi al focului. E culoarea „cea mai fierbinte”,
notează W. Margulies, o culoare preferată de bărbaţi. Maro e tot o culoare masculină,
asociată cu pamântul, lemnul, vârsta, confortul, care „vinde orice bărbaţilor”. Galbenul e o
culoare ce captează privirea mai ales în combinaţie cu negrul şi este foarte bună pentru
reclamele la produse răcoritoare. Verdele e simbolul sănătăţii, prospeţimii, „culoare foarte
folosită în promovarea campaniilor publicitare la ţigări mentolate”. Albastrul e o culoare
rece, perfectă pentru reclamele la produse culinare îngheţate, căci „trimite la impresia de
gheaţă”. În combinaţii de albastru deschis, semnifică „o tărie îndulcită”, fiind culoarea
preferată în campaniile de lansare a ţigărilor light. Negrul e culoarea preferată în cazul
reclamelor la produse scumpe, conotând sofisticare, în timp ce portocaliul „evocă toamna”
şi „lucruri bune de mâncat”. Portocaliul e, după Margulies, „cea mai comestibilă culoare”.
Referindu-se la designul copertei, la imaginea ei, designerul de carte de la editura
Publica, Alexe Popescu (2019), este de părere că “designul ar trebui să fie invizibil. Ca o
haină care e atât de comodă încât nu o mai simți“. Acesta vede coperta unei cărți “undeva
între logo, poster și ambalaj“. Popescu are o diplomă de graphic design din 2002. Angela Rotaru,
directorul artistic al editurii Humanitas, vorbește de un proces amplu în care sunt implicați
graficianul, autorul cății, redactorul de carte și consiliul editorial. “Preluarea elementelor din
designul minimalist sau respectarea propunerilor cromatice lansate anual de Institutul

3
“Muzica are capacitatea uimitoare de a evoca instantaneu emoţii, amintiri şi diferite asocieri”, Sergio Zyman,
Armin Brott, Sfârşitul advertisingului aşa cum îl ştim, Ed. Publica, Bucureşti, 2008, p.168.

20
 ISSUE NO. 28/2022

Pantone, autoritatea mondială în domeniul culorilor, nu sunt repere doar pentru cei activi
în domeniul amenajărilor interioare. Cei care imaginează copertele cărţilor fac parte din
această breaslă a designerilor, rolul lor fiind cu atât mai important cu cât nimic nu
înnobilează mai frumos interiorul nostru decât lectura. (Petrescu:2020) Sunt evidențiați
mai mulți pași: primul pas îl priveşte pe grafician, care creează câteva variante de copertă,
pe care le trimite redactorului şi autorului. Ei aleg două-trei dintre ele, care sunt
prezentate în consiliul editorial. “Coperta trebuie să reflecte conţinutul cărţii şi să fie
vizibilă în mediul online sau în librării. După ce avem varianta finală, începe pregătirea
pentru tipar, care implică prelucrarea imaginii, aranjarea textului, prepress-ul. La unele
lucrări se dau bunuri de tipar în tipografie, în cazul unor culori speciale sau, în cazul unor
coperte cu luciu selectiv sau decupaje spectaculoase, pentru a fi siguri că produsul final
este aşa cum şi l-a imaginat graficianul“, explică Angela Rotaru. (Petrescu: 2020)
Desigur, autorul cărții are un rol esenţial, nu puţine fiind cazurile când scriitorul
are o idee foarte clară despre cum va arăta coperta cărţii sale. „Coperta este de cele mai
multe ori primul contact cu un titlu nou. Este important să atragă atenţia, lucru care se
poate obţine în mai multe feluri: prin elementele grafice, prin greutatea care se dă numelui
autorului, prin adaptarea la specificul colecţiei sau seriei din care face parte. Dar în
vânzarea de carte au un rol important după publicare şi strategiile şi bugetele de
marketing, entuziasmul unor cititori cu influenţă care deschid drumurile, un interes care
poate fi mai general sau care poate să ţină de un anumit specific al unei perioade“, este de
părere directorul artistic al prestigioasei edituri românești, Humanitas.
Astfel, coperta devine o oglindă a cărții. Angela Rotaru vorbește, în articolul
amintit, despre câteva tendințe în abordarea copertei, astăzi: abordările minimaliste,
tonurile mai pastelate, preferinţa pentru liniile curate, copertele surpriză care ascund alte
coperte şi tot aşa sunt instrumente care caută să atragă noua generaţie de cititori, fără
însă a-i înşela aşteptările. „În fiecare an tendinţele se schimbă. De exemplu, compania
Pantone4 propune o paletă de culori pentru anul respectiv sau desemnează o culoare a
anului. În 2020 culoarea anului este o nuanţă de albastru. Este un reper pentru graficienii
care ţin la tendinţe. În ultimul timp se poartă copertele minimaliste, cu autorul şi titlul
vizibile, ca să fie uşor reperabile în librării şi în mediul online. Coperta de carte a evoluat
de la una ilustrativă, la o copertă de concept. Dar fiecare carte este unică şi aşa ar trebui
să fie şi coperta“. (Petrescu:2020) Angela Rotaru propune o copertă care anticipează un
posibil final optimist pentru „romanul“ SF pe care îl trăim cu toții acum cu pandemia de
Covid 19: „Este o copertă cu lumina de la capătul tunelului“.

„Omul se uită la ce izbește ochiul. În cazul cititorilor, coperta cărții este primul lucru pe care
aceștia îl văd la o carte și, deși se spune că n-ar trebui să judecăm o carte după copertă,

4
Culoarea anului acesta, 2022, este very peri, o nuanță dinamică de albastru cu un subton de rosu violet care
îmbină fidelitatea și constanța asociată albastrului cu energia și entuziasmul roșului. Pantone o descrie ca fiind
„cea mai caldă și veselă dintre toate nuanțele de albastru, introducând un amestec de noutate, încurajează
inventivitatea și creativitatea (...) Culoarea anului 2022 își propune să prefigureze viitorul într-o nouă lumină:
afișează o încredere lipsita de griji, o curiozitate îndrăzneață care ne animă spiritul creativ și curios. PANTONE
17-3938 Very Peri ne ajută să îmbrățișăm acest peisaj alterat al posibilităților, deschizându-ne către o nouă viziune
pe măsura ce ne rescriem viețile”. https://www.pantone.com/color-of-the-year-2022, accesat la 14.02.2021.

21
 ISSUE NO. 28/2022

uneori, poate fără să ne dăm seama, coperta contribuie decisiv la decizia noastră de a pune
mâna pe o carte, de a o deschide, de a o răsfoi sau nu“. (Bică, 2021)

Graficianul Dragoș Gârea e de părere „sunt ocazii când judeci o carte după copertă,
dar și situații când faci invers. De exemplu, atunci când vrei să oferi o carte cadou, dar nu
ai informații suficiente despre ea, dorind în primul rând ca acel cadou să arate bine, se
poate întâmpla să judeci cartea după copertă. Coperta este atunci un factor important în
decizia de a o cumpăra sau nu. Pe de altă parte, poate apărea situația în care dorești foarte
mult o carte deoarece ți-a fost recomandată sau este un bestseller și decizi să o cumperi
fără a mai ține cont de aspectul copertei. (...) Coperta poate ilustra ideea de bază a unei
cărți, doar un episod din aceasta sau o idee restrânsă. Coperta poate fi doar o expresie a
modului în care graficianul a înțeles cartea sau poate fi o senzație vizuală pe care autorul,
redactorul ori graficianul a vrut să o transmită. Personal, cred că o carte poate fi judecată
ca produs sau obiect și după copertă, fără ca această evaluare să fie identică întotdeauna
cu aceea a conținutului“. (Bică, 2021)
În acest timp în care totul, inclusiv piața de carte, este suprasaturat, graficianul
Dragoș Gârea vede în copertă o poartă către mesajul cărții și recomandă canalizarea
atenției către compoziții decente, cu combinații cromatice clare și neaglomerate, ce pot fi
compuse din elemente grafice sau ilustrații de bună calitate. Combinația de fonturi trebuie
să fie cât mai restrânsă, pentru a nu bulversa ochiul cu prea multe accente diferite.
Compoziția copertei trebuie să transmită informații, idei și senzații, dar, în același timp,
trebuie să respire. Întrebat de Bică cum trebuie să fie o copertă bună, ea trebuie să fie
“simplă, aerisită, cu o combinație cromatică neaglomerată, iar fonturile pe care le conține
sunt simple și de cât mai puține tipuri“. O copertă slabă calitativ va fi una aglomerată și
fără teme grafice bine definite. El face în interviul precizat și un scurt istoric al evoluției
copertelor: “Istoric vorbind, copertele, în urmă cu câteva secole, erau destul de
asemănătoare. Erau îmbrăcate în piele și li se adăugau diferite ornamente, în funcție de
cel care procura cartea și de cât de mult își permitea să plătească pentru ea. Dacă ne
îndreptăm atenția spre timpurile actuale, industria și noile tehnologii au adus în scenă
diferite materiale și metode de producție. Morfologic, azi găsim coperte flexibile, care sunt
broșate, sau coperte tari, care sunt cusute. Însă, pe suportul lor putem imprima o mulțime
de propuneri grafice. Astfel, în funcție de compoziția copertei, poți să o integrezi într-un
stil artistic manifestat în toate artele – de exemplu, Art Nouveau, modern sau clasic. Sau
pot exista coperte foarte simple, ce pot fi categorisite drept minimaliste. Oricine are o
cultură generală decentă poate asocia o anumită copertă cu un anumit stil artistic sau
poate să creeze o proprie clasificare a stilurilor (...) Vedem prin librării tot felul de
coperte… Unele arată ca o pijama, iar altele, ca o haină de gală“.
Legat de pașii elaborării unei coperte, Gârea amintește de documentare. „Caut și
văd ce abordări există deja în respectiva direcție a temei cărții. Astfel pot afla ce nu vreau
să faci sau ce trebuie să evit și, totodată, ce pot folosi ca sursă de inspirație. Apoi încep să
așez elementele principale, precum titlu și autor, după care adaug diferite elemente
necesare, precum ilustrații, imagini sau alte detalii grafice. Sculptez o compoziție
provizorie, în linii mari, după care mă îndepărtez de ea și o analizez. Dau deoparte ceea ce

22
 ISSUE NO. 28/2022

nu este bun, adaug ce lipsește și, mai apoi, încep să finisez produsul în funcție de sugestiile
primite de la redactor, redactor-șef sau, uneori, de la autor“.

Coperta, o carte de vizită a cărții: O copertă bună, în actuala situație economică, nu-
ți vinde cartea
- Dialog cu artistul plastic Viorel Simulov-

FOTO: Artist complex, pictor, fotograf și grafician, Viorel Simulov (n. 25.01.1959) e autorul a
sute de coperte

Este coperta o carte de vizită a cărții? Ea concentrează mesajul cărții? Ea poate vinde
cartea? Scriitorul Jorge Luis Borges vedea în carte mai degrabă un obiect fizic și nu un act
estetic, acesta din urmă apărând doar la întâlnirea cărții cu cel care i-a dat viață ori cu
cititorul.
- Dle Simulov, vedeți în copertă o carte de vizită a cărții?
- Cartea în sine are și nu are nevoie de o percepție economică. Să mă explic. Obiectul
construit cu migală, pictat manual, închis în coperte cu multe metale grele în
compoziție, într-o perioadă isteață sau mai puțin, avea caracter de unicat fără ca
foarte mulți să aibă accesul măcar la copertă. Apoi a crescut interesul pentru carte,
vezi noțiunea de bestseller, ocazie cu care imaginea și promovarea textului
depindea de fața cărții. Iată partea economică. Ce facem noi în acest moment n-are
nicio legătură nici cu una, nici cu alta.
- Adică vedeți în designul de carte, în elaborarea copertei și a conținutului
cărții o interdependență?
- Nu neapărat. Ar trebui să facem o distincție între ceea ce numesc eu carte și ceea
ce marele public face. Convingerea mea e că o carte cu un conținut (text) vechi
(putem vorbi aici despre Platon, Descartes, Tolstoi) nu are nevoie decât de o
copertă atrăgătoare, pentru că din punct de vedere intelectual, scuzați-mi
pleonasmul, interesul este nul. Interdependența ar putea exista atunci când, având
în vedere faptul că știm despre ce este vorba în cărțile respective, am putea
construi un alt fel de coperte. Ceea ce, din punct de vedere economic ar putea da
rău. Vorbind despre nenumărații scriitori apăruți după revoluția din 1989,
libertatea ăși spune cuvântul. Cu deosebită grație.

23
 ISSUE NO. 28/2022

- Vi s-a întâmplat să citiți o carte foarte bună, dar care era dezavantajată de o
copertă neinspirată, proastă? Ce carte v-a dezamăgit în acest sens?
- De nenumărate ori. Dacă trebuie să numesc niște cărți pe care le-am văzut doar, ar
fi prea multe. Dacă ar trebui să numesc cărți pe care le-am citit, ar fi indecent și aș
jigni, așa c evit, zic eu elegant, să le enumăr. Pot să spun că acele personaje sunt
printre noi. Și nu sunt puține.
- Când spuneți că o copertă e bună?
- Mă voi referi la copertele făcute de mine. Când totul depinde de ce carte este vorba.
Dacă e în cauză un text al unui autor în viață, pe care-l cunosc, demersul depinde
de relația dintre noi: dacă întâmplător sau definitiv, personajul murise, atunci
problema e a mea și eventual a editorului care mai tot timpul are comentarii de
făcut. O copertă bună, în actuala situație economică, nu-ți vinde cartea. Cel puțin în
provincia în care ne simțim bine. Poate în capitală simțirea este alta.
- Detaliile desenului contează sau mai degrabă ilustrarea de ansamblu?
- Detaliile contează. Despre ansamblu putem vorbi mult și bine. Ilustrarea
presupune și text și literă și multe alte lucruri. Nu știu despre care care desen
vorbiți. Încerc să pricep. De cele mai multe ori cei care vin să-mi ceară să le fac o
copertă știu dinainte cum arată coperta. Asta evident mă cam enervează, dar încerc
să comunic, ceea ce e destul de greu. Dacă detaliile de ansamblu contează, puteți
să-mi spuneți? Eu zic că da.
- Care e primul și ultimul lucru pe care îl faceți atunci când vă decideți să
realizați o copertă? Există culori de care nu vă despărțiți niciodată în
realizarea copertei?
- Decizia e ușor de luat. Depinde de mai mulți factori pe care nu simt nevoia să/i
enumăr aici. Una peste alta, vorbesc cu autorul, stabilim o întâlnire, citesc textul,
dacă e cazul (uneori n-ai timp să citești 800 de pagini în două zile) și facem treaba.
Cu mâna, cu tehnica, cu multă tensiune nervoasă, dar o facem cât mai bine posibil.
Unele păreri sunt contrarii. Spre bucuria dânșilor. Vorbim despre culori, ne putem
referi la multe elemente care depind de și mai multe altele. Cele 500 și mai bine de
coperte ale mele vorbesc.
- Există genuri pretențioase și altele mai puțin solicitante când vorbim de
designul de carte? Ce vă îngrozește mai tare: poezia sau romanul?
- Pentru mine e o plăcere să ilustrez o carte de poezie. Îmi dă șansa să mă desfășor.
Există tot felul de pretențioși referitor la orice. De ce n-ar fi și la designul de carte?
Ar fi prea lungă discuția, dar pot spune că de multe ori am îndoieli asupra textului,
ocazie cu care sunt eu cu mine însumi mai pretențios. Atunci intervine discuția.
- Care sunt cele mai evidente erori pe care le depistați atunci când priviți
cartea, nu mă refer aici și la parcurgerea textului.
- Erori pot fi de tot felul la o copertă. Dacă le-am făcut mi le asum.
- Care a fost cea mai dificilă copertă pe care ați realizat-o Dar cea mai reușită?
- Dacă le-aș lua pe fiecare în parte, toate au fost dificile. Din cauză că bucuria
autorului este și bucuria mea. Simplul sau dificilul sunt culisele despre care nu e
nevoie să vorbim. Sunt atașat de fiecare carte-obiect.

24
 ISSUE NO. 28/2022

- Deci o copertă bună egal ce plus minus ce?

- Răspunsul meu e unul previzibil. Coperta = o carte bună sau o carte proastă. Fără
plus sau minus.

Coperta anului 2021

În perioada 15 septembrie -15 octombie 2021, agenția de fotografie Dreamstime5 a
organizat un concurs adresat designerilor de copertă de carte din România. Au fost
invitate să participe edituri, precum și artiști freelanceri care dețin drepturile de
comercializare ale cărților și de publicare ale coperților. S-au oferit premii în valoare de
7.500 de euro câștigătorilor și abonamente în valoare de 3.200 euro tuturor
participanților. Premiile s-au acordat pe baza voturilor unui juriu specializat și ale celor
care au cont pe platforma online a agenției. Concursul s-a încheiat în 27 octombrie 2021.
În concurs au fost înscrise 150 de coperți: 89 au fost de la edituri și 61 de la designeri
independenți. După primă evaluare, în concurs au rămas 94 de coperți. Câștigătorii au
fost: Premiul special de 3000 de euro: Christine (Stephen King), Editura Nemira; Locul 1
- 2000 Euro: Prietenii lui Năsuc. Vol. 2: Copacul din casă (Cristina Elena Gheorghiu),
Galaxia Copiilor; Locul 2 - 1500 Euro: Orizuru (Em Sava), Editura Siono și Locul 3 - 1000
Euro: Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu (Laura Pănăzan), Editura Letras.

Copertele câștigătoare în concursul organizat în octombrie 2021de agenția Dreamstime

5
https://www.profit.ro/stiri/life/dreamstime-anunta-castigatorii-concursului-coperta-anului-in-romania-
20445896?utm_source=Rss&utm_medium=Referral&utm_campaign=Cross, accesat la 1.11.2021.

25
 ISSUE NO. 28/2022

Copertele câștigătoare în concursul organizat în octombrie 2021de agenția Dreamstime

Bibliografie:
Adam, J-M Bonhomme, M (1997), L'argumentation publicitaire, Paris, Nathan.
Adam, J-M., Bonhomme, M.. (2005), Argumentarea publicitară, Iaşi, Ed. Institutul European.
Bică, Florin (2021), Florin Bică interviewing Dragoș Gârea, “Despre coperte, idei, senzații“,
https://respiro.ro/books/blog/despre-coperte-idei-senzatii-interviu-cu-dragos-garea, accessed:
28.09.2021. Dragoş Gârea (born in 1987) is a graduate of the "Ion Mincu" University of Architecture
and Urbanism – Design department (Bucharest). Since 2013 he has been a graphic designer at the
Life and Health Publishing House.
Brune, F. (1996), Fericirea ca obligaţie, Bucureşti, Ed. Trei.
Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzol şi Kathy B. McKee (2001), Etica mass-media.
Studii de caz, Iaşi, Ed. Polirom.
Godart, J-L. (1993), ”Ainsi parlait Jean-Luc , Fragments du discourse d’un amoureux des mots”,
Télérama, nr. 2278.
Jouve, M. (1992), La communication publicitaire. Approche stratégique. Exercises d'aplication,
Collection Synergies Bréal Editions.
Margulies, W. (1970), Packaging Power, New York World Publishing.
Neamţu, Carmen (2012), Reclame pe limbă. Publicitate şi ubicuitate, Arad, Ed. Mirador.
Neamțu, Carmen (2021), Cap.3 Iconic Rhetoric in the Discourse of Advertising, in Media Rhetoric.
How Advertising and Digital Media Influence Us, edited by Samuel Mateus, Cambridge Scholars
Publishing, https://www.cambridgescholars.com/news/item/book-in-focus-media-rhetoric-
how-advertising-and-digital-media-influence-us
Pârvu, Ioana (2015), https://institute.ro/design/cover-story-despre-designul-de-coperta-a-la-
penguin-121.html, accesat la: 27.09.2021.
Petrescu, Roxana (2020), interviu cu Angela Rotaru, https://da.zf.ro/dupa-afaceri/style/haine-
pentru-povesti-cum-se-alege-coperta-pentru-o-carte-si-cum-ar-19265545, accesat la 1.07.2020.
Popescu, Alexe (2019), Alexandra Badicioiu Matei interviu cu Alexe Popescu,
https://www.iqads.ro/articol/45441/dincolo-de-coperta-alexe-popescu-designul-ar-trebui-sa-
fie-invizibil-ca-o-haina, accesat la 12.02.2019.

26
 ISSUE NO. 28/2022

AN APPROACH TO THE BASIS OF NANO-COMMUNICATION SKILLS

Tatina CALLO,
Prof. PhD DH, Institutul de Științe ale Educației din Chișinău
Adrian GHICOV,
Assoc. Prof. PhD, DH, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din
Chișinău

Abstract: The article tries to identify the current issues that fall within the field delimited by the key
competence of communication in education, through the contribution of communication nano-
competencies "developed" by formative needs. Their configuration is at the beginning of the path,
being in evolution, updating the treatment of training activity in a pragmatic context and assuming
important extensions in the medium term. The complexity of the communication phenomenon, its
logical oppositions in the formative process, call into question the relevance of communication nano-
competences in the broader context of nanoscience. Communication competence is a common socket,
more or less described, allowing the promotion of a new concept, that of nano-competences, in the
actuality of focusing education on a convergent ideology of competences. By assimilating their
functionality and message circulation, communication nano-competents find a favorable ground in
formative stake management operations.
The article is designed to serve in the didactic act, in the case of the formation of the key competence
of communication, but it goes, in a way, beyond the framework of a simple educational project,
constituting itself in an article of interest both in the didactic act and in the research.

Keywords: communication, pragmatics, key competencies, communication competence, nano-

communication skills.

Pragmatics - the source of nanocompetence in communication

At present human's nervous system is expanding on a planetary scale. In fact, it is
not human who is expanding, but media technologies are taking his habitat by storm,
turning it into an archaic package, leading to the disappearance of private space, to the
erasure of the boundaries between the invading exterior and the inside, the symbolic
space of the subject. The human thus becomes a terminal of "multiple networks", in
Baudrillard's vision: television, telephony, social networks, etc., and not the superhuman
that extends its nerve endings everywhere. Enclosed in a habitat invaded by modern
technologies, having the impression that he comes into contact with reality, man becomes
a screen, a surface of absorption and resorption of the networks of influence [Apud 6, p.
160].
A communication deficiency is a sociocultural deficiency, therefore the conception
of the field of application of pragmatics in the field of formation of the key communication
competence through an educational philosophy of verbal-communicative relations is an
act of formation of the educated personality. To make a certain contribution to the
reconstruction of the communicative problem is a far-reaching goal that is under the sign
of pragmatics. Interpreting the pedagogical values of nano-competences through
retrospectives and analytical prospecting becomes an up-to-date goal. The
conceptualization of nano-competences, through synthetic reflection, the perception of
27
 ISSUE NO. 28/2022

the role of verbal-communicative actions, as a pedagogical and socio-cultural

phenomenon, becomes the cardinal point in the formation of the key communication
competence and in ensuring the performativity of communication.
Communication is the permanent domain of speech and its constant
determination, says E. Coșeriu [9, p.53]. Following the model of the exact sciences,
communication brought with it a different understanding of speech and conversation. E.
Coşeriu considers that language is a social fact that requires at least two individuals and
whose primary condition is communication. The idea of the solidarity of speakers in
communication for a good development is a significant contribution to the configuration
of pragmatics. D. Rovența-Frumușani speaks, in this sense, of “a communication
competence indispensable to the success in communication, which does not overlap with
the linguistic one, but consists in knowing those rules that direct the use of language in a
certain social framework” [ Ibidem, pp. 56].
Researcher S. Golopenția reveals, through theoretical approaches or specific
applications, that any language learning process involves, first of all, familiarization with
new semiotic systems and each semiotic approach is, in fact, an implementation of a
theory, application for which the author identifies a double typology: the cognitive type
application and the practical application [3].
Starting from what is considered important in the perception of the author, we can
here model the concept of ethnolinguality, that is, the opposition between the use of a
word without grammaticalizing it, its grammaticalization (substanceive, sg. etc.) without
using it and the merging of the two: to grammaticalize and to use it. Thus, the right context
is created for the expression of considerations meant to demonstrate the importance of
communication, seen as being, since its inception, "the most pragmatic of the linguistic
disciplines" because within it language is approached as "a form of life" [3].
Analyzing the acts of speech, the researcher represents them through case studies
carried out by investigating from various perspectives, in order to highlight the pragmatic
variation within a language. The semantic field of the acts of speech from the Romanian
language inherited from Latin reveals to the author the possibility of their regrouping
around the concept of the act of speech delimited by the theoretical frameworks of J. L.
Austin. The author comes to the conclusion that "in most cases, the meanings of words do
not correspond to a single class of acts of speech, but cover several of them. This suggests
that, at first, words vaguely named different series of acts of speech between which, then,
the institutional development of the language imposed increasingly precise
differentiations. This would be one of the reasons according to which acts of speech play
a role of extraordinary importance, being the link between the internal development and
the external (social) development of the language, and "the terms naming the different
varieties of acts of speech constitute the natural metalanguage of each language" [3].
Opening up the problem of communicative nano-competences is a chance,
cautious, but chance, "because the language is able to say something about something else
by always learning new things, but also true" [1, p.108]. "This means that things are right
here, available and true, and that the force of a form lies in resounding to the truth of all
things. And, above all, that every thing is what his becoming shows him" [Ibidem p.103].

28
 ISSUE NO. 28/2022

Pragmatics, in general, follow a tortuous path, from Morris's definition in 1938

(pragmatics is the sum of the relationships established between speakers and language,
respectively between signs and sign users), to Stalnaker's lucid and provocative definition
(1977). The basic concepts advanced by Stalnaker are context, the act of language,
pragmatic ambiguity, the possible worlds. The author notes that these concepts, although
insufficiently defined, intuitive, are functional by their quality of leading to revelatory
relationships between linguistic acts and context. Stalnaker is owed to define pragmatics
through the metaphor-stigma of the trash can in which all the "remnants" of linguistic
analysis are stored, left by what other more rigorous disciplines, such as syntax or
semantics, cannot explain [10].
The deeper communication penetrates the majority of areas of education,
benefiting from numerous actions carried out on its behalf, the more necessary it appears
to highlight the knowledge related to the formation of communication skills and to explain
how it works. This vision, centered on the idea of communication nano-competences, is
also based on B. Miege's concept of communicative thinking [8]. Miege's idea is to
encompass all the researches and reflections on the phenomena of social communication
under this generic of communicative thinking, which represents a subtle solution to the
typology difficulties that a scientific field raises par excellence eteroclite. "Communication
thinking thus functions like attempts to conceptualize the movements of clouds, a
situation in which the typology and identification of certain regularities is contradicted by
the turbulences in reality, which bring forward unexpected forms and processes, often
other than those expected by the barely forged models" [Apud 8 , p.8-9]. Communication
thinking is the basis of new approaches coming from fields specialized in the transmission
of knowledge and integrates issues coming from distinct theoretical currents: structural
method, cybernetic model, structural anthropology, sociology of culture, critical thinking,
pragmatics, cognitive sciences, etc., as an interscientific discipline, its approach being
founded on the postulate that the communicative object can hardly be deciphered as such,
but only in the manifestations presented in a diversity of social fields, on the analyses of
the communicational situations, as they develop and not as they could be conceived [Apud
8, p.109].
The analysis of a statement according to a given situation/depending on the
context, the effect of the speech on the situation, the attitude of the locutor when speaking,
the relations with the text are aspects pursued and studied by the pragmatics. In this
respect, R. Martin's assertion that pragmatics is the study of the conditions of contextual
matching of linguistic statements is justified. In general, several acceptances of
pragmatics are proposed and, adhering to one of these, we mention that pragmatics
studies everything that, in the sense of a statement, is related to the situation in which the
statement is used and not only to the linguistic structure of the phrase used; in this
situation the statement is influenced by the context, which adds new information to what
has already been said, not necessarily linguistic. Taking into account the limits within
which the notion of context takes place, several types of contexts are proposed, among
which we find it appropriate to the issues discussed the circumstantial context and the
situational context. The circumstantial, factual, existential or referential context means

29
 ISSUE NO. 28/2022

the identity of the interlocutors, the physical circumstances, the place and time of the
discourse. This kind of context is that of individuals who operate in a real world. The
situational or pragmatic context is a publicized cultural context the situation is qualified
and socially recognized and has one or more purposes and an immanent meaning shared
between the protagonists [Apud 4].
Exchange, relationship, action, interests, influencing, semiosis, interaction,
information: none of these notions can cover an area delimited by a fluid entity, such as
communication, always finding new forms. Perhaps only the word "sharing" can come
close to the complex meaning of the concept of communication. Communicating a
different approach, through the prism of a way of thinking unsuitable for mental schemes,
guiding ideas and sentences of classical epistemology. This paradoxical, atypical way of
thinking of rigid mental structures is called communicational thinking. [Apud 6, p.11-12].
Here an essential question arises: how can we form the competence of
communication in the turbulence (diversity) of the acts of speech in reality, when "we
constantly obey the rules of communication, but the very rules, the "grammar" of this
communication, are things that people (students) are not aware of [8, p.59].

Key competencies as formative values

Coming from lat. competens, meaning competent, derived in turn from the term
competere, compound word, formed by the radical com – together and from the verb
petere – to pursue, competence, in the meaning it has at the moment has been studied late,
in the last decades of the last century. The notion of competence began to build its own
status within the specialized lexis, designating "the ability, skill, or ability to do something
right or effective, or the purpose of personal or group ability or knowledge."
Subsequently, the notion was more and more intensively exploited, and the area of
signification was extended, the competence designating "in ontogenesis, the ensemble of
the most precocious possibilities of response to the environment". [Apud 6, p.69].
In order to define the communication competence, we must mention the influence
of J. Habermas, who rejects the restrictive notion of linguistic competence as a result of
inadequacy to cultural interpretation and to the expression/negotiation of meanings. For
Habermas, the competence of communication, related to the ideal speech situation and
not to the ideal speaker, presupposes his mastery: (a) to put into act the potential to
produce an ideal communication situation and (b) to make use of the knowledge and
competence necessary for the role-playing behavior. The ideal speech situation is the
basis of the critical theory elaborated by Habermas, while the role behavior is called
"symbolic interaction", and the communication act is associated with communicative
competence. The definition of the concept of communication competence was realized
later, in 1979, and involved taking into account both the syntactic dimension by appealing
to generative grammar, as well as semantics in its dynamics, respectively the pragmatics
it tries to refound as a universal pragmatic: "the ability of a speaker oriented towards
mutual understanding to introduce a correctly constructed sentence in relation to reality".
Hymes sees it necessary to perceive communication as the implementation of specific
skills. He distances himself from the Chomskian perspective of knowing the language and

30
 ISSUE NO. 28/2022

issuing grammatically correct statements, resorting to a competence that also involves

taking into account linguistic performance in various contexts. In other words,
communication competence is the knowledge that participants in the act of speaking need
to interact and the ability to put it into practice, that is, the use of language in an
appropriate manner in different contexts [Apud 6, p.71-72].
The notion of competence was foreshadowed as a key concept for the redefinition
of a new reference system of educational finalities, conceived from the perspective of
social requirements and personal development needs, from which a new re-construction
of education and training should begin in the historical context of the postmodern,
informational, knowledge-based society, which has imposed itself quite quickly in the
pedagogical language, competence being perceived especially as a new educational value,
but also as a relevant product of quality education, considered, at the same time, a
concrete result of the pedagogical activity of personality formation and a criterion for
determining the effectiveness of someone in a certain activity [5, p.11]. Despite all the
criticisms, through the DeSeCo Project, at European level, the 8 key competences
necessary for the format-developed and evaluated through basic education have been
established, there is also a unanimously accepted definition at European level of the key
competences, which sounds like this: the key competences represent a transferable and
multifunctional package of knowledge, skills (abilities) and attitudes that all individuals
need for personal fulfillment and development, for social inclusion and employability
[Apud 5, p.24]. With regard to key competences, it is stated that key competences are, in
their essence, transversal, forming through several disciplines and not just through the
study of a particular discipline. [7, pp.10-12].
In the Common European Framework of Reference for Languages, the key
competence communicating in the mother tongue is defined as "the ability to express and
interpret concepts, thoughts, feelings, facts and opinions, both in oral and written form
(through listening, speaking, reading and writing activities), as well as to interact
linguistically appropriately and creatively in various social and cultural contexts: in
education and training, at work, at home and in leisure" [5, p.53].
The European Commission's documents summarise the state of play of the general
problem of the competences, in an integrative vision and, in principle, on a negotiated
basis. There are currently other approaches to document competences of UNESCO, OECD,
PISA, PIRLS, TIMSS, in documents from different countries (Spain, France) and to different
authors. In relation to the European Commission's system of key competences, there are
nuances of these in various countries. It should be noted that in these approaches appear
novelty elements, especially related to the communicative dimension of the human being,
which would highlight a field with a specificity resulting from the valorization of
individual possibilities of formation and personal development throughout life. The
existence of a communicative competence emphasizes the construction of a value
discernment in the appreciation of activities, products and facts [Apud 7, p.10-12].
As Mândruț states, competence is the student's ability to solve a certain situation,
based on previously acquired skills and knowledge. There is also the view that
components of a particular competence (or 'subcompetences') cannot be described, but

31
 ISSUE NO. 28/2022

that certain levels of achievement can be approximated. There are assessments that
competences can be transformed into "learning situations" (or "learning activities") that
are associated with them and not into objectives, regardless of their degree of generality
[7, p.10-12].
Here we can get into discussion with the author of these opinions, because we
consider that in a generic sense we are talking about a key competence, for example, the
key competence of communication, and in a practical sense we can talk about nano-
competences or communication nano-competences, that is, the "clearances" of the key
competence, or, as they have been and are also called in the pedagogy researches
subcompetences, units of competence, adjacent competences, subdomains of
competences, etc. I am therefore arguing here that the solution to the naming of this
phenomenon would be the notion of nano-competences, which conveys the idea of
smaller units of a generic competence. We say nano-competences (plural) because like
almost all the notions in pedagogy that we use, nano-competences also have a dialectical
status, subject to evolution and change. Thus, while in the classical paradigm competence-
chie is defined as a transferable and multifunctional package of knowledge, skills (skills)
and attitudes, in the modernized paradigm its clearances become nano-competences. By
doing so, an adequacy relationship is necessarily established between those two concepts.

Nano-competence indicators
Based on these findings and deepening the above vision, we must identify the
argumentative framework on which the configuration of the notion of nanocompetences
depends. In this way, the notion claims its right based on the concept of "nanotechnology",
which was introduced in 1974 by the Japanese N. Taniguchi. For a long time, the term has
not been widely used among specialists working in related fields, since Taniguchi used
the concept of "nano" only to indicate the accuracy of surface processing, for example, in
technologies that allow to control the roughness of the surface of materials at a level lower
than a micrometer, etc. Under nanotechnology lies a huge layer of opportunities for the
development of science and technology, new robotic technologies, new milestones in the
development of computers and huge opportunities for various fields: punctual drugs,
nano-assemblies, miniature probes, nano-shampoo, nano-wipes of makeup removers and
so on. Nanoparticles, or rather manipulations with them, are at the heart of
nanotechnology. Progress in this area promises enormous benefits to humanity, so we
cannot ignore them. [Apud 11]
In general, the limitation of the size clearly shows that, being part of a whole, when
resizing there are significant differences from the entire original. Practice has shown that
pronounced changes in micro-sizes are observed. It is also worth noting that the prefix
"nano" has been used in the scientific literature for a long time, but to designate far from
nano-objects. In particular, for objects whose size is billions of times more than 1 nm - in
dinosaur terminology. Nanothyranosaurs (nanothyrranes) and nanosaurs (nanosaur)
called dwarf dinosaurs, whose sizes are 5 and 1.3 m, respectively. But they are really
"dwarfs" compared to other dinosaurs, whose size exceeds 10 m (up to 50 m).This
example emphasizes that the prefix "nano" itself has no physical significance, but only

32
 ISSUE NO. 28/2022

indicates the scale [11] In particular, the idea of creating manipulators that gradually
decrease in size was expressed in 1931 by writer Boris Zhitkov in his fantasy story
"Mikroruki". We try to quote small quotes from this story to give the reader a true
appreciation of the writer's acumen: "I threw my brain for a long time and that's what I got
to: I will make small hands, an exact copy of myself - even if they will be at least twenty, thirty
times smaller, but they will have flexible fingers, like mine, they will squeeze into a fist,
unstretched, they will become in the same positions as my living hands. And we did.
But one thought struck me suddenly: I can make micro-hands on my little hands. I
can make them the same gloves as for my live hands, use the same system to connect them
to the handles ten times smaller than my micro hands, and then ... I'm going to have real
micro hands, already two hundred times smaller than mine. With these hands, I will enter
such a petty detail of life that I have only seen, but where no one else has thrown their hands.
And I started working ..." [Ibidem]
Nanoscience is a study of phenomena and objects at the atomic, molecular and
macromolecular levels, whose characteristics differ significantly from the properties of
their macroanalogs. Nanotechnology is the design, characterization, production and
application of structures, devices and systems whose properties are determined by their
shape and size at the nanometer level. The term "nanotechnology" means a set of
technological methods that allow the creation and / or manipulation of nano-objects. [11]
Nanoobjectives, in turn, are objects (particles) with a characteristic size of 1–100
nanometers in at least one size. Everything seems to be good and understandable, it is not
clear why such a rigid definition of the lower and upper limits is given. This seems to be a
voluntarist choice, especially the upper limit. After all, in nature, it is impossible to draw
exact boundaries - some objects flow smoothly into others, and this happens in a certain
interval, and not at a point.
In this reference context, nanocompetences are a string of chie competence
interfaces. So, nanocompetences are an example of miniaturization
(microminiaturization), that is, reducing the size of an object without altering its
functional and other properties. Figuratively speaking, the constitution of the key
competence is composed of "bricks-nano-skills". Therefore, it is most productive to
classify nanocompetences according to the size of both the key competence itself
(external dimensions) and the size of its constituent nanocomponents (internal
dimensions).

Action marks
In this context, if we can draw an aspect of action for the capitalization of
communication nanocompetences, it is appropriate to prioritize the emphasis on the
following elements: the articulation between the linguistic possibilities of the
communicator (the student) and the production of the message and meaning; social
insertion of acts of speech and development of "techniques" of communicative
interrelationship; highlighting the conditions for producing messages and carrying out
communication; the formative dimension of the activity; carrying out communication
processes, providing new communicative media; engaging interpersonal relationships,

33
 ISSUE NO. 28/2022

open to communicators; the funnization of well-established elements of knowledge;

confirmation of pragmatic actions through communicative actions; drawing the
perspectives of communication in observable socio-cultural contexts.
In order to illustrate possible dimensions of the training of the key competence of
communication starting from nanocompetences, we will rely on a very important aspect,
that of the acts of speech. Given that speech is possible as a result of acts of speech, and
acts of speech are possible activities based on the constitutive rules of language as an
institution, the emphasis is shifted to the performative dimension of language. Language
is perceived as the actuation of language in intentional behavioural actions. Intentionality,
related to consciousness, gives particular acts of speech, among other things, a note of
subjectivity. J.R. Searle, in turn, gives up relativism regarding meaning and the inability to
express one's own feelings. Thus, the philosopher formulates the principle of
expressability, which states that everything that is intended to be said can be said. [6,
p.200] However, as long as communication involves appealing to linguistic entities and
non-linguistic entities (of a factual, behavioral nature), the act of speaking can become a
more useful tool for studying communication than the word. Searle manages to remove
the rigid boundary between semantic and pragmatic; the theory of acts of language
incorporates semantics and pragmatics and is constituted in the epistemological basis of
shaping the theory of communication as a distinct discipline. Bringing together the two
fields, the theory of acts of speech also aims at the mutual understanding of the actors of
communication. [6, p.201]
In the conception of the researcher L. Ionescu-Ruxăndoiu [12,p.21], who states that
the theory of verbal acts was the basic impulse of the development of pragmatics, this
theory profoundly changed the specialists' vision of the language. Verbal acts, says the
researcher, are acts performed by using language in communication situations. In this
context, the concept of act is related to that of event. The act makes a certain change,
deliberately and in accordance with a predetermined purpose; it involves an opportunity,
which makes it possible to produce the event and an agent. The concept of activity is
related to that of process: activities re-establish the conduct of processes. The action can
be carried out in two ways: by producing acts or by abstaining from it [12,p.22].
It follows, in the author's view, that the key communicative competence includes
mastery of how to 'juggle' the maxims that represent an inventory of conversational
obligations linked to each other, which connects them being that communicative
intention. From a pragmatic perspective, it is not the content of the statements and the
value of truth that constitute fundamental landmarks, but the situation in which a
statement is uttered, a situation characterized by a certain configuration of the attitudes
and intentions of the participants in the communicative activity [12,p.55].
No theory of communicative activity, regardless of the scale of its object of study,
can cope without formulating a model of a communicative situation. The acts of speech
provide their own original model of the communicative situation. Along with components
such as speaker, listener, statement, circumstances, without which he can not make any
model of communication, the model of an act of speech includes both the purpose and the
result of the act of speech. The approach to speech acts as a way to achieve a certain goal

34
 ISSUE NO. 28/2022

by a person, and taking into account the linguistic means used by him from this angle is
the main characteristic of the theory of acts of speech. An act of speech is understood as a
communicative action, a structural unit of linguistic communication, a quanta of speech.
The communicative act has two "plans", two components: the situation and the speech. A
situation is a fragment of an objectively existing reality, of which a verbal act [Apud 2].
Демьянков В.З. adheres to the idea that pragmatics investigate acts of speech, the
circumstances of their unfolding and strategies for interpreting lines in speech. This
interpretation highlights: the motivation of expression and the strategies for orientation
of speech; the classes of verbal means providing these strategies. In this view pragmatic
rules are analogous to syntactic rules and shape the use of language. [14, p. 368].
Pragmatic interpretation, echoing advanced premises of pragmatics, can influence
the educational process of communication competence formation, as an expression of a
logical approach. This process takes into account the aspect of communication as a real,
concrete phenomenon and training as an educational phenomenon. It seems important to
us that the process of forming the competence of communication in the mother tongue
comes to postulate the existence of a referent, the pragmatic interpretation, for the
numerous communicative circumstances, giving up judging this issue in a limiting report.
In this context, pragmatic interpretation indicates the type of communication in which
verbal maxima can be used and their location in expression. The communication is related
to the following actional aspects: the interpretation of the circumstances of the
communication, the situation (here there is an interpretation of the expressions as such);
transforming the situation (through the "movement" in communication of one of the
speakers). [14, p. 370]
Without going into details, we try to illustrate that the relationship between the
communication competence and the communication nanocompetences, on which the
manifestation of the person (pupil/ student) depends, is presented, in general terms, as it
will be presented below.
Thus, if we aim to form the competence of communication in order to express
opinion, we must mention that opinion is one of the most important manifestations of
social and individual consciousness, a set of related judgments that contain a hidden or
explicit attitude, an evaluation of phenomena, processes, events and facts in reality.
Opinion is the verbal expression of attitude. Everyone has at least an opinion about
everything, whether it is right or wrong. Personal opinion is how the individual interprets
something. People who freely express their personal opinions are considered selfless,
free, courageous. At the opposite pole are the introverts, those who rarely express their
opinions. We say about an education system that it is good, when students freely express
their opinions, and teachers support this.

35
 ISSUE NO. 28/2022

Table. Sequence of design of the formation of communication nano-

competences. Communicative intent: to request the expression of personal opinion
Nano-competences Tasks for List of landmarks
communication formable
Perception of the Identification of Can you tell me what you think...?
communication situation interlocutors, under what But what do you think?
(interlocutors, place, time, circumstances they I suppose you have a different opinion...
purpose) communicate But what do you think?
Role-sharing Do you have a different opinion?
What do you think about...?
"Gathering" the necessary Updating the knowledge
If you tell me what you think, then...
information (from memory) about the phenomena /
I don't know what you think. Are you telling me?
events / facts involved
Tell me what you think and...
Do you agree that...
What is... in your opinion?
Selection of speech maxima Consultation of the list of From your point of view, what do you say?
(landmark list) items Don't you think it would be good to...?
Logical adequacy of verbal Classification of the Do you have any doubts about...?
maxima maximums chosen: In your view, what...?
From your point of view, From your perspective, do you think...?
what do you say? Do you think that...?
Don't you think it would be In your conception, maybe...?
good to...? Do you share the idea that...?
Do you want to explain Do you have a certain opinion about...?
your opinion? Do you want to explain your opinion?
Design of a communicative Advising How do you think, can we...?
text in the given situation interlocutors Do you admit that...?
I want to know what you think about...
Explanation Exposure
Do you conceive of that?
of personal verbal vision of personal position
Do you think for...?
Imagining the situation as Explaining the position of
I'm interested in your opinion on...
the "reality" of communicators
I suspect you have a certain opinion about...
communication
I would be glad to hear your opinion about...
Summarizing the necessary Structuring of "oral
As far as you're concerned, how do you think...?
information handouts"
Verbal-communicative Enable situational
modeling of the situation communication

Addressing communication nano-competences is a high-risk exercise, constrained

by the need for a clarification that can make that approach inaccessible due to its
generalization. But that topic is opportune, because the starting point of the vision, in the
form in which it is analyzed, reveals the finding that the meaning of communication nano-
competences is affected by the real conditions in which their formation occurs in the
educational process, which must contain clear rules for the production and use of acts of
speech in communication. In addressing communication nanocompetences, the issue is
discussed in the following alternative: communication nano-competents are either a
condition of content, or a condition of forming communication competence. This
pragmatic position can solve the problem of the key competence of communication more

36
 ISSUE NO. 28/2022

convincingly than the 'logical' position. A success of its own is very important, because it
makes the problem a pragmatic issue in general: communication nano-competences are
not based on linguistic rules, not being a purely linguistic phenomenon, but are a
pragmatic phenomenon, which is based on communicational thinking.

Some conclusions
The vision we have proposed can recover from the complexity of the
communicative phenomenon, since the aspects we have considered, especially the
communication nano-competences, are emanations of correlational phenomena,
representing some solutions for the educational process. The main layers recorded
concern the implications of pragmatics and "nano" science, which illustrated how the shift
towards nano-competences is actually operated and the aspects it dynamizes in this
endeavor. But this process is not completely free, independent of certain socio-verbal
constraints, because we could not then validate it as an absolutely necessary one.
In order to provide an image of nano-competence, it was necessary to examine it
in its developmentative context both immediately and mediated, each idea representing
a certain vision of the foundation and providing a selective panorama of it. We have
therefore pointed out the specifics of the issue in general and, at the same time, we have
shown that certain notions, such as that of nano-competences, have value in the
educational approach. Relative to pragmatics, there have been problems that we have
only raised, because, in an almost identical sense, they can also be addressed in other
similar areas.
At the end of this theoretical and educational approach, we can formulate some
synthetic considerations and mention some ideas that could be the basis for its
continuation. First of all, we sought to build a foundation approach, not a didactic
endeavor as such. As such, we do not claim to have reproduced, in an absolutely objective
and accurate manner, the real phenomenon of communication nano-competence, but only
the (more modest) one of having captured those factors and those interdependencies that
allow a sufficiently adequate understanding of it. The perspective from which we
approached the process of forming the communication nano-competences was a
praxiological one, the theory of the acts of speech to which we referred being nothing
more than an exemplary instance of the general conception of the action. In this context,
defined as interaction or transaction, communication encompasses collective
performance and responsibilities, not individual ones. Therefore, no one is entitled to say
my communication, but our communication.

BIBLIOGRAPHY
Baumgarten, A. Seven exhilarating ideas of Aristotle. Bucharest: Humanitas, 2012. 157 p. ISBN:
978-973-50-3802-1.
The concept and typology of an act of speech. https://ik-ptz.ru/ro/diktanty-po-russkomu-
yazyku--5-klass/ponyatie-i-tipologiya-rechevogo-akta.html
Druga, L., Golopentia, S.. Action, interaction, identity. Linguistic pragmatics studies. Bucharest:
Academy Publishing House, 2017. 758 p. https://www.proquest.com/docview/2435723124
Guia, S. Fundamental concepts in pragmatics. https://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/

37
 ISSUE NO. 28/2022

A2692/pdf
Hadyrcă, M. Communication competence. Conceptualization. Training. Assessment. Chisinau: IȘE.
2020. 164 p. ISBN: 978-9975-48-177-9
Lesenciuc, A. Theories of communication. Braşov: „H.Coandă” Air Academy Publishing House,
2017. 305 p. ISBN: 978-606-8356-46-4.
Mândruț, O., Catana, L., Mândruț, M. Competence-centric training: Growth-Innovation-Training-
Development. Arad: Un"V.Goldiş"University Press, 2012. 140 p. ISBN: 978-973-664-538-9
Miege, B. Communicative thinking. Bucureşti: Cartea Românească, 1998. 128 p. ISBN: 973-23-
0655-6.
Păduraru, C. Eugen Coşeriu. Contributions to linguistic pragmatics. Iaşi: Lumen, 2009. 137 p.ISBN:
973-166-119-0.
Pragmatics for all. https://www.observatorcultural.ro/article/pragmatica-pentru-toti-
pragmatica-pentru-toti
Properties of nanoparticles. „Nanotechnology”, „nanoscience” and „nanophotos”: what „nano”
means. https://ik-ptz.ru/ro/diktanty-po-russkomu-yazyku--5-klass/referat-svoistva-
nanochastic-nanotehnologiya-nanonauka-i.html
Ionescu-Ruxăndoiu, L. Language and communication. Elements of linguistic pragmatics.
Bucharest: All Educational, 2003.112 p. ISBN: 973-684-557-5.
Dragos, E. Introduction to pragmatics. Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000. 182 p. ISBN: 973-686-055-
8
Демьянков В.З. Прагматические основы интерпретации высказывания. Изв. АН. Серия
литературы и языка, 1981, том. 40, No 4, с. 368-377.

38
 ISSUE NO. 28/2022

MANAGEMENT OF SCIENTIFIC RESEARCH IN THE COVID-19 PANDEMIC

Corina Ana BORCOȘI

Scientific researcher II, PhD, Constantin Brâncusi University

Abstract: The complexity of global challenges and threats currently facing Romanian society and
beyond leads to an increase in the importance of scientific research which, addressing these
challenges, estimating threats and risks, can provide solutions to reduce the impact of these
challenges, threats on citizens.
In the midst of the crisis generated by the COVID-19 pandemic, economies around the world are
stimulating investment in research and development, which will contribute to: finding solutions
(high-performance equipment, vaccines, drugs, etc.) to solve the medical situation, but also for
development, reducing the economic effects of the restrictions imposed since the beginning of the
pandemic until now. The vast majority of European countries also consider the field of research and
development a priority due to the possibilities of attracting European funds.
Scientific research produces scientific knowledge, positive knowledge, which is practically reliable
knowledge, constituting values of general relevance. The social motivation to develop scientific
research is that it develops the economy, technologies, leads to the well-being of the population.
Through scientific instruction and education, we will have stability, social development. Science, by
assimilating everything that is new, everything that is right, can create crisis management
capabilities: economic, financial, social, etc.
The Covid-19 pandemic generated the need for science, research, knowledge, showed how important
education is and how important communication is. Fundamental research, done out of a desire to
know, generates the knowledge we need to understand what is going on around us. This knowledge
leads to the development of applications. The most important step in overcoming this pandemic is to
develop the vaccine against COVID-19. It is important to note that researchers, the knowledge they
possess, are accumulated over time. Although the vaccine is a new one, as is the disease, there is
decades of research behind the production technology.
The paper presents the current pandemic situation and highlights the role of scientific research
management in finding solutions to overcome this crisis, and in training researchers and attracting
funding for both theoretical and applied research.

Keywords: management, scientific research, COVID-19 pandemic, communication, sources of

financing

1. INTRODUCTION
Scientific research is defined as an original investigation in order to gain new
knowledge.1
Scientific research includes different types of activities that depend on the nature
of the work done, the problems that arise but also the disciplines in which the research is
realized. Practical studies, carried out in the laboratory, differ from the fields of research
based on observations, on theoretical investigations. Good planning and organization,

1
https://dexonline.ro/definitie/cercetare%20

39
 ISSUE NO. 28/2022

accompanied by scientific knowledge, will help maximize the results of scientific

research.2
Many researchers carry out their entire activity individually or in small groups.
The trend is for future, research to be carried out in larger groups, including researchers
from different fields.3.
The Romanian research, development and innovation system includes 263 public
organizations and almost 600 enterprises. 56 are authorized public universities, 46 are
national research and development institutes and 65 are research institutions and centers
of the Romanian Academy.4
Scientific research faces various challenges before the COVID-19 pandemic5:
ensuring a balance between teaching - research - the services provided to the community,
reducing funding (although there is a clear need, for quality assurance in scientific
research) and ensuring the visibility of scientific results. With the COVID-19 pandemic,
the restrictions imposed (rules of social distance, work from home etc.) made it difficult
to conduct research.
Scientific research needs coherent strategies, policies focused on quality
assurance, excellence in research, ensuring a climate that stimulates innovation. It is
necessary to develop a research strategy that takes into account: attracting and
maintaining valuable human capital, allocating the necessary financial resources for the
development of research infrastructures, but also how to capitalize on the results of
scientific research. Only in this way will the research organization be able to be relevant
nationally and internationally, in the field of scientific research.6.
The COVID-19 pandemic has called into question the very existence, the security
of the human condition, generating multiple crises.7

2. MANAGEMENT OF SCIENTIFIC RESEARCH IN THE COVID-19 PANDEMIC

The COVID-19 pandemic affects our lives, threatens our health, brings serious
economic consequences, affects our mental state, influences human relationships, all of
which are worldwide.8

2
Kennett, B. - Planning and Managing Scientific Research : A guide for the beginning researcher, Australian
National University Press, Australia, 2014
3
Kennett, B. - Planning and Managing Scientific Research : A guide for the beginning researcher, Australian
National University Press, Australia, 2014
4
https://www.edu.ro/sistem-national-cercetare
5
Agachi Serban, P.; Cocean, R.; Vizman, D.; Moraru, C.; Cucuruzan, R. E.; Neamt, M.; Mãlãescu, S. -
Managementul cercetãrii, București, 2011
6
Agachi Serban, P.; Cocean, R.; Vizman, D.; Moraru, C.; Cucuruzan, R. E.; Neamt, M.; Mãlãescu, S. -
Managementul cercetãrii, București, 2011
7
Prus, E - Știința – un vaccin contra megacrizelor sistemice, accessed at 19.10.2021, available at
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/7-7_33.pdf
8
Cândea, D.; Cândea, R. M. - Pandemia va trece - învățământul de management, încotro?, available at
https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl135#TOC-Pandemia-va-trece---nv-m-ntul-de-management-
ncotro-

40
 ISSUE NO. 28/2022

Research management includes an overview of the resources involved in research

(human resources, financial resources, infrastructure, technology)9. Many European
countries want to develop the field of research and development using European funds,
which can be attracted as a result of the submission of research and development
projects.10 However, a strategic approach to research is also needed, so that scientific
research needs to be used to achieve the strategic objectives of the institution that
benefits from the results of scientific research.
It is necessary to establish a desired level of relevance for scientific research:
regional, national or international11.
The management of scientific research sums up aspects regarding the strategic
management, the financial management, but also the human resources management.
Implementing scientific research management in an organization that also
conducts scientific research activities involves12:
 elaboration of a strategy in the field of scientific research;
 defining medium and long-term research priorities;
 organizing the research activity;
 establishing operational plans;
 identifying sources of funding for scientific research;
 establishing the way of evaluating the research.
Human resources management working in the field of scientific research involves
the specific stages: from recruitment and selection of research staff to training and
development. Motivation for building a research career, evaluating research performance
are also components of human resource management.
All of this was naturally implemented before the pandemic. Today, due to the
existence of the COVID-19 pandemic, the life of organizations is experiencing a crisis,
which we can overcome only by recognizing that no matter where we are in the hierarchy
of an organization, we are primarily human beings living life with emotion, we are fragile.
Emotions influence our behavior; they influence the decisions we make. Thus, the way
managers care today, in the midst of the COVID-19 pandemic, for its employees will
influence the future activity of the research organization, will shape the organizational
culture in the field of scientific research.13.
If before this COVID-19 pandemic, the development of virtual work was seen as
generating positive influences, progress, innovation, today, in the current context of

9
Agachi Serban, P.; Cocean, R.; Vizman, D.; Moraru, C.; Cucuruzan, R. E.; Neamt, M.; Mãlãescu, S. -
Managementul cercetãrii, București, 2011
10
https://www2.deloitte.com/ro/en/pages/business-continuity/articles/investitiile-in-cercetare-dezvoltare-o-cale-
de-iesire-din-criza-generata-de-covid-19-cum-se-pozitioneaza-romania.html
11
Agachi Serban, P.; Cocean, R.; Vizman, D.; Moraru, C.; Cucuruzan, R. E.; Neamt, M.; Mãlãescu, S. -
Managementul cercetãrii, București, 2011
12
Agachi Serban, P.; Cocean, R.; Vizman, D.; Moraru, C.; Cucuruzan, R. E.; Neamt, M.; Mãlãescu, S. -
Managementul cercetãrii, București, 2011
13
Cândea, R. M. - Călătoria emoțională COVID-19", de la pandemie la post-pandemie (1), available at
https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl134#TOC-Lumea-tiin-ei-ieri-i-azi.-Partea-aII-a,

41
 ISSUE NO. 28/2022

pandemic, crisis, multiple dangers and threats, the development of activities in the virtual
environment is generated of the desire to survive, especially14.
There is a need for a constant concern of Research Infrastructure Management to
ensure, maintain and prepare human resources in the long term, in order to carry out
research activities, knowing that it is sometimes a deficient component compared to the
provision of material resources.15.
The COVID-19 pandemic has a significant impact on the lives of employees, leading
to anxiety, frustration and exhaustion. These feelings, left unattended, affect the
productivity of employees, generate poor results in the work process. All this affects the
ability of organizations to cope with these difficult times16.
Implementation The management of scientific research in the COVID-19 pandemic
"feels the need" to develop emotional skills among managers, but also to redefine the role
of the workplace in work processes.17 Pandemic research has shown that 80% of
respondents like to work from home, 41% of respondents say they are more productive
if they work from home, and only 28% of respondents like to work from home said the
pandemic did not affect their productivity at work.18
In the future, the management of scientific research must take into account the fact
that, in the workplace where possible, the direction is towards work from home, although
working from home sometimes contributes to the decrease in job satisfaction, making it
lacking direct communication, interpersonal relationships. It takes a lot of self-discipline
to work from home19. The workplace will no longer be a simple space where we can carry
out our activity, but we will want to be a safe environment, in which we can enjoy the
work we do, in which we can collaborate with other employees and where we can be
dedicated to achieving the goals of the organization we belong to. However, all this
requires both competence and emotional involvement.20
Any difficult, stressful situation (and we are talking today about the COVID-19
pandemic) has, in addition to difficult situations to overcome and opportunities,
according to an ancient Romanian proverb “in all evil there is a good.”21

14
Dumitrașcu, D. - Pandemia de COVID-19, un context nefericit de dezvoltare a abilităților de comunicare
managerială în mediul virtual, available at https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl137#TOC-
Pandemia-de-COVID-19-un-context-nefericit-de-dezvoltare-a-abilit-ilor-de-comunicare-managerial-n-mediul-
virtual
15
Ciobotaru, R.; Marin, A.; Trif, I. - Blueprint privind managementul, politica de acces, utilizarea, coordonarea,
monitorizarea şi impactul infrastructurilor de cercetare, Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului
Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării, Bucureşti, 2020
16
Dobrin, C. - Impactul COVID-19 asupra sistemului educațional și managementului organizațiilor, available at
https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl134#TOC-Lumea-tiin-ei-ieri-i-azi.-Partea-aII-a
17
Cândea, R. M. - Călătoria emoțională COVID-19", de la pandemie la post-pandemie (1), available at
https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl134#TOC-Lumea-tiin-ei-ieri-i-azi.-Partea-aII-a,
18
Cândea, R. M. - Călătoria emoțională COVID-19", de la pandemie la post-pandemie (1), available at
https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl134#TOC-Lumea-tiin-ei-ieri-i-azi.-Partea-aII-a,
19
Ștefan, E.B., 2021. : The Odyssey of Homework During the COVID-19 Pandemic . Amfiteatru Economic,
23(58), pp. 875-892
20
Cândea, R. M. - Călătoria emoțională COVID-19", de la pandemie la post-pandemie (1), available at
https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl134#TOC-Lumea-tiin-ei-ieri-i-azi.-Partea-aII-a,
21
Nicolescu, O. – Editorial, available at https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl133#TOC-
Oportunit-ile-manageriale-asociate-crizei-coronavirus

42
 ISSUE NO. 28/2022

Specialists have identified the opportunities of the current pandemic period 22,
which is required for Scientific Research Management to take into account:
 critical changes that occur in the organization, and which must be detected
and analyzed;
 the need for a faster response to change than competition;
 the need for a more accelerated restructuring, in the current context it can
be more permissive, more flexible;
 attracting available assets from other organizations;
 use of facilities, incentives provided by the government.
To be successfully implemented in the next period, the management of scientific
research must23:
 capitalize on new opportunities in real time;
 to adapt to unexpected and accelerated changes in organizations, in society;
 to take calculated risks, higher than before the pandemic;
 managerial behavior, actions and decisions need to be faster, bolder;
 to be an innovative management, sometimes needing to reinvent some
managerial components;
 to be a collaborative management, so it is necessary to attract all the factors
that can contribute to the implementation of a scientific research
management that is efficient;
 the management approach in a new way, so necessary, especially now,
based on the "win-win" principle
 implementation of a fundamental principle of evolution - "natural
cooperation".
The characteristics of the existing research, development and innovation activity
at the international level will determine the rethinking of the planning and organization
of the research at national level, the organizations that will adapt the fastest having
chances to participate successfully in the international competitions. From the point of
view of research management, change means:24
- the internationalization, as an established mission, of the
organization carrying out scientific research activities. For research,
internationalization brings a diverse, complete, immediate flow of
information on trends, guidelines and solutions that contribute to
the sustainable development of research.
- the development of a research culture, an implementation of the
continuous changes that occur, so that research organizations, based
on the culture transmitted from organizations with experience in

22
Nicolescu, O. – Editorial, available at https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl133#TOC-
Oportunit-ile-manageriale-asociate-crizei-coronavirus
23
Nicolescu, O. – Editorial, available at https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl133#TOC-
Oportunit-ile-manageriale-asociate-crizei-coronavirus
24
Agachi Serban, P.; Cocean, R.; Vizman, D.; Moraru, C.; Cucuruzan, R. E.; Neamt, M.; Mãlãescu, S. -
Managementul cercetãrii, București, 2011, available at
https://www.academia.edu/11159533/Managementul_cercetarii

43
 ISSUE NO. 28/2022

research to take modern, flexible practices to help them engage

human resources research with different specializations, at national
and international level to create an interdisciplinary research
environment, an environment as dynamic as possible.
- having financial and decision-making autonomy;
- the existence of government support so that organizations carrying
out research activities can implement all the changes they need to
perform, providing them with the necessary financial resources to
support these changes.
The discovery of vaccines, which works to prepare the body to defend itself against
COVID-19, is the result of research conducted so that humanity can overcome this COVID-
19 pandemic.
Scientific research helps us to always have a favorable response to external factors
that influence us.

CONCLUSIONS
The application of scientific research management in the organizations that carry
out research activity brings in the organization benefits such as: a clear planning of
activities, well-defined directions of action but also simple tools to be used. As a result of
the crisis caused by the COVID-19 pandemic, the management activity has adapted to the
new requirements. Thus, the management "became virtualized", following the use of
online applications, work from home, in order to respect the social distance and avoid the
spread of the virus. We gained new knowledge on how to use electronic means of online
communication, which we included in our current activity, we communicated online,
more and more often, thus interacting with the new job, which meant home. There are
also advantages: cost reduction, speed of communication, time saving, etc.
Scientific research, in the current pandemic period COVID-19 has kept us informed,
has kept us close to the efforts being made to find life-saving solutions, has provided us
with vaccines to protect us against COVID-19, made us never lose hope.

BIBLIOGRAPHY
Cândea, R. M. - Călătoria emoțională COVID-19", de la pandemie la post-pandemie (1), available at
https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl134#TOC-Lumea-tiin-ei-ieri-i-azi.-
Partea-aII-a, accessed at 30.10.2021
Cândea, D.; Cândea, R. M. - Pandemia va trece - învățământul de management, încotro?, available
at https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl135#TOC-Pandemia-va-trece---nv-
m-ntul-de-management-ncotro-, accessed at 18.10.2021
Ciobotaru, R.; Marin, A.; Trif, I. - Blueprint privind managementul, politica de acces, utilizarea,
coordonarea, monitorizarea şi impactul infrastructurilor de cercetare, Unitatea Executivă
pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării, Bucureşti, 2020
Dobrin, C. - Impactul COVID-19 asupra sistemului educațional și managementului organizațiilor,
available at https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl134#TOC-Lumea-tiin-ei-
ieri-i-azi.-Partea-aII-a, accessed at 18.10.2021
Dumitrașcu, D. - Pandemia de COVID-19, un context nefericit de dezvoltare a abilităților de
comunicare managerială în mediul virtual, available at

44
 ISSUE NO. 28/2022

https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl137#TOC-Pandemia-de-COVID-19-un-
context-nefericit-de-dezvoltare-a-abilit-ilor-de-comunicare-managerial-n-mediul-virtual,
accessed 18.10.2021
Kennett, B. - Planning and Managing Scientific Research: A guide for the beginning researcher,
Australian National University Press, Australia, 2014
Nicolescu, O. - Oportunitățile manageriale asociate crizei coronavirus, available at
https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl133#TOC-Oportunit-ile-manageriale-
asociate-crizei-coronavirus, accessed 18.10.2021
Nicolescu, O. – Editorial, available at
https://sites.google.com/site/samronewsletter/2018/nl133#TOC-Oportunit-ile-manageriale-
asociate-crizei-coronavirus, accessed at 30.10.2021
Agachi Serban, P.; Cocean, R.; Vizman, D.; Moraru, C.; Cucuruzan, R. E.; Neamt, M.; Mãlãescu, S. -
Managementul cercetãrii, București, 2011, available at
https://www.academia.edu/11159533/Managementul_cercetarii, accessed at 26.10.2021
Prus, E - Știința – un vaccin contra megacrizelor sistemice, accessed at 19.10.2021, available at
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/7-7_33.pdf
Ștefan, E.B., 2021 - The Odyssey of Homework During the COVID-19 Pandemic . Amfiteatru
Economic, 23(58), pp. 875-892
Ministerul Educației - Raport privind starea învățământului superior din România 2019 – 2020,
available at
https://edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Minister/2020/Transparenta/Stare%20inva
tamant/Stare%20superior%202019-2020.pdf, accessed at 18.10.2021
https://www2.deloitte.com/ro/en/pages/business-continuity/articles/investitiile-in-cercetare-
dezvoltare-o-cale-de-iesire-din-criza-generata-de-covid-19-cum-se-pozitioneaza-romania.html,
accessed at 19.10.2021
https://www.edu.ro/sistem-national-cercetare, accessed at 26.10.2021
https://dexonline.ro/definitie/cercetare%20, accessed at 26.10.2021

45
 ISSUE NO. 28/2022

GENERATION Y IN ROMANIA

Maria ALEXANDRESCU,
Assoc., Prof., PhD, ,,Alexandru Ioan Cuza” University of Iași

Abstract: As starting point the present article considers the field survey results, ,,Relationships
between school education and family education”, conducted during doctoral studies in Iasi. It consists
of two parts. The first part presents the socio-historical context, especially how the values from one
generation to another were conveyed, and the second part identifies a series of inequalities in
generation Y.
In generation Y, compared to generation X, we establish a discontinuity in the transmission, within
the family, of some dominated values in some students (such as politeness, self-confidence, etc.); in
some parents there is a lack of consistency when applying an educational model.
Some of those belonging to generation Y distinguish themselves by constant professional training,
but most of the generation Y people face inequalities, which have been studied from the perspective
of structural conditions and social reforms.

Keywords: generation Y, inter- and intragenerational mobility, inequality.

Aspecte metodologice
În elaborarea studiului de față, am plecat de la o serie de întrebări. Care este
contextul socio-istoric al apariției generației Y? Care sunt caracteristicile comune sau prin
ce se diferențiază față de alte generații? Ce factori influenţează mobilitatea inter- și
intragenerațională? Ce valori se transmit de la o generație la alta? Cu ce provocări se
confruntă această generație? Acestea sunt doar o parte dintre întrebările la care ne
propunem să răspundem, în continuare.
În culegerea datelor, ne-am oprit asupra interviului și a observației, ca metode
calitative, iar la analiza datelor, asupra analizei tematice. Terenul cercetării cuprinde
municipiul Iași şi, parţial, judeţul, efectuându-se mai multe interviuri semi-directive cu
părinți și actori instituţionali ,,specialişti”, care intervin în procesul educativ (cadre
didactice, medici şcolari, preoţi, asistenţi sociali şi poliţişti). Printre criteriile alegerii
acestor persoane se regăsesc: persoanele născute în perioada 1980-1995, diversificarea
categoriilor sociale, experiența profesională, mediul de proveniență, tipuri de familie
(prezența în familie a unui copil de vârstă școlară, cel puţin).

Cercetări despre generație

Din perspectiva sociologiei cunoașterii, K. Mannheim delimitează astfel obiectul de
studiu al generațiilor: situația de generație, ansamblul generațional și unitatea de
generație (Perivolaropolou, 1992, pp. 167-185; Zarca, 1992, p.131). Sociologul german
amintit concepe generația ca pe un Cerc de Duminică, un model în materie de ,,unitate
generațională”, ce are ca misiune ,,întărirea conştiinţei de sine a unei comunităţi de
generaţie”, luând poziţie faţă de criza culturii. În plus, G. Mauger aduce în discuție
generația sacrificată (fie prin șomaj sau prin devalorizarea diplomelor) și conflictul dintre
generații (Mauger apud Coavoux, 2011).

46
 ISSUE NO. 28/2022

Din perspectivă românească, M. Manoilescu afirmă că ,,adevărata caracterizare,

care poate defini o generație, ar fi aceea a unei personalități colective, deci o solidaritate
indisolubilă cu o idee” (Manoilescu, 1934, p. 5). Astfel, G. Călinescu dedică un capitol ,,Noii
generații” în Istoria literaturii române (1941), iar M. Vulcănescu publică un articol pe
aceeași temă în Revista ,,Criterion” (1934), prezentând astfel factorii care au influențat
tânăra generație: două personalități, Vasile Pârvan și Nae Ionescu, sau unele ideologii
politice totalitare, cum ar fi: comunismul rusesc, fascismul italian și național-socialismul
german, precum și asociațiile de tineret, de exemplu Asociația ,,Criterion”, care s-a
remarcat prin setea de cunoaștere, spiritualitate, dar și criza ca experiență trăită în comun
(Vulcănescu, 2004, pp. 69-72).
Dintre generațiile care au existat de-a lungul timpului, de pildă, Generația tăcută:
1925; Generația baby-boomers:1945-1960; Generația X: 1960-1980; Generația Y: 1980-
1995; Generația Z: 1995-2010, (de la Forest Divonne, 2018, trad. 2019, p. 5 și p. 62), în
cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva caracteristici ale Generației Y din perspectiva
sociologiei aplicate.
În România, mai multe studii coordonate de către B. Badea arată o fluctuaţie mai
mare în rândul angajaţilor tineri ai Generaţiei Y (rămân în medie 4 ani, după care aleg să
facă o schimbare de carieră), devenind una dintre problemele cu care se confruntă
companiile din ţara noastră25. De exemplu, membrii Generaţiei Y caută acumularea de
experienţă şi nu au o teamă de schimbare comparativ cu generaţia anterioară, care se
evidenţiază prin stabilitate, funcţii de conducere, fiind dispuşi la concesii (B. Badea,
director general la eJobs România).

Contextul social-istoric al apariției Generației Y

Generația Y sau generația în blugi (1980-1995), care coincide cu a doua parte a
guvernării lui Ceaușescu și primii ani din guvernarea postdecembristă, a presupus o
implicare extremă a autorităţilor politice în viața socială a românilor, prin accentuarea
politicii represive asupra populației – penuria artificială declanșată de statul comunist
(reducerea dramatică a consumului de electricitate, de căldură și raţionalizarea
produselor de bază, îndeosebi pâinea, făina, carnea, zahărul, uleiul, ouăle, laptele),
extinderea cultului personalității de la Nicolae Ceaușescu la soția acestuia, începând cu
mijlocul anilor ’80, precum și abolirea proprietății private, mai ales cea a sectorului agricol
(Tismăneanu, coord., 2006, p. 424).
Căderea comunismului a produs schimbări în transmiterea vechilor valori și
acceptarea altora noi (Chelcea, 1994, p. 7). De exemplu, psihosociologul S. Chelcea ajunge
la următoarele concluzii: tinerii români adoptă un individualism, care nu-i apropie de
modul de viaţă european; aleg profesiile care garantează condiţii optime de muncă,
aducătoare de avantaje economice şi nu privesc munca drept o activitate socială, care îşi
are motivaţia în sine, ci doar dacă le satisface modul lor de viaţă visat (pp. 111-113) . În
plus, în primele luni de după Revoluția din 1989, în România s-a constituit un grup de

25
Bogdan Badea ,,Cât de des îşi schimbă angajaţii români locul de muncă?”, studiu eJobs,14 septembrie 2018, în
https ://www.wearehr.ro/cat-de-des-isi-schimba-angajatii-romani-locul-de-munca, consultat la data de 28 iulie
2021.

47
 ISSUE NO. 28/2022

specialiști, care a elaborat O strategie a tranziției, adoptată în aprilie 1990, cuprinzând

mai multe etape (Zamfir, 2004, pp. 17-113). În prima etapă este prevăzută integrarea
României în lumea euroatlantică şi adoptarea modelului occidental în organizarea social-
economică şi politică. Printre obiectivele urmărite, se numără: schimbarea economiei
controlate de stat într-o economie de piaţă, integrată în economia mondială capitalistă;
un sistem politic democratic pluripartid după modelul de succes al Occidentului și
reforma celorlalte sfere ale vieţii sociale: politici sociale, învăţământ, sănătate,
administraţie. În a doua etapă se continuă procesul de modernizare a sectoarelor
economice, sociale şi politice, administrative, unde diverse instituţii internaţionale au
intervenit activ în România: în special Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială,
dar şi organizaţii ca UNICEF, Organizaţia Internaţională a Muncii, United Nations
Development Programme (UNDP). Pe lângă acestea, se adaugă și instituțiile europene,
cum ar fi: Consiliul European, Comisia Europeană (a susţinut programul Tempus, pentru
învăţământul superior şi, ulterior, accesul la programele europene Socrates şi Leonardo),
dar şi unele grupări politice. Dintre membrii angajați în implementarea strategiei
tranziției fac parte: reprezentanți ai clasei politice formate din noile partide din eșichierul
politic, ale guvernului şi parlamentului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, precum
şi din lideri ai sindicatelor şi ai organizaţiilor civile; tehnocraţii și specialiştii angajaţi în
sistemul instituţiilor publice şi private; specialiştii din mediul academic reprezentaţi de
cadre didactice universitare sau de cercetători ştiinţifici; intelectualitatea implicată în
producerea şi difuzarea mesajelor publice, intelectualitatea anticomunistă, precum și
analiștii politici sau economici. O altă etapă include interacţiunea dintre actorii externi şi
cei interni (Zamfir, 2004).
Referitor la modul cum românii apreciază schimbările din această perioadă,
sociologul C. Zamfir afirmă că: ,,Statul neofeudal este responsabil de procesul distructiv
de privatizare a economiei și implicit de generarea unui mecanism de exploatare, cum ar
fi corupția” (p. 2), argumentând faptul că această privatizare ,,s-a dovedit ca o formă fără
fond în tranziția din România, generând o altă realitate decât cea similară țărilor
occidentale” (p. 6), întrucât proiectele sunt contestate de comunitate pentru că sunt
adoptate prin mecanisme nedemocratice. Cu toate acestea, autorul citat apreciază că doar
în 2004 s-a atins nivelul economic din 1989 (Zamfir, 2013).

Date obținute prin interviuri

Intervievații generației Y se referă la educația din familie utilizând sintagma „cei
şapte ani de acasă”, etapă ce şi-a probat de-a lungul timpului statutul de temelie solidă
pentru ceea ce, ulterior, şcoala şi, mai apoi, experienţele personale vor reprezenta
devenirea morală a persoanei. Politeţea, încrederea în sine sunt valorile dominante
transmise în familie, care, în mare parte, după anii ’89 nu au mai fost apropriate în mod
unitar de către elevi, evidențiindu-se astfel o discontinuitate față de generația precedentă.
Pentru unii părinţi, educaţia copiilor este prioritară, iar costurile nu sunt niciodată
prea mari, fie că e vorba despre investiţii materiale propriu-zise (achiziţii de carte sau
softuri educaţionale, înscrieri la diferite cursuri extraşcolare – de învăţare a unui
instrument, de dans, de înot etc.), fie de alte „preţuri” pe care părinţii sunt datori să le

48
 ISSUE NO. 28/2022

plătească, fără a putea fi cuantificate: răbdare, timp acordat copiilor, comunicare,

implicare, susţinere, supraveghere, schimbare de mentalităţi chiar. Pentru alţii, însă,
destul de mulţi, din păcate, educaţia înseamnă doar supunere şi ascultare din partea
copiilor, aspru pedepsiţi în caz de abatere, celelalte aspecte fiind irelevante. Există, totuşi,
și părinți, ce e drept, într-un număr mic, care reduc timpul petrecut cu propriii copii în
favoarea dezvoltării personale sau profesionale. O categorie mai numeroasă de părinți,
cu studii medii, susține că în propria copilărie au fost constrânși de familie să respecte
toate regulile şi de aceea, la rândul lor, le oferă copiilor o libertate mai mare, trecând peste
semnalările pedagogilor care susțin că libertatea trebuie supravegheată. Cu toate că
adolescenții sunt foarte fericiți că au libertate la acea vârstă, când devin adulți, le
reproşează părinților că n-au fost mai exigenți cu ei în formarea lor.
,,Şi băiatul meu a trecut prin vârsta adolescenţei şi chiar dacă am fost prieteni, erau
și momente când între noi ieșeau scântei şi-mi zicea <pe colegi îi lasă să facă nu ştiu ce sau,
uite, pe copii îi lasă la şcoală să lucreze la diferite lucrări artistice> şi-i răspundeam prompt
că nu-l las că simt că nu e bine. Iar după câţiva ani, a văzut că acei colegi, care erau lăsaţi
de părinţi de capul lor, nu au reuşit să finalizeze clasele elementare. Deci, libertatea
înseamnă să faci de toate, dar să fii responsabil” (dna N, 48 de ani).
La modul ideal, atât şcoala, cât şi familia urmăresc pregătirea copilului pentru viaţa
de adult, facilitându-i însuşirea de noţiuni şi cunoştinţe, de valori şi principii, de atitudini
şi comportamente pe baza cărora să-şi poată găsi şi stabili propriul rol în societate. În
mare parte, părinții colaborează cu școala, participă la fiecare ședinţă cu părinţii, eventual,
sună din când în când cadrele didactice, ţin legătura cu dirigintele sau cu directorul școlii.
Unii părinți, mai mult decât alții, reușesc pe an să aibă o intervenţie în mediul școlar în
cadrul activităților extracurriculare, în funcție de specializarea lor. De exemplu, dacă
mama este avocat le explică elevilor care sunt drepturile copiilor; dacă este medic
stomatolog le prezintă elevilor măsuri de igienă orală, dar și cabinetul și instrumentele
sale de lucru. Însă, există și părinți care doar semnează carnetele de note sau nu participă
la nicio şedinţă cu părinţii – aspect la care face referire și un intervievat, responsabil al
Comisiei diriginților ,,dintr-o 100 de ședințe cu părinții, să fi fost două la care să fi asistat
toți părinții” ori fac morală în cazul unui eşec şcolar, deși rolul lor este mult mai mare: de
la ajutorul acordat copilului în monitorizarea timpului pentru a învăţa la verificarea şi
supravegherea modului cum sunt efectuate sarcinile școlare.
În general, sistemul de învățământ din această perioadă este criticat de către
profesori sau de către părinți, întrucât a format oameni rigizi, care nu înțeleg de ce nu sunt
apreciați de către elevi. Și ședinţele cu părinţii sunt frecvent criticate, deoarece moştenesc
discutarea frontală, cu toți părinții, a unor aspecte generale care nu vizează pe fiecare în
parte. Este ultima generaţie dezavantajată, care poartă obligatoriu uniformă în școală și
participă la toate activitățile patriotice, organizate și finanțate de către liderii comuniști,
iar, pe de altă parte, este avantajată pentru că a beneficiat din plin de introducerea
tehnologiei informatice.
Odată cu industrializarea au apărut cerințele formării profesionale de masă, s-au
dezvoltat continuu practici de calificare profesională (Vlăsceanu, 2019, p. 130), motiv
pentru care până în prezent nicio altă generație nu s-a prezentat profesional înarmată cu

49
 ISSUE NO. 28/2022

atât de multe diplome sau stagii de pregătire valoroase26. Cu toate că educația a devenit
principalul criteriul de selecție social în ceea ce privește inserția pe piața muncii, la
această generație se remarcă inegalități majore între generații sau chiar în interiorul
generației, principala diferențiere fiind între cei cu studii superioare și cei cu studii medii.
Referitor la cei încadrați pe piața muncii, puțini sunt aceia ce reușesc să fie mulțumiți de
ceea ce fac, motivând faptul că ,,simt că nu se află acolo unde ar trebui să fie pentru că au
lăsat celelalte aspecte baltă pentru a se realiza profesional” sau ,,nu au o viață familială
împlinită” (de la Forest Divonne, 2018, trad. 2019, pp. 9-13).
Dintre cele 92 de persoane intervievate, 33 aparţin Generaţiei Y (22 de sex feminin
și 11 de sex masculin), grupul divizându-se în două subcategorii: părinți/familia și actorii
instituționali ,,specialiști”, care intervin în procesul educativ (profesori, asistenți sociali,
medici școlari, preoți și polițiști). Predominarea persoanelor feminine în rândul
intervievaților în educație este motivată de multiplicarea profesiilor socio-educative în
societatea capitalistă.
De asemenea, grupul este dominat de cei cu studii superioare, remarcându-se
printr-un interes deosebit pentru propria perfecționare (fie sunt înscriși la obținerea
gradelor didactice, mai ales cele 8 cadre didactice, fie pentru continuarea studiilor
postuniversitare - 23 de intervievați au studii masterale, plus 7 intervievați cu studii
doctorale). Dintre aceștia din urmă, trei intervievați s-au reorientat profesional (la data
cercetării un profesor frecventa cursurile Facultății de Medicină și doi profesori urmau
cursurile Facultății de Psihologie și Științe ale Educației). Cea mai mare parte a
intervievaților deținea profesii stabile cu excepția a patru intervievați (trei profesori
suplinitori, care, în fiecare an, se prezentau la concursul de suplinire/titularizare pentru
a obține un post în învățământul preuniversitar, și un părinte care era șomer).
Referitor la existența interferențelor dintre educația oferită propriilor copii și
experiența educativă profesională, opiniile intervievațiilor sunt împărțite. Prima
categorie dominantă susține că experiența la catedră îi face mai vigilenți, ar vrea să le
ofere copiilor lor rețetele de succes ale elevilor buni și să-i menajeze de eșecurile sau de
amenințările vieții ,,văzând atâtea cazuri reușești să-ți înțelegi mai bine copiii”, ,,am învățat
de-a lungul timpului să nu evaluez copilul/elevul prin comparație, ci prin câștigul lui
personal, orice câștig îl iei ca pe o evoluție”. A doua categorie susține că are mai multe
așteptări de la propiii copii: ,,Ești un maestru dacă modelezi pe alții, deci tu îl vezi pe copilul
tău ca un model, pe copiii tăi îi vrei perfecți. Nu accepți că e copil și că greșește. E și bine ca
educator, dar sunt și dezavantaje. Eu pe profesorii mei i-am văzut ca pe niște modele, în
predarea disciplinei, iar dacă eu sunt un model pentru alții, același lucru îmi doresc să fie și
cu al meu. Când mă întorceam de la şcoală, de multe ori băiatul îmi reproşa că vin nervoasă
de la școală deoarece m-au supărat alții și mă descarc pe el. Eu voiam ca al meu să dețină

26
Referitor la diplome, merită amintit exemplul dat de către profesorul Paul Cornea: ,,Citeam zilele trecute o
declarație a guvernatorului BNR, domnul Mugur Isărescu, care, vorbind în fața unui grup de tineri, le-a spus că, la
un examen de admitere pentru candidați la un post de funcționar în Banca Națională, s-au prezentat mulți, iar
diplomele lor umpleau o cameră întreagă, dar atunci când a fost vorba de măsurarea cunoștințelor, acestea erau cu
totul inferioare cerințelor”, ,,Degradarea învățământului” în Revista 22, interviu cu profesorul Paul Cornea, nr. 35,
23-29 august 2011, p. 6.

50
 ISSUE NO. 28/2022

toate calitățile când deschide gura să-mi spună tot cum alții îmi spun în jumătate de oră.
Chiar dacă conștientizam că nu reușește să pună în practică, nu aveam răbdare” (profesor,
43 de ani) sau ,,Dacă fac comparaţie cu cei de la şcoală, am mult mai multă răbdare. Acasă
îmi mai permit, mai țip la copiii mei. Îmi propun de multe ori să mă abţin, dar la oamenii,
care ţii mai mult, se întâmplă să aştepţi mai mult, ai alte aşteptări” (profesor, 41 de ani). O
altă categorie susține că încearcă să sincronizeze ceea ce face la școală cu ceea ce face în
familie, dar nu întotdeauna reușește ,,Pe lângă cunoștinţele pe care le transmite, se oferă,
pe sine, elevilor săi, numai că nu toți elevii înțeleg lucrul acesta și îl apreciază. Evident, într-
o situație ideală, fiecare elev rămâne să aleagă de la fiecare profesor ce anume primește și
ce anume trece cu vederea”(profesor, 44 de ani).
Un alt aspect vizează valorile primite sau transmise de la o generație la alta, adică
,,ce a primit de la o generație la alta”, răspunsurile intervievațiilor se focalizează pe două
aspecte: ce au reușit să transmită și ce nu au reușit să transmită. Pe de o parte, o bună
parte dintre intervievaţi continuă să transmită mai departe valorile pe care le-au primit,
printre care: valorile social-civice ,,bunul simț, altruimul, generozitatea, corectitudinea”;
valorile profesionale ,,dorința continuă de a se perfecționa”; dragostea față de muncă
,,fiecare copil în familie avea ceva de îndeplinit în funcție de vârsta lui” sau principii de ordin
creștin ,,să respecți pe aproapele tău ca pe tine însuți, adică să nu minți, să nu furi” etc. Pe
de altă parte, alţi intervievați se autocritică în legătură cu ceea nu au reușit să transmită:
,,Sunt de părere că educaţia se diminuează ca volum şi ca profunzime şi-i duce pe tineri în
viaţă, descoperiţi în multe domeni, pentru că din ce am primit, transmit maximum 20%. Cred
că aceasta se întâmplă din cauza că ei nu ştiu să recepţioneze, nu au obișnuinţa scrierii după
dictare, nu au obişnuinţa desenului de mână, pe scurt, nu au obişnuinţa pentru munca
susținută și responsabilitate pentru cuvântul scris şi vorbit (profesor, 41 de ani). De
asemenea, un alt intervievat afirmă că ,,În educația lor am mizat pe exemplul personal,
adică să vadă de la mine și apoi ei să vină să mă întrebe, să se implice mai mult în viața de
familie. …..Am observat că ei se rezumă doar la a se mulțumi cu ce li se oferă, iar dacă fac
ceva, efectuează aceasta doar din obligație… Munca, pe care trebuie să o faci, să nu fie din
obligație și regret acesta că nu am reușit să le transmit dragostea pentru muncă. Ceea ce
înseamnă un progres astăzi este de fapt un regres pentru că nu-și mai dezvoltă copiii
gândirea, nici 5% nu fac efort să gândească pentru că primesc totul de-a gata…Nu fac efortul
lecturării, pentru că acesta este un efort, faci un efort să citești, să înțelegi ceea ce citești,
deci efortul comprehensiunii și, apoi, să ții minte două sau trei replici din ce ai citit și să
aplici.(…)
Toată viața mea am adunat cărți în speranța că și copiii mei le vor citi, dar află că
nici 10% din cărțile mele nu au citit copiii. Este o altă nemulțumire pe care o am pentru că
nu am reușit să-i conving să citească, să pună mâna pe o carte. Nu au o cultură generală,
deși au note bune la școală. Când vorbesc de copiii mei îi includ atât pe cei de acasă cât și
pe cei de la școală, pe de o parte îi înțeleg că sunt bombardați de informație”( profesor
psihopedagog, 43 de ani). În ultima perioadă, se observă o implicare tot mai scăzută a
copiilor/elevilor în procesul educaţiei formale şi o motivaţie ridicată în educaţia
informală sau nonformală (internet, mass-media etc), care pune prea mult accent în

51
 ISSUE NO. 28/2022

educaţie pe latura materială (încurajarea unui confort excesiv), se încurajează

individualismul, indiferenţa afectivă faţă de semeni.
Cercetarea calitativă a mai scos în evidență mobilitatea internă, de la rural spre
urban (9 persoane) și de la oraș la alt oraș sau dintr-un județ în alt județ (22 de persoane).
Mobilitatea de la sat la oraș este motivată de devalorizarea muncii agricole și de
oportunitățile orașului (dorința de perfecționare continuă, îmbunătățirea infrastructurii,
diversificarea servicilor publice și private), mai ales că Iașul are una dintre universitățile
de tradiție din țară.
Un alt aspect relevat de cercetarea noastră face referire la mobilitate structurală.
Un grup masiv de salariați din industrie se îndreaptă către învățământ, aspect care este
prezentat astfel de către două intervievate:
,,Alegerea profesiei a fost determinată de conjunctura politică. Înainte de anii ’89 era
la modă să fii inginer. Toţi colegii mei au dat la facultăţi tehnice chiar dacă nu aveau
înclinaţii tehnice şi aşa am ales să fiu și eu ingineră, iar după Revoluţie, când nu a mai mers
cu ingineria, am venit în învăţământ unde, de asemenea, încerc să fac această profesie cât
pot de bine”(dna X, profesor, 44 de ani).
La fel povestește și o altă intervievată ,,Iniţial, când mi-am ales profesia, a fost
pentru a fi inginer la o Societate, care avea un anume statut în Iași şi tot aici lucra şi fratele
meu. După aceea mi-am dat seama că-mi place. După anul întâi am urmat modulul
pedagogic. Mi-am zis poate vreodată îmi va ajuta. După ce am terminat facultatea, am
lucrat un an în producţie, dar nu am ajuns la Societatea la care mi-am dorit inițial și am
optat pentru învățământ, în anul următor participând la concursul de titularizare” (dna Z,
profesor, 42 de ani). În plus, conform rezultatelor unei cercetări din România27,
mobilitatea socială a crescut între 1970 și 2000, mai ales sub forma mobilității circulatorii,
în timp ce mobilitatea structurală a scăzut. Cele mai multe fluxuri de mobilitate au loc din
categoria muncitorilor manuali în categoria muncitorilor non-manuali rutinieri, proporția
persoanelor care și-au schimbat categoria de clasă socială a crescut de la 52,5% ,în 1970,
la 62,6%, în 2000; dintre cei mobili, în 1970, 45,4% și-au schimbat poziția socială în mod
,,forțat”, din cauza schimbărilor structurale, în timp ce mobilitatea circulatorie reprezintă
7%, pentru anul 2000, unde aproximativ 32, 2% din fluxurile de mobilitate sunt induse
de schimbări structurale, în timp ce mobilitatea circulatorie atinge 34,4 (Tomescu-
Dubrow, 2006, p. 46).
Alți tineri întâmpină dificultăți la debutul pe piața muncii fie în a-și găsi un loc de
muncă, fie în a-l păstra conform calificării lor pentru că în prezent primează relațiile
personale în defavoarea competențelor profesionale. De asemenea, o altă categorie de
tineri preferă slujbele în marile companii (mai ales după 2007) în detrimentul unui
contract de muncă pe durată nedeterminată, deoarece salariul este mai avantajos și există
și alte satisfacții și bonusuri profesionale, dar nu pentru multă vreme, pentru că o parte

27
Cercetare are la bază datele unor sondaje din perioada comunistă din România (baza de date provine din 1979,
din cartea intitulată ,,Socialism, Politics and Equality”, semnată de Walter Connor, care, la rândul său, face
trimitere la datele prezentate în 1974 de către Honorina Cazacu ,,Mobilitatea socială”) și din comunismul târziu
(1988) și începutul capitalismului (2000), date ce sunt preluate din studiul Poverty, Ethnicity and Gender in
Eastern Europe/PEGEE, 2000, cercetare realizată sub coordonarea lui Ivan Szelenyi (pp. 49-50).

52
 ISSUE NO. 28/2022

dintre ei părăsesc astfel de medii, deoarece sunt afectați de ,,sindromul clădirii bolnave”.
Dificultăți mai mari au acei tineri care abandonează școala la nivel gimnazial, neobținând
nici măcar o calificare. Cei mai mulți dintre aceștia ajung să fie asistați social, adică să fie
beneficiari ai Legii nr. 416/2001, lege ce privește venitul minim garantat. O altă categorie
de tineri cu studii superioare preferă locurile de muncă din străinătate, care, odată ajunși
în țările adoptive, prestează munci inferioare pregătirii lor, aspect ce reprezintă ,,drama
multor familii de după 2007”, în sensul că ,,părinţilor le este ruşine să spună că fiica lor este
menajeră în Spania, băiatul lor este muncitor necalificat în Italia, când lor le-ar fi mai uşor
să afirme că-i profesor, medic chiar dacă aceasta presupune să nu aibă cu ce-şi plăti ratele”
(dl C., 42 de ani). În cazul acestora putem vorbi de o mobilitate descendentă. În plus,
Raportul ONU din 2017 plasează România, alături de Siria, printre țările cu cea mai mare
emigrație din lume.

Concluzii
Deși înainte de anii ’89 exista o mai mare stabilitate profesională și inegalitățile
ocupaționale nu erau recunoscute oficial, după anii ’90 astfel de inegalități sunt
recunoscute în interiorul generație Y, mai frecvent întâlnite între cei cu studii superioare,
medii sau fără studii. Dacă unii tineri întâmpină dificultăți în găsirea sau păstrarea unui
loc de muncă, alții, în promovarea profesională.
Se observă o mobilitate intergeneraţională ascendentă în rândul persoanelor
intervievate, clasa dominantă fiind reprezentată de profesiile intermediare. Se pare că
această mobilitate este influenţată de creşterea nivelului de instruire oferit de către
instituţiile formale, precum şi de evoluţia structurilor economice. De asemenea, se mai
remarcă și migraţia internă a familiilor, înainte de Revoluţie, din mediul rural în mediul
urban (perioada de vârf a migraţiei din mediul rural spre cel urban este în jurul anilor
1955 şi 1965 (V. Miftode, 1984, p.164) şi, după Revoluţie, din mediul urban spre cel rural
(când cei mai mulţi dintre ei şi-au deschis afaceri în mediul rural), în special categoriile
populare (dar nu numai, căci mulţi dintre intelectuali au căutat să se întoarcă la locurile
natale, unii deschizându-şi o “mică afacere”, alţii bucurându-se de binefacerile traiului în
cadrul natural), dar şi migraţia familiilor în exterior (emigrarea) şi efectele acesteia
asupra educaţiei copiilor lor. Emigranţii, care se întorc acasă periodic, aduc în
comunitatea de origine idei şi moduri de a acţiona împrumutate din ţările adoptive,
majoritatea localizate în vestul Europei (M.Voicu şi B. Voicu, 2006, p. 19).

Bibliografie
Călinescu George, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Fundația Regală pentru
literatură și artă, București, 1941.
Chelcea Septimiu, Personalitate și societate în tranziție. Studii de psihologie socială, Societatea
Știință și Tehnică, București, 1994.
De la Forest Divonne Marion, Reinventează-ți viața profesională. Ghid practic pentru generația Y,
traducere din franceză de Liana Haidar, Editura Trei, București, 2019 (ed. fr. 2018).
Miftode Vasile, Elemente de sociologie rurală, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Zamfir Cătălin, O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi ,,după’’, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Vlăsceanu Lazăr, Educație și putere. Sau despre educația pe care încă nu a avem, Editura Polirom,
Iaşi, 2019.

53
 ISSUE NO. 28/2022

Voicu Mălina şi Voicu Bogdan, Satul românesc pe drumul către Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
Vulcănescu Mircea, Tendințele tinerei generații. Două conferințe susținute de Mircea Vulcănescu
și de Mihail Manoilescu, în Biblioteca Revistei lunare ,,Lumea nouă”, Director Mihail Manoilescu,
nr. 14, Tipografia ziarului ,,Universul”, București, 1934.
Vulcănescu Mircea, Tânăra generație, Ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Compania,
București, 2004.
Tomescu-Dubrow Irina, ,,Intergenerational Social Mobility în Romania’’, în International Journal
of Sociology, Vol 36 (1), Traducere de Cocirla Teodora, Covasan Carmen-Maria, traducere revizuită
de Cristina Raț, pp. 46-68.
Coavoux Samuel, « Karl Mannheim, Le problème des générations », Lectures [En ligne], Les
comptes rendus, 2011, mis en ligne le 25 juillet
2011https://journals.openedition.org/lectures/6081#text, consulté le 30 juin 2020.
Perivolaropoulou Nia, ,,Karl Mannheim et sa génération” în Mil neuf cent, n°10, 1992. Proudhon,
l'éternel retour pp.165-186. https://www.persee.fr/doc/mcm_1146-
1225_1992_num_10_1_1066, consultat la data de 28 iulie 2020.
Tismăneanu Vladimir (coord.), Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din
România-raport comisie, București, 2006, pp.130-478 în
http://old.presidency.ro/static/rapoarte/Raport_final_CPADCR.pdf, consultat la data de 28 iulie
2020.
Zamfir Cătălin, ,,O analiză critică a tranziției II. România în ianuarie 2012 - Către ce ne îndreptăm?”,
în Revista de Sociologie Românească, volumul XI, nr. 2, 2013, București, 28 de pagini.
https://revistasociologieromaneasca.ro/sr/article/view/2013_2_zamfir, consultat la data de 28
iunie 2021.
Zarca Bernard, ,,Mannheim Karl, Le problème des générations”, în Revue française de
sociologie,1992,33-1,pp.130-135.https://www.persee.fr/doc/rfsoc_0035
2969_1992_num_33_1_4136, consultat la data de 29 iulie 2020.

54
 ISSUE NO. 28/2022

VISUAL SYMBOLISM

Odette ARHIP,
Prof. PhD, Universitatea Ecologică București
Cristian ARHIP,
Assistent PhD, Universitatea de Medicină și Farmacie "Gr. T. Popa" Iași

Abstract. This contribution highlights the connection between the creation of the Belgian painter R.
Magritte and the logos of important companies. A surrealist painter, Magritte experimented with
many styles and revealed connections with various philosophical currents. He used to say that he was
a thinker who expressed himself through images. He was interested in formal innovation and this
paper examines a few important paintings of his career. The emphasis is on visual symbols and
chromatics.

Key words: symbol, color, visual semiotics, painting, logo.

А rtі ѕt bе lgі а n, Mа grі ttе  а  fο ѕt u n proeminent  pі сtο r  ѕu prа rе а lі s , а lе  сăru і  zbο ru rі 
bі zа rе  dе  fа ntе zі е  а mе ѕtе са u  grο а zа , pе rі сο lu l, сο mе dі а  șі  mі ѕtе ru l. Lu сrărі lе  ѕа lе  а u  fο ѕt
са rа сtе rі zа tе  dе  ѕі mbο lu rі  pа rtі сu lа rе  ― tο rѕu l fе mі nі n, „ο mu lе țu l” bu rghе z, pălărі а 
mе lο n, măru l, са ѕtе lu l, ѕtânса , fе rе а ѕtrа  șі  а ltе  ο bі е сtе  ο bі șnu і tе , са rе  е rа u  а dе ѕе а  plа ѕа tе 
în ѕі tu а țі і  nе ο bі șnu і tе  ѕа u  nе lі nі ştі tο а rе . În а nі і  1940, Mа grі ttе  а  е xpе rі mе ntа t ο  vа rі е tа tе 
dе  ѕtі lu rі , u nе ο rі  înсο rpο rând е lе mе ntе  dе  і mprе ѕі ο nі ѕm, dе  е xе mplu , în се е а  се  а  а ju nѕ
ѕă fі е  nu mі t „pе rі ο а dа  lu і  Rе nο і r”. În lu сrărі  prе сu m U nі vе rѕu l і ntе rzі ѕ (1943), Mа grі ttе  а 
pі сtа t ο  fі gu ră а ѕе mănătο а rе  u nе і  ѕі rе nе  întі nѕă pе  ο  са nа pе а  fο lο ѕі nd pе nѕu lе  lа rgі  șі  ο 
pа lе tă mο а lе  са rе  а mі ntе ștе  dе  pі сtο ru l і mprе ѕі ο nі ѕt Pі е rrе -А u gu ѕtе  Rе nο і r.
Mа grі ttе  а  е vі tа t în mο d rе pе tа t tі tlu l dе  „pі сtο r” tο сmа і  dі n са u zа  fі xărі і  ο bѕе ѕі vе 
сu  і nο vа țі а  fο rmа lă pе  са rе  ο  і mplі са  сu vântu l, prе fе rând în ѕсhі mb ѕă fі е  nu mі t u n
gândі tο r са rе  ѕ-а  е xprі mа t prі n і ntе rmе dі u l і mа gі nі lο r1. Pο а tе  сă а се а ѕtă dі ѕtі nсțі е  е ѕtе ,
dе  а ltfе l, а се е а care  clarifică се l mа і  bі nе  du а lі tа tе а  і nе xtrі са bі lă înсο rpο rа tă în ο pе rа  ѕа 
dе  а rtă: lа  fе l сu m Mа grі ttе  gândі tο ru l nu  pο а tе  fі  dе сu plа t dе  Mа grі ttе  pі сtο ru l, nі сі 
сο nțі nu tu l і ntе lе сtu а l а l pі сtu rі lο r ѕа lе  nu  pο а tе  fі  dі vο rțа t dе  а mbа lа ju l ѕău  е ѕtе tі с .
Dе pа rtе  dе  е xсlu ѕі vі tа tе а  rе сі prο сă, Mа grі ttе  сrе dе а  сă е ѕtе tі сu l șі  і ntе lе сtu а lu l ѕu nt а tât
dе  і ntе rdе pе ndе nțі  înсât u nu l nu  а r pu tе а  е xі ѕtа  fără се lălа lt șі , prі n u rmа rе , сă а сtu l dе  а 
pі сtа  șі  а сtu l dе  а  gândі  nu  ѕu nt dο u ă а сtі vі tățі  ѕе pа rа tе , сі , mа і  dе grа bă, u nа  șі  lа  fе l: „А rtа 
pі сtu rі і  е ѕtе  ο  а rtă а  gândі rі і ”2.
În tе rmі nο lο gі а  lu і  Mа grі ttе , „а ѕе mănа rе а ” nu  înѕе а mnă ο  ѕtа rе  ѕtа bі lă, ο bі е сtі vă
dе  а ѕе mănа rе  întrе  ο bі е сtе , nі сі  întrе  u n ο bі е сt șі  rе prе zе ntа rе а  lu і , сі , mа і  dе grа bă, ο 
а сțі u nе  ѕpο ntа nă, ѕu bі е сtі vă, е fе сtu а tă dе  mі ntе . А се а ѕtа  rе zu ltă dі n сrе dі nțа  lu і  Mа grі ttе 
сă mі ntе а  е ѕtе  сο mpu ѕă dі n tο t се е а  се  ο сhі u l pе rсе pе : „Gândі rе а  е ѕtе  се е а  се  vе dе  […].

1
James Harkness, ‘Translator’s Introduction’, in This is not a Pipe, Michel Foucault, Berkeley: University of
California Press, 1983, p. 2.
2
René Magritte, Ecrits Complets, ed. by André Blavier, Paris: Flammarion, 2001, p. 273.

55
 ISSUE NO. 28/2022

Dе vі nе  се е а  се  і і  ο fе ră lu mе а .” (Ѕсrі ѕο а rе  сătrе  Mі сhе l Fο u са u lt, Thі ѕ і ѕ nο t а  Pі pе , p. 57)3.
Prі n u rmа rе , а ѕе mănа rе а  сο nѕtі tu і е  u n а сt bru ѕс, і mprο vі zа t, prі n са rе  mі ntе а 
„rе а ѕе mănă” ― ѕа u  rе сο nѕtі tu і е  а pа rе nțе  pе rсе pu tе  întrе  е lе mе ntе lе  lu mе ștі  dі n са rе  е ѕtе 
făсu tă, сο mbі nând а се ѕtе  ο bі е сtе  nο u -înru dі tе  într-ο  а nu mі tă а mа lgа mа rе  ѕа u  а ltа , а ѕtfе l
înсât ѕă е vο се  се е а  се  Mа grі ttе  а  nu mі t „mі ѕtе ru l” lu mі і . Pu tе m rе mа rса  сă е xpu nе rе а  lu і 
„myѕtèrе ” а  сο nѕtі tu і t prі nсі pа lа  а mbі țі е  а  ο pе rе і  lu і  Mа grі ttе  șі  а  а păru t dе  fі е са rе  dа tă
сând ο bі е сtе lе  rе а lі tățі і  а u  fο ѕt „rе а ѕе mănа tе ” dе  сătrе  mі ntе  într-u n а ѕе mе nе а  mο d înсât
ѕă lе  dе mа ștе  сі u dățе nі а  і nе rе ntă.
А ѕtfе l, і mpο rtа ntе  ѕu nt prο се ѕе lе  сο gnі tі vе  prі mа rе  са rе  ѕtа u  lа  bа zа  prа сtі сі і 
а rtі ѕtі се  а  lu і  Mа grі ttе . А vând în vе dе rе  u n а ѕtfе l dе  ο bі е сtі v, trе bu і е  mа і  întâі  ѕă nе 
îndrе ptăm а tе nțі а  сătrе  înțе lе gе rе а  mο du lu і  în са rе  а  gândі t Mа grі ttе . Ѕprе  dе ο ѕе bі rе  dе 
pο е t (са rе , сrе dе а  е l, gândе ștе  în сu vі ntе ) șі  dе  fі lο ѕο f (са rе , сrе dе а  е l, gândе ștе  în і dе і ),
în са zu l lu і  Mа grі ttе , а mа lgа mа rе а  ο bі е сtе lο r са rе  rе zu ltă dі ntr-ο  і nсі dе nță а  а ѕе mănărі і 
nu  а  fο ѕt u nа  vе rbа lă, nі сі  u nа  сο nсе pțі ο nа lă, сі  u nа  pі сtu rа lă șі  tο сmа і  dі n а се ѕt mο tі v
mu lțі  сrі tі сі , prе сu m А .M. Hа mmа сhе r șі  А .R. Grе е lе y, dе  е xе mplu , ѕ-а u  rе fе rі t lа 
а сtі vі tа tе а  ѕа  сο gnі tі vă drе pt „gândі rе  vі zu а lă”.
Pο trі vі t lu і  Mа grі ttе , tο сmа і  а се ѕtе  і mа gі nі  mе ntа lе , prο du ѕе  а lе  а ѕе mănărі і , а r
trе bu і  nu  dο а r ѕă і nѕpі rе  pі сtu rі lе , сі , mа і  dе grа bă, ѕă lе  сο nѕtі tu і е , dе ο а rе се  nu mа і  în
а се ѕtе  mο mе ntе  trе сătο а rе  dе  „lа  préѕе nсе  і mprévі ѕі blе  dе  l'е ѕprі t” (а dі сă lа  а ѕе mănа rе )
е rа  mі ntе а  са pа bі lă ѕă ѕі ntе tі zе zе  ο bі е сtе lе  rе lе vа ntе  în mο d сο rе сt, а ѕtfе l înсât ѕă lе 
dе zvălu і е  mі ѕtе ru l. Prі n u rmа rе , і mplі са țі і lе  gândі rі і  vі zu а lе  dе vі n сlа rе : nu  е rа  nе vο і е  dе 
се е а  се  Hе nrі  Rο u ѕѕе а u  а  nu mі t „trа du се rе  і lu ѕtrа tі vă” сând а  vе nі t vο rbа  dе  prа сtі са 
а rtі ѕtі сă а  lu і  Mа grі ttе , pе ntru  сă і mа gі nе а  fu ѕе ѕе  dе jа  „pі сtа tă”, pа rсă, prі n а сtu l mе ntа l
а l а ѕе mănărі і . În сο nѕе сі nță, nu  ѕе  pο а tе  dе ѕсrі е  întrе prі ndе rе а  lu і  Mа grі ttе  са  pі сtu ră
а tât dе  mu lt сât ѕе  pο а tе  stabili сă dă fο rmă fі zі сă prе сі ѕă u nе і  і mа gі nі  са rе  е xі ѕtа  dе jа  în
întrе gі mе .
Nu  е xі ѕtă u n е xе mplu  mа і  bu n а l mο du lu і  în са rе  а се а ѕtă lе gătu ră і ntі mă dі ntrе 
gândі rе  șі  pі сtu ră ѕе  rе flе сtă în ο pе rа  lu і  Mа grі ttе  dе сât pі сtu rа  ѕа  dі n 1939, Lа  du réе 
pο і gnа rdéе . În е а , prі vі tο ru lu і  і  ѕе  prе zі ntă ο  ѕu frа gе rі е  а pа rе nt nе mο bі lа tă, сu  е xсе pțі а 
u nu і  сămі n dе  mа rmu ră dі n са rе  і е ѕе  ο  lο сο mο tі vă. А сu m, du pă сu m ѕе  ștі е , Mа grі ttе 
dе tе ѕtа  і ntе rprе tărі lе  pѕі hа nа lі tі се  а lе  ο pе rе і  ѕа lе  dе  а rtă șі , în сο nѕе сі nță, і ntе rzі се а  са 
а се ѕtе а  ѕă fі е  rе du ѕе  lа  ѕі mplе  і lu ѕtrа țі і  а lе  а ѕο сі а țі і lο r mе ntа lе . Сu  tο а tе  а се ѕtе а , nu 
pu tе m dе сât ѕă rе mа rсăm а сtі vі tа tе а  і ntе lе сtu а lă vі zі bі lă са rе  а r părе а  ѕă ѕtе а  lа  bа zа 
сο mpο zі țі е і  і mа gі nі і  șі  са rе  а r părе а  ѕă rе ѕpі ngă а fі rmа țі а  lu і  Mа grі ttе  сă се lе  dο u ă
ѕu bі е сtе  fο са lе , u n șе mі nе u  șі  ο  lο сο mο tі vă, nu  а u  nі сі ο  rе lа țі е  а ѕο сі а tі vă4. Dе  е xе mplu ,
fu mu l са rе  ѕе  rі dі сă dі n сο șu l lο сο mο tі vе і  е ѕtе  du ѕ înа pο і  șі  dі ѕpа rе  în сο șu l șе mі nе u lu і ,
а șа  сu m ѕ-а r întâmplа  dа сă а r fі  u n fο с în vа tră, і а r е xtе rі ο ru l ѕău  nе gru  са  fu nі ngі nеa 

3
Acesta este un concept care ar părea să aibă ecou în pictura lui Magritte din 1929, Le faux miroir, în care privitorul
este prezentat cu un ochi enorm, al cărui iris este umplut cu un peisaj luminos, măturat de nori, ca și cum ar reflecta
acel la care se uită. În mod remarcabil, totuși, retina - partea a ochiului care servește drept fereastră către interior
- apare, prin comparație, un gol negru, circular, de parcă mintea ar fi excizat și furat acea parte a imaginii pentru a
o stoca în memorie.
4
A. M. Hammacher, René Magritte, trans. by James Brockway, London: Thames & Hudson, 1986, p. 24.

56
 ISSUE NO. 28/2022

а mі ntе ștе  nu  nu mа і  brі сhе tе lе  dе  сărbu nе  са rе  а r а rdе  în і ntе rі ο r, șе mі nе u l, dа r șі  се lе 
са rе  а rd în prе zе nt în і ntе rі ο ru l lο сο mο tі vе і  în ѕі nе .
U nu l dі ntrе  се lе  mа і  frе сvе ntе  е lе mе ntе  е ѕtе tі се , pе  са rе  Mа grі ttе  lе  fο lο ѕе ștе , е ѕtе 
са dru l. Fі е  сă е ѕtе  vο rbа  dе ѕprе  ο  fе rе а ѕtră, ο  u șă, ο  ο glі ndă, pе rе țі і  u nе і  înсăpе rі  ѕа u  ο 
pânză, rа mе  șі  înса drа rе . Dі ѕpο zі tі vе lе  ѕu nt ο mnі prе zе ntе  în pі сtu rі lе  lu і  Mа grі ttе  șі 
ѕе rvе ѕс са  șі  „са dru ”, pа rсă, pе ntru  і nvе ѕtі gа țі і lе  ѕа lе  vі zu а lе  а lе  prο blе mе lο r сο nсе ptu а lе .
Pο а tе  се а  mа і  сu nο ѕсu tă dі ntrе  а се ѕtе  „pі сtu rі  сu  un са dru ” е ѕtе  ο pе rа  dе  а rtă în u lе і  pе 
pânză dі n 1933, Lа  сο ndі tі ο n hu mа і nе , са rе  а bο rdе а ză întrе bărі  lе gа tе  dе  rе а lі tа tе ,
rе prе zе ntа rе , mе tа fі zі сă șі  prа сtі са  pі сtu rі і  în ѕі nе . În е а , prі vі tο ru lu і  і  ѕе  prе zі ntă ο 
fе rе а ѕtră са rе  dă ѕprе  u n pе і ѕа j bu сο lі с, dі rе сt în fа țа  сărе і а  ѕtă ο  pânză са rе , prο bа bі l,
înfățі șе а ză tο сmа і  а се а  pο rțі u nе  dе  pе і ѕа j pе  са rе  ο  întu nе сă. Pu tе m, а șа dа r, ѕă
і dе ntі fі сăm і mе dі а t се l pu țі n dο u ă са drе : fе rе а ѕtrа , dе jа  u n ѕі mbο l ѕtа bі lі t а l rе lа țі е і  dі ntrе 
rе а lі tа tе  șі  rе prе zе ntа rе  în pі сtu ră șі  lі tе rа tu ră, șі  pânzа , са rе , du pă А ndré Brе tο n, е ѕtе  е а 
înѕășі  u n tі p dе  fе rе а ѕtră5. Са  u rmа rе  а  dі а lο gu lu і  dі ntrе  а се ѕtе  dο u ă са drе , dі ѕtі nсțі а 
dі ntrе  rе а lі tа tе  șі  і lu zі е  dе vі nе  ο а rе сu m nе bu lο а ѕă: і mа gі nе а  dе  pе  pânză înfățі șе а ză сu 
а dе vărа t се е а  се  а ѕсu ndе ? Dа сă dа , îl rе prе zі ntă сο rе сt? Șі  ѕе gmе ntu l а ѕсu nѕ а l pе і ѕа ju lu і 
е xі ѕtă і ndе pе ndе nt dе  а се а  rе prе zе ntа rе ? Nu  е xі ѕtă ο  mο dа lі tа tе  ѕі gu ră dе  а  ștі , dа r а vând
în vе dе rе  flu і dі tа tе а  trа nѕfе ru lu і  dі ntrе  pе і ѕа ju l rе а l șі  се l pі сtа t, а m fі  înсlі nа țі  ѕă
răѕpu ndе m а fі rmа tі v lа  tο а tе  се lе  trе і  întrе bărі . Făсând а се ѕt lu сru , tο tu șі , nе  înșе lăm,
pе ntru  сă а m fο ѕt păсălі țі  dе  ѕtі lu l са rа сtе rі ѕtі с а l lu і  Mа grі ttе  de  а  nе  ѕі tu а  în nа rа țі u nе а 
pі сtu rі і  în ѕі nе , а dі сă în lu mе а  lu і  Lа  сο ndі tі ο n hu mа і nе  șі  nu  а m ο bѕе rvа t е xі ѕtе nţа  u nu і 
а l trе і lе а  са dru : pânzа  е xtrа dі е gе tі сă. А ѕtfе l, dе  îndа tă се  nе -а m dа t ѕе а mа  dе  е rο а rе а 
nο а ѕtră șі  nе -а m rе а ѕu mа t pu nсtu l dе  vе dе rе  е xtе rn lе gі tі m, nu  nu mа і  сă răѕpu nѕu l
nο ѕtru  prο vі zο rі u  а fі rmа tі v trе bu і е  ѕă dе vі nă u nu l dе fі nі tі v nе gа tі v, dа r înѕășі  întrе bărі lе 
ѕе  prăbu șе ѕс în і ntе rі ο r șі  dе vі n а bѕu rdе , dе ο а rе се  ștі m сă а mbе lе  părțі  а lе  pе і ѕа ju lu і  ѕu nt
dе  fа pt pі сtа tе  șі  сă, în rе а lі tа tе , nu  е xі ѕtă nі mі с în ѕpа tе lе  pânzе і  dі е gе tі се , în а fа ră dе 
pânzа  а lbă а  pânzе і  lа  са rе  nο і  înșі nе  nе  u і tăm în prе zе nt. А ѕе mе nе а  tο nu rі  pе rѕpе сtі vі ѕtе ,
і mplі са tе  dе  dі ѕprе țu l lu і  Mа grі ttе  șі  dе  fο lο ѕі rе а  u nο r nа rа țі u nі ―са dru  mu ltі plе ,
întrе țе ѕu tе , îl dе tе rmі nă prο mpt pе  ѕpе сtа tο r ѕă pu nă lа  îndο і а lă а dе văru l, fі а bі lі tа tе а  șі 
ѕtа bі lі tа tе а  prο prі е і  pе rсе pțі і  а ѕu prа  rе а lі tățі і .
Ѕu prа rе а lі ѕtu l bе lgі а n Rе né Mа grі ttе  а  ѕu gе rа t а dе ѕе а  сă vе dе m lu mе а  са  prі ntr-ο 
pе rdе а  plа tă. Ο bѕе rvа țі а  ѕа  е vі dе nțі а ză се е а  се  mu lțі  ο а mе nі  dе  ștі і nță dі n vі zі u nе 
сο nѕі dе ră а  fі  ο  fu nсțі е  се ntrа lă а  pе rсе pțі е і  vі zu а lе , trа nѕmu tа rе а  і mа gі nі lο r rе tі nі е nе 
plа tе  șі  prο tе і се  în е xpе rі е nțе  dе  ο bі е сtе  șі  ѕсе nе  mа tе rі а lе  ѕtа bі lе  șі  trі dі mе nѕі ο nа lе . Сu 
tο а tе  а се ѕtе а , ο  а bο rdа rе  rа dі са l dі fе rі tă ѕu ѕțі nе  сă а ѕpе сtе lе  pе rсе pțі е і  mа tе rі а lе lο r șі 
ѕсе nе і  а pа r fără а  ѕе  а trі bu і  rе lа țі і  dе  prο fu nzі mе  dі fе rі tе lο r părțі  а lе  і mа gі nі і  (а dі сă, fără
а  ѕе gmе ntа  і ntrа rе а  în zο nе lе  fі gu rе і  șі  а lе  tе rе nu lu і ). În ѕсhі mb, а се ѕtе  mο dе lе  trа tе а ză
і mа gі nі lе  са  tе xtu rі , і а r dі ѕсrі mі nа rе а  vі zu а lă șі  сlа ѕі fі са rе а  са  prο blе mе  dе  prο се ѕа rе  а 
і mа gі nі lο r în rа pο rt сu  ѕtа tі ѕtі сі lе  glο bа lе  ѕа u  lο са lе . Dе șі  mο dе lе lе  dе  ѕtа tі ѕtі сі  dе  і mа gі nе 

5
André Breton, Le surréalisme et la peinture, Paris: Gallimard, 2002, p. 3.

57
 ISSUE NO. 28/2022

ѕu nt bu nе  în а  і mі tа  u nе lе  а ѕpе сtе  а lе  pе rсе pțі е і  u mа nе , u n mο tі v rе сu rе nt în pі сtu rі lе  lu і 
Mа grі ttе  а rа tă сă nu  pο t е xplі са  pе  dе plі n nі сі  pе rсе pțі а  mа tе rі а lă, nі сі  pе rсе pțі а  ѕсе nе і .
În Dο nа tο ru l fе rі сі t а l lu і  Mа grі ttе  (1966), а се е а șі  і mа gі nе  pο а tе  і ndu се  pе rсе pțі і 
bі ѕtа bі lе  а ѕu prа  u nu і  mа tе rі а l ѕа u  а  u nе і  ѕсе nе . Се е а  се  fа се  са  rе gі u nе а  се ntrа lă ѕă а rа tе 
са  u n mа tе rі а l fа ță dе  ο  ѕсе nă е ѕtе  а trі bu і rе а  ѕtа tu tu lu і  fі gu rі і  ѕа u  а  tе rе nu lu і  а се lе і 
rе gі u nі . Сu  а ltе  сu vі ntе , а і сі  а vе m ο  ѕі tu а țі е  în са rе  а nа lі zа  glο bа lă lа  nі vе l dе  і mа gі nе  nu 
е ѕtе  în mο d сlа r ѕu fі сі е ntă pе ntru  а  е xplі са  pе rсе pțі а  mа tе rі а lu lu і  ѕа u  а  ѕсе nе і . Ο  і mа gі nе 
а  ѕсе nе і  сο nțі nе  ο  ѕі lu е tă, са rе  сο nțі nе  ο  а ltă і mа gі nе  а  ѕсе nе і . Ѕі lu е tа  е ѕtе  bі ѕtа bі lă,
а părând fі е  са  ο  rе gі u nе  fі gu rа tі vă а l сărе і  ѕpа țі u  pο zі tі v е ѕtе  а сο pе rі t ѕа u  u mplu t сu 
tе xtu rа  ѕсе nе і  і ntе rі ο а rе , fі е  са  ο  rе gі u nе  dе  ѕο l са rе  ο fе ră ο  fе rе а ѕtră сătrе  ο  ѕсе nă mа і 
îndе părtа tă. А се ѕt „mο tі v fі gu ră-fο nd rе vе rѕі bі l” dе mο nѕtrе а ză сă pе rсе pțі а  u nе і  rе gі u nі 
а  і mа gі nі і  са  mа tе rі а l fа ță dе  ο  ѕсе nă nu  pο а tе  fі  е xplі са tă prі n ѕtа tі ѕtі сі lе  і mа gі nі і  ѕа lе ,
dе ο а rе се  ѕtа tі ѕtі сі lе  і mа gі nі і  rămân а се lе а șі  pе  măѕu ră се  pе rсе pțі а  nο а ѕtră ѕе  ѕсhі mbă.
Mа і  dе grа bă, trе bu і е  ѕă fа се m а pе l lа  сο nсе ptе lе  сlа ѕі се  dе  ο rgа nі zа rе  pе rсе ptі vă
(ѕе gmе ntа rе  șі  а trі bu і rе  fі gu ră-fο nd) pе ntru  а  е xplі са  u n а ѕpе сt fu ndа mе ntа l а l pе rсе pțі е і 
mа tе rі а lе lο r șі  ѕсе nе і , șі  а nu mе  dа сă ο  rе gі u nе  а pа rе  са  mа tе rі а l ѕа u  са  ѕсе nă în prі mu l
rând.
Tа blο u l înfățі șе а ză ѕі lu е tа  u nе і  pе rѕο а nе  cu ο  pălărі е  mе lο n pе  u n fu ndа l vі șі nі u .
În pа rtе а  dе  jο ѕ а  pânzе і  ѕе  а flă u n mі с zі d dі n сărămі zі  dе  pі а tră, dе а ѕu prа  сăru і а  ѕе 
ѕprі jі nă u n сlο pο t dе  а rgі nt. І ntе rі ο ru l ѕі lu е tе і  înfățі șе а ză ο  ѕсе nă dе  ѕе а ră: ο  са ѕă сu 
і ntе rі ο ru l lu mі nа t ѕе  ο dі hnе ștе  prі ntrе  nі ștе  сο pа сі  într-ο  zο nă ru rа lă împădu rі tă, сu  lu nа 
vі zі bі lă pе  се r. Dο nа tο ru l fе rі сі t а rе  dο u ă сο mpο nе ntе  сhе і е : u n сο ntu r (са rе  сο nѕtі tu і е 
а dе ѕе а  ѕі lu е tа  u nu і  ο bі е сt fа mі lі а r) șі  dο u ă і mа gі nі  dе  ѕсе nă în rе gі u nі lе  dе  pе  а mbе lе 
părțі  а lе  сο ntu ru lu і . Сο mpο zі țі а  і nvі tă dο u ă pе rсе pțі і  dі fе rі tе :
(1) Ѕі lu е tа  а pа rе  са  ο  „fі gu ră” са rе  е ѕtе  а сο pе rі tă ѕа u  u mplu tă сu  і mа gі nе а  ѕсе nе і 
і ntе rі ο а rе . Сând ѕе  gе nе rе а ză а се а ѕtă pе rсе pțі е , і mа gі nе а  ѕсе nе і  і ntе rі ο а rе  pа rе  rе lа tі v
plа tă. Pο а tе  а părе а  са  ο  plа сă pі сtа tă ѕа u  са  ο  drа pе rі е  pе ѕtе  u n vο lu m 3D (са rе  е ѕtе  ѕu btі l
ѕu bînțе lе ѕ dе  fο rmа  сο nvе xă а  rе gі u nі і ) ѕа u  са  u mplu tu rа  е xtі nѕă ѕpа țі а l а  а се lu і  vο lu m.
În tο а tе  а се ѕtе  са zu rі , а trі bu і rе а  а се ѕtе і  rе gі u nі  а  ѕtа tu tu lu і  dе  fі gu ră nе  fа се  ѕă ο 
pе rсе pе m са  u n fе l dе  mа tе rі а l.
(2) Dа сă tе  сο nсе ntrе zі  pе  dе tа lі і lе  ѕсе nе і  і ntе rі ο а rе , ѕі lu е tа  а pа rе  în ѕсhі mb са  ο  fе rе а ѕtră
сătrе  pе і ѕа ju l ru rа l. În а се а ѕtă і ntе rprе tа rе  „lа  ѕο l”, і ndі са țі і lе  dе  prο fu nzі mе  а lе  і mа gі nі і 
ѕсе nе і  і ntе rі ο а rе  dе vі n mа і  prο е mі nе ntе  șі , în lο с ѕă pа ră lі mі tа tе  lа  u n ѕpа țі u  dе 
dі mе nѕі u nе а  u nе і  pе rѕο а nе , ѕсе nа  pа rе  ѕă ѕе  е xtі ndă în tο а tе  dі rе сțі і lе  în ѕpа tе lе  plа nu lu і 
і mа gі nі і . Pе rсе pțі і lе  fі gu rе і  șі  а lе  fο ndu lu і  ѕu nt bі ѕtа bі lе . Сu  tο а tе  а се ѕtе а , dі fе rі țі 
ο bѕе rvа tο rі  pο t găѕі  u nа  ѕа u  а ltа  pе rсе pțі е  mа і  nа tu rа lă, і а r ѕсhі mbа rе а  і ntе rprе tărі і 
і mа gі nі і  pο а tе  dе pі ndе  dе  lο сu l în са rе  pа rtі сі păm. Dе  е xе mplu , dе ѕсο pе rі m сă а tе nțі а  lа 
і ndі сі і  dе  ο сlu zі е  а сο lο  u ndе  ѕі lu е tа  ѕе  întâlnе ștе  сu  pе rе tе lе  dе  pі а tră fа сі lі tе а ză pе rсе pțі а 
fі gu rі і , în tі mp се  а tе nțі а  lа  са ѕă tі ndе  ѕă prο mο vе zе  pе rсе pțі а  tе rе nu lu і . Ѕі lu е tе lе  fο lο ѕі tе 
pе ntru  а  gе nе rа  mο tі vu l tі nd ѕă а і bă mu ltе  dі ntrе  prο prі е tățі lе  сlа ѕі се  са rе  prο du с ο 
pе rсе pțі е  а  fі gu rі і , сu m а r fі  сο nvе xі tа tе а , ѕu prа fа țа  mі сă, і nсі ntа  șі  ѕі mе trі а . Dе  а ѕе mе nе а ,
ѕu nt dе  ο bі се і  ο bі е сtе  fа mі lі а rе , се е а  се  сο ntrі bu і е  șі  mа і  mu lt lа  і ntе rprе tа rе а  fі gu rі і . Ο 
і ntе rprе tа rе  lа  ѕο l pа rе  ѕă fі е  mа і  prο bа bі lă а tu nсі  сând і mа gі nе а  ѕсе nе і  і ntе rі ο а rе 

58
 ISSUE NO. 28/2022

сο nțі nе  u n ο bі е сt се ntrа l са rе  а trа gе  а tе nțі а  șі  сrе ștе  prο се ѕа rе а  і ndі са țі і lο r dе  а dânсі mе 
în а се а ѕtă rе gі u nе . А се ѕt е fе сt pο а tе  fі  ο  е xсе pțі е  dе  lа  rе gu lа  сο nfο rm сărе і а 
„а ссе ntu а rе а ” (а dі сă, а trа gе rе а  а tе nțі е і  а ѕu prа ) rе gі u nі lο r u nе і  і mа gі nі  dе tе rmі nă, în
gе nе rа l, ѕă lі  ѕе  а trі bu і е  ѕtа tu tu l dе  fі gu ră. А șа  сu m а m făсu t а lu zі е , în u nе lе  са zu rі  а lе 
mο tі vu lu і  lu і  Mа grі ttе , ο  і mа gі nе  а  ѕсе nе і  са rе  е ѕtе  ο rgа nі zа tă са  ο  fі gu ră pο а tе  părе а  сă
ѕе  bο mbе а ză în е xtе rі ο r. А ѕtfе l dе  і mprе ѕі і  pο t rе flе сtа  dе fο rmа rе а  а ѕpе сtu lu і  ѕpа țі а l
pе rсе pu t а l ѕсе nе і  pе  bа zа  fο rmе і  сο nvе xе  а  сο ntu ru lu і  ѕău  dе lі mі tа rе , са rе  ο fе ră în ѕі nе 
і ndі сі і  pе ntru  а dânсі mе . А ѕtfе l, а tât а ѕpе сtu l ѕpа țі а l pе rсе pu t, сât șі  prο prі е tățі lе 
mа tе rі а lе  а lе  u nе і  і mа gі nі  dе  ѕсе nă dе pі nd dе  а lο са rе а  fі gu ră-ѕο l șі  dе  і ndі са țі і lе  mе trі се 
dе  а dânсі mе  în сο ntu ru l ѕău  dе  dе lі mі tа rе . În mο tі vu l bі ѕtа bі l а l lu і  Mа grі ttе , а lο са rе а 
ѕtа tu tu lu і  fі gu ră fа ță dе  tе rе n u nе і  rе gі u nі  а  і mа gі nі і  (șі , prі n u rmа rе , а ѕpе сtu l а се ѕtе і а  са 
mа tе rі а l fа ță dе  ѕсе nă) pο а tе  dе pі ndе  а dе ѕе а  dе  fа ptu l сă nе  lu ăm în сο nѕі dе rа rе 
і ndі са țі і lе  mе trі се  dе  а dânсі mе  în сο ntu ru l сο nvе x а l rе gі u nі і  (са rе  prο mο vе а ză pе rсе pțі а 
u nu і  vο lu m fі gu rа l), ѕа u  mа і  dе grа bă lа  і ndі сі і  dе  prο fu nzі mе  în са dru l і mа gі nі і  (са rе 
prο mο vе а ză pе rсе pе rе а  а се ѕtе і а  са  ο  rе gі u nе  dе  bа ză). Mа і  mu lt dе сât а tât, сο mu tа rе а 
а сtі vă întrе  а се ѕtе  і ntе rprе tărі  mа tе rі а lе  șі  ѕсе nе  е ѕtе  prο bа bі l ο  pа rtе  і mpο rtа ntă а 
plăсе rі і  dе  а  vі zі ο nа  а се ѕt mο tі v în ο pе rа  lu і  Mа grі ttе .
În pі сtu rі  prе сu m Dο nа tο ru l fе rі сі t, nі сі ο  ѕсhі mbа rе  în ѕtа tі ѕtі сі lе  і mа gі nі і  nu 
dе tе rmі nă dа сă trе се m dе  lа  а  vе dе а  ο  rе gі u nе  са  pе  ο  ѕсе nă lа  а  ο  vе dе а  са  pе  u n mа tе rі а l.
А і сі , е xplі са rе а  а  се е а  се  vе dе m nе се ѕі tă u n а pе l lа  rе prе zе ntărі lе  vі zu а lе  са rе  nu  ѕu nt
bа zа tе  pе  і mа gі nі  - а dі сă lа  nο țі u nі lе  сlа ѕі се  dе  ѕе gmе ntа rе , ο rgа nі zа rе  pе rсе ptі vă șі 
rе prе zе ntа rе  dі ѕtа lă. Du pă сu m ο bѕе rvă Mа grі ttе , „Pе ntru  prі vі tο r, сο pа сu l ѕе  а flа 
ѕі mu ltа n în і ntе rі ο ru l са mе rе і  dі n і mа gі nе  șі  а fа ră în pе і ѕа ju l rе а l”. Pο а tе  сă pu tе m învățа 
се vа  dі n сο nсе ntrа rе а  pе rѕі ѕtе ntă а  lu і  Mа grі ttе  pе  pο tе nțі а lа  „trădа rе  а  і mа gі nі lο r” șі  dі n
pе rсе pțі а  ѕа  rе сu rе ntă сă а ѕpе сtu l u nе і  і mа gі nі  е ѕtе  în mа rе  măѕu ră dе tе rmі nа t dе  mο du l
în са rе  nο і , са  prі vі tο rі , ο  а nа lі zăm. Țе vі , pălărі і  dе  bο lο vа nі  șі  mе rе  ѕu nt сâtе vа  dі ntrе 
і mа gі nі lе  са rе  u mplu  pі сtu rі lе  lu і  Rе nе  Mа grі ttе . Ѕu bі е сtu l dе  zі  сu  zі  а l lu і  Mа grі ttе  е ѕtе 
е vі dе nt ѕu blі nі а t, а ѕtfе l înсât ѕpе сtа tο ru l е ѕtе  і mе dі а t сο nfru ntа t сu  ο bі șnu і nțа  tu tu rο r.
Dе  се  а trа gе  а tât dе  mu lt а tе nțі а  а ѕu prа  а се ѕtο r ο bі е сtе  сο mu nе ? Bărbа țі  pu rtând
сο ѕtu mе  șі  pălărі і  dе  bο lο vа n са rе  plο u а  dі n се r; țе vі  са rе  plu tе ѕс în а е r... Dе  се  ѕă prе zі nțі 
ο bі е сtе lе  dе  zі  сu  zі  în mο du rі  а tât dе  bі zа rе  șі  і mpο ѕі bі lе ? Dе ο а rе се  і mа gі nе а 
ѕu prа rе а lі ѕtă і mplі сă u tі lі zа rе а  dе  ο bі е сtе  rе сu nο ѕсu tе , ѕprе  dе ο ѕе bі rе  dе  ѕtі lu rі lе 
а rtі ѕtі се  nе rе prе zе ntа tі vе  са rе  е rа u  pο pu lа rе  în а се а  pе rі ο а dă, е ѕtе  ο  mі șса rе  dе  а rtă
prі nсі pа lă dе  u tі lі zа t într-ο  dі ѕсu țі е  dе ѕprе  rе prе zе ntа rе а  сu ltu rа lă. А rtа  lu і  Rе nе 
Mа grі ttе  е ѕtе  u șο r dе  dе ѕсі frа t ― în mο d сlа r, е l dе ѕсrі е  ѕu bі е сtе  prе сu m mе rе lе  ѕа u 
bărbа țі і  ѕăі  pu rtând pălărі і  dе  bο lο vа nі ... tο tu șі  ѕі mplі tа tе а  lu і  е ѕtе  vădі t înșе lătο а rе .
Е xі ѕtă mа і  mu lt а і сі  dе сât ѕе  vе dе . Ο  lе gătu ră dі ѕtі nсtă, сu  un сο nțі nu tt fі lο zο fі с, lе а gă
rе prе zе ntărі lе  ѕа lе  dе  tе ο rі а  ѕο сі а lă.
Trădа rе а  і mа gі nі lο r а  lu і  Mа grі ttе , pі сtа tă în 1948, ѕе  сο nfru ntă сu  prο се ѕu l dе  а 
сrе а  ѕе nѕ. Lа  prі mа  vе dе rе  а  pі сtu rі і , prі vі tο ru l vе dе  ο  pі pă dе  fu mа t ο bі șnu і tă rе dа tă сu 
е xpе rtі ză pе  u n fu ndа l ѕο lі d, mа rο . Țе а vа  pа rе  а  fі  făсu tă dі n lе mn dе  сu lο а rе  mа rο . Pі е ѕа 
е ѕtе  rе а lі zа tă dі n lе mn nе gru . Țе а vа  е ѕtе  mο dе lа tă сu  prі се pе rе  prі n lu mі nă șі  u mbră. Ѕu b
țе а vă ѕu nt сu vі ntе lе , Се сі  n’е ѕt pа ѕ u nе  pі pе . Сu vі ntе lе  ѕu nt ѕсrі ѕе  cu fonturi сu rѕі vе,  а ѕtfе l

59
 ISSUE NO. 28/2022

înсât ѕă fі е  pе rfе сt е xе сu tа tе , lа  fе l са  pі pа . Mі ntе а  prі vі tο ru lu і  trе се  prі n prο се ѕu l dе 
dе сο dі fі са rе  а  rе prе zе ntărі і , а șа  сu m ѕ-а  dі ѕсu tа t а ntе rі ο r. Ο сhі і  zăbο vе ѕс pе  сu rbа 
grа țі ο а ѕă а  țе vі і  șі  mі ntе а  îșі  pο а tе  а mі ntі  а rο mа  dе  tu tu n, nе tе zі mе а  lе mnu lu і  lu ѕtru і t șі 
pο а tе  сhі а r ѕă lе  а ѕο сі е zе  сu  ο  а nu mі tă pе rѕο а nă са rе  fu mе а ză ο  pі pă. Rе prе zе ntа rе а  u nе і 
сο ndu сtе  е ѕtе  сο mu nі са tă сlа r, tο tu l într-ο  frа сțі u nе  dе  ѕе сu ndă. În сο ntі nu а rе , ο сhі і 
ο bѕе rvă ѕсrі ѕu l се ntrа t ѕu b țе а vă. Сu vі ntе lе  frа nсе zе  dе сlа ră, în ѕсrі ѕu l lο r pе rfе сt
caligrafic, сă а се а ѕtа  nu  е ѕtе  ο  pі pă. Dе ο dа tă apare сο nfu zіa  din cauza paradoxului. Сі nе  а 
ѕсrі ѕ а се ѕtе  сu vі ntе ? А  fο ѕt vа ndа lі zа t tа blο ul ? Se deduce că e а rtі ѕtu l,  nu  vrе u n dе lі nсvе nt,
deoarece сu vі ntе lе  ѕu nt prе а  bі nе  gândі tе  са  pа rtе  і ntе grа ntă а  dе ѕі gnu lu і  gе nе rа l pе ntru 
а  fі  а ltсе vа  dе сât ο  pа rtе  а  і mа gі nі і  ο rі gі nа lе . Dе  се   ο fе ră а rtі ѕtul і nfο rmа țі і  сο ntrа dі сtο rі і ?
Е l а  rе dа t ο  rе prе zе ntа rе  а  u nе і  țе vі  pе rfе сtе , tο tu șі  lі mbа ju l ѕău  nе а gă сο dі fі са rе а 
а се ѕtе і а  са  а tа rе . Сhі а r nu  е ѕtе  ο  țе а vă? Prі vі tο ru l ѕе  u і tă dі n nο u  lа  țе а vă în сău tа rе а  u nο r
і ndі сі і  са rе  а r pu tе а  dе zvălu і  u n răѕpu nѕ а ѕсu nѕ і ntе lі gе nt, dа r fără nі сі u n rе zu ltа t.
Rе prе zе ntа rе а  denotează,  сu  ѕі gu rа nță, „țе а vă”. Prі vі tο ru l rе vі nе  lа  сu vі ntе lе  dе  dе dе ѕu bt,
însă сο nflі сtu l persistă . Privirea se îndreaptă spre tі tlul cărții  cu  ο  ѕpе rа nță dе  clarificare .
Tі tlu l ar putea sugera   tră dа rе а  і mа gі nі lο r. Prі vі tο ru l ο bі șnu і t ѕе  pο а tе  întο а rсе  în сο nfu zі е 
șі  са u tă ο  а ltă pі е ѕă dе  а rtă pе  са rе  ѕă ο  сο ntе mplе . Dа r semioticianul zâmbе ștе  șі  ѕе 
bu сu ră dе  сο mе ntа rі u l а rtі ѕtu lu і .
Mа nі fе ѕtu l pictorului а  dе сlа rа t сă va trа tа  lu mе а  bі zа r, ca în lu mе а  vі ѕе lο r șі  a
fа ntа ѕtі сu lui. І nflu е nțа t  dе  Ѕі gmu nd Frе u d, і mа gі nі lе  nu  а u  rе prе zе ntа t întο tdе а u nа  се е а 
се  creau impresia . Pο trі vі t lu і  Frе u d, ο  і mа gі nе  dе  vі ѕ а r pu tе а  rе prе zе ntа  а ltсе vа  ― ο 
dο rі nță rе prі mа tă, mе mο rі е , frі сă ѕа u  а ltă е mο țі е . Prі n u rmа rе , сο nfο rm а се ѕtе і  nο țі u nі ,
țе а vа  pο а tе  fі  і ntе rprе tа tă са  ο  і mа gі nе  dе  vі ѕ și са  rе prе zе ntа tі vă pе ntru  а ltсе vа . În а се ѕt
са z, ѕсrі ѕu l dе  mână е ѕtе  сο nѕі dе rа t а dе vărа t ― а се а ѕtа  nu  е ѕtе  ο  țе а vă, ѕа u  се l pu țі n nu 
rе prе zі ntă ο  țе а vă. Сu  tο а tе  а се ѕtе а , Mа grі ttе  ѕ-а  impus сu  і mа gі nі  сο mu nе , u șο r dе 
înțе lе ѕ, ѕprе  dе ο ѕе bі rе  dе  lu сrărі lе  а ltο r ѕu prа rе а lі ştі  са rе  а u  сău tа t ѕă fі е  ο bѕсu ri.
Mа grі ttе  а  încercat ѕă fі е  înțе lе  ѕ prі n ο bі е сtе  сο mu nе  сu  са rе  ѕu ntе m  fа mі lі а rі zа țі . El 
fο lο ѕе ștе  сlа r dο u ă mе dі і  în Trădа rе а  і mа gі nі lο r: і mа gі nе а  vі zu а lă șі  lі mbа ju l ѕсrі ѕ. Ele
ѕu nt ju xtа pu ѕе  în а șа  fе l înсât ѕă prο du сă сο nflі сtе  сu  prі vі rе  lа  tе xt ѕа u  mе ѕа j. Cο nflі сtul
dе  tе xt prο vο а сă сο nfu zі е  pе ntru  prі vі tο r pе ntru  а -l dе tе rmі nа  ѕă mе dі tе zе  а ѕu prа 
tе xtu lu і . Sе  сο nfru ntă сu  ѕе nѕu l rе flе сtа t prі n fа ptu l сă nе а gă сă е ѕtе  țе а vа  сο mu nă pе  са rе 
ο  сu nο а ștе m сu  tο țі і . Сο nfu zі а  trăі tă dе  prі vі tο r ѕе rvе ștе  drе pt і mbο ld ѕă ѕе  gândе а ѕсă lа 
а ltе  tе xtе  pο ѕі bі lе  pе ntru  pі сtu ră. Mа grі ttе  а  pі сtа t Trădа rе а  і mа gі nі lο r dе  mа і  mu ltе  ο rі ,
ο fе rі nd fі е сăru і а  dο а r dі fе rе nțе  mі nі mе . Сu vântu l (ѕа u  „ѕе mn”) „і mа gі nі ” а і сі  pο а tе 
rе prе zе ntа  mа і  mu lt dе сât і mа gі nі  vі zu а lе  – pο а tе  rе prе zе ntа  ѕе mnе  (а șа  сu m е ѕtе  ѕtu dі а t
în ѕе nѕ ѕе mі ο tі с) în gе nе rа l. Întrе gu l dο mе nі u  а l ѕе mі ο tі сі і  pu nе  ѕu b ѕе mnu l întrе bărі і  șі 
ѕtu dі а ză u tі lі zа rе а  ѕе mnе lο r șі  ѕе mnі fі са țі а  lο r. Се е а  се  е ѕtе  сu nο ѕсu t pο а tе  ѕă nu  fі е 
nе а părа t се е а  се  е ѕtе . Се е а  се  nе  pu tе m gândі  са  fі і nd ο  țе а vă nе  pο а tе  trădа  șі  ѕе  vа 
dο vе dі  а  fі  сu  tο tu l а ltсе vа . Ѕe poate înțelege  сă, dа сă Mа grі ttе  а r fі  lu а t ο  țе а vă а dе vărа tă
șі  а r fі  lі pі t-ο  dе  pânză, tο t nu  а r fі  ο  țе а vă, dе ο а rе се  șі -а r fі  ѕсhі mbа t ѕсο pu l în ѕе mnu l
u nе і  țе vі . Ο pе rа  lu і  Rе nе  Mа grі ttе  ѕu gе rе а ză сă lu mе а  а r pu tе а  ѕă nu  fі е  а tât dе  rа țі ο nа lă
șі  ο rdο nа tă pе  сât nе  plа се  ѕă сrе dе m. Tа blο u l ѕău  і ntі tu lа t Ο glі ndа  fа lѕă înfățі șе а ză u n
ο сhі  u mа n, dе ѕе nа t а ѕtfе l înсât ѕă u mplе  plа nu l tа blο u lu і . Pі сtu rа  і nсlu dе  zο nа  і mе dі а t

60
 ISSUE NO. 28/2022

înсο nju rătο а rе  а  plе ο а pе і . Е ѕtе  і mpο rtа nt dе  rе mа rса t а се а ѕtă і nсlu dе rе , dе ο а rе се 

сrе е а ză сο е rе nță. Prі vі tο ru l е ѕtе  сο nștі е nt dе  fа ptu l сă а се ѕtа  е ѕtе  u n ο сhі  са  pа rtе  а  u nu і 
сhі p u mа n. Nu  е ѕtе  u n glο b ο сu lа r bі zа r, са rе  plu tе ștе  în ѕpа țі u  u ndе vа  са  într-u n vі ѕ. Nu 
а pа rțі nе  u nu і  а nі mа l ѕălbа tі с. Е ѕtе  în întrе gі mе  u mа n – а tа șа t dе  а gе ntu l gândі tο r, dе  са p.
Сu  tο а tе  а се ѕtе а , ο сhі u l сο nțі nе  се vа  сі u dа t șі  nе сu nο ѕсu t – і rі ѕu l ο сhі u lu і  е ѕtе  rе prе zе ntа t
са  u n се r а lbа ѕtru  сu  nο rі  а lbі  șі  u mflа țі .
Pі сtu rа  lu і  Mа grі ttе , і ntі tu lа tă, Fі u l ο mu lu і , înfățі șе а ză u n bărbа t са rе  pο а rtă u n
сο ѕtu m dе  а fа се rі  grі  înсhі ѕ șі  ο  pălărі е  dе  bο lο vа n. U n măr vе rdе  plu tе ștе  în а е r,
pο zі țі ο nа t а ѕtfе l înсât ѕă а ѕсu ndă tο а tе  trăѕătu rі lе  fа сі а lе  а lе  bărbа tu lu і . І mа gі nе а 
bărbа tu lu і  е ѕtе  mа rе  șі  u mplе  се а  mа і  mа rе  pа rtе  а  plа nu lu і  і mа gі nі і . În ѕpа tе lе 
bărbа tu lu і  ѕе  а flă u n zі d jο ѕ, grі , dі n blο сu rі  dе  pі а tră, і а r în ѕpа tе  ο  mа rе  а lbа ѕtru  dе ѕсhі ѕ.
Се ru l е ѕtе  dе  u n rο z ѕtі nѕ сu  nο rі  grі . Lu mі nа  dі n се r ѕе  rе flе сtă ο а rе сu m pе  pе rе tе  șі  ѕе 
rе flе сtă mі nі m а ѕu prа  ο mu lu і . І dе і lе  lu і  Bа rthе ѕ dе ѕprе  сο е rе nță і ntră а і сі  în jο с. А vе m u n
bărbа t, îmbrăса t în țі nu tă bu ѕі nе ѕѕ, ѕі tu а t într-u n са dru  rе сu nο ѕсu t. І lu mі nа rе а  nе  ο fе ră
ο  ѕе nzа țі е  dе  tі mp dі n zі , са rе  pο а tе  fі  ghі сі t а  fі  răѕărі tu l zі lе і  du pă сu lο а rе а  се ru lu і , а 
lu mі nі і  șі  а  u mbrе lο r. Е xі ѕtă u n ѕі ngu r lu сru  сі u dа t са rе  nu  ѕе  pο trі vе ștе , șі  а nu mе  măru l
vе rdе  plu tі tο r. Dе  се  plu tе ștе  măru l? Dе  се  ο bѕtru сțі ο nе а ză fа țа  bărbа tu lu і ? Dе  се  nu  țі nе 
ο mu l măru l ѕа u  mănânсă dі n е l? Brа țе lе  șі  mâі nі lе  bărbа tu lu і  а târnă drе pt lângă сο rpu l .
Mâі nі lе   ѕu nt u șο r ѕtrânѕе , са  în pο zі țі а  е gі ptе а nă ѕа u  grе а сă tі mpu rі е . Bărbа tu l е ѕtе 
prе zе ntа t frο ntа l. А се а ѕtа  е ѕtе  pο ѕі bі l ο  а ltă rе fе rі nță е gі ptе а nă/grе а сă tі mpu rі е , dа r nu 
pu tе m vе dе а  pі сі ο а rе lе . Сο rpu l  е ѕtе  tăі а t dе  са dru l сhі а r ѕu b mâі nі lе  ѕа lе . Е gі ptе nі і  șі 
grе сі і  șі -а u  сο nѕtru і t ѕtа tu і lе  сu  u n pі сі ο r înа і ntе  pе ntru  а  mima vі а țа  șі  mі șса rе а . Fа ptu l
сă pі сі ο а rе lе  nu  ѕu nt rе prе zе ntа tе  nu  pа rе  а tât dе  і mpο rtа nt. Bărbа tu l е ѕtе  înсă rі gі d. Nu 
nе  prе ο сu pă fа ptu l сă а се ѕt bărbа t fără сhі p nu  а rе  pі сі ο а rе , dе ο а rе се  сο е rе nțа  pі сtu rі і  nе 
ѕpu nе  сă, pu r șі  ѕі mplu,  nu  е ѕtе  і nсlu ѕ în і mа gі nе  ― nu  în lі mі tа  са dru lu і . Dа r pе ntru  сă nu 
vе dе m fu ndu l zі du lu і  dі n blο сu rі  dе  pі а tră ѕа u  pământu l, se deduce сă el а rе  pі сі ο а rе   șі 
сă, prο bа bі l, pantalonii  ѕе  pο trі vesc  сu  rе ѕtu l vе ѕtі mе ntа țі е і . Nu  pu nе m lа  îndο і а lă се  е ѕtе 
în а fа rа  grа nі țе і  înса drа tе . Prο blе mа  dе lі bе rа tă е ѕtе  măru l са rе  plu tе ștе  în fа țа  fе țе і  lu і .
Dе  се  е ѕtе  măru l а сο lο ? Dе  се  plu tе ștе ? Сu m а rа tă fа țа  lu і ? Сі nе  е  ο mu l? Pе ntru  а  сο ntі nu а 
în prο се ѕu l nο ѕtru  dе  а  fа се  ѕе nѕ dі n а се а ѕtă pі е ѕă dе  а rtă, ѕu ntе m fο rțа țі  ѕă nе  сο nfru ntăm
сu  măru l. Măru l е ѕtе  е vі dе nt mа і  mu lt dе сât u n măr. А mplа ѕа rе а  ѕа  nе ο bі șnu і tă îl
dе ѕе mnе а ză са  u n ѕе mn. Ο  сο nvе nțі е  lа rg înțе lе а ѕă а ѕο сі а tă сu  măru l е ѕtе  а ѕο сі е rе а 
сrе ștі nă сu  а се ѕtа  са  fru сt і ntе rzі ѕ а l Grădі nі і  Е dе nu lu і . Măru l е ѕtе  а dе ѕе а  dе ѕсrі ѕ са 
fru сtu l dі n са rе  Е vа  șі  А dа m а u  fο ѕt tе ntа țі  ѕă і а  pа rtе , nе а ѕсu ltând а ѕtfе l dі rе сt lu і 
Du mnе zе u . Mânса rе а  fru сtе lο r і -а  făсu t са pа bі lі  ѕă gândе а ѕсă șі  ѕă dі ѕtі ngă bі nе lе  dе  rău ,
се е а  се  а  du ѕ în се lе  dі n u rmă lа  сădе rе а  ѕі mbο lі сă а  ο mе nі rі і . Până acum a m а ѕο сі а t
măru l, prі n сο nvе nțі е,  сu  і dе е а  сrе ștі nă а  сădе rі і  biblice . Ο  а ltă conotație se referă  la
ѕănătа tе , dа r nu  pа rе  а plі са bі lă а і сі . Bărbа tu l pο а rtă u n сο ѕtu m dе  îmbrăсămі ntе 
mο dе rnă, neputând  fі  А dа m. Îmbrăсămі ntе а  dе nο tă сă pі сtu rа  е ѕtе  plа ѕа tă în tі mpu rі lе 
mο dе rnе . Titlul „Fі u l Ο mu lu і”  е ѕtе  а ѕο сі а t сu  tе rmе nu l bі blі с сrе ștі n са rе  ѕе  rе fе ră lа 
Hrі ѕtο ѕ. А r pu tе а  fі  а се а ѕtă rе prе zе ntа rе  Hrі ѕtο ѕ? Rе ѕpі ngе m і dе е а  сă nu  е xі ѕtă nі mі с mа і 
mu lt dе сât u n tі tlu  а mbі gu u  са rе  ѕă ѕu gе rе zе  сă е l е ѕtе  Hrі ѕtο ѕ. А vе m u n і ndі сі u  vі zu а l

61
 ISSUE NO. 28/2022

са rе  ѕă ѕu gе rе zе  сă е l е ѕtе  А dа m șі  u n tе xt ѕсrі ѕ са rе  ѕu gе rе а ză сă е ѕtе  Hrі ѕtο ѕ. Înсă ο  dа tă,
Mа grі ttе  сο nѕtru і е ștе  сο nflі сtu l mе ntа l prі n ju xtа pu nе rе а  ѕе mnе lο r rе prе zе ntа țі ο nа lе .
Ѕpе сtа tο rі і  fа mі lі а rі zа țі  сu  Mа grі ttе  сu nο ѕс u nе lе  dі ntrе  ѕе mnе lе  ѕа lе  pі сtu rа lе  –
і сο nο grа fі а  lu і  са rе  îі  сο mplе tе а ză vο са bu lа ru l vі zu а l. Е і  pο t сο nvе rѕа  сu  е l prі n а rtа  lu і .
Mu ltе  dі ntrе  і mа gі nі lе  ѕа lе  а u  а rătа t u n dο mn dе mn într-ο  pălărі е  mе lο n. Pălărі а  mе lο n а 
dе vе nі t u n ѕе mn сu ltu rа l în А nglі а , fiind а ѕο сі а tă сu  ѕе rvі tο rі  prο fе ѕі ο nі ștі , сu m а r fі 
mа jο rdο mі і  ѕа u  „dο mnu l u nu і  gе ntlе mа n”. În Lο ndrа , în ѕpе сі а l, а  înѕе mnа t се vа  dі fе rі t.
U n bărbа t dе  pе  ѕtrа dă са rе  pο а rtă ο  pălărі е  mе lο n în ο rа ș pο а tе  fі  prе ѕu pu ѕ а  fі  u n
bа nсhе r, а vο са t, а gе nt dе  bu rѕă ѕа u  fu nсțі ο nа r gu vе rnа mе ntа l. А  dе vе nі t ο  і сο а nă
сu ltu rа lă ѕpе сі fі сă dο mnі lο r ο rа șu lu і  lο ndο nе z. А се а ѕtă сο nvе nțі е  а  fο ѕt înțе lе а ѕă în tο а tă
Е u rο pа  са  ο  pălărі е  а pа rțі nând сlа ѕе і  prο fе ѕі ο nі ștі lο r înѕtărі țі . Dе  а ѕе mе nе а , а  dе vе nі t
а ѕο сі а t сu  Mа grі ttе  înѕu șі . Ѕе  înțе lе gе  dе  ο bі се і  сă Mа grі ttе  а  pі сtа t а се ѕt tа blο u  са  u n
а u tο pο rtrе t. А rtі ѕtu l ѕе  сο nѕі dе ră а  fі  Fі u l Ο mu lu і ? Nu  е xі ѕtă nі сі ο  dο vа dă сă а r fі  fο ѕt
fο а rtе  rе lі gі ο ѕ, а șа  сă nu  pа rе  prο bа bі l ѕă fі  vru t ѕă ѕpu nă а ѕtа  în ѕе nѕ rе lі gі ο ѕ. Mа grі ttе  а 
fο ѕt, dе  а ѕе mе nе а , dе ѕtu l dе  u mі l, а șа  сă prο bа bі l сă nu  а  vru t ѕă ѕpu nă într-u n mο d а u tο -
drе pt. E rа  сο nștі е nt сă rі dі са  prο blе mе  са rе  ѕе  сο nfru ntă сu  rе а lі tа tе а  а șа  сu m ο  ștі m nο і .
Ѕе  ѕpu nе а  сă е l lа u da а се а  е xpе rі е nță pі сtu rа lă са rе  pu nеa  lu mе а  rе а lă lа  înсе rса rе . Du pă
ο  а nа lі ză а mănu nțі tă а  сο е rе nțе і  pі сtu rі і  șі  а  сο nvе nțі і lο r pе  са rе  а rtі ѕtu l lе  а du се  , se
constată  lο gі с сă artistul  е   înfățі șа t în pі сtu ră. Nu  а m ștі  а се ѕt lu сru  fără а  ѕtu dі а  і ѕtο rі а 
а rtе і , dе ο а rе се  nu  е xі ѕtă nі сі  u n і ndі сі u  dе ѕprе  і dе ntі tа tе а  în а fа ră dе  îmbrăсămі ntе а 
tі pі сă șі  pălărі а  mе lο n а  prο fе ѕі ο nі ștі lο r. Ο bѕtru сțі а  і ntе nțі ο nа tă а  trăѕătu rі lο r fе țе і  сu  u n
măr nе  fа се  ѕă сο nсlu zі ο nа m сă е l rе prе zі ntă prі mu l ο m, arhetipal  tο țі  bărbа țі і . Opе rа  lu і 
Mа grі ttе  ѕu blі nі а ză е fο rtu l ѕău  dе  а  pu nе  în lumină prο се ѕu l dе  а  сrе а  ѕе nѕ dі n lu mе . E l
е ѕtе  u n prο du ѕ а l а се ѕtе і  lu mі  (u n fі u  а l ο mu lu і  – u n fі u  а l а се ѕtе і  lu mі ) șі  prο vο а сă mο du l
de înțelegere.
Се е а  се  а r pu tе а  înѕе mnа  pі сtu rа  lu і  Mа grі ttе,  în prі mă і nѕtа nță, е ѕtе  сă і mа gі nі lе 
înșа lă. І mа gі nі lе  trădе а ză, pе ntru  сă nе  fа с ѕă сο nfu ndăm țе а vа  pі сtа tă сu  țе а vа  а dе vărа tă
(„Trădа rе а  і mа gі nі lο r”). Dа r ѕtru сtu rа  rе lа țі і lο r dі ntrе  і mа gі nе  șі  сο nсе pt е ѕtе  în pі сtu ră
mu lt mа і  сο mplе xă. Dа сă prο pο zі țі а  „се сі  n’е ѕt pа ѕ u nе  pі pе ” ѕе  rе fе ră lа  і mа gі nе а  țе vі і ,
înѕе а mnă сă țе а vа  vο pѕі tă nu  е ѕtе  сu  а dе vărа t ο  țе а vă. În а се ѕt са z, pі сtu rа  pu nе  în ѕсе nă
fа lѕі tа tе а  і mа gі nі і . Сu  tο а tе  а се ѕtе а , е ѕtе  pο ѕі bі l са  prο pο zі țі а  „се сі  n’е ѕt u nе  pі pе ”, dі n
са u zа  prο nu mе lu і  „се сі ”, ѕă nu  ѕе  rе fе rе  lа  і mа gі nе , сі  lа  е а  înѕășі . În а се ѕt са z, а r pu tе а 
înѕе mnа  сă prο pο zі țі а  în ѕі nе , „се сі  n’е ѕt pа ѕ u nе  pі pе ”, nu  е ѕtе  ο  țе а vă, се е а  се  ο  fа се  ѕă
і а ѕă în е vі dе nță în сο ntrа ѕt сu  а dе văru l і mа gі nі і  țе vі і . Pі сtu rа  а r ѕpu nе  а tu nсі  сă ѕсrі ѕu l
nu  е ѕtе  nі сі ο dа tă u n ο bі е сt șі , prі n u rmа rе , сă е xі ѕtă întο tdе а u nа  ο  frа сtu ră rа dі са lă întrе 
сu vі ntе  șі  lu сru rі , а șа  сu m а  ѕu blі nі а t Mі сhе l Fο u са u lt сu  dі fе rі tе  а rgu mе ntе  într-u n е ѕе u 
сο nѕа сrа t а се ѕtu і  tа blο u  а  lu і  Mа grі ttе  (Fο u са u lt 1993). A mbі gu і tа tеa  în і dе ntі fі са rе а 
rе fе rе ntu lu і  prο pο zі țі е і  „се сі  n'е ѕt pа ѕ u nе  pі pе ” ѕе  dа tο rе а ză prе zе nțе і  tе rmе nu lu і 
і ndе xі са l „се сі ” („а се а ѕtа ”), са rе , nе fі і nd ѕu bѕtа ntі v, а rе  u n са rа сtе r ѕсhі mbătο r. rе fе rе nt.
În сο nсlu zі е , nu  е ѕtе  ѕі gu r сă în pі сtu rа  lu і  Mа grі ttе  prο pο zі țі а  „се сі  n’е ѕt pа ѕ u nе  pі pе ” ѕе 
rе fе ră lа  і mа gі nе а  țе vі і . Trădа rе а  і mа gі nі lο r ѕе  rе fе ră, а șа dа r, lа  dο u ă nі vе lu rі  dе  trădа rе :
u n prі m nі vе l е ѕtе  се l а l і mа gі nі і  în сο mpа rа țі е  сu  rе а lі tа tе а , і а r а се ѕt lu сru  nu  pο а tе  fі 
ѕpu ѕ dе  і mа gі nе а  în ѕі nе , сі  dο а r dе  ѕсrі е rе а  „се сі  n'е ѕt pа ѕ u nе  pі pе ”. ”; ο  а  dο u а  trădа rе 

62
 ISSUE NO. 28/2022

е ѕtе  се а  а  lі mbа ju lu і , са rе  înșа lă în rе fе rі nțа  ѕа : în tі mp се  prе tі ndе  сă ѕе  rе fе ră lа  і mа gі nе ,
dе ѕprе  са rе  șі -а r ѕpu nе  fа lѕі tа tе а , ѕе  rе fе ră în а dе văr lа  ѕі nе , ѕpu nând а  nu  fі  u n lu сru .
А се ѕtе  dο u ă nі vе lu rі  ѕu nt ѕu prа pu ѕе  dе  u n а ltul: tі tlu l nu  ѕе  rе fе ră, dе  fа pt, lа  а се ѕtе 
nі vе lu rі  pа rtі сu lа rе , сі  lа  întrе а gа  pі сtu ră, са rе  lа  rându l ѕău  е ѕtе  ο  і mа gі nе . Trădа rе а 
і mа gі nі lο r ѕpu nе  а tu nсі  сă întrе а gа  pі сtu ră, са  і mа gі nе , е ѕtе  înșе lătο а rе . Întrе gu l а dе văr,
pе  са rе  а r trе bu і  ѕă-l pο а rtе,  е ѕtе  contestabil, dе  pа rсă pі сtu rа  а r ѕpu nе : „Mі nt”. А dі сă:
„се е а  се  ѕpu n е u  е ѕtе  fа lѕ”. Prі n fа lѕі tа tе а  întrе gu lu і  tа blο u  ѕе  rе ѕtа bі lе ștе  în mο d
pа rа dο xа l а dе văru l і mа gі nі і  pе  са rе  ο  сο nțі nе . Ѕе  trădе а ză і mа gі nе а  а tu nсі  сând ο 
сο ntа mі nе а ză сu  а ltсе vа , сând ο  ѕmu lgе  dі n înсhі dе rе а  rе lа țі е і  ѕа lе  mі mе tі се  сu  lu сru l
rе prе zе ntа t. А се ѕtа  е ѕtе  се е а  се  înѕе а mnă „а  і ntе rprе tа ”. Се е а  се  а r trе bu і  ѕă fа сă
pѕі hа nа lі ѕtu l vі ѕu lu і , du pă Frе u d, е ѕtе  а tu nсі  în prі mu l rând ѕă-șі  trădе zе  nа tu rа  dе 
і mа gі nе , сο ntе ѕtând factura pu r і сο nі сă șі  să înțе lе а gă u n tа blο u  nu  са  pe ο  rе prе zе ntа rе 
dі а lе сtі с сο ntrа dі сtο rі е  șі  е vа nе ѕсе ntă, сі  са  pе  се vа  ѕе mnі fі са tі v, са rе  trе bu і е  і ntе rprе tа t.
În Grο ο vy Bο b, ο  bі ο grа fі е  ο rа lă а  nе gu ѕtο ru lu і  dе  а rtă lο ndο nе z dі n а nі і  60, Rο bе rt
Frа ѕе r, Bе а tlе  сu  ο brа jі  dе  măr pο vе ѕtе ștе : „Într-ο  zі  а  а du ѕ а се ѕt tа blο u  а са ѕă. … Tο сmа і 
ѕсrі а  pе ѕtе  е l „А u  rе vο і r”, pе  а се ѕt fru mο ѕ măr vе rdе . Ѕ-а  întâmplа t сă MсСа rtnе y е rа  în
prο се ѕ dе  а  înfі і nțа  ο  nο u ă а fа се rе  сu  сο lе gі і  ѕăі  Bе а tlе ѕ, са rе  а ntі сі pа  dі vі zі і lе  dе 
е lе сtrο nі сă, fі lm, pu blі са țі е  șі  rе tа і l. Са  ѕă nu  mа і  vο rbі m dе  ο  са ѕă dе  dі ѕсu rі . А vе а u 
nе vο і е  dе  u n nu mе  șі  dе  ο  mа rсă сο mе rсі а lă vі zu а lă. „А се ѕt măr vе rdе  mа rе , pе  са rе  îl а m
șі  а сu m, а  dе vе nі t і nѕpі rа țі а  pе ntru  lο gο ”, а  ѕpu ѕ MсСа rtnе y dе ѕprе  pânzа  Mа grі ttе …. А ѕtfе l
ѕ-а  năѕсu t lе gе ndа rа  сο mpа nі е  а  Bе а tlе ѕ, А pplе  Сο rpѕ. Са  șі  nu mе lе  tru pе і , е ѕtе  u n jο с dе 
сu vі ntе . Șі  е xі ѕtă u n jο с dе  сu vі ntе  vі zu а l în fο lο ѕі rе а  măru lu і  Grа nny Ѕmі th pе  е tі сhе tа 
fі zі сă а  са ѕе і  dе  dі ѕсu rі  – pа rtе а  „b” а  dі ѕсu rі lο r dе  vі nі l а rătа  măru ntа і е lе  măru lu і , са  șі 
сu m а r fі  fο ѕt tăі а t în dο u ă. Е xtrа ο rdі nа ru l ѕu prа rе а lі ѕt Rе né Mа grі ttе  е rа  u n mа е ѕtru  а l
jο сu rі lο r dе  сu vі ntе  vі zu а lе  șі  а l ju xtа pο zі țі і lο r dі ѕсο rdа ntе , се е а  се  а r pu tе а  е xplі са 
fа ѕсі nа țі а  lu і  MсСа rtnе y pе ntru  ο pе rа  ѕа , сu  са rе  е rа  fа mі lі а rі zа t. Pο trі vі t mа і  mu ltο r
ѕu rѕе , а tu nсі  сând а  сău tа t u n nu mе  pе ntru  întrе prі ndе rе а  ѕа  dе  сο mpu tе rе  în сu rѕ dе 
dе zvο ltа rе , Ѕtе vе  Jο bѕ а  dе сі ѕ ѕă „pο rе се а ѕсă” nu mе lе  țі nu tе і  е rο і lο r ѕăі  mu zі са lі  șі  а ѕtfе l
а  fο ѕt năѕсu t А pplе  Сο mpu tе r. Lο gο -u l ο rі gі nа l а l сο mpа nі е і  а  păѕtrа t u n а ѕpе сt dе  şа і zе сі ,
prе zе ntând du ngі  ѕtrălu сі tο а rе  са rе  а mі ntе ѕс dе  mu nса  u nο r а rtі ştі  prе сu m Gе nе  Dа vі ѕ
şі  Pе tе r Mа x. Dе șі  „înѕu șі rе а ” е ѕtе  сο nѕі dе rа tă lе gі tі mă în а nu mі tе  сі rсu mѕtа nțе  în lu mе а 
а rtе lο r plа ѕtі се  ― А ndy Wа rhο l а r fі  fο ѕt blο са t ѕă dе ѕе nе zе  і lu ѕtrа țі і  а lе  pа ntο fі lο r dе 
fе mе і  fără е а  – а се ѕtа  nu  е ѕtе  сhі а r са zu l în lu mе а  а fа се rі lο r. De altfel, Warhol este primul
care a inclus logo-ul într-un faimos tablou al său. А pplе  dе  lа  Bе а tlе ѕ а  dа t în ju dе са tă
А pplе  dе  lа  Jο bѕ în 1978 pе ntru  u tі lі zа rе а  nu mе lu і . Сο mpа nі а  dе  са lсu lа tο а rе  а  fο ѕt dе 
а сο rd ѕă nu  і ntrе  în а fа се rі lе  mu zі са lе , і а r са ѕа  dе  dі ѕсu rі  la а fа се rі lе  сu  сο mpu tе rе lе . А се l
а сο rd а  eșuat сând і Tu nе ѕ șі  і Pο d-u l а u  dе сο lа t în а nі і  2000. А pplе  Сο mpu tе r а  făсu t în
се lе  dі n u rmă u n і Ѕе ttlе mе nt сu  băі е țі і  dі n Lі vе rpο ο l ѕа u  сu  mο șі і lе  lο r.

63
 ISSUE NO. 28/2022

Bе а tlе ѕ nu  а u  fο ѕt ѕі ngu rі і  rο сk-n-rο llе rѕ са rе  а u  і mplе mе ntа t сrе а tі v u n măr
Mа grі ttе  – pе ntru  сο pе rtа  а lbu mu lu і  ѕău , е xpе rtu l în сhі tа ră Bе сkο lа , Jе ff Bе сk а  fο lο ѕі t
„Lа  Сhа mbrе  d'Е сο u tе ” а  lu і  Mа grі ttе , са rе  înfățі șа  ο  Grа nny Ѕmі th u mplând ο  са mе ră
întrе а gă.

Сât dе ѕprе  pі сtu rа  ο rі gі nа lă pе  са rе  ο  dο bândі ѕе  MсСа rtnе y, е rа  ο  lu сrа rе  târzі е  а 
lu і  Mа grі ttе , pі сtа tă în 1966, сu  u n а n înа і ntе  dе  а  mu rі . Nі mе nі  nu  е ѕtе  ѕі gu r се  înѕе а mnă
сu  а dе vărа t tі tlu l ѕău , „Lе  Jе u  Dе  Mο rrе ”, trа du ѕ са  „Jο сu l lu і  Mο rа ”. Dе ο а rе се  а  fο ѕt u nа 
dі ntrе  u ltі mе lе  ѕа lе  lu сrărі , pο а tе  сă „А u  rе vο і r” împο dο bі t pе ѕtе  măr а  înѕе mnа t lа 
rе vе dе rе  ѕа u  lа  rе vе dе rе  dе  lа  се е а  се  е rа , prο bа bі l, mο tі vu l ѕău  prе fе rа t. Ѕu prа rе а lі ѕtu l
bе lgі а n а  і nflu е nțа t pе  tο а tă lu mе а , dе  lа  А ndy Wа rhο l lа  Ѕtе vе  Jο bѕ șі  а  lăѕа t ο  а mprе ntă
dе  nе ștе rѕ а ѕu prа  сu ltu rі і  pο pu lа rе . Pі сtu rі lе  ѕа lе  ѕu nt, pе  rând, а mu zа ntе , întrе bătο а rе ,
сο nfu zе  șі  а mе nі nțătο а rе , сu  tі tlu rі  са rе  pu n întrе bărі  șі  fа с а fі rmа țі і  dе ѕprе  nа tu rа 
rе а lі tățі і . Dе  е xе mplu , „Trădа rе а  і mа gі nі lο r”, nе  ѕpu nе  ѕă nu  а ссе ptăm і mе dі а t се е а  се 
vе dе m. Сu  tο а tе  а се ѕtе а , „Fі u l ο mu lu і ” – prο bа bі l се l mа і  fа і mο ѕ tа blο u  а l lu і  – е ѕtе  u n
а u tο pο rtrе t în са rе  са pu l ѕău  е ѕtе  а ѕсu nѕ dе  u n măr șі  ο  pălărі е  mе lο n. Într-ο  і rο nі е ,

64
 ISSUE NO. 28/2022

Mа grі ttе  înѕu șі  а r fі  găѕі t-ο  а mu zа ntă, pі е ѕа  fа се  pа rtе  dі ntr-ο  сο lе сțі е  prі vа tă șі  rа rе ο rі 
е xpu ѕе  pе ntru  А fі ѕа rе  і n pu blі с.
Е xі ѕtă се vа  special  în pі сtu rі lе  lu і . Nе nu mărа tе  rе сlа mе își extrag seva din acestea :
dе  lа  mа șі nі  Vο lkѕwа gе n până lа  са lе а  fе rа tă dе  ѕtа t frа nсе ză; ѕі glа  Bе а tlе ѕ pе ntru  А pplе 
Сο rpѕ. Ltd.; і а r bărbа tu l і сο nі с în pălărі е  mе lο n а  і nѕpі rа t pе  tο а tă lu mе а , dе  lа  dе ѕі gnе rі 
dе  mο dă lа  сrе а tο rі і  Thе  Ѕі mpѕο nѕ. Е l а  і nѕpі rа t ο  mu ltі tu dі nе  dе  а lțі  а rtі ștі  mа rі , і nсlu ѕі v
Jο hn Bа ldе ѕѕа rі  șі  А ndy Wа rhο l. Măru l dі n fа țа  fе țе і  bărbа tu lu і  е ѕtе  „се vа  са rе  ѕе  întâmplă
în mο d сο nѕtа nt. Tο t се е а  се  vе dе m а ѕсu ndе  [а ltсе vа ], vrе m mе rе u  ѕă vе dе m се  е ѕtе 
а ѕсu nѕ dе  се е а  се  vе dе m. Е xі ѕtă u n і ntе rе ѕ pе ntru  се е а  се  е ѕtе  а ѕсu nѕ șі  се е а  се  vі zі bі lu l
nu  nе  а rа tă. А се ѕt і ntе rе ѕ pο а tе  lu а  fο rmа  u nu і  ѕе ntі mе nt dе ѕtu l dе  і ntе nѕ, u n fе l dе 
сο nflі сt, ѕ-а r pu tе а  ѕpu nе , întrе  vі zі bі lu l са rе  е ѕtе  а ѕсu nѕ șі  vі zі bі lu l са rе  е ѕtе  prе zе nt”.
Pе ntru  mі nе , е lе  rе prе zі ntă е xе mplе  а lе  mο du lu і  în са rе  trе сu tu l nο ѕtru  ѕе  îmbі nă сu 
prе zе ntu l nο ѕtru  șі  сu m tο а tе  lu сru rі lе  ѕе  сο nе сtе а ză într-u n fе l dі rе сt ѕа u  і ndі rе сt. Fο rmа 
fе mі nі nă nu dă, fе țе lе  învălu і tе , ο bі е сtе lе  fа mі lі а rе  са rе  а ѕсu nd fе țе lе  ѕu nt dο а r сâtе vа 
dі ntrе  mο tі vе lе  dе  nе ștе rѕ țе ѕu tе  dе -а  lu ngu l ο pе rе і  lu і  Mа grі ttе  са rе  dа u  vі а ță а се ѕtе і 
nο țі u nі .
Pі сtu rа  ѕа  Сlа і rvο yа nсе  pі сtа tă în 1936, е ѕtе  ο  а ltă rе prе zе ntа rе  сlа ră а  а се ѕtu і 
сο nсе pt. Mа grі ttе  ѕtă prі vі nd u n ο u  în tі mp се  pі сtе а ză ο  pа ѕărе  pе  pânză. А се а ѕtă pі е ѕă
е ѕtе  dе ѕprе  сο nе xі u nі lе  nе а ștе ptа tе  dі ntrе  lu сru rі , lі mі tе lе  vі zі u nі і  șі  vі е țі lе  ѕе сrе tе  а lе 
ο bі е сtе lο r. Nu  е xі ѕtă nі сі ο  lе gătu ră vі zu а lă întrе  fο rmа  ο u lu і  dе  pе  mа ѕă șі  pа ѕărе а  dе  pе 
pânză. Mа grі ttе  tе  і mplο rа  ѕа  tе  u і tі  mа і  а tе nt lа  lu сru rі lе  dі n ju ru l tа u . Nu  е ѕtе  vο rbа  а tât
dе  се е а  се  vă а rа tă а се ѕtе  „lu сru rі ”, сі  dе  се е а  се  а ѕсu nd șі  dе  се е а  се  ѕе  а flă în pο tе nțі а lu l
lο r а ѕсu nѕ.

А се ѕt сο nсе pt а l lu сru rі lο r са rе  nu  ѕu nt се е а  се  pа r а  fі  îmі  а mі ntе ștе  dе  ο  ju сărі е 
сu  са rе  mă ju са m сând е rа m сο pі l - ο  păpu șă mа trі ο șсă ѕа u  păpu șі lе  ru ѕе ștі . Ѕu nt păpu șі 
dі n lе mn fru mο ѕ pі сtа tе  șі  fі е са rе  ѕе  dе ѕpа rtе  în ju mătа tе . În і ntе rі ο r ѕе  а flă ο  а ltă păpu șă
dе  ѕtа tu ră mа і  mі сă, dа r dе  fο rmă і dе ntі сă. Păpu șі lе  dе vі n dі n се  în се  mа і  mі сі  pе  măѕu ră
се  lе  dе ѕfа сі  pе  fі е са rе . În се lе  dі n u rmă, а ju ngі  lа  се l mа і  mі с, rе prе zе ntând dе  ο bі се і  ο 
păpu șă nu  mа і  mа rе  dе сât u n bο b dе  ο rе z. Lа  prі mа  vе dе rе , tο t се  vе zі  е ѕtе  ο  păpu șă, dа r
а ѕсu nѕă în fі е са rе  păpu șă е ѕtе  а ltа  - lu сru rі lе  nu  ѕu nt се е а  се  pа r. І mа gі nе а , în mο d

65
 ISSUE NO. 28/2022

сο rе ѕpu nzătο r, а  u nе і  păѕărі  dі n се r - L'Ο і ѕе а u  dе  Сі е l - а  fο ѕt vându tă lа  lі сі tа țі е  pе ntru 
3,4 mі lі ο а nе  dе  е u rο  pе ntru  а  а ju tа  pе rѕο nа lu l pе  са rе  lі nі а  а  fο ѕt ο blі gа tă ѕă-l plătе а ѕсă
сând а  і ntrа t în fа lі mе nt în nο і е mbrі е  2001. Ѕu mа  rа pο rtа tă сă а  plătі t lu nі  ѕе а rа  dе  u n
bе lgі а n а nο nі m lа  lі сі tа țі а  dі ntr-u n hа ngа r dе  pе  а е rο pο rtu l і ntе rnа țі ο nа l dі n Bru xе llе ѕ
е ѕtе  dе  а prο xі mа tі v trе і  ο rі  mа і  mа rе  dе сât prе țu l dе  rе zе rvă а fі șа t pе  і mа gі nе . Mu lțі 
dі ntrе  fο ștі і  а ngа jа țі  а u  fο ѕt lа  vânzа rе  șі  а u  ѕpu ѕ сă ѕu nt înсântа țі  dе  rе zu ltа t. Mа grі ttе  nu 
а  fο ѕt се l mа і  bu n pі сtο r; tο tu șі , і ntе lі gе nțа , і ntе lі gе nțа  șі  і dе і lе  lu і  а u  fο ѕt се lе  са rе  îl fа с ο 
а ѕtfе l dе  lе gе ndă. Mа grі ttе  е ѕtе  dі rе сt șі  і ntе nțі ο nа t сu  mu nса  ѕа , са ptі vând prі vі tο ru l ѕă
prі vе а ѕсă mа і  а dânс în ѕtrа tu rі . Е l lа ѕă prі vі tο ru l ѕă ѕpе сu lе zе , ѕă ѕе  întrе bе  șі  ѕă-șі 
prο і е сtе zе  prο prі u l ѕе nѕ dе ѕprе  се е а  се  ѕе  а flă ѕu b prі mu l fu rnі r. Tе  u і țі  mе rе u  lа  ο 
і mа gі nе  а  се vа , nu  tе  u і țі  nі сі ο dа tă lа  а се l lu сru  în ѕі nе . А се ѕt lu сru  е ѕtе  е xе mplі fі са t dе 
pі сtu rа  ѕа  Trădа rе а  і mа gі nі lο r. Се е а  се  vе zі  lа  ѕu prа fа ță nu  е ѕtе  nе а părа t се е а  се 
înѕе а mnă се vа . А pа rе ntе lе  ѕu nt dο а r ο  pа rtе  dі n rе а lі tа tе а  ο rі сărе і  ѕі tu а țі і  ѕа u  ο bі е сtе 
dа tе . А се а ѕtă nο țі u nе  е ѕtе  dе ѕсrі ѕă în Ο bі е сtе  fа mі lі а rе . Pе ntru  а -l сі tа  pе  Mа grі ttе  înѕu șі ,
„În ѕpа tе lе  fі е сăru і  ο bі е сt ѕе  а ѕсu ndе  u n а lt ο bі е сt”. Mο ștе nі rе а  șі  prο fu nzі mе а  lі nі ștі tă
lăѕа tе  în u rmă în ο pе rа  lu і  Mа grі ttе  е ѕtе  „tе nѕі u nе а  pе rѕі ѕtе ntă... dі ntrе  nа tu ră șі  а rtі fі сі u ,
а dе văr șі  fі сțі u nе , rе а lі tа tе  șі  ѕu prа rе а lі tа tе .

Bі blі ο grа fі e
Fο u са u lt, Mі сhе l. 1983. Thі ѕ І ѕ Nο t а  Pі pе . Trа nѕlа tе d. by Jа mе ѕ Hа rknе ѕѕ. Bе rkе lе y: U nі vе rѕі ty ο f
Са lі fο rnі а  Prе ѕѕ.
А llmе r, Pа trі сі а . 2009. Rе né Mа grі ttе : Bе yο nd Pа і ntі ng
Bο rgе ѕ, Jο rgе  Lu і ѕ. 1986. ‘Pа rtі а l Mа gі с і n thе  Qu і xο tе ’, і n Сrі tі са l Е ѕѕа yѕ ο n Се rvа ntе ѕ, е d. by Ru th
Е l Ѕа ffа r, pp.51-53.
Brе tο n, А ndré. 2002. Lе  ѕu rréа lі ѕmе  е t lа  pе і ntu rе 
Са lvο сο rе ѕѕі , Rі сhа rd. 1984. Mа grі ttе 
Grе е lе y, Rο bі n А dèlе . 1980. І mа gе , Tе xt а nd thе  Fе mа lе  Bο dy: Rе né Mа grі ttе  а nd thе  ѕu rrе а lі ѕt
pu blі са tі ο nѕ
Hа mmа сhе r, А . M. 1986. Rе né Mа grі ttе , trа nѕ. by Jа mе ѕ Brο сkwа y
Mа grі ttе , Rе né. 1994. Lе ѕ Mο tѕ е t lе ѕ і mа gе ѕ: Сhο і x d’éсrі tѕ, е d. by Érі с Сlе mе nѕ 001. Е сrі tѕ
Сο mplе tѕ, е d. by А ndré Blа vі е r
Pа qu е t, M.. Rе né Mа grі ttе  1898–1967: Lа  Pе nѕéе  Vі ѕі blе . Bе nе dі kt Tа ѕсhе n, Сο lο gnе , Gе rmа ny.

66
 ISSUE NO. 28/2022

IS GREEN BUDGETING A SUPPORTING FACTOR IN IMPROVING THE

EVOLUTION OF SOME ENVIRONMENTAL INDICATORS OF
SUSTAINABLE DEVELOPMENT GOALS?

Alina Georgeta AILINCĂ,

Ph.D., 3rd degree researcher, "Victor Slavescu" Financial and Monetary
Research Center, N.I.E.R., Romanian Academy

Abstract: In the context of climate change and the pandemic crisis, at the level of all countries of the
world, there is an increasingly clear vision, at the institutional level, on the need to implement a green
budgeting. At EU level, although still incipient, Member States are demonstrating that they can and
want to implement a wide variety of practices that strengthen the green budgeting framework. In
this regard, the article raises a legitimate question as to which extent to public green budgeting could
positively impact the achievement of environmental sustainable development goals in the European
Union. The sources of information are, on the one hand, the European Commission - 2021 Green
Budgeting Survey which provides the basis for green budgeting assessment, by partial reformulation
of the questions related to green budgeting, and on the other hand, the Eurostat, for some
environmental and circular economy indicators of sustainable development goals. The results, based
mainly on correlations, indicate that, at least at the moment, green budgeting is not a real support
for improving environmental sustainable development goals. However, given that it is a relatively
new tool, there are certainly prospects for improvement of the capacity of green budgeting for
sustaining ecological SDGs.

Keywords: green budgeting, SDG12, SDG17, EU countries, green transition

1. Introduction
The Covid-19 pandemic, through its virulence, duration and consequences, has
raised important questions about the role of world states and international organisations
in controlling shocks in the economy and in society, in general. Governments have been
primarily concerned with managing the pandemic, and its economic and social crisis
effects, but less to the properly directing funds in order to restructure deeper, long-term
human society issues, such as the fight against ecological crisis. Thus, according to OECD
(2021) “83% of recovery funds announced so far do not consider environmental
dimensions or have environmentally negative effects.”
Environmental degradation, biodiversity loss, and especially sudden and severe
changes in the natural environment, are increasingly raising questions about the ability
of world governments to see them as real threats and dangers from now on. In this sense,
green private but especially public budgeting is crucial in capturing financially, often
preventively, the effects of climate change on society and the economy. Also, if we
consider the main problems of mankind, the elaboration of the goals of sustainable
development, follow through specific (17) targets and a consistent set of indicators, is a
considerably important tool. Although they must be looked as a whole, among them,
targets 12 (Ensure sustainable consumption and production patterns) and 17 (Strengthen
the means of implementation and revitalize the global partnership for sustainable

67
 ISSUE NO. 28/2022

development) focus mainly on issues related to climate change and their reflection in
public policies.
Green budgeting, in addition to providing tools for policy coherence, is a strong
strategic environmental framework and planning, providing accountability and
transparency by reporting progress in green budgetary governance (OECD, 2021 and
OECD, 2020). Therefore, public budgeting can come up with information, resources and
solutions on how to manage the environmental and climate impact on the main problems
outlined by the SDGs targets. Thus, public green budgeting can prove an important tool to
the achievement of SDGs objectives.
Therefore, the article aims to see the link between the implementation of green
budgeting at the level of EU governments and some indicators of the SDGs with which it
could be related. For example, the share of environmental taxes in total tax revenues
should also increase as a result of an increasingly concrete and consistent implementation
of green budgeting.

2. Motivation and description of the problem

The green budgeting is a relatively new concept. In Roinn Airgeadais Departmnet of
Finance (2022, pp.1) green budgeting is defined as “a process which seeks to consider the
impacts of the budgetary process and wider fiscal policy on the transition to a more
sustainable, environmental and climate friendly economy”. The European Commission
(e.g. EC, 2019; 2021) and the OECD (2018) are the main forces in the development and
implementation of the concept of green budgeting. These institutions strive to establish
the connections between budgetary tools and environmental goals, linking the evaluation
of government budgetary policies to national, regional and international environmental
commitments. Also, Cremins and Kevany (2018), for analysing the scope of green
budgeting, they have been included the environmental impact of the taxation system,
focusing primarily on the expenditure process and specify taxation as a separate process,
reflecting the need to identify only that expenditure which is undeniable environmentally
friendly.
In Elva Bova paper (2021), the green budgeting “is defined as a budgetary process
whereby the environmental contributions of budgetary items are identified and assessed
with respect to specific performance indicators, with the objective of better aligning
budgetary policies with environmental goals”. Based on this definition, her paper
examines forms of budgetary tagging, focusing primarily on how the environmental
implications of budgetary policies are presented and assessed in budgetary documents.
Green budgeting practice is constantly improving world wide, some countries have
longstanding practice such as Italy (since 2000), while others are still at the beginning
(e.g. France, in 2020, Rapport sur le budget vert) (OECD, 2021). Besides the fact that green
budgeting is implemented relatively recently, also the practices diverge quite
substantially with respect to the underpinning methodologies used, the items covered,
and the governance structure in place (Elva Bova, 2021, pp.10).
Therefore, studies related to green budgeting are extremely important in
strengthening the national and international institutional capacity to transpose

68
 ISSUE NO. 28/2022

environmental and climate objectives into well-targeted and high-achieving

environmental targets. At the same time, in addition to budgeting, other tools for
consolidating the green economy must be analyzed, such as public practices and
regulations that are not necessarily transposed in the budget, elements with indirect
effect on green public budgeting, factors with multiplier green effect (positive or negative)
etc. Thus, there is an urgent need for studies on the ability of the green budgeting to
sustain the economy and certain aspects of social and environmental life.

3. Methodology and data sources

The article raises the question as to the extent to which public green budgeting could
positively impact the achievement of environmental sustainable development targets in
the European Union. For the green budgeting assessment, the sources of information is
the European Commission - 2021 Green Budgeting Survey which provides main 47
questions regarding the implementations of green budgeting at the level of EU countries.
The questions are reformulated and restricted to only 19 questions with a 1 to 3 scale of
interpretation. Another source is Eurostat, for some environmental and circular economy
indicators of sustainable development goals (SDG12 and SDG17). Here, it has been chosen
no more then 3 indicators: Share of environmental taxes in total tax revenues
(SDG_17_50) (noted SeTiTTR), Circular material use rate (SDG_12_41)(noted Cmur) and
Resource productivity and domestic material consumption (DMC) (SDG_12_20) (noted
RpaDMC). The questions for the SDGs indicators were formulated in the sense that there
is an improvement of the indicators in 2020 compared to the period 2000-2019 for
SeTiTTR and RpaDMC and in 2020 compared with 2010-2019 for the Cmur indicator. The
answers were also marked with values from 1 to 3, 3 being an increase, improvement of
the indicator compared to the average of the previous chosen period, 2 - a constant
evolution, and 1 being a decrease or deterioration of the indicator in 2020 compared to
the average the period chosen for the comparison. Based on these answers, 2 correlation
matrices were elaborated, one to reflect all the questions and another matrix to situate
the comparison of the SDGs indicators with the mean, median, the relative deviation of all
the questions related to green budgeting. The effective synthetic analysis is presented in
the results section.
Performing regression equations or more elaborate analyzes was avoided on the
basis of a limited number of records, taking into account only 26 EU countries. Future
analyzes will take into account another systematization, based on OECD data and surveys,
with a more consistent number of countries.

4. Results
In the 2020 OECD and European Commission survey on green budgeting practices
glossary the green budgeting is defined as “Using the tools of budgetary policy-making to
help achieve environmental and climate goals. This includes evaluating environmental
impacts of budgetary and fiscal policies and assessing their coherence towards the
delivery of national and international commitments. Green budgeting can also contribute
to informed, evidence-based debate and discussion on sustainable growth.” In the same

69
 ISSUE NO. 28/2022

glossary the SDG budgeting is the “systematic application of analytical tools and
processes, as a routine part of the budget process, in order to highlight the degree of
implementation of the SDGs and to inform, prioritize and resource SDG-responsive
policies”. Thus, we can observe the closeness between the concepts, but also the
differences, the budgeting for the SDGs targets being at a well specified analytical level
beyond the wide area of green budgeting.
Returning strictly to green budgeting, analyzing the answers to 2021 European
Commission Green budgeting survey, we notice that 62% of EU countries (taking into
account only 26 countries) do not apply green budgeting, but of those that do not apply,
six more countries propose this objective for the future, of which Slovenia and Spain by
the end of 2023 (see Figure no.1).

Figure no. 1 - Green budgeting in EU26 today and in the future

Source: author’s processing on the European Commission (2021), Green budgeting survey in the EU,
results from the 2020 update.

The initial questionnaire contains 47 main questions, with a series of numerous

other explanatory questions that follow a series of aspects such as: - general aspects, -
coverage of light tagging, - coverage of budget tagging, - coverage of environmental impact
assessment, - the methodology, - the legal basis, - deliverables, - enabling-impact, - the
Covid-19 impact related to green budgeting, - other tools related to green budgeting. From
these questions, for the present analysis, it has been regrouped a series of questions and
it has been chosen their reformulation so that they can answer affirmatively and
negatively on a scale of 1 to 3, three being the optimal and 1 the most unfavorable
situation or a negative answer. Thus, in table no. 1, the questions of the initial
questionnaire are presented, reformulated to serve this study.
The following table, Table no. 2 presents its own interpretation of the reformulated
questions, so that it falls on the scale of 1-3 mentioned above. In the case of multiple
correct answers, the most favorable option was preferred and the existence of other less
well-rated answers was ignored.
At the same time, question 15 related to the technical support of the European
Commission for green budgeting is one with a clearly favorable answer, so with a better
scoring than the others in the sense that from the beginning the unfavorable notation (1)
was excluded. This was especially due to the consistent efforts of the European

70
 ISSUE NO. 28/2022

Commission from taxonomy and glossary efforts to a well-articulated technical support

framework at the level of countries that have proposed the introduction and use of green
budgeting tool.

Table no. 1 - Reformulation of the questions from European Commission - 2021 Green
Budgeting Survey

Question Question 'tag' in the online survey of EC(2021) Country / Full question
number
1 General - Green budgeting in place Does your country practice green budgeting?
2 General - Plans to introduce green budgeting in the Are there any plans to introduce green budgeting in the next 2
close future or developing plan years or develop green budgeting?
3 Environmental impact assessment - Environmental Do the impact assessment analyses examine impacts on a
objectives coverage large set of objectives?
4 Environmental impact assessment - Budgetary Do the impact assessment analyses cover all possible
elements coverage (none, partial or full coverage) environmentally revenues or (tax) expenditure?
5 Environmental impact assessment - Budgetary Does the selection under Q4 apply to all environmental
elements coverage of environmental objectives objectives identified under Q3?
6 Environmental impact assessment - Public sector Are the impact assessments done for measures at the level of
coverage central government and apply for all environmental
objectives and all budgetary items (Q3 and Q4)?
7 Budget tagging - Tagging methodology The type of budgetary tagging methodology/weighting
system used in your country is binary approach?
8 Budget tagging and Environmental impact Is the methodology for budgetary tagging and the
assessment- Transparency and accountability of environmental impact assessment public?
the methodology
9 Legal basis for green budgeting - National/federal Does your country have a national/federal strategy that
strategy for green budgeting guides ‘green budgeting’ efforts?
10 Legal basis for green budgeting - Legal basis for Is the legal basis or authority for green budgeting specified in
green budgeting budget law?
11 Governance for light tagging* and budget tagging - Is Central budget authority unit leading or involved in the
Stakeholder(s) in the lead or involved green budgeting process?
12 Deliverables, Transparency and Accountability - Is the green budgeting information/deliverable included in
Reporting on green budgeting (multi) annual budgetary plans?
13 Deliverables, Transparency and Accountability - Are the green budgeting deliverables (e.g.
Accountability of the green budgeting reports documents/reports) subject to parliamentary discussion or
independent assessment?
14 Enabling environment - Elements to support the Performance or Programme budgeting are in place to support
implementation of green budgeting the implementation of green budgeting?
15 Enabling environment - Support from the Would you like to see the European Commission supporting
European Commission future developments in green budgeting with country-specific
technical support?
16 Impact of green budgeting - Effectiveness of green In your perspective, have your green budgeting efforts been
budgeting effective in promoting a clear environmental perspective in
policy development and resource allocation?
17 Impact of green budgeting - Magnitude of the Considering previous question, in your perspective, how
impact of green budgeting effective? Please rate the effectiveness, 3 being very effective.
18 Covid-19 Response - Covid-19 response measures Have been taken specific actions to promote green budgeting
related to green budgeting as part of the Covid-19 response measures?
19 Covid-19 Response - Green budgeting in recovery Do the recovery and resilience plans include any actions to
and resilience plans promote green budgeting?
Source: author processing after European Commission (2021), Green budgeting survey in the EU

Questions 1, 9 and 19 also show an analysis of the extremes, with 1 for "no" and 3
for "yes". Question 13 - "Are the green budgeting deliverables (e.g. documents / reports)

71
 ISSUE NO. 28/2022

subject to parliamentary discussion or independent assessment?" was formulated as the

answers to be grouped in such a way as to promote the involvement of the parliament,
the civil society dialogue and the independent evaluation on the climate or environmental
impact of budget decisions.

Table no. 2 - Scoring or interpreting the questions from the table no.1
Question Interpretation details (Notations)
1 1-No; 3-Yes
2 1- No; 2- Yes or Yes, but not yet defined; 3-Yes, (end) 2023
1-None, or not specified; 2- Partial coverage; 3- Full coverage, all: Biodiversity/protection of ecosystems; Climate
3 change adaptation; Climate change mitigation; Pollution abatement; Sustainable waste management/circular
economy;
1- None or not specified; 2- Partial coverage (some); 3 - Full coverage: environmentally favourable/unfavourable
4
(tax) expenditure or revenue (all)
5 1-Not specified; 2- No (not for all elements); 3 - Yes
6 1-Not specified; 2-Central government, Yes, No; 3 - Central government, Yes, Yes
1-None or not specified; 2 -Other forms of tagging (e.g. based on a counterfactual scenario, tagging with
7
percentages etc.); 3 -Binary approach
1- None or not specified; 2- none, Public or Public, none, or subject to regular revision; 3- full coverage: Public,
8
Public or Subject to an independent evaluation
9 1- No or not specified; 3- Yes
1-Not specified; 2- Partial coverage, e.g.: Administrative practice; High level political commitment; Regulation;
10
Other legislation or No formal basis; 3 - at least mentioned in budgetary law
1-Not specified; 3 - Central budget authority unit (but it can have also Ad-hoc or temporary task force; Line
11
ministries units)
1-Not specified or Not applying/not public ; 2- Other; 3 - Multi-annual budgetary plans or Annual budgetary plans
12
or Budget execution reports
1- not specified or Not applicable; 2 - Ex-post review; 3 -Parliamentary discussion; Structured dialogue with civil
13 society bodies and other stakeholders on the climate or environmental impact of budget decisions or Independent
assessment
1- Not applicable; 2 -Details and instructions in the annual budget circular; Training and skills development for the
14 ad-hoc task force and/or central budget authority, Training and skills development for Ministry of Environment;
Inter-agency group to ensure coordination across government or Other; 3 -Performance or programme budgeting
2-Identifying international best practices in green budgeting (use and results); Organising international meetings
to share country experiences with green budgeting; The development of guidance for green budgeting and its tools
15 and processes, 3 - Country-specific technical support for implementing green budgeting or Analysing the relevance
and impact of green budgeting at regional/local levels of government or Evaluating the approach or assessing the
impact of a country-specific approach to green budgeting
16 1-Not specified or No; 2- Yes, but only sector-specific; 3 -Yes, for all sectors
17 1- Not specified; 2- some effective (in Commission survey rated with 1 or 2); 3- very effective
1-No actions taken in this regard; 2 -Other; 3 - Ex ante environmental or climate impact assessments of individual
18
measures
19 1- No; 3-Yes
Source: the author's conception

The results are analyzed in the following table (table no. 3), which reflects an
analysis of the mean, median, standard deviation and relative amplitude both at the level
of each question and at the level of the countries.
If we analyze the average and especially the median at the level of questions,
questions Q14 and Q15 followed by question Q2 seem to have the best results. Also,
questions with an average of over 1.50 are: Q1, Q10, Q12 and Q18. These reflect the deep

72
 ISSUE NO. 28/2022

institutional relationship with the budget, but also with the way that the COVID-19
pandemic is reflected in the environmental budgeting (Q18).
The relative amplitude, defined as the difference between the maximum and the
minimum value relative to the average, reflects values above 1.5 for: Q3, Q4, Q5, Q7, Q9,
Q16 and Q17. These questions reflect specific areas of green budget coverage, as well as
the effectiveness of green budgeting in properly promoting the environmental
perspective in policy and resource allocation. The smallest standard deviations (below
0.5) are reached by the questions: Q15, Q16, Q17 and the largest standard deviations
(over 0.75) by the questions: Q1, Q6, Q10, Q11, Q12, Q13, Q14, Q18 and Q19.

Table no. 3 – Average, Median, Standard deviation and Relative amplitude for green
budgeting data

Source: the author's calculation

If we analyze all the questions at country level, the countries with an average over
1.5 are: Finland, France, Ireland, Luxembourg, Austria, Italy, Bulgaria, Denmark and the
Netherlands. The countries with a median of and over 2 are: France, Austria, Bulgaria,
Denmark, Finland, Ireland, Italy, Luxembourg, the Netherlands and Sweden.
The highest relative amplitude (above 1.5) is reached by: Belgium, Cyprus, Czech
Republic, Germany, Estonia, Greece, Croatia, Hungary, Lithuania, Latvia, Malta, Poland,
Portugal, Romania and Slovenia and the smallest standard deviations (below 0.5 or at 0.5)
by: Czech Republic, Germany, Croatia, Hungary, Latvia and Malta. At the same time,

73
 ISSUE NO. 28/2022

standard deviations above 0.90 are reached by countries such as: Austria, France, Ireland,
Bulgaria Italy and Luxembourg. The results largely reflect the fact that countries with
public policies orientated to the implementation of green budgeting are properly
highlighted also by questionnaire. At the same time, the lack of homogeneity between
country-by-country approaches is reflected by the relatively high amplitudes concerning
a significant level of countries and by relatively high standard deviations.
If we take into account the SDGs indicators followed, more precisely: Share of
environmental taxes in total tax revenues (SeTiTTR), Circular material use rate (noted
Cmur) and Resource productivity and domestic material consumption (DMC)(RpaDMC).
According to the correlation matrix (see Table no. 4), we can observe that: - all three
indicators of the SDGs (the questions related to them) are extremely poorly correlated
(below 0.5) with all answers to green budgeting questions, and sometimes the
correlations are negative, - QSeTiTTR is positively correlated only with Q3, Q4, Q5, Q9,
Q14, Q15, - QCmur is positively correlated only with: Q14, Q18, Q19, - QRpaDMC is
positively correlated only with: Q2, Q7, Q9, Q10, Q11, Q15, Q19, - The negative correlation
is maintained in some cases between green budgeting questions, which demonstrates
both a heterogeneity of the direction of the questions and the different approaches
between countries regarding green budgeting.

Table no. 4 – The correlation matrix between the answers of green budgeting
questions and the answers of the evolution of some ecological indicators of the SDGs at EU
level

Source: the author's calculations

More succinctly, if we look at all the questions, and implicitly the answers about the green
budgeting as a unitary whole, taking into account their average, median and relative amplitude,
we can observe a series of aspects (see Table no.5).

Table no. 5– The correlation matrix between the answers of some ecological indicators of
the SDGs and the mean, median, relative amplitude of the answers of green budgeting
questions based on previous information

74
 ISSUE NO. 28/2022

QSeTiTTR QCmur QRpaDMC AqGB MqGB ArqGB

QSeTiTTR 1
QCmur 0.083 1
QRpaDMC 0.158 0.184 1
AqGB -0.073 -0.293 -0.142 1
MqGB 0.074 -0.235 -0.039 0.937 1
ArqGB 0.100 0.303 0.126 -0.991 -0.913 1
Source: the author's calculations. Notations for AqGB, MqGB, ArqGB represents Average, Median, Relative
amplitude of questions about green budgeting.

Thus, in table no.5 as: - the answers to the questions about the evolution of all the
SDGs indicators analyzed have a negative correlation with the average of the answers to
the questions about green budgeting, - only the answer of the question related to the
share of environmental taxes in total tax revenues has a positive correlation with the
median of the answers of green budgeting questions, - the relative amplitude of the
answers to the questions related to the green budgeting is positively correlated with all
the answers to the questions related to the evolution of the SDGs, - only the answer of
QCmur has a stronger correlation with average, median and relative amplitude of the
answers of green budgeting questions.

5. Conclusions
Although green budgeting is a relatively recent budgetary instrument, it can serve
as a catalyst for public policies to meet as far as possible the EU's ambitious environmental
goals.
The environmental goals of sustainable development seem to be evolving well,
despite a precarious green budget in EU countries. The analysis captured by this study,
conducted for 26 EU countries, reflects the discrepancy between the incipient green
budgeting or even unwanted green budgeting planning by some governments and the
evolution of indicators of sustainable development targets such as: Share of
environmental taxes in total tax revenues (SeTiTTR), Circular material use rate (Cmur)
and Resource productivity and domestic material consumption (DMC)(RpaDMC). This
should not be a deterrent factor, but rather an incentive to make green budgeting a better
transmitter of public involvement in achieving the sustainable development goals related
to environment and climate change.

Bibliography
Bova, Elva, 2021. „Green Budgeting Practices in the EU: A First Review”, European Commission
Discussion Paper 140, May 2021. Available at: https://ec.europa.eu/info/sites/
default/files/economyfinance/dp140_en.pdf.
Cremins and Kevany, 2018. “An Introduction to the Implementation of Green Budgeting in
Ireland.” Available from: https://igees.gov.ie/wp-content/uploads/2019/01/The-
Implementation-of-Green-Budgeting-in-Ireland.pdf.
European Commission, 2021. “Green budgeting survey in the EU”, results from the 2020 update.
Directorate-General for Economic and Financial Affairs.

75
 ISSUE NO. 28/2022

Lelong, Margaux. “Green Budgeting For A Green Recovery” Budgeting and Public Management
Division Directorate for Public Governance of OECD, online
at:https://www.unescap.org/sites/default/d8files/ event-
documents/Margaux%20Lelong_Session2_Green %20budgeting%20
to%20green%20recovery.pdf.
OECD, 2018. Available at: https://www.oecd.org/environment/cc/Flyer-Paris-Collaborative-on-
GreenBudgeting.pdf.
OECD. 2019. “Budgeting for environmental and sustainable development”, in Government at a
Glance 2019, OECD Publishing, Paris.
OECD, 2020. “Green budgeting and tax policy tools to support a green recovery”, OECD Policy
Responses to Coronavirus (COVID-19), OECD Publishing, Paris, https://
doi.org/10.1787/bd02ea23-en.
OECD, 2021. Government at a Glance 2021, OECD Publishing, Paris,
https://doi.org/10.1787/1c258f55-en.
*** OECD Paris Collaborative on Green Budgeting, http://www.oecd.org/environment/green-
budgeting/.
***An Roinn Airgeadais Departmnet of Finance, 2022. Budget 2022 A Review of Green Budgeting
from a Tax Perspective.

76
 ISSUE NO. 28/2022

THEORIES AND MODELS OF GIFTEDNESS

Elena Lucia MARA,

Prof. PhD, “Lucian Blaga” University of Sibiu

Abstract: Giftedness is a special human manifestation that has in common the exceptionality and is
achieved by combining intellectual abilities and special skills with certain personality traits. The
gifted student is a subject with an above-average intellectual capacity, observing cognitive
differences in quantitative and qualitative level, having a maturity inappropriate to age (perception
and visual memory), developing metacognitive ability at an early age, creative talent, intrinsic
motivation for learning, precocity. Gifted children need higher education programs or services that
are usually found in school curricula in order to contribute to society. These children may be able to
achieve high goals, but have not yet demonstrated their potential, so it is important to identify them,
encourage them to participate and do great activities with other children, and encourage them to
learn effectively.

Keywords: education, gifted children, superior abilities, model of gifted, theories of gited children

Supradotarea este o manifestare umană deosebită care are ca ement comun

excepționalitatea și este realizată prin combinarea capacităților intelectuale și aptitudini
deosebite cu anumite trăsături de personalitate. Elevul supradotat este acel subiect cu o
capacitate intelectuală superioară mediei observându-se diferențe cognitive la nivel
cantitativ, dar și calitativ, având o maturitate neadecvată vârstei (percepție și memorie
vizuală), dezvoltarea capacității metacognitive la o vârstă timpurie, talent creativ,
motivație intrisecă pentru învățare, precocitate (Jigău M. , 1994). Cercetătoarea Carmen
Crețu (Psihopedagogia succesului) a constat că inteligența generală este unul din factorii
care determină o capacitate intelectuală superioară, iar termenul „supradotare” face
referire la nivelurile înalte ale capacității intelectuale generale, iar talentul desemnează
aptitudini de tipul artistic, sportive, de organizare și de conducere, dar și academice :
talent pentru matematică, istorie, limbi străine. Copiii supradotați necesită programe
sau servicii educaționale superioare care se regăsesc de regulă în programe școlare, în
vederea contribuției lor față de societate. Este posibil ca acești copii să fie capabili de
realizări înalte, dar să nu își fi demonstrat încă potențialul și de aceea este importantă
identificarea acestora, încurajarea de a participa și a desfășura activități excelente cu
ceilalți copii, precum și stimularea acestora pentru o învățare eficientă.
Procesele superioare ale gândirii, comportamentele mintale ale activităților de
cunoaștere, viteză și modul de receptare a informațiilor joacă un rol decisiv în
identificarea copiilor cu capacități intelectuale superioare. Supradotarea nu este o calitate
„generală” ci este o capacitate înnăscută de a înțelege anumite informații din anumite
domenii (Passow, 1979) Potențialul preșcolarilor depinde foarte mult de performanța pe
care o deține, iar fiecare copil în condițiile optime de educație, iar fiecare copil în condițiile
optime de educație își atinge plafonul personal, în acest fel diferențele dintre preșcolari
sunt datorate potențialului. Platfonul personal care poate fi atins de un copil cu capacități
intelectuale superioare diferă de la un copil la altul și depinde de calitatea actului educativ,
a mediului educativ și circumstanțele personale de viață.Dezvoltarea intelectuală este

77
 ISSUE NO. 28/2022

imposibil de prevăzut, evoluția individului fiind influențată de doi factori : sistemele

semiotice existente și modul în care se dă individului mijloacele de a asimila și de a adapta
aceste sisteme (Stănescu L. , 1993).
Identificarea copiilor supradotați are sens atunci când nivelul și tipul potențialului,
care este descoperit, se poate realiza în viitor și poate fi dedus din performanțele copilului.
Fiecare individ are un potențial care este influențat de anumite măsuri educative,
potențialul nu este fix și are ca problemă identificarea acestuia (dacă există sau nu, dacă
este variabil și atributele sale sunt valoroase și cum poate fi acesta dezvoltat și stimulat
corect (Bogdan & Nica, 1970). Performanța este realizarea potențialului. Potențialitatea
se raportează la reușita copilului, la nivelul de succes pe care îl atinge și a mijloacelor de
realizare a succesului. Pentru identificarea acestuia la copii, pe lângă testele de aflare a
coeficientului intelectual este nevoie și de informații suplimentare de la părinți cu privire
la aptitudinile pe care aceștia le dețin, discutarea cu copilul, teste de interese, de aspirație,
de personalitate, de creativitate (Grave, 1982). În cele mai multe cazuri se realizează teste
de inteligență pentru identificarea supradotării, dar și observația este considerată o
metodă prin care putem măsura talentul/capacitatea intelectuală. Utilizând doar un
singur instrument vom reduce supradotarea doar la un singur instrument, iar celelalte
capacități deosebite nu pot fi identificate doar de o singură metodă. Accepțiunea
supradotării solicită intrumente adecvate de identificare astfel : pentru capacități
intelectuale – teste de inteligență, pentru creativitate – teste de creativitate, pentru
aptitudini academice – teste de cunoștințe (Bogdan & Nica, 1970).

Caracteristici specifice ale supradotării

Mihai Jigău atrage atenția asupra faptului că „este absolut necesar să fie luat în
considerare termenul de supradotare în toate formele sale de manifestare pentru o bună
educare a copiilor cu un potențial deosebit.” Astfel, se disting următoarele tipuri de copii
cu capacități intelectuale superioare:
 copii cu „aptitudini academice” – se caracterizează prin succesul în activitatea de
învățare și prin rapiditatea însușirii cunoștințelor.
 copii cu „aptitudini creatoare” – se manifestă prin creativitate și prin producerea
cu ușurință a ceva nou;
 copii cu „aptitudini științifice” – au o capacitate deosebită de a observa, fac operații
rapide, au noțiuni abstracte, folosesc calcule și simboluri pentru asimilarea
cunoștințelor;
 copii cu „aptitudini artistice” – capacitatea creatoare de a organiza simboluri,
forme, formarea unei atitudini estetice;
 copii cu „aptitudini tehnice” – inventarea obiectelor tehnice, dezvoltarea
deprinderii de a înțelege mecanica, rezolvarea problemelor tehnice, sesizarea
relațiilor spațiale;
 copii „aptitudini de lider” – au capacitatea de a coordona pe ceilalți prin
personalitatea sa;
 copii cu „aptitudini sociale” – capacitatea de a realiza relații cu cei din jur prin
competență socială.

78
 ISSUE NO. 28/2022

Copiii cu capacități intelectuale superioare din punct de vedere psihopedagogic au

următoarele caracteristici:
 au un interes profund pentru asimilarea de cunoștințe găsindu-și motivația și
pasiunea;
 dezvoltarea cognitivă este timpurie;
 au un limbaj dezvoltat rapid, pronunță foarte bine cuvintele, vorbind cu
ușurință;
 au rezultate foarte bune în ariile de interes;
 descoperă valențe noi la idei vechi;
 au o capacitate deosebită de a memora și de a învăța repede conceptele;
 sunt nerăbdători în tot ceea ce fac;
 sunt dornici de cunoaștere;
 au o creativitate aparte;
 oferă răspunsuri neașteptate la orice problemă;
 ating niveluri înalte de gândire abstractă;
 au abilități de lider (Popovici, 2004).
Copiii supradotați au probleme cu scrisul, consecință a rapidității derulării
proceselor cognitive care sunt in contradicție cu ritmul lent de dezvoltare a coordonării
neuromusculare. Aceștia au de asemenea, probleme cu activitățile de tip manual pentru
că sunt foarte bine dezvoltați din punct de vedere intelectual și manifestă nerădare și
rapiditate în tot ceea ce fac, iar scrisul și orice activitate motorie desfășurată presupune
răbdare și meticuliozitate (Jigău M. , 1992). În activitățile instructiv educative din
grădiniță întâlnim copii supradotați cu stări de anxietate, cu sentimente de izolare,
complexe pentru neîndemânarea și rapiditatea lor, suferințe datorită diferențelor dintre
ceilalți copii, probleme de adaptare școlară dar și socială. Doi din trei copii supradotați
dezvoltă un limbaj precoce, dar există și supradotați cu întârzieri în plan verbal (Verza E,
1997)
Cu cât copilul este mai supradotat/talentat cu atât mai mult cadru didactic are rolul
de a-i accepta cu un grad mai mare de nonconformist. Fie caz de copil supradotat trebuie
judecat în funcție de particularitățile individuale, de mediul lor de viață și nu toți
supradotații/ talentații au o imagine de sine bine conturată. Imaginea de sine a copiilor
este oarecum mai conturată față de copiii din învățământul obișnuit, ei percep foarte bine
aptitudinile academice și sunt conștienți de relațiile dificile pe care le au cu profesorii,
familia și colegii (Sedernciuc, 1981). Copiii supradotați sunt caracterizați perfecționiști și
își îmbogățesc aptitudinile și inteligența pe tot restul vieții, mai ales când aceștia dispun
de capacități intelectuale și emoționale la un nivel maxim. Uneori dau naștere la forme de
inadaptare și le priește un mediu unde să poată să-și dezvolte capacitățile și aptitudinile.
Pe ansamblu, sunt de părere că un grup de copii supradotați diferă față de celalți copii cu
capacități intelectuale obișnuite prin activism, prin interese profunde, prin abilități,
atitudini, capacități intelectuale și emoționale și prin modul în care participă la ocaziile
extracurriculare de învățare.
Orice copil supradotat ar trebui să beneficieze de programe educaționale care să le
favorizeze dezvoltarea potențialului nativ, astfel încât să acceadă la performanțe care să

79
 ISSUE NO. 28/2022

le fie în final dezvoltate în competențe cu impact social. Capacitățile de învățare ale

copiilor supradotați sunt diferite față de ceilalți copii și sunt bazate pe o gândire specifică:
 gândire critică ce evaluează ideile și argumentele într-un mod critic;
 construcția de modele ce dă un sens logic lumii și pot fi utilizate în practică;
 construcția de argumente logice ce permit validarea sau respingerea unor
concepte;
 considerarea și reconsiderarea evidenței care permit descoperirea de legi ce se
află în spatele evidenței și sunt transparente la prima vedere;
 gândirea morală ce permite abordarea sub spectrul responsabilității diferitelor
acțiuni și găsirea optimului strategic de abordare a unei situații (Benito, 1993)
În atenția lui Caldwell (1983) aflăm că:
 în multe domenii, copiii sunt asemănători cu ceilalți copii obișnuiți;
 există domenii în fiecare copil este asemănător numai cu unii copii;
 fiecare copil este total diferit față de ceilalți copii.
Mulți specialiști susțin anumite teorii ale supradotării:
 a fi supradotat înseamnă a învăța mult mai repede și cu o ușurință aparte și cu un
amplu volum de cunoștințe;
 copilul este supradotat dacă vârsta este superioară celei cronologice, dezvoltarea
cognitivă este precoce;
 este supradotat copilul care este creativ și obține rezultate deosebite pe partea
artistică și în planul creativității;
 este supradotat copilul care are sistemul nervos central dezvoltat prin capacități
deosebite de memorare și învățare și de raționament.
Aceștia consideră faptul că supradotarea nu trebuie să fie doar superioară, ci mai degrabă
trebuie să fie și de durată (Marland, 1972). Copiii supradotați se remarcă prin atitudini,
dispoziții și obiceiuri ce valorifică mintea deschisă, obiectivitatea și imparțialitatea,
analizându-și propriul proces de gândire. Metodele care stau la baza oricărei lecții
necesită planificare de rezolvare de probleme, decizia strategică, recomandarea de
metodologii, comunicarea și utilizarea experienței altora în mod critic. De aceea,
programele pentru supradotați trebuie să răspundă unor cerințe educative care să se
plieze pe caracteristicile specifice ale gândirii:
 ridică probleme vitale pe care le formulează clar și precis;
 culege și evaluează informații folosind abstracții pentru a le interpreta;
 ajunge la concluzii bine gândite testându-le pe criterii ți standarde relevante;
 gândește deschis în cadrul sistemelor de gândire alternative.
Din acest motiv se folosește strategii riguroase și abilități deosebite în manevrarea
acestora (Jigău M. , 1994). De-a lungul timpului s-au folosit diferite metode eficiente
utilizate pentru copiii capabili de performanțe superioare pentru a le stimula creativitatea
și a-i integra în societate folosind anumite strategii:
 metoda rezolvării creative a problemelor a lui Parnes (1977) – a dezvoltat
gândirea creativă prin programe educative care vin în sprijinul copiilor pentru
soluționarea problemelor în învățare și a susținut diferențierea curricum-ului;

80
 ISSUE NO. 28/2022

 modelul triadei de îmbogățire a lui Renzulli (1977,1985) – program de educare a

supradotaților bazat pe experiențe diferențiate care cuprinde activități de
instruire în grup, activități de investigare individuală sau în grupuri mici;
 stâlpii totemici ai talentului multiplu a lui Calvin Taylor – stimularea și dezvoltarea
talentelor prin instrumente educative – „fiecare individ se remarcă printr-un talent
specific”- și susține ideea că dacă stimulăm motivația copiilor pentru învățare, ei își
vor dezvolta abilitățile potențiale într-un mod accentuat;
 programul de accelerare de la Universitatea John Hopkins (Stanly, 1980): -
modalități de accelerare: intrarea în școală mai devreme decât vârsta pe care o are,
trecerea peste o clasă sau două, studiul într-un ritm mai rapid, plasarea copilului
supradotat în clase cu copii de același nivel intelectual, participarea la programe
de pregătire speciale.
 matricea de îmbogățire a lui Tannenbaun (1983) - consideră faptul că educația
copiilor cu capacități intelectuale superioare poate fi îmbunătățită prin crearea
claselor speciale pentru copiii dotați;
 planul Piramida realizat de D. Cocs – analiza și evaluarea preșcolarilor se
realizează pe baza unor activități realizate acasă sau la libera alegere;
 modelul elevului autonom creat de G. Betts (1985) (apud. Stănescu, 2002, p. 69-
195) – adeptul învățării prin utilizarea unui curriculum flexibil, gruparea copiilor
după abilități, capacități în clase sau grupuri omogene;
 programul Purdue creat de John Fledhusen – este un program dedicat gândirii
creative și a celor patru calități: flexibilitate, fluență, originalitate și elaborare.
În școlile de masă se poate realiza educarea preșcolarilor cu capacități intelectuale
superioare, dar este nevoie de un climat accesibil și de adaptarea strategiilor didactice în
funcție de particularitățile individuale. Strategiile de învățare care se imoun în educația
preșcolarilor cu capacități intelectuale superioare trebuie să fie diferențiate, deoarece
chiar dacă înțeleg mai bine informațiile și memorează mai bine nu toți sunt autonomi și
nu au strategii de învățare optime și pe deplin formate (Jigău M. , 1994). Atunci când
educatoarea își planifică strategiile didactice pentru stimularea preșcolarilor cu capacități
intelectuale superioare trebuie să aibă în vedere urmatoarele:
 dezvoltarea cognitivă;
 dezvoltarea afectiv-emoțională;
 formarea abilităților de a utiliza materialele propuse și necesare;
 formarea abilităților de a comunica oral, scris sau vizual (Renzulli J.S, 1985).
Strategiile utilizate pentru copiii supradotați față de cele utilizate pentru copiii din
învățământul general diferită în funcție de complexitate , volum și răspund la nevoile și
cerințele educaționale ale copiilor cu capacități intelectuale superioare și sunt aplicabile
și celorlați copii, dar într-un alt ritm, alt nivel de complexitate și o altă succesiune. Cele
mai cunoscute strategii educaționale de transmitere a conținutului sunt următoarele:
• modelul de îmbogățire a cunoștințelor care conține trei tipuri de activități:
activități exploratorii generale (expunerea temelor și ideilor care nu sunt incluse în
curriculum), activități de instruire în grup (activitățile, metodele și îndrumăriile pentru

81
 ISSUE NO. 28/2022

dezvoltarea gândirii cognitive), activități de investigare individuală sau grupuri mici

(utilizarea metodelor și tehnicilor adecvate particularităților lor);
 modelul învățării autonome (orientare, dezvoltare individuală, activități de
îmbogățire
 dezvoltarea abilităților de gândire divergentă și convergentă (teme privind
rezolvarea problemelor și a luarea corectă a decizilor);
 dezvoltarea abilității de rezolvare creativă a problemelor (tehnici de rezolvare
creativă)
 dezvoltarea abilităților de învățare independentă (Goodland J.I., 1987)
 Comisia SUA pentru educație a stabilit trei tipuri de programe de educație pentru
copiii capabili de performanțe superioare:
 un curriculum ce promovează procesele cognitive;
 strategii de instruire care adaptarea conținutul curriculu-ului în funcție de stilul de
învățare al copilului supradotat sau talentat;
 organizarea grupei de copii în funcție de particularități (Marland, 1972)

Programele de instuire pentru copii capabili de performanțe superioare sunt:

accelerarea studiilor (parcurgerea rapidă a etapelor), îmbogățirea studiilor (oferirea unor
cunoștințe și activități speciale în clasele obișnuite), gruparea pe niveluri de abilități
(copiii cu capacități intelectuale dac parte din clasele obișnuite dar au parte de o instruire
diferențiată) (Renzulli J.S, 1985). Accelerarea este benefică pentru copiii cu capacități
intelectuale superioare deoarece aceștia, asimilează informațiile într-un ritm foarte rapid.
Obiectivele și scopurile sunt îndeplinite pentru copiii cu capacități intelectuale
superioare. Evaluarea acestei forme este o soluție eficientă pentru copiii capabili de
performanțe superioare deoarece răspunde ritmului de învățare și a intelectualului
superior, învingând obstacolele întâlnite în procesul de învățare. În forma de accelerare
unii preșcolari învață mai repede și li se oferă prilejiul de a progresa șia învăța ceea ce pot,
nu sunt obligați să învețe dacă aceștia asimilează într-un timp scurt și pot să-și utilizeze
creativitatea fiind stimulați pentru folosirea abilităților intelectuale (Jigău M. , 1994).
Îmbogățirea studiilor reprezintă reprezintă oferirea unor informații sau activități
speciale în cadrul grupei obișnuite, iar preșcolarii sunt legați indiferent de „dotare” și au
un contact permanent cu realitatea. Renzulli , afirmă următoarea: „oricine poate deveni
supradotat din când în când.” Motivele pentru care îmbogățirea studiilor trebuie să se
realizeze în clasele obișnuite sunt cele care țin de convingeri, valori considerații.
Îmbogățirea presupune selectarea conținuturilor și organizarea procesului de învățământ
în funcție de nevoile individuale ale copiilor, adaptarea curriculum-ului pentru
desfășurarea activităților în clasele obișnuite. Freechill presupune următoarele tipuri de
îmbogățire a cunoștințelor: sarcini, proiecte, activități libere, demonstrația, pregătirea de
materiale speciale. Îmbogățirea studiilor are ca drept scop abordarea temelor în funcție
de interesele preșcolarilor și a curiozităților intelectuale și cu finalități ca: stimularea
creativității, autorealizarea personală și profesională, stimularea gândirii critice. Modelul
de îmbogățire a învățării are ca activități diferite următoarele: activități exploratorii cu

82
 ISSUE NO. 28/2022

copiii supradotați, instruire în grup, investigarea unor probleme sau situații în mod
individual sau în grupuri mici (Fliegler, 1964).
În concluzie, orice model de tip cauzal al supradotării trebuie să ia în considerare
atât interacțiunea condițiilor în care performanța se poate manifesta (caracteristici
personale + caracteristici ale mediului), cât și trăsături generale ale comportamentului
performant.

Bibliografie
Balint, M. (2008). Curs - Metodica activităților de educare a limbajului în învățămânul preșcolar.
Cluj Napoca.
Cerghit, I. (2008). Sisteme de instruire alternative și complementare. Iași: Polirom.
Cohen, R. (1977). L”Apprentissage precoce de la lecture. Paris: PUF.
Crețu, C. (1988). Curriculum diferențiat și personalizat. Ghid metodologic pentru învățătorii,
profesorii și părinții copiilor cu disponibilități aptitudinale înalte. Iași: Polirom.
Crețu, C. (1997). Psihopedagogia succesului. Polirom.
Cucoș, C. (2006). Informatizare în educație. Aspecte ale virtualizării formării. Iași: Polirom.
Dumitrana , M. (2001). Educarea limbajului în învățământul preșcolar - vol I și vol II. Campania.
Enăchescu, E. (2015). Creativitatea copiilor, o abordare psihologică. București.
Ezechil, L., & Păiși Lăzărescu, M. (2002). Laborator preșcolar. Ghid metodologic. București:
Editura V & I Integral.
Fliegler, L. (1964). Curriculum Planning for the Gifted. Englewood Cliffs.
Golu, F. (2009). Joc și învățare la copilul preșcolar. Ghid pentru educatori, părinți și psihologi.
București: Didactică și Pedagogică.
Goodland J.I., A. R. (1987). The Nongraded Elementary School. New York: Teachers College Press.
Grave, E. (1982). Is your child Gifted? San Diego: Oak Tree Publication.
Hammer, E. (1961). Creativity: An exploratory Investigation of the Personalityes of Gifted
Adolescent Artists. New York: Random House.
Ionescu, M. (2007). Instrucție și educație. Arad: Editura Universității de Vest Vasile Goldiș, Arad.
Jigău, M. (1992). Copii supradotați. Câteva repere psihologice. p. 1.
Jigău, M. (1994). Copiii supradotați. București: Științifică și Tehnică.
Landsheere. (1992). Education et formation. Paris: PUF.
Lespezeanu, M. (2007). Tradițional și modern în învățământul preșcolar - o metodică a
activităților instructiv - educative. București: Editura Omfal Esențial.
Marcus, S. (2003). Jocul ca libertate. București: Scripta.
Marinopoulos, S. (2014). Copilul tău cum se joacă? Interpretări psihologice ale jocului. București:
Editura Philobia.
Marland, S. (1972). Education of the Gifted and Talented. Report to the Congress of the United
States. Washington: D.C.U.S Govenment Printing Office.
Mircescu, M. (1997). Antrenamentul creativității. Ghid practic de metode, procedee și exerciții.
Timișoara: Eurobit S.R.L.
Munteanu, G. (2007). Didactica educației muzicale. București: Fundației de mâine.
Muste, D. (2019). Jocurile - exercițiu în didactica jocurilor. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Neagu, M., & Beraru, G. (1995). Activități matematice în grădiniță. Ass.
Nicola, G. (2004). Comunicare didactică și creatologie. Sibiu: Editura Psihomedia.
Nicola, I. (1992). Pedagogie. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Passow, A. (1979). Educational Policies, Programs and Practices for the Giftwd and Talented.
Chicago: NSSE.
Popa, M. (2013). Misterioasele fațete ale jocului. Teorie și practică. București: Editura
Universității din București.
Popovici, D. (2004). Introducere în psihopedagogia supradotaților. Humanitas.

83
 ISSUE NO. 28/2022

Renzulli J.S, R. S. (1985). The Schoolwide Enrichment Model. Mansfiel Center, Creative Learning
Press.
Roco, M. (1982). Stimularea creativității tehnico-științifice. București: Editura Academiei.
Taiban, M. (1976). Jocuri didactice pentru grădinița de copii. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Tătaru, L., Glava, A., & Chiș, O. (2014). Piramida cunoașterii. Pitești: Diamant.
Tomșa, G. (. (2005). Psihopedagogie preșcolară și școlară. București: Supliment al Revistei
Învățământului Preșcolar.
Verza E, Z. M. (1997). Psihopedagogia copilului. București: Didactică și Pedagogică R.A.
Vrășmas, T. (2002). Educația integrată și/sau incluzivă. București: Aramis.

84
 ISSUE NO. 28/2022

UTOPIAN SOCIALISM AND THE PROBLEM OF VALUES

Petru DUNCA
Prof. PhD., Technical University of Cluj-Napoca, Baia Mare Northern
University Center
Lenuța-Ioana DUNCA
PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca, Baia Mare Northern
University Center

Abstract: This article will deal with some aspects of utopian socialism and will highlight the human
being as a moral actor in the utopian Marxist society. Thus, Karl Marx's conception of the values of
the bourgeoisie and ethics will be illustrated. Marx having quite a strong influence on some key
concepts in ethics. There has been a "crisis of values" in utopian socialist societies because
fundamental values such as freedom, justice, responsibility, or trust had a different meaning.

Keywords: utopia, socialism, political philosophy, ethics, values, Marxism.

Aspecte introductive despre socialismul utopic

Lucrarea de față va trece în revistă principalele caracteristici ale socialismului
utopic, precum și reprezentanți ai acestuia, care au încercat să reformeze societatea și în
practică, nu doar la nivel imaginar, spre deosebire de autorii de utopii tradiționali.
Astfel, o primă idee importantă care trebuie amintită încă de la început este faptul
că socialismul reprezintă o alternativă la capitalism și este rezultatul lumii moderne.
Principalele tendințe ale acestuia fiind: „utopic-premarxistă, revoluționar-marxistă și
reformist-antimarxistă”1.
Primele teorii comunist-utopice închegate apar în perioada formării
capitalismului, ca o expresie a aspirațiilor maselor țărănești și ale sărăcimii orașelor către
o societate echitabilă, dreaptă și lipsită de exploatare.
Într-o ideologie, care reprezintă o imagine a unei societăți, oamenii își prezintă
dorințele și idealurile. Marxismul a reprezentat una dintre filosofiile social-politice de
prim-plan din secolul al XX-lea. Sub influența marxismului au avut loc revoluții, au fost
schimbate fundamentele unor societăți și a fost restructurată istoria mondială. De
asemenea, „marxismul reprezintă o teorie armonioasă și unitară, care cuprinde trei părți
componente: filosofie, economie politică și teoria socialismului științific”2.
Izvoarele gândirii marxiste le găsim în filosofia clasică germană, de exemplu la
Hegel, în filosofia engleză, la Adam Smith și David Ricardo și în socialismul utopic francez
care s-a dezvoltat în secolele XVIII-XIX. Până în anul 1989, marxismul se afla într-o dublă
poziție, ca teorie ce viza schimbarea societății și ca mod de concretizare a acțiunii de
schimbare.

1
Teodora Prelipcean, Utopia. Imaginarul social între proiecție și realitate, Editura Adenium, Iași, 2014, p. 29.
2
***, Bazele filozofiei marxiste, Editura Politică, București, 1959, p. 9.

85
 ISSUE NO. 28/2022

Termenii „socialism” și „comunism” au fost puși în circulație de către socialiștii

utopici francezi în perioada 1830-1840, perioadă în care Karl Marx scria Capitalul. Printre
reprezentanții socialismului utopic se numără: Thomas Morus, Tommaso Campanella,
Robert Owen, Claude-Henri Saint-Simon, Charles Fourier, Théodore Dézamy, Étienne
Cabet, Proudhon, Teodor Diamant.
Principalele idei ale socialismului utopic sunt următoarele:

 „Încrederea în progresul social, rolul principal avându-l proletariatul

(muncitorii).
 Lupta dintre burghezie și proletariat este esențială.
 Ideile filosofice pot schimba lumea.
 Munca organizată în condițiile menținerii proprietății private.
 Împărțirea istoriei omenirii în etape.
 Instaurarea unei societăți asociative (Falanga sau Falansterul) care să
presupună aceeași educație pentru toți indivizii, participarea celor bogați la
munca productivă.
 Dezvoltarea întrecerii între membrii, desființarea salariului.
 Femeile trebuie să fie egale cu bărbații.
 Socialismul utopic reprezintă filosofia socială care promovează evoluția
societății”3.

Marxismul este văzut de către Bernard Henry Levy ca fiind opiul popoarelor:

„Acestei vârste proletare îi era necesară o lume nouă, un spațiu cultural nou. Acestei noi
barbarii îi era necesară o religie nouă, un soi de liant social. Și s-ar părea că materialismul
este acela care figurează dreptul canon modern. Religia timpurilor noastre este marxismul
și el trebuie, cum se va vedea, înțeles ad literam”4.

Într-o astfel de „lume nouă”, cu o nouă cultură, se pune și problema valorilor.

Problematica acestora va fi prezentată în capitolul următor.

Problema valorilor în utopia marxistă

Din punct de vedere filosofic, etica este o „reflecție filosofică asupra problemelor
morale, precum natura binelui, fundamentul datoriei, sensul vieții etc. Și mai precis, etica se
poate caracteriza drept concepție coerentă despre conduita în viață sau ca doctrină a
moralei practice”5.
Printre filosofii care au avut un rol decisiv în conturarea principalelor curente etice
se află: Aristotel, care a acordat o importanță deosebită caracterului și a propus alegerea
căii de mijloc; Immanuel Kant, care a elaborat o teorie etică bazată pe gnoseologia sa

3
Ibidem, p. 9.
4
Radu Preda, Comunismul. O modernitate eșuată, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 158.
5
Alain Graf, Christine Le Bihan, Lexic de filosofie, Editura Institutul European pentru Cooperare Cultural-
Științifică, Iași, 2000, p. 38.

86
 ISSUE NO. 28/2022

transcendentală; J. S. Mill, care a furnizat o teorie a acțiunii morale bazată pe psihologia

asociaționistă; și R. M. Hare, care a propus o teorie etică ce sintetizează și combină
utilitarismul și kantianismul, bazându-se pe o explicație logico-lingvistică a discursului
moral6.
De asemenea, pentru o mai bună înțelegere a ceea ce înseamnă etica pentru individ,
este relevantă și perspectiva psihologică.
Astfel, pentru că acest capitol vorbește despre valori, din perspectiva psihologiei,
caracterul unei ființe umane este cel care reprezintă o componentă axiologică a
personalității (vezi fig. 1). Figura de mai jos ilustrează faptul că „valorile pe care le avem
ne influențează atitudinile care, la rândul lor, în mediul potrivit (din păcate, nu în sensul de
adaptare la mediu, ci de prezență a stimulului) devin comportamente (inclusiv opinii)”7.

Figura 1: Caracterul tradus în comportament.

comportamente

atitudini

valori

Sursa: Cosmin Bordea, Etica în organizații. O abordare centrată pe managementul execuției,

Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, p. 38.

Tot aici se poate aduce în discuție „moralitatea”. Potrivit lui Timo Airaksinen,
„moralitatea este un ideal în sens normativ al termenului ideal. Moralitatea exprimă ceea ce
ar trebui să facem și ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi raționali, binevoitori,
imparțiali, bine intenționați”8, iar în opinia lui John Stuart Mill, moralitatea unei societăți
este:

„un sistem coerent de reguli (obligații și interdicții) omologate social, a căror existență
maximizează binele public și care, din acest motiv, sunt impuse de societate prin trei tipuri

6
Valentin Mureșan, Trei teorii etice - Kant, Mill, Hare, Editura Universităţii din Bucureşti, București, 2012,
pp.162-163.
7
Cosmin Bordea, Etica în organizații. O abordare centrată pe managementul execuției, Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj-Napoca, 2018, p. 39.
8
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Etica profesională, Universitatea din București, București, 2000, p. 7.

87
 ISSUE NO. 28/2022

de constrângeri (remușcările propriei conștiințe, oprobriul opiniei publice sau pedepse

juridice); aceste reguli protejează ființele umane și non-umane de vătămările venite din
partea semenilor și apără drepturile morale și legale ale acestora”9.

Morala reprezintă convingeri, atitudini, deprinderi, sentimente, norme, reguli,

„care reglementează comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre
aceștia și colectivitate […] în funcție de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate și
a căror respectare se întemeiază pe conștiința și opinia publică»”10.
Pe lângă termenii „morală” și „moralitate”, sunt utilizați adesea termenii „imoral”
și „amoral”. Imoral „desemnează ceea ce este contrar moralei”, iar amoral reprezintă „ceea
ce este străin moralei, care ignoră valorile, fără conștiința binelui și a răului”11.
Cele prezentate mai sus reprezintă aspecte introductive pentru ceea ce se va
prezenta în continuare în cadrul acestui articol. Ideea de a aduce etica în discuția despre
socialismul utopic a apărut deoarece partea practică a ideologiei a fost propaganda, care
presupune manipularea marelui public, iar „scopul eticianului (omului politic) e să explice
și să modeleze un aparat psihic ce posedă capacitățile necesare pentru a decide valoarea
etică a unei acțiuni particulare în funcție de circumstanțe. Etica lui Aristotel e fundamentul
teoretic al legislației și al pedagogiei morale”12.
În opinia lui Marx, ideologia falsifică realitatea. Legea, moralitatea și religia
reprezintă interesele burgheziei, a puterii politice. Aceste idei politice le regăsim în
lucrarea Ideologia germană și în Manifestul Partidului Comunist.
Ideologiile au un sens pentru cei care le acceptă și pentru cei care le critică. Ele
favorizează un grup de putere și anumite categorii sociale în dauna altora folosind o
influență complexă la nivelul societății. Karl Marx este:

„cel care a marcat decisiv dezvoltarea ulterioară a ideii comuniste prin transformarea
acesteia din ideologie difuză, la limita utopiei, într-o știință cu legități și determinării
proprii. Altfel spus, odată cu Marx, chestiunea socială încetează să mai fie o simplă
preocupare filantropică, o dovadă a compasiunii sau expresia unei inimi largi, ci se
transformă în eșafodaj ideatic al puterii. Chestiunea socială devine cu alte cuvinte una
eminamente politică”13.

Una dintre caracteristicile eticii sociale este distribuirea diferită a consecințelor

față de responsabilități:

„(consecințele sunt suferite de unele grupuri sociale, deși responsabilitățile pentru

fenomenul ce le-a generat aprțin altor grupuri); este un lucru de multă vreme
binecunoscut că, în politică de exemplu, erorile unora (politicieni, oameni de stat) sunt
sursele unor consecințe suportate cu precădere de alții (grupuri sociale sau persoane

9
Valentin Mureșan, op. cit., p. 95.
10
Irina-Eugenia Iamandi, Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile internaționale, Academia de
Studii Economice din Bucureşti, București, 2012, p. 10.
11
Alain Graf, Christine Le Bihan, op. cit., p. 7.
12
Valentin Mureșan, Comentariu la Etica nicomahică, Editura Humanitas, București, 2007, p. 150.
13
Radu Preda, op.cit. p. 72- 73.

88
 ISSUE NO. 28/2022

individuale); politicianul român P. P. Carp spunea, în acest sens, încă în 1868:

«Nenorocirea este că greșelile comise de guverne nu cad asupra celor ce le-au comis, dar
de multe ori asupra bietului popor, care fără voia lui trebuie să sufere acele guverne»”14.

Marx și Engels au creat o filosofie care a dărâmat iluzia atotputerniciei eticilor

anterioare, elimină speculativismul și rezolvă această nevoie prin „coborârea în mijlocul
oamenilor concreți”15.
Când se discută despre etică, se discută despre esența umană: „Feuerbach susținea
că esența omului constă în rațiune, voință și sentiment”16. Din punctul de vedere al realității
social-istorice, nu există oameni abstracți, ci „oameni concreți”, care se află „în condiții
istorice determinate, cu caracteristici umane care poartă amprenta condiționărilor
complexe ale momentului istoric”17.
Totuși, Marx a susținut că „esența umană este, în realitatea ei, ansamblul relațiilor
sociale. Calitatea de om este dată de totalitatea raporturilor dintr-o societate, rolul
determinant avându-l relațiile de producție”18. Acestea influențând ființa umană atât la
nivel biologic, dar și psihologic.
În lucrarea Ideologia germană, Marx și Engels au arătat că „«suma de forțe de
producție, capitaluri și forme de relații sociale pe care fiecare individ și fiecare generație o
găsește ca pe ceva dat este temelia reală a ceea ce filosofii și-au închipuit a fi substanța și
esența omului»”19.
O morală este constituită din „totalitatea regulilor admise într-o societate dată
dintr-o epocă dată. Morala, în schimb, se definește ca totalitatea regulilor de conduită care
pretind că sînt valabile universal și necondiționat”20.
Pentru a promova o morală nouă , fără a mai fi instrumentul unei reacții față de
viață, ar trebui să fie abordată nevoia de credință, deoarece ea se exprimă în geneza
idealurilor fiinețelor umane:

„Idealismul este o morală. Idealismul filosofic care constă în confundarea Ființei și

idealului (ficțiune a unei lumi ce răspunde aspirațiilor noastre) și al cărui model este
platonismul, este așadar expresia unei morale care nu se recunoaște ca atare. Forma
dualistă a acestui sistem de gândire, care opune aparența ființei, sensibilul inteligibilului,
nu este decât efectul unei judecăți în privința lumii care se oferă ca atare simțurilor noastre
și pe care o avem de trăit. De fapt, viața este depreciată atâta timp cât universul sensibil
este definit ca locul umbrelor și iluziilor de care trebuie să scăpăm dacă vrem să dobândim
pacea sufletului. Or, cel care alungă aparențele în numele adevărului vrea, în mod evident,
o altă lume, una mai bună; opunând adevăr și aparență, neagă inocența realității vii, o
judecă și o face responsabilă de nefericirea lui. Sub masca filosofiei, discursul său este
moral și evaluarea din care provine traduce o neputință de a suporta viața. Morala este

14
Adrian-Paul Iliescu, Etica socială și politică, Editura Ars Docendi, București, 2007, p. 13.
15
Emil Moroianu, Vasile Macoviciuc, Pledoarie pentru etica marxistă, Editura Albatros, București, 1981, p. 109.
16
Ibidem, p. 110.
17
Ibidem, p. 111.
18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 113.
20
Alain Graf, Christine Le Bihan, op. cit., p. 78.

89
 ISSUE NO. 28/2022

idealistă. Or, dacă idealismul este esențialmente moral, morala este esențialmente
idealistă. Ea plasează «ceea ce trebuie să fie» deasupra a ceea ce este: promite idealul în
dauna faptelor. Astfel, bunurile din această lume, plăcerile pe care le procură, sunt
asimilate cu faptele bune, iar fericirea nu mai este promisă decât celui care duce o viață
lipsită de viață, o viață strict teoretică. Or, ce vrea cu adevărat cel care vrea o altă lume
decât ca viața să se întoarcă împotriva vieții, ca ea să devină virtuoasă, să se îndrepte și să
servească de trecere la o altă lume? El vrea ca viața să se renege și să devină ascetică.
Morala nu este în acest punct decât manifestare contra naturii”21.

În ceea ce privește concepția lui Karl Marx despre valori, acesta afirmă că
burghezia nu a lăsat nicio legătură între oameni cu excepția „interesului propriu și
atitudinea împietrită conform căreia orice se poate cumpăra cu bani”22. El a mai apreciat
că oamenii erau cândva apreciați ca oameni, iar burghezia „«punea semnul egal între
valoarea lor personală și valoarea lor de schimb». Valorile morale, religioase și chiar și
sentimentele erau acum lăsate la o parte, căci toți – de la oameni de știință și avocați la
preoți și poeți – fuseseră transformați în muncitori plătiți și nimic altceva”23.
Tot el a mai afirmat că legile care aveau rolul de a apăra libertatea oamenilor au
fost date la o parte în favoarea unei „«libertăți lipsite de scrupule – Comerțul Liber»”24. La
toate aceste probleme Karl Marx avea o singură soluție: „toate instrumentele producției
economice (cum ar fi pământul, materiile prime, uneltele și fabricile) să devină bunuri de
drept comun, astfel încât fiecare membru al societății să poată munci conform capacității
sale și să consume în funcție de nevoi”25.
Nu este oare statul minimal, cadrul utopiei, o viziune înălțătoare? Statul minimal
ne tratează ca pe niște indivizi care nu pot fi folosiți în anumite feluri de către alții, ca
mijloace sau ca unelte, ca instrumente sau resurse, ci ne tratează ca pe niște persoane cu
drepturi individuale și cu demnitate. Statul minimal ne respectă pe noi ca oameni și
drepturile noastre și ne oferă libertatea de a alege fiecare, în mod individual, cum să ne
trăim viața și cum să ne realizăm visele, să ne autocunoaștem în măsura în care putem, cu
sprijinul voluntar al altor indivizi, care au aceeași demnitate. „Cum să-și permită un stat
sau grup de indivizi să facă mai mult. Sau mai puțin”26.
În opera sa, Anarhie, stat și utopie, Robert Nozick demonstrează că un stat minimal
trebuie să fie îndreptățit deoarece funcțiile sale s-ar limita la protejarea individului de
furt, violență, înșelătorie etc. și i-ar asigura respectarea contractelor. Doar un astfel de
stat, susține Nozick, are legitimitate morală pentru că el nu încalcă drepturile naturale ale
individului, precum dreptul la viață și la proprietate.
Unul dintre cele mai importante principii care stau la baza societății este principiul
libertății. La Marx, refuzul modernității politice este și un refuz al dreptului. De exemplu,
drepturile și libertățile cetățenilor au compus capitolul șapte din Constituția Republicii

21
Ibidem, p. 21-22.
22
***, Filosofie. Idei fundamentale, trad. Crina Boitor, Editura Litera, București, 2016, p. 198.
23
Ibidem, pp. 198-199.
24
Ibidem, p. 199.
25
Ibidem, p. 199.
26
Nozick, Robert, Anarhie, stat și utopie, Editura Humanitas, București, 1997, p. 394.

90
 ISSUE NO. 28/2022

Populare Române din 1952, o constituție revoluționară care cuprinde principiul: „Cine nu
muncește nu mănâncă” , dreptul la muncă ocupând primul loc în ierarhia drepturilor.
Intenția lui Marx și Engels era de a extinde dreptul public și de a înlătura proprietatea
privată, acestea având ca finalitate realizarea drepturilor civile și politice.
Marxismul, care are idei și scopuri bune, mărețe, dar când se pune în aplicare apare
o problemă deoarece se transformă în ideologii, ca de exemplu: marxism-leninism,
stalinism, comunism etc.
Comunismul, ca sistem social promova egalitatea, nu existau clase sociale și
proprietatea privată, fel ca și în utopiile filosofilor Platon, Thomas Morus și Tommaso
Campanella. Manifestul Partidului Comunist a pregătit o revoluție care trebuia să ducă la
dispariția ideilor religioase, politice, filozofice, morale, religioase, dar și concepte precum
libertatea și dreptatea, prin urmare, revoluția comunistă înseamnă ruptura față de ideile
tradiționale.
Utopia este sinonimul unei epoci care nu progresează, în care oamenii nu vor mai
avea motivația de a mai face ceva, iar lipsa unui scop este ca pierderea sufletului. Nu
trebuie să uităm că umanitatea constă exact în acele lucruri pe care le numim
imperfecțiuni. Proiectul utopiei a eșuat tocmai pentru că oamenii, care sunt imperfecți, nu
pot viețui într-un stat perfect.

Concluzii
Utopia politică reprezintă un proiect în care se imaginează un stat ideal, dar și o
concepție politică sau socială generoasă, progresistă, dar irealizabilă pentru că nu ține
seama de condițiile istorice concrete date și de legile obiective ale dezvoltării societății.
Iar când o astfel de utopie se pune în aplicare în viața reală, are loc o revoluționare a
societății și se dovedește că utopia este de fapt o distopie, ce nu ar aduce pacea și fericirea
cetățenilor și nu ar crește bunăstarea populației așa cum presupune o utopie. Prin urmare,
socialismul este mai mult o distopie, decât o utopie. Totodată, în cadrul societăților
utopice socialiste a existat o „criză a valorilor”, deoarece valori fundamentale precum
libertate, dreptate, responsabilitate sau încredere au avut o semnificație diferită, sau
unele chiar au lipsit, comparativ cu ceea ce înțelegem noi astăzi că reprezintă aceste valori
într-o societate democratică.

Bibliografie
***, Bazele filozofiei marxiste, Editura Politică, București, 1959.
***, Filosofie. Idei fundamentale, trad. Crina Boitor, Editura Litera, București, 2016.
BORDEA, Cosmin, Etica în organizații. O abordare centrată pe managementul execuției, Editura
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018.
GRAF, Alain și Christine LE BIHAN, Lexic de filosofie, Editura Institutul European pentru Cooperare
Cultural-Științifică, Iași, 2000.
IAMANDI, Irina-Eugenia, Etică și responsabilitate socială corporativă în afacerile internaționale,
Academia de Studii Economice din București, București, 2012.
ILIESCU, Adrian-Paul, Etica socială și politică, Editura Ars Docendi, București, 2007.
MIROIU, Mihaela și BLEBEA NICOLAE, Gabriela, Etica profesională, Universitatea din București,
București, 2000.

91
 ISSUE NO. 28/2022

MOROIANU, Emil, și MACOVICIUC, Vasile, Pledoarie pentru etica marxistă, Editura Albatros,
București, 1981.
MUREȘAN, Valentin, Comentariu la Etica nicomahică, Editura Humanitas, București, 2007.
MUREȘAN, Valentin, Trei teorii etice - Kant, Mill, Hare, Editura Universității din București,
București, 2012.
PREDA, Radu, Comunismul. O modernitate eșuată, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.
PRELIPCEAN, Teodora, Utopia. Imaginarul social între proiecție și realitate, Editura Adenium, Iași,
2014.
ROBERT, Nozick, Anarhie, stat și utopie, Editura Humanitas, București, 1997.

92
 ISSUE NO. 28/2022

WAYS TO STIMULATE CREATIVITY AT PRESCHOOL CHILDREN.

DIDACTIC GAME

Elena Lucia MARA,

Prof. PhD, “Lucian Blaga” University of Sibiu

Abstract: Creativity is constantly evolving and can be stimulated by choosing different strategies,
methods to stimulate creativity in instructional-educational activities aimed at the mental
development of preschoolers capable of superior performance, by offering the chance to try new
ideas, ways of thinking and solving. of various problems. Interactive methods determine the demand
for thinking, intelligence, imagination and creativity is very useful for preschoolers who have
superior intellectual skills. The education of preschool children in the development of creativity
involves complete measures, some can be solved in a timely manner and others in the near future. A
delay in the development of creativity can work to the detriment of the gifted child. The psycho-
pedagogical literature formulates some general aspects regarding the educational aspect such as:
the training of the teacher involved in the education of special children, the development of
indicators, standards for identifying creativity adapted to age and learning conditions, accreditation
of child training systems and access necessary equipment and staff to be properly trained: enriched
curriculum, differentiated training, special classes, alternative routes.

Keywords: preschool education, skills, creativity, didactic game, psychologigal profile

Educatorul este chemat să-și utilizeze conținutul, rolurile și ipostazele

manifestând un comportament deschis, o atitudine prietenoasă, reflexivă, promovând o
învățare interactivă și stimulând potențialul copiilor cu capacități intelectuale superioare.
Prin învățarea interactivă, prin manifestarea creativității, preșcolarii descoperă,
inferează, imaginează, construiește și redefinește sensurile prin propria personalitate
solicitând procese psihice superioare de gândire și imaginație. Strategiile de instruire
angajează elevii în procesul de învățare, stimulează gândirea creativă sporesc gradul de
conștientizare și responsabilitate din partea acestora (Bocoș M. , Instruire interactivă.
Repere pentru reflecție și acțiune , 2002). În învățământul preșcolar, copilul se află la
vârsta preșcolarității, unde intelectul cunoaște evoluții semnificative ce permit
școlarizarea susținută de dorința de învățare cu ajutorul educatorului. Didactica modernă
are la bază obiective de stimulare a creativității copiilor cu capacități intelectuale
superioare la vârsta preșcolară care are o importanță aparte contribuind la dezvoltarea,
evoluția și rodirea activităților didactice și în cele practicate în mod obișnuit. Obiectivele
acestea sunt sintetizate astfel:
 sarcini de lucru succesive manifestate prin joc;
 alternarea secvențelor de joc cu secvențe de învățare, inserarea elementelor de joc
în activitățile instructiv-educative;
 valorificarea activităților manifestate prin joc prin introducerea probelor creative
adecvate vârstei;
 încurajarea exprimării creative prin activități extracurriculare și extrașcolare, în
special a celor cu capacități intelectuale superioare;
 susținerea comportamentului creativ al copiilor;

93
 ISSUE NO. 28/2022

 apelarea la psihologul școlar pentru consilierea și terapia creativității copiilor,

efectuate în mod profesionist (Sima , 1997).
Stimularea creativității se referă la intervenția din exterior a unui „antrenor” care poate fi
numit membru didactic în relația lui directă cu un copil care se lasă „antrenat” în ceea ce
are mai bun și mai prețios ca valoare umană, remarcată în momentul întâlnirii lor.
Binomul antrenor/antrenat este animat de măiestrie, vocație, efort comun, creativ pe
drumul spre performanță, reușită, succes, victorie, renume în orice domeniu de activitate
accesibil vârstei (Mircescu, 1997).
Creativitatea se dezvoltă în permanență și poate fi stimulată prin alegerea
diferitelor strategii, metode de stimulare a creativității în cadrul activităților instructiv-
educative orientate pe dezvoltarea mentală a preșcolarilor capabili de performanțe
superioare, prin oferirea șansei de a încerca idei noi, modslități de gândire și soluționare
a diferitelor probleme. Eugenia Enăchescu identifică metode (analogice, antitetice și
aliatorii) de stimulare a creativității prin care preșcolarii sunt încurajați să utilizeze
diferite niveluri ale gândirii. (AL Roșca) specifică „creativitatea este aptitudinea sau
capacitatea de a produce ceva nou și de valoare, iar după alți psihologi aceasta constituie
un produs complex prin care se realizează un produs.
Metodele interactive determină solicitarea gândirii, ale inteligenței, ale imaginației și
creativitatea este foarte utilă preșcolarilor care dețin aptitudini intelectuale superioare.
Metoda brainstorming-ului reprezintă o metodă de stimulare a creativității copiilor cu
capacități intelectuale superioare dar și a copiilor obișnuiți din școala de masă. Din punct
de vedere etimologic, cuvântul brainstorming înseamnă furtună în creier, asalt de idei și
are drept scop productivitatea gândirii prin intermediul grupului (Cerghit, 2006). Metoda
brainwriting este o altă metodă de stimulare a creativității, fiind asemănătoare
brainstormingului, dar ideile se desenează. „Metoda 6,3,5” este împărțită în trei etape:
grupa este împărțită în etaoe: grupa este împărțită în grupuri de câte 6, sunt desentate 3
idei care vor face referire la tema care urmează discutată, activitatea din cadrul grupului
este desfășurată timp de 5 minute (Cerghit, 2006). Metoda turul galeriei este tot o
metodă de stimulare a creativității care promovează gândirea și învățarea eficientă,
încurajând copiii să-și exprime propriile opinii. Această metodă permite evaluarea
interactivă, formativă a produselor realizate de preșcolari, organizați în grupuri mici
(Cerghit, 1988). Metoda Philips 6-6 care a fost elaborată de profesorul J. Donald Philips
și este identică cu metoda brainstorming-ului, dar se individualizează prin discuția a 6
participanți la activitate timp de 6 minute și are drept scop dezvoltarea creativității.
Etapele metodei constă în constituirea grupurilor, înmânarea temei, desfășurarea
discuțiilor din cadrul grupurilor, colectarea problemelor, discuții colective – soluții
colective, încheierea discuției (Dumitrana , 2001).
Metoda pălăriilor gânditoare este o metodă interactivă care stimulează gândirea
și imaginația preșcolarilor capabili de performanțe superioare și are la bază interpretarea
rolurilor în care copiii își exprimă liber gândirea în funcție de semnificația pălăriei.
Pălăria albastră este cea care conduce activitatea și extrage concluziile și este
responsabilă cu rolul discuției, pălăria albă este cea care informează și redă pe scurt
conținutul textului, pălăria roșie spune ce simte exact și își exprimă sentimentele față de

94
 ISSUE NO. 28/2022

cele întâlnite, pălăria neagră identifică greșelile și scoate în evidență aspectele negative
ale lucrurilor, pălăria verde generează idei noi, dă oportunitatea imaginației să
funcționeze, pălăria galbenă este cea care aduce beneficii, este creatorul gândirii pozitive
și creează finalul (Dumitrana , 2001).
Educația copiilor preșcolari în dezvoltarea creativității implică măsuri complete,
unele pot fi rezolvate în timp util și altele într-un viitor apropiat. O întârziere în
dezvoltarea creativității poate lucra în defavoarea copilului înzestrat. Literatura
psihopedagogică formulează câteva aspecte generale cu privire la aspectul educațional
cum ar fi: pregătirea cadrului didactic care intervine în educația copiilor speciali,
elaborarea de indicatori, standarde de indentificare a creativității adaptate vârstei și
condițiilor de învățare, acreditarea unor sisteme de pregătire a copiilor și accesarea
dotărilor necesare și personalul să fie instruit corespunzător: curriculum îmbogățit,
instruire diferențiată, clase speciale, trasee alternative (Mircescu, 1997) Un demers din
literatura de specialitate a urmărit experimentarea unor modalități de dezvoltare a
potențialului creativ prin procesul de învățământ. Asimilarea cunoștințelor ar putea fi
organizată astfel încât să nu se frâneze evoluția potențialului. Atât conceptele științifice
cât și munca fizică sau intelectuală presupun comportamente creative care trebuie
transformate în modele de activitate și adaptate vârstei, mediului și obiectului de
învățământ (Nicola G. , 2004).
Jο сu l dі dа сtі с – fο rmă dе  ο rgа nі zа rе  а  а сtі vі tățі і  і nѕtru сtі v-е du са tі vе  pе ntru 
prе ѕсο lа rі і  са pа bі lі  dе  pе rfο rmа ntе  ѕu pе rі ο а rе 
Jο сu l dі dа сtі с е ѕtе  ο  fο rmă dе  а сtі vі tа tе  prі n са rе , сu  а ju tο ru lu і  jο сu lu і  șі  а 
е lе mе ntе lο r dе  jο с, ѕu nt rе а lі zа tе  ѕа rсі nі  dе  învățа rе . Dе ѕtі ndе rе а , bu сu rі а  ѕu nt u rmărі tе 
în pа rа lе l сu  ο bі е сtі vе lе  dе  prе gătі rе  і ntе lе сtu а lă, tе hnі сă, mο rа lă, е ѕtе tі сă șі  fі zі с.
Mа tе rі а lе lе  dі dа сtі се  і ntе rе ѕа ntе , ѕtru сtu rа  а trа сtі vă dе  ο rgа nі zа rе  șі  dе ѕfășu rа rе ,
mο tі vе а ză сο pі і і  în prο се ѕu l і nѕtru сtі v-е du са tі v (Stan, 2016). În са dru l jο сu lu і  dі dа сtі с,
сο pі lu l ο bѕе rvă, сο mpа ră, ѕu ѕțі nе  u n dі а lο g, rе zο lvă а nu mі tе  ѕа rсі nі  în mο d і ndі vі du а l,
ѕο lі сі tând і ntе lе сtu l. U nе lе  jο сu rі  а u  са  се rі nțе  ѕο rtа rе а  ο bі е сtе lο r mа rі  dе  се lе  mі сі , а 
се lο r lu ngі  dе  се lе  ѕсu rtе , ѕο rtа rе а  șі  сο mpа rа rе а  dе  і mа gі nі  ѕpе сі fі се  fі е сăru і  а nο tі mp în
pа rtе , сlа ѕі fі са rе а  а nі mа lе lο r du pă mе dі u l dе  vі а ță șі  mο du l dе  hrа nă, ѕο rtа rе а  fru сtе lο r
șі  а  lе gu mе lο r du pă fο rmă, сu lο а rе , tе xtu ră, а nο tі mpu l în са rе  а pа r. Prі n е fο rtu l ѕu ѕțі nu t,
împlе tі t сu  ѕu rprі zа , bu сu rі а , jο сu l dі dа сtі с сο ntrі bu і е  lа  fο rmа rе а  u nο r dе prі ndе rі  dе 
mu nсă і ntе lе сtu а lă, dа r șі  lа  dе zvο ltа rе а  ѕpі rі tu lu і  dе  ο bѕе rvа țі е  ѕа u  а  а tе nțі е і  dі ѕtrі bu tі vе 
(Crețu, Psihopedagogia succesului, 1997)
Са rа сtе rі ѕtі сі  а lе  jο сu lu і  dі dа сtі с: а rе  са rа сtе r dі ѕtrа сtі v, а ntrе nе а ză сο pі і і  lа  ο 
а сtі vі tа tе  plăсu tă șі  ѕu ѕțі nu tă, dі mі nu е а ză rі gі dі tа tе а  а сtі vі tățі і  і nѕtru сtі v-е du са tі vе ,
сu ltі vă сu rа ju l, înсrе dе rе а  în prο prі і lе  fο rțе . Е ѕtе  vа lο rі fі са tă dі ѕсі plі nа , і mpu ѕă dе 
rе ѕpе сtа rе а  ѕа rсі nі lο r ѕа u  dе  mο du l dе  rе zο lvа rе  dе  prο blе mе . І mа gі nа țі а  сrе а tο а rе ,
а сtі vа rе а  gândі rі і , і ndе pе ndе nțа , ѕu nt vа lе nțе  а lе  а сtі vі tățі і  dе  jο с dі dа сtі с, сο pі lu l а vând
pο ѕі bі lі tа tе а  ѕă а u tο ο rgа nі zе zе ѕа u  ѕă сο ndu сă jο сu l, е xі ѕtând jο сu rі  са rе  а u  сο ndu сătο rі 
u nu l ѕа u  dο і  сο pі і  dі n gru pа  dе  prе șсο lа rі  (Crețu, Psihopedagogia succesului, 1997). Jocul
contribuie semnificativ la dezvoltarea creativității și a personalității, preșcolarii cu
capacități intelectuale superioare având dreptul la exprimare și experimentare

95
 ISSUE NO. 28/2022

contribuind la construirea unei diete ludice echilibrate abordată de tipuri de activități și

tipuri de joc variate (Marcus, 2003).
La vârsta preșcolarității copiii capabili de performanțe intelectuale superioare, în
marea majoritate a timpului sunt angrenați în joc și acesta este definit ca o activitate
distractivă și mai ales stimulativă pentru acești preșcolari implicând creativitatea,
imaginația creatoare, curiozitatea și optimismul. Jocul, în calitatea lui psihică se află în
relație cu celelalte tipuri de activități fiind determinate în context ludic (Berne, 2017, p.
85). Jocul contribuie la dezvoltarea cognitivă, fizică, socială, emoțională a personalității
întrucât stimulează toată viața pshică a preșcolarului, își dezvoltă percepțiile de formă,
mărime, culoare, greutate, mult mai bine decât le aveau dezvoltate.
În cadrul activității, jocul contribuie la dezvoltarea comunicării cu ceilalți parteneri
implicați, îndelungă plictiseala și dinamismul de care dau dovadă preșcolarii capabili de
performanțe superioare (Golu, 2009, p. 37).
Declanșarea învățării la vârsta preșcolară se realizează în toate activitățile prin
intermediul jocului, preșcolarii capabili de performanțe superioare se implică și participă
cu interes la descoperirea și transformarea elementelor din viața reală. Prin intermediul
jocului, copiii ăși exprimă foarte ușor emoțiile și trăirile, le recunoaște pe cele ale colegilor
și oferă posibilitatea de a-și folosi fantezia, talentul pe care copiii capabili de performanțe
superioare îl dețin (Catalano & Brănișteanu, Jocurile de stimulare a gândirii, a imaginației
și a creativității în didactica jocurilor, 2019). Prin joc preșcolarii își achiziționează
autoreglajul emoțional, complexitatea limbajului și fluxul conexiunilor logice, gândirea
logico-matematică, motricitatea fină și grosieră, ascultarea activă, toate acestea
contribuind la dezvoltarea personalității copiilor „dotați” (Popa, 2013).
În cadrul jocului, jucăria are un rol foarte important de a-i stimula în activitățile
preferate și de a le dezvolta personalitatea, astfel ca în perioada preșcolarității orice
obiect aflat în preajma copilului îi poate stimula pentru participarea activă la învățare
reducând riscul plictiselii rapide. Acțiunea cu jucăria duce la dezvoltarea proceselor
psihice senzoriale – senzații, percepții sau reprezentări, sau a celor superioare – gândire,
limbaj, memorie, imaginație (Berne, 2017, p. 92).
Există mai multe tipuri de jocuri care stimulează copiii capabili de performanțe
intelectuale superioare la învățarea prin joc: jocuri simbolice, jocuri cu reguli, jocuri
imitative, jocuri imitative, jocuri de tip dramatizare, jocuri motrice, jocuri de expresie,
jocuri senzoriale, jocuri intelectuale (Barbu, Popescu, & Șerban, 1993, pg. 33-37).
Jocul de rol la vârsta preșcolarității permite realizarea activității didactice utile și
creative prin realizarea unei activități în care jocul să fie de sine stătător, fie în integrarea
acestuia în cadrul altor tipuri de activități didactice pentru stimularea învățării copiilor
supradotați. Profesorul Ioan Cerghit definește jocul de rol ca fiind un joc de stimulare a
capacităților intelectuale ale preșcolarilor, interpretând anumite comportamente afective
în funcție de cunoștințele, obligațiile și drepturile care intervin între cei care iau parte la
trăirea în comun a acestei situații experimentale (Cerghit, 2006).
Cadrul didactic are obligația în realizarea jocului de a ține cont de anumite etape
pe care trebuie să le parcurgă pentru ca jocul să fie stimulativ și benefic pentru copiii cu
capacități intelectuale superioare: se ține cont de vârsta preșcolarilor, adaptarea

96
 ISSUE NO. 28/2022

conținutului în funcție de particularitățile „dotaților” de resursele materiale avute la

dipozție sau de concepția proprie, de limitele de timp și de limitele vizate, proiectarea
scenariului trebuie să se realizeze în funcție de potențialelor preșcolarilor capabili de
performanțe superioare, dar și crearea unui ambiental proprice desfășurării jocului prin
amenajarea spațiului în funcție de complexitatea jocului. Pentru participarea activă a
preșcolarilor este necesar ca aceștia să fie stimulați pentru a deveni subiecți ai actului
pedagogic (Catalano, 2018, pg. 74-75).
Jocul didactic este cel care declanșează situația de învățare a copiilor capabili de
performanțe superioare deoarece este orientat spre atingerea unei finalități prin
intermediul sarcinilor didactice bine formulate și a subiectului jocului și realizează
corelația dintre acțiunile de joc și situația concretă de învățare. Jocul didactic este o
metodă de învățământ realizată într-o formă distractivă, atractivă și stimulativă iar
pentru menținerea atenției preșcolarilor capabili de performanțe superioare este nevoie
de utilizarea regulilor jocului, astfel nu intervine plictiseala acestora, nu devine o
activitate constrângătoare și nu transformă jocul într-o activitate coercitivă, accesibilă și
eficientă (Berne, 2017). În acest context, educatoarei îi revin următoarele atribuții: să
faciliteze copiilor înțelegerea obiectivelor și sarcinilor de realizare, să enunțe regulile
jocurilor, să îi familiarizeze pe copii cu conținutul jocului, să ofere îndrumările necesare
cu privire la modul de utilizare al materialului didactic și să ii stimuleze în permanență să
participe cu interes la joc (Catalano & Brănișteanu, 2019).
Copiii mici și cei capabili de performanțe intelectuale superioare învață folosindu-
se de simțuri, iar jocurile senzoriale sunt foarte benefice pentru aceștia pentru că le
dezvoltă mult mai bine limbajul, imaginația, creativitatea și construiește o incredere
puternică în forțele proprii deoarece unor copii le lipsește acest lucru, fiind talentați și
„dotați” în anumite domenii. Jocurile senzorialele îi stimulează preșcolarului cele cinci
simțuri și îi permit să se deschidă către lume și să înțeleagă ce se află în jurul ei
(Marinopoulos, 2014, p. 41). Prin intermediul jocului de construcție, preșcolarii capabili
de performanțe intelectuale superioare își pot manifesta și educa posibilitățile sale
creatoare prin imaginarea unor situații reale, reconstituirea unui model perceput
anterior prin alegerea celor mai avantajoase materiale, prin învățarea din propriile
greșeli. Jocul de construcție oferă posibilitatea educatoarei de a constata gradul de
imaginație și talentul de care predispun copiii cu capacități intelectuale superioare, dar și
a perspectivei afective, deoarece construirea unui astfel de joc creează emoții pozitive și
crește gradul de încredere în forțele proprii (Ezechil & Păiși Lăzărescu, 2002, p. 123).
Jocurile – exercițiu sunt foarte benefice pentru copiii supradotați deoarece înlătură
foarte repede plictiseala, deoarece sarcinile îi pot pune în dificultate și îi stimulează să își
folosească abilitățile intelectuale și gândirea. Aceste jocuri se adaptează în funcție de
gradul de inteligență a preșcolarilor, valorifică experiența acestora în domeniile în care
sunt talentați, permite punerea unei sarcini în context atractiv, implică materiale didactice
diversificate pentru stimularea gândirii copilului și de asemenea, cultivă ordinea în
gândire și exprimare logică (Tomșa, 2005, p. 157). Prin intermediul jocurilor de mișcare,
preșcolarii sunt angrenați în activități care implică mișcarea corporală, competiții între
indivizi sau între grupuri și îi stimulează foarte mult, deoarece mișcarea este preferata

97
 ISSUE NO. 28/2022

lor. În programul de grădiniță și în special unde există copii cu capacități intelectuale

superioare este nevoie să existe un moment sau secvențe de joc cu mișcare și cânt,
activitate de educație fizică, moment de înviorare, întreceri sportive unde predomină
competiția (Muste, 2019, p. 123). Preșcolarii de la 3 la 6 ani au capacitatea de a fi creativi
în timpul jocului, pentru ca sunt originali, creativi, unici și fabuloși. Curriculum pentru
educația timpurie subliniază importanța dezvoltării copilului în contextul societății
actuale în care educația copiilor ține cont de abilitățile, capacitățile și aptitudinile sale
legate de componenta socio-emoțională. Jocul de creașie este influențat de experiențele
supradotaților în mediul familial și de impresiile lui sociale. Interacțiunea dintre aceste
influențe creează produse originale, unice pentru copilul de vârsta preșcolară (Tomșa,
2005).
Jocul muzical este una dintre mijloacele de realizare a activităților muzicale din
grădiniță fiind o metodă repetitivă de reconstrucție dinamică a unei realități sau ficțiuni.
„Jocul muzical în esență nu este altceva decât un amplu cântec care angajează interpreții
într-o activitate multilaterală: cântă în grup, dialog, mișcări, gesturi și acompaniament
ritmic” (Munteanu, 2007, p. 130). Jocul de masă îi provoacă pe copiii capabili de
performanțe superioare în rezolvarea unor situații problematice, solicitându-se
capacitățile rezolutive, atenția, memoria gândirea, spiritul de observație și colaborarea.
Jocurile de masă îi antrenează pe copii în jocurile care impun reguli, având o mare
importanță din punct de vedere pedagogic. Jocurile sunt însoțite de momente de
întrecere, de situații neprevăzute, de elemente de competitivitate și acțiune în echipă
(Muste, 2019). Jocurile logice contribuie la achiziția unor experiențe care permit copiilor
să grupeze obiectele de același fel, sau să separe obiecte după diverse criterii. Rolul
preșcolarului este de a căuta sau de a imagina soluții rezolutive motivându-și decizia
aleasă, care este cea mai avantajoasă și cea mai logică variantă de rezolvare. Demersul
jocului contribuie la stimularea preșcolarilor capabili de performanțe superioare, a
momentelor de confruntare a părerilor, identificarea soluțiilor, folosirea intuiției prin
acțiunea de manipulare a copilului cu obiectele, de formare a structurilor operatorii ale
gândirii (Munteanu, 2007). Uneori jocurile desfășurate în medii controlate, amenajate cu
imagini din povești și basme sau desene animate pot implica plictiseala deoarece
habitatul ludic are un caracter static și monotorier. Copiii capabili de performanțe
superioare uneori nu au tendința de a se juca datorită faptului că sunt atrași de jocurile
pe calculator, pe tabletă, pe telefon, iar acestea nu oferă experiențe senzoriale ludice
directe (Tomșa, 2005).
Jocurile, de asemenea oferă posibilitatea copiilor capabili de performanțe
superioare de a explora direct natura prin declanșarea experiențelor senzoriale directe
(Catalano, Procesul de învățământ: direcții epistemice, pragmatice și experiențiale, 2018).
Jocurile didactice se pot desfășura pe mai multe domenii experiențiale în cadrul
activităților instructiv educative, și mai jos vom avea exemplificate tipuri de jocuri pentru
mai multe domenii experiențiale:
 Domeniul Științe (Activitate matematică): tema activității: „Numărăm, numărăm,
matematică învățăm”; tipul activității: consolidare și sistematizare de cunoștințe
însușite anterior; scopul activității: verificarea și consolidarea cunoștințelor

98
 ISSUE NO. 28/2022

copiilor, referitoare la număratul în limitele 1-10; obiective operaționale: - să

numere în limitele 1-10 în ordine crescătoare și descrescătoare, să raporteze
corect numărul la cantitate și invers, să numere elementele lipite pe tablou
utilizând numeralul cardinal și ordinal; regulile jocului: copiii sunt împărțiți în
două echipe, echipele răspund pe rând pentru fiecare probă, pentru fiecare
răspuns corect, echipa este aplaudată și recompensată cu o floare, câștigă echipa
care a avut mai multe flori; elemente de joc: aruncarea zarului, folosirea fluierului
pentru numărătoare, aplauze și recompense; material didactic: flori roșii și
galbene, zaruri, coș pentru materialul didactic fluturi de diferite culori, cartoane cu
cifre de la 1 la 10, palete cu numere de la 1 la 10, un tablou cu elemente specifice
primăverii (Neagu & Beraru, 1995).
 Domeniul Științe (Cunoașterea mediului) + DLC (Educarea limbajului): tema
activității: „Ce știi despre…?”; mijloc de realizare: joc didactic; tipul activității:
consolidare de cunoștințe; scopul activității: consolidarea deprinderii de a forma
propoziții corecte din punct de vedere gramatical referitoare la anotimpul toamna;
obiective operaționale: - să descrie legumele și fructele de toamnă, să alcătuiască
propoziții simple și dezvoltate din punct de vedere gramatical, să mânuiască
materialele puse la dispoziție, să coopereze pentru rezolvarea sarcinilor trasate;
regulile jocului: copiii pun întrebarea și răspund atunci când sunt numiți de Zâna
Toamna, așază jetonul în coșul indicat de grupa care dă răspunsurile, primesc
recompense pe panou, fiecare copil spune o propoziție colegului, schimbă
perechea la semnalul educatoarei; sarcina didactică: să răspundă corect cerințelor
sau întrebărilor adresate; elemente de joc: surprize, aplauze, recompense,
întrecere, schimbul perechilor; materiale didactice: panou, jetoane, coșulețe,
panou cu buzunare pentru piramidă (Taiban, 1976).
 Jocuri de mișcare DPM (Educație fizică): „Iepurii la morcovi” – săritură liberă cu
desprindere de pe ambele picioare; materiale: măști de iepurași, benzi din hârtie
colorată, morcovi naturali, din plastic sau confecționați din carton; scop: formarea
deprinderii motrice de a executa corect săritura liberă cu desprindere de pe
ambele picioare; scop: formarea deprinderii motrice de a executa corect săritura
cu desprindere pe ambele picioare; Regulile jocului: linia de plecare este delimitată
cu ajutorul unei benzi de hârtie colorată care reprezintă casa iepurașilor, iar
fiecare copil trebuie să ajungă la stratul cu morcovi prin săritură la o depărtare de
1-2m. La comanda „iepurii la morcovi” copiii pornesc cu aceiași săritură ajungând
cât mai repede la destinație, iar odată ajunși acolo execută sărituri pe loc imitând
ronțăitul morcovilor. La comanda „iepurii acasă” copiii revin la locurile de plecare
tot prin sărituri libere cu desprindere pe ambele picioare cu deplasare înainte.
Obiective operaționale: - să răspundă motric la comanda dată, să execute corect
exercițiile din cadrul pregătirii organismului pentru efort; să participe activ și
afectiv la activitate, să execute corect săritura pe ambele picioare la o depărtare de
1-2m.
 DOS (Educație pentru societate): „Așa da, așa nu!” – joc didactic; scop: cunoașterea
normelor de comportare în societate; obiective operaționale: -să cunoască și să
99
 ISSUE NO. 28/2022

respecte normele necesare întegrării în viața socială, să cunoască și să respecte

regulile de securitate personală, să motiveze alegerea jetonului în structuri verbale
gramaticale; sarcina didactică: să recunoască comportamentul pozitiv sau negativ,
să verbalizeze acțiunea ilustrată, să așeze jetoanele pe panou în locurile
corespunzătoare, să completeze fișa în mod corespunzător; regulile jocului: să
închidă și să deschidă ochii la semnalul educatoarei alegând jetonul de pe masă, să
aștepte rândul pentru a putea fi numit, să aplaude răspunsurile corecte; elemente
de joc: închiderea și deschiderea ochilor, surpriză, baghetele Zânei Vara, aplauze;
material didactic: cadou primit de la zâna vara, jetoane cu imagini (comportamente
pozitive sau negative), tablă magnetică, coșul zânei, fișă de lucru, creioane colorate,
recompense (ecusoane, steluțe vesele) (Taiban, 1976).

Bibliografie
AL Roșca. (1981). Creativitatea generală și specifică. București: Editura Academiei Române.
Amabile, T. (1997). Creativitatea ca mod de viață. București: Științifică și Tehnică.
Balint, M. (2008). Curs - Metodica activităților de educare a limbajului în învățămânul preșcolar.
Cluj Napoca.
Barbu, H., Popescu, E., & Șerban, E. (1993). Activități de joc și recreativ-distractive. București:
Editura Didactică și Pedagogică.
Berne, E. (2017). Jocurile noastre de toate zilele. București: Trei.
Bocoș , M., & Jurcan, D. (2017). Teoria și metodologia instruirii. Teoria și metodologia evaluării.
Repere și instrumente pentru formarea profesorilor. Cluj Napoca: Casa Cărții de Știință.
Bocoș, M. (2002). Instruire interactivă. Repere pentru reflecție și acțiune . Cluj Napoca: Editura
Presa Universitară Clujeană.
Bocoș, M.-D. (2016). Instruire interactivă. Iași: Polirom.
Bontaș, I. (2001). Tratat de pedagogie. București: Editura ALL.
Catalano, H. (2018). Procesul de învățământ: direcții epistemice, pragmatice și experiențiale.
București: Editura Didactică și Pedagogică.
Catalano, H., & Brănișteanu, R. (2019). Jocurile de stimulare a gândirii, a imaginației și a
creativității în didactica jocurilor. București: Didactică și Pedagogică.
Cerghit, I. (1988). Mijloace de învățământ și strategii didactice în: Cerghit Ioan, Vlăsceanu Lazăr
(coord). București: Tipografia Universității.
Cerghit, I. (2006). Metode de învățământ. Iași: Polirom.
Cerghit, I. (2008). Sisteme de instruire alternative și complementare. Iași: Polirom.
Cucoș, C. (2006). Informatizare în educație. Aspecte ale virtualizării formării. Iași: Polirom.
Dumitrana , M. (2001). Educarea limbajului în învățământul preșcolar - vol I și vol II. Campania.
Enăchescu, E. (2015). Creativitatea copiilor, o abordare psihologică. București.
Ezechil, L., & Păiși Lăzărescu, M. (2002). Laborator preșcolar. Ghid metodologic. București: Editura
V & I Integral.
ești: Editura Didactică și Pedagogică.
Stoica, A., & Musteață, S. (1997). Evaluarea rezultatelor școlare. Chișinău: Editura Lyceum.
Taiban, M. (1976). Jocuri didactice pentru grădinița de copii. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Tătaru, L., Glava, A., & Chiș, O. (2014). Piramida cunoașterii. Pitești: Diamant.
Tomșa, G. (. (2005). Psihopedagogie preșcolară și școlară. București: Supliment al Revistei
Învățământului Preșcolar.
Verza E, Z. M. (1997). Psihopedagogia copilului. București: Didactică și Pedagogică R.A.
Vrășmas, T. (2002). Educația integrată și/sau incluzivă. București: Aramis.

100
 ISSUE NO. 28/2022

ACTORII SECVENȚEI EDUCAȚIONALE ÎN PEDAGOGIA MEDICALĂ

Maria Dorina PAȘCA

Assoc. Prof. PhD, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology
„George Emil Palade” of Târgu Mureș

Abstract: In the context of medical-pedagogical interdisciplinarity, both teachers and doctors, along
with the patient-student and not only, are found as actors in the educational sequence carried out in
the hospital / hospital environment.
Here, the relationship in communication between: teacher-patient student and doctor-patient
student, becomes a special one, due to the new approach, so that both educational and medical
structure is related to another level of cognizance, starting from age peculiarities of the patient and
ending with barriers in communication.
Therefore, teamwork brings medical-pedagogical benefits, quantified in the results of recovery, in
this case, of the patient-student.

Keywords: student, doctor, teacher, communication, results

Dacă am porni de la citatul lui Nicola Iorga ( după Pașca M.D 2019): „Un
învățător are două îndatoriri: să învețe necontenit și să învețe pe alții,”
ajungem la conceptul atât de autoeducație cât și de educație permanentă.
Învățătorul este cel care „trebuie să le știe pe toate” și să „răspundă” la orice
întrebare. Alături de educatoare, învățătorul în mediul educațional/școlar își pune
amprenta, pe dezvoltarea elevului pornind chiar de la zâmbet la încredere, de la salut la
răspunsul corect.
Învățătorul trebuie să fie:
- omul care șfințeste locul;
- să lase loc de „bună ziua”;
- să salute la urcare ca să fie salutat la coborâre;
- să fie omul potrivit la locul potrivit,
dar mai ales, să fie apostol, să se dăruiască artei și nu meseriei, pornind de la:
a respecta copilul, a iubi copilul, a fi creativ,a fi optimist, a iubi și respecta cartea,
învățătura folosindu-și toată măiestria didactică și stilul personal, pentru a clădi
„cărămidă cu cărămidă” cetatea învățării și a reușitei.
Figura învățătorului a fost, este și va rămâne emblematică, deoarece în clasele
primare( I- IV) influența sa asupra copilului, este copleșitoare. Acesta îl va: imita,
iubi, înțelege, neînțelege, urî și a respecta, dorind mai ales în perioada începutului de
școală, să devină, „ învățător, învățătoare.”
De aceea, în contextul dat de anumite situații excepțional-educaționale,
învățătorul trebuie să fie alături de elevul, devenit pacient, pe întreaga sa perioadă de
spitalizare, dovedind calități atât profesionale dar mai ales morale de a ... învinge
împreună.
Alături de învățător, profesorul devine figura centrală pentru elevul claselor
gimnaziale și liceale.

101
 ISSUE NO. 28/2022

Dacă învățătorul era prezent în fiecare zi și aproape la toate disciplinele, elevul

fiind mai mult decât obișnuit și familiarizat cu el, profesorul, depinzând de cele predate,
se poate întâlni mai des sau mai rar cu partenerul întru ... educație.
În acest context, profesorul, Nicola I. (1996) nu poate fi și nici funcția sa nu poate
fi restânsă doar la cea de simplă sursă de cunoștințe, putând astfel fi suplinit și de un
mijloc tehnic. El este cel care, prin personalitatea sa, amplifică valențele educative ale
acestor cunoștințe.
Rolul conducător al profesorului în activitatea didactică, rămâne una din
coordonatele de bază ale misiunii sale.
Personalitatea profesorului își pune amprenta pe cea a elevilor, iar reușitele
acestora, ne duc cu gândul la acea apreciere făcută încă de pe vremuri și anume: „Ferice
de magisterul/profesorul pe care-l depășesc ucenicii/elevii”, atunci educația devine cu
adevărat o ... artă, iar cel dintâi lasă urme pe pământ și cu asta, am spus ... tot.
În contextul în care profesorul ajunge în situația să-și desfășoare activitatea
didactică într-o altfel de clasă ce poatefi una specială sau pur și simplu un salon
dintr-un spital, va trebui să-si reconsidere întreaga strategie atât de predare – învățare,
Pașca M.D.(2020) dar mai ales de :abordare,
comunicare, relaționare, atitudine, respect, acceptare, corectitudine, responsabilizare și
înțelegere față de elevul său, aflat în suferință, făcând astfel încăt, fiind-i aproape, să-l
ajute să treacă cu bine de propria-i încercare, iar școala să meargă mai departe, actul
educațional rămânând o prioritate.
Ajuns cu voia sau fără voia sa, pacient, elevul-pacient, dezvoltă o nouă, conduită
educațională ce depinde de:
- diagnostic;
- perioada de internare;
- vârsta școlară;
- situația școlară;
- situația familială;
- situația socială;
- locul ocupat de școală;
- relația cu familia;
- tratamentul aplicat,
astfel încât atitudinea apărută în acest context poate fi benefică, referitoare la:
acomodare, acceptare, respect, înțelegere, toleranță, încredere, expectanță, schimbare,
demersul compotamental fiind unul pozitiv, dar și posibilitatea de „revers al medaliei”
negativ când totul poate deveni: reticent, sumbru, de neacceptat, intolerant, de
nepătruns, necooperant, închistat, discriminat, respins,
făcând din perioada spitalizării un ... fiasco, neavând loc nici progresul medical spre
rezolvarea situației-problemă ivită, dar nici cel școlar, educațional,fiind foarte aproape
în acest context:
- esecul școlar;
- abandonul școlar;
- marginalizrea socială;

102
 ISSUE NO. 28/2022

- izolarea socială,
dar, cel mai trist rămânând- neacceptarea schimbării survenite și ducând spre o
înlănțuire de D ce au influență asupra dezvoltării personalității sale, și anume:
deteriorare, deznădejde, depersonalizare, dezumanizare, disconfort, dezacord,
destructurare, dizarmonie, toate ducând inevitabil spre disperare și ... depresie, el fiind
de altfel „fiul ploii” (adică, al ... nimănui).
Privit și dintr-o altă perspectivă, pacientul elev, se va afla într-o altă dimensiune
a timpului său pedagogic ce se va transforma în școala din spital.
E absolut necesar ca să existe o colaborare în folosul pacientului elev, atât din
partea unității școlare cât și a celei spitalicești. Astfel, cunoscându-se secțiile/clinicile ce
au frecvent copii/elevii internați pe o perioadă mai lungă de timp, pot să dețină, propriul
corp profesoral, format din:
- educatoare;
- învățători;
- profesori de diferite specialități;
în funcție de „ce se poate învăța în spital, recupera aici” , față de cursurile normale de
la școală, cât și cele extra școlare.
De aceea, alături de segmentul medical:
- diagnostic;
- tratament;
- perioadă de internare,
prin modalitățiile pedagogiei medicale se vor adăuga ca specificitate:
- disciplinele de studiu;
- orarul clasei;
- perioada de timp a orei/orelor;
- clasa de urmat;
- locația/sala specială, salon;
- timpul alocat „școlii” din zi,
astfel încât partea educațională să cuprindă și/sau să ocupe „timpul liber” al pacientului
elev
În cazul în care, spitalul prin secțiile sale este arondat unei anumite unități de
învățământ, aceasta are obligația a desemna și pune la dispoziția școlii din spital,
cadrele didactice, atât învățători cât și profesori la cererea solicitantului, pe o perioadă
de timp limitată sau nu, în :
- timpul normal de școală;
- vacanțe;
sub formă de cursuri:
- normale,zilnice;
- comasate;
dând posibilitatea elevilor pacienți, să parcurgă întreaga programă școlară, nepunând în
pericol:
- pierderea/înghețarea anului școlar;
- înteruperea școlarizării;

103
 ISSUE NO. 28/2022

- abandonul școlar,
dar mai ales, marginalizarea și izolarea socială a acestora.
În întregul nostru demers educațional, un rol important îl deține și secvența
preșcolarității, grupele de grădiniță sub îndrumarea educatoarelor pot exista și în
secțiile pediatrice și oncologice unde într-un spațiu special sau nu, și grădinarul are
dreptul la grădiniță, educația e și apanajul lui.
Dacă unitatea medicală dispune de spațiu adecvat, adică:
- sală de joacă (preșcolari);
- sală de cursuri (de școală);
- bibliotecă,
e bine ca acestea să fie dotate corespunzător scopului inițial, adică să existe: măsuțe,
mese, birouri, scaune, scăunele, fotolii, scaune reglabile, manuale școlare, dulapuri,
jucării, material didactic/intuitiv, tablă, cretă, marker, mijloace moderne ( calculatoare),
astfel încât, în timpul pedagogic petrecut în acest spațiu, elevul – pacient să dea
randament, să fie eficient și mai ales, să se simtă bine, nimic nefiind frustrant și stresant.
În cazul în care, salonul devine și locație educațională, cadrul didactic, în funcție
de specialitate, își va întocmi o mapă de lucru cu tot ce este necesarpentru secvența de
predare – învățare, lecția desfășurându-se în asemenea condiții, individual, față de sala
de clasă unde se poate lucra în grup, ținând cont de toate cele menționate pe pacursul
expozeului nostru.
Legat de setul de discipline școlare:
a) – la cls I – IV – depinzând de clasa în care este înscris elevul – pacient se va face o
selecție în așa fel încât efortul școlar să nu afecteze intervenția medicală, dar în general,
cu mici excepții, se pot desfășura toate, conform programei școlare.
b) – la cls gimniazale V – VIII și cele liceale IX – XII disciplinele ce pot fi predate, se
regăsesc în cadrul științelor:
umaniste:
- limba și literatura română;
- limbi străine;
- limba maternă;
- istorie;
- geografie;
- biologie;
naturii:
- bilogie,
reale:
- matematică,
cărora li s-ar pute adăuga în unele situații, ora de:
- arte plastice;
- de muzică,
cea din urmă mai ales când se lucrează în grup.
Legat de orarul școlar din perioada spitalizării elevului, acesta poate cuprinde
disciplinele de studiu:

104
 ISSUE NO. 28/2022

-zilnic:
- între 2 și 4 ore;
- înainte de masă;
- după masă;
- durata – între 30 – 45 de minute;
-o dată pe săptămână – într-o zi fixată de comun acord ( profesor – medic)
două – trei zile – depinzând de:
- diagnostic;
- tratament;
- implicarea în terapie;
- perioada de internare.
Într-o asemenea conjunctură, când toate secvențele educaționale au fost atinse,
cadrul didactic ( educatoarea, învățătoarea, profesorul)își găsește pacientul – elev
internat în clinicile și secțiile spitalicești unde perioada este mult mai lungă, cum ar
fi:
-clinica de pediatrie:
- cardiologie pediatrică;
- ortopedie pediatrică;
- oncopediatrie;
- gastroentorologie pediatrică;
- interne;
- chirurgie pediatrică;
- clinica de pneumologie;
- clinica de oftalmologie;
- clinica de ORL;
- clinica de boli infecțioase, etc;
făcând parte din echipa interdisciplinară, unde consultarea lui de către medic privind
evoluția școlară, poate adăuga un plus sau un minus, evoluției terapeutice.
Important este, și s-a mai repetat acest lucru, ca școala în spital să nu fie
frustrantăși stresantă, ci din contră să fie, cum s-ar spune într-o poveste ... sarea și
piperul.
Totodată, Pelecier M. (1966) sublinează faptul că, munca intelectuală exercită o
influență binefăcătoare asupra bolnavului, prin aceea că umple vidul spiritual cauzat de
inactivitate și potolește foamea spirituală a bolnavului. Experiența a arătat că un spirit
instruit este mai apt să învingă dificultățiile. În acest sens, instruirea acționează ca un
factor de echilibrare prin sentimentul de putere asupra cunoștințelor pe care i le dă
bolnavului. Înțelegerea cunoștințelor predate, dar și constiința propriei capacități de
progres, mai ales dacă sunt potențate de atitudinea comprehensivă a profesorului,
contribuie într-o măsură apreciabilă la vindecare.
În domeniul medical, apariția unei situații aparte, când pacientul este și elev,
comunicarea și relaționarea cu acesta din partea medicului, e necesar a fi una specială și
cu eficiență maximă.
Medicul este aceea persoană care așează întotdeauna mai presus de orice:

105
 ISSUE NO. 28/2022

- nevoia de a face bine;

- dorința de a ajuta;
- implicarea în lupta cu boala;
- menținerea sănătății,
astfel încât pacientului/bolnavului să-i transmită:
- ideea de bine;
- încrederea de sine;
- motivația de a lupta;
- respectul față de viață,
reușind a fi, alături de dascăl, omul care sfințește locul, câștigând respect din partea
celor din jur.
Medicul a fost,este și va fi întotdeauna, aceea persoană complexă care, odată cu
rolul său social, devine tot mai important în comunitatea de referință și nu numai. Putem
face și acum raportarea medicului la rolul său social, astfel, Pansos T (1951) , remarcăm
cinci elemente defintorii, cum ar fi:
- competența tehnică= se delimitează ca fiind prioritară din punct de vedere al
eficienței actului medical;
- universalismul= nu poate refuza bolnavii după criterii arbitrare, el fiind medic
pentru toată lumea,indiferent de : poziția socială, sexul, rasa, religia bolnavului;
- specificitatea funcțională= este specializat într-un domeniu bine precizat, limitat
la sănătate și boală neavând dreptul să depășească limitele domeniului medical;
- neutralitatea afectivă= raportul cu bolnavul trebuie să fie obiectiv și
nonemoțional, asigurându-i obiecivitatea, nefiind părtinitor și neconfesându-se
pacientului;
- orientare spre colectivitate= ideologia profesiunii medicale pune accent pe
devotamentul față de colectivitate, cosiderând că în medicină, profitul este cel
mai puțin căutat, medicul fiind un promotor al moralității.
Veridicitatea acestor identități se ancorează în:
- conduita;
- atitudinea;
- comportamentul,
pe care-l dezvoltă medicul nu numai față de societate prin rolul său social, cât și pentru
cei care, el reprezintă – ajutorul și alinarea sufletească și trupească la un moment dat,
fiindu-le aproape, adică, bolnavul/pacientul.
Am dori să credem că, pacientul – elev în cadrul panopliilor de pacienți, ocupă
un loc și rol aparte în ceea ce privește perspectiva de comunicare și relaționare
amedicului cu acesta, deoarece e important a interveni pe baza strategiilor amintite
anterior.
Pentru că vorbim de interdisciplinaritate ca bază a pedagogei medicale, e
important a porni, Delore P (1959) de la a exercita o acțiune educativă în spital, ce
înseamnă:
- a-și face din bolnav:
-un colaborator;

106
 ISSUE NO. 28/2022

-a-l asocia la acțiunea terapeutică;

-a-l determina să participe conștient și constant la propia terapie;
- a face apel la:
-coprehehesiunea;
-judecata;
-voința;
-responsabilitatea sa
în acele situații în care acești factori psihici pot contribui la terapie;
- a-l face să înțeleagă:
-motivele;
-modalitățile;
-incovenientele,
posibile cu privire la conduita terapeutică și a-l face să le accepte.
Nu a prescrie un tratament, ci a educa pentru tratament, lupta împotriva:
- stărilor emoționale;
- depresive;
- anxioase,
a-l educa pe bolnav pentru
- convalescență,
informându-l în legătură cu:
- riscurile;
- complicațiile;
- recidivele,
și continuarea îngrijirii.
Specificitatea comunicării și relaționării medicului cu pacientul – elev, constă în
faptul că e nevoie ca elementele educaționale să fie prezente cât mai mult posibil, în
această ecuație.
Astfel,medicul folosind în mod creativ și personalizat strategiile didactice:
- expozitiv – euristice;
- algoritmizate;
- evaluativ- sumative,
în relația cu pacientul – elev, va reuși să aducă în prim plan lucrarea sufletuluiși apoi
pe cea a trupului, pornind de la atât de cunoscuta putere a cuvântului, totul sintetizat
în cele cinci întrebări ajunse câteodată șase:
- ce? – subiectul;
- unde? – locul;
- când? – timpul;
- cât? – cantitatea/valoarea;
- cum? – modul ;
- de ce? – scopul;
realizându-se colaborarea de care este nevoie în asemenea cazuri.
Ținând cont de:
- diagnostic;

107
 ISSUE NO. 28/2022

- tratament;
- perioada de internare;
- particularități de vârstă,
medicul, alături de cadrul didactic va clădi în perioada spitalizării elevului – metaforic
vorbind, casa viitoarei sale personalități, amintindu-i că poate fi orice/oricine dacă-și
dorește cu adevărat acest lucru, construcția pornind cu fundamentul și la urmă
acoperișul și ... buchetul de flori al recunoștinței, formând în acest fel, caractere și apoi
oameni.
Nu pare deloc de neglijat, ci din contră, de apreciat faptul că medicul poate folosi
cu bune rezultate strategiile educaționale – elemente de pedagogie medicală, și cu alte
categorii de pacenți, în afara elevului cum ar fi:
- tineri;
- adulți;
- persoane în vârstă;
- persoane cu dizabilități,
neuitând că:
- diagnosticul;
- vârsta;
- sexul;
- mediul de proveniență;
- statusul:
-educațional;
-social;
-marital
- schema tratamentului;
- perioada de internare,
pot influnța pozitiv, dar și negativ secvențele de comunicare cu aceștia.
În acest context, Egner B. (1997), amintește de existența barierelor în
comunicare, atât din partea medicului, cât și a pacientului, după cum urmează:
a) – bariere create de medic:
- se pierde prea mult timp;
- consumul nervos crescut, mai ales la un medic:
-obosit;
-după gardă;
-după un număr mare de consultații;
-bulversat de propriile necazuri;
- pierderea controlului asupra problemelor biomedicale ale anamnezei;
- „nu este problema mea” - reprezintă o formulă de respingere a problematicii ce
acompaniază orice suferință patologică sau închipuită;
- medicul nu se poate, în mod obiectiv, pune în situația pacientului;
b) – bariere create de pacient:
- tentativa de a-și ascunde emoțiile în fața medicului;
- teama de a fi pus într-o situație jenantă;

108
 ISSUE NO. 28/2022

- dorința de a se conforma așteptărilor doctorului, de a nu devia de la prezentarea „

tehnică a simptomelor” ;
- teama de a fi bolnav;
- teama ( eventual respectul excesiv) față de medic;
toate concurând la înlăturarea unui obstacol:
- real sau mai puțin real;
- obiectiv sau subiectiv,
important fiind rezultatul obținut, practic, dacă nu se cere prea mult, simbioza dintre cei
doi – medic – pacient vs pacient – medic.
Poate reprezenta strategia educațională o modalitate de a îmbunătății și crește
eficiența comunicării și relaționării, medicului cu pacientul? Cu siguranță că da, neuitând
de înțelepciunea unor vorbe, precum, Pașca M.D. (2019):
- La o masă de învățătură, se cere un car de purtare bună.
- Copacul cu rădăcini adânci, nu se teme de furtună.
- Înfrumusețează viața celorlalți, fără ca să le ceri ceva.
- Cuvintele sunt doar cuvinte, fără inimă nu au nici un sens. (proverb chinezesc).
- Există două feluri de durere: una care te doare și una care te schimbă. (proverb
chinezesc).

Bibliografie
Delore P. (1959) – L’hopital humanise, Paris
Egner B. (1994)–Emphaty in Feldman M.D, Christensen J.F.Behavioural Medicine in Primary
Nicola I (1996) – Tratat de pedagogie școlară, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Pașca M.D. (2019) – Texte și ... pretexte, Ed. Ardealul, Tg. Mureș
Pașca M.D. (2020) – Noi structuri în pedagogia medicală, Ed. Ardealul, Tg.Mureș
Parson T. ( 1951) – The Social System, New York, The Tree Press
Pelecier M. (1966) – Le centre „André Léveille” Readaptation

109
 ISSUE NO. 28/2022

IDENTITY SHAPED BY FAMILY

IN THE CHICANO CULTURAL AND LITERARY CONTEXT

Oana-Andreea GHIŢĂ-PÎRNUŢĂ
Senior Lecturer, Ph.D., “Transilvania” University of Brasov

Abstract: The present study analyzes the concept of family, which has a great power upon people by
educating, changing and influencing mankind. This is not different in Rudolfo Anaya’s novel entitled
”Bless Me, Ultima”. The book gives us access to a different cultural and literary context, that is the
Chicano one. It presents a certain type of family, the typical and traditional Chicano family. Due to
the cultural context, the Márez family appears to be different. The mother is a strong believer, the
father is driven by freedom and the children are trapped between the two parents’ own identities.
The main male character, the youngest child, undergoes a series of challenges to become an adult
and develop his own identity, which is strongly influenced by his family and Ultima, the female
protagonist of the novel.

Key words: family, identity, Chicano, literature, culture.

1. INTRODUCTION
Rudolfo Anaya’s novel entitled Bless Me, Ultima can be considered an exotic reading
giving birth to multifarious emotions; thus, it is impossible for the reader to remain neutral.
Anaya wrote fiction “to assuage the pain, loneliness, and alienation. He struggled for seven
years to write his first novel, Bless Me, Ultima which became one of the first Chicano
bestsellers” (Day, 1999:10).
Ultima, the female protagonist, stands out for her calmness and wisdom. Antonio,
the youngest child of the Márez family, succeeds in gaining and developing self-growth
throughout the story even if he is naïve. María, Antonio’s mother, in most cases, is presented
as annoying. The pain of Gabriel, Antonio’s father, may make you feel sorry for him. The
bond the siblings had between each other was mesmerizing. The novel is enjoyable and the
reader can connect with certain characters or relate to certain parts of the book.
Family is a very important aspect in Anaya’s novel. It is really interesting how a
traditional family shapes its own identity in the Chicano cultural context. We can mention
Homi Bhaba who “theorizes identity by first examining traditional modes of self-
identification, then locating those within a postcolonial framework” (Franco, 2006: 155).
Although Babha’s critique is oriented towards the postcolonial context, we might mention
that “the contemporary Chicano shares more than a little in common with the postcolonial
subject, when it comes to the question of a liberatory post-civil right identity” (Franco,
2006:156).
It is of paramount importance how identity is shaped within the framework of a
typical Chicano family, how the pressure which comes from the parents influences the
children, how the differences between the parents are projected onto the children, how the
religious aspects can shape the identity of one family, how brotherhood is so important.

110
 ISSUE NO. 28/2022

2. MARÍA AND HER STRONG CONNECTION WITH RELIGION

María is Antonio’s mother. She could be perceived as a bit irritating due to her
strong connection with religion. Being a Catholic, her faith was so powerful and she should
be admired for this aspect. First, let me introduce her: “My mother was not a woman of
the llano, she was the daughter of a farmer. She could not see beauty in the llano and she
could not understand the coarse men who lived half their lifetimes on horseback. After I
was born in Las Pasturas she persuaded my father to leave the llano and bring her family
to the town of Guadelupe where she said there would be opportunity and school for us”
(Anaya, 1972:2).
This is the first time when María is introduced to the reader. She is presented as a
strong female character who knows what she wants and she is not afraid to get it. The
differences between María and Gabriel are shown from the very beginning of the story.
She could never understand her husband completely, but she loved him anyway. And
probably this is the hardest love, not being able to understand the other person
completely, but still loving the man. This could be seen as María’s best feature of character,
her ability to love her husband unconditionally.
It is important to highlight María’s religion and how it manifests itself throughout
the story: “’Ave María Purisima’, my mother made the sign of the cross for my three
brothers who were away at war” (Anaya, 1972:3). Another religious manifestation done
by Antonio’s mother is the following one: “That room was never entered unless there
were Sunday visitors, or unless my mother took us in to pray novenas and rosaries for my
brothers at war. I knew she was kneeling at her altar now, praying. I knew she would pray
until my father returned” (Anaya, 1972:17). Or the following quote, “After supper we
always prayed the rosary” (Anaya, 1972:43), is another one of many of María’s religious
manifestations.
She projected her faith and in this way she shaped her children’s identities, so they
became believers just like her. Some of us may not agree that parents should force their
kids to follow the same religion as them. Her constant prayer and repeatedly mentioning
Guadelupe in her prayers might be frustrating for the modern reader. However, she
should be understood as to her, religion and faith represented both a shelter and a safe
place. She strongly believes that if she prays for hours everything will be right.
Another interesting factor regarding María refers to her origins, her roots: “Never
once did I witness any disharmony between one of my uncles and the earth and work of
the valley. Their silence was the language of the earth” or “I learned that the phases of the
moon ruled not only the planting but almost every part of their lives. That is why they
were the Lunas” (Anaya, 1972:249). The Lunas were grounded. They understood the
earth and used the moon as a guidance to labor the earth. This may be the reason why
María could never really understand her husband, Gabriel. They have different origins.
Earth and sea are so different, yet in nature they work together so easily, just like them.
They do not have to understand each other completely, they just have to accept the fact
that they are so different but unique when they work together.
Another less favorable part of María’s is the fact that to her, Gabriel’s family is
unsympathetic: “She always cried when she thought we were learning the ways of my

111
 ISSUE NO. 28/2022

father, the ways of the Márez” (Anaya, 1972:8). “Don’t speak to me of those worthless
Márez and their friends” (Anaya, 1972:9) or “My mother did not like the people of the
llano. To her they were worthless drunkards, wanderers. She did not understand their
tragedy, their search for the freedom that was now forever gone” (Anaya, 1972:125-126)
shows the sort of hate the Lunas had for the llano people because they could not
understand them perfectly. But there is a problem with her thinking according to which
those people represented a bad influence upon her children. Also, compelling Antonio to
choose between being a Luna or a Márez should never be a decision to take.
María was blinded by her affinity, her family background influenced her identity,
her manners, the way she perceived the world and the way she raised her children.
Whether she liked it or not, her children were also Gabriel’s children. She just caused
anxiety to Antonio and her other children and in a way or another with her behavior she
pushed them away from her. Even if she might be considered irritating, when you should
start analyzing her and try to understand her better, her behavior, her reasons, her
actions, her religion, she starts growing in your eyes and you do not find her irritating
anymore.

3. GABRIEL AND HIS SEARCH FOR FREEDOM

The most underrated and misunderstood character of the book is probably Gabriel
Márez, Antonio’s father. He is presented as a strong male character, but there are
sequences in which he reveals his emotions, for example when it comes to his older sons.
He desires to have them by his side, but this never really happens and he turns to alcohol.
Quite often the concept of ‘freedom’ appears next to his name and it is also associated with
his ancestors. The first time we are introduced to him, freedom appears: “He spoke in
Spanish, and the village he mentioned was his home. My father had been a vaquero all his
life, a calling as ancient as the coming of the Spaniard to Nuevo Méjico. Even after the big
rancheros and tejanos came and fenced the beautiful llano, he and those like him
continued to work there, I guess because only in that wide expanse of land and sky could
they feel the freedom their spirits needed” (Anaya, 1972:2). And later in the book we can
read the following: “’It is the way of the llano’, he said, ‘and the wind is the voice of the
llano. It speaks to us, it tells us something is not right’” (Anaya, 1972:191).
Every time the concept of freedom is mentioned regarding the Márez family, it
generally makes people think about liberalism. This continuous search for freedom is
fascinating. It seems that the members of the Márez family are reckless, always in a search
of a new adventure, they cannot be in the same place for too long, they have this longing
for more and these aspects make you admire them.
Another interesting element, both families share, the Lunas and the Márez, is that
they have a close relationship with nature, they pay attention to it and manage their lives
according to nature. The Lunas labor the earth and rely on the moon for guidance. The
Márez can feel the llano and the wind, they also rely on it and trust it. Restlessness and
religion create a gap between Gabriel and María: “My father was not a strong believer in
religion” (Anaya, 1972:29). It is difficult to see such a relationship/ marriage work in the
present day world. “Why two people as opposite as my father and my mother had married

112
 ISSUE NO. 28/2022

I do not know. Their blood and their ways had kept them at odds, and yet for all this, we
were happy” (Anaya,1972:29). Yet Gabriel and María manage to overcome the conflicts
which are due to the fact that Gabriel is not a strong believer, so he seems rather
indifferent, which makes being partners in life easier. Even Antonio, their youngest child,
mentions the fact that his parents are so different in every possible way; however, they
are happy as a family. Maybe the greatest pain Gabriel has to undergo is the “losses” of his
older sons: “Things were quiet again at home since the departure of León and Eugene. My
father was drinking more than usual. It was because he felt they had betrayed him”
(Anaya, 1972:122).
His kind of depression, which falls into heavy drinking is caused by his older sons.
Gabriel feels himself closer to his older sons, he lights up when they arrive home from war
and he wants them by his side all the time. He wants them to be Márez, but unfortunately,
they disappoint him by leaving their family behind. Also, María accuses Gabriel for her
sons’ departure, she blames it on the Márez blood, which draws them away from home;
this causes tension between the parents.
Gabriel says about quitting differences the following: “’Ay’, he murmured, ‘we lived
two different lives, your mother and I. I came from people who held the wind as brother,
because he is free, and the horse as companion, because he is the living, fleeting wind –
and your mother, well, she came from men who hold the earth as brother. They are steady,
settled people. We have been at odds all of our lives, the wind and the earth. Perhaps it is
time we gave up the old differences’” (Anaya, 1972:247). It is interesting how Gabriel
confesses and admits that he and his wife have been raised differently, have different
family backgrounds and he is willing to put these aspects aside overcoming for good the
last things which separate them.
In conclusion, even though Gabriel Márez is presented as a strong male character
throughout the story, the reader gets to know his weaknesses and emotions. He is not
romanticized by his masculinity, he externalizes his emotions to the reader; however, this
externalization happens through Antonio.

4. THE SIBLINGS – ANTONIO’S OLDER BROTHERS AND SISTERS

Antonio’s older brothers share a strong and interesting relationship with Antonio.
Unfortunately, the two sisters are not such important characters, hence they are not
presented profoundly and there is not much evidence or reference to their relationship
with any other character. Theresa and Deborah, Antonio’s older sisters, have a minor
contribution to the plot and story development. Regarding their relationship with
Antonio, we know a little bit: “I usually spoke very little to my sisters. They were older
than I and they were very close” (Anaya, 1972:7). This shows how close the sisterhood is
between the two girls, but the relationship with their younger brother is rather
superficial. This can be caused by gender or the age difference the three share. Also,
gender stereotypes can be mentioned. The world Rudolfo Anaya presents in his book can
be described by gender stereotypes: the masculinity of the father and the mother’s
constant wailing about almost everything. The reason Antonio and his sisters were not
close may be gender-based. They did not have anything in common and could not

113
 ISSUE NO. 28/2022

understand each other. In spite of that, the three older brothers have a totally different
relationship with their youngest sibling. The way in which Antonio thinks about his
brothers is completely different from the way he refers to his sisters: “My three brothers
were back and our household was complete” (Anaya, 1972:64).
He feels his older brothers closer to him than his sisters, even though he does not
get to spend a lot of time with them. The way Antonio speaks about his brothers warms
your heart: “’We have to get the hell out’a here’, Eugene said nervously, ‘this hick town is
killing me!’ Although he was the youngest he had always been the leader. ‘Yeah. It’s hell
to have seen half the world then come back to this’, León nodded across the river to the
small town of Guadelupe. He always took his cues from Gene even though he was the
oldest of the three’. It’s that Márez blood itching’ Andrew laughed. Andrew listened to
them, but he would not necessarily be led by Gene. Andrew liked to be his own man”
(Anaya, 1972:66).
It is fascinating to see how there is a hierarchy between the three brothers;
however, this hierarchy is not based on age. The youngest is in charge, the oldest listens
to the youngest and the middle one has his own ideas. This is due to character and
personality. It seems like Andrew and Eugene have a stronger character/personality, but
León seems to be a little bit weak, when it comes to taking a decision: “’We just can’t’, he
grimaced. ‘I don’t know, maybe it’s because the war made men out of us too fast, maybe
it’s because their dreams were never real to begin with – I guess if anyone is going to fit
into their dreams it’s going to have to be you, Tony. Just don’t grow up too fast’, he added”
(Anaya, 1972: 74).
It is important to mention the fact that all three of them experienced war. They
even admit it. Probably the war ‘scared’ their mental health; however, the book did not
mention anything regarding this. War has changed them, has forced them to grow up and
act manly. Bitterness is highlighted here. It is about the bitterness the three brothers know
they caused to their parents by not becoming what María and Gabriel wanted them to
become. This affects Antonio and they put pressure on him to become everything their
parents wanted them to become but could not.
The three brothers put Antonio between them and their parents’ dreams and
subconsciously forced him to do what they did not. Unfortunately, the older brothers have
their stories, too, their reasons, their problems. The experience of war changed them
forever but the relationship they have with Antonio is a great one, the unconditional love
the four of them shared.

5. ANTONIO’S RELATIONSHIP WITH ULTIMA AND HIS FAMILY

Antonio’s character is revealed throughout the story. The amount of self-growth
he acquired throughout the story is impressive, especially in the second half of the story.
His relationship with Ultima is a very special one highlighted in the following quotes: “She
understood that as I grew I would have to choose to be my mother’s priest or my father’s
son” (Anaya, 1972:41) or “I felt more attached to Ultima than to my own mother” (Anaya,
1972:123).

114
 ISSUE NO. 28/2022

From the very beginning of the story, Ultima and Antonio share a really special
connection. Ultima understands Antonio more than anyone in the story. She does not try
to force him in his decision-making, she simply provides him wisdom. The pressure
Antonio’s mother puts on him is pushing him away from her and he starts to develop a
sort of attachment to Ultima. This is understandable because he feels safe around Ultima.
She does not apply any pressure onto him.
“They looked at each other and smiled, and I realized that from these two people I
had learned to love the magical beauty of the wide, free earth. From my mother I had
learned that man is of the earth, that his clay feet are part of the ground that nourishes
him, and that it is this inextricable mixture that gives man his measure of safety and
security. […] But from my father and Ultima I had learned that the greater immortality is
in the freedom of man, and that freedom is best nourished by the noble expanse of land
and air and pure, white sky” (Anaya, 1972:228).
The concept of family is of paramount importance. This is the first time Antonio
learned and understood something belonging to his parents and Ultima. Also, the concept
of freedom, which is attached to the Márez family, is finally understood by Antonio. He
understood his father’s way. Antonio’s mother gave him wings and roots. She gave him
roots to be able to stand and know himself and wings to be able to fly, learn and explore
the outside world. These are the qualities the parents should pass on to their descendants.
Another important moment in the book is the following one: “’Then maybe I do not
have to be just Márez, or Luna, perhaps I can be both’, I said” (Anaya, 1972:247). Antonio
finally understood that he did not have to choose, he could never choose between being a
Márez or being a Luna. You cannot choose between two things you already are. He is both
a Márez and a Luna and this intertwining makes him unique and special.
Antonio, the main male character, a young boy “struggles to understand good and
evil, to establish his identity, to conquer childhood fears, and to find his way in his family,
school and community” (Day, 1999:11). He changes and grows in profound ways although
the novel gives minute details of only two years from Antonio’s life.
“We want you to know that there will always be a place for you” (Anaya, 1972:251)
shows us how every family should work. No matter what happens in someone’s life, they
can always turn to family members and relatives. Family should protect its members and
accept them, love them, cherish them. Family should be a shell, which protects its
members from the outside world. Unfortunately, many people grow up and live with the
lack of such a family. Maybe, Antonio has not even realized how lucky he was having such
people as family members.

6. CONCLUSIONS
When you enjoy reading a story, it triggers different emotions, you like some
characters and dislike others. This is what a good book does to a reader, it evokes feelings:
be it anger, dislike, sympathy, empathy etc. As Juan Bruce-Novoa, an early advocate of
Chicana/o diversity, has described, Chicana/o identity is non-monological, dialectic,
“diatactical”, and “in process” (Bruce-Novoa, 1990:39).

115
 ISSUE NO. 28/2022

Anaya’s novel gives access to a different kind of family due to the Chicano cultural
context which is “a particularly useful place to consider the changing ideas of Chicana/o
identity and community” (Bona & Maini, 2006:42).
Many might identify with Antonio because throughout the story he had to grow up
and become an adult. In the end, we can understand María as she just wanted what was
best for her children. Ultima would have deserved a happy ending, one where she could
have witnessed Antonio’s adulthood. Gabriel was left behind by his older sons and felt
betrayed by them. The sons’ story was unhappy because they had to experience war and
that particular experience changed them forever. Fortunately, they had something all of
these characters could turn to, which was family, the strong traditional Chicano family.
Family is not perfect, sometimes it is proud, it causes pain. However, everyone
should have a family. If you are not born in a good family, create one for yourself. At the
end of the day, everybody needs a group of people who truly understands and accepts
them, that is family.

BIBLIOGRAPHY
Anaya, Rudolfo (1972) Bless me, Ultima. New York: Warner Books
Bona, Mary Jo & Maini, Irma eds. (2006) Multiethnic Literature and Canon Debates. Albany: State
University of New York Press
Bruce-Novoa, Juan (1990) Retrospace: Collected Essays on Chicano Literature. Houston: Arte
Público
Day, Frances Ann (1999) Multicultural Voices in Contemporary Literature. Portsmouth:
Heinemann
Franco, Dean J. (2006) Ethnic American Literature. Comparing Chicano, Jewish and African
American Writing. Charlottesville: University of Virginia Press.

116
 ISSUE NO. 28/2022

THE UNICITY OF THE KINGDOM OF HEAVEN – CONCEPT AND

CONFESSION IN TRAIAN DORZ’S POETRY

Florina-Maria BĂCILĂ,
Assoc. Prof. PhD, West University of Timișoara

Abstract: Our paper aims at taking into consideration some aspects regarding the idea of unicity
which characterises the biblical concept Kingdom of Heaven in the poetry written by Traian Dorz –
a less studied Romanian contemporary writer, author of numerous mystical lyrics and several
volumes of memoires and religious meditations. Apart from mentioning their role in portraying this
lyrical universe (with obvious references to the Holy Scripture), using such phrases with expressive
significations in the poet’s work concentrates authentic confessions about faith, theological truths
and dogmatic teaching, firstly highlighting various aspects regarding the author’s artistic belief and
his idea about life and Divinity.

Keywords: The Kingdom of Heaven, egestas linguae, Stylistics, Semantics, mystical-religious poetry

Tema centrală a operei lui Traian Dorz vizează experienţa unică a relaţiei dintre
om şi Dumnezeu (în sfera teluricului, dar și în perspectiva lumii de Dincolo), privită în
sensul scripturistic al unirii cu El – principiu fundamental al existenței –, iar componenta
reprezentativă o constituie poemele cu caracter confesiv care ilustrează în chip strălucit
misterul comuniunii mereu ascendente în starea de înălţare extatică, al cărei apogeu va
deveni tangibil în dimensiunea eternității privite ca loc, timp și, deopotrivă, stare a
sublimului divin, a minunilor transfiguratoare dăruite ființei umane aflate pe calea
ascensiunii mistice, prin credință și dedicare neclintită în slujirea Sa, în vederea întâlnirii
nemaidespărțite în cadrele a ceea ce textele biblice numesc Împărăția Cerurilor, unde va
fi răsplătit pe deplin întregul sacrificiu al urcușului spiritual.
„Ci precum este scris: «Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, şi la inima
omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El». Iar nouă ni
le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și
adâncurile lui Dumnezeu.” (I Corinteni 2: 9-101) – este mesajul unui fragment dintr-o
epistolă paulină, cu ecouri în Vechiul Testament (cf. Isaia 64: 1-3), oglindite explicit în
secvențe selectate din poezia dorziană: „Pentru tine, căci pe tine te iubesc fierbinte, /
pentru tine pregătesc Eu ce nici nu-s cuvinte... / – pentru Mine şi tu lasă lumea cu-a ei rele,
/ pentru Mine, – şi nu-ţi pară niciun rău de ele.” (CNem 197, Pentru tine Mi-am lăsat Eu2);
„... Fericiţi cei ce ascultă / de cuvântul credincios, / căci o fericire multă / îi aşteaptă la
Hristos. / Că nu-i gură să grăiască / cât de dulce şi-n ce fel / are El să răsplătească / pe cei
ce-L iubesc pe El.” (MT 131, Peste-a cerului fereastră); „O, nimeni, nimeni n-a iubit / copiii

1
Trimiterile la pasajele biblice din lucrarea noastră conţin titlul cărţii respective, urmat de numărul capitolului şi
al versetului / al versetelor la care se face referire. Pentru toate ilustrările din Biblie, am folosit ediţia apărută la
Bucureşti, în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988.
2
Spre a nu îngreuna parcurgerea trimiterilor, am optat, în lucrarea de faţă, pentru notarea, în text, a referirilor (cu
abrevieri) la volumele (aparţinându-i lui Traian Dorz) din care au fost selectate secvenţele lirice ilustrative, alături
de numărul paginii / paginilor la care se află pasajul respectiv şi de titlul poeziei. Evidenţierile grafice realizate în
fragmentele extrase din opera dorziană sunt ale autorului ori ale editorilor.

117
 ISSUE NO. 28/2022

ca şi Tine, / ca Tine nimeni n-a avut / priviri aşa senine... // Când i-ai luat şi le-ai cântat /
cum numa-n Cer se cântă, / cuvinte nu-s / cum Tu ne-ai spus / de Ţara Ta cea Sfântă.” (O
45, Iisuse, cine-a mai iubit?); „Lumina veşniciei noastre, / de mări de slăvi înconjurat, /
Iubitul sufletului nostru, / Iisus, fii binecuvântat! // Tu ne-ai umplut întregul suflet / cu-
atât belşug de cer, încât / nici ochii ce ne râd prin lacrimi, / nici graiul nu pot spune cât.
// Din ce lumină orbitoare / ai scos lumina pusă-n noi, / de poate-ncape-atâta slavă / în
nişte bulgări de noroi? // Cu ce măsură minunată / în inimi ne-ai putut turna / iubiri cum
n-am putut cunoaşte, / simţiri cum n-am putut visa? // Din ce necunoscute ceruri, / din
ce adânci nălţimi de rai, / atâtea noi lumini şi haruri, / şi noi comori mereu ne dai? // Prin
ce putere neştiută / Tu noi şi noi puteri ne-aduci, / de-avem cu-atât mai multă pace, / cu
cât purtăm mai multe cruci? // De-atâta sfântă măreţie / ce-n noi, Iisuse,-ai coborât, / cât
nu-i cântare să cuprindă, / atâta-Ţi mulţumim, atât!...” (CCm 38-39, Lumina veşniciei
noastre).
Într-adevăr, „experiența frumuseții pământești trezește dorința după frumusețea
veșnică care [sic!] transcende orice poate oferi viața aceasta – o dorință după frumusețea
lui Dumnezeu”3, cea mai presus de orice; ea înseamnă principial, înainte de toate,
frumusețea iubirii și a bunătății absolute. Sufletul credincios privește lucrurile frumoase
ale lumii noastre ca o expresie amplă a iubirii Sale faţă de om şi ca o garanţie a stării
viitoare, una a sfințeniei desăvârşite, a bucuriei și a păcii, a inexprimabilei și eternei
străluciri minunate, a binelui și a fericirii supreme, transgresând prezentul concret din
profan; el primește ca răsplată de Sus – aici, pe pământ, și Dincolo, în cer, căminul veșnic
al celor mântuiți – bogății nenumărate și nepieritoare, care nu pot fi nici măcar bănuite și,
cu atât mai puțin, mărturisite prin rostirea obișnuită, prin creația artistică ori prin
manifestarea văzută a unor sentimente banale. Asemenea lucruri nu se pot spune / scrie
nu fiindcă ar rămâne taine, ci pentru că nu există un reper propriu-zis al comparației în a
le cataloga. Sfântul Grigorie Palama se întrebase cândva: „[...] cum poate fi văzut Cel
nevăzut? Dacă însă leapădă cineva duhul lumii, pe care Părinții îl numesc întuneric
spiritual [...] așezat pe inimile necurățite, și se purifică de toată voința proprie; [...] dacă în
sfârșit își concentrează pe cât posibil toate puterile sufletului și își înfrânează toată atenția
cugetării – dacă, ajuns în starea aceasta, petrece mai întâi cu mintea în contemplările
potrivite cu firea și plăcute lui Dumnezeu, apoi, depășindu-se pe sine, primește înlăuntrul
său Duhul de la Dumnezeu, care cunoaște cele ce sunt ale lui Dumnezeu, precum duhul
omului cunoaște cele ce sunt ale omului (I Cor. 2, 11), și îl primește pentru a cunoaște,
cum zice Pavel, cele dăruite lui mistic de Dumnezeu, «pe care ochiul nu le-a văzut și
urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit» (I Cor. 2, 9), cum nu va vedea acela
prin Duhul primit lumina nevăzută? [...] Căci cei ce le văd primesc ochi duhovnicești și au
mintea lui Hristos, cu ajutorul cărora văd ce nu se poate vedea și înțeleg ce nu se poate
înțelege. Doar nu este Sieși nevizibil Dumnezeu, ci celor ce-L privesc și-L cugetă cu ochi și
cugetări create și naturale.”4. De aici, și așteptarea ardentă a venirii Lui, dublată de

3
Leland Ryken, James C. Wilhoit, Tremper Longman III (editori), Dicţionar de imagini şi simboluri biblice,
Oradea, Casa Cărţii, 2011, p. 362, s.v. frumusețe.
4
Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama. Cu patru tratate traduse, ediția a doua cu o
prefață revăzută de autor, București, Editura Scripta, 1993, p. 187.

118
 ISSUE NO. 28/2022

îndatorirea de a-L glorifica neîncetat (și tot mai înalt) prin cele mai duioase cântări de
slavă ale acestei biruințe unice: „Când spui că-n Cer mi-ai pregătit / un loc când mă voi
duce, / Iisus, Mântuitor Iubit, / cum să Te cânt mai dulce?” (CUrm 32, Iisus, când spui cât
mă iubești), în strădania de a identifica cele mai potrivite forme de exprimare a
recunoștinței veșnice care I se cuvine: „O, cum să-Ţi mulţumim noi Ţie / de-acest frumos
Ierusalim / în care ne-adunăm cu Tine / să Te-ascultăm, să Te slăvim? // Şi de această
Casă Sfântă / în care-alături ne rugăm / în stări din care niciodată / n-am mai dori să mai
plecăm, // Şi de aceste lacrimi sfinte / ce le vărsăm cu cei iubiţi / în clipele cereşti din care
/ ne-am vrea pe veci nedespărţiţi, // Şi de aceste sfinte-ndemnuri / cu care sufletul ni-l
creşti / spre curăţia şi-ascultarea / din care-n cer să ne primeşti, // Şi de aceste dulci şi
scumpe / cântări cum numa-n rai mai sînt5, / cu ele locul unde suntem / ni-e parcă cer –
şi nu pământ! // Şi de fiinţele preascumpe / ce le-ai făcut şi ni le-ai dat, / – o, pentru-
acestea toate, Doamne, / în veci fii binecuvântat!” (CBir 179, O, cum să-Ți mulțumim?).
Se știe, de altfel, că faptele fizice ale existenţei sunt descoperite de simţuri și de
intelect, folosite pentru a asimila cunoştinţe despre lucrurile din jur, nu însă și spre a
înțelege (în sensul cunoașterii la nivel superior, cu mult peste orice altă oportunitate de
cunoaștere umană) adevărurile harice ale lui Dumnezeu, tot ceea ce El a pregătit pentru
poporul Său credincios, marile realități ale Împărăției Cerurilor și ale vieții spirituale, în
general. De aceea toți sunt îndemnați spre ascultarea și împlinirea poruncilor Sale, spre
asumarea în profundă smerenie a spiritului jertfei, din dragoste pentru Hristos (și după
modelul Său absolut), întru dobândirea frumuseților edenice fără seamăn ale eternității
Lui, petrecute împreună cu El, în acea „plenitudine a comuniunii treimice [subl. aut.]”6:
„De nu primeşti nimic străin / în duhul tău şi-n minte, / lumina gândului senin / îţi va luci-
n cuvinte. // [...] // De nu te-abaţi din legământ, / ci-l ţii în gând şi-n faptă, / nu ştie minte
şi cuvânt / ce slavă te aşteaptă.” (CL 138, De nu primești); „O, suflet ce te-afunzi tânjind /
în apele-ntristării grele, / cât aş dori să te cuprind / cu mreaja-ndemnurilor mele // Şi cât
aş vrea să te atrag, / cu ştirea ta sau fără ştire, / legat cu glasul cel mai drag / spre-un dulce
rug de strălucire! // Şi-ajuns acolo, descălţat / de-a firii vechi încălţăminte, / să-ncepi să
mergi străluminat / de-un foc nebănuit nainte, // Căci tu nici nu gândeşti acum / când
paşti trăirile mărunte / câte minuni te-aşteaptă-n drum / şi câte străluciri pe munte!” (CDr
100-101, O, suflet ce te-afunzi); „De crezi cu-adevărat o plată / nebănuită la Iisus, / de crezi
că-n ceruri te aşteaptă / ce nu-i pe lume grai de spus... // – Atunci primeşte-a Lui sudalme
/ cum ai primi un mir plăcut / şi-ntinde-ţi faţa către palme / cum ai întinde-o spre-un
sărut!” (CÎnv 60, De crezi cu-adevărat).

5
În textele poeziilor lui Traian Dorz publicate, la noi, în ultimele decenii, întâlnim frecvent forma sunt (în
conformitate cu norma actuală de flexiune a verbului a fi), deşi se pare că întotdeauna poetul şi-a manifestat,
explicit sau indirect, preferinţa pentru sînt – formă verbală întrebuinţată în toate volumele sale tipărite la edituri
din străinătate înainte de 1989 şi realizate exclusiv pe baza manuscriselor originale –, motiv pentru care a şi aşezat-
o, de nenumărate ori, în rime, mai ales că era vorba despre respectarea unei norme literare a epocii respective. De
aceea, deşi poate crea impresia de inconsecvenţă, inclusiv editorii volumului din care am citat poezia de mai sus
au optat pentru forma sînt atunci când aceasta apare la final de vers – soluţie pe care, de altfel, am adoptat-o şi noi
în lucrarea de faţă ori de câte ori s-au ivit asemenea situaţii.
6
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, ediția a III-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 177.

119
 ISSUE NO. 28/2022

„O extensie a frumuseții lui Dumnezeu o reprezintă frumusețea cerului pe care

cartea Apocalipsei o descrie ca fiind locul frumuseții transcendente”7, în forma ei pură,
ascunsă ochiului profan, dar tulburătoare prin impresia splendorii pe care o generează,
depășind cu asupra de măsură orice corespondent pământesc, mai ales că slava Celui ce
este El Însuși Sursa frumuseții și a luminii e copleșitoare: „Dumnezeu e iubirea, iar rodul
acestei iubiri e cosmosul paradisiac. A face parte integrantă din acest cosmos înseamnă a
iubi după modul dumnezeiesc. Căci a trăi e totuna cu a iubi.”8. În consecință, fericita odihnă
veșnică în dragostea infinită a lui Dumnezeu vine din însăși prezența Celui ce este cu
adevărat și despre care nu se poate vorbi în termenii comuni ai acestei lumi dominate de
granițele teluricului: „Din lumea care-acum e-un vis, / ne vom trezi odată / în Poarta
Cerului Deschis / şi-a Veşnicului Paradis / mai minunat ca tot ce-i scris / sau spus de el
vreodată...” (CNem 189, Din lumea care-acum e-un vis); „Liniştită-i moartea celui
credincios / ca un somn preadulce într-un loc frumos, / ca o odihnire dup-o muncă grea /
– fericit acela ce sfârşeşte-aşa! // Dintre fraţi el trece între îngeri Sus, / cea dintâi el vede
Faţa lui Iisus, / Faţa cea dorită care-a sângerat / patima prin care l-a răscumpărat. //
Ochii-nchişi în lume se deschid în Rai / unde ce-l aşteaptă nu-i pe lume grai, / toţi cei duşi
nainte, într-un cor nespus, / îl primesc în slava Dulcelui Iisus.” (CÎnv 109, Liniştită-i
moartea...). Versurile implică semnificații desprinse din pasaje scripturistice care
evidențiază faptul că, deşi cei neconvertiţi nu au capacitatea să înţeleagă de la sine
„înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu” (I Corinteni 2: 7), să aprecieze binecuvântările
Lui, El le-a făcut celor ce-L iubesc o minunată descoperire a bogățiilor harice revărsate de
Sus, prin cunoştinţa pe care le-o insuflă celor ce-și manifestă disponibilitatea să fie
învăţaţi de El și pot dobândi o cunoaștere ce sporește încontinuu – ceea ce se reflectă și
într-o versificare a unui text biblic frecvent invocat din Vechiul Testament: „Şi-am văzut,
apoi, sub soare următoarea-nţelepciune / şi mi s-a părut, de-asemeni, mare, / cum nu pot
eu spune: // Fost-a o cetate mică, cu puţin popor, odată, / iar un împărat puternic ridicatu-
s-a s-o bată. // Şi-un sărac, dar plin de minte, a scăpat-o / cu-a lui minte, / deşi nimeni nu
gândise la săracul, mai nainte. // Şi mi-am zis: mai bună-i mintea, / chiar decât puterea
multă; / dar săracului cuminte nimeni sfatul nu-i ascultă... // Mai de preţ e-nţelepciunea
ascultată în tăcere / ca strigarea ce nebunii o ascultă cu plăcere. // Mai de preţ e-
nţelepciunea decât arma ce loveşte..., / dar un singur om netrebnic cât mult bine
nimiceşte!” (PS 124, Ecclesiastul. Capitolul 9). Tocmai de aceea experienţa celui
neconvertit nu poate fi comparată în nicio latură a ei cu pacea plină de bucurie pe care o
primește în inima sa păcătosul ce-și închină viața lui Dumnezeu, primind certitudinea
iertării, a despovărării și a instituirii acelui inimitabil proces lăuntric restaurator,
neîncadrabil în rostire ori în mărturisiri concrete, dar decodabil în sfera simțămintelor cu
obârșie cerească, în dedicarea înflăcărată a ființei în slujirea și pe calea Sa: „Care-i semnul
Zilei Sfinte? / – saltul cel din iad în Rai, / starea-n care n-ai cuvinte, / numai foc şi lacrimi
ai.” (CÎnv 132, Care-i semnul?); „Binecuvântat e plânsul fiului aflat / când la sânul mântuirii
cade-mbrăţişat, / când viaţa lui întoarsă se sfârşeşte-n rai, / stări ca asta niciodată n-au

7
Leland Ryken, James C. Wilhoit, Tremper Longman III (editori), op. cit., p. 362, s.v. frumusețe.
8
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului. Ediție cu un studiu introductiv de Dumitru Stăniloae. Postfață și note de
Magda Ursache și Petru Ursache. Fișă bibliografică de Alexandru Cojan, Iași, Editura Moldova, 1994, p. 258.

120
 ISSUE NO. 28/2022

pe lume grai.” (CBir 31, Fericită-i ascultarea), în așteptarea arzătoare, dominată de

dragostea constantă şi mistuitoare, pentru Mirele Iisus, a Bisericii, a comunităţii celor
credincioşi, dornici de întâlnirea de nedespărţit cu El – stare imposibil de împărtășit celor
ce nu-L așază pe Dumnezeu ca principiu fundamental al vieții. Este vorba despre clipa
când va avea loc cununia spirituală definitivă cu El, în acea transfigurare plină de
strălucirea Sa unică și, ipso facto, indescriptibilă: „De dorul Tău, Iisus Iubit, / în dragostea
Ta arse, / şi inima spre Răsărit, / şi faţa ni-s întoarse; / Iisus, Iisus... şi Te-aşteptăm / cum
crinii-aşteaptă rouă, / privind spre ceruri, Te chemăm / cu mâinile-amândouă. // Treci
peste anii viitori, / Iisuse Drag, şi vină, / ne du mai sus, mai sus de zori, / spre Ţara de
Lumină; / şi-n clipa când ni-i cununa / cu-a Slavei Tale Taine, / schimbaţi, ca Tine vom
purta / a’ Păcii albe haine. // Iar noi, Iubit şi Drag Iisus, / Ţi-om da, cu braţe pline, / toţi
crinii dorului nespus / şi-ai dragostei de Tine / şi Ţi-i vom presăra în drum / cu-o veşnică-
nchinare, / precum Îţi presărăm acum / a dragostei cântare. // În zorii fiecărei luni / vom
strânge cu uimire / din pomii Veşnicei Minuni / noi roduri de iubire; / şi-Ţi vom cânta,
Iisus Iubit, / de drag, o veşnicie, / că Te-am chemat şi Te-am dorit / cât nimenea nu ştie.”
(CCm 15, De dorul Tău, Iisus Iubit; de subliniat rolul circumstanţialei cantitative din
ultimul vers, ca mijloc de reliefare a intensităţii maxime).
„În voința de-a reface și duce la o treaptă mai înaltă unitatea între Sine și noi, și
între noi înșine prin cuvânt – cu ajutorul lumii inteligibile –, însăși una dintre Persoanele
divine se face și om, pentru a ridica pe oameni la convorbirea și deci la unirea prin Ea nu
numai cu Sine, ci împreună cu Sine și la convorbirea cu Tatăl ca mod al iubirii Lui, care
răspunde iubirii Tatălui. Fiul și Cuvântul sau Ipostasul-Cuvânt al dumnezeirii se face și
Fiu, și Ipostas-Cuvânt al umanității, pentru a uni toate persoanele umane ca fii și
persoane-cuvinte cu Tatăl și ca frați cu Fiul dumnezeiesc și între ei.”9. La cununia tainică
a sufletului cu Cerul – o victorie asupra efemerului, asupra limitelor umane – participă
întreaga natură, într-un sublim apoteotic, într-un cântec al sferelor; ea rămâne un reper
al integrării și al reîntoarcerii fiinţei într-o viaţă spirituală care îi asigură postexistenţa,
prin estomparea, până la sfidare, a hotarului dintre viaţă şi moarte, refăcându-se, astfel,
armonia și unitatea primordială perfectă, de dinainte de căderea adamică, dintre om şi
Creator – mister și, totodată, miracol divin, într-o nouă treaptă de manifestare – cea a
desăvârșirii existențiale, de neîncăput în știința de a mărturisi ori în trăirea plină de
încântare în fața unei atari perspective nemaiîntâlnite, căci, în sărbătoarea plină de har a
ființării, sufletul își găsește odihna și liniștirea în Dumnezeu; de remarcat construcția
mesajului poetic în ascendență, cu ajutorul exclamațiilor și al structurilor coordonate: „O,
Sărbătoarea Ta, Iisus, / – ce taină şi minune – / cum ochi să mai cunoască nu-s, / nici buze-
a le şti spune, / nici gând să poată presimţi, / nici cuget s-aibă ştire / – când ceruri şi
pământ vor fi / o unică iubire.” (EP 6, O, Sărbătoarea Ta); „Tu-ai vrut să fim mireasa Ta /
şi Mire drag ne eşti, Iisuse – / e-un har ce n-am ştiut visa! / Prin zări ce n-am crezut cândva,
/ ne porţi acum pe urma Ta. / Ce drag ne eşti, ce drag, Iisuse...” (O 427, Tu-ai vrut să fim
noi fericiți); „La Nunta noastră, Mire Sfânt, / va fi o bucurie / cum nu s-a pomenit cuvânt /
nici sus în Cer, nici pe pământ, / cum din vecii n-a fost nicicând / şi nici n-o să mai fie.”

9
Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Bucureşti, Editura Elion, 2001, p. 157.

121
 ISSUE NO. 28/2022

(CCm 59, La Nunta noastră). De altfel, în opera dorziană, viziunea asupra nunții spirituale
se cristalizează ca proiecţie cosmogonică – o imagine feerică, dominată de bucurie,
împlinire, lumină, sacralitate, ca prezenţe de netăgăduit ale unei cununii deosebite; în
aceeași paradigmă se pot analiza și alte versuri ale autorului, precum și unele pasaje din
volumele de meditații; iată, în acest sens, un exemplu:
„Nimic nu mai pot să-Ţi spun, Preaiubitul meu...
ci numai strâng la sânul meu Crucea Ta
care bate ca o inimă sub buzele mele
şi, cu ochii mei şiroind de lacrimi,
stau mut şi privesc departe-departe
minunea viitoare a cununiei noastre în Casa noastră de aur, sub cununile noastre
împreunate,
în iubirea nemaidespărţită niciodată.
O, cât e de frumos!”10.
În această atmosferă de slavă și splendoare, despre care doar lacrimile mai pot
mărturisi cum se cuvine, toate celelalte modalități de comunicare (cuvântul sau cântarea)
– mult prea limitate – suprimându-se explicit (și fiind substituite liric prin interogații și
exclamații sugestive, precum și prin valorificarea contextuală a unor sinonime și
antonime, a câmpurilor lexicale cu substanță semantică implicită), ființa se pregătește, în
primenire a lăuntrului spre a primi haina de nuntă11, în uimire și fericire a rostirilor
suprafirești, pentru mult dorita întâlnire cu Mirele Iisus, cu cele promise și pregătite de
El, în Patria Iubirii, oricărui suflet dăruit Lui, dar și întregii comunități de credincioși,
căutând cele mai potrivite mijloace de exprimare a încântării sfinte și a glorificării lui
Dumnezeu în fața eternelor frumuseți divine, străine însă condiției telurice, adesea
nebănuite de percepția umană: „Cântarea Învierii / o, cum va fi, Iisus? / – Ce vuiet al
Puterii / se va porni pe Sus, / ce glasuri, ce strigare / de jos vom auzi, / ce-ndemn şi ce
chemare / din somn ne va trezi, / ce suflete, ce graiuri, / ce tainice porunci, / ce cor, din
câte raiuri, / cum vom cânta atunci? // [...] // Cântarea Învierii / cum, Doamne,-o vom
cânta / prin slava Înfierii / intrând la Nunta Ta? / Când vom vedea deodată / ce nu s-a mai
privit, / ce har şi ce răsplată, / ce Viitor slăvit, / ce pajişti, ce izvoare, / ce dealuri şi ce lunci
/ – o, Scump şi Dulce Soare, / cum vom cânta atunci? // Cântarea Învierii / din Străluciţii
Zori / când, despărţiţi durerii, / vom fi nemuritori, / cum s-o cântăm Iubirii / din zări şi
până-n zări / când ea ne dă trăirii / aceste sfinte stări? / Ce vorbe nemaispuse, / ce îngeri
şi ce prunci / – Iisuse, drag Iisuse, / cum vom cânta atunci? // Cântarea Învierii / învaţă-
ne-o de-acum! / Spre Slava Revederii / ne-mbracă de pe drum, / vegherea aşteptării / ne-
o umple de fior, / slujirea ascultării / să ne-o sfârşim cu spor... / Când vor suna străjerii /
Răsplata Sfintei Munci, / Cântarea Învierii / cum vom cânta atunci?...” (CÎnv 7, Cântarea
Învierii); „Răscumpăraţii Slavei, înveşmântaţi în soare, / Te vor slăvi de-a pururi, Miel
Preamărit şi Dulce, / cununile de aur şi harfele-arzătoare / la sfintele-Ţi picioare, cântând,
şi le vor duce. // Şi-aşa vor trece vecii, în sfânta împletire / dintre minuni şi raze, dintre

10
Traian Dorz, Mărgăritarul ascuns, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2000, p. 112.
11
Pentru această idee, vezi lucrarea noastră Dorziana – o (re)construcție a textului prin limbaj, Timişoara, Editura
Excelsior Art, 2016, p. 433-438.

122
 ISSUE NO. 28/2022

cununi şi ere / şi dintre-o nesfârşită cântare şi iubire / ce nu ştim azi ce inimi şi graiuri ne
vor cere. // Eternă slavă Ţie, Eternul nostru Mire, / încă din drum spre-aceste minuni
nădăjduite, / nălţăm şi noi, cu lacrimi de dor şi de uimire, / spre Tine,-aceste şoapte abia
îngăduite!” (CVeșn 7, Tot cerul Veșniciei); „Ce bucuros vii Tu spre mine, / Mântuitorul meu
iubit, / să-mi dai tot ce mi-ai strâns la Tine / în Sfântul Loc făgăduit, / ce negrăit de dulci
şi sfinte / sunt toate câte-mi văd venind / – n-am nici cântări şi nici cuvinte, / ci numai
lacrimi strălucind!” (CVeșn 207, Ce liniștit veniți spre mine); „O, cerul meu cel tânăr, dă-mi
haina de lumină / cu care să m-apropii învrednicit de Soare / şi slobodă intrare pe Poarta
ta divină, / şi harfa cea de aur – spre veşnica-ţi cântare! // [...] // Ce n-a-nţeles pământul,
ce nu putea-nţelege, / slăveşte tu, cum lumea nici nu putea să ştie, / ce-a stat ascuns de
lume, oprit de-ngusta-i lege, / înalţă tu, cinstindu-i eterna cununie!” (CVeșn 218, O, cerul
meu cel tânăr!); „O, trebuie să vină / odată tot ce-i spus, / căci Credincios şi Tare / de-a
pururi e Iisus, / – şi fericiţi aceia / care-au murit crezând, / cât nimenea nu ştie / ei vor
primi-n curând!” (CNoi 131, O, trebuie să vină...); „Slăvit fii Tu, Înnoitorul / a toate câte-s
azi aşa, / Tu ne vei face Viitorul / cum nici nu ştim acum visa!” (CNem 9, Slăvit fii Tu,
Înnoitorul). Mesajul versurilor evidențiază setea de absolut a omului (sădită în fiinţa sa
încă de la creaţie), „gândul veşniciei” (Ecclesiastul 3: 11), care, dincolo de regretul după
comuniunea edenică, îl stimulează să-şi dorească dezmărginirea, reîntoarcerea în starea
de bucurie, de liniște, de pace neîntreruptă, reiterarea Marii Întâlniri. În consecință,
îndemnul spre depăşirea barierelor fireşti (din sfera palpabilului sau de ordin sufletesc)
ale condiţiei umane pe acest pământ își păstrează validitatea spre a fi aproape de nevoile
semenilor (indiferent de limitările la care aceștia sunt supuși) și spre a putea accede la
trăirile taborice de neuitat din acele experienţe spirituale inegalabile, mai ales în
perspectiva nemuririi: „Să știi trăi și-n stări înalte, cum numa-n ceruri se trăiesc, / și-n
stări ce pot trăi doar porcii, în cel mai josnic fel lumesc, / să cânţi cum numa-n rai se cântă,
/ să plângi cum plâng doar cei din iad, / spre-a da avânt la cei ce zboară, / spre-a da curaj
la cei ce cad.” (CCnț 125, Când ești trimis).
Dacă vârsta de aur a tinereții trăite de orice om în condiția sa telurică rămâne una
minunată și, de aceea, inexprimabilă prin cuvinte sau prin simțiri: „Nu sunt gânduri, nici
cuvinte să cuprindă şi să spună / ce lumină, ce putere, ce frumseţe te-ncunună! / Rai de
vis scăldat de-un soare în atâtea mii de feţe, / fericită, luminoasă, minunată tinereţe!”
(CDin 10, Tinerețe), cu atât mai mult experiența frumuseților pământești trezește dorința
după dimensiunea frumuseții (și a vieții) veșnice, ale cărei coordonate vor fi altele decât
ni le putem imagina noi, oamenii, sau față de felul cum le putem reda în exprimarea
cotidiană – un periplu de la jertfa supremă la beatitudinea infinită în eterna răsplătire: „Va
fi-n curând, Iisuse, o noapte sau o zi / în care toate-acestea de-acum se vor sfârşi, / se vor
sfârşi păcatul şi răul de acum, / un trăsnet le va face o flacără şi-un fum. // Atunci, din
spăimântarea cumplitului ecou, / ieşi-vor alte ceruri şi alt pământul, nou, / şi-apoi, din
irizarea luminii altui rai, / ieşi-va altă viaţă, cum nu-i acuma grai... // În mijlocul minunii
eterne – tuturor, / va străluci Golgota, ca Soare şi Izvor, / căci Jertfei Ei datoare sunt toate
câte sînt, / din Ea vor fi aceste noi ceruri şi pământ. // O, de n-ar fi Golgota – din toate pân-
acum / ar fi rămas deodată o flacără şi-un fum, / dar pentru că Ea este, / din Ea vor fi
mereu / noi lumi desăvârşite, ieşind spre Dumnezeu. // Slăvită fii, Golgota, Mărit Izvor

123
 ISSUE NO. 28/2022

divin, / din care bem eternul întineririi vin; / fă, beţi de-mpărtăşirea cu Taina de nespus,
/ să devenim aceeaşi Minune cu Iisus!” (CBir 21-22, Va fi-n curând, Iisuse).
După cum se observă, mărturisirile explicite despre conceptul de egestas linguae,
în relație cu unicitatea Împărăției lui Dumnezeu, se concretizează expresiv în diverse
maniere, ca temă constantă a unei opere dedicate sacralității, inconfundabilei iubiri
divine, în legătură cu care totul se situează, nu o dată, pe coordonatele indicibilului;
aceasta rămâne imposibil de transpus în cuvinte banale, însă mult mai uşor de conturat
prin absența emblematică a cuvântului rostit sau scris, echivalentă cu tăcerea înălțătoare
din starea de rugăciune, după modelul misticilor de totdeauna. Evident, pe lângă simpla
ilustrare a unor asemenea valențe semantice care contribuie la realizarea construcției
textuale, integrarea fenomenelor lexico-gramaticale în organizarea textului pune în
lumină trăirile profunde ale eului auctorial, aflat mereu în diverse ipostaze ale ascensiunii
spirituale, proprii cunoașterii mistice și, deopotrivă, autocunoașterii: este o perspectivă
care presupune (în contrast cu barierele firești ale condiției umane) ilimitarea spațio-
temporală și eternitatea ființării în prezența strălucirii lui Dumnezeu12.

Surse
Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1988.
CBir = Dorz, Traian, Cântarea Biruinţei, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007.
CCm = Dorz, Traian, Cântarea Cântărilor mele, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007.
CCnţ = Dorz, Traian, Cântările Căinţei, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2008.
CDin = Dorz, Traian, Cântările Dintâi, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2004.
CDr = Dorz, Traian, Cântări de Drum, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2006.
CÎnv = Dorz, Traian, Cântarea Învierii, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007.
CL = Dorz, Traian, Cântări Luptătoare, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005.
CNem = Dorz, Traian, Cântări Nemuritoare, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007.
CNoi = Dorz, Traian, Cântări Noi, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2008.
CUrm = Dorz, Traian, Cântările din Urmă, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007.
CVeşn = Dorz, Traian, Cântarea Veşniciei, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007.
Dorz, Traian, Mărgăritarul ascuns, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2000.
EP = Dorz, Traian, Eternele poeme, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2010.
MT = Dorz, Traian, Minune şi Taină. Imne, colinde, cântece şi plângeri cu Maica Domnului, Sibiu,
Editura „Oastea Domnului”, 2006.
O = Dorz, Traian, Osana, Osana, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005.
PS = Dorz, Traian, Poemele lui Solomon, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2006.

Bibliografie
Băcilă, Florina-Maria, Dorziana – o (re)construcție a textului prin limbaj, Timişoara, Editura Excelsior

Art, 2016.
Băcilă, Florina-Maria, Dorziana – poemul (ne)cuvântului întemeietor, Timişoara, Editura

Cosmopolitan Art, 2021.

12
Pentru această idee, vezi lucrarea noastră Dorziana – poemul (ne)cuvântului întemeietor, Timişoara, Editura
Cosmopolitan Art, 2021, p. 22-23.

124
 ISSUE NO. 28/2022

Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului. Ediție cu un studiu introductiv de Dumitru Stăniloae.

Postfață și note de Magda Ursache și Petru Ursache. Fișă bibliografică de Alexandru Cojan, Iași,
Editura Moldova, 1994.
Ryken, Leland, Wilhoit, James C., Longman III, Tremper (editori), Dicţionar de imagini şi simboluri
biblice, Oradea, Casa Cărţii, 2011.
Stăniloae, Dumitru, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Bucureşti, Editura Elion, 2001.
Stăniloae, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, ediția a III-a, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.
Stăniloae, Dumitru, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama. Cu patru tratate traduse, ediția
a doua cu o prefață revăzută de autor, București, Editura Scripta, 1993.

125
 ISSUE NO. 28/2022

CONSISTENT COMMUNICATION IN THE PUBLIC SPACE:

DRESS CODE CUES AND NON-VERBAL MESSAGES

Suzana Carmen CISMAS

Assoc. Prof. PhD, University of Agronomic Sciences and Veterinary
Medicine, Bucharest, Romania

Abstract: A dress code is a set of formal rules stating the adequate outfit people should wear under
certain public circumstances. It reflects social perceptions and norms, and varies with purpose and
events. Societies and cultures imposed dress codes with symbolic hints to social ideas, social class,
cultural identity, and attitude towards comfort, tradition, and political or religious affiliations. In
addition to this, dress codes enable interlocutors to interpret each other’s behaviour as good or bad
from the choice of clothes which reflects their identity. Nonverbal communication is the transmission
of signals by nonverbal means such as eye contact, facial expressions, gestures, posture, and body
language. It includes the use of social cues, of kinesics, proxemics, and physical
environments/appearance, but also of voice and of touch (haptics). It may further encompass the use
of time and of eye contact as well as monitoring acts of looking while talking and listening, the
frequency of glances, the patterns of fixation, and the blink rate.

Keywords: communication in the public space, dress codes, non-verbal clues, global business, job
market

The current article stems from my didactic experience of teaching the distinctions
between formal/semi-formal/colloquial address in business English communication to
first year students in the management-engineering major. Romanian young adults tend to
mistake colloquial speech for honesty, and elaborated business discourse for hypocritical
half-truths, in accordance, perhaps, with their amount of life experience so far. The
pandemic years, which deprived them of face-to-face, real-life interaction and
cooperation, have not helped at all. On the contrary. My didactic approach included
practice on converging messages, verbal and non-verbal, in daily business networking as
well as in the important moments in one’s career, such as the job interviews.
Teaching it implied the challenge of making students realise that they have to
separate their business self from their personal, individual, deeply characteristic and
unique identity. In addition to this, it implied initiating the practice of not taking it
personally in business environments, which relied on more mature management of
emotions and on considering office strategies and mechanics in the perspective of
efficient economic deals and partnerships.
I focused on enforcing foreign language communication skills in the wider
framework of attitudes and means of self-expression in business engineering
circumstances, particularly during job interviews. The students’ main difficulty was
harmonising formal speech, relevant & polite non-verbal signals and business dress
codes. It took significant practice to make them realise that they should dress a little more
professionally than the average company level, and not put clothing before the message.
Personality traits are transmitted even by clothing, without inhibiting the interlocutors.

126
 ISSUE NO. 28/2022

The dress code as a set of rules, often written, with regards to what clothing groups
of people must wear, stems from social perceptions/norms, varying by purpose,
circumstances, and occasions. In business, outfits reflect status and roles played in the
company, simultaneously being a statement of a unique personality. That is why
compliance with the company/business environment dress code is a message sent to
colleagues, business partners, customers, but also a statement of inner value. An
interviewer for a job at the bank will be surprised to see a candidate casually dressed,
while for an advertising agency someone dressed too formally would seem inadequate. It
is key to understand the organizational culture, the working ways, the office atmosphere,
and the description of the position before the interview, so as to make sure that the chosen
outfit is suitable. Clothing and appearance are forms of communication: clothes colour
and style have the fastest &strongest impact. Business dressed candidates make a better
impression, conveying confidence and professionalism. The way one chooses to appear
shows levels of self-esteem and consideration for the company and interviewer. One will
be taken seriously when one presents themselves in a professional manner. When in
doubt about outfits, the elegant option should be chosen. Dress professionally appropriate
to the position envisaged. Colours must be neutral (navy blue, black, dark grey), never
bright, with discreet, almost invisible prints. Clothes need to be well cared for, perfectly
fitting, still comfortable, not restricting body moves. Footwear will be classic, well-
polished, in good condition, matching the belt and bag. Accessories harmonised with
outfits must be discreet, so as not to attract interviewers’ attention, enabling them to focus
on the speech. Cover tattoos and piercing, get neat manicure and hairstyling. Here follow
some suggestions for men interview outfits: suit in a neutral colour, or a suit jacket and
trousers, with a shirt and tie, or a buttoned-down sweater; long-sleeved shirt, white or
coloured, coordinated with the suit; classic leather strap and shoes of the same colour;
dark socks; little/no jewellery; neat nails, styled beard/clean shave. For women: suit with
skirt/pants and simple matching blouse; skirt at knee level or 5 cm above; very long skirts
are too casual; simple colour-neutral outfit, without prints; neutral stockings;
conservative shoes, no toe opening, no sandals; little skin exposed; comfortable high heel,
less than 8 cm; office bag; minimum accessories and discreet perfume, in line with the
outfit; one ring on the hand is enough; well-groomed hair; natural makeup, in skin tone;
no long nails; matching clothing items (colours, cuts, prints, dimensions, proportions).
For formal business the defining clothing element is the power suit, meaning the
classic suit in dark colours for men, and deux-piece for women, shirts in neutral colours
(i.e. white, blue). Shoes, handbags and accessories are kept in a conservative area. Coats
are the only thick clothes accepted. The suit enables status distinctions, but currently they
come in subtler details of fabric, cut, and internal construction. In its popularity, the suit
made an egalitarian statement, reflecting its origins as a rejection of the explicit class
symbols of aristocratic dress. For over a century it was exclusively masculine. As women
entered the professional workforce in great numbers, they took elements of the suit to
create a feminine professional wardrobe that, in recent years, has become as standardized
and as accepted as its masculine counterpart, furthering its egalitarian potential.
Basically, the suit reflects seriousness and practicality, epitomising hierarchy and status.

127
 ISSUE NO. 28/2022

Yet, due to its long history as a symbol of professional competence and civic virtue, it has
become an attractive option for people of all walks of life and both sexes. Accordingly, it
has slowly lost its exclusivity. Ironically, because of its history as the default uniform of
authority, privilege, and success, the suit has been re-tailored to fit a diversity of
personalities and lifestyles. Despite its origins as a sign of exclusively masculine virtue,
today’s suit is among the most egalitarian ensembles to emerge from over six centuries of
Western fashion. It is now a form of reversed snobbery and a symbol of severe work ethic,
stripped of its spiritual pretensions and embraced as a new secular morality. For the area
of banks, insurance, brokerage, finance, business casual means pants, print shirts, and
cardigan or blazer; for women it allows more colourful dresses of similar lengths, with
decent neckline. In creative industries, press advertising, limits do not apply, so oversize
cashmere sweaters are appropriate. Corporate Casual/ Smart Business are a more relaxed
business outfit in which tops and sweaters/cardigans are accepted instead of shirts and
jackets, possibly coloured socks, classic shoes, and boot-cut indigo jeans. The
counterculture targeted the suit as a symbol of uptight, bourgeois conformity, and, in
today’s culture, which values individual authenticity above social cohesiveness, the suit is
becoming unfashionable.
The office outfit is valid for everyone, while the business outfit involves a superior
function and various situations that a simple employee does not face. However limiting
such dress codes may seem, they can be redefined in a personal way: scarves, brooches,
suits with cloth and jacket dresses, instead of skirt and jacket, wider suit pants with higher
waist, or pencil skirts that can go below the knee to create a gentler silhouette than the
classic straight knee-length skirts.
The ethos of the Silicon Valley changed dress codes: tech companies like Microsoft
&Oracle prided themselves on a relaxed and informal workplace where individual
creativity could be free. IBM epitomized the mid-century corporate bureaucracy: its dress
code required white shirts, black ties, and dark grey suits, suggesting that employees were
interchangeable parts of a well-calibrated machine. Small software companies brought a
rebellious attitude, emphasizing flexible thinking and innovation over bureaucratic
discipline. Intel eliminated the management layers typical of the 20th-century corporation
and spurred individual creativity & initiative with no dress codes, no hierarchies, and no
protocols. As IT has come to influence the American and global economy, its sartorial
norms have inspired change even in professions like finance and legal services.
Accordingly, the familiar office dress code of professional attire is less and less common,
especially in high-status professions, where a casual ethos seems to allow for individual
self-expression. Atari, and, later, Microsoft, all followed this anti-bureaucratic trend. The
elimination of professional dress codes went hand in glove with the individualistic ethos
that these new companies believed fostered innovation. Many see it as the end of dress
codes, but, looking closely, the new informality hides a new dress code that can be as strict
as the mid-20th-century law offices or Wall Street banks.
Despite a noisy pretense of egalitarianism and practical-minded indifference,
clothing today remains a sign of rank within a social hierarchy almost as elaborately
stratified as that of Europe’s old regimes. Today’s dress codes have not renounced the

128
 ISSUE NO. 28/2022

hierarchical ordering and social etiquette of the past; instead they have refined it, making
it more insidious than ever before. Historically, distinctions in social hierarchy were
noticeable via ornamented garments adorning the tunic collar, waist or border. A complex
social hierarchy, which consisted of slaves, commoners and nobles, was illustrated by
outfit rules indicating such social distinctions. In contrast, modern-day dress codes are
less strict, but they are specific to the job, the location and the age of the people at work.
Dress codes reveal an intrinsic cultural component showing modesty, morality,
community belonging, or tradition. Certain jobs require uniforms, and some locations or
events impose their own dress code: clubs, schools, restaurants, ceremonies. School
uniforms are a particular example of typical clothing adopted to decrease distractions in
the teaching environment, to guide students on wearing what is deemed appropriate, to
eliminate competition, and cut sums for schoolchildren’s clothes. Many schools around
the world implement dress codes in the educational system to prevent students from
wearing inappropriate clothing items to school. It has been thought to facilitate a safer
and more professional environment, and it seems to have decreased distractions in
teaching. One common criticism of school dress codes is that they infringe on students’
right to self-expression. Professional dress code standards for all teachers are commonly
seen. Dress code violations where clothing has implications of hate, violence, or gang-
affiliation, are forbidden. Employees wear a uniform or various dress standards (business
suit and tie) because they become the company image when interacting with clients;
lawyers, bankers, and executives do the same. Requiring men and women to dress
differently at the workplace may be challenged since gender-specific dress codes could be
considered stereotypical. Most businesses have authority in determining the workplace
clothes they require of their workers.
In Western countries, a formal or white tie dress code typically means tailcoats for
men and full-length evening dresses and opera-length gloves for women. Semi-formal is
less clearly defined but it typically means an evening jacket and tie for men, known as
black tie, and a dress for women. Business casual means not wearing neckties/suits, but
choosing instead collared shirts and trousers (not black, more relaxed, including
corduroy). Business casual dress is a popular workplace dress code that emerged in
white-collar workplaces in the 1990s, especially in the US and Canada. Many IT businesses
were early adopters of this dress code. In contrast to formal business wear (suits and
neckties: the international standard business attire), the business casual dress code has
no generally accepted definition; its interpretation differs widely among organizations
and is often a cause of confusion among workers. Casual means comfortable clothing for
the torso and legs. In general, business casual means dressing professionally and looking
relaxed, yet neat. It is the mid ground between formal business clothes and street wear.
Generally, neckties are excluded from the business casual dress, unless worn in non-
traditional ways. Acceptability of blue jeans and denim clothing varies, as some
businesses consider them to be sloppy and informal.
Clothing is a common form of non-verbal communication, providing clues about
personality, background and financial status, hinting at how people may interact. People’s
styles demonstrate their culture, mood, level of confidence, interests, age, authority, and

129
 ISSUE NO. 28/2022

values or beliefs. Aside from communicating a person’s creed and nationality, clothing can
be used as a nonverbal cue to attract others. Men and women use accessories and high-
end fashion to get partners they are interested in. Hence clothing is used as a form of self-
expression in which people showcase their power, wealth, or creativity. The way one
chooses to dress tells a lot about one’s personality: people who dress for comfort and
practicality are more self-controlled, dependable, and socially well adjusted; those who
do not like to stand out in a crowd have more conservative and traditional views and
beliefs. The way someone dresses is typically rooted in deeper internal motivations such
as emotions, culture and experiences. Clothing expresses who the person is, or even who
they want to be that day. It shows the people whom they want to be associated with, and
where they fit in. Clothing can start relationships, showing other people what the wearer
is like.
Gestures are made with the hands, arms or body, and include movements of the
head, face and eyes, such as winking, nodding, or rolling one’s eyes. The quotable gestures
are conventional, culture-specific and used as replacement for words, such as the hand
wave used in western cultures for hello/goodbye. There are some universal gestures like
the shoulder shrug. A single emblematic gesture can have a very different significance in
different cultural contexts, ranging from highly offensive to complimentary. Speech-
independent gestures are culturally accepted and have a direct verbal translation, like the
peace sign. Speech-related gestures come in parallel with verbal cues to emphasize the
message and provide supplemental information to a verbal message, like pointing to an
object of discussion. A real-life example is the service worker who welcomes customers
with a smile and is regarded as a warmer individual than the one who does not smile.
Customers report that employees without smiles and open body movements (waving or
handshaking) seem less friendly.
Gestures vary widely across cultures in how they are used and what they mean. A
common example is pointing: in the US it is a gesture to indicate direction, but it is
considered rude by some cultures. Asian cultures typically use their entire hand to point
to something. In Western countries, sticking your tongue out can be seen as mockery, but
in Polynesia it serves as a greeting and a sign of reverence.  Clapping is the North American
way of applauding, but in Spain it calls the waiter. Differences in nodding & shaking the
head to indicate agreement/disagreement also exist. Northern Europeans nod their heads
up and down for yes, and shake their head from side to side to say no. Greeks and
Bulgarians use the upward nod for disagreement and the downward nod for agreement. 
There are many ways of waving goodbye: Americans face the palm outward and move the
hand side to side, Italians face the palm inward and move the fingers facing the other
person, French and Germans face the hand horizontally and move the fingers toward the
person leaving.  Gestures are used in more informal settings and by children more often.
People in the US commonly use the OK hand gesture to give permission or allow an action.
To Eastern European cultures that same OK sign is considered a vulgar gesture. In Japan,
however, the same sign means money. It refers to zero/ nothing in Argentina, Belgium,
France and Portugal.

130
 ISSUE NO. 28/2022

Certain hand movements are not considered gestures (manipulations of clothing,

pencils, or eyeglasses), scratching, fidgeting, rubbing, tapping, and touching that people
often do with their hands. These behaviours can show that a person is experiencing
anxiety or feelings of discomfort, typical when the individual is not the one in control of
the conversation or situation and therefore expresses this uneasiness subconsciously.
They may not be perceived as meaningfully related to the speech they accompany, but can
serve as basis for inferences on speakers’ emotions (nervous, bored or uncomfortable.)
Such movements express the unconscious thoughts and feeling, or the emotions one is
trying to consciously hide.
Movements with specific conventional meanings are the symbolic gestures,
intended to be communicated and having a specific sense for the person to give the
gesture and the person to get it. Examples include the raised fist, bye-bye, thumbs up. Every
culture has its own set of gestures, some of which are unique. Very similar gestures can
have very different meanings across cultures. Symbolic gestures are mainly used in the
absence of speech but they can also accompany it. Conversational gestures are hand
movements together with the speech and related to it, made only by the speaker. Motor
movements are rhythmical and repetitive, with simple meaning, and the speaker’s hand
usually sticks to one position. When paired with verbal communication, they can be used
to stress certain syllables. Lexical movements are complex, not rhythmic or repetitive, but
rather lengthy and varied, for example giving elaborate directions to somewhere and
pairing that with various hands movements to signal the various turns to take. Nonverbal
communication can convey more meaning than verbal communication, and it seems that
most people trust forms of nonverbal communication over the verbal expression.
Nonverbal aspects account for about 70% of human communication, but it is difficult to
quantify it, given the modern human dialogues, mainly when people rely so much on
written means.
Just as speech contains nonverbal elements (paralanguage), like voice quality, rate,
pitch, loudness, and speaking style, as well as prosodic features such as rhythm,
intonation, and stress, so written texts have nonverbal elements such as handwriting
styles, spatial arrangements of words, or the physical layout of a page. However, much of
the study of nonverbal communication has focused on interaction between individuals,
namely the environment conditions where communication takes place, the
communicators’ physical characteristics, and their behaviours during interaction.
Nonverbal communication comprises conscious and unconscious processes of
encoding and decoding meaning in gestures. Decoding is nonverbal sensitivity,
interpreting meanings in step with the sender’s intentions. Encoding gives information by
universal facial expressions, gestures and postures. Decoding rules exist and people vary
in efficiently using them. The proficient ones are socially conscious and have better
interpersonal relationships. In point of gender, women are better decoders than men
since they are more observant of nonverbal cues and more likely to use them.
Culture plays an important role in nonverbal communication, and it helps
influence how activities are organized. Nonverbal communication serves as a key means

131
 ISSUE NO. 28/2022

of organizing inter-personal interactions, but also as a modality of transmitting cultural

values, with children learning how to participate in this system from a young age.
Nonverbal communication can carry a message both vocally and with adequate
body signals, via the mediation of personal space. The wrong meaning is obtained if the
body language does not match the verbal message. Nonverbal communication
strengthens a first impression in common situations like a business interview:
impressions are on average formed within the first four seconds of contact. First
encounters/interactions with somebody strongly affect one’s perception. It takes just
one-tenth of a second for someone to judge and make their first impression. This short
interval is enough for a person to grasp several individual attributes: attractiveness,
trustworthiness, likeability, competence, and aggressiveness. First impressions are
lasting non-verbal clues. The way a person portrays themselves on the first encounter is
a non-verbal statement for the observer. It can include clothing and other visible
attributes such as facial expressions or facial traits in general. Negative impressions are
based on presentation and on personal prejudice. Although misleading at times, first
impressions are accurate insights in many situations. When interlocutors absorb the
messages, they focus on the entire environment around, using all five senses in the
interaction: 83% sight, 11% hearing, 3% smell, 2% touch and 1% taste. Facial expressions
are external evidence of internal human states. The spoken language is for communicating
meaning about events outside the speaker, while nonverbal codes are used to create and
strengthen interpersonal relationships. When someone wishes to avoid conflicting or
embarrassing events, it is proper to convey attitudes to others non-verbally instead of
verbally. There are five main functions of nonverbal behaviour and gestures in human
communications: self-presentation of one’s whole personality, rituals and cultural
greetings, expressing interpersonal attitudes, expressing emotions, and accompanying
speech in managing the cues set in the interactions between the speaker and the listener.
Posture is a nonverbal cue associated with positioning and is a source of
information about individuals’ characteristics, attitudes, and feelings about themselves
and others. Body positioning includes certain postures, like slouching, towering, legs
spread, jaw thrust, shoulders forward, and arm crossing. Postures exhibited by
individuals communicate a variety of messages whether good or bad; for instance, there
are about 200 postures related to maladjustment & withholding information. Posture
determines a participant’s degree of attention/involvement, the difference in status
between communicators, and the level of fondness a person has for the interlocutor.  It
can also be a way for an individual to convey a desire to increase, limit, or avoid
interaction with another person. Studies on the impact of posture on interpersonal
relationships suggest that mirror-image congruent postures, where one person’s left side
is parallel to the other person’s right side, will lead to favourable perception of
communicators and positive speech; one who displays a forward lean or decreases a
backward lean also gives a positive sentiment during communication. Someone casually
smiling or leaning forward, and keeping eye contact, will radiate a non-dominating and
intimate demeanour: in contrast, leaning back, a stoic facial expression, and no eye contact
gives unfriendly and dominating impression. Posture is situation-relative: people change

132
 ISSUE NO. 28/2022

it according to situation. In non-threatening circumstances an individual has a relaxed

posture, but under stress the body tightens or turns rigid.
Facial expressions, more than anything, serve as a practical way of communication.
With all the various muscles that precisely control mouth, lips, eyes, nose, forehead, and
jaw, human faces are estimated to be capable of about ten thousand different expressions.
This versatility enables very efficient and honest communication, unless deliberately
manipulated. In addition, many of such emotions, including happiness, sadness, anger,
fear, surprise, disgust, shame, anguish and interest, are universally recognized. Negative
emotions usually transmit increased tension in muscle groups: tightening the jaw
muscles, furrowing the forehead, squinting the eyes, or lip occlusion (when lips seem to
disappear). In contrast, positive emotions generate the loosening of the furrowed lines on
the forehead, relaxation of the muscles around the mouth, and widening of the eye area.
When individuals are truly relaxed and at ease, the head will tilt to the side, exposing the
most vulnerable area, the neck. It is a high-comfort display which is impossible to mimic
when tense or suspicious.
Proxemics is defined as the use of space as a form of communication, and includes
how far or near one will position themselves from others; it is influenced by culture, race,
ethnicity, gender, and age. Proxemics could cause misunderstandings between cultures,
mainly in formal reunions, because what is customary in one culture may be confusing or
offensive to members of a different culture. The amount of space maintained between
interlocutors shows the importance and respect towards the other. It also communicates
how we feel towards the others at that particular time. In the American culture there are
four primary distance zones: intimate (touching to 30 cm), personal (30 cm to 1.5 m),
social (1.5m to 3.5m), and public (more than 4m). Intimate distance is considered
appropriate for familiar relationships and indicates closeness and trust. Personal distance
is still close but keeps another at arm’s length and is considered the most comfortable
distance for most of our interpersonal contacts, while social distance is used for business
communication and in the classroom. Public distance also occurs where two-way
communication is not desirable or possible.
Eye contact is the primary nonverbal way of indicating engagement, interest,
attention and involvement. It includes acknowledged actions of winking and eyebrow
movements. Disinterest is noticeable when little or no eye contact is made in a social
setting. When an individual is interested, however, the pupils will dilate. Eye contact is a
major channel for nonverbal cues and the duration is its most meaningful aspect.
Generally speaking, the longer there is established eye contact between two people, the
greater the intimacy levels and the higher the mutual credibility. Gaze is looking while
talking and listening. Gaze length, glance frequency, fixation patterns, pupil dilation and
blink rate are all important cues in nonverbal communication. Liking generally increases
as mutual gazing increases. Eyes act as leading indicator of truth/deception. When
someone is being deceptive, their eyes tend to blink a lot more, so, along with the
detection of disinterest, deceit can also be thus seen. Understanding a person’s cultural
background influences how easily deception is detectable because nonverbal cues may
differ depending on the culture. In addition to eye contact, these nonverbal cues can

133
 ISSUE NO. 28/2022

consist of physiological aspects including pulse rate as well as levels of perspiration. Eye
aversion (avoidance of eye contact) can predict deception. Contrary to popular belief, a
liar does not always avoid eye contact. In an attempt to be more convincing, liars
deliberately made more eye contact with interviewers than those that were telling the
truth. Eye contact and facial expressions provide important social and emotional
information. Skilful liars can use the tone of voice and facial expressions to give the
impression that they are truthful.
Nonverbal communication has been found to contain highly precise and symbolic
meanings, similar to verbal speech. However nonverbal meanings are conveyed via the
use of gesture, posture changes, and timing. Nuances across various aspects of nonverbal
communication are found in cultures all over the world. They can often lead to
miscommunication between people of different cultures, who do not want to offend.
Cleavage stems from preference for communication modes: the Chinese prefer silence
over verbal communication.  Differences can even be based on how cultures perceive the
passage of time. Certain people do many activities at once and it is common in Italy and
Spain, others do one thing at a time which is common in America. 
Nonverbal communication can vary across many axes (gestures, gaze, clothing,
posture, direction, or even environment elements like lighting) so there are many cultural
differences. High-context cultures rely mostly on nonverbal cues and gestures, using
elements such as closeness in the relationships with others, strict social
hierarchies/classes and deep cultural tradition embedded in beliefs &rules. In contrast,
low-context cultures depend largely on words and verbal communication, where
communications are direct and social hierarchies are less tense.
Emotions are a key factor in nonverbal communication. Just as gestures and other
hand movements vary across cultures, so does the way people display their emotions. For
example, in many cultures, such as the Arab and Iranian cultures, people express grief
openly, out loud, while in Asian cultures it is unacceptable to show feelings openly. In
Western countries, laughter is a sign of amusement, but in some parts of Africa it is a sign
of wonder/embarrassment. Emotional expression varies with culture. Native Americans
tend to be more reserved and less expressive with emotions.  Frequent touches are
common for Chinese people; however, actions like touching, patting, hugging or kissing in
America are less frequent and not often publicly displayed.  In Latin cultures, a wink is an
invitation to romantic pursuit, but in Nigeria winking tells children it is time to leave the
room. To the Chinese it is an offensive gesture. Non-verbal actions should match the
message, otherwise confusion occurs. As Latin American cultures embrace big speech
gestures, Middle Eastern cultures are relatively more modest in public and not expressive.
Within cultures, different rules are made about staring or gazing. Women may especially
avoid eye contact with men because it can be taken as a sign of romantic interest. In some
cultures, gaze is a sign of respect. In Western cultures, eye contact is interpreted as
attentiveness and honesty. In Hispanic, Asian, Middle Eastern, and Native American
cultures, eye contact is thought to be disrespectful or rude, and lack of eye contact does
not mean that a person is not paying attention. Voice is a category that changes within
cultures, too. In Latin America and the Middle East the acceptable distance is significantly

134
 ISSUE NO. 28/2022

shorter than what most Europeans and Americans feel comfortable with. In addition, for
Latin Americans, the French, Italians, and Arabs, the distance between people is much
closer than the distance for Americans: 30 cm of distance is for lovers, 50 cm to 1.5 m is
for family and friends, and 1.5 m to 3.5 m is for strangers.  In the opposite way, most Native
Americans appreciate distance to protect themselves.  Touching is treated differently
across countries, and socially acceptable levels vary accordingly. For example, in Thai
culture touching someone’s head is rude. Touching is rare among the English (8%), the
French (5%) and the Dutch (4%) as compared to Italians (14%) and Greeks (12.5%).
Nonverbal communication is pivotal for collaborative participation in shared
activities and allows for continuous keen observation, thus signalling when participation
is needed. Culture plays an important role influencing activity organization. In
communities, it builds unity and solidarity. People who communicate via gestures and
facial expressions can build cultural barriers or escalate conflicts with other cultures. It
leads to intercultural conflict, misunderstandings and ambiguities in communication,
despite language fluency. Nonverbal communication makes the difference between
bringing cultures together in understanding one another, appearing authentic, or pushing
people farther away as a result of confusion about certain nonverbal cues/gestures. The
limbic brain is the key in studying nonverbal communications, because it reacts to the
world around reflexively and instantaneously, in real time, and without thought
processing.
In face-to-face communication it is hard to differentiate which parts are conveyed
verbally and which non-verbally. In relaxed settings, verbal and non-verbal cues
contribute in surprisingly similar ways. Analysing the interaction of submissive versus
dominant attitudes, non-verbal signals have an impact about four times larger as
compared to the effect of verbal cues. In more rigidly delineated social structures, with
strict class separations, a short & quick response route will portray dominance, but in
democratic and collaborative societies the opposite is true: people take time to explain
everything and emphasise communication while building trust and respect with others in
a submissive and relaxed manner. One important effect is that body posture
communicates superior status in a very efficient way. However, when considering certain
non-verbal mannerisms such as facial expressions and physical cues, they can conflict in
meaning when compared to emotions and the spoken language. If the nonverbal cues
converge with what is being said, then the message is further reinforced. Mindfulness is
one of the many techniques able to help improve awareness and better control of external
nonverbal communication, which will result in more effective messages.
In communication, nonverbal messages interact with the verbal ones in six ways:
repeating, conflicting, complementing, substituting, regulating and moderating.
Conflicting verbal& nonverbal messages within the same interaction sends opposing
messages. A person expressing a statement of truth while simultaneously fidgeting or
avoiding eye contact conveys an ambiguous message which occurs for a variety of
reasons, like feelings of uncertainty, ambivalence, or frustration. In mixed messages,
nonverbal cues give the basic orientation people will use to get additional information for
clarifying the situation, with a focus on bodily movements and positioning. Exact

135
 ISSUE NO. 28/2022

interpretation is easier when nonverbal and verbal communication complement each

other. Nonverbal cues are used to elaborate on verbal signals to reinforce the information
being sent; messages have been shown to be remembered better if nonverbal aspects
confirm the verbal exchange. Verbal communication is highly structured, with set rules of
grammar able to clarify discussion points, so foreigners make themselves understood
with difficulty, but the nonverbal exchange has no formal structure, so it flows without
even thinking about it. It would seem easier, but people have to take into account that the
same act can mean different things, such as crying of sadness or joy. Non-verbal cues
require a community of culture for reinforcement. These signals must be interpreted
carefully in situational contexts, to get the correct meaning.
Verbal communication is based on discontinuous units but the nonverbal one is
continuous. Communicating nonverbally cannot be stopped: even without the presence
of others, the body still manages to undergo nonverbal communication. Table manners
are not innate, the dress code is a non-verbal cue that is established by society, and hand
symbols vary culturally and are not innate, either. Therefore learned cues must be
gradually reinforced by admonition or positive feedback. Innate non-verbal cues are
intrinsic features of human behaviour, and they are universally prevalent regardless of
culture: smiling, crying, and laughing do not require teaching; similarly, some body
positions, like the foetal position, are universally associated with weakness. Due to their
universality, the ability to comprehend these cues is not limited to individual cultures. 
There is a deep relationship between culture, modernity, direct messages and
nonverbal acts. Some are universal and maybe innate, but all are filtered by culture in
profound ways. There is clear evidence concerning the universality of some nonverbal
cues, but also debates and controversies over their communicative impacts. Cultural
influences contribute to the process of intercultural communication, providing challenges
that go beyond intra-&inter-cultural communication

Bibliography:
Ainsworth, J, Employee Dress Codes & the Semiotic Performance of Race & Gender in the Workplace,
Law, Culture and Visual Studies, Dordrecht Springer, 2014
Andersen, P., Nonverbal Communication: Forms and Functions, Waveland Press, 2007
Bull, P, Posture and Gesture, Oxford, Pergamon Press, 2017
Craighead, E, Nonverbal Communication, Encyclopedia of Psychology and Behavioral Science,
2004
Eaves, I, Leathers, J, Successful Nonverbal Communication: Principles&Applications, Routledge,
2017
Ekman, P, Emotions revealed: Recognizing faces and feelings to improve communication New York,
Times Books, 2003
Fernandez, S, Impact of Dress Codes on Students, Academy of Educational Leadership Journal. 25
(6): 1–2, 2021 ProQuest 2562579896.
Floyd, K, Interpersonal Communication, New York, McGraw-Hill, 2011
Fontenot, K, Nonverbal communication & social cognition, Encyclopedia of Health, Salem Press
2018
Gudykunst, W, Ting-Toomey, S, Culture & Interpersonal Communication, Sage Publications, 1988
Knapp, ML, Nonverbal communication in human interaction, Wadsworth Cengage Learning, 2014
Matsumoto, D, Juang, L, Culture and psychology, Belmont, CA, Wadsworth, 2008
Navarro, J, What Every Body is Saying, New York, HarperCollins Publishers, 2008

136
 ISSUE NO. 28/2022

Pratt, M, Rafaeli, A, Organizational Dress as a Symbol of Multilayered Social Identities, Academy of

Management Journal, vol. 40, no. 4, 1997, pp. 862-898. ProQuest 199840879.
Vrij, A, Detecting lies and deceit: Pitfalls and opportunities, Chichester, John Wiley & Sons, 2008
Zastrow, C, Social Work with Groups, Belmont, CA, Cengage Learning, 2009

137
 ISSUE NO. 28/2022

SOME ASPECTS REGARDING COMBATING DISCRIMINATION IN SPORT

AND THE LEGISLATIVE AND INSTITUTIONAL FRAMEWORK IN
ROMANIA FOR THIS

Oana Elena GĂLĂȚEANU,

PhD Associate Professor, Faculty of Social, Political and Legal Sciences,
“Dunărea de Jos” University of Galati, member of the Research Centre of
Juridical, Administrative, Social and Political Sciences of “Dunărea de Jos”
University of Galati

Abstract: Discrimination, racism, sports ... in the present study an attempt was made to present the
existing legal and institutional framework in Romania in the field of combating and sanctioning any
form of discrimination in the field of sports. The executive's intentions to improve both the current
legislation in this area and the institutional framework were also mentioned, as we appreciate that
they prove that, in this field of social life, fundamental human rights are also wanted to be recognized
and respected.

Key words: sport, discrimination, prevention and control, rights, man

I. Introducere
Dicționarul juridic definește discriminarea ca fiind ″orice deosebire, excludere,
restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,
infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are
ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în
condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte
domenii ale vieții publice.‶1
Unii psihologi înțeleg discriminarea ca fiind un tratament nedrept și inegal al
persoanelor, având ca fundament rasa, etnia, sexul, religia ori vârsta, și care are ca efect
respingerea oportunităților, selecția și promovarea.2
Discriminarea îmbracă și la ora actuală motive rasiale, de sex, de apartenență socială.
În prezent la nivel legislativ intern discriminarea este definită în Ordonanța de
Guvern (O.G.) nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de
discriminare, în art.2 al ei, ca fiind orice deosebire, excludere, restricție ori preferință pe
bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex,
orientare sdexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV,
apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau
efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de
legalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor

1
advocate.ro
2
Dreamteambucuresti.ro- psiholog Cristina Hazulea

138
 ISSUE NO. 28/2022

recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte
domenii ale vieții publice.
În prezent se manifestă, la nivel mondial, cât și național, diferite forme de
discriminare în diverse domenii ale vieții sociale. Sportul este un domeniu ce nu este
exceptat ci, aici au existat și continuă să apară comportamente specifice discriminării de
gen, etnie, rasă. S-au constatat aici discriminări de gen manifestate, de exemplu, prin
diferențe salariale între bărbați și femei, sau prin mediatizare, în sensul că sporturilor
feminine li se acordă un procent de doar 4% din informațiile media sportive.3
S-a constatat că în sport, în timp, motivele de bază ale discriminării au fost cele
legate de rasă și gen, iar la nivel național, și cel bazat pe vârstă.4
În România ultimilor ani s-au înregistrat în sport cazuri de discriminare. Dăm spre
exemplificare cazul Borbaly Csaba și Partida Romilor, Filiala Județului Olt vs. Ilie Năstase
în care Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării(CNCD)
a hotărât că afirmațiile reclamatului5 reprezintă o formă de discriminare în conformitate
cu dispozițiile art.2 alin.(1) și alin.(5) coroborate cu art.12 alin.(1) și art 15 ale OG nr.
137/2000 republicată, dispunând sancționarea acestuia cu amendă contravențională în
cuantum de 600 ron.6
Un alt exemplu e reprezentat de o altă cauză ce a avut ca obiect o comportare
degradantă pe motivul naționalității, pentru care Comitetul Director al CNCD în urma
autosesizării, s-a pronunțat prin Hotărârea nr. 139/18.04.2012, prin care a sancționat
contravențional cu amendă în limitele legale pe cei care au avut acest comportament. Este
vorba de un incident ce a avut loc în vestiarul echipei naționale de hochei pe gheață Under
16 a României unde un coechipier a fost umilit de colegii săi 7, de etnie maghiară, pentru
motivul că este român8 . În acest caz a fost sancționată și Federația Română de Hochei pe
Ghiață cu amendă contravențională în cuantum de 2000 lei în baza art.5 alin. (1), (4) și (5)
din OG nr. 137/2000 republicată, întrucât aceasta avea îndatorirea să introducă un Cod
de Etică sportivilor și reguli necesare pentru fair-play și respect reciproc.
Un ultim exemplu la care nu vom referi este și Hotărârea dată de Colegiul Director
al CNCD în cazul D.T contra Sport Club Miercurea Ciuc, ce a avut ca obiect realitatea că
pagina de internet a Sport Club Miercurea Ciu, Jud. Harghita era redactată în exclusivitate
în limba maghiară, petentul român considerând că prin acest comportament a fost
discriminat, el fiind cetățean român necunoscător al limbii maghiare. Colegiul Director a
decis că s-a comis de reclamantă o faptă de discriminare în conformitate cu dispozițiile
art.2 alin.(1) și art. 10 lit. h) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea
faptelor de discriminare și a dat recomandarea ca pe viitor să fie îndreptată situația prin
traducerea paginii de internet a Sport Club Miercurea Ciuc în limba română.9

3
yoair.ro/blog/sports-history-gender-discrimination-substance-abuse/
4
Roxana-Maria Popescu, Discriminarea pe motive de vârstă în sport, în Rev. Română de dreptul Muncii 69/2020
5
″ dacă ar fi fost Președintele României, i-ar fi trimis pe țigani în Harghita că acolo sunt foarte mulți maghiari și
vreo 12 români, și că Ceaușescu a greșit pentru că nu a făcut în Harghita ce au făcut rușii în Basarabia″
6
Cristian Jura, Sport și rasism, Ed. Universul Juridic, București 2014,pp.81-100
7
lovit cu prosoape și înjurat
8
Cristian Jura, op. cit., pp.110-114
9
Idem, pp.139-146

139
 ISSUE NO. 28/2022

În urma unei statistici elaborate pe perioada aprilie 2005-2013 s-a constatat că

autoritatea națională competentă în constatarea și sancționarea faptelor de discriminare
în sport, din 14 cazuri cu care a fost sesizată, în 12 a constatat existența faptelor de
discriminare și a dispus sancțiuni precum: doar avertisment( în 3 cauze) și avertisment și
amendă contravențională în 6 cauze.10
În mod real, în sfera sportului au fost înregistrate în ultimii ani mai multe cazuri de
rasism și discriminare în fotbalul din România, în timp ce, în celelalte sporturi nu s-au
manifestat asemenea acțiuni.11
De exemplu în 2014, în timpul meciului de fotbal între Concordia Chiajna și Rapid,
un jucător al ilfovenilor( de culoare) a fost lovit din tribună cu o banană de fanii echipei
adverse.12

I. Modalități prin care se încearcă la nivel național prevenirea și

combaterea discriminării
Evident că pentru lupta împotriva cazurilor de rasism și discriminare modalitatea
de bază, și la nivel național, e reprezentată stabilirea unui cadru legislativ potrivit. În acest
sens, la nivel național, a fost adoptată Ordonanța de Guvern nr.137/2000 privind
prevenirea și sancțiunea tuturor formelor de discriminare, ce a fost în decursul timpului
modificată și completată prin mai multe acte normative precum: Ordonanța de Guvern nr.
77/200313 și Legea nr. 27/200414, și republicată în 200715cu o nouă numerotare a
dispozițiilor legale, completată prin Legea nr. 167/7.08.2020. 16
Alte legi cu dispoziții în sfera luptei contra discriminărilor și în sport adoptate în
țara noastră sunt și:
1. Legea nr. 612/2002 pentru formularea unei declarații pentru
recunoașterea de către România a competenței Comitetului pentru Eliminarea
Discriminării Rasiale, în concordanță cu dispozițiile art.14 din Convenția Internațională
referitoare la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea
Generală a ONU în 21 decembrie 1965.17 La Convenția menționată România a aderat prin
Decretul nr. 345/1970. Ea a introdus un sistem de jurisdicție referitor la primirea și
examinarea plângerilor persoanelor de sub jurisdicția națională ce se consideră victime
ale încălcării unuia dintre drepturile recunoscute în Convenție. Legea 612/2002 include
un articol unic în care se prevede că la nivelul național, organul competent să fie sesizat
prin asemenea plângeri și organul competent să le examineze este CNCD, iar la nivel
internațional competența îi revine Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale.

10
Idem, pp. 21-23
11
În acest sens a se vedea și retrospectiva realizată de libertatea.ro
12
idem
13
Publicată în M.Of. nr. 619/30.08.2003
14
M.Of. nr. 626/20.07.2006
15
M.Of. 99/8.02.2007
16
M.Of nr. 713/7.08.2020
17
Publicată în M.Of. nr. 851/26.11.2002

140
 ISSUE NO. 28/2022

2. Legea nr.4/2008 referitoare la prevenirea și combaterea violenței cu

prilejul competițiilor și a jocurilor sportive. 18 Și această lege a suferit modificări și
completări, ce i-au fost aduse prin Legea nr.10/2012, Legea 187/2021 și Legea 255/2013.
Potrivit dispozițiilor acestei legi, se împarte răspunderea pentru garantarea ordinii
publice și a siguranței între mai multe instituții, prevăzute, de asemenea în lege,
nerespectarea obligațiilor antrenând față de acestea răspunderea legală. În acest sens, de
exemplu, în art.10 alin.(1) lit.r) al Legii 4/2008 se prevede că organizatorul ce nu respectă
îndatoririle menționate în același articol de lege, va fi sancționat cu amendă între 5000 și
50000 lei și cu suspendarea dreptului de a mai organiza competiții și jocuri sportive pe
teren propriu, pe o perioadă ce poate fi cuprinsă între o lună și 6 luni. Din jurisprudența
în materie se poate constata că și CNCD are autoritate în aplicarea dispozițiilor legii
4/2008, acesta dispunând mai multe sancțiuni pentru o serie de acte sau fapte de
discriminare manifestate în decursul unor competiții sportive.
O dată creat cadrul legislativ, prin intermediul lui a fost stabilit și cadrul
instituțional național, respectiv organismul cu competență în combaterea, la nivel intern,
a oricărei forme de discriminare în sport. În acest sens, în art. 16 al O.G 137/2000 cu
modificările ulterioare se prevede expres că, CNCD este autoritatea de stat în domeniul
discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și
totodată, garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării în conformitate cu
legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte.
În ceea ce privește statutul și natura juridică a acestui organism, Curtea
Constituțională a statuat printr-o decizie pronunțată în 201819 că ″ CNCD este un organ
administrativ cu atribuții jurisdicționale, care are independența necesară îndeplinirii
actului administrativ jurisdicțional și respectă prevederile constituționale cuprinse în art.
124 privitoare la înfăptuirea justiției și art. 126 alin.(5) care interzice înființarea de
instanțe extraordinare. CNCD își exercită atribuțiile independent, liber de orice influență
din partea oricărei instituții ori autorități publice, cu respectarea prevederilor art.1
alin.(4) din Constituție, care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în
cadrul democrației instituționale.‶
Acest Consiliu este o autoritate care are competența de a acționa exclusiv în sfera
discriminării, fiind unicul în drept să soluționeze în mod legal și specializat toate cererile
și sesizările care au ca obiect acte sau fapte apreciate prin lege ca fiind discriminatorii. Din
aceste considerente, pentru a deveni membru al Comitetului Director al acestul Consiliu,
în conformitate cu dispozițiile art.23 alin. (3) lit.d) din O.G 137/2000 republicată,
candidații trebuie să aibă o experiență recunoscută în sfera apărării drepturilor omului și
a luptei contra discriminării.
În conformitate cu dispozițiile art.19 al O.G.nr.137/2000, pentru a combate faptele
de discriminare, domeniile în care Consiliul își exercită atribuțiile sunt: prevenirea
faptelor de discriminare; medierea faptelor de discriminare; investigarea, constatarea și
sancționarea faptelor de discriminare; monitorizarea cazurilor de discriminare;

18
Publicată în M.Of. nr.24/11.01.2008
19
Decizia nr.1096/15 oct.2008, publicată în M.Of.nr.795/27.11.2008

141
 ISSUE NO. 28/2022

acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării. Aceste atribuții le exercită

fie din oficiu, fie la sesizarea unei persoane fizice sau juridice.20
Potrivit art.20 alin. (4), (5) și (7) din O.G.137/2000 și regulilor stabilite prin
Regulamentul de organizare internă al CNCD, investigarea sesizărilor adresate Consiliului
și soluționarea lor sunt realizate de Colegiul Director al Consiliului. În conformitate cu
dispozițiile O.G 137/2000, organului colegial denumit Colegiul Director, îi revine
îndatorirea de a soluționa prin emiterea unei hotărâri în acest sens, sesizarea înaintată
CNCD. Acest Colegiu este organ de deliberare și decizie, alcătuit din 9 membri cu rang de
secretar de stat, propuși și numiți, în ședință comună, de cele două camere ale
Parlamentului, conform dispozițiile art.23 și 24 din O.G 137/2000. Mandatul lor este de 5
ani și pentru rezolvarea situațiilor de discriminare au recunoscută calitatea de organ
constatator care aplică sancțiunile pentru contravențiile stabilite prin O.G la care facem
referire, așa cum se prevede în art.25 alin. (2) și (5) al Ordonanței.
O altă atribuție pe care o are Colegiul este și aceea de reprezentare a Consiliului în
fața instanțelor judecătorești în acele cauze referitoare la acțiuni de discriminare
(conform alin.(6) al art.25 al O.G.137/2000). În exercițiul atribuțiilor sale jurisdicționale,
CNCD, după ce face citarea părților cu respectarea cerințelor legale referitoare la termene
și cine poate face astfel de sesizări(prevăzute în art.20 OG 137/2000) va dispune toate
măsurile necesare pentru constatarea existenței discriminărilor cu citarea, obligatoriu, a
părților și respectând regulile cuprinse în Ordinul Președintelui CNCD nr.144/11.04.2008
privind aprobarea procedurii interne de rezolvare a sesizărilor și petițiilor, ordin emis
pentru punerea în aplicare a art. III al. (1) din Legea 324/2006 pentru modificarea și
completarea O.G. 137/2000.
Analizând cadrul instituțional competent în probleme de discriminare, din
dispozițiile art. 26 alin. (2) și ale art.27 al ordonanței deducem că în sfera litigiilor ce au
ca obiect discriminarea, competența nu revine în totalitate Consiliului Național de
Combatere a Discriminării ci, este împârțită și cu instanțele judecătorești civile, întrucât
acestora din urmă le revine, potrivit textelor de lege menționate, competența exclusivă de
a se pronunța cu privire la obținerea de despăgubiri și pentru repararea prejudiciului
moral ori material adus unei persoane urmare a săvârșirii unei acțiuni discriminatorii și
pentru restabilirea situației anterioare discriminării ori pentru anularea situației născute
prin discriminare. Această soluționare de către instanța de judecată a cererilor de
acordare de despăgubiri civile formulate de persoana care se consideră discriminată, nu
este condiționată de sesizarea Consiliului, așa cum se prevede în teza finală a art. 17
alin.(1) din O.G. 137/2000.
La nivel național continuă să existe preocuparea pentru găsirea tuturor pârghiilor
și modalităților prin care să se reușească, în mod real, prevenirea și combaterea oricăror
forme de discriminare în sport. Un exemplu în acest sens este și faptul că Guvernul
României, în august 2021 și-a exprimat intenția de a înființa și alte instituții cu
competențe în domeniul la care facem referire, respectiv de a înființa o Comisie care să

20
Sesizări ce pot fi făcute într-un termen de 1 an de la data comiterii faptei ori de la cea la care ar fi putut să ia
cunoștință de săvârșirea ei, conform art.19 alin.(2) din O.G.137/2000.

142
 ISSUE NO. 28/2022

dețină rolul de a combate, la nivel intern, național, rasismul și discriminarea în sport. Se

dorește, în acest sens, modificarea legii sportului, existând pentru aceasta un proiect de
ordonanță de guvern ce dispune crearea unei noi Comisii de investigare a modului de
derulare al manifestărilor sportitive astfel încât să nu survină acte de rasism, discriminare
și violență. Se dorește ca această Comisie să decidă acele reguli ce trebuie să fie respectate
la fiecare competiție sportivă din țară, pentru a nu se putea manifesta în cadrul acestora
acte de rasism și discriminare.
Proiectul de Ordonanță a Guvernului urmărește crearea Comisiei Naționale
privind Siguranța și Securitatea la evenimentele sportive, ca organ de reglementare,
control și supraveghere. Se dorește ca în cadrul acestui for să fie incluși reprezentanți ai
federațiilor sportive naționale, ai administrației publice centrale, ale ligilor profesioniste,
ale direcțiilor pentru tineret și sport județene și a municipiului București și a altor
organisme de drept privat cu atribuții în domeniu.21

III. Concluzii
Concluzionând, se poate constata că și în prezent încă întâlnim acțiuni de
discriminare și rasism în lumea sportului, atât la nivel mondial, cât și național. Din acest
motiv, putem constata că în România există preocuparea pentru găsirea soluțiilor optime
pentru prevenirea și combaterea oricăror forme de discriminare în sport. Stau dovadă în
acest sens actele normative adoptate pentru aceasta, pe care le-am și enumerat și parțial
analizat în prezentul studiu, cât și crearea, prin lege, cel puțin a unui organ competent în
soluționarea oricăror sesizări cu privire la manifestarea unor forme de discriminare. Mai
mult decât atât, constatăm că, în beneficiul persoanelor ce se consideră lezate prin
asemenea fapte, acestora li se recunoaște și dreptul de a se adresa direct instanțelor
judecătoești civile pentru primirea unor eventuale despăgubiri civile- de natură
pecuniară. Cu alte cuvinte, sub aspect instituțional, competența în acest domeniu este
împărțită între CNCD și instanțele de judecată atunci când e necesară și acordarea unor
despăgubiri pentru daune morale și materiale.
Totodată, am putut constata că se intenționează ca, în viitor, să fie înființată și o
altă autoritate cu competențe de a combate, în plan intern, discriminarea și rasismul în
sport. Scopul acestei autorități-comisii va fi de a decide regulile necesar a fi respectate la
orice competiție sportivă pentru a fi preîntâmpinate actele de rasism, discriminare și
violență, fiindu-i acordate competențele unui organism de reglementare, control și
supraveghere.
Instituția care operează în prezent, CNCD, are un rol esențial întrucât, practic, ea
asigură că principiul nediscriminării este respectat și aplicat, așa cum se prevede în
normele legale naționale în vigoare. Consiliul, concret, este singura autoritate cu
competențe exclusive în domeniul discriminării, pe care și le exercită fie din oficiu, fie
urmare a sesizării lui de o persoană fizică sau juridică ce se consideră discriminată.
Această autoritate statală se pronunță doar cu privire la înlăturarea efectelor acțiunilor
discriminatorii și la restabilirea situației anterioare acestora. În cazurile în care, petenții

21
Vezi și economedia.ro, știre din 6 august 2021

143
 ISSUE NO. 28/2022

solicită și despăgubiri civile, urmare a unor astfel de acțiuni, numai instanțele

judecătorești civile au autoritatea de a soluționa aceste solicitări, potrivit normelor legale,
și de a restabili situația anterioară producerii discriminării ori anularea celei născute din
discriminare.
Apreciem că, în prezent, în plan intern, există cadrul legal și instituțional necesar
pentru prevenirea și sancționarea oricăror forme de discriminare, iar preocupările pentru
îmbunătățirea legislației deja existente în domeniul sportului și a completării cadrului
instituțional și cu alte instituții care să fie apte de a preveni, constata și sancționa orice
manifestări discriminatorii în cadrul competițiilor sportive, nu pot fi decât lăudabile, atât
timp cât acestea, în mod real, își vor îndeplini atribuțiile date în acest sens prin lege și vor
fi alcătuite din specialiști cu experiența și preocuparea reală de a înăbuși orice tendințe
de discriminare în domeniul sportului.

Bibliografie
I. Carți, monografii, studii
1. Cristian Jura, Sport și rasism, Ed. Universul Juridic, București 2014
2. Roxana-Maria Popescu, Discriminarea pe motive de vârstă în sport, în Rev. Română de dreptul
Muncii 69/2020

II. Surse internet

3. economedia.ro
4. yoair.ro/blog/sports-history-gender-discrimination-substance-abuse/
5. www.libertatea.ro
6. advocate.ro
7. dreamteambucuresti.ro

144
 ISSUE NO. 28/2022

THE USE OF SYMBOL AND ARCHETYPE IN D.H. LAWRENCE’S ‘WOMEN

IN LOVE’

Diana-Eugenia PANAIT-IONCICĂ
Associate Professor, Ph.D. Bucharest University of Economic Studies

Abstract: D.H. Lawrence’s book ‘Women in Love’ might be seen as the sign of his ‘revolt against
intellectualism’ (Scott, in Draper, p.162) Lawrence argues instead for the importance of ‘blood-
consciousness’, which he sets apart from ‘the ordinary mental consciousness.’ (Lawrence, Fantasia,
p.13) His appeal to myth is the sign that the ‘scientific way of understanding’ has reached its limits
and is drawing near to the natural end. Thus, we can see the novel as a “mythological novel” (in
White’s definition - White, 2015), though Lawrence employs mythical allusions mainly as a method
of character revelation and development and although his use of allusions is often contradictory
(including references to African and Egyptian, but also Germanic, Greek and Roman mythologies). In
the current study, we try to trace the ‘hints and scattered bits and pieces of numerous myths’
(Eastman, 1976), in an attempt to make sense of the fascinating mythical references that form the
fabric of a dense, sometimes puzzling novel.

Keywords: mythological novel, archetype, symbol, spirit of place, Eros and Thanatos

Introduction
‘D.H. Lawrence, by accident a novelist, actually is the priest of an age almost
intolerably self-aware. The book might as well be the last word of this age in revolt against
the intellectualism to which it has been betrayed; an after-war world, hectically clutching
at immediacy.’ (Scott, in Draper, p.162)
Thinking that ‘our whole civilization is like a great rind full of corruption, of
breaking down, a mere shell threatened with collapse upon itself’ (Lawrence, Fantasia,
p.13), Lawrence states that ‘there is another seat of consciousness than the brain and
nerve system. There is a blood-consciousness which exists in us independently of the
ordinary mental consciousness.’ And he continues: ‘And so it is that these myths now
begin to hypnotize us again, our own impulse towards our own scientific way of
understanding being almost spent.’ (Lawrence, Fantasia, p.13)
The mythological novel
According to White (2015), a mythological novel has two fundamental
characteristics: ‘the mythological parallel is suggested as an analogy or contrast to the
contemporary world in which the main events of the novel occur’ and ‘the parallel is an
extended one and can be described as a motif.’ (White, 2015)
Lawrence employs mythical allusions mainly as a method of character revelation
and development. His use of allusions is often contradictory, almost chaotic, including
references to African, Egyptian, Etruscan, Germanic, Greek and Roman mythologies.
Eastman’s conclusion is that the world of the novel is ‘disassociated and discontinuous’
and ‘ironically underscored by its contrast with the reader’s sense of the traditional
unifying potential of mythic thought.’ (Eastman, 1976) ‘Women in love’ contains ‘hints

145
 ISSUE NO. 28/2022

and scattered bits and pieces of numerous myths’ which do not allow a consistent parallel
(as in White’s definition).

The spirit of place

‘Different places on the face of the earth have different vital affluence, different
vibration, different chemical exhalation, different polarity with different stars: call it what
you like, but the spirit of place is a great reality.’ (Lawrence, Spirit, p.12)
Beldover is seen as a place dominated by an evil spirit, ‘everything is a ghoulish
replica of the real world’, ‘like a country in the underworld’. It is the Hades myth, its
purpose being ultimately ‘to involve the reader in the ritual of abhorrence of the present
and reversion to an idealized inner vision of the past.’ (Feder) The inhabitants of the place
are miners, strange underworld beings; the miner (according to Gilbert Durand) exhibits
the ‘Novalis’ complex – which assimilates the miner’s descent in the underworld with the
sexual act. (Durand, 1977)

The bull, the wolf and the horse

Gudrun feels a strange attraction towards them, combined with conscious
rejection. The same kind of attitude is the one she shows in the scene with the cattle. At
the archetypal level, the bull, the wolf and the horse have similar meanings which Gudrun
seems able to recognize. The bull’s horns are a direct symbol of the half-moon, associated
with Cronos and the destructive power of time.
The symbolism of the horse and of the bull are closely related, and motivated by
an anxiety provoked by the change, by the passing of time. Gerald is trying to control the
horse (his Arab mare); there is a primitive aversion against animal agitation (the
archetype of chaos). Sudden movement is associated with Evil, with the blind wandering
of Cain. The horse is a symbol of time (in Brihad Aranyaka-Upanishade). Gerald himself is
inscribed (by Gudrun) in a mythical pattern: ‘his totem is the wolf; his mother is an old,
unbroken wolf.’ In the Northern tradition, the wolf symbolizes cosmic death. At the end of
the world, the wolves are thought to devour the moon and the sun.

Artemis and Hecate

The mythical allusions are strangely woven in the texture of the novel. Gudrun
(and Ursula) are compared to Artemis (‘sisters of Artemis rather than of Hebe’ – the cup-
bearer of the Gods). Artemis will later be mistaken (in mythology) for Hecate – the patron
of riders, a rather dark deity. The allusions to death (and deadly symbols) seem to be
hovering over the Gerald-Gudrun couple. Gerald carries the burden of his brother’s death
(whom he had accidentally killed) - he feels a Cain and cannot make up for it. His sister,
Diana dies too (accidentally killing a young doctor) – Gerald fails to save them.

Nocturnal water
In the scene of the double-drowning, the pervading symbol is that of the nocturnal
water – the flowing water is an invitation to a journey without return; it illustrates the
irrevocable; water is the epiphany of the terror of time. Nocturnal water (like the horse

146
 ISSUE NO. 28/2022

and the bull) signifies time. The moon, present in the drowning scene, is the great
dramatic epiphany of time, as it changes (the four phases) and measures time. The moon
unifies this scene with the death scene in the mountains.

The fall
Gerald fears, in that scene, the fall, although he walks on towards the end. As
Gaston Bachelard says ‘we imagine the flight to heights, but we know the fall into the
depths.’ (Bachelard, 1994) The fall makes us feel the rapid flow of time. Death (in the
Bible) is a direct result of the fall. The heights (Eliade says) are inaccessible to the human
beings; they belong to the super-human (Eliade, 1987) (that is why Gerald cannot reach
the top of the mountain, though he meets an image of Christ – a half-buried Crucifix).

Eros and Thanatos

‘One of the most constant characteristics of Eros is that he drags after him his
brother, Thanatos.’ (Maria Bonaparte, in Durand, p.189) Love can be charged with hatred
or will to die, and death can be loved in a sort of ‘amor fati’ that sees death as the end of
time. Plato explained in these terms the desire to destroy the loved one (as Gerald wants
to destroy Gudrun) or the ‘instinct of death’ – Gerald’s desire to return to the inorganic,
the non-differentiated (disguised as ‘sleep’).

Letting go of fear
The couple Ursula-Birkin moves on a different trajectory – seemingly leading not
to dissolution, but to integration. Their descent can be explained in Bachelard’s terms:
‘any movement of exploration towards the mysteries of becoming begins by a process of
involution, of losing one’s fear.’ (Bachelard, 1994) The axe of descending is an intimate
one. They try to know each other deeply, completely.
‘Paradoxically’ says Gilbert Durand – ‘we go down in order to go up on the scale of
time, and to find the pre-natal peace of the soul. It is a process of double-negation (‘kill
death’)’ (Durand, 1977)
Their isolation in the boat (before the drowning scene) may have the symbolism
of the voyage in death – the ‘Caron complex’. The joy of navigation is associated to the fear
of sinking. It is also the archetype of the closed space, where time ceases to fly. The boat,
even though deadly, is essentially part of the great theme of maternal rocking (which gives
a sense of security).

Conclusion
The book ends in nostalgia of the ‘miraculous unborn species’ (Lawrence, 1999).
Though a clear mythical pattern cannot be found in ‘Women in love’, the diversity of
symbols seems to revive ‘the dead letter of humanity’. The mystery of love cannot be
solved – but this was not the goal in the first place.

147
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliography
Bachelard, Gaston, “The Poetics of Space”, trans. Maris Jolas, new forward by John R.
Stilgoe, Beacon, Boston, 1994
Bonaparte, Maria, quoted in Durand, Gilbert, “Les structures anthropologiques de l’imaginaire”,
Univers Publishing House, Bucharest, 1977
Durand, Gilbert, “Les structures anthropologiques de l’imaginaire”, Univers Publishing House,
Bucharest, 1977
Eastman, Donald R. “Myth and Fate in the Characters of ‘Women in Love.” The D.H. Lawrence
Review, vol. 9, no. 2, D.H. Lawrence Review, 1976, pp. 177–93,
http://www.jstor.org/stable/44233535
Eliade, Mircea, “The Sacred and the Profane. The nature of religion”, Translated from the French
by Williard R. Trask, A Harvest Book, Harcourt, Brace & World, Inc., New York, 1987
Lawrence, David Herbert, “Fantasia of the Unconscious”, Createspace Independent Publishing
Platform, 2016
Lawrence, David Herbert, “The Spirit of Place; An Anthology Compiled from the Prose of D. H.
Lawrence [1885-1930]”, Edited with a Critical Introduction by Richard Aldington, Published by
William Heinemann Ltd., London First Edition, London,1935
Lawrence, David Herbert, “Women in Love”, Wordsworth Classics, London, 1999
Scott, Evelyn, in ‘Dial’, “D.H. Lawrence – The Critical Heritage”, ed. R.P. Draper, RKP, Publisher
Taylor & Francis Ltd, Imprint ROUTLEDGE, London, 1987
White, John. J., “Mythology in the Modern Novel”, Princeton University Press, 2015

148
 ISSUE NO. 28/2022

THE FUNCTIONS OF ADVERTISING LANGUAGE DURING THE PANDEMIC

Assoc. Prof. PhD. Mirela AIOANE

„Al.I.Cuza” University of Iași

Abstract: This article reviews the pragmatic and linguistic functions of advertising language which
have already been considered in some previous research by insisting upon the changes which have
occurred during the pandemic. The transformation of some well-known slogans (with reference to
Italian) their adaptation to the new reality shrouded in insecurity or the invention of new ones full
of social responsibility, inviting to calm but also to new activities that had to be done inside or
outdoor by minding the physical distancing imposed by the special medical conditions.Advertising
uses, especially during the pandemic, the educational and informative functions, which prevail as to
their importance over the marketing and economical functions. In order to prove our assertions, we
select just some slogans from the time of the pandemic, the best-known ones, obviously common to
the two Romance languages Italian and Romanian.

Keywords: Advertising language, functions, advertisements, pandemic, slogan

Articolul trece în revistă funcțiile lingvistice și pragmatice ale limbajului publicitar,

care au constituit deja în oarecare măsură obiectul unor cercetări anterioare, insistând,
însă, asupra schimbărilor survenite în timpul pandemiei: transformarea unor sloganuri
renumite (cu referire la limba italiană) adaptarea lor noii realități învăluită în nesiguranță
sau inventarea altora, pline de responsabilitate socială, invitând la calm, dar și spre noi
activități ce trebuiau întreprinse în casă sau afară, păstrând distanțarea fizică impusă de
condițiile medicale speciale. Publicitatea folosește cu precădere în pandemie funcția
educativă și informativă, care depășesc în importanță funcția de marketing si pe cea
economică. Alături de termenii care “vând”, lexicul publicitar în pandemie s-a îmbogățit
simțitor cu metafore de luptă, cuvinte (substantive și adjective), generatoare de neliniște,
nesiguranță, precum: ucigaș (virusul), inamicul invizibil, luptă, igienă, dezinfectant etc.
Pentru a ne demonstra afirmațiile, vom selecta câteva sloganuri din vremea pandemiei,
pe cele mai cunoscute și eventual, comune, celor două limbi romanice, limba italiană și
limba română.

Particularitatea limbajului publicitar este de a fi un punct de contact între trei

niveluri de ierarhizare funcțională: limbajul colocvial, subcoduri, jargoane, acompaniate
de artificiile retoricii tradiționale. Poate fi îmbogățit cu o gamă largă de cuvinte și expresii
noi, adaptând la noi contexte, cuvinte existente deja în limbă1.
Comunicarea lingvistică realizată prin intermediul publicităţii are, în terminologia
lui Roman Jakobson, o natură substanţial conativă. Funcţia poetică centrată pe mesaj este
redundantă, iar raporturile dintre codul verbal, vizual şi sonor se diferenţiază după
funcţia specifică pe care o au, cea emotivă şi cea estetică revin vizualului, iar funcţia fatică,
sonorului.

1
Cfr. Mirela, Aioane, Forme alocutive și reverențiale în limbile romanice. Pronumele alocutive în limbajul
publicitar, Iași, Universitas XXI, 2003

149
 ISSUE NO. 28/2022

Se remarcă însă creşterea autonomiei acestui limbaj şi transformarea lui într-unul

autoreferenţial de mare rafinament. Trebuie amintită astfel şi funcţia metalinguală a
publicităţii; ne referim la toate formele de publicitate pentru publicitate; mesajul, aparent,
informează scrupulos cititorul asupra problemelor publicitare, precizează semnificaţia
“codului” publicitate, însă, de fapt, răspunde unui scop direct al agentului publicitar:
vânzarea propriilor servicii de publicitate. Un astfel de mesaj poate fi definit drept
“metapublicitar” deoarece comentează mesajul în sine.
Retorica, privită ca tehnica de înfrumuseţare a discursului pare că se pretează
perfect jocului de convingere al publicităţii şi într-adevăr vom regăsi în mesajul publicitar
mulţi tropi, precum: hiperbola, paradoxul, de exemplu, antiteza: Cea mai bună calitate,
cele mai mici preţuri, jocurile de cuvinte, rimele etc.
Receptorul mesajului nu trebuie decepţionat în aşteptările sale. Pe de o parte,
mesajul publicitar este autoritar, dictatorial, deoarece impune şi condiţionează alegerea
publicului; pe de altă parte, însă, exploatează şi întăreşte înclinaţiile preexistente în
receptori, oferind totuşi posibilitatea unei alegeri, prin existenţa concurenţei. Publicitatea
este un important instrument de cunoaştere, cu mare valoare de informare a publicului,
având în acelaşi timp şi o funcţie psihoterapeutică, deoarece oferă individului
posibilitatea iluzorie de a-şi rezolva problemele şi neîmplinirile din viaţa cotidiană, reală.
Se produce astfel un fel de eliberare temporară de normele şi constrângerile vieţii sociale,
de evaziune, printr-un mecanism al asemănării, al apropierii şi iluziei accesibilităţii dintre
modelul publicitar şi felul de a gândi al oamenilor în viaţa lor de zi cu zi. Prin publicitate
se impun anumite modele culturale la modă ce devin adevărate datorii de familie, cum ar
fi decorarea casei şi a grădinii sau folosirea anumitor produse alimentare, cosmetice sau
vestimentare.
Putem afirma că publicitatea îndeplineşte câteva funcţii importante în societate:
funcţia de marketing, ajutând companiile să-şi vândă produsele; funcţia economică,
deoarece prin competiţie se ajunge la o creştere calitativă a mărfii şi la o scădere a
preţurilor; funcţia socială, pentru că prezentând noi posibilităţi publicului, ajută la
ridicarea standardului de viaţă; funcţia de educaţie, prin orientarea gustului spre noi
servicii şi obiecte de consum.
Noutăţile, creaţiile lingvistice ale limbajului publicitar au o durată scurtă, se
consumă rapid, şi trebuie periodic înlocuite. Unul din efectele produse de publicitate şi de
o altă funcţie importantă a ei, cea onomaturgică23, este acela de a conduce la o
corespondenţă între obiecte şi numele lor comerciale, ceea ce duce la o reificare (a
converti în obiect concret ceea ce este abstract şi a identifica cuvântul cu obiectul) a limbii.
Umberto Eco4 arată cum Aristotel în Retorica distingea discursurile în: judiciare,
deliberative şi epidictice. Discursul publicitar este epidictic, demonstrativ, laudativ. La
origine, discursurile epidictice erau rostite, afirmă Aristotel, pentru a lăuda, a elogia sau
pentru a blama.

2
A., Medici, in Angela Chiantera, Una lingua in vendita, Roma, La Nuova Italia Scientifica, 1993, p.79
3
U.Eco, Il linguaggio politico,in G.L. Beccaria, I linguggi settoriali, Milano, Bompiani, 1989, p. 91

150
 ISSUE NO. 28/2022

Publicitatea are şi funcţii pragmatice; indică, prin urmare, scopul, intenţia

comunicării; furnizarea unei informaţii presupusă ca nouă şi efectul pe care locutorul
(agenţia publicitară) şi-a propus să-l obţină asupra destinatarului (publicul consumator)
constituie funcţia ilocutorie. Rolul argumentativ este funcţia ofensivă sau defensivă pe care
un mesaj publicitar, chiar într-o simplă propoziţie, este capabil s-o exercite în mecanismul
convingerii. Poate fi, aşadar, interpretată şi din perspectiva filozofiei limbajului, fiind
realizată cu intenţia explicită de a acţiona asupra interlocutorului (receptorul mesajului,
consumatorul posibil). Foloseşte mult funcţiile directivă5 şi comisivă (promite)6, pe care
filozofii anglo-saxoni, spune Sorin Stati, o aplicau ordinelor, interdicţiilor cererilor,
rugăciunilor, concesiilor. În structura profundă a oricărui mesaj publicitar se află mereu
şi un act directiv implicit: “vă sfătuiesc să cumpăraţi acest produs”, fraze proferate cu
scopul de a influenţa comportamentul destinatarului. Discursul publicitar este eulogic7 şi
politicos deoarece se adresează cu multă bunăvoinţă, însă cu fermitate posibilului
cumpărător; de cele mai multe ori eroii unui spot publicitar se solidarizeză cu
destinatarul, alteori îl încurajează şi dau impresia că vor să-l facă să se simtă bine prin
propunerea unui anumit produs. Conduita pe care o va adopta destinatarul este diferită,
conform experienţei de viaţă, preocupărilor sale, vârstei şi pregătirii socio–profesionale.
Dintr-un anumit punct de vedere şi cu mult tact, publicitatea dă ordine cu intenţia
precisă ca ele să fie executate, iar pentru a aduce profit, trebuie să fie convingătoare.
Astfel, pentru obţinerea succesului este nevoie de insistenţă, de aici marea frecvenţă cu
care se repetă acelaşi mesaj publicitar, uneori abrutizant, obsesiv, pe canalele de
televiziune sau radiofonice, şi de alegerea strategiilor psihologice cele mai potrivite marei
diversităţi a receptorilor.
Discursul publicitar este deci un ansamblu de strategii vizând să-l convingă pe
destinatar, să-l influenţeze şi să-l coopteze. Prin maniera cu care face presiuni
psihologice asupra opiniei publicului receptor poate fi considerat un mesaj autoritar,
menit să treacă de la informare la tentaţie pentru a ajunge la manipularea
destinatarului. Limbajul publicitar, cu particularitățile sale specifice, este unul
redundant din nevoia de precizie, adecvat scopului său persuasiv, având așadar, pe
lângă funcţia economică şi o funcţie psihologică. Putem afirma, conform schemei
factorilor constitutivi ai procesului lingvistic8 că publicitatea are ca funcţie lingvistică
predominantă pe cea conativă, centrată pe destinatar, care îşi găseşte expresia şi în
folosirea repetată a verbelor la modul imperativ. Urmează funcţia emotivă, centrată pe
emiţătorul mesajului, apoi funcţiile fatică şi poetică şi, în ultimul rând, funcţia
metalinguală care verifică utilizarea în bune condiţii a propriului cod şi vizează

5
S. Stati Il Dialogo, Napoli, Liguori Editore, 1988, p.68: “Definiamo direttivo l’enunciato con la funzione
pragmatica di indurre l’allocutore a compiere oppure a non compiere una azione non verbale o verbale
esplicitamente menzionata nell’enunciato”.
6
John Austin, Quand dire c’est faire, Paris, Editions du Seuil, 1970
7
S. Stati, Il Dialogo, p.51: “Definiamo eulogico un enunciato il cui autore si dimostra benevolo, amichevole nei
confronti dell’allocutore”Possono essere eulogici sia gli enunciati – stimolo (spotul publicitar) che gli enunciati-
replica”.
8
Cfr Roman, Jakobson, Essais de linguistique générale, Paris, Minuit, 1963

151
 ISSUE NO. 28/2022

comercializarea propriilor servicii publicitare. Din perspectivă pragmatică,

publicitatea întrebuinţează funcţiile directivă şi comisivă.
Redactarea unui anunţ publicitar este un gen de expresie înrudit cu toate formele
redacţionale ce ar putea fi definite „de luptă”, întrucât este agresiv, făcut pentru a
sensibiliza opinia publică, pentru a trezi atenţia asupra unui produs de interes colectiv.
Creatorii de materiale publicitare trebuie să posede aptitudini de buni ziarişti, să
cunoască unele principii de bază şi noţiuni de stilistică, fiindu-le indispensabilă şi calitatea
de buni psihologi.
Cunoaşterea perfectă a produsului şi a pieţei este astfel indispensabilă. Modul în
care va fi vândut, cărei categorii de cumpărători i se adresează şi care este iniţiativa
concurenţei sunt alte imperative necesare. Stilul nu trebuie înţeles doar de câţiva iniţiaţi,
ci de marea masă a consumatorilor. Mesajul publicitar va folosi termeni care, în orice
limbă, au proprietatea de a evoca sentimente şi imagini care să impresioneze fantezia
cititorului, telespectatorului, ascultătorului, prin urmare, termeni dotaţi cu un anumit
potenţial emoţional în măsură să determine un şoc afectiv şi psihologic, cuvinte care să
posede o putere expresivă remarcabilă. În această categorie de termeni, „cuvinte care
vând”, pot intra substantive precum miracol, enigmă, încredere, afirmaţie, magie, top, vârf,
fericire, noroc, succes, triumf, dragoste, senzaţie, descoperire, putere, noapte, mister, moarte,
viaţă, aventură, experienţă, garanţie, economie, siguranţă, bani, bunăstare etc, adjective
precum: senzaţional, extraordinar, puternic, neuitat, misterios, magic, parfumat, îmbietor,
vibrant, viril etc, adverbe: când, unde, cum, conjuncţia dar9și folosirea pronumelor
personale alocutive care contribuie la personalizarea mesajelor.
Valoarea deosebită a acestor cuvinte rezultă, pe de o parte, din indicarea precisă a
unor scopuri şi idealuri supreme râvnite perpetuu de întreaga omenire, iar, pe de altă
parte, de descrierea unei (unor) metode rapide, simple, de maximă eficienţă prin care se
pot atinge acele scopuri şi idealuri.
Se observă că pentru crearea unui stil direct de adresare, coordonarea şi
subordonarea absolută lipsesc deseori din discursul publicitar. Un text publicitar este un
ansamblu de putere care trebuie să activeze memoria publicului - incluzând acele expresii
noi şi moderne ale stilului contemporan cu priză deosebită la public - prin practicarea
unui stil şocant şi agresiv, care poate trezi din inerţie atenţia celui care-l receptează. Când
mesajul se adresează unui public tânăr, el va trebui să imite modul de a vorbi al acestuia.
Folosind neologisme, in special, anglicisme, tehnicisme, tinerii se simt cultivaţi,
cosmopoliţi, dar sunt totodată, snobi. Funcţia termenilor englezeşti tehnici este conativă,
nu referenţială. Cuvântul „airbag”, utilizat în loc de „cuscino di sicurezza”, de exemplu în
limba italiană, pernă de siguranţă în automobile, pare magic şi cumpărătorul ipotetic se
simte expert în alegerea maşinii şi prin faptul că îl înţelege. “Cuscino di sicurezza” este un
cuvânt prea lung, pare un calc, o traducere exactă a termenului de “pernă” şi are o altă
structură semantică, este umplut cu ceva; în schimb, “airbag”, pe lângă principiul de
economie lingvistică evidentă, fiind în limba engleză sugerează mult mai bine siguranţa
cumpărătorului. Într-un alt caz: „Quale moto hai in test?” (Ce motocicletă ai în cap) se

9
A.Medici, apud A. Chiantera, Una lingua in vendita, Roma, La Nuova Italia Scientifica, 1993, p. 79

152
 ISSUE NO. 28/2022

referă la o reclamă pentru motocicletele Honda. Jocul de cuvinte „test” pentru „testa”
(„cap” în limba italiană) evidențiază caracterul ludic al publicităţii. Lipsa vocalei finale „a”
aproprie cuvântul de limba engleză, transformându-l într-un fals anglicism.

Folosirea termenilor unei limbi străine, exotice, vorbite de civilizaţii considerate

superioare, este mai frecventă pe posturile de televiziune şi în revistele care se adresează
unui public rafinat. Este cazul revistelor de modă şi de decorări interioare, care utilizează
cuvinte englezeşti şi franţuzeşti. Limba germană lipseşte din mesajele publicitare;
spaniola apare rar şi numai pentru a ridiculiza şoricei rapizi şi mexicani leneşi. În limbajul
publicitar italian, limba portugheză se bucură de o relativă atenţie datorită produsului
specific căruia i se face publicitate (ex. „el cafecinto bonito”, cunoscută reclamă pentru
cafea).
Limbile care nu au alfabet latin sunt utilizate pentru a crea un efect straniu. O serie
publicitară de la firma „Grundig” începe cu o frază tradusă din când în când în greacă, apoi
în rusă, arabă, chineză şi mereu cu grafia originală, în scop pur estetic. Japoneza apare cu
o frecvenţă mai mare. Nefiind cunoscute de cea mai mare parte a publicului, ele
simbolizează doar lumea în diversitatea ei.
Publicitatea devenită limbaj se şi autocitează, se parodiază: “le retour du Père
Denis”, reclamă pentru reeditarea Enciclopediei lui Diderot foloseşte transformată
sintagma “Mère Denis”, foarte cunoscută pentru un detergent şi exemplele de acest gen
sunt nenumărate.
În plan sintactic, limbajul publicitar se caracterizează mai ales prin întrebuinţarea
frazelor exclamative şi interogative, care, în general, trezesc în mod direct interesul prin
transmitere unui sentiment. De cele mai multe ori apar în titluri. Ne referim la arta cu care
sunt întrebuinţate pseudo-întrebările. Actele ilocutorii interogative aparţin strategiei
pseudo-interactive prin care anunţurile publicitare dau iluzia unui adevărat schimb între
cei doi poli ai interacţiunii, polul emiţător şi polul receptor. Frazele interogative pot
apărea şi în textele monologice, în situaţii în care lipseşte prin definiţie alocutorul. Frazele
exclamative cu verbul la imperativ, urmat de verb la persoana a doua plural, în general, se
pliază, însă, cel mai bine scopului anunţurilor, prin caracterul lor exortativ, cu nuanţă de
constrângere, de dominare: “Achetez maintenant, achetez gagnant!”, în timp ce
enunţiativele sunt rezervate textului descriptiv explicativ, cum am văzut în exemplul de
mai sus.10

“Fericirea ca obligație”11, sintagmă slogan pe care am preluat-o din titlul unei

foarte interesante cărți a lui François Brune despre discursul publicitar, s-a transformat
în ultimii doi ani de pandemie, in “fericirea ca protecție” în fața inamicului nevăzut,
virusului ucigaș, apocalipsei, teroarii, fricii, spaimei de boală, de moarte, igienă,
dezinfectant, medic, farmacie, mască, dar și sloganuri precum împreună vom reuși, să fim
solidari,responsabili, termeni noi “care vând”, repetați obsesiv pe toate canalele

10
Cfr Mirela, Aioane, op.cit. p. 139
11
François, Brune, Fericirea ca obligație, Iași, Editura Trei, 1996

153
 ISSUE NO. 28/2022

radiofonice și televizate, ca facând parte din noul lexic al noii realități. Aceleași cuvinte au
fost și sunt folosite de radioteleviziunile italiene (rai), cărora le adăugăm și pe
următoarele: emergenza sanitaria (starea de alerta, rom.), catastrofe, mascherina,
distanza.
Pandemia ne-a schimbat total obiceiurile, ni s-a cerut să stăm cât mai mult în casă,
iar publicitatea a exploatat la maxim sloganul „stai acasa”, în toate limbile același,
pronunțat de actori, sportivi de toate națiile si religiile, filmați în casă, în apartamente
uneori luxoase, în propria curte, grădina, la mare, la munte, în vilele de vacanță, la geam,
cu surâsul pe buze sau cu fața tristă sau acoperită de mască. Spoturile publicitare,
bannerele, manifestele stradale, rețelele sociale au excelat într-o diversitate
impresionantă de imagini, in care apăreau pe lângă personalități cunoscute, oameni
comuni de toate vârstele, de la copii la vârstnici și mai cu seamă medici în halate albe, care
ne îndemnau să stăm în casă. Un alt slogan frecvent a fost: “Poartă masca! Arată că îți
pasă!”, campanii de publicitate pentru protejarea comunității. Bătrânii, bunicii, părinții
erau cei mai vulnerabili în fața bolii și s-a cerut în special protectia lor, imunizare,
protecție, protejat, devenind cuvintele cheie ale publicității în timpul pandemiei.
În consecință, ne-am schimbat și prioritățile, obiceiurile de consum: magazinele
deschise doar un număr limitat de ore pe zis sau închiderea totală a unor magazine
considerate neesențiale au transformat comportamentul oamenilor, iar publicitatea a
încercat să se adapteze, modificându-și strategiile de promovare ale unor produse sau
introducând clipuri promoționale pentru noile cerinte privind situația sanitară deosebită.
Elementele iconice, imaginile au avut o mai mare importanță, creând un puternic impact
psihologic asupra publicului, în detrimentul cuvintelor, mesajelor scrise, exploatând
diferit codicele comunicării comerciale. Pe rețeaua socială Twitter firmele de automobile
Audi, Mercedes, Volkswagen si altele au modificat logo-ul: cele patru cercuri au fost
desfăcute, apoi li s-a adăugat titlul keep your distance12. Un alt exemplu în Italia este oferit
de grupul sportiv al echipei de fotbal Milan, care și-a descompus logo-ul în trei cercuri
ovale cu spații între ele, cu titlul: distance is the new strength (la distanza e la nuova forza
(it.), distanța este noua forță, putere (rom.) sau societatea GESAP care administrează
aeroportul din Palermo și-a distanțat arcurile logo-ului pe pagina web, adăugând
titulatura: la distanza può fare la differenza.
Publicitatea a fost aproape integral, pe de altă parte, acaparată de campanii de
promovare a suplimentelor alimentare de tot felul, mai ales de cele care ajută la întărirea
imunității organismului, alături de siropuri de tuse, vitamine, zinc, și produsele pentru
igienizarea casei, dezinfectante pentru mâini, corp, casa, pantofi etc.
Produsele cosmetice, obiectele de vestimentație, accesoriile de tot felul au trecut
într-un plan secundar. Rujul de buze, nemaifiind folosit mult, ca înainte, element simbol
al feminității, a rămas doar ca un simbol al speranței, surâsul desenat pe un geam cu ruj
în spoturi italieneși, sugerând dorința întoarcerii la normalitate. În pandemie am fost
învățați să ne schimbăm preferințele, sa ne amânăm dorințele, să așteptăm și să ne
adaptăm noilor condiții de nesiguranță, iar publicitatea a contribuit din plin la creearea

12
Vezi treccani.it Daniela Pietrini, Parole nel turbine vasto, 26.03.2020

154
 ISSUE NO. 28/2022

noii vieți, oferind soluții, idei, maniere de petrecere a timpului, rețete noi de făcut în
bucătărie, încercând să aline singurătatea și deprimarea de care au fost cuprinși mulți
oameni de toate vârstele în această lungă perioadă.
“Poltronesofà”, cu celebra carte de vizită, arhicunoscută publicului italian și prezentată
foarte des pe canalele teviziunii italiene, artigiani della qualità, celebra firmă de mobilă de
lux, producătoare de canapele, paturi, divane, a avut o inițiativă ingenioasă în pandemie:
servindu-se de ideea de a sta acasă, de obicei, în pat, pe canapea, a creat un mesaj
promoțional deosebit, purtător de speranță. Vocea narantă pronunță: «in questi giorni
siamo fermi, come voi, ma non certo con le mani in mano. Sì, abbiamo tutto il tempo di
cucinare, ma il tempo è sacro. Con le nostre mani continuiamo a progettare, creare,
disegnare nuove forme di piacere, ritagliare nuovi scampoli di futuro, immaginare nuovi stili
di vita.
Oggi il coraggio e l’orgoglio di essere italiani si dimostra così, prendendo il futuro nelle
nostre mani. Restiamo a casa, certo, ma siamo più attivi che mai. Solo così possiamo aiutare
l’Italia a rialzarsi presto… dal divano».
Este un mesaj promoțional plin de speranță, îndeamnă la noi proiecte pentru viitor,
pentru noi stiluri de viață, noi forme ale plăcerii, stimulează italienii să fie curajoși, să-și
ia viitorul în propriile mâini, chiar rămânând acasă, să fie mai activi ca niciodată, astfel,
Italia “va fi ajutată să se ridice de pe...canapea”, canapeaua de la Poltronesofà, pe care o vor
achiziționa, devine un simbol al perioadei postpandemice.
Mărci renumite de automobile, precum Mazda, Toyota, Fiat, care promovează produse ce
nu sunt ușor accesibile publicului larg, au venit în pandemie cu mesaje optimiste, de
speranță, cu sloganuri de genul ripartire insieme, cu un puternic impact asupra publicului
cumpărător.
Agențiile de călătorii au avut cel mai mult de suferit în timpul pandemiei, anunțurile lor
promoționale au fost foarte puțin numeroase și, în special, în perioada sărbătorilor de
anul nou, perioade în care restricțiile impuse de pandemie erau parțial eliminate.
Numeroasele spoturi publicitare care promovează ouă de Pasti au rămas neschimbate,
însă unele mesaje au fost adaptate contestului pandemic. Ar fi cazul celebrei zicale
italienești “Natale con i tuoi, Pasqua con chi vuoi”, Crăciunul, sărbătoarea familiei, se
serbează acasă, în familie, iar Pastele, cu prietenii, obicei binecunoscut al italienilor. În
pandemie, sloganul a fost modificat: Bauli, care produce diferite tipuri de cozonaci de
Pasti, colomba, o formă de pască, pannettone, cozonac etc, și-a promovat produsele în
pandemie cu formula inversată #PasquaConITuoi.
Efectul acestor mesaje nu a fost întotdeauna cel dorit și anume, speranța în viitor,
ci au generat melancolie, nostalgia pentru trecut, pentru prezent, dar și pentru viitor.
Ideea de protecție cu speranță spre viitor este prezentă și în reclama cu puternic impact
emoțional realizată de AXA gruppo assicurativo, firmă de asigurări, care a putut fi
urmărită on line trei săptămâni, între 26 aprilie și 3 mai 2020. Pare o poveste văzută cu
ochii unui copil, care privește de la fereastra casei străzile goale, autobuze și tramvaie
goale, câțiva trecători singuratici purtând măști, care ne fac să semănăm între noi și ne fac
să ne gândim că suntem toți egali și trebuie să ne protejăm reciproc
#InsiemePerProteggerci

155
 ISSUE NO. 28/2022

S-a declarat că termenul anului 2021 a fost cuvântul vaccin, simbol al vindecării, al
întoarcerii la normalitate, al posibilității de a reveni la obiceiurile uitate, la călătorii,
petreceri și spectacole de tot felul. Primul video (13 decembrie 2020) realizat în Italia
pentru campania de vaccinare L’Italia vince con un fiore, L’Italia rinasce con un fiore se
bazează pe simbolul primulei uriașe, opera arhitectului Stefano Boeri. Primula este
metafora vaccinului, calea spre renașterea Italiei. Un alt slogan din dcembrie 2021 pentru
promovarea campaniei de vaccinare a copiilor apare scris ca de mâna unui copil în
interiorul cabinelor de vaccinare, unde medici imbrăcați în halate albe, dar și în costume
de dinozauri, batman sau întruchipând diferite animale din desenele animate dragi
copiilor, după vaccinare, cântă și se joaca cu copiii însoțiți, in cele mai multe cazuri de
bunici. Sloganul Il vaccino è una cosa grande! (vaccinul este lucru mare) apare o vreme și
pe canalele televiziunii italiene, pe fond muzical, ca un obișnuit spot publicitar, producând
efectul scontat, și anume, îndemnul adresat direct copiilor de a veni să se vaccineze, nu va
fi ceva dureros, ci, dimpotrivă, se vor juca și se vor distra, alături de îndemnul adresat
părinților și bunicilor de a-i însoți spre protejarea tuturor, adulți și copii. Încă o dată
publicitatea se folosește de funcția sa persuasivă, dar în același timp, educativă.
Pandemia a schimbat în mare măsură viziunea idilică asupra unei lumi perfecte,
senine, caracterizată de eterna tinerețe, sănătate și frumusețe. Omenirea s-a întors spre
sine și spre celălalt, fiind mai avidă ca oricând să revină la natură si la autenticitate.
Publicitatea continuă să ne ofere iluzia că există un remediu pentru orice problemă; nu
cere și nu așteaptă un răspuns, rămâne un discurs unilateral cu funcții socio- culturale
complexe, realizându-si pe deplin scopul propus și anume, trezirea interesului publicului
și îndemnul la o acțiune concretă, fie de a cumpăra un produs, în funcție de epoca istorică
în care trăim, fie îndemnul spre o acțiune considerată utilă la un moment da, îndeplinind
prin repetare, funcția sa dictatorială de impunere a modei momentului.

Bibliografie:
Austin, John, L, Quand dire c’est faire, Paris, Edition du Seuil, 1970
Brune, François, Fericirea ca obligație, Iași, Editura Trei, 1996
Chiantera Angela, Una lingua in vendita, Roma, La Nuova Italia Scientifica, 1993
Jakobson, Roman, Essais de linguistique générale, Paris, Minuit, 1963
Eco, Umberto, Il linguaggio politico, in I linguaggi settorialiin Italia (a cura di Gian Luigi Beccaria),
Milano, Bompiani, 1989
Stati, Sorin, Il Dialogo, Napoli, Liguori Editori, 1988

Aioane, Mirela, Forme alocutive și reverențiale în limbile romanice. Pronumele alocutive în limbajul
publicitar, Iași, Universitas XXI, 2003

Webgrafie:
treccani.it
youtube, spoturi publicitare pandemie

156
 ISSUE NO. 28/2022

HANYA YANAGIHARA’S “A LITTLE LIFE”, A HYPER- REALISTIC NOVEL

Anca BĂDULESCU
Associate Professor, PhD, Transilvania University of Brașov

Abstract: Hanya Yanagihara’s novel “A Little Life”, published in 2015, and a winner of the Kirkus
Prize for fiction proves to be impossible to categorize in an established literary pattern. This article
is an attempt to identify pivotal interwoven elements of a fable, a naturalistic novel and a thriller.
Jude St Francis’ incredibly dark tale, New York life and mentality, disease, self-mutilation and decay
are component parts of a new kind of fiction, which we dare name hyper realism. In addition, the
author aims at demonstrating that beyond all the constraints imposed by literary theory “A Little
Life” is an honest timeless book about friendship and loneliness in equal measure.

Keywords: Jude, Willem, Malcolm, JB, Harold

Stories grow in me like plants, George Eliot once said. And, undoubtedly, she was a
fabulous story teller, a creator of intricate, complex plots in novels such as “Middlemarch”
or “The Mill on the Floss”. This quotation certainly holds true for Hanya Yanagihara and
her widely acclaimed novel “A Little Life”, too. The words suddenly popped into my mind
when reading the convoluted tale of the four friends in Yanagihara’s book.
“A Little Life” starts as a story of friendship: Jude, Willem, Malcolm and JB (Jean
Baptist) are recent college graduates and struggle to make a living in New York. While
they almost miraculously acquire fame and wealth, Jude St Francis’ past is revealed step
by step, and the story morphs into an appalling chronicle of violence and sexual abuse.
The separate chapters and sections of this fictional work gradually materialize into a
tightly entangled configuration of meandering plants clinging to each other, going apart,
only to be closely reunited again and again later in the novel. The seven chapters - each of
which contains three sections - flow one into the other, flashbacks, close-ups, even
glimpses of the future mingling with intense moments of the present.
Yanagihara confessed in an interview that she literally loves her characters, that
she likes spending time with them; intimacy and loyalty clearly connects author and
characters, so much so that the author becomes a mere vehicle for the world and its
inhabitants to express themselves. Yanagihara’s universe is inhabited by a very diverse
population: JB is black, Malcolm’s father is black, his mother white, Willem’s parents
emigrated from Sweden, whereas Jude’s race remains unknown. Also, JB is gay, Malcolm
is straight and the only one of the four friends who marries, Willem is bisexual. Jude’s love
life was compromised in early childhood and adolescence, and he never recovers from the
nightmarish abuse. Likewise, Jude is a lawyer, Willem an actor, Malcolm an architect, JB a
painter. Interestingly enough, this multifarious (small) world revolves around Jude’s
‘little (hugely tragic) life’.
The author herself described the process of writing “A Little Life” in an interview
as: glorious as surfing; it felt like being carried aloft on something I couldn’t conjure but was
lucky enough to have caught, if for just a moment. At its worst, I felt I was somehow losing

157
 ISSUE NO. 28/2022

my ownership over the book. (The Millions, 2015) Thus, the seeds, once planted, grow stems
and leaves; they bloom, wilt and decay out of control. The result is a seven hundred and
twenty page long excruciatingly captivating book which will stay with the reader for a
long time.
Hanya Yanagihara deliberately wrote a book which cannot be categorized in terms
of genre. It is obvious that “A Little Life” consciously works against the current American
literary trends. It is melodramatic and extravagant, at times excessive and operatic.
Nevertheless, the intertwining of stories, destinies, overtones and nuances makes it all the
more innovative.
At a closer look the advised reader faces a mesh of dark fairy story, contemporary
naturalistic fiction, and thriller, mainly told in the third person – although it clearly uses
the free indirect style – the only first person narratives being Harold’s contributions to
the story. Jude, on the other hand, is always referred to as ‘he’, as a powerful signal for the
reader that he is not to be trusted when it comes to himself.
Jude St Francis’ tragic destiny, even told (backwards) in a nutshell in the second
section, has all the major elements of a fable: Before New York there had been law school,
and before that college, and before that, there was Philadelphia, and the long, slow trip
across the country, and before that, there was Montana, and the boys’ home, and before
Montana was the Southwest, and the motel rooms, and the lonely stretches of road and the
hours spent in the car. And before that was South Dakota and the monastery. And before
that? A father and a mother, presumably. (Yanagihara 2015, 145) Before that he was
miraculously found in a trash bin close to the monastery, and was taken in by the monks.
…it was assumed he’d been left to, as they say, let nature have its way with him, because it
was mid-April and still freezing, and a newborn couldn’t have survived for long in that
weather. (Yanagihara 2015, 145)
Just like in a real fairy story the protagonist, the foundling is treated badly, beaten
and, worse, sexually abused. Brother Luke, Jude’s disguised savior proves to be the foil,
who causes the irreparable trauma, the feelings of guilt and shame Jude will never be able
to come to terms with. Brother Luke takes him across the country, while the nightmare
causes deeper and deeper scars on the boy’s body and soul. After the monk’s suicide Jude
has to endure further abuse and violence in an orphanage. When he finally escapes, it is
only to be lured into the perverse, pedophile doctor Traylor’s basement where he is held
captive, hardly fed and constantly forced to have sexual intercourse with him. To the
spiritual trauma the doctor adds physical injury, causing him horrific leg wounds, which
will never heal. Jude’s life takes a better turn when he goes to college, proves to be
outstandingly intelligent, and is accepted in a restricted circle of friends. His life seems to
have taken a favorable course, although he lacks the language to speak about his ordeal,
and also suffers from great physical pain, his old wounds getting infected. In the fifth
chapter titled The Happy Years Jude has been adopted by his former college professor and
his wife, and enters a very complicated love relationship with Willem. The protagonist’s
downfall begins with Willem’s death in a car accident, and is abrupt and violent. As the
reader has already understood, this is the only outcome for Jude St Francis: he commits
suicide by injecting air into an artery. After his death his friends and new parents realize

158
 ISSUE NO. 28/2022

how much they had not known about him, how much he had not been able to tell them,
no matter how hard he tried. The book thus ends with a moment of utter loneliness for
Jude St Francis. The past finally gets the better of him.
In retrospect, Jude’s life journey follows a dark fairy tale hero’s trajectory. Born
into a hostile world, he stoically endures violence and abuse, has to outdo barriers,
escapes the antagonists, accumulates feelings of culpability and shame, and ultimately
undergoes change. The next part of the passage through life gains momentum; the hero is
in a better place, he has peers who support him, and has even found new parents. Then
disaster strikes, the hero’s soul mate is killed, and the protagonist’s fate is sealed: he has
to die. In the fierce battle with life’s vicissitudes, Evil prevails over Good.
One other pillar of “A Little Life” is the setting, closely connected to the paths of the
four main characters. The description of New York is a social study, completely devoid of
historical facts. The reader is taken to places in the city, to restaurants and theatre halls.
Names of streets and areas are mentioned very frequently, so that the place soon becomes
familiar. Even though the town may be unknown to readers, they will feel at home in the
contemporary world, in the midst of flesh and blood people who speak and act like them.
The New York of the novel (and home of the novelist) on the other hand, actually
is the city of competitiveness, of success, of collecting fetishes, money making and
estrangement. Yanagihara depicts in a deliberately exaggerated way the ascension of a
cluster of very successful youngsters. Life in New York relentlessly reminds the
characters that they are never to go back where they came from. This is true for Jude who
has painfully emerged from a horrendous past, and becomes an appreciated lawyer and
litigator; it is also true for Willem, the only surviving child of a poor family, still affected
by the loss of a disabled brother, and who will be a celebrated actor. Even though his
family is well to do, Malcolm fights his own way to accomplishment as an architect and
designer, and JB, likewise, in finding his artistic call and path breaking style. JB overtly
states: Ambition is my only religion, (Yanagihara 2015, 42) and the narrator agrees: Only
here did you feel compelled to somehow justify anything short of rabidity for your career;
only here did you have to apologize for having faith in something other than yourself.
(Yanagihara 2015, 42)
The novel begins and ends with Lispenard Street – the titles of the first and last
chapter – although the inhabitants of the apartment on Lispenard Street have gone a long
way. The place rented by Jude and Willem is minutely described and impresses by its
shabbiness and lack of comfort: There was a small foyer, little larger than the size of a
doormat, from which pronged the kitchen (a hot, greasy little cube)…(Yanagihara 2015, 11)
When asked what he thought about the apartment JB bluntly calls it a shithole.
(Yanagihara 2015, 12)
Only a few years later both Jude and Willem have become successful and wealthy;
they own luxurious, bright apartments decorated fashionably by Malcolm, they collect art
and are proud of their achievements. When they move together, Jude and Willem have
Malcolm build and decorate a house in Garrison for them, which is their refuge after hard
work, and they become completely different persons. The Garrison house, JB’s studio,
Robert’s apartment, but also Harold and Julia’s dwellings are described in a detailed

159
 ISSUE NO. 28/2022

naturalistic way. Above all, New York is a fulcrum for the four friends; however far from
the city they travel, they always come back. Lispenard Street is then mentioned again at
the end of the novel, but Jude is now rich but unhappy, distraught because of Willem’s
death. The apartment in Lispenard Street brings back dear memories of the beginning of
their relationship.
Finally, what makes this book ‘hyper-realistic’ is the author’s depiction of sickness,
disability, self-mutilation and decay which has Jude at its center. Blood, vomit, pus, rotting
wounds, life-threatening injuries, Willem’s broken face are only a few examples of ‘hyper-
realistic’ or neo-Gothic elements which make Yanagihara’s fiction much more than a
reflection of real life. In keeping with her conviction that a writer should be able to write
about anyone and anything, the novelist goes into great detail about Jude’s leg injury and
the constant infections due to festering wounds which never heal. The excruciating pain,
the liquids oozing from the open wounds, the blood infections are continuous threats to
Jude’s life. The most intense emotional parts are the scenes in which Jude cuts himself in
a desperate attempt to get rid of past traumas: Brother Luke was right: the cutting was
better. When he did it, it was as if he was draining away the poison, the filth, the rage inside
him. It was as if his old dream of leeches had come to life and had the same effect, the effect
he had always hoped it would. He wished he was made of metal, of plastic: something that
could be hosed down and scrubbed clean. (Yanagihara 2015, 419) The cuttings, the
bleedings, and infections are relentless, no matter how much physical suffering they cause
and despite his doctor’s and his friends’ attempts to dissuade him from maiming himself.
The reader witnesses the gradual degradation of the hero’s health, the literal decay
of his body: serious blood infections, starving and losing massive weight, even amputation
of both legs as a last resort. The physical disintegration is in full concord with the
psychological collapse: a failed suicide attempt, bleedings stopped at the last moment,
atrocious wounds opening again and again, loss of strength and will to go on fighting,
ultimately, lead to Jude taking his life at the age of fifty-three. The trauma living inside has
finally infected his whole body. The statement he thus makes is: no matter how hard he
tried, healing was not possible.
Hanya Yanagihara confessed that she wrote “A Little Life” during a very intense
span of eighteen months and that the book almost wrote itself, unlike her previous novel,
“The People in the Trees”: It was the easiest writing I ever did – it felt almost preordained,
like it already existed and I was just transcribing. (The New Yorker, January 2022) This
certainly is an amazing declaration if we take into consideration the complexity, diversity
and depth of this work. Whether a fable, a naturalistic piece of writing or a thriller – or all
of these - “A Little Life” is a cutting analysis of life at its extreme, of existence on the ‘razor’
edge – as Thomas Hardy once said. And this makes it ‘hyper-realistic’.

References:
Yanagihara, Hanya, 2016: A Little Life, Picador, London
Sutherland, John, 2014: A Little History of Literature, Yale University Press, New Haven
&London
Max, D.T., January 17, 2022: Interiors, The New Yorker

160
 ISSUE NO. 28/2022

The Millions, August 5, 2015: The Million Interviews: Hanya Yanagihara

161
 ISSUE NO. 28/2022

MANIFESTATION OF EMOTIONAL DISORDERS IN ADOLESCENTS

Ana TARNOVSCHI,
Assoc. Prof. PhD, cercetător științific, USM

Abstract: The harmonious development of cognitive processes and emotional stability is one of the
main mandatory prerequisites in the life of a teenager. To this end, let us report on mood disorders,
which are the predominant element of emotional disorders in adolescents. The etiology of affective
disorders is based on several factors, namely: biological factors, genetic factors, psychosocial factors
and personality factors.

Keywords: adolescents, emotional disorders, anxiety, depression, stress

Secolul XXI, fiind în amploarea dezvoltării tehnologiilor informaționale, cu acces

nelimitat la informații, oportunități, vine cu noi provocări care urmăresc adolescenții zi
de zi. Toate aceste progrese predispun la noi și noi încercări, iar odată cu modificarea
rapidă a societății se lasă o amprentă asupra dezvoltării generațiilor tinere. Personalitatea
adolescentului este una dintre tematicile cele mai cercetate în ultima perioadă, oferind
arii variate de studii pe diverse aspecte. M. Golu (1993) susține că personalitatea umană
este un ansamblu de condiții interne, sub formă de însușiri psihice relativ stabile. H. A.
Eysenck menționează că personalitatea umană poate fi descrisă prin două aspecte:
introversiune/extroversiune, neurotism/stabilitate emoțională [1; 3].
Din perspectiva lui H. A. Eysenck și R. B. Cattell, bunăstarea emoțională presupune
stabilitatea emoțională care se află între două baricade: stări afective stabile și
instabilitatea emoțională. Potrivit modelului trăsăturilor elaborate de G.W. Allport,
personalitatea este alcătuită dintr-un set de trăsături structurale individuale pentru
fiecare în parte [3].
Dezvoltarea armonioasă a proceselor cognitive și stabilitatea emoțională, sunt
printre principalele premise esențiale în viața adolescentului, luând în considerare
modificările care au loc în această perioadă la nivelul bio-psiho-social: schimbări
biologice/fiziologie, schimabări hormonale, conflicte interne, căutarea și descoperirea
propriei identități, dorința de autoafirmare, aspirații, dorințe etc. [10]. Aceste schimbări,
cât și apariția factorilor perturbatori în realizarea scopurilor, duc la generarea unui
dezechilibru emoțional. Adolescentul, neavând mecanisme de aparărare/coping este
supus des stresului, trăirilor afective de intensitate puternică, dezvoltă o incapacitate de
a depăși situațiile și somatizează aceste aspecte, favorizând dezvoltarea tulburărilor
emoționale. Dacă să ne referim la teoriile emoționale și în deosebi, la teoria diferențială
elaborată de R. Izard, se remarcă legătura emoțiilor cu formațiunile de bază ale
personalității. În timpul maturizării, în perioada adolescenței, caracterizată prin
vulnerabilitate emoțională, se produc o serie de schimbări radicale, iar emoțiile includ
aspectele neurofiziologice, neuromusculare și fenomenologice [1; 4].
Totodată, adolescența se caracterizează prin intelectualizare intensă, îmbogățirea
conduitei adulte. În această perioadă își reprezintă cu ușurință relațiile structurale și
funcționale între diverse tipuri de elemente, pot avea reprezentări foarte bogate în detalii,

162
 ISSUE NO. 28/2022

cu un nivel înalt de generalitate [10]. În această perioadă se dezvoltă mult mai intens și
conștiința de sine, care este individualizată, devin mult mai dinamici și capătă dimensiuni
noi de demnitate și onoare. Dezvoltarea sferei afective este carcaterizată printr-o
vulnerabilitate afectivă manifestată prin nevoia de avea prieteni, apreciere, dezvoltarea
unui atașament emoțional față de o persoană. Psihologul Zazzo R. spunea despre
adolescență că este cea mai sinceră și cea mai nesinceră perioadă din viată. Intensă este
socializarea aspirațiilor, aspectele vocaționale, profesionalizarea ce se contrurează
treptat [2;10]. Principalele sarcini de dezvoltare în perioada adolescenței elaborate de
Ingersoll, 1992 sunt:
 Să se adapteze la schimbările fizice care se produc – adolescența este perioada cu cele
mai multe și profunde schimbări fizice. Pubertatea face ca adolescentul să arate
aproape ca adultul și este extrem de preocupat și centrat asupra fizicului.
 Să se adapteze la abilitățile cognitive noi – pe lângă schimbările fizice, este pus în fața
unor abilități noi de a gândi despre ceilalți, despre lume. Sunt mai conștienți de ce se
întâmplă, încep să înteleagă și să fie preocupați de concepte abstracte.
 Să se adapteze la cerințe tot mai crescute din mediul educațional – curricula școlară
solicită din partea adolescentului mai mult efort, adesea domină tematici și sarcini care
implică concepte abstracte, solicitante.
 Să dezvolte abilități verbale crescute – maturizarea intelectuală și academică, cât și
asumarea de roluri noi, necesită abilități verbale mai complexe.
 Dezvoltarea identițății personale – individul începe să-și formeze identitatea în afara
familie, recunoscâdu-și unicitatea în raport cu ceilalți.
 Dobândirea independenței emoționale și psihologice față de părinți/ familie –
adolescența aduce nevoia de autonomie și independență, dar în același timp nevoia de
a păstra siguranța și dependența față de părinți.
 Dezvoltarea relațiilor stabile și productive cu semenii – adolescentul este capabil să își
facă prieteni, să fie acceptat de grup, care este un indicator important în adaptarea
socială.
 Gestionarea propriei sexualități – este pus în fața maturizării sexuale, pe care trebuie să
o încorporeze în identitatea personală, dar și să dezvolte atitudini și valori sănătoase
cu privire la sexualitate.
 Adoptarea unui sistem de valori personale – este pus în fața unor valori diferite, de multe
ori conflicte, pe care le au părinții, colegi, prietenii, trebuie șă își asume câteva dintre
acestea și să elaboreze o viziune proprie despre lume și viață.
 Dezvoltarea unui control comportamental și emoțional adecvat – este marcat de
căutarea riscurilor în diverse domenii, însă, până la sfârșitul adolescenței, dobândește
un set de strategii comportamentale și emoționale adecvate.
 Să stabilească scopuri de dezvoltare a carierei – dimensiunea vocațională este parte a
dezvoltării identității și reflectă aspirații de viitor a propriei persoane.
Așadar, dezvoltarea cognitivă a adolescentului presupune stabilitatea gândirii
abstracte, orienatrea spre viitor, planificarea și urmărirea obiectivelor pe termen lung,
dezvoltarea abilităților de a rezvolva probleme, examinarea experiențelor interioare,

163
 ISSUE NO. 28/2022

interes sporit pentru viitor, continuu interes pentru raționamentul moral [2]. Dezvoltarea
socio-emoțională și autonomia personală se manifestă prin stil de viață specific adultului,
autonomie, stabilitatea emoțională, independența și încrederea în sine crește, relațiile cu
semenii ramân la fel de importante, dezvoltarea unor relații mai serioase, se manifestă
grija față de alții. Este perioada în care are loc afirmarea ca personalitate, atingea unor
scopuri bine determinate, formarea profesională și punerea temeliei spre o carieră de
success. Deaceea, adolescenţii sunt mult mai labili din punct de vedere emoţional şi psihic,
au dispoziţii depresive mai frecvente, iar eşecul îi demobilizează. Conştientizarea activă a
stărilor afective – exteriorizarea şi trăirea din plin a emoţiilor de zi cu zi – şi împletirea lor
cu abilităţile cognitive ar reprezenta, după J. Segal, o dovadă de mare sensibilitate.
Conştientizarea şi acceptarea propriilor emoţii şi sentimente, deschide calea spre
empatie, pentru că doar celor cărora le pasă de ei înşăşi, le pasă şi de semenii lor [9].
Havighurst evedențiază câteva planuri care sunt importante în perioada adolescenței:
este procesul profesionalizării și aria relațiilor; explorarea mediului social și cristalizarea
alegerii vocaționale, sunt cele mai importante direcții de dezvoltare în această etapă a
vieții [4]. M. Debesse evidențiază trei funcții de bază la vârsta adolescentină: de adaptare
la mediu, de depășire, de definire a personalității. În acest context se pot constata
confruntări între comportamentele impregnate de atitudini copilărești și acele solicitări
din cadrul social care trăiește adolescentul [4; 8].
Așadar, procesul emoțional nu este un fenomen izolat, ci o componentă a experienței
generale, fiind influențată în mod constant și de alte procese, ce se desfășoară în același
timp. Emoțiile sunt experiențe personale ce se nasc din interacțiunea complexă dintre
variabilele psihologice, cognitive și situaționale. O emoţie este o experienţă resimţită cu
un anumit grad de intensitate, implică interpretarea personală a situaţiei imediate şi este
însoţită de răspunsuri fizice învăţate sau neînvăţate. Afectivitatea este un fenomen
complex, care se activează la naștere și suferă o serie de modificări pe tot parcursul vieții.
Datorită acestor schimbări multidimensionale a profilului psihologic, fiziologic, cât și
social, adolescentul depune un efort imens pentru a face față provocărilor din mediu
intern și extern. Toate aceste solicitări, necesitatea de autocunoaștere, presupun anumite
tulburări de adaptare, stres, anxietate și depresie, deoarece solicitările din mediul
exterior nu corespund forțelor interioare ale personalității. Experiențele de viață,
obstacolele, eșecurile academice sau pe plan personal, alți factori de stres, sporesc
dezvoltarea unui dezechilibru emoțional și predispoziția spre o tulburare emoțională.
Etiologia tulburărilor afective au la bază mai mulți factori: factorii biologici, factorii
genetici, factorii psihosociali și factorii de personalitate. Friedman consideră
manifestările emoționale ca mecanisme de apărăre, clasificându-le astfel: anxietate,
depresie, stări de excitație și hipomaniacale, fenomene ipohondrice, reacții
psihosomatice, obsesii, fobii. Adolescentul se află într-o stare de anxietate, determinată
de mai multe aspecte: caracterologice – manifestări prin imaturitatea proceselor afective;
cognitive – prin apariția unor eșecuri școlare; psihosociale – conflicte cu prietenii, familie,
comunitate [5].
Conform Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale (DSM- IV),
tulburările afective sunt clasificate în: tulburări depresive unipolare; tulburări bipolare și

164
 ISSUE NO. 28/2022

tulburări induse de o substanță [7]. Ne vom referi mai mult la tulburările de dispoziție,
fiind elementul predominant al tulburărilor afective. Schimbarea dispoziției este însoțită
de o schimbare la întregul nivel de activitate, cel mai des aceste tulburări sunt recurente,
iar debutul episoadelor individuale pot fi deseori legate de evenimente stresante [5].
Depresia este o stare mentală în care predomină căderea tonusului psihic. Kielhoz
P. propune trei simptome ale sindromului depresiv, care se referă la modificarea
dispoziției, a gândirii și a funcțiilor psihomotorii. Cuvântul provine din limba franceză,
care înseamnă stare patologică de suferință, marcată de o scădere a valorilor personale,
de pesimism și indiferență față de viață, respectiv din latină (depresio- ,,adâncire”,
,,coborâre”). Dispoziția depresivă poate avea aspectul de tristețe exagerată, tensiune
afectivă, dispoziții melancolice, anxietate, neliniște interioară, etc. [5; 6].
Conform dicționarului de Psihiatrie și Psihopatologie clinică, depresia este definită
,, maladie mentală caracterizată printr-o modificare profundă a stării timice, a dispoziției,
în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihosomatice” [6].
Cauzele biologice și psihologice ale tulburărilor depresive se referă la două tipuri
de depresie: endogenă cu o cauză biologică și psihogenă cu cauză psihică. Freud susține
că în depresie ,,Eul” se indentifică cu obiectul pierdut, luând în seama sa sentimentele de
dragoste și mai ales de ură față de ,,obiectul pierdut”, psihanaliștii leagă depresia de doliu
și sentimentul de pierdere. Cognitiviștii abordează depresia ca o perturbare a proceselor
cognitive. După Kelly G. A. și Beck A.T. ,,structurile cognitive stabile”, se referă la trei
domenii: Eul, lumea exterioară și viitorul. Depresia este o tulburare psihică foarte des
întâlnită și afectează toate păturile sociale, diferite categorii de vârstă și afectează atât
bărbații cât și femeile [12]. Depresia la adolescenți se manifestă prin prezența
sentimentului de tristețe, cum s-a expus mai sus, fiind o tulburare complexă ale cărei
efecte se manifestă atât în plan fizic, cât și emoțional. Inicatorii prezenței depresiei în
rândul adolescenților ar fi:
1. Trăire constantă pe o perioadă mai îndelungată a sentimentului de tristețe și
deprimare, senzație de a fi ,,prăbușit”.
2. Pierderea interesului față de viață și incapacitatea de a se bucura de activitățile pe
care le considera plăcute.
3. Senzația permanentă și nejustificată de oboseală, de epuizare, pe când și cea mai
mică sarcină ar socilita un efort colosal, scade considerabil motivația și energia,
persistă dificultăți de concentrare.
4. Un nivel scăzut al stimei de sine, sentiment de a fi inutil, pierderea încrederii în
sine și nesiguranța cu privire la propria înfățișare.
5. Sentimente de vinovăție.
6. Sentimentul de neliniște interioară care implică persoana să se odihnească și sa
se elibereze, să se relaxeze.
7. Modificări ale comportamentului alimentar, de obicei pierderea apetitului însoțit
de scădere în greutate.
8. Schimbări ale programului de somn și apariția insomniilor.
9. Preferința de a se izola, singurătate.

165
 ISSUE NO. 28/2022

10. În cele mai grave cazuri, în prezența unei depresii profunde, dorința de a-și pune
capăt zilelor, persoana are senzația că nu mai poate face față solicitărilor vieții [8].
Drept factori de risc în depresie, Rutter pune accent pe calitatea legăturilor de
atașament, contextual și natura socializării timpurii, nivelul cognitiv de procesare,
capacitatea de reprezentare a imaginii de sine, calitatea mediului familial, bolile medicale
psihice neafective.
Widlöcher D. propune un nou model de examinare al depresiei ca ,,un dispozitiv
comportamental înnăscut care se impune unor subiecți, atunci când circumstanțele îl
solicită, sau când o predispoziție neurobiologică se pretează la acesta” [6].
Tulburarea depresivă este de obicei însoțită și de anxietate.
Anxietatea este o stare afectivă care se manifestă printr-un sentiment de
insecuritate, de tulburare difuză. Conform dicționarului de Psihiatrie și Psihopatologie
Clinică, de Jacques Postel, anxietatea este definită ca ,,stare emoțională de tensiune
nervoasă, de frică puternică, slab diferențiată și adesea cronică” [6; 8]. După Pichot P.
(1987) anxietatea constă din 3 elemente fundamentale: percepția pericolului, o atitudine
de așteptare în fața pricolului; sentiment dezorganizat față de pericol [1; 6].
S. Freud descrie anxietatea în lucrarea sa ,,Problema anxietății” (1923), ca stare
emoțională cu două aspecte: o notă specifică de disconfort și un determinant motoric trăit
de către subiect [6; 13]. Anxietatea reprezintă o reacție de pregătire pentru confruntarea
cu un pericol sau amenințare. Conform teoriei lui A. Alfred, anxietatea este mai des
determinată de către acele sarcini care pun în pericol autoaprecierea individului.
În DSM-IV la fel au fost clasificate tulburările de anxietate, când este vorba de
anxietate, persoana se teme de ceva sau simte o amenințare și reacțiile persoanelor
include frică extremă, neajutorare sau indignare, intruziunea de gânduri și imagini [7].
Eysenck M. J. consideră ca anxietatea se reduce la o combinare a acelor factori
fundamentali care descriu personalitatea: nevrotism și introversiune. Gray A. J. afirmă că
anxietatea constituie unul dintre factorii fundamentali ai personalității. În încercarea de
a explica anxietatea sau elaborate câteva teorii explicative:
Teoriile cognitiv-comportamentale în anxietate au pus bazele unor tratamente
eficiente. Din abordarea cognitiv-comportamentală, anxietatea este un răspuns
condiționat la stimuli specifici de mediu sau un răspuns imediat după reacțiile anxioase
ale părinților. Teoriile cognitiv-comportamentale au încercat să explice apariția anxietății
prin mai multe modele. Unul dintre aceste modele este:
Modelul cognitiv a lui Beck & Clark 1997, în linii generale teoriile cognitive
recunosc faptul că stările de anxietate constau într-un pattern complicat de modificări
cognitive, afective fiziologice și comportamentale. De exemplu, la nivelul fiziologic se
constată o activare automată, însoțită de senzațiile pe care le-ar avea o persoană normal
după evitarea unui accident rutier: palpitații, tremurături, tahicardie, sufocare, amețeală.
La nivel comportamental observăm activarea resurselor personale pentru a evita
accidentul, la nivel cognitiv anxietatea implică simptome senzorio-perceptive,
hipervigilență și o accentuare a conștiinței de sine, dificultăți de gândire, distorsiuni
cognitive, imagini înfricoșătoare și gânduri automate. Acest pattern complex de simptome

166
 ISSUE NO. 28/2022

cognitive-afective-fiziologice-comportamentale, a fost elaborat în urma parcurgerii a trei

stadii:
 stadiul I – scanarea inițială,
 stadiul II – procesări primare,
 stadiul III – elaborări secundare [11].
Teoriile biologice au apărut ca răspuns la modele de anxietate provocate, cât și
studiul factorilor neurobiologici la pacienții cu anxietate. Datorită teoriei biologice au
apărut două tendințe:
1. Modificarea biologică reflectă conflictele psihologice.
2. Modificarea biologică precede și determină conflictele psihologice [13].
Cauza declanșării celor mai multe tulburări de anxietate nu este deplin cunoscută,
deși se realizează o serie de cercetări ca să decopere trăsăturile genetice și de mediu care
pot duce la dezvoltarea acestora. Cercetătorii au reușit să demonstreze că dezvoltarea
unei tulburări emoționale implică o combinație de mai mulți factori cum ar fi: experiența
de viață, trăsături psihologice, factori genetici, etc, ele se pot combina foarte bine pentru
a crea o vulnerabilitate. Cercetările au demonstrat existența unei gene specifice în
dezvoltarea tulburărilor de anxietate. Copiii moștenesc anumite tipuri de personalitate de
la părinții lor, ca ulterior, venind în contact direct cu factorii de mediu, are loc o accentuare
a predispozițiilor pentru tulburările de anxietate. Copii, care au această predispoziție de
a dezvolta o tulburare de anxietate, sunt mult mai susceptibili, deoarece este combinația
dintre natură și latura emoțională pe care o primește copilul, creând predispoziție pentru
anxietate.
Un alt factor de mediu care poate contribui la dezvoltarea de tulburări de anxietate
este stilul de viață stresant, lipsa de asertivitate și convingeri iraționale eronate. Copii pot
dezvolta o persoanlitate anxioasă dacă părinții lor stabilesc standarde ridicate, sunt
hiperprotectori, încurajează dependența sau suprimarea emoțiilor. Tulburările de
anxietate sunt cauzate de un amalgam de caracteristici și circumstanțe, care sunt foarte
greu de descifrat, deoarece apariția tulburărilor de anxietate diferă de la o persoană la
alta [11].
Relatând aspectele tulburărilor depresive și de anxietate, este necesar sa vorbim și
despre stres, deoarece el este generatorul disconfortului psihologic și fizic.
Walter Canon, fiziolog american, utilizează termnul de ,,stress” pentru a demonstra
existența unor mecanisme homeostatice specifice, de protejare a organismului împotriva
unor factori perturbatori. Stresul este generatorul care alimentează emoțiile negative
cum ar fi anxietatea și depresia, însă anxietatea și drepesia au tendința de a accentua
sentimentele de stres, asemeni unui cerc vicios.
Termenul de stress din perspectiva lui Noveanu(1978) are două accepțiuni:
- situație, ce pune oragnismul într-o stare de tensiune;
- starea de tensiune a organismului prin care acesta își mobilizează toate resursele sale
de apărare pentru a face față unei agresiuni fizice și psihice [5]. Selye H. în anul 1976,
definește stresul „ca orice cerințe sau solicitări exercitate asupra organismului” și a
elaborat modelul biologic al stresului, fiind pus accentul pe răspunsul organismului uman
la stimulii nocivi din mediul extern [6].

167
 ISSUE NO. 28/2022

Stresul biologic la început era descris ca sindrom general de adaptare, având trei
faze: reacție de alarmare, stadiul de rezistență, stadiul de epuizare. Acest model are la
bază ideea de mobilizare a tuturor resurselor de apărare ale organismului pentru a face
față factorilor perturbatori. Organismul uman nu poate rezista la stres timp mai
îndelungat și dacă factorul stresor este nociv și incompatibil cu viața, din acest
considerent survine moartea, stadiul de rezistență se instalează dacă organismul
supraviețuiește, având caracter adaptativ. Dacă stresorul nu este înlăturat sau soluționat,
se acționează epuizarea, atât fizică cât și psihică.
Stresul reprezintă un aspect normal și necesar vieții, aspect de care omul nu poate
scăpa, el generând un disconfort temporar sau pe perioade mai îndelungate.
Teoriile biologice ale stresului încearcă să explice cauzele biologice și consecințele
expunerii directe a persoanei la evenimente traumatice, luând în considerare rolul
hormonilor, neurochimia și dezvoltarea simptomelor psihoterapeutice [12].
Din prespectiva teoriei cognitive, stesul psihic apare ca un dezechilibru intens,
perceput subiectiv, dintre solicitările impuse organismului și capacitatea sa de răspuns.
Lazarus pentru a descrie strestul utilizează următoarele concepte: amenințarea,
evaluarea și ajustarea [5; 6].
Amenințarea este definită prin trei caracteristici de bază: anticiparea, confruntarea
cu o situație periculoasă sau cu o trăire negativă, orienteză conduita în viitor, este
dependent de procesele cognitive (perceptive, gândire, memorie și învățare). Evaluarea
capacităților și resurselor individului pentru a face față stimulilor din mediul extern.
Autoevaluarea posibilităților personale și evaluarea stimului din mediul exterior.
Ajustarea este repartizată în două categorii: acțiuni directe orientate spre modificarea
intensității sau eliminarea stresorului și acțiunele indirecte care au drept scop controlul
răspunsurilor emoționale la factorul stresant.
Delay J. afirmă că ,,stresul este o stare de tensiune acută a organismului, obligat să-
și mobilizeze defensele spre a face față unei situații amenințătoare” [6]. Stresul este un
fenomen psihosocial complex ce decurge din confruntarea persoanei cu cerințe, sarcini
care sunt percepute ca fiind diferite, dureroase sau de mare importanță pentru persoană
respectivă. După modelul tranzacțional al stresului, în prim plan, sunt puse evenimentele
nedorite, care provoacă episoade stresante în contextul tranzacției dintre persoană și
mediu. Stresul este o reacție de răspuns la modificarea unor elemente din mediul exterior,
care creează un disconfort, iar organismul elaborează un răspuns pentru a face față
situație. Conform clasificărilor strestului, deducem trei tipuri principale:
- stres redus – constă în frustrări minore, care fac persoana să se simtă blocată și
declanșează un disconfort interior;
- stresul modert – este declanșat atunci când sunt modificări la nivelul stilului de viață
vizavi de propria sănătate sau grijă de alte persoane;
- stresul de nivel ridicat – implică trauma, iar stimulii stresanți pot fi foarte periculoși.
Cercetarea lui Chen și Spector (1991), arată că afectivitatea negativă ca
predispoziția de a trăi emoțiile negative precum tensiunea și nervozitatea, tristețea,
sentimentul de vină, insatisfacția de sine, sunt generatori ai stresului, având consecințe
negative asupra sănătății [5].

168
 ISSUE NO. 28/2022

Analizând informația oferită de literartura de specialitate, evaluând și sintezând

abordările teoretice cercetate, concluzionăm faptul că adolescentul depune un efort
imens pentru a face față provocărilor din mediul intern și extern. Toate aceste solicitări,
necesitatea de autocunoaștere, presupun anumite tulburări de adaptare, stres, anxietate
și depresie, deoarece solicitările din mediul exterior nu corespund forțelor interioare ale
personalității. Experiențele de viață, obstacolele, eșecurile academice sau pe plan
personal, alți factori de stres, sporesc dezvoltarea unui dezechilibru emoțional și
predispoziția spre o tulburare emoțională.

Bibliografie:
Dobrescu Ada Ioana. Adolescența azi. Aspecte psihologice, Presa Universitară Clujeană, 2016.
ISBN 978‐973‐595‐967‐8
Dumulescu D., Matei C., Adolescența Explicită, UNICEF, 2017
Ețco C., Fornea Iu., Davidescu T., Daniliuc N., Cărăuș M. Psihologia Generală, suport de curs,
Chișinău , 2007. ISBN 978-9975-9528-4-2
Sion G., Psihologia Vârstelor, Editura Fundație România de Mâine, 2003, ISBN 973-582-682-8
Grozăvescu R., Tratamentul psihozelor la copil și adolescent, editura Mica Valahie, București,
2003. ISBN 978-606-8304-83-0
Jacques Postel, Dicționar de Psihiatrie și Psihopatologie Clinică, Univers Enciclopedic, București,
1998. ISBN 973-9243-57-6
DSM IV. ISBN 973-98121-0-4
Paladi A., suport de curs, Psihologia adolescentului și adultului, CEP USM, Chișinău, 2018. ISBN
978-9975-71-981-0
Segal J., Dezvoltarea inteligenţei emoţionale, Bucureşti, ISBN 1999 973200228X
Crețu T., ,,Psihologia Copilului” , Chișinău, 2015. ISBN 9789734660087
Tulbure Bogdan Tudor, Cogniție, Creier, Comportament, Martie, 2005
Turlic Nicoleta, Măirean Cornelia, Psihologia Traumei, Polirom, 2014. ISBN 9789734650750
Webografie:
https://www.academia.edu/6759239/TULBURARILE_ANXIOASE
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Teorii%20explicative%20ale%20anxietatii.pd
f

169
 ISSUE NO. 28/2022

UNDERSTANDING THE PATIENT – THE POWER OF STORYTELLING.

USING FICTION IN ESP CLASSES

Laura Ioana LEON

Assoc. Prof. PhD, University of Medicine and Pharmacy, “Grigore T. Popa”
Iași

Abstract: Coming to understand the complexities of human suffering, illness and pain in a
technological environment and in the context of the first attempts to use Artificial Intelligence (AI)
in healthcare settings may become a difficult attempt. Medical Humanities introduced as a topic of
study in the medical students’ training may be the key to solve a problem that may become a big issue
in the years to come. The development of technology along with the digitalization of almost any
aspect of our lives may gradually lead to our de-humanization and loss of empathy. When it comes
to understanding the patient, the ultimate goal being that of treating his / her disease, fiction may
prove to be a major tool in making our students understand the way in which science and arts mingle,
raising their interest in understanding the importance of reading and understanding the power of
literary texts. Knowing how to interpret literary texts may make it easier for future doctors to
understand their patients, to develop their empathy and their skills as good observers. In a world
that will make ever more use of AI, future doctors should learn, from an early stage, that they should
not rely only on technology, while keeping in mind that the most important aspect of their profession
is its human side, while at its core there should always be the patient.

Keywords: medical humanities, storytelling, fiction, AI in healthcare settings, ESP.

Understanding the human meanings of illness, pain and suffering has become a
constant preoccupation of the field of Medical Humanities that has slowly been integrated
in our Medical Universities’ curricula. Studies have shown that the teaching of Arts (and
any related field, for that matter) might have a huge impact upon the formation and
training of future doctors who may deal, within the years to come, with more
technological environment that has ever been there before. The COVID pandemic has
made room for telemedicine (which hadn’t been so much credited before) and the recent
studies on the potential of Artificial Intelligence (AI) in healthcare settings might raise the
question whether, in the years to come, doctors may be confronted with big issues coming
from an inadequate use of technology in their profession, in a context where the
preoccupation to understand the human complexity may be lost. Precautions should be
taken so as these things may be avoided and it seems that the best tool to deal with these
possible shortcomings would be to initiate our medical students into the field of Medical
Humanities. We have talked before about the necessity of dealing with these topics in the
Foreign Language Courses as in our system we cannot really speak about the introduction
of Medical Humanities as an independent topic in the academic curricula. Foreign
language teachers have gradually re-defined their roles in the last 20 years or so,
becoming instructors and facilitators of more comprehensive topics than the actual
teaching of the foreign languages. Of course, these things require special attention from
us, but, taking into account that interdisciplinary collaboration has been very much

170
 ISSUE NO. 28/2022

encouraged lately (along with other topics that are part of the academic curricula, History
of Medicine, Behavioral Sciences, Bioethics etc.), we can still focus on our main field of
training, i.e. literature (understood as fiction).
There have been many studies whose emphases were on the benefits of medical
students’ training in reading fiction, there have been studies which showed the
similarities between literary texts and medical texts (the ones that are produced in a
medical environment (case presentations, hospital charts etc.), so a students’ attempt to
deal with such text (the ultimate goal being that of understanding the message, the
interpretation of such texts) cannot be but beneficial. In her study on literature and
medicine, Rita Charon has emphasizes upon this exact idea: “Although it is not a literary
enterprise, the practice of medicine advances its work through textual, or language-based,
means and therefore may, like literature, know more than it can tell. The texts of
medicine—for example, the medical interview, the case presentation, the hospital chart,
and the consultant's report—can also be found to reveal more than the sum of the
meanings of the individual words. Like literary texts, medicine's texts are instances of
specialized language governed by convention and shadowed by but unbounded by
intention. As such, they cannot be interpreted without considering the formal
characteristics—their structure, diction, and plots—that amplify the meanings of their
content” (Charon 2000). Therefore one important step that can be taken during the
training years in the university is to learn how to deal with the complexities of the literary
works. It is hard to establish a specific bibliography that would be effective, if dealt with,
therefore I would rather recommend foreign language teachers, if they choose to follow
this attempt, to focus on their students’ needs and interests and not to forget that, while
we try to transfer this knowledge to them, we should not forget our initial purpose, i.e.
teaching foreign languages. The use of authentic materials in the foreign languages that
we teach would probably the best choice we can make.
Medical students should be encouraged to see the interconnection between arts
and science, never to regard them as separate fields. If they do so, they are likely to better
cope with the experiment of using fiction in their foreign language classes. They would
also find it useful to deal with literary texts, our aim being, up to a certain extent, to make
them read, knowing that today this is quite a big problem of the younger generation who
no longer reads fiction that much. Looking for literary texts that would be interesting for
them is another thing that has to be smoothly done n order not to lose them. We can also
present them with the experiences shared by other medical students, visiting prestigious
medical universities’ websites, around the world, encouraging them to participate in all
sorts of activities that would have as an outcome the same purpose of getting our students
accustomed with the idea of reading. Thus, learning a students’ progress in understanding
the benefits of dealing with the topic, could be worth knowing about: “Throughout most
of my early education, I believed that science and literature were two mutually exclusive
fields. If a student was gifted in one field, it was usually at the expensive of the other. In
high school, I found that as I stepped through the door marked “science,” the door to the
humanities and any literary field slammed shut. By then I had accepted this strict
dichotomy as truth; the moment one specializes in a certain field of study, all the other

171
 ISSUE NO. 28/2022

fields back out of reach. However, my college experience challenged that perspective
through its core curriculum that required courses in both humanities and sciences. Some
of my peers complained, suggesting science majors be exempt from taking humanities
courses, but I fully embraced all of those requirements, and more. Words are how people
communicate, and so to exclude literature from any field is impossible. With medicine,
this is so much more the case. Doctors must use words to explain the course of treatment
to their patients and to communicate with their colleagues through case presentations
and write ups. They must be able to express their deepest sympathies, to share in a
patient’s private confessions, and to comfort those who are sick and their grieving
families. And they must use language to teach future generations. Thus, over the past few
years, I happily unlearned this idea that engineers cannot write, and that writers cannot
understand science. Not only had I seen so much evidence to the contrary, but also the
idea that literature is not mutually exclusive with science and is useful to the scientific
profession, justified my gravitation towards writing with purpose. Writing would actually
be useful to my career, and isn’t just a frivolous pastime that would never amount to
much” (Kim 2014). In the above description one can see very clearly how useful such an
instruction could be and our students can benefit from such encouragements that would
lead to a better coping with such classes that may require for them the reading and
analysis of literary texts. All these thoughts can never be better summed up but by another
medical student’s experience in dealing with literary texts throughout his medical
training: “This essay has explored the assertion that literature is of benefit to the medical
student. Reading literature can enable us to see things from multiple perspectives and
cultivate our empathy, allowing students to connect more deeply with the emotions of
patients. Moreover, depictions of medicine in literature give us an artistic and culturally
contextualised view of its practice, allowing students to reconnect with the wider context
and significance of their field. Literature also provides a space for personal reflection and
connection with emotions suppressed in day-to-day clinical education. There are
arguments that question the proposed benefits of literature and many are disinclined to
believe it beneficial. However, there are the beginnings of sea change in this point of view,
and for students who are inclined to read literature, it can be a great comfort, an insightful
teacher, and an invaluable tool” (Conwill 2013). We can definitely say that it takes an
insightful teacher who would know what to select as reading material and how to deal
with those literary texts in the best manner that would allow students to understand why
we should read and, why not, why that should not be encouraged to write in their turn.
Making our students want to write, that is to put down their own thoughts and
experience is another matter that could be taken into account. This activity could hardly
be done during the ESP classes but foreign language teachers could organize creative
writing workshops where talented (or not) students may learn about the power of
storytelling for themselves. Famous psychologists like Esther Perel or Jordan Peterson
have emphasized the role of self-authoring when it comes to overpassing or own issues
(and traumas) that may have something to do with feeling unwanted, unloved, uncared
for, unseen. Esther Perel believes that that these traumatic stories have to be reframed
(Perel 2021, 1:34), in the sense that words shape our experiences and the purpose is that

172
 ISSUE NO. 28/2022

of obtaining our own healing (Perel 2021, 1:40). By giving shape, through words, to all
these negative feelings, I can only show I am looking for acceptance and try to prove I am
a worthy being. On the other hand, in his latest book, the great Canadian psychologist,
Jordan Peterson shows how the ultimate purpose of writing down our stories (self-
authoring as he calls this process) is that of transforming chaos into order (Peterson
2021), the ultimate piece of advice being: “If old memories still upset you, write them
down carefully and completely” (Peterson 2021). Thus there is also this opportunity for
our students, to learn how to write about their own experiences. Teachers can organize
meetings with writers with whom they can discuss everything that is involved in the
creation process. Most of the contemporary writers prefer to write their stories in the 1st
person narrative, as their own experiences and it is true that, in most of the cases, even
for them this is a healing experience.
On the other hand, in class, in order to improve their writing skills, students can be
asked to produce a written text of their own (starting from a situation or having a
beginning or an ending given). They could also be asked to provide book reviews to their
favorite books (as part of their standard Academic Writing training, medical students
learn how to write research essays, book or article reviews or research proposals).
Inviting them to share their thoughts on their favorite books could encourage them to
write book reviews that they can upload on personal blogs or in the application used to
carry out our online classes (like Microsoft Teams) where teachers can create
Assignments Folders where students may upload their work. Students may read each
other’s contributions and teachers should offer feedback. Likewise, close reading can be
encouraged. In a very interesting study on how literature can contribute to developing
communication skills, Johanna Shapiro and others talk about the similarities between the
close reading of a text and a medical doctor’s encounter with the patient: “Close reading
has been defined as a disciplined reading and rereading of complex texts to identify layers
of meaning that lead to more nuanced interpretation and deeper, more subtle
understanding. It is not difficult to imagine the translational relevance of close reading for
developing a meaningful medical professionalism tied to the particulars of each patient’s
care. Like a patient encounter, close reading first requires attentive observation – what
does the reader notice about the text? What does the doctor notice about the patient?
Interpretation follows observation – what is the meaning of the reader’s – or the doctor’s
- observations. Close reading requires a wariness of superficial and facile interpretations,
a clinical position that helps the clinician avoid bias, assumptions, and judgmentalness”
(Shapiro 2015). It is here a metaphor in trying to see the close reading of a text as a
metaphor for trying to decipher the symbols of a literary text, the same way a doctor has
to decipher the deeper meanings of their patient’s story. Moreover, the same study
underlines another important aspect that can be achieved by using fiction as a tool to
better understand the patient: “Although some scholars have suggested that studying
literature can help medical students learn to better attend to and understand their
patients’ stories cultivate emotional resonance in patient care and address burn-out
through supporting more examined, fulfilled professional lives no educational process
can guarantee or compel virtues, self-awareness, or wellbeing in learners. In the real

173
 ISSUE NO. 28/2022

world, medical educators are not always certain how such ineffable qualities or attributes
can be meaningfully “demonstrated”. In these circumstances, what literature can do is
help learners engage in critical thinking about what the virtues and values of medical
professionalism might be; and how these actually might occur in particular situations
influenced by culture, race, disability, gender, sexual orientation, and historical
consideration” (Shapiro 2015). We could not agree more that today, by means of
literature, one can have access to the deepest roots of our gestures and behaviours, the
way in which our mentalities and psychologies are shaped because of what we call
cultural context. Therefore our future doctors should know that they will have to be able
to place their patients in their specific cultural contexts, knowing that the success of the
treatment plan relies on the doctor’s understanding of the patient’s cultural context
(namely being able to understand how the whole disease and management of the
treatment plan affects the patient, his / her family and also his / her workplace).
A selection of storytellings that might be appealing to medical students studying
ESP (with the aim of getting to practice the English language as well) can be the following
titles: Mara Wilson – Who Am I? True Stories of Girlhood and Accidental Fame, Ellen
Degeneres – Seriously… I’m Kidding, Drew Barrymore – Wildflower and Demi More –
Inside. They are all memories, stories written in the 1st person singular, by some famous
actors or showbiz personalities whom students may be fond of. Their stories could be
inviting and quite challenging in presenting, with audacity, some issues which normally,
in our context, are not so easy to talk about. Mara Wilson is the actress that interpreted
the lovely character of Matilda in Danny DeVito’s Matilda (1996) and in an account of how
she managed to deal with celebrity at a very early age (as the reached her teenage years
she started to be turned down in auditions), how she coped with the death of her mother
and, by and large, living her childhood years on movie sets, in a world full of adults. There
is a confession, in the very beginning of the book, that may indicate that the little girl in is
search for her identity: “<<What’s your name?” Robin says, affecting a slight Scottish
brogue. I look puzzled. “Do I say my real name?” I whisper to the girl beside me, an older
girl with long dark hair. (This is Lisa Jakub, who is playing my big sister in Doubtfire. She
will go on to become my honorary big sister in real life.) “It doesn’t matter,>> she whispers
back” (Wilson 2016). As it was expected, the passion for narration is there in the little
child from the very beginning: “I don’t remember filming that video. I don’t remember
telling that story. Yet watching it as a twentysomething, I felt a remarkable sense of
familiarity. If there’s been a narrative theme in my life, it has been a need to find a
narrative in everything. I found an audience as an actor, but even then, I spent all my time
between shots sitting in my trailer, writing stories and screenplays. Adults would ask me
if I wanted to continue being an actor when I grew up, and I would say, “Maybe, but I want
to be a writer.” From the time I broke up with Hollywood (more on that later) and moved
to New York City, I’ve devoted myself to stories, as a playwright, oral storyteller, and host
of my own storytelling show. And now, here I am, once again telling my stories to anyone
who will listen. Mostly, my stories are about being young and a little out of place. It’s how
I’ve felt most of my life: I was born the first girl after three boys, the only Jewish kid in my
class, the only girl I knew whose mother had died, the only neurotic in Southern California

174
 ISSUE NO. 28/2022

(or so it seemed), and the only child on film sets full of adults. I was always in someone
else’s world, and I always knew it. This, I’ve learned, is a far more common feeling than I
once imagined (Wilson 2016) and, later on, “<<Yeah, sometimes I like to make up
stories,>> I say. When I was a little girl, there was nothing better to me than a story. I loved
books, and I liked telling my own stories, too. I don’t know exactly when I started telling
them, but once I did, I never stopped. Sometimes I would even sing them” (Wilson 2016).
Indeed, for Mara Wilson, the power of storytelling is healing, as the Kirkus reviewers are
inclined to say: “Immersing herself in a community that included other storytellers, stand-
up comedians, and burlesque show performers who showed her the power and joy in
“liv[ing] your fear,” the author at last found herself, “her people,” and her creative stride.
This funny, at times painful, but always honest book tells a coming-of-age story that is not
only entertaining, but also wise. Learning the lessons of self-acceptance and finding
strength in vulnerability is often the best success of all” (see link Kirkus reviewers).
Ellen Degeneres, the American television host and comedian, also wrote a book in
2011, which wants to be a self-account of some more or less traumatic events in the
protagonist’s life. All the events are treated with humor, as the title suggests, maybe an
attempt to tell her readers, from the very beginning, that she had overcome all these
problems. Dealing with success, especially when you belong to a sexual minority, at the
end of the previous century, is never easy: “When you take risks you learn that there will
be times when you succeed and there will be times when you fail, and both are equally
important. It’s hard to understand failure when you’re going through it, but in the grand
scheme of things it’s good to fall down—not because you’re drunk and not near stairs. But
it’s failure that gives you the proper perspective on success. When I came out of the closet
on my sitcom I knew it was a risk, but I took the risk and look what happened” (Degeneres
2011). Ellen Degeneres also accounts about her abused childhood, because of her
stepfather, but mainly the book is about the way she found writing as a healing process,
along with learning how to listen, due to her job (hosting all sorts of celebrities, with
whom she had to build a dialogue – and for that, she had to listen): “I just didn’t realize
how much talking it would involve, and my job isn’t a job where I can ever take a day off.
Believe me, I’ve tried. The studio is always like, “You signed a contract to be here every
day, blah, blah, blah. It’s a lot of pressure. It turns out if I stop talking the show comes to a
complete stop. It’s the same as writing this book. If I don’t write, nothing happens. Do you
see what I mean? It’s pressure. And it’s not just the talking. I also have to listen! When I
ask my guests questions, I don’t know how they’re going to answer so I really have to pay
attention. In real life, when I ask someone a question I can nod and pretend like I’m
listening, when really all I’m thinking about is how cute it would be if my cat could play
the ukulele. If I daydream like that on my show, I’m being “rude” to Julia Roberts”
(Degeneres 2011). Later on in the book, Ellen Degeneres emphasizes the power of writing
even during digital times: “When you physically write something down you’re forced to
take time to actually think about what you’re writing. We don’t really do that anymore.
Now we just press buttons. We can delete things and change things at our leisure. We’re
so spoiled. Think about what cavemen had to go through when they wanted to write
something down. [...] Now everything is electronic and instantaneous. We e-mail, we text,

175
 ISSUE NO. 28/2022

we Facebook, we Twitter, Skype, instant message, iChat, blog, dance interpretively on

YouTube. Every person who has a passing thought, opinion, question, or answer can
express it immediately on his or her computer, phone, laptop, tablet, or other portable
electronic device that will be invented and revolutionize communication in the short
window of time between my writing this book and it being published” (Degeneres 2011).
Drew Barrymore, the beloved child actress in Steven Spielberg’s ET (1982), writes
her Wildflower in the form of some autobiographical essays in the same attempt to find
peace with her tormented soul. As a child, she had to live on her own, forcing herself to
become responsible at a very early age. By the time she writes these, she is already a
mother, trying to give to her two children, something she had never had as a child. Most
important is the fact that she is able to forgive her mother, understanding that, by the time
she had her, that was all that she could do. Her profession as an actress has taught her
how to tell the stories: “The truth is, I find acting jobs when something comes along and I
can’t stop thinking about it. It will keep me up at night! A fire starts inside that I cannot
extinguish. I start relating it to my own personal experiences. I start seeing what I could
do with it. I actually get territorial about it. Thinking that I could do this because of X
experience that I have lived through and understand. I can put that circumstance and the
feelings I had with it. I can make it mine even though it’s in the disguise of someone else.
And maybe now it’s about telling the occasional story that I really believe in and think
would be good to put out there into the world. But as I look back, that crying woman
taught me how to approach everything in life. Acting or otherwise. Be authentic. Be
yourself. And most important of all … make it personal” (Berrymore 2015).
Demi Moore’s story, Inside Out, has already been acknowledged as part of her
healing process, in the sense that it helped her “to reduce her health problems by
unburdening her of the psychic baggage she’d been carrying. As women, Paltrow said,
<<We think we just have to get through everything and bear the burden for everyone in
our family>>. Moore’s book, she said, went hand-in-hand with “her healing journey —
physically, mentally, emotionally. It’s no accident that it’s all been in alignment and all
happened at the same time (Itzikoff 2019). In the same form of a memoir, Demi Moore
writes about her career, her relationship with her mother, her marriages, and her struggle
to keep a balance between celebrity and the attempt to have a family: “The book is a
candid personal narrative, in which Moore fills in not only the details surrounding the
most visible parts of her history — her Hollywood career and her much scrutinized
marriages to the actors Bruce Willis and Ashton Kutcher — but the portions of her life
that she once fought to protect, including the confusing and all-too-abrupt childhood that
preceded her choppy show-business ascent, and a more recent relapse into substance
abuse that nearly tore apart her family. She writes about being raped at 15 and moving
out of her mother’s home to live with a guitarist a day after her 16th birthday. Two years
later, she married the rock musician Freddy Moore, a union that she says she quickly
sabotaged with her infidelity” (Itzikoff 2019). All the stories, told in the 1st person, are
meant to give the actress an insight into what she has done wrong, without blaming
anyone, on the contrary, showing how many times she had failed in order to stand up
again.

176
 ISSUE NO. 28/2022

Indeed all these stories that our students may find easy and interesting to read,
may also teach them about the power of storytelling. As adult’s accounts of their lives full
of traumatic events, all these celebrities show how they managed to cope with these
issues, on the one hand. On the other hand we can se how it is difficult to judge anyone
without understanding the complexities of the environment he / she came from. The
layers of their stories will help students see how anyone’s story can be deconstructed and
put into a specific question in order to be understood. With the e use of AI in the field of
healthcare, this necessity to understand the patient in his / her context, to really be able
to listen to his / her stories, become major issues in our future doctors’ training.
Therefore, our future doctors have to be prepared to deal with such matters in a smooth
manner. One cannot say that we should not benefit from all the advantages technology
brings to us today. It is just that, when dealing with human beings, all these may become
more problematic as, no matter how much we rely on all the algorithms and predictions
provided by the AI, a doublecheck may always be necessary. In a very useful course on
Artificial Intelligence for Healthcare: Opportunities and Challenges provided by
FutureLearn, one can read about programs (Natural Language Processing) that can
comprehend human speech today and, thus, during the medical interview, it can help the
healthcare professional with the transcription of all the clinical notes. More than that, “AI
can leverage large amounts of complex patient health data together with genetic
information to help guide clinical care and personalized approaches to diagnosis and
treatment. Personalized medicine is individually tailored to a person’s genes, lifestyle and
environment. It can include development of disease risk-scores prediction models and
pharmacogenetic applications that aim to provide the best suitable medication based on
the person’s genetic information on how (s)he will respond to it” (see link FutureLearn).
It is hard not to wonder whether such programs cannot really miss something or wrongly
understand some details. As stated by the authors of this course, “As you could observe,
there are quite some possible applications of AI in different aspects of healthcare. AI is not
meant to substitute clinicians but it could add value to the everyday practice of healthcare
professionals and patients by enhancing diagnostics, by helping to support decisions
made by clinicians and by improving patient care” (see link FutureLearn). Used with the
solely purpose of improving patient care, and providing careful attention to any detail that
might be lost in the technological process, our students will find it beneficial to focus on
the study of literature just to improve those skills that are likely to make them able to
detect such errors or shortcomings of the technology, “assessment of the understanding
of professionalism that students glean from literature will be better achieved through
qualitative, narrative means [..]. In considering such student work, pedagogical theory in
the humanities suggests that what is important is transparency in how the student thinks,
rather than the specific nature of the conclusions they reach” (Shapiro 2015). According
to the authors of the above-mentioned article, the most important skills developed in
students who engage in the study of literature are the following: being able to consider
about what it means to be a doctor and to be a patient, the power to think critically, engage
in reflective analysis, reflect critically on personal assumptions, patterns and biases,
recognize that professional formation is a continuous process that often shifts from

177
 ISSUE NO. 28/2022

situation to situation rather than a set of rules (Shapiro 2015). Looking at all these
benefits one could take from the study of literature, we may say that a complete training
of the medical students nowadays would have to include some discussions in this respect
as well.

BIBLIOGRAPHY
https://www.futurelearn.com/courses/artificial-intelligence-for-healthcare-opportunities-and-
challenges
https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/mara-wilson/where-am-i-now/
Berrymore, Drew (2015). Wildflower. London: Penguins Random House, p 107.
Conwill, Martin (2013). The benefit of literature to a medical student in Hekkton International.
A Journal of Medical Humanities, volume 5, Issue 3 https://hekint.org/2017/01/29/the-benefit-
of-literature-to-a-medical-student/.
Charon, Rita (2000). Literature and Medicine. Origins and Destinies in Academic Medicine, vol
75, No 1, p
24.https://journals.lww.com/academicmedicine/fulltext/2000/01000/literature_and_medicine
__origins_and_destinies.8.aspx#:~:text=Literature%20and%20medicine%20is%20a,and%20me
dical%20acts%20and%20textss.
Degeneres, Ellen (2011). Seriously… I’m Kidding. New York: Hachette Book Groups, pp 28-9,
137-8.
Itzkoff, Dave (2019). Demi Moore lets her guard down in The New York Times, September 19
https://www.nytimes.com/2019/09/12/books/demi-moore-memoir-inside-out.html.
Kim, Jiyoung (2014). On the importance of literature on the field of medicine on The EJBM
Blog, January 27 https://theejbm.wordpress.com/2014/01/27/on-the-importance-of-literature-
to-the-field-of-medicine/.
Moore, Demi (2019). Inside Out. New York Harper Collins Publishers Inc.
Perel, Esther (2021). Trauma, how narratives shape our world view, and accepting
uncomfortable emotions on YouTube
https://www.youtube.com/watch?v=7be3O9ckZ1c&ab_channel=PeterAttiaMD.
Peterson, Jordan (2021). Beyond Order. New York: Porfolio / Penguin, pp 262-3.
Shapiro, Johanna & Lois L. Nixon, Stephen G. Wear, David J. Doukas. Medical professionalism:
what the study of literature can contribute to the conversation in Philosophy, Ethics and
Humanities in Medicine. June 17, 10:10, p 3
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4484639/.
Wilson, Mara (2016). Where Am I? True Stories of Girlhood and Accidental Fame. New York:
Penguin Books, pp 2-3.

178
 ISSUE NO. 28/2022

LESS IS MORE—OR SO THEY SAY: MINIMALISM DIMINISHED

Dragoş AVĂDANEI
Assoc. Prof., „Al.I.Cuza” Univ., Iaşi, Romania

“There is a great discovery still to be made in literature, that of

paying literary men by the quantity they do not write.”
Thomas Carlyle, “….Essays,” 1839
“There is a singer everyone has heard…
…/who/ knows in singing not to sing.
The question that he makes in all but words
Is what to make of a diminished thing.”
Robert Frost, “The Oven Bird,” 1916

Abstract:“Less is more” seems to be the (age-old saying—it turns out) statement that has prompted
the experiments described as minimalism in the first half of the past century: first in architecture and
the arts, then in music and literature, gradually also becoming the description of a deliberately
chosen life style. In literature—whose “building material” is language—things are more complex,
mainly because of the relationship between words and meanings; so negative criticism soon joined
in. The second part is an experiment in itself: Hemingway’s “Cat in the Rain,” accompanied by several
abbreviated “versions,” that prove unconvincing as the meaning of “less is more” or the “iceberg
theory of fiction.”

Keywords: less/more, minimalism, experiment, reader role, Thoreau, Hemingway

Strictly speaking, “less is more” is a metaphor, consisting of the (imposed)

equivalence between two different items (“time is money,” “life is a journey”…), so that
the lesser known item (time, life, less) can be viewed and understood in terms of the more
familiar one (money, journey, more); as the two items are in opposition, “less is more” is
also a paradox; finally (for now), if less is more, then more is less, and so less is less and
more is more, i.e. tautology; thus, what we have here is metaphor, paradox, and tautology,
all rolled into one.
So it might prove helpful to know the author/s, the “they” behind this saying,
and a 1986 New York Times editorial, “A Few Words about Minimalism,” “clarifies” the
source: “’Less is more,’ said Walter Gropius, or Alberto Giacometti, or Laszlo Moholy-Nagy,
or Henri Gaudier-Brzeska, or Constantin Brancusi, or Le Corbusier or Ludwig Mies van
der Rohe…”
However, one of the many “firsts” who made the remark was Robert Browning
(1812-1889), incidentally a close contemporary of Carlyle’s (1795-1881); in “Andrea del
Sarto,” a dramatic monologue included in his 1855 volume Men and Women, Browning
has “Andrea senza errori” tell his wife: “Well, less is more, Lucrezia: I am judged…/My
works are nearer heaven…/ I, painting from myself and to myself…”; thinking back on his
career as a painter, his successes and failures, Andrea d’Agnolo di Francesco di Luca di
Paolo del Migliore (1486-1530), the Florentine tailor’s/”sarto” son, by comparing his
work with that of the greater masters (Michal Agnolo—who introduced George Vasari,
Browning’s source to Andrea’s studio in 1524--, Rafael and Leonard) finds his art

179
 ISSUE NO. 28/2022

spiritually empty (minimalism?), though technically more accomplished and decides that
the creation of art is incompatible with a life of mundane duties and obligations.
Consequently, three hundred years later Robert Browning writes a 267-line
pentameter blank-verse poem to propose one memorable half-line uttered by “the
faultless painter,” while wording out the musings of a defeated man in the twilight
(“autumn grows”) of his career and his marriage; well, two memorable things, in fact, as
eighteen lines later (l.96) we get—“Speak as they please, what does the mountain care?”
(“what does the iceberg care?”—infra). At about the same time, Scottish philosopher-
novelist Thomas Carlyle showed not only a surprising interest in tailors (see his Sartor
Resartus/”The Tailor Retailored” of 1834), but also in “minimalist forms of expression”
(his “Worship of Silence”—“Silence is as deep as eternity, speech as shallow as time,” and
“Be not a slave of words,” or “Silence is more eloquent than words…”).
We need to turn back though, and show that Leonardo himself believed that
“simplicity is the ultimate sophistication”; while there are plenty of folk wisdom sayings
to the effect that “brevity is the soul of wit” or “silence is gold…”; on the other hand, such
adages as “multum, non multa” or “non multa sed multum,” have so long been in use that
they are indiscriminately attributed to Quintilian, Cicero or Pliny the Younger; in the 18th
century, “less is more” (i.e. “mindes ist oft mehr”) seems to have been borrowed by
Wieland from Lessing; and in the 20th (to give some credit to the New York paper author),
architects Ludwig Mies van der Rohe and Buckminster/Bucky Filler also adopted “less is
more” (though the former also thought that “God is in the details”) as one of their
principles (the latter for his geodesic domes).
Thus “less is more” seems to disagree with the long story behind it, a
contradiction that has simplicity, austerity, discreetness, bareness, omission,
moderateness, selectivity, implicitness on one side and meaningfulness on the other: if
the meaning of painting, sculpture, building…(where minimalism seems to have started)
is in simplicity and sparseness, then “less is more” may refer to something like “less
meaning is more meaning”; or, if “less is more,” then “least is most,” and “least” on a
downward scale is “nothing,” so we get “nothing is everything”—a philosophy of supreme
nihilism.
Next, if “implicitness” (a very problematic concept) is the meaning of
“less”/”least,” then what the painter, sculptor, architect…(writer?) builds on is much more
(sic!) trust than before in the viewer, receiver, consumer…(reader) and his imaginative
disponibilities to upgrade the author’s “less”; so not deduction or induction, but mainly
“abduction” or “retroduction,” i.e. “inference to the best explanation” (Charles Sanders
Peirce), or even “making educated guesses” (in one’s interpretive process or practice as
to the most likely explanations. And we gradually return to Ockham’s razor or lex
parsimoniae (philosophical minimalism, as far back as the 14th century), according to
which the explanation of any phenomenon (work, construction, text…) should make as
few assumptions as possible; for later purposes, the artwork/poem/story… prompts the
viewer/reader to perform abduction that imbues it intentionally.

180
 ISSUE NO. 28/2022

The focus on perceiver in the “less is more” philosophy was to result in

“minimalist art,” first used to describe a 1913 composition by the Russian/Polish
suprematist painter Kazimir Malevich (1878-1935)—a black square on a white ground
(or later—1918--, “white on white,” i.e. nothing on nothing; what “more” would one
want?), followed by work by the likes of Marcel Duchamp (1887-1968), Frank Stella (b.
1936) and others (like Kenneth Noland, Ralph Humphrey, Robert Motherwell, Robert
Ryman, Donald Judd…); all in all, simplified geometric forms, sharp contours (“hard-
edge”), flat surfaces, two-dimensionality, reductionism, monochrome painting, primary
structures (Brancusi) stripped to essentials (echoed in the writings of Samuel Beckett or
Raymond Carver); see, for instance, Clement Greenberg’s 1978 “Modernist Paining…”
Here, Carl Andre’s description (of paintings like Stella’s) postulates that “art
excludes the unnecessary,” and this last word invites endless discussion: what is
unnecessary in Leonardo and Rafael or in all of the great Renaissance artists? How does
one draw the line between “necessary” and “unnecessary” (elements, details,
compositional practices…) in a work of art? Or for what is any of these necessary? For
meaning? For ranking? For criticism? For potential value? Price even? For posterity? And
why would be exclusion more important/significant/praiseworthy/valuable…than
inclusion?
In Barbara Rose (p.21) we find a tentative answer (Ad Reinhardt’s): “The more
stuff in it, the busier the work of art, the worse it is. /How so?/ More is less. Less is
more…/One gets stuck!/ Art begins with the getting rid of nature. /Of yourself, too?/.”
This last statement may refer (sic!) to the frequently emphasized principle of non-
referentiality (unexpressiveness, objectivity…).
Japanese designs (like haiku in literature) seem to have had a major impact on
the “skin and bone” architecture of Walter Gropius, Le Corbusier, Frank Lloyd Wright,
Mies van der Rohe, Raymond Hood, Louis Skidmore, Buckminster Fuller…; here, “less is
more” included the minimal framework of structural order, Fuller’s “ephemeralization”
(“doing more with less”), then dialogue with the environment, the connections between
perfect planes, elegant lighting of skyscraper architecture, no ornamentation
whatsoever…
In other words (or notes), just as in music—no embellishment, no variation,
slow-paced succession, simple harmonic patterns, counterpoint very often, diatonic
tonalities, consonant harmony, steady pulse, slow modulation, silence, process music,
small instrumental ensembles…, having precedents and representatives in Carl Orff, Yves
Klein, Morton Feldman, Anton Webern, and John Cage…, and more than one hundred
practitioners (an internet “List of Minimalist Composers”). The earliest example, though,
seems to be that of an 1897 “Funeral March for the Obsequies of a Great Deaf Man” by
Alphonse Allais (his only musical/?/ composition/?/): 24 blank measures (so, complete
silence); other examples would include: Yves Klein’s 1949 Monotone Symphony (a single
20-minute sustained chord followed by a 20-minute silence), Henning Christiansen’s
“Springen” (one long rumble, sounds of rivers and streams…) and “Vogel Zymphon”

181
 ISSUE NO. 28/2022

(recordings at the Roma Zoo—gibbon, orso e foca, lupi, cervo, vogel…), Steve Reich’s
“Clapping Music” (just hand clapping)…; and soon—computer-generated music.
Which brings minimalism to computing as such, i.e. the application of minimalist
philosophies and principles in the design and use of hardware and software; simply (sic)
put, designing systems that use the least hardware and software resources possible, for
the post-PC era: mobile computing devices (smartphones, tablets, netbooks, plug
computers), with functions performed in the fewest lines of codes and minimal
programming languages (such as Scheme, Forth, Go…).
These already imply new life styles, and “less is more” begins to look like a
“tempting” existential philosophy and practice: “less” may mean no home, no car, no
career, no family, no children (with exceptions: Babauta—infra—is the father of six, for
example), no television (haven’t come across “no computer,” though)—and, certainly, less
art, less music, less theater…, less most things, because, naturally, “less of most things”
means “more of most things”; for those who have decided to live this way (Joshua Fields
Millburn and Ryan Nicodemus among them), this “less” may mean “more” freedom (from
fear, worry, and all the trappings of consumer culture), “more” deliberate decisions in
their purpose-driven lives; very much like Henry David Thoreau (1817-1862) long before
them, these minimalists describe their reasons, experiences and benefits of being so in
longer or shorter texts (most often on the internet).
And so, these “simplicity authors” may well have remembered this passage from
Walden: or, Life in the Woods, also copied in white paint on a dark board on two poles,
near Thoreau’s cabin site at Walden Pond: “I went to the woods because I wished to live
deliberately, to front only the essential facts of life, and see if I could not learn what it had
to teach, and not, when I came to die /at only forty-four/, discover that I had not lived. I
did not wish to live what was not life, living is so dear; nor did I wish to practice
resignation, unless it was quite necessary. I wanted to live deep and suck out the marrow
of life, to live so sturdily and Spartan-like as to put to rout all that was not life, to cut a
broad swath and shave close, to drive life into a corner, and reduce it to its lowest terms,
and, if it proved to be mean, why then to get the whole and genuine meanness of it, and
publish its meanness to the world; or if it were sublime, to know it by experience, and be
able to five a true account of it in my next excursion…” (“Where I Lived and What I Lived
For,” pp.90-91). And in his first chapter, “Economy”: “Most of the luxuries and many of the
so-called comforts of life are not only not indispensable, but positive hindrances to the
elevation of mankind.” Our contemporary Thoreaus also insist on a bare minimum of what
is necessary (required?/essential?/, on stripping away the excess stuff, living on purpose,
discovering joy in less (Thriving on Less—Babauta), decluttering everything…; all of them
bloggers, offering contemporary readers (Simple Ways to Be More with Less—Courtney
Carver, Inside-Out Simplicity—Joshua Becker, The Power of Less—Babauta) several
versions of Thoreau reloaded, or “minimalism explained”: “Minimalism is a tool to rid
yourself of life’s excess in favor of focusing on what’s important /sic!/--so you can find
happiness, fulfillment, and freedom.” (Milburn, Nicodemus, p.2)

182
 ISSUE NO. 28/2022

And this already is minimalism as/in literature, our implied goal all the way
through; first of all, these minimalist existences seem to have required their own “true
accounts” (though one can imagine/remember—even construct by abductive
reasoning—true account of “less minimalist” existences, as “less minimalism” is “more
minimalism,” is it not?); is giving an account of your life a simplification? Is writing about
yourself “more” or “less” of a problem? Is one’s autobiography a manner of overcoming
the “hindrances to the elevation of mankind”? And so we have to return to Hemingway
and his autobiographical writings; or “more” or “less” autobiographical, though the “less
autobiographical…”
His 1932 non-fiction book, Death in the Afternoon (a metaphysics of
bullfighting—so, autobiographical) establishes him as both originator and theorist of
minimalism in fiction; Chapter 16: “If a writer of prose knows enough of what he is writing
about, he may omit things that he knows and the reader, if the writer is writing truly /true
account?/ enough, will have a feeling of those things as strong as though the writer had
stated them. The dignity of movement of an iceberg is due to only one-eighth of ti being
above water. A writer who omits things because he does not know them only makes
hollow places in his writing.” And, in “The Art of the Short Story,” he emphasized this
point: “If you leave our important things or events that you know (our emphasis) about,
the story is strengthened. If yhou leave or skip something because you do not know it, the
story will be worthless. The test of any story is how very good the stuff that you, not your
editor, omit.” (see Oliver, too) It looks as though the writer’s knowledge can be accessed
by the reader from what the writer deliberately holds back or omits, and only implies in
the little/less that he expresses directly, visibly.
In most interpretations this is seen as one theory—the theory of omission or the
iceberg theory of fiction; when, in fact, most of the iceberg is not omitted, but hidden,
concealed, unseen, and thus implicit: less seen means just more of the unseen, which is
not omitted, and what the viewer does is try to see “how to make the most from the least”
(Carlos Baker—and this is different from “less is more”); what Hemingway seems to have
in mind and say is that the deeper meaning/s of a story should shine through implicitly;
like all other journalists-turned-writers (Twain, Crane, Dreiser, Lewis, Cather,
Steinbeck…) Hemingway knew that truth often lurks below the surface of a story: most of
The Old Man and the Sea (27,000 words) can be given in a 100-word synopsis about the
despair and dignity of growing old; the word “abortion” is never mentioned in “Hills Like
White Elephants,” but the beads and the rosary, the cathedral, the fertility of the area of
the hills etc., etc. are all there; the crux of “A Clean Well-Lighted Place” is that it is a story
ostensibly about nothing (i.e. the least of the least—supra); and one could go on quoting
such “minimalist” titles as “The Snows of Kilimajaro,” The Sun Also Rises…
But Hemingway is not—has never been—alone in this enterprise, characterized
by: stripped down, matter-of-fact style, slightly plotted, extrospective, cool-surfaced
narratives, short sentences and paragraphs, non-emotive tone and psychological distance,
showing rather than telling, and, obviously, describing the most in the least possible

183
 ISSUE NO. 28/2022

words (so we may need to discover where “most” takes us and stops and what “least
words” really means—infra); this necessarily implies (sic!) the need of extensive
interpretation by the reader, who is imperiously invited/required to fill in the author’s
blank spaces, i.e. to put in his “more” for the writer’s “less”—the reader as maker of
meaning; one would not be surprised to conclude that this may have been, in the
twentieth and twenty-first centuries, one of the reasons why more writers meant less
readers; or, somewhat alternately, why less literature meant more criticism.
Such criticism as came to find various labels (some of them obscure for us) for
literary minimalism, such as Pop-Realism, Neo-Realism, Designer Realism or K-Mart
Realism, but also Dirty Realism, Coke Fiction or White Trash Fiction; and the practitioners
discussed have been Steven Crane, Kate Chopin and Hamlin Garland, Albert Camus,
Samuel Beckett, W. C. Williams, the early Ezra Pound, Jorge Luis Borges, and Ernest
Hemingway, followed by Raymond Carver, Ann Beattie, Bobbie Ann Mason, Tobias Wolff,
Sandra Cisneros, Frederick (and Donald to some extent) Barthelme, Bret Easton Ellis,
Cormack McCarthy…, and the “Brat Pack” of the 1980s—Jay McInnerney, Susan Minot,
Lorrie Moore, Peter Cameron, Tama Janowitz…
American literary minimalism was tellingly described by Ann Beattie in a 2011
Paris Review interview: “none of us have ever known what that means”; while Robert
Clark sees it as “scattered among 11 decades”; in his turn, Raymond Carver proposes such
titles as “I Could See the Smallest Things” or “The Narrowed Voice” and speaks of “the
landscape just under the smooth surface of things”; in her turn, Ann Beattie (author of
deadpan narratives) also thinks that “little things… make a big difference,” or “I would say
that minimalism resides in certain omission,” because her themes (in novels and short
stories) are more defined by what is left out than by what is actually said; and we could
also remind Donald Barthelme, in Snow White: “The fragment is the only form I trust”; or
Evan Dara and his “huge lacuna” in The Lost Scrapebook (1995—a textless gap of about
50 pages); or the same’s The Easy Chain (2008—40 blank pages in the middle, plus 60
other pages of rhythmic repetitive verse, similar to Steve Reich’s musical minimalism)…
One is not surprised to come across much hostile criticism: “less means less”
proclaims Madison Smartt Bell in 1989, while T. Coraghessan Boyle speaks of “catatonic
realists”; or other about lack of moral direction, nihilism and emptiness; a wake-up call
comes from such academics as Phil Greaney (a 2005 PhD thesis) or John Aldridge (a book
about the unoriginal, superficial, and uninspiring …New Assembly-Line Fiction and about
how the creative writing programs may have to take some of the blame); Carol Iannone,
Charles Newman, Grace Paley, Jon Powell… also denounce short story minimalism in their
criticism.
So we thought an example would be in order here to illustrate how the power of
a story comes (or does not come—as a deductive reasoning would thus lead us to “the
power of anything comes from nothing”) from what is not in it; our choice is the result of
long hesitations between Hemingway’s 1925 “Cat in the Rain,” his “Hills Like White
Elephants,” “A Clean Well-Lighted Place,” a later “I Guess Everything Reminds You of

184
 ISSUE NO. 28/2022

Something,” Carver’s “Little Things” of 1989—also the story of a couple that has been
having relationship issues; (and there is also a 2012 story, “The Little Things” by Sandy
Mitchell), or “The Bath,” or “A Small, Good Thing.”
“Cat in the Rain” seemed to fit best: easy vocabulary, short text—1150 words,
simple sentence structure, little figurative language, minimal description of setting and
characters, minimal background information, little action, no resolution, nihilistic tone;
we need to emphasize that the problem of minimalism is not that of “less meaning is more
meaning,” but that of how to convey most meaning in the least number of words. We can
start from the assumption that the actual meaning of “Cat in the Rain” is in the story as it
is, which is already only the visible little part of the iceberg—a longer story, a novella or
a novel (autobiographical narrative, Americanism, war in Europe, married life, men and
women…, i.e. more words and, supposedly, the same/less meaning); if the less of the story
as it is is more than it is, then another less is just as welcome; so, an abbreviated “version,”,
an abridgement, summary, synopsis or digest even (like this 56-word one: Only two
Americans at the hotel. A war monument and palm outside. Raining. Empty square. Cat
under their window: wife goes to get kitty. Old dignified Italian hotel keeper. Cat gone.
Husband George reading. Getting dark. Wife wants to pull back her hair in a knot; also to
have a kitty; a cat; maid brings another cat.)
Then there are all kinds of critiques, that may have less or more words (between
one and fifteen pages, i.e. several thousand words), but whose titles, taken together, might
add up to some meaning: Descriptive language in…; Marriage in…; Feline companionship
in…; Images and symbolism-/Repetition-/Binary oppositions-/Stylistic analysis-
/Psychoanalytic approach-/Time and identity-/Modernism-/Feminist consciousness-
/Self-absorption-/Isolation-/Dissatisfaction-/Portrait of a failing marriage-/Being and
time-/…
Or these nine “guiding questions for a teacher” (web source): Where was the
American couple staying? Why did artists visit the public garden? What is the weather
like? What did the wife see outside? What is the husband’s attitude/ What did she like
about the hotel keeper? With the cat gone, what did the gird do? What does she want?
Who knocks at the door and why? So, less words is more abduction…Or, even less, the
eleven words in “a story about a couple facing problems in their marital life”; or, least of
all, the seven words circumscribing the theme-s of “Cat in the Rain”: discontent, struggle,
selfishness, helplessness, loneliness, conflict, and insecurity. And even less than least, the
four words of the title; so the reader’s options and possibilities are endless.
One certainly becomes aware that such an experiment is far-fetched and that
“less is more” can only be taken as the paradox that it is; meaning is incrementally
constructed, and the meanings of words cannot be intensified by the “meaning” of non-
words; minimalism may prove interesting as an experiment in itself, but it cannot—and
has not—become the great literature people have known for many centuries;
Hemingway’s own great work is in his non-minimalist stories and novels; minimalism is
diminution in all aspects of life, creativity, thought, vision…; and, as already suggested,

185
 ISSUE NO. 28/2022

much of the meaning of “Cat in the Rain” may be completed autobiographically: “an
incident in Rapallo, where Hemingway and his wife Hadley visited Ezra Pound in 1923,
and where Hadley found a stray kitten: ‘If I can’t have long hair, or any fun, I can have a
cat;’” that is, always settle for less, because “less…”

REFERENCES
A Few Words About Minimalism, Dec.28, 1986, p.1 of The New York Times,
www.nytimes.com/books/98/06/21/specials...;
Aldridge, John W., Talents and Technicians: Literary Chic and the New Assembly-Line Fiction
(New York, Toronto: Maxwell Macmillan International, 1992);
Andrea Del Sarto, http://librivox.olrg/robert.browning...;
Andrea del Sarto in the “History of Art”, http://www.all-art.org/early_renaissance/sarto1.html;
Ann Beattie, The Art of Fiction No 2009, The Paris Review, Interviewed by Christopher Cox,
http://www.theparisreview.org/interviews/6070...;
Baker, Carlos, Hemingway: The Writer as Artist, 4th ed. (Princeton: PUN, 1972);
Chilvers, Ian and John Glaves-Smith, A Dictionary of Modern and Contemporary Art, sec.ed.
(Oxford & New York, OUP, 2009);
Clark, Robert C., American Literary Minimalism (Tuscaloosa: The University of Alabama Press,
2014);
Freedberg, Sydney J., Pelican History of Art (Middlesex: Penguin Books, Ltd., 1993);
Hemingway, Ernest, Death in the Afternoon (New York: Charles Scribner’s Sons, 2003/1932);
Hemingway, Ernest, In Our Time (New York: Scribner, 2006/1925);
Joshua Fields Millburn & Ryan Nicodemus, What Is Minimalism? The Minimalists, http://www.
theminimalists.com/minimalism/;
Martin, Loy D., Browning’s Dramatic Monologues and the Post-Romantic Subject (Baltimore:
Johns Hopkins University Press, 1985);
Meyers, Jeffrey, Hemingway: A Biography (London: Macmillan, 1985);
Minimal Music, Maximal Impact, http://www.newmusicbox.org/page.nmbx?id=31tp00;
Oliver, Charles M., Ernest Hemingway A to Z. The Essential Reference to the Life and Work (New
York: Checkmark, 1999);
Paul Smith: “Hemingway’s Early Manuscript: The Theory and Practice of Omission,” Journal of
Modern Literature, 10(2), 1983, 268-288, ISTOR3831126;
Phil Greaney—An Introduction to Literary Minimalism in the American Short Story…, https://
philgreaney.wordpress.com/2012/02/07…;
Roland Sodowsky, “The Minimalist Short Story…,” https://www.questia.com/library/journal/1G
1-20906637;
Rose, Barbara, ed., Art as Art: The Selected Writings of Ad Reinhardt (New York: Viking, 1975);
Sharp, Dennis, The Illustrated Encyclopedia of Architects and Architecture (New York: Whitney
Library of Design, 1991);
Thoreau, Henry D., Walden, ed. J. Lyndon Shanley (Princeton: PUP, 1971).

186
 ISSUE NO. 28/2022

TRADITION AND NOVELTY IN C. ARDELEANU'S NOVELS

Alexandru FARCAȘ
cercetător științific gr. III, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G.
Călinescu”, București

Abstract: This essayʼs aim is to showcase the critical reception of C. Ardeleanu’s novels and, as far as
possible, various literary models that are interposed – consciously or not – between the eye that sees
the world around and the artistic result of the transfiguration. It also intends to highlight the
elements of literary modernity that this writer uses in his writings

Keywords: Populist novel, industrial periphery, Naturalism, urban fiction, Modernism

Într-un interviu acordat lui Cicerone Theodorescu în 1931, Carol Ardeleanu face
următoarea profesiune de credinţă: ,,Şi Casa cu fete, şi Diplomatul..., şi Am ucis pe
Dumnezeu sunt după aceleaşi norme care, la mine, izvorăsc dinlăuntru, ca o nevoie. Nu te
lasă ochii să nu vezi.”1 Reținem din această mărturisire, în primul rând, necesitatea
subordonării criteriilor obiectivităţii imperativului moral, justificabilă din perspectiva
formației scriitorului nostru. Propoziția tranşantă şi inspirată ,,Nu te lasă ochii să nu vezi”
îl trădează imediat pe reporterul Carol Ardeleanu, cel care, pentru a-și apropria universul
cărților sale, a coborât în mină, a trăit alături de pescarii Deltei sau de tăbăcarii din
mahalaua Broşteni şi, după cum declară în acelaşi interviu, a petrecut, în tinereţe, multe
ceasuri într-un bordel aidoma celui descis în Casa cu fete. Curios, sociabil, membru fidel al
boemei literare, autorul cunoaște „la firul ierbii” multe dintre realitățile caracteristtice
mediilor foarte diverse pe care le-a imortalizat în scrierile sale. Astfel, nu e de mirare că
modelele unora dintre eroii săi au fost personaje celebre în societatea Capșei. De pildă,
prototipul Margaretei, femeia obligată să se prostitueze pentru a-şi întreţine familia
sărăcită, aflată în aşteptarea unei moşii aflate în litigiu, este inspirat din realitate.2 Un caz
încă și mai interesant, de notorietate în epocă, este şi acela al diplomatului căzut în mizerie
şi ficţionalizat în cel mai bun roman al lui Carol Ardeleanu, Diplomatul, tăbăcarii și actrița.3
Câteva date despre trista sa carieră în ambianța intelectuală a Capșei aflăm de la Șerban
Cioculescu: ar fi vorba despre „originalul ratat Aurel Niculescu-Braţu, fost consul, căruia
i-au scris necrologul T. Teodorescu-Branişte, Arghezi şi subsemnatul”4. Același personaj
face figurație și în Istoria lui Călinescu5.
Două aspecte ne atrag atenţia citind cronicile publicate la apariţia celui mai de
succes roman al lui Ardeleanu, Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa (1926). Mai întâi,
observaţia lui Pompiliu Constantinescu cum că stăruinţa în redarea amănunţită a

1
Cicerone Theodorescu, De vorbă cu dl. Carol Ardeleanu, în Vremea, anul IV, nr.176, 15 martie 1931, p.4-5.
Reprodus după Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, vol. I, Antologie, text îngrijit, sinteze
bibliografice şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, București, Editura Minerva, 1985, p. 134.
2
Ibid., p. 133.
3
Ibid.
4
Șerban Cioculescu, „Tudor Arghezi, portretist (II)”, în România literară, anul XVI, nr. 15, 14 aprilie 1983, p. 7,
la rubrica „Breviar”.
5
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 774.

187
 ISSUE NO. 28/2022

mediului nu are nicio relevanţă pentru fondul romanului, întrucât Sălceanu, Eliza, Agata,
Metzano sau Gangu ,,nu sunt o rezultantă a mediului, ci un conglomerat întâmplător”6.
Părerea criticului nu se susţine în totalitate. Într-adevăr, primii patru nu sunt născuţi, nici
crescuţi în spațiul – modelator din punct de vedere psihologic și mentalitar – al periferiei
bucureştene. Ei descind în această realitate urbană în momentul în care viaţa lor intră pe
o pantă descendentă. Miza autorului este limpede. Aici, pornirile autodistructive îşi află
mediul propice de manifestare. În malaxorul diabolic al sărăciei, ratării şi viciilor sunt
măcinate deopotrivă sănătatea fizică şi mentală, dar şi demnitatea umană. Poate doar
Agata, romanţioasă şi naivă, aşa cum o vede Călinescu, să fie o victimă. Tânără, luptând să-
şi făurească prin muncă un viitor, însă lipsită de un veritabil talent actoricesc, ea primeşte
automat, în ochii seducătorului cinic şi superficial care se dovedește Andrei Grigore, o
etichetă defăimătoare. În dubla sa calitate de ,,actriţă” şi ,,mahalagioaică”, Agatei îi rămâne
deschisă o singură portiţă de scăpare, aceea care duce către demi-monde. Asupra sa,
mediul acţionează indirect, dar la fel de brutal, asemenea unui vot de blam.
Din cu totul alt material este plămădit cizmarul Gangu, om născut și crescut în
mahalaua Broșteni. Neputând ignora capacitatea de adaptare, ,,anticorpii” pe care
expunerea, încă de la naştere, la rigorile acestui mediu toxic îi poate produce într-un
ecosistem moral excepţional, să spunem totuși că cizmarul este personajul cel mai fals al
povestirii. Gangu se înscrie printre exemplele – destule la C. Ardeleanu – de autohtonizare
a unor modelele literare. Marea ambiție a scriitorului fost crearea unui hibrid
caracterologic slavo-român. Într-un interviu luat în 1927 de I. Valerian, din 1927, el
susținea teza potrivit căreia sufletul slav ar constitui o trăsătură consubstanţială
românesc: „Fiind aproape de slavi prin configuraţia geografică, am luat de la ei acel
misticism interesant, pe care, trecându-l prin temperamentul nostru latin, l-am făcut să
lumineze intens ca diamantul după şlefuire. Deşi, în aparenţă, unii din noi am evoluat,
asimilând cultura apuseană contemporană, sufletul a rămas tot la ţăran.”7 Printre
exemplele de personaje construite după acest calapod profund discutabil, se numără și
Gangu, un altoi dostoievskian neizbutit în galeria de personaje ale romanului românesc.
Tot de la Dostoievski este împrumutată și identitatea sufletească a consulului
Sălceanu, personaj aproape imposibil de susținut prin intermediul datelor stricte ale
verosimilului. Este greu de imaginat cum un fost consul la Sankt Petersburg poate ajunge
– în urma unui incident straniu (fusese pălmuit de o rusoaică la o recepție) – să locuiască
în mahalaua tăbăcarilor și să se abandoneze patimii băuturii. Este totuși posibil ca
protagonistul să fi împrumutat acest destin de la prototipul său. Cert este că, în această
tramă întunecată, Sălceanu se dovedește incapabil să se opună forțelor care îi strivesc pe
sine și familia sa: este vorba, pe de o parte, despre tandemul infernal compus din
postăvăria din sudul oraşului, cu duhoarea pestilenţială provenită de la pieile tăbăcite (în
care fostul diplomat lucrează în prezent) şi, pe de alta, de domnul Andrei Grigore, fiul
patronului şi directorul fabricii de postavuri. Devenit amantul Agatei, fiica lui Sălceanu

6
Pompiliu Constantinescu, Scrieri, I, ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, cu o prefață de Victor Felea,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 38.
7
I. Valerian, „De vorbă cu C. Ardeleanu”, în Romanul românesc în interviuri, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti,
1985, p. 128.

188
 ISSUE NO. 28/2022

(ajuns muncitor în fabrica respectivă), acesta o batjocoreşte şi o distruge pe tânăra

romanţioasă, nutrind deşarte aspiraţii actoriceşti. Interesante în acest experiment de
factură naturalistă sunt și raporturile lucrătorilor cu conducerea tăbăcăriei. Acceptarea
regimului greu de muncă nu lasă loc și intruziunii puterii în viaţa privată, ultimul refugiu
în care cei umiliți îşi conservă o urmă de mândrie. De aceea, a lăsa nepedepsită
batjocorirea Agatei le apare tăbăcarilor ca o nesocotire inacceptabilă a normelor care
guvernează demnitatea umană. Prin crima teribilă pe care Sălceanu o comite în finalul
romanului, Carol Ardeleanu pare să ignore datele fundamentale ale personajului său, pe
care îl plămădise din aluatul rusesc al eroilor pasivi, prizonieri ai propriei slăbiciuni. Mai
înclinat către sordidul de esenţă naturalistă, scriitorul român alege o rezolvare atroce
poveștii sale: îndemnat de tăbăcari, fostul consul îşi ucide patronul, îl azvârle într-o dubă
cu var şi apoi se spânzură. Conturându-și viziunea din idei preluate din zone diverse,
printre care şi teoriile psihanalitice, Carol Ardeleanu sugerează anticipativ, într-un loc,
simbolismul erotic al conflictului dintre natura umană (puritatea Agatei, în acest caz) şi
civilizaţia industrială (întruchipată de patronul lipsit de scrupule)8: ,,Fabricile îşi chemau
lucrătorii fluierând din sirenele urlătoare ca ale maşinilor de tren. Fumul negru, gros, al
păcurii şi cărbunilor, se ridica de prin coşurile înalte, înadins parcă să murdărească
albastrul cerului cu nori artificiali ce se răvăşeau ca, apoi, strângându-se la un loc, să
închipuie petece murdare aruncate pe un cearceaf de fecioară.”9
Meritele lui C. Ardeleanu în zugrăvirea suburbiei industriale, incontestabile, nu au
scăpat criticii de întâmpinare. Mihail Sebastian descoperea în Diplomatul, tăbăcarul și
actrița „un tablou realist, aspru și colțuros al periferiei”10, realizare cu atât mai lăudabilă
dacă ne gândim că, la data respectivă, acest topos număra doar două realizări notabile:
Tinerețea Casandrei de Vasile Demetrius și Domnișoara din Strada Neptun de Felix Aderca.
Deși, poate, mai dezechilibrat, romanul din 1929, Am ucis pe Dumnezeu, este cel
puțin la fel de interesant ca primul. Protagonistul său este pictorul Adrian, în a cărui minte
afectată de schizofrenie dilema chinuitoare a existenței lui Dumnezeu – cu toate
consecințele sale în planul moral, mai cu seamă în determinarea gradului de libertate al
ființei umane – se amplifică paroxistic. Pradă halucinațiilor și secondat în tribulațiile sale
de un dublu demonic, Demian, care îi întărește cu perseverență credința că își este
propriul Dumnezeu, Adrian provoacă o serie de nenorociri celor din jur. Tatăl lui, preot
de țară, care l-ar fi vrut succesor în parohie, moare subit, copleșit de blasfemiile fiului.
Iubita sa, Adela, pe care intenționează s-o părăsească, se otrăvește cu arsenic. Succesoarea
ei, englezoaica Mabel, suferă la rândul său cumplit din pricina nebuniei pictorului
demonizat. În fine, la îndemnurile lui Demian, care-i cere să înfăptuiască o crimă în scopul
confirmării puterii sale divine, Adrian sugrumă copilul unei servitoare. Nu putem fi de
acord cu afirmația lui G. Călinescu cum că „D-l Ardeleanu a vrut să ne prezinte un caz de

8
Metafora ar fi putut fi împrumutată din cunoscuta nuvelă „Moloch” (1896) a lui Aleksandr Kuprin, în care
accidentelor lucrătorilor la cuptoarele oțelăriei le corespunde, în planul erotic, jertfirea Ninei, împinsă de proprii
părinți în brațele lui Kvașnin, patronul nesățios și lipsit de scrupule.
9
Carol Ardeleanu, Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa, Editura Romcart, Bucureşti, 1994, p. 210.
10
Mihail Sebastian, „Cronica vieții literare”, în Opere, V. Publicistică (1933-1934), Ediție coordonată de Mihaela
Constantinescu-Podocea. Text ales și stabilit, note, comentarii și variante de Mihaela Constantinescu-Podocea și
Oana Safta, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2014, p. 168.

189
 ISSUE NO. 28/2022

conştiinţă normală.”11 Am ucis pe Dumnezeu înfățișează, de la început și fără echivoc,

aventura cumplită a conștiinței unui bolnav psihic. Această miză dificilă este atinsă prin
intermediul aglomerării (adeseori trenante și repetitive) a unor proiecții halucinante,
gânduri obsesive și filosofări puerile, e drept, dar alcătuind în cele din urmă pasta
consistentă a unui tablou veridic.
Povestea se reține (și se susține) prin intermediul câtorva scene puternice,
amplasate la intervale bine alese. Una dintre acestea este autopsierea, în prezența lui
Adrian, a corpului Adelei: „În urma cuțitului se desfăcea carnea albă pe aceeași linie
imaginară, pe care își trecuse mâna mai înainte stăpânul ochelarilor. Pe grosimea cărnei,
câteva boabe albe ca de măzăriche și în lung, pe sub piele, ca o fâșie îngustă de panglică
gălbuie, se întindea grăsimea.
– Nicio picătură de sânge, observă Adrian...
Nicio picătură de sânge!... Pântecul se revărsase și în trupul deschis al Adelei, ca
într-un cuib de șerpi, intestinele se încolăceau rotunde și sugrumate unele de altele. O apă
roșietică, murdară, se prelingea în linii tremurate pe tot trupul și pe tinicheaua mesei de
unde picura jos pe ciment...”12
Memorabilă este și discuția pictorului cu cei șase condamnați de la închisoarea
Doftana, care-i întăresc convingerea în teoria divinității aleatorii. În fine, într-un
crescendo bine executat, urmează scena teribilă a uciderii copilului, a cărui pulsație și
zbatere – la antipodul inerției mortificate a trupului Adelei – declanșează în mintea
criminalului începutul procesului de eliberare de sub tirania lui Demian, recunoașterea
monstruozității faptei sale și nevoia ispășirii.
Doi ani mai târziu însă, prin Casa cu fete (1931), C. Ardeleanu face un pas în spate,
revenind la formula bătătorită a studiului de moravuri. Mediul descris este cel al caselor
de toleranţă, iar tema este una pe care scriitorul o urmărește cu predilecție și în alte
scrieri: decăderea umană, pe fondul tarelor de caracter. Găsind romanul „mai mult decât
moral: moralist; mai mult decât convenabil: convențional”13, Șerban Cioculescu s-a
concentrat în cronica sa, cu justificată maliție, asupra caracterului neverosimil al
personajelor care îl compun. Membrele unei familii pretins onorabile – arată criticul –
consimt tacit la prostituarea fiicei celei mari, Margareta, activitate de pe urma căreia, de
altfel, se și întrețin. În același timp, însă, ele își manifestă indignarea față de exploatarea
unor fete străine în bordelul deschis de Margareta, prostituata devenită matroană14.
Supără, într-adevăr, lipsa (aproape) totală de corelație între datele eroilor și reacțiile lor,
fapt observabil nu doar aici. (Am atras mai devreme atenția asupra neverosimilei deveniri
a lui Sălceanu, protagonistul romanului Diplomatul, tăbăcarii și actrița, decăzut, abrupt și
fără nicio justificare, de la statutul de diplomat la cel de tăbăcar alcoolic.) În Casa cu fete,

11
G. Călinescu, „C. Ardeleanu, Am ucis pe Dumnezeu, București, Cartea Românească, 1929”, în Opere,
Publicistică, I (1920-1932), Ediție coordonată de Nicolae Mecu. Text îngrijit, note și comentarii de Nicolae Mecu,
Oana Soare, Pavel Țugui și Magdalena Dragu. Prefață de Eugen Simion, Academia Română, Fundația Națională
pentru Știință și Artă, București, 2006, p. 513.
12
C. Ardeleanu, Am ucis pe Dumnezeu, Editura Cartea Românească, București, 1929, p. 112.
13
Șerban Cioculescu, „C. Ardeleanu: Casa cu fete, roman”, în Adevărul, anul XLIV, nr. 14475, 7 martie 1931,
p.1.
14
Ibid.

190
 ISSUE NO. 28/2022

cuvintele și atitudinile personajelor vin în flagrantă contradicție cu pretențiile și

aspirațiile lor, conferind nu o dată scrierii o (cel mai probabil) involuntară dimensiune
comică. Iată, de pildă, conținutul testamentului cumnatului doamnei Buescu, a cărui
moarte ar fi trebuit să aducă prosperitatea membrilor familiei. Surpriza este însă de
proporții: bătrânul lăsase fiecăruia doar 500 de lei. În schimb, din restul impresionantei
sale averi, donată primăriei, se va construi „Canalul colector Nicolae Buescu. Aceasta
pentru că, într-o largă măsură, viaţa noastră, a tuturor, nu e altceva decât un canal în care
se scurg toate murdăriile şi care niciodată nu se poate spăla de zoaie.”15
Nu trebuie uitate nici personajele „postișe”, așa cum le numește Cioculescu16:
studenta prostituată, bolnavă de tuberculoză și, mai ales, rusoaica Natașa, fiica de general
devenită pensionară a aceluiași stabiliment, personaj de mucava care declanșează un
torent de clișee: „Am cumpărat un samovar şi mai cu seamă acum, când a venit iarna,
fiecare ceas petrecut în tovărăşia ei în faţa paharului cu ceai, mi-aduce aminte de o pagină
din literatura rusă.”17
Cu toate scăderile sale, opera acestui scriitor manifestă totuși destul calități despre
care vom vorbi în continuare. Câteva cuvinte, mai întâi, în favoarea disponibilității lui C.
Ardeleanu de a se exersa în formule prozastice diverse. Cea mai temeinic însușită este,
desigur, școala reportajului. Deși G. Călinescu le bagateliza18, incursiunile documentare
ale lui Ardeleanu în medii inedite pentru imaginarul literar românesc de la acea dată
(viața lipovenilor din satul Vâlcov în Pescarii sau cea a minerilor de la Anina în Viermii
pământului) cartografiază teritorii încă neexplorate ale spectrului literar românesc din
deceniul al patrulea al secolului trecut. În cronica la Pescarii, Petre Pandrea, care atașează
acest tip de roman populismului19, îi recunoaște lui C. Ardeleanu meritele în impunerea
genului, la noi, „printr-o fericită potriveală cu temperamentul scriitorului. Ele [romanele
Viermii pământului și Pescarii – n. A.F.] corespund în orice caz și cu necesitățile vitale ale
actualei faze a literaturii române, dacă și trebuie să admitem că între literatură și societate
sunt legături indelebile.”20 Despre romancierul populist C. Ardeleanu scrie și Șerban
Cioculescu în foiletonul său la apariția Viermilor pământului: „un romancier popular, un
romancier populist. Primul termen îmbrățișează factorul obiectiv, alegerea mediului său
preferat; celălalt termen vizează factorul subiectiv: atitudinea afectivă și simpatică a

15
C. Ardeleanu, Casa cu fete, Editura Cugetarea, București, 1931, p. 140.
16
Șerban Cioculescu, „C. Ardeleanu: Casa cu fete, roman”, în op. cit., p. 2.
17
C. Ardeleanu, Casa cu fete, p. 179.
18
„Scriitorul însuși, înțelegând în sensul cel mai îngust naturalismul, merge să se «documenteze». Îl vedem chiar,
pe coperta cărții, îmbrăcat în costum de miner și mânjit pe față de cărbuni. Ce poate observa la fața locului un
scriitor? Fondul unui roman este eternul omenesc, iar marele creator se naște cu observația.” (G. Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, p. 691)
Nici în viziunea Mihail Sebastian, Pescarii nu punctează la impresia estetică, interesul romanului fiind pur
documentar („Literatura în anul 1934”, în Rampa, anul XVIII, nr. 5092, 2 ianuarie 1935, p. 4).
19
„În această privință, d. C. Ardeleanu urmează cu fidelitate destinul maestrului său Zola, dizolvat astăzi ca un
bolovan de sare în particule răspândite în apa chioară a enervantului psihologism literar francez, pentru a-i
împrumuta un gust oarecare sub numele de populism.” (Petre Pandrea, „C. Ardeleanu, Pescarii, roman”, în
Adevărul literar și artistic, anul XIII, seria a II-a, nr. 698, 22 aprilie 1934, p. 7, apud. Atitudini și controverse,
ediție îngrijită și prefață de Gh. Epure, Editura Minerva, București, 1982, p. 487)
20
Ibid., p. 488.

191
 ISSUE NO. 28/2022

scriitorului.”21 În al doilea rând, criticul situează, la fel de just, sfera de interes a romanelor
sale în afară romanului tradiționalist și tendențios (de felul Ciocoilor vechi și noi sau a
Întunecării lui Cezar Petrescu). Neilustrată prin mari creații și marginalizată de critica
estetică a perioadei interbelice, proza populistă s-a menținut într-un relativ anonimat
până la reanimarea sa, pe coordonate ideologice implacabile, două decenii mai târziu.
Absorbind influențe de pretutindeni, C. Ardeleanu surprinde prin apetența de a-și
apropria cu naturalețe diverse formule inovatoare. Astfel, eroul din Viață de câine (roman
scris la persoana I), care vagabondează, înfometat și zdrențăros, pe străzile orașului, își
autoimpune o percepție deformantă a realității crunte. Aceasta devine, prin spiritualizare
(dar, de fapt, sub efectul halucinogen al foamei), prilej de beatitudine și exaltare. Cu toate
că păstrează o amprentă socială care acaparează, la răstimpuri, prim-planul, exuberanța
trăirii amintește, într-o oarecare măsură, de experiențele descrise în romanele
prozatorilor din generațiile mai tinere – Constantin Fântâneru sau Octav Șuluțiu.
O altă dovadă a capacității de adaptare a acestui prozator din eșalonul valoric
secund la eforturile de înnoire ale romanului românesc este evidentă în Am ucis pe
Dumnezeu. Pictorul Adrian, un Raskolnikov bucureștean (asemănare remarcată de mai
toți criticii) evoluează – într-un scenariu insuficient elaborat, e drept – nu doar în
ambianța trepidantă a Căii Victoriei și a Capșei anilor 1920, ci și în compania cosmopolită
formată din soții Vidrașcu – Iorgu și Eleanor – și sora celei din urmă, Mabel.
Alteori, pentru a încheia, găselnița este pur formală: pe parcursul câtorva pagini,
în scopul accelerării tempoului, narațiunea împrumută caracterul grafic – și telegrafic – al
jurnalului: „7 octomvrie. Ziua de ieri se repetă și azi, cu mici variațiuni de interior. Mabel
croșetează. Eleanor citește, iar Vidrașcu și Adrian schimbă figurile la șah... 8 octomvrie. La
fel...”22 etc.
Nicolae Manolescu stabilea undeva următoarele şase trăsături care se regăsesc, în
totalitate sau parțial, în proza naturalistă: 1) psihologia morbidă; 2) instinctualitatea
tulbure; 3) compasiunea; 4) studiul de moravuri; 5) teza; 6) măreţia tragică23. Căutând să
identificăm aceste caracteristici în cele trei romane discutate aici mai pe larg, vom ajunge
la următorul rezultat: Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa: 1, 2, 3, 5. Am ucis pe Dumnezeu: 1,
2, 3, 5. Casa cu fete: 1, 2, 3, 4, 5.
Se poate lesne observa cum scriitorul eșuează pe linie în tentativa de a elibera în
cititor senzaţia măreţiei tragice. Comentând, în Istoria literaturii române contemporane,
romanul Diplomatul, tăbăcarii și actrița, E. Lovinescu considera că acumularea detaliilor,
deşi prodigioasă, nu este suficient de abundentă ,,pentru a trezi poezia şi simbolul ce
aţipesc în imponderabilitate. Stâncă de care se lovesc, de altfel, mai toţi realiştii ticniţi,
dominaţi şi îngropaţi sub movila micilor lor notaţii, din care nu se mai pot ridica. Pentru
a da o semnificaţie acestei pulberi necurate, trebuie intensificată până la înălţarea ei la

21
Șerban, Cioculescu, „C. Ardeleanu: Viermii pământului”, în Adevărul, anul XLVII, nr. 15174, 25 iunie 1933, p.
1-2.
22
C. Ardeleanu, Am ucis pe Dumnezeu, p. 169-170.
23
Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau Utopia cărții, Editura Eminescu, București, 1976, p. 26.

192
 ISSUE NO. 28/2022

poezie.”24 În asta constă marea artă a lui Zola. Oprit la jumătate de drum în acumularea
detaliilor copleşitoare şi nevizitat de duhul poeziei bubelor şi a mucegaiului, ,,realismul
obişnuit se târăşte într-o platitudine şi vulgaritate ce încătuşează desfăşurarea forţelor
sufleteşti, singurele ce interesează.”25
Remarcile destul de severe ale lui Lovinescu referitoare la romanul de debut, în
general apreciat în majoritatea cronicilor „la cald”, nu pot fi extinse, din perspectiva
actuală, asupra întregii proze a scriitorului, cu excepția Casei cu fete, fără discuție cea mai
slabă carte a lui. Lăsând deoparte scrierile populiste – menționabile –, în care este un
deschizător de drumuri, considerăm că C. Ardeleanu rămâne la bursa valorilor literare
mai cu seamă prin romanele Am ucis pe Dumnezeu (1929) și Viață de câine (1937), în care
semnificația textului, decuplată de la tematica socială tocmai în favoarea intensificării
lirice și simbolice, izbutește să reliefeze personalități de o relativă complexitate și
profunzime. Măcar mulțumită lor, acest prozator „de raftul al doilea” ar merita, poate, o
mai atentă reconsiderare.

Bibliografie
- Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, vol. I, Antologie, text îngrijit, sinteze
bibliografice şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, București, Editura Minerva, 1985
- Ardeleanu, C., Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa, Bucureşti, Editura Romcart, 1994
-Ardeleanu, C., Am ucis pe Dumnezeu, București, Editura Cartea Românească, 1929
- Ardeleanu, C., Casa cu fete, București, Editura Cugetarea, 1931
- Cioculescu, Șerban, „C. Ardeleanu: Casa cu fete, roman”, în Adevărul, anul XLIV, nr. 14475, 7
martie 1931, p. 1-2, rubrica „Cronica literară”.
- Cioculescu, Șerban, „C. Ardeleanu: Viermii pământului”, în Adevărul, anul XLVII, nr. 15174, 25
iunie 1933, p. 1-2, rubrica „Cronica literară”.
- Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația Regală
pentru Literatură și Artă, 1941
- Călinescu, G., Opere, Publicistică, I (1920-1932), Ediție coordonată de Nicolae Mecu. Text îngrijit,
note și comentarii de Nicolae Mecu, Oana Soare, Pavel Țugui și Magdalena Dragu. Prefață de Eugen
Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2006
- Constantinescu, Pompiliu Scrieri, I, ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, cu o prefață de
Victor Felea, București, Editura pentru literatură, 1967
- Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, în Opere, II, Ediție coordonată de Nicolae
Mecu. Text îngrijit, note și comentarii de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcaș, Nicolae Mecu și
Daciana Vlădoiu. Introducere de Eugen Simion, București, Editura Fundaţiei Naţionale pentru
Ştiinţă şi Artă, 2015
- Manolescu, Nicolae, Sadoveanu sau Utopia cărții, București, Editura Eminescu, 1976
- Sebastian, Mihail „Literatura în anul 1934”, în Rampa, anul XVIII, nr. 5092, 2 ianuarie 1935, p. 4
- Pandrea, Petre, Atitudini și controverse, ediție îngrijită și prefață de Gh. Epure, București, Editura
Minerva, 1982
- Sebastian, Mihail, Opere, V. Publicistică (1933-1934), Ediție coordonată de Mihaela
Constantinescu-Podocea. Text ales și stabilit, note, comentarii și variante de Mihaela
Constantinescu-Podocea și Oana Safta, București, Academia Română, Fundația Națională pentru
Știință și Artă, 201

24
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, în Opere, II, Ediție coordonată de Nicolae Mecu. Text
îngrijit, note și comentarii de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcaș, Nicolae Mecu și Daciana Vlădoiu.
Introducere de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015, p. 217.
25
Idem.

193
 ISSUE NO. 28/2022

ANGLICISMS IN THE ROMANIAN MEDIATIC LANGUAGE DURING

PANDEMIC

Mihaela MUREȘAN
Assoc. Prof. PhD., Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca

Abstract: There are several varieties of anglicisms used in the Romanian mediatic language and some
of them are quite necessary, at the same time another category of them are totally useless, because
there already exist Romanian words with clearly used and defined semantics. Therefore, speakers
and journalists should abide by the lingvistic rules. The Romanian mediatic language uses a new
category of anglicisms which appeared during pandemic.

Keywords: anglicisms, mediatic language, vocabulary, anglicisms invasion, linguistic fashion

Limbajul mediatic românesc utilizează foarte multe anglicisme, indiferent de

domeniile abordate (sportiv, economic, financiar, politic etc.). Cuvintele preluate din
limba engleză au scopul fie de a desemna termeni şi acţiuni noi, fie de a îmbogăţi
vocabularul limbii române prin sensurile noi, aduse ca rezultat al modernizării şi evoluției
societăţii.
Pe lângă nevoia de a desemna anumite realități extralingvistice noi, sunt utilizate
în mod voit unele cuvinte englezeşti, chiar dacă există un corespondent al lor în limba
română. Folosirea intenţionată a anglicismelor, cu toate că unele au traducere
românească, sugerează existenţa unei mode lingvistice, așa cum subliniază lingvistul
Gligor Gruiță, care este de părere că aceasta poate fi percepută ”prin analogie cu cea
vestimentară, întrucât și aici funcționează același joc între imuabil și efemer, între
aventura novatoare și cumințenia tradiționalistă, în aceeași atmosferă de mimetism
frenetic, dar și de contestare vehementă. Ca și în vestimentație, nu tot ce <<se poartă>>
la un moment dat este bun, corect și frumos, dar nici nu trebuie automat respins orice iese
din obișnuința noastră lingvistică sau contravine gustului personal.” (Gruiță, 2006, p.9).
Mass-media reprezintă un factor principal în influențarea vorbitorilor de rând, iar
limbajul mediatic românesc oglindeşte fenomenul invaziei de anglicisme în fondul lexical
al limbii române. Prin utilizarea frecventă a anglicismelor în articolele de presă, se
conturează o trăsătură aparte a limbajului jurnalistic: acesta reflectă întru totul tendințele
firești ale vorbitorilor români și dezvăluie dinamica limbii române, inclusiv cea generată
de folosirea anglicismelor. Așadar, limbajul mediatic reprezintă o veritabilă modalitate de
sondare a ”pieții lingvistice” (Gruiță, 2006, p.9).
Numeroase cuvinte englezeşti sunt utilizate de vorbitori, cu intenţia de a atrage
atenţia asupra încărcăturii mesajului formulat și enunțat, și din dorința de a transmite un
mesaj interesant şi familiar. Însă, prin utilizarea frecventă a acestor anglicisme, uneori se
ajunge la un abuz lingvistic și la folosirea incorectă a termenilor preluați din limba
engleză. De cele mai multe ori, din dorinţa de a transmite informaţii numeroase în cât mai
puţine cuvinte şi într-o formă aparte, astfel încât să se atragă atenţia asupra mesajului
emis, sunt preferate anglicismele conotative sau de lux, deși acestea sunt cele inutile, care

194
 ISSUE NO. 28/2022

au traducere românească, utilizarea lor nefiind necesară. În cazul în care utilizarea unui
anglicism este necesară, este evident faptul că termenul preluat din limba engleză nu are
corespondent românesc, fiind un anglicism denotativ sau necesar. Motivele pentru care
vorbitorii români manifestă o înclinație pentru împrumuturile englezeşti sunt
numeroase: forma scurtă a anglicismului/expresiei englezești, economie de limbaj,
registru lingvistic internaţional, conotații multiple, expresii favorite, modă lingvistică etc.
”Ospitalitatea românilor față de noutățile lexicale de import” (Gruiță, 2006, p.15)
generează fenomenul de invazie a anglicismelor în vocabularul limbii române.
Anglicismele folosite sunt diverse şi acoperă domenii variate, în funcţie de sfera de
activitate a utilizatorilor. De pildă, limbajul tinerilor cuprinde anglicisme simple sau
compuse (club, poster, ok, sms, antiperspirant, interviu, job, sales, cool, trendy, week-end,
happy-end, on-line etc.), dar şi expresii frazeologice, locuţiuni sau sintagme (all right, all
day, that’s it, glamour girl, best seller, must have). Lingvista Rodica Zafiu este de părere că:
„În momentul de faţă, influenţa englezei asupra limbii române e atît de puternică şi de
vizibilă, încît pune în umbră orice altă sursă de împrumuturi lexicale, de calcuri semantice
şi frazeologice. În domeniul financiar, al tehnologiei moderne, al calculatoarelor, al
divertismentului (muzical, cinematografic, sportiv), al produselor de consum,
englezismele sînt tot mai curente; ele pătrund în română deopotrivă în scris şi în oralitate,
conservîndu-şi chiar diversificarea stilistică, plasarea diferenţiată (de la limbajele de
specialitate pînă la argourile adolescentine)”1. Totodată, renumita lingvistă afirmă că
anglicismele necesare trebuie utilizate în conformitate cu semantica lor, iar termenii
cărora li se atribuie noi sensuri din afara normei, printr-o traducere forțată, ar trebui
evitați: ”Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult purele împrumuturi din engleză –
care se adaptează până la urmă -, cât acele calcuri – imitări de structuri din engleză – care
intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele și care modifică structurile existente ale
limbii, combinațiile de cuvinte.”2.
Motivele folosirii anglicismelor în limbajul firesc şi uzual al tinerilor sunt generate
de: dorința de diversitate a exprimării, creativitatea lingvistică, economia limbajului,
multitudinea de expresii, parafrazarea unor idoli şi nevoia de a completa anumite goluri
lexicale din limba română – comparativ cu structurile existente în limba engleză. În acest
context, lingvista Adriana Stoichiţoiu-Ichim subliniază că: „Argoul elevilor şi studenţilor,
în general, se caracterizează, printr-un pitoresc aparte, în care funcţia criptologică este
pusă în umbră de creativitatea lingvistică, fantezia şi umorul prin care se exprimă spiritul
de frondă propriu vârstei.ˮ (Stoichiţoiu-Ichim, 2001, p. 133). Așadar, este vorba de o
avalanșă de cuvinte împrumutate sau de împrumut, care pătrund sau au intrat deja în
fondul lexical al limbii române și implicit în limbajul mediatic românesc.

1
Rodica Zafiu, Între franceză și engleză, http://www.romlit.ro/ntre_francez_i_englez
2
Noua limbă a românilor. Lingvista Rodica Zafiu explică, la Interviurile Gândul, cum am ajuns să vorbim și să
înjurăm ”ROMGLISH”, https://www.gandul.ro/interviurile-gandul/noua-limba-a-romanilor-lingvista-rodica-
zafiu-explica-la-interviurile-gandul-cum-am-ajuns-sa-vorbim-si-sa-injuram-romglish-13874343

195
 ISSUE NO. 28/2022

Definiţia împrumutului se regăsește în DEX3 astfel: ÎMPRUMÚT, împrumuturi, s. n.

1. Faptul de a (se) împrumuta; (concr.) obiect sau sumă de bani împrumutată. 2. Cuvânt,
construcție lexicală etc. luată din altă limbă; împrumut lingvistic.
Un cuvânt extrem de des utilizat este coronavirus. Datorită compunerii cuvântului,
prin îmbinare/sudare după topica englezească, precum și datorită faptului că termenul a
pătruns în vocabularul limbii române prin filieră engleză, este un anglicism care se pare
că este necesar, dată fiind utilizarea lui la nivel global, în contextul pandemiei.
Sensul termenului este cuprins în DEX: „coronavirus s. n. Virus zoonotic din
familia Coronaviridae, responsabil pentru diverse afecțiuni respiratorii la om,
caracterizat prin structură ARN monocatenară și înveliș de glicoproteide cu formă
amintind de coroana solară. Din engl. coronavirus.”
O traducere a termenului în limba română ar genera atât o topică obiectivă de tipul
virus/virusul corona, cât și utilizarea a două cuvinte distincte. Acest lucru ar produce, în
mintea vorbitorilor, anumite diferențe (chiar semantice) în ceea ce privește nivelul de
percepție a termenului. Fiind vorba de un virus care circulă la nivel global, este important
ca termenul utilizat pentru definirea realității extralingvistice să fie unul comun pentru
toți cei care îl folosesc. În acest fel, realitatea lingvistică devine numitorul comun al
vorbitorilor. Așadar, varianta englezească coronavirus este mai avantajoasă și aduce mai
multă precizie în mintea vorbitorilor.
În ceea ce privește ”românizarea” acestui anglicism, acesta s-a adaptat fonetic și
grafic.
Se observă că, din punct de vedere grafic, cuvântul își păstrează forma din engleză
în totalitate, iar din punct de vedere fonetic, se rostește în limba română la fel cum se scrie.
Vorbitorii nativi de limbă engleză pronunță cuvântul virus în conformitate cu fonetica
limbii lor materne [vairăs] [vʌɪrəs], iar termenul corona are aproape aceeași pronunțare
ca în limba română. Pentru vorbitorii români, pronunțarea anglicismului coronavirus
precum în limba engleză este o eroare, deoarece limba română are un caracter
preponderent fonetic. Hipercorectitudinea (Cesereanu, coord., 2003, p. 85) reprezintă o
capcană lingvistică pentru vorbitorii români care utilizează anglicismul în forma în care a
fost preluat din limba engleză.
Un alt anglicism des întâlnit de-a lungul pandemiei și folosit mai ales la începutul
său este termenul lockdown. Fiind un cuvânt nu chiar atât de utilizat precum anglicismul
coronavirus, încă nu se regăsește o explicație a sa în DEX, dar poate fi tradus prin termenul
carantină, care, conform DEX-ului, are următoarea semnificație: „CARANTÍNĂ s. f. 1. Punct
sanitar pentru cercetarea și izolarea persoanelor, vaselor sau mărfurilor venite dintr-o
regiune bântuită de o epidemie. ♦ Izolare preventivă a unei persoane sau a unei
colectivități care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune
unde există o epidemie. ◊ Carantină fitosanitară = complex de măsuri cu caracter
preventiv, luate pentru a se opri pătrunderea bolilor sau a dăunătorilor plantelor sau a
unor buruieni din alte țări și pentru a se limita răspândirea acestora. ♦ Restricție aplicată

3
DEX: Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1975.

196
 ISSUE NO. 28/2022

în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. 2. Fig. Izolare. – Din rus.
Karantin”.
Datorită faptului că anglicismul lockdown are corespondent în limba română, și
încă unul chiar foarte cunoscut, utilizarea lui în presă în varianta englezească îl trimite în
categoria anglicismelor de lux. Acestea, de obicei, sunt folosite pentru a impresiona sau
poate chiar pentru a șoca pe moment, oferind o diversitate aparte materialului mediatic.
Anglicismele din această categorie (conotativele) sunt chiar inutile, slab justificate sau
chiar dăunătoare limbii.
În cazul englezescului lockdown, termenul reconstituie o dublare a cuvântului din
limba română și nu aduce nimic nou din punct de vedere semantic. Este asimilat
incomplet, păstrându-și în totalitate forma din limba engleză, întocmai pentru că este un
cuvânt inutil în limba română. Fiind un anglicism ”crud” și inflexibil, este folosit ca atare,
în forma sa fixă, chiar și în situațiile în care norma cere articularea acestui substantiv. În
cazul articolului hotărât, acesta este primit de anglicism alături de cratimă: lockdown-
ul/ului – situație care contravine regulilor limbii române. S-ar putea folosi foarte ușor și
fără probleme corespondentul în limba română, fără complicația scrierii și citirii variantei
englezești. Totodată, acest anglicism nu este adaptat grafic și nici fonetic, deoarece nu se
pronunță întocmai cum se scrie, chiar dacă este format prin sudarea a două cuvinte
englezești destul de cunoscute: lock și down. Citirea și pronunțarea anglicismului poate fi
mai dificilă pentru cei care nu cunosc sau nu stăpânesc bine limba engleză. Adaptarea
fonetică și grafică a acestui anglicism nu a avut loc încă. Motivația utilizării lui la scară
largă de către români constă în faptul că termenul a fost rapid diseminat de mass-media,
la nivel global, devenind, astfel, un fond de cunoștințe comun, care semnifică situația dată
de contextul pandemic.
Trustul de presă Digi24 a folosit destul de des anglicismul lockdown
(https://www.digi24.ro/eticheta/lockdown), însă într-un mod mai puțin consecvent.
Spre exemplu, în articolul intitulat Cum a răspuns poliția britanică, chemată să
investigheze petrecerea cu alcool la care a luat parte Boris Johnson în timpul lockdownului
(https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/cum-a-raspuns-politia-britanica-chemata-sa-
investigheze-petrecerea-cu-alcool-la-care-a-luat-parte-boris-johnson-in-timpul-
lockdownului-1802093), anglicismul lockdown este utilizat în mod diferit, atunci când
cuvântul se află în cazurile Genitiv și Dativ. După cum se poate observa în titlul articolului,
scrierea anglicismului este realizată în conformitate cu normele actuale, aflate în vigoare
pentru toate substantivele existente în fondul lexical românesc. Or, acest anglicism nu este
încă acceptat de normă ca fiind un cuvânt existent în vocabularul limbii române. În corpul
de text al aceluiași articol, anglicismul în cauză este scris diferit, deși este folosit în cadrul
aceleiași sintagme: Și parlamentarii britanici au cerut implicarea poliției în ancheta privind
petrecerile care ar fi avut loc în Downing Street 10 în timpul lockdown-ului.
Evenimentul Zilei utilizează varianta corectă de scriere a formei de singular
articulat pentru acest anglicism, în expresii precum lockdown-ul planetar
(https://evz.ro/exclusiv-se-va-introduce-lockdown-ul-planetar-avertisment-fara-
precedent-video.html) , era impus lockdown-ul (https://evz.ro/petrecere-organizata-de-
cabinetul-premierului-boris-johnson-in-plin-lockdown-un-nou-scandal-la-nivel-inalt-in-

197
 ISSUE NO. 28/2022

marea-britanie.html) . Pe aceeași poziție se află și publicația Adevărul, care folosește

aceleași variante de scriere: consecințele lockdown-ului, lockdown-ul ne-a fost prezentat
(https://adevarul.ro/news/societate/consecintele-lockdown-ului-o-masura-imorala-
panicarda-facut-mai-rau-1_61d4c71c5163ec4271510ba0/index.html).
În ceea ce privește marcarea formei de plural a acestui anglicism, există această
tendință. De pildă, publicația Digi24 utilizează varianta de plural în sintagme precum din
timpul lockdown-urilor, lockdown-uri succesive
(https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/britanicii-s-au-accidentat-mai-mult-
si-au-avut-nevoie-de-spitalizare-in-urma-activitatilor-populare-din-timpul-lockdown-
urilor-1789667) și marchează, astfel, statutul de anglicism ”crud” al termenului. Aceleași
formule de plural sunt întâlnite și în articolele din cadrul publicației Adevărul, cu exemple
ca: șase lockdown-uri (https://adevarul.ro/news/sport/australia-revolta-ce-rusine-
avut-sase-lockdown-uri-djokovici-sut-stomac-
1_61d568b45163ec427154effc/index.html)
Un alt anglicism din sfera pandemică, apărut în timpul derulării campaniilor de
vaccinare, este drive–thru/ drive-through. Conform dicționarelor4, drive-through
reprezintă locul unde ți se pot oferi servicii (culinare, bancare, medicale), fără să cobori
din mașină. Anglicismul a fost preluat ca atare, însă inclus în sintagma vaccinare drive-
thru/drive-through. Expresia este formată dintr-un cuvânt românesc și două cuvinte
englezești: verbul drive și prepoziția thru (preluată din engleza americană), sau through
(preluată din engleza britanică). Varianta thru este o licență americană pentru scrierea
sau vorbirea informală, colocvială; datorită principiului economiei de limbaj, această
variantă pare a fi preferată în locul variantei through, care este cea oficială, normativă. În
alt dicționar5, prepoziția thru este acceptată ca fiind o variantă informală a prepoziției
through.
Traducerea expresiei complete ar fi vaccinare din mașină, însă este preferată și
utilizată în limbajul mediatic varianta care include anglicismul format prin alăturarea cu
cratimă a celor două cuvinte englezești.
Nu este un anglicism adaptat fondului lexical românesc, datorită specificului
fonetic și grafic, care nu permite realizarea pronunției românești. Folosirea și înțelegerea
lui este destinată mai mult publicului tânăr, cunoscător al limbii engleze. Nu este adaptat
nici grafic, nici fonetic, se pronunță ca în limba engleză, neexistând o formă românizată.
Anglicismul este utilizat în ambele variante de scriere a prepoziției. Digi24
cuprinde articole în care este utilizată prepoziția din engleza britanică, în exemple
precum: Primul centru de vaccinare drive-through din Capitală se deschide joi
(https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/primul-centru-de-vaccinare-drive-through-
din-capitala-se-deschide-joi-nu-este-nevoie-de-programare-1511771), ...e al doilea
centru de imunizare de tip drive-through deschis...( https://www.digi24.ro/stiri/cu-
taxiul-la-vaccinare-fara-programare-in-cluj-napoca-am-venit-cu-bicicleta-si-mi-s-a-

4
Longman Dictionary of Contemporary English, 5th edition, new edition for advanced learners, edited by Pearson
Education Limited, Edinburgh Gate, Essex, England, 2009
Macmillan Essential Dictionary for Learners of English, Bloomsbury Publishing Plc, 2003
5
Webster’s New Collegiate Dictionary, G.&C. Merriam Co., USA, 1974

198
 ISSUE NO. 28/2022

recomandat-sa-iau-un-taxi-1509679). În alte articole, se regăsește prepoziția preluată din

engleza americană: Coadă la centrul drive-thru din Capitală
(https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/coada-la-centrul-drive-thru-din-capitala-
baciu-e-mult-mai-util-si-la-indemana-exista-doze-pentru-toti-cei-care-vor-sa-se-
vaccineze-1512581), Centru drive-thru deschis sâmbătă...
(https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/vaccinare-la-2-145-de-metri-centru-
drive-thru-deschis-sambata-in-cel-mai-inalt-punct-de-pe-transalpina-1586957).
Publicațiile Adevărul și Evenimentul Zilei utilizează, de asemenea, ambele variante
de scriere a prepoziției englezești: Cel mai eficient centru de vaccinare drive-thru din țară
se redeschide... (https://adevarul.ro/locale/galati/cel-mai-eficient-centru-vaccinare-
drive-thru-tara-redeschide-mii--persoane-stau-cozi-imunizeze-
1_61768d2e5163ec4271c977fc/index.html), S-a deschis centrul de vaccinare drive-
through din Capitală (https://adevarul.ro/news/bucuresti/centru-vaccinare-drive-
through-constitutiei-7_608a64925163ec4271808ea1/index.html); Succes pentru centrul
drive-thru din Piața Constituției (https://evz.ro/ideea-crearii-unu-centru-de-vaccinare-
drive-thru-a-dat-roade-mai-mult-de-o-persoana-imunizata-pe-minut.html), Vaccinare
fără programare. Centru drive-through în centrul Bucureștiului
(https://evz.ro/vaccinare-fara-programare-centru-drive-through-in-centrul-
bucurestiului.html).
Așadar, există o inconsecvență a limbajului mediatic în utilizarea acestui tip de
anglicism.
O altă expresie care este extrem de utilizată în limbajul jurnalistic este testare/test
RT-PCR, iar această sintagmă conține o denumire abreviată după topica englezească.
Așadar, este vorba de un anglicism provenit din abrevierea unei denumiri: real-time
polymerase chain
reaction. În limba română, sensul expresiei englezești este următorul: real-time
este tradus ca timp real, iar polymerase chain reaction ca reacție în lanț a polimerazei,
traducerea generală fiind reacție în lanț a polimerazei în timp real.
RT-PCR este un anglicism din categoria celor conotative, deoarece are un echivalent
în limba română, dar varianta englezească, abreviată, este cea utilizată la scară largă în
limbajul mediatic. Nici acest anglicism nu este unul asimilat de limba română, adaptarea
grafică fiind datorată formei de acronim. Pronunțarea se face după citirea literelor ca în
limba engleză.
Booster este un alt anglicism care a intrat recent în limbajul mediatic românesc.
Conform dicționarului6, termenul englezesc reprezintă o cantitate mai mică a unui
medicament care sporește efectul celui administrat anterior și care protejează în
continuare organismul împotriva unei boli/îmbolnăviri. Anglicismul ar putea fi înlocuit
cu sintagma românească al doilea rapel sau a treia doză, însă este preferat cuvântul
englezesc. Limbajul mediatic impune o frecvență ridicată a utilizării anglicismului:
Certificatul COVID valabil doar cu doză booster

6
Longman Dictionary of Contemporary English, 5th edition, new edition for advanced learners, edited by Pearson
Education Limited, Edinburgh Gate, Essex, England, 2009

199
 ISSUE NO. 28/2022

(https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/certificatul-covid-valabil-doar-cu-doza-
booster-pentru-intrarea-in-tara-va-fi-adoptat-saptamana-aceasta-spune-ministrul-
rafila-1823973); Studiu: Doza booster de la Moderna împotriva Omicron nu ar fi necesară
(https://adevarul.ro/sanatate/medicina/studiu-doza-booster-moderna-omicron-nu-
necesara-1_61fe636d5163ec4271953822/index.html). Pentru varianta sa de singular
articulat, anglicismul este utilizat, de cele mai multe ori, într-un cuvânt: boosterul pentru
adolescenți (https://www.digi24.ro/stiri/externe/sua-autorizeaza-boosterul-pentru-
adolescenti-1790141), însă este folosit și în varianta de scriere cu cratimă: booster-ul
pentru Omicron (https://www.g4media.ro/este-posibil-sa-nu-fie-necesar-booster-ul-
pentru-omicron-dezvoltat-de-moderna-un-studiu-pe-maimute-a-fost-realizat-in-statele-
unite.html).
Așadar, și acest ultim anglicism exemplificat este extrem de folosit în articolele
mediatice românești.
Cu toate acestea, anglicismul este unul conotativ, deoarece există termenul rapel în
limba română.
În concluzie, asistăm la un fenomen de pătrundere masivă a anglicismelor în
limbajul mediatic românesc și în cel vorbit, iar unele dintre aceste cuvinte englezești se
află în plin proces de intrare în fondul lexical al limbii române, fiind utilizate pe scară largă
de către vorbitori.
Lingvista Mioara Avram subliniază faptul că ”anglicismele din româna actuală
trebuie privite și studiate – în toată complexitatea lor – ca orice alte categorii de cuvinte
[...] Necesare și chiar urgente sunt acțiunile de înregistrare și de descriere a anglicismelor
din punctul de vedere al limbii române, de normare și de explicare pentru a se asigura
utilizarea lor corectă și unitară; de asemenea este necesară observarea gradului de
folosire.” (Avram, 1997, p.29).

Bibliografie:
Avram, Mioara, 1997, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, Editura Academiei
Cesereanu, Ruxandra, coord., 2003, Curente și tendințe în jurnalismul contemporan, Cluj-Napoca,
Editura Limes
Gruiţă, Gligor, 2006, Moda lingvistică 2007, Piteşti, Paralela 45
Soichiţoiu-Ichim, Adriana, 2001, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,
creativitate, Bucureşti, Editura ALL
Izvoare și lucrări de referință:
Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1975
Longman Dictionary of Contemporary English, 5th edition, new edition for advanced learners,
edited by Pearson Education Limited, Edinburgh Gate, Essex, England, 2009
Macmillan Essential Dictionary for Learners of English, Bloomsbury Publishing Plc, 2003
Webster’s New Collegiate Dictionary, G.&C. Merriam Co., USA, 1974
Site-uri utilizate:
https://www.digi24.ro/
https://adevarul.ro/
https://evz.ro/
https://www.g4media.ro/
https://www.gandul.ro/
https://www.romlit.ro/

200
 ISSUE NO. 28/2022

FROM BIOGRAPHY TO THE WORKS OF OCTAVIAN PALER

Cristina-Eugenia BURTEA-CIOROIANU
Assoc. Prof., PhD, University of Craiova

Abstract: This article provides an image of the life and work of the writer Octavian Paler, who enjoys
even after death a great consideration among the reading public. Given the complexity of the
personality of the writer Octavian, we considered it necessary but also interesting to bring to the fore
the personal and literary events in his life. The realization of an analytical research on the life and
work of this writer is summarized in a portrait of the writer Octavian Paler, after a labyrinthine
journey of his biography and work. It emerges from the lights and shadows of his own life and his
writings. The author of the Cordial Polemics, as it was already mentioned, is characterized by the
Latin clarity, the clearness of reflection, the homogenity of the discourse, as well as by the steadiness
he displays while trying to fulfil his objectives. Octavian Paler is characterized by an impulse of
communication, as well as by the trust in words. He is actually a “Don Quixote” of the need to express
himself by a harsh criticism, by the oratorical eloquence and the pathos of argumentations and
persuasion assumed primarily as a moral state of existence. The writer, the essayist, the journalist
Octavian Paler finally remains a moralist intransigent at the social level, a skilled rhetor, doubled by
a subtle stylist at the literary level, an incurable skeptic and a structural pessimist at the level of
personal psychology.

Keywords: biography, speech, work, Octavian Paler, writer

Introdution
An in-depth understanding of Octavian Paler's work and personality includes, in
fact, a review of his volumes with brief considerations on them. Therefore, in this article
are developed the most significant moments in the life and work of Octavian Paler, with
emphasis on the biographical elements of interest for his subsequent evolution treated
extensively in his books: Life as a Bullfight, The Desert Forever and Self-Portrait in a Broken
Mirror.
As far as the authorʼs biography is concerned, we have insisted on the universe of
the writerʼs childhood, that left its mark on his existence, as everything started and ended
with Lisa, his birth place. A native of Transylvania, his introverted nature, overflowing
with melancholies and existential anguishes was going to be clearly perceptible within
the later misfit, that exorcizes oneʼs anxieties by writing, turning them into literature.
Made up of lights and shadows, of a sum of contraries, Octavian Paler permanently
oscillates between an existential Scylla and Charibda. As to the writerʼs work, we have
observed the chronological criteria, following the steps made through the labyrinth of
creation, articulating the moments concerned with the acknowledgement of his value,
when he received several prizes from the Writersʼ Union of Romania or the Romanian
Academy. We have also emphasized those moments when, Octavian Palerʼs life swang in
the balance as to certain choices he had to make or adumbrated by important positions
[director of the Romanian Television (1965-1968), vicepresident of the Radiodiffusion
(1968-1970), editor-in-chief at “România liberă” (1970-1983), deputy member of Central

201
 ISSUE NO. 28/2022

Committee of the Romanian Communist Party (1974-1978)], which was not to be

neglected during the communist period.

Elements of the biography and work of the writer Octavian Paler

The writerʼs origins are deeply rooted in the land of Lisa, Făgăraş County, where
he was born on the 2nd of July, 1926, his eyes almost always closed, in search of
introspection: “We close our eyes and start searching for our roots” (The definition of
introspection) [1].
His parents, Alexandru and Ana Paler, people for whom life embodied a mission,
that were not concerned with the issue of posterity, but only cared for tomorrow, wanted
their son to become “under secretary of state,” as his father dreamed, or “a priest,” as the
mother, a religious character, hoped. Consequently, in the autumn of 1937, forced to grow
away from his little paradisiacal universe called Lisa, there where nothing ever happened,
finds it vey difficult to become familiar with the atmosphere specific to Bucharest, where
he was going to study for seven years at “Spiru Haret” highschool, period that he calls “the
most pallid, dull, colorless in my life” [2]. According to his own confessions, “ (...) I was
born old-fashioned. Too sentimental, too emotional for Lisa. And much too conservative
for Bucharest,” [3] the result being a process of “urbanization,” hardly accepted by the
writer.
Moving from one boarding school to another, and finally to “uncle George,” his
motherʼs brother and the intellectual of the family, (he was the deputy director of the
highschool and a Romanian language teacher), the young Octavian Paler was going to
discover the most important libraries in Bucharest, having his own world at the age of
fifteen, reading assiduously all kings of books, whereas the passion that he makes for
Schopenhauer was to set its stamp on his literary destiny. The period ranging between
1941-1944 was a period of fervent study, that coincided with the years of war, a war for
which Octavian Paler “left no evidence” as, “I do not remember anything from the real
happenings that took place during those years” [4]. After one of his fatherʼs visits to
Bucharest, he decides, in order to stress his deep feeling for the native places, as the world
began and ended with Lisa, to move for the twelfth grade to “Radu Negru” high school, in
Fagaras, that he graduates “cum laude,” then he sits for the Baccalaureate in Sibiu, in 1945.
Between 1946-1947, when he was a student, he had been accepted to three
faculties: Letters, Philosophy and Law – we find him in Ferentari, at madam Veta, also a
native of Lisa, as he had refused to adhere to the “Progressive Youth,“ in order to obtain a
place in the student halls and a canteen card. During the studentship, he tries to write a
paper entitled “Rebuilding the Middle Ages,” but unfortunately, he loses the manuscript
in a library. It was then that “I swore to give up literature,” an oath that he was going to
break around 44 years old, when he publishes his first book of lyrical definitions: Shadow
of Words. Although he was studying simultaenously the Letters, the Philosophy and the
Law (1945-1949), Tudor Vianu suggests him to remain and work as an assistant professor
for the Department of Esthetics, but he refuses.
Between 1949-1964, after having graduated the Faculty of Letters, the Faculty of
Philosophy and the Faculty of Law from the University of Bucharest, we find him working

202
 ISSUE NO. 28/2022

as an editor for the cultural programmes of Radiodiffusion and then as a deputy member
of the Central Committee (1974-1978) of the Romanian Communist Party, a role that he
played well enough and that offered him a certain comfort. In 1951 he got married and
moved together with his wife to her house, on Alexandru Ioan Cuza Boulevard, where he
lived until the end of his life. He and his wife had a son, Alexandru, who chose to study
Economics and who lives in Italy. During the winter of 1954, more precisely in January,
the writerʼs father, the man that the author had loved the most, dies in the hospital of
Făgăraş, a moment when, according to the writerʼs confessions: “I felt like I was bidding
farewell to Lisa” [5]. In 1964, he worked as a press correspondent of Agerpres in Rome,
for a period of three months. One year later, he was going to lose his mother, too, after a
cerebral congestion, eleven years after his fatherʼs death, and whether it was a
coincidence or not, also in January. The only guilt he cannot overcome as far as the relation
between him and his parents is concerned, is the fact that he never told them how much
he had loved them, and trying to compensate for this guilt, he dedicated his first book to
them: Shadow of Words and later the volume entitled Solitary Adventures: “I dedicate this
book to my parents, that never saw the sea and knew only the adventure of sacrifice,
remembering that I did not tell them, in good time, how much I loved them” [6].
His being a scholar and his unsuspected leadership qualities were going to propel
him in 1965 into the position of the president of the Romanian Television, that he will
occupy until 1968, when he becomes the vice-president of the Radio broadcasting, until
1970. He will also have a bearing upon the television as presenter of several cultural
shows and as a guest after the Revolution of 1989. After a short attempt to become the
host of a talkshow on Pro TV channel, called Cordial Polemics, that he moderated a little
longer than his stage colleague, Răzvan Exarhu, Octavian Paler went to Antena 3 channel,
as the weekly guest of Mihai Gâdea, alongside Ion Cristoiu, within the TV performance
entitled Sinteza zilei, (The Daily Brief), displeasing the public of a certain political
orientation, that did not agree with his remarks: The television in our country begins to
play, as it does in the West, a decisive role in the process of shaping the notoriety of the
new opinion leaders, or in the relaunch of certain «cultural barons» before 1990 (Nicolae
Manolescu, Octavian Paler, etc.)” (Vitalie Ciobanu) [7].
In 1970, the writer decides to approach journalism seriously, taking into account
his new job of editor-in-chief, at “România liberă,” a position that he holds until 1983. In
1976, Octavian Paler is appointed as the president of the Council of Journalists. The
positions held during Communism have not turned Octavian Paler into an “element of
trust for the regime,” on the contrary, “ (...) he became a factor of coagulation concerned
with the writersʼ resistance against the ideological pressure, a man that has a great say in
the matters, a man whose word has started to count” [8]. Octavian Paler becomes an
uncomfortable and unpleasant personality for the communist power, refusing to indulge
in its outrageous behaviour and finally giving up the political sphere. Then, he almost
exclusively dedicated himself to writing, and towards the end of this regime, he turns into
a dissident, signing, together with other famous Romanian intellectuals, such as
Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Geo Bogza, Mihai Şora, Ştefan Augustin Doinaş and
Dan Hăulică, a letter of protest made known on the radio called “Radio Europa Liberă.”

203
 ISSUE NO. 28/2022

This letter, written in moderate, but firm terms, militated against the restriction of the
civil freedoms and against the oppression of the internal cultural life by the power.
Relieved in 1983 of the position held at “România liberă,” out of political reasons, he will
take medical retirement during the same year, stepping again into the picture together
with the Revolution of 1989, when he becomes the honorary director of the same
publication, (1990-2000). Subsequently, he will hold the same honorary position at
“Cotidianul” (2001-2007), manifesting his polemical spirit in hundreds of front page
articles. After 1990, he becomes a member of “România literarăʼs” administrative
management. In 1992, the writer George Băjenaru introduces Octavian Paler into the
editorial office of the American newspaper The Christian Science Monitor. He organizes a
roundtable with American journalists for Paler and translates an article entitled: Eastʼs
New Malady. The article was immediately published in the number of March 30, 1992, of
this prestigious daily newspaper.
Extremely active in journalism, in the public debates, vexed and often indignant at
the things around him, Octavian Paler manifested himself as an unforgiving critic of all the
post-Decembrist governments. Consequently, after 1989, in his newspapers editorials, as
well as during his TV appearances, he expressed vehemently his bitter disappointments
with respect to the disadvantageous and amoral convulsions in the political system,
considering all the participants in the political space of the same kidney “It is one single
thing I am really interested in, in the political sphere, (if that does not go beyond politics).
I wonder unrestingly if our flaws and the short-sightedness of the political class do not
rather us make us head towards a historical tragedy. A prepared tragedy – what a
lamentable irony – accompanied by «patriotic» shouts” [9]. (Octavian Paler). He also
slipped into his absolutely righteous outbursts many naive things, generated by the love
for his country, that he imagined other than heavy with all sorts of frauds, daily. He
disliked politics and politicians intensely and he declared he would never deal with
politics: “I actually hate politics. More than once I have detested myself that, instead of
reading «War and Peace» again, I am interested in what Băsescu has said. (...) With the
risk of looking pathetic, I will say that I cannot remain indifferent to what happens to my
country. However skeptical some people might consider me, I like to believe that the
Greeks were not wrong when, beyond all the bad things, they closed the hope in Pandoraʼs
box” [10].
Before the Revolution, Octavian Paler was a member of the Writersʼ Union of
Romania, the president of the Council of Journalists, as well as a deputy of Vaslui in the
Great National Assembly, (1978-1982). After 1989, he was a member of the Civic Alliance
and the founding member together with Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu and others, of
the Group for Social Dialogue. This constant impulse towards the political scene helped
him make his way to a career in mass media and journalism. The situation according to
which the writerʼs fecundity is reinfirced by his second, mediatic existence, is not unique
in the Romanian culture, as Paler has many well-known predecessors in the domain, such
as: Heliade, Asachi, Kogălniceanu, Eminescu, Arghezi and all the other writers with an
important journalistic activity, that must be brought out in the hostory of the Romanian
press.

204
 ISSUE NO. 28/2022

His activiy as a writer is confirmed by the prizes offered by the Writerʼs Union in
1972, for Roads Through Memory I – Egypt, Greece (1972), in 1980 for Caminante (1980),
in 1978 by the prize of the Romanian Academy, for Galileoʼs Defense (1978), and in 2005
by the awarding of the prize Opera Omnia of the Writerʼs Union. He also obtains in 2002,
a prize of the Bucharest Writersʼ Association, for the volume: Desert Forever. In July 2003,
the president of Romania during that period, Ion Iliescu, decorated Octavian Paler with
the National Order “Steaua României” with the degree of Chevalier, as an
acknowledgement of his value as a writer and of the depth of his post-Decembrist articles
as a journalist. After 1989, the author reconsidered most of his books, publishing new
versions of them: Imaginary Letters (1992, 1998), Galileoʼs Defense (1997), Roads Through
Memory (1999), Caminante. A Mexican Diary And Counter-Diary, (2003), second edition,
added. Many of his volumes were translated into French, Czech and German, (Leben auf
einem Bahnsteig – the German version by Ewalt Zweyer of the novel Life On A Station
Platform, Kriterion, Bucharest, 1994; Život na nástupišt – the Czech version by Jindřich
Vacek of the novel a romanului Life On A Station Platform, Mladá Fronta, Praga, 2009;
Polémiques cordiales – the French version by Alain Paruit of the book entitled Cordial
Polemics, Critérion, Bucharest, 1991).
The literary destiny of Octavian Paler lies under the auspices of a broken oath,
more precisely to stop writing, of a “hybris” dictated by his own consciousness after
having lost three manuscripts, (a volume of poems, a novel and a collection of essays). A
biographical accident that took place in 1948, rememorized later in the text How I have
become a perjurer, adjourns his career as a writer. When he was 22 years old, while he
was preparing full of enthusiasm his debut in three different literary genres, (poetry,
prose, essay), he loses the manuscripts in a library. After a year of free efforts, being
unable to reconstitute them, he pathetically swore to give up literature: “I worked really
hard for a year, to write the three manuscripts again. When I realized that my efforts were
doomed to failure, out of fury and despair, I did something characterized by a disputable
pathetism: I swore I would give up literature. However, this does not surprise me, as up
to a point, my despair and revolt were justified. What I cannot clearly understand today
is the reason why it took me twenty years to turn into a perjurer” [11]. Maybe this is why
his literary itinerary always returns to his past, in order to reconstitute the three lost
manuscripts. The writer cannot free himself from this memorable episode, he insists on
in each of his writings, as if it were a permanent “interrogation” of the self: “(...) I realized
that my efforts were useless and that, paradoxically, precisely the things I could
remember from the lost manuscripts prevented me from rewriting them, as I was
continuously haunted by the thought that there was «something» much more inspired in
the original form” [12].
The distinctive characteristic of Octavian Palerʼs books, unanimously accepted, is
represented by the ethical obsession, the programatically confessed intention to search
for major existential meanings within the culture, significant details concerned with the
heroic destiny of the intellectual. The intellectual, to a larger extent than the ordinary
writer, blinded by the light vanities and the petty desire to assert himself, must be a
consciousness able to carry on his shoulders, similar to the titan Atlas, a long time ago,

205
 ISSUE NO. 28/2022

“the burden of the whole world.” Faced with such unusual exigencies, it was natural for
the young thinker not to establish his credentials as a writer before shaping a personality
in accordance with his noble mission, postponing thus the moment of his literary debut
until much later, at the age of wisdom, when Octavian Paler had become, according to the
writer Alexandru Paleologu: “(...) a firm, outspoken, proud man, preoccupied with oneʼs
own dignity, pleased with himself” [13].
His debut is hesitating, marked by a collection of Lyrical definitions: Shadow of
words (1970), that contains lapidary, aphoristic poems, with Blagian resonances: “There
is an injury in the door / I knocked but nobody answered. / Open the door cautiously, /
lest you should hurt the injury with the key” (Definition of the closed doors) [14] Octavian
Palerʼs verses seem to turn into a definition whre all the terms are present, thus
eliminating any surprise concerned with the interpretation of the message, any gesture
related to the authorʼs participation. In this lyrical volume, the writer includes many of
the “obsession” that will be resumed throughout his works. As Nicolae Oprea noticed:
“The writer defines metaphorically states of mind or emotional states, (solitude, late
regret,love, etc.), lanscape related phenomena and elements (autumn, snow, sky, rain, fog),
or just concepts, (mistery, absence, introspection, etc.). The sententious style, the rigorous
phrasing disguise the nostalgias of an incorrigible overly emotional person. The final
poem entitled Letter to my son – a testament similar to that of Arghezi – betrays the
romantic structure of the poet obsessed with his origins” [15].
When he published the volume of poems entitled Shadow of Words (1970),
Octavian Paler had already lived half of his life, but he had not lain idle until that moment:
he was already well-known in the Romanian cultural sphere, especially as a journalist and
television and radio presenter. His astute mind had propelled him to the top of the
hierarchy, which however did not help him to make himself conspicuous as a famous
writer. Regardless of his influence, a simple journalist could not have become a
“consciousness influencer,” an honour exclusively reserved to the prose writers,
considered to be the only ones able to shape the mind and soul of the ordinary man,
unperverted by the system, (newspapers were read out of duty). This is how we can
explain to a large extent, Palerʼs determination to build a distinct profile of a moralist
witer, that was not preoccupied with the insignificant esthetical issues, but with manʼs
destiny and the affairs of contemporary world. Nevertheless, we must underline the fact
that, as it is not only the superficial and short term success, ready at hand for the famous
journalist that he is interested in, the option for the confessive literature, relying on ethical
themes, seems to be the natural consequence of an accentuated temperamental
predisposition, that finds only later the appropriate form of expression.
Thus, after his poetic debut, Octavian Paler dedicated himself completely to the
prose, more precisely the essayistic and narrative-essayistic prose, as well as the prose
relying on ideas, publishing in 1972 a travel journal on Egypt and Greece followed by the
second volume of Roads Through Memory in 1974, a result of the journey through Italy.
These evasions of the autochthonous perimeter are really essential journeys, that offered
the memorialist the occasion to meet and get familiar with civilizations fundamental for
the history of mankind. The journeys to Egypt, Greece and Italy are later complemented

206
 ISSUE NO. 28/2022

by means of the volume Caminante (1980), by the writerʼs travel to Mexico. Paler
approaches similar to an authentic connoisseur the formula of the mythological essay
according to a minimal narrative scheme, that he lended to the travel journal. This genre
will bring him the literary glory and after Predaʼs death, (an author of the same spiritual
family), the reputation of the most famous Romanian writer. When he publishes the
volume Roads Through Memory. Egypt. Greece (1972), it is not Preda, but Eugen Barbu
that inaugurates the series of favourable remarks, by an open letter that prefaces the
volume and that is faithfully reproduced in the subsequent editions. The fact is not at all
insignificant, as long as Eugen Barbu, in accordance with his own liking, insists on certain
excellent qualities, but different from the moral ones. The forms of address themselves
(“My dear poet,” “My distinguished poet”) betray the lecture (maybe involuntarily)
tendentious, in a “lyrical” manner – Paler had just given up “poetry,” after the unsuccessful
attempt of official acknowledgement. Consequently, starting precisely with Roads
Through Memory the obvious inadequacy noticed in the case of the verses, between the
purely subjective emotion, of an unquestionable authenticity and its “artistic” expression,
(that leaves the unpleasant feeling of sterile, redundant adornment) is largely reduced. In
poetry, Octavian Paler literaturizes clumsily, scared by the constraints specific to the
genre. It is the open structure of the essay that allows him to improvise without any kind
of restrictions, a sign of the structural need manifested by the writer preoccupied with
the freedom of ideas.
The transition from poetry to prose was not carried out all of a sudden, and the
“lyrism” still parasitizes numerous passages of the initial version of the volume published
in 1972. However, the prose writer, a lucid and self-critical spirit, admits the distortion
and corrects it subsequently, by resorting to merciless procedures concerned with the
elimination of passages from the initial text and its reconstitution. This is the reason why
he insists on warning his readers with respect to the “substantial modifications” made in
the last edition published during the authorʼs life (Albatros, 1999), a version that
maintains, in relation to the first, only the “spirit,” and almost nothing of the “form.” More
precisely, the process of “rewriting” the text focuses on the simplification of the relation
between the word and the idea, on the elimination of the useless details, that blur the
drawing of memory. It is from here that springs the purifying meaning, (compositional,
stylistic) of the modifications meant to sketch, in austere terms, the map of Octavian
Palerʼs imaginary journeys, marked by reassuring layovers within faded cultures and
civilizations.
Complementary to the Roads Through Memory are the Subjective Mythologies
published in 1975, that announce the same fascination of the ancient spirituality, he had
always been in love with. Attracted by the tragical destiny of some mythological heroes,
the essayist reinterprets detachedly the myths of Elada, insisting on the dilemmatic
situations: Oedipus and the Sphynx, Theseus, Ariadna and teh Labyrinth, Ulises and the
Lotophagi, etc. Octavian Paler comments upon several of the ancient “stories” of the
mediteranean space, from the perspective of the modern man, beneficiary of a historical
experience, that not even the famous oracles of Elada and the pharaonic Egypt had been
able to foresee. The past and the present interweave by a perfect alchemy betwen the soul

207
 ISSUE NO. 28/2022

and the thought, giving shape to images essential for the evolution of mankind.
Preoccupied with the history of art, with the aesthetics of the portrait and self-portrait
reflected in the thousands of colours on the paintersʼ easels, the writer proposes us:
“Another journey, but this time an academic journey «to the center of the labyrinth»,
(that) will be the Subjective History of the Self-Portrait, as it is subtitled the later incursion
into the plastic, A Museum in the Labyrinth (1986). With time, Octavian Paler focuses on
the Renaissance hero, in his work entitled Galileoʼs Defense (1978), a purely Platonist
dialogue, that reminds us of Socrates Defense or Criton” [16].
Galileoʼs Defense confers the writer the quality of a moralist of his times,
hypostatsis that will become emblematic for his articles, too. This dialogue deals with
“prudence and love,” staring from the case of Galileo Galilei, well-documented by the
writer: “At the level of personal psychology, Galileo Galilei embodies the interior drama
and endless suffering of the thinker damned to give up his own convictions publicly. It
was not an accident tyhe fact that during Ceauşescuʼs regime, when any intellectual
initiative was cancelled, when thinking itself was forced to express itself in ideological
terms, when the wooden language destroyed the human personality too early, Octavian
Paler resorts to this classical symbol; he manifests metaphorically, but evidently enough,
his disagreement with the political interference in the human creativity, whether
scientific or artistic. The allusions are too many and obvious to be considered accidental.
(...) By this book, the Romanian intellectuals are indirectly exonerated from the guilt for
the tacit agreement and the concessions they made with the power, in the name of the joy
to create and live; we deal here with a certain category of intellectuals, those that have
resorted to the Galileo Galileiʼs stratagem in order to survive, and not with the category of
the opportunists, ready to make any kind of compromise, to gain access to privileges and
power” [17].
Another book, as unusual as Galileoʼs Defense, professionally written by the refined
essayist is the one entitled Imaginary Letters (1979), that includes a series of fictitious
epistles, messages addressed to some great spirits of Europe, such as Miguel de Unamuno,
Albert Camus, Erasmus of Rotterdam, Franz Kafka, Marcel Proust, etc., where history was
differently reflected. The autobiographical insertion, that can be subtly identified in the
previous writings, is clearly rendered here for the first time: “ (...) the writerʼs thinking
tries to manifest on the strength of this continental consciousness, represented by the
splendid constellation of the addressees of certain epistles, that can never be answered”
[18] after this phylosophical and moral adagio, Paler takes on again the condition of the
traveller, for whom the journey means self-knowledge, self-confrontation and
confrontation with his own dilemmas. In Caminante (the first edition in 1980, the second
in 2003), “a false travel journal, actually a book «generated by a journey»,” [19] he tends
to use the direct formula of the journal, writing down his impressions during the thirteen
days spent in the country of the great Moctezuma, where “when the Spanish people came,
everything was put to fire and sword” impressions that he complements when he returns
to his country, with existential speculations impregnated with lyrism: “Caminante (...)
introduces us into the authorʼs soul and less into the map of Mexico. Of course, the writer
speaks in the book about the Aztec people and Moctezuma, about the Spanish

208
 ISSUE NO. 28/2022

conquistadors, about the myth of the feathered serpent or about famous monuments. (...)
He describes the spectacle of the contemporary Mexican cities, the bright fiesta that runs
wild in the streets, the arena competitions. However, Octavian Paler refuses to make an
inventory of the universe he penetrates into and he prefers to put down his reflections on
what he sees around him. (...) For the writer, the layover in a country is equivalent to the
penetration into a sanctuary of signs anxious to be deciphered. (...) The author does not
content himself with just contemplating, but he transfers to his memory the data of reality,
where he can arrange and understand them better” [20].
The aspiration for a good relationship between the contraries is explicitly rendered
in the title of the following book, Cordial Polemics (1983), where the essayist
demonstrates once again “his art of asking questions,” the imaginary discourses of
Socrates or Giordano Bruno and the essays on the decadence of Don Juan or Don Quixote
being noteworthy. Don Quixote is the character he identifies with, where he finds himself,
the one dominated by the utopia of cordiality: “In Cordial Polemics, the writing will
maintain a marble like coolness, but it will consolidate its moral radicalism and the
imposing, solemn tone; it will let itself penetrated by the cold glimmer of the cruel
interrogation, by the flaming coldness of the laser, leaving no room for the silence of
museums” [21] An almost autobiographical novel, of the characterological and spiritual
self-definition is Life as a Bullfight (1987). Life on a Station Platform (1981) and A Lucky
Man (1984) are two novels that subordinate themselves to certain subjective
interpretations and revelations of the spirit thirsty for knowledge by oneʼs own
experience: “(...) generally speaking, the game of the relations between the victims and
their executioners in a vague, totalized world, where the obedience illustrates the protest,
the censure is self-censure and representative of freedom, everything is essayistic steps”
[22]. Thus, “the novels he feels compelled to write, in order to round off his destiny, (Life
on a Station Platform, 1981 ; A Lucky Man, 1984), have parabolic structures. They contain
recognoscible, bookish echoes and vague allusions to the issues of a closed universe” [23].
The Revolution found him – as he himself confesses in Don Quixote in the East – “forbidden
as a writer, unemployed and suspicious as an individual of the citizen of the country.” His
first post-Decembrist book is published in French, Polémiques cordiales and it brings
together texts selected by the author from Cordial Polemics and Life as a Buulfight. The
Romanian version of the edition, Pray that You Dontʼt Grow Wings, appears in 1999,
improved at the confessive level.
Octavian Paler publishes in 1993 Don Quixote in the East, a homogeneous,
motivating, inspiring and stimulating volume – as all his books – where the confessive
elements merge with the meditative aspects and the professional, informed commentarz
of the events that take place on the political scene of Romania, a country that had freed
itself from Communism: “Don Quixote in the East raises moral questions, that are not
moralizing – The beautiful, noble idea, envelopped in a delicate network of nuances and
subtle speculations, of frequent quotes and numerous cultural and historical digressions.
Everything contributes to the articulation of a message received – again a paradox! - at the
highest level of consciousness, but also somehow subliminally. In the case of the message
mentioned,(«the Madness» of a Don Quixote – in the East, and also in the West – is much

209
 ISSUE NO. 28/2022

superior to «wisdom» synonymous with «trickery» and «makeshift»...) we come to deal

with the tradition of good rhetorics, not directly, but after a ceremonious and pragmatic
evolution of the discourse, where the different themes, («the heroic gratuitousness»,
«essential simplicity», «the normal abnormality», «the deafening silence», «the acrobatic
man» etc.) form into as many lines of force. (...) We are talking about the attempts and
achievements, failures and victories, the limits and enthusiasm of Man, in general and of
the one in Eastern Europe, in «particular». The thrilling, exciting action belongs
exclusively to the ideas, whereas the characters are part of the allegorical moralities of
the Middle Ages: the Good and the Bad, Life and Death, the World and the Chevalier (Don
Quixote!)... Such a generalizing enthusiasm, by means of which the particular elements
and their manifestations are inventoried, in order to render the essential aspect, is specific
to Octavian Paler” [24].
The disappointment generated by the state of nation during the years following the
Revolution, when the political scene was invaded by demagogues and the same characters
that had praised the dictator, is more evident in Time of Questions (1995), subentitled
expressively The Moral Chronicle of a Time Sick and Tired of the Morals: “In those times, I
still believed that this period that we euphemistically call «period of transition», is just
«weary of» the morals. Meanwhile, the moral aspect has become not only a caprice, it is
considered to be a stupidity. Who cares about the morals today? The dreamers, the
idealists risk to become a sect” [25]. The confessive Paler returns to the diary like writings
with Solitary Adventures (1996), including three sequences, simetrically distributed –
“Seaside diary,” “Seaside counter-diary,” “American Diary” and with Desert Forever
(2001), where the biography seems to penetrate into each and every line of the text,
elaborated “with great difficulty” by the writer, as he had experienced a heart attack in
the summer of 2000.
In 2005, at the International Book Fair of Bucharest, the volume entitled The
Repugnant Self was launched. It is a profound and admiring analysis of the painters, that
are mirrored in the self-portraits outlined on the canvas. The book offers details on othe
painters that belong to the different currents and stages in the history of painting, the
writer insisting on the defining elements and the originality of their paintings. During the
following period, until 2007, new editions of the book were published and the search for
the self through the “interior memories,” by means of confessions and meditations,
remains constant. In 2007, his last writing, Mythological Slander, was published, the
author was working on, when he “moved into a star.” The book appeared post-mortem, at
the Book Fair Gaudeamus, from 2007 and it is written under the form of several
“unspoken conferences” on the subject of the absence of modern manʼs myths. Octavian
Paler waved this world goodbye at the age of 80, on May 7, 2007, in the evening, in his
apartment from Bucharest, after a cardiorespiratory arrest. He was buried with military
honors in the Sfânta Vineri cemetery.
Retrospectively, Octavian Palerʼs entire work is an uninterrupted diary, in whose
mirror the writerʼs personality is reflected, not with a view to admiring himself
narcissistically, but to getting an in-depth knowledge of himself. Consequently,
irrespective of the literary genre he approaches: the travel journal in Roads through

210
 ISSUE NO. 28/2022

Memory, two volumes, (1972), (1974), Caminante, (1980), the debate, the polemic, the
correspondence, the literary memoirs in Subjective Mythologies, (1975), Galileoʼs Defense,
(1978), Imaginary Letters, (1979), Cordial Polemics, (1983), A Museum in the Labyrinth.
Subjective History of the Self-Portrait, (1987), Life as a Bullfight (1987), his imagination-
based work in Life on a Station Platform, (1981), A Lucky Man, (1984), the political
confession in Don Quixote in the East (1993) and Time of Questions (1995), or the
autobiographical notes in Desert Forever (2001) and Self-Portrait in a Broken Mirror
(2004), “Octavian Palerʼs writings are confessions, interior memories, meditations” [26].
Octavian Paler will always step through the time of our memory, even if: “Time stopped
to elapse through the hourglass, as the hourglass itself ceased to exist” [27].

Conclusion
The conclusions come to complete and provide the overview of the man, the prose
writer, the essayist, the traveler among myths, the justice-thirsty journalist, Octavian
Paler. Studying the life and work of a writer loved by readers and well received in the
contemporary Romanian literary space, was a real challenge. The republishing of his work
in recent years demonstrates awareness, problematization of its role and importance.
Octavian Paler realizes through his work a metanoia of the soul traveling among myths.
His literature is not only varied (poetry, essays, novels, journals) but also of a high
reflective attitude and a rare stylistic elegance.
Octavian Paler is a popular writer for his distinct style, that leaves the impreession
that his writings are about all of us. According to Laurenţiu Ulici, Octavian Paler is “the
most read Romanian writer in Romania!,” which may be due to the fact that he relied on
sincerity, that he spoke up his mind, trying tirelessly to know himself and his times, or just
because: “Octavian Paler has always had his enthusiastic readers, overwhelmed by the
fact that, by means of reading, they take part in an exceptional event: intellectual, (by the
intelligent moments they experience) and highly moral, (as partner of a man focused on
his nationʼs needs). Palerʼs personality influenced them as much as the most important
intellectual figures of the XXth century, (who stood for his dialogue partners), influenced
him. «The really extraordinary people – Mark Twain noticed with respect to the power of
indulging in illusions – make you feel as if you were also able to be extraordinary»” [28].
Octavian Paler is one of those luminous, charming characters, in whom, beneath
the mask of a moralist with the qualities of a Roman public speaker, there lies a soul that
has the innocence of a world capable to shape myths.

References
Paler, Octavian, Umbra cuvintelor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970, p. 82.
Paler, Octavian, Deşertul pentru totdeauna, Editura Albatros, Bucureşti, 2001, p. 214.
Ibidem, p. 74.
Ibidem, p. 276.
Ibidem, p. 232.
Paler, Octavian, Aventuri solitare, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 13.
Sorin, Virgil, Scriitori români contemporani, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1999, p.
158.
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 67.

211
 ISSUE NO. 28/2022

Manolescu, Andrei, Ne-am schimbat după 1989?, „Dilema”, Anul V, nr. 242, 12-18 septembrie 1997,
p. 7.
Paler, Octavian, O mărturisire ocazională, „Cotidianul”, Anul XV, nr. 156 (4222), marţi, 5 iulie 2005,
p. 18.
Diaconescu, Romulus, O lume a dialogului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998, p. 17.
Paler, Octavian, Viaţa ca o coridă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 17.
Sorin, Virgil, Mic dicţionar de portrete psihologice, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
2002, p. 156.
Paler, Octavian, Umbra cuvintelor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970, p. 49.
Oprea, Nicolae, Opera şi autorul, Editura Paralela 45, Bucureşti, p. 110.
Oprea, Nicolae, op. cit., p. 112.
Funeriu, Ionel, Editorialişti români, Editura Augusta, Timişoara, 1996, p. 111-112.
Vîjeu, Titus, Scripta manent, Societatea Română de Radiodifuziune, Bucureşti, 2004, p. 229.
Crăciun, Cristian, Angajarea în real, „România literară”, Anul XVIII, nr. 7, joi, 14 februarie 1985, p.
4.
Arion, George, Octavian Paler: „Caminante”, „Flacăra”, Anul XXIX, nr. 41 (1322), vineri, 9 octombrie
1980, p. 17.
Sălcudeanu, Nicoleta, prefaţă la - Octavian Paler, Polemici cordiale, ediţia a II-a, Editura Polirom,
Iaşi, 2008, p. 12-13.
Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p.
983.
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 70.
Cristea-Enache, Daniel, Un calofil al Ideii, „Adevărul literar şi artistic”, Anul VI, nr. 380, 10 august
1997, p. 4.
Oprea, Nicolae, op. cit., p. 129.
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române: de la creaţia populară la postmodernism, Editura
Saeculum I. O., Bucureşti, 2000, p. 571.
Paler, Octavian, Drumuri prin memorie. Italia, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, p. 113.
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 70.

212
 ISSUE NO. 28/2022

ASPECTS OF SUSTAINABILITY IN THE CONCEPTS OF

CIRCULAR ECONOMY, SOCIAL ECONOMY, GREEN ECONOMY

Gabriela Cornelia PICIU

Senior Researcher, PhD, Centre for Financial and Monetary Research “Victor
Slăvescu”

Abstract: The green economy is a comprehensive concept that includes both the social economy and
the circular economy. In terms of environmental and social sustainability, the green economy acts as
an "umbrella" concept, including elements of the concepts of circular economy and social economy.
Thus, we will identify and describe the main elements related to the three concepts, by comparing
the different sustainability strategies.
In order to illustrate their links with sustainability, the main concepts and tools used in the literature
have been identified and classified as green economy strategies and a ranking has been made. It also
examines the implications of different theoretical and applied positions to determine the ability of
the green economy concept to support the transition to sustainability.

Keywords: green economy, circular economy, social economy, sustainabilit, strategies

INTRODUCTION
A conceptual analysis is needed to identify the notion of sustainability and the
predominant aspects of each of the three notions - circular economy, social economy and
green economy.
The choice of these three concepts is motivated by the fact that they all propose to
transform the current economy into a more sustainable one, although they have different
assumptions and operationalization strategies, but they have in common the reconciliation
of economic, environmental and social objectives. Although the main ways of sustainability
of the three concepts are known, there is currently a lack of a comparative analysis and a
ranking of them.
Thus, we will try to briefly present the three concepts - economic circular, social and
green and highlight the notions that are included in them.
The term cleaner production was defined by UNEP (United Nations Environment
Program) in 1990 as "the continued application of an integrated environmental strategy to
processes, products and services to increase efficiency and reduce risks to humans and the
environment".
This approach has been a paradigm shift, as it has been said that pollution prevention
is easier than it is to treat it and the definition of cleaner production has been extended to
include resource efficiency, which is an important part of the transition to a green economy.
Consequently, the emphasis has been on developing cleaner technologies that
generate less pollution and waste and that use materials and resources more efficiently.
Initially, efforts were made to develop "green products" that generally focused on a single
environmental issue.
Another approach concerns the production, recovery and reuse of waste, which
takes into account the life cycle impacts of products on the environment, where design

213
 ISSUE NO. 28/2022

plays an important role in the production, packaging and logistics process during the use
phase. and in disposal it is crucial, as it is the main phase that affects factors such as the
content of the material and the substance of the product, the durability and the
possibilities of disassembly. In addition to reducing environmental impact, promoting
cleaner production in the economy can lead to net job creation. However, these results
are only valid for highly skilled labor and specific policy programs that differentiate the
types. of eco-innovations that should be designed (Pfeiffer and Rennings, 2001).
Resource efficiency and green design are mainly aimed at improving the use of
natural resources in the production value chain, focusing on reducing environmental
emissions and waste through technological innovations.
This is in line with the environmental economic assumption that the transition to
sustainability can be supported by constant improvements in the rate of substitution of
natural capital for artificial or human capital.

WASTE HIERARCHY: REUSE, REPAIR, RECOVERY AND RECYCLING

The hierarchical approach to waste together with its prevention are important
elements of the green economy by improving resource efficiency, reducing the need for
raw materials and aiming to close material flows.
The stages of the waste hierarchy are first prevention, then reuse, recycling,
recovery and finally disposal (Figure 1).

Figure 1: Waste management hierarchy

Source: processing of author according to the Waste Management Hierarchy, Ecoteca.ro

Moving to the bottom of the hierarchy increases the amount of energy and ancillary
resources needed to manage waste and the loss of materials and energy. By preventing
waste, these negative effects can be avoided.

214
 ISSUE NO. 28/2022

Waste prevention begins with product design and processing. Re-use of goods
means the re-use of a product for the same purpose in its original form or with minimal
updating.
Material recycling describes the process of recovering the materials of a product
for the original purpose or for other purposes, lower quality and reduced functionality is
a downward cycle. Safe disposal, preferably by returning to the place of extraction and
production, is the final option to manage waste as a resource in a green economy.
Despite the environmental benefits of implementing the waste hierarchy,
sophisticated incentives are needed to separate economic growth from their generation.
The hierarchical approach to waste focuses mainly on reducing environmental pollution
in production processes. As such, it aims to increase resource efficiency, similar to the
cleaner production approach; differs from the latter in that it places a stronger emphasis
on waste reduction and the control of harmful substances. In this respect, the waste
hierarchy is closer to protecting planetary boundaries in line with a strong sustainable
perspective.

THE CIRCULAR ECONOMY AND INDUSTRIAL SYMBIOSIS

The circular economy is defined as “an industrial economy that is restorative in
design and reflects nature by actively improving and optimizing the systems through
which it operates” (Ellen MacArthur Foundation, 2012). "The circular economy is based
on the concepts of waste prevention and resource efficiency, showing where the greatest
benefits will be realized and emphasizing the need to take into account the sustainability
of raw material sources and their fate. It adds to the development of U.S. policy on waste
and resources” (Hill, 2015).
One way to approach the circular economy is industrial symbiosis, which has been
defined as a green growth path, as it involves organizations in a network to promote eco-
innovation and encourages them to make new investments that change business
practices. It also stimulates research and development of new businesses and joint
ventures (Lombardi and Laybourn, 2012).
When implementing industrial ecology in practice, industrial symbiosis (SI) seeks
to engage separate traditional activities in physical exchanges of materials and energy
flows.
Although industrial symbiosis implementations are usually concentrated in
industrial parks, larger regional areas may be better suited to close material loops and
create industrial ecosystems.
In a circular model, the use of energy and materials is optimized, and the
generation of waste is minimized to move from linear flow to closed-circuit materials with
low energy consumption. As such, there are synergies between the two concepts in
supporting an upward transition in the waste hierarchy, for example, by turning one
industry's by-products into valuable resources for one or more other industries.
Both the industrial ecology approach and the circular economy approach go
beyond the fundamentals of resource efficiency and waste hierarchy approaches.
Through inter-firm cooperation and the design of circular resource flows at regional and

215
 ISSUE NO. 28/2022

global level, these approaches take a macroeconomic perspective. Also, by focusing not
only on reducing resource efficiency and material flow, but also on closing the loop of
material flows from a linear to a circular flow, a position with a view to strong
sustainability is adopted.

NATURE-BASED SOLUTIONS
Implementing nature-based solutions requires the design of multifunctional
landscapes that contribute to sustainable resource management systems that foster the
development of a green economy. Nature-based solutions can simultaneously provide
several benefits, such as flood control, carbon storage, raw materials, human health, and
biodiversity if its ecosystems are healthy.
Green infrastructure (GI) is an example of a nature-based solution. In the EU, GI is
a strategically planned network of natural and semi-natural areas, which are seen as a
cost-effective alternative or complement to man-made gray infrastructure to meet human
needs (European Commission, 2013a). The concept was developed to improve urban
green spaces, both in terms of quality and quantity, and to emphasize the importance of
their multifunctionality and their role in interconnecting habitats (Tzoulas et al., 2007).
The Green Infrastructure Strategy plans to invest in nature-based solutions for the
conservation and enhancement of natural capital, such as protected drinking water basins
for clean drinking water, natural floodplains for protection, or urban green spaces to
improve climate resilience. Green infrastructures are designed and managed to provide a
wide range of environmental services, they often generate high economic returns on
investment through climate or air quality regulation (European Commission, 2013b;
Nellemann et al., 2010).
As such, the concept of nature-based solutions is focused on natural capital
investments that increase the supply of ecosystems with multiple benefits. It aims not
only to protect the environment by reducing pollution, but also to increase the stock of
natural capital. Therefore, the nature-based solution is the only approach that respects
strong sustainability. It also involves a micro perspective, as it targets public and private
investors to facilitate nature-based solutions in urban and rural landscapes.

BIOECONOMY
The bioeconomy was defined by the OECD (2009) and is the concept that includes
all economic activities that are related to the development and use of biological products
and processes.
The bioeconomy is based on the development of biotechnologies that “apply the
science and technology of living organisms, as well as their parts, products and models, to
modify living and non-living materials for the production of knowledge, goods and
services” (OECD, 2009). Biotechnology offers broad prospects for progress in primary
production, health and industries, while reducing dependence on non-renewable
resources and providing food, environmental, social and economic security through job
creation and competitive position.

216
 ISSUE NO. 28/2022

The European Commission (2012) defined the bioeconomy as “an economy that
uses biological resources from land and sea, as well as waste, including food waste, as
inputs to energy industry and production. It also covers the use of bio-based processes
for green industries".
The bioeconomy can maintain and create growth and jobs in rural, coastal and
industrial areas, while reducing dependence on fossil fuels and improving economic and
environmental sustainability. The concept of bioeconomy and the biotechnological
approach are considered weak sustainability positions because they focus on the use of
natural resources in production processes.
In characterizing poor sustainability, it is stated that both “human capital” and
“natural capital” are substitutable and that a complete change in our economic system is
not necessary, but rather a shift from fossil to renewable inputs.

PRODUCT-SERVICE SYSTEM (PSS)

The product-service system (PSS) is defined as “a mixture of tangible products and
intangible services designed and combined so that together they are able to meet the
needs of end customers” (Tukker and Tischner, 2006, p. 469 152). The products are
owned by the companies throughout their life cycle, and the consumer pays for the use of
the service provided by the product.
Therefore, companies have a strong economic interest in extending the life of their
products, ensuring that they are used extensively, making them as cost-effective as
possible, and reusing parts as much as possible. as much as possible. However, the
implementation of a product-service system does not mean that it will be, by definition,
more resource efficient or more circular than traditional product systems.
The concept of product-service system is closely related to the functional economy.
The economic goal of a functioning economy is to "create the greatest possible use of value
for the longest time, while consuming as few material and energy resources as possible"
(Stahel, 1997).
All these concepts can be perceived as a possible answer to dematerializeid the
economy and to contribute to a circular and resource efficient economy.
The concept of product-service system is close to dematerialization, because its
central idea is no longer based on the product, but focuses on the life of the product and
the functionality from which the services arise: by sharing and renting, resource
consumption per capita per capita will probably be reduced. However, although more
sustainable business models, such as PSS, benefit the green economy, they remain mainly
incremental and micro and do not aim for systematic changes in overall resource
consumption patterns. Therefore, the concept is intermediate between weak and strong
sustainability.
The concept of green economy is linked to several economic concepts, practical
approaches and assessment tools. To clarify these links, we have integrated the most
representative elements in a multi-level framework.
The aim is to make explicit these concepts and their relationships, so that the
framework can serve to better understand the concept of green economy.

217
 ISSUE NO. 28/2022

All these concepts presented in the text are based on approaches or practical
solutions to achieve the objectives of the green economy which are listed at the bottom of
the figure, i.e. the environmental, economic and social benefits.
Practical solutions for a green economy include a wide range of approaches that
can be implemented, such as: reuse, repair, recovery or recycling, the application of green
design rules or the development of industrial symbiosis.
In order to measure the effects of these solutions on the objectives of the green
economy, various evaluation tools can be used, such as Cost-Benefit Analysis (CBA), Life
Cycle Assessment (LCA), Material Flow Analysis (MFA), and Cycle Costs. Life (LCC), Social
Life Cycle Assessment (SLCA) and Extended Input-Output Assessment (EE-IO).
In addition, several potential emerging concepts and their approaches have been
identified as promising tools for implementing green economy strategies. These
approaches include the bioeconomy related to Nature-Based Solutions and the Product-
Service System (PSS).

SUSTAINABILITY ISSUES
There are several implications of the generic framework of the green economy,
from which we choose two perspectives: weak sustainability and strong sustainability.
To make an analysis of these issues, we consider the relationships between the
concepts presented, the approaches and tools discussed with weak or strong
sustainability. We will also analyze what this implies for the implementation of a green
economy in the political environment and the economic domain.
When implementing the green economy in practice, there are several critical
factors related to economic viability, public funding, technological development, impact
assessments, public policies and regulations, share capital, governance and coordination,
as well as public acceptability and the image and transition to green. .
All this requires negotiations and potential trade-offs between several objectives
and the interests of the various stakeholders. Government interventions are also needed,
such as regulations, public procurement; and investment, incentives, revenue growth,
networking, capacity building and monitoring processes.

WEAK AND UNSUSTAINABLE LINKS

The generic framework of a green economy shows that different concepts and
approaches are available and can be used to support the transition to sustainability.
However, some doubts have been expressed about the ability of a green economy to
support the transition to sustainability (Bina and La Camera, 2011; Lorek and
Spangenberg, 2014).
In economic theory there are two different visions of sustainability related to the
green economy: weak sustainability and strong sustainability.
Weak sustainability in the environmental economy states that both "human
capital" and "natural capital" are substitutable and that no complete change in the
economic system is needed. Therefore, certain concepts and approaches such as cleaner

218
 ISSUE NO. 28/2022

production, bioeconomy or waste hierarchy require the replacement of natural capital

with man-made capital.
Similarly, assessment tools developed in the environmental economy, such as Cost-
Benefit Analysis (CBA), require complete substitutability between natural and man-made
capital.
For weak sustainability approaches, this assumption could be operationalized by
a substitution elasticity greater than one, which means that a loss in one dimension can
be offset by gains in the other.
However, recent developments, such as encouraging recycling in the waste
hierarchy, tend to take into account the vulnerability of the environment and the need to
conserve it.
Strong sustainability presupposes that the two capitals: the man-made one and the
natural one, are complementary, but not the fact that they would be interchangeable
indefinitely.
According to this assumption, with the help of concepts and approaches we try to
find solutions to keep humanity in a safe operating space by closing the material flow loop
(circular economy and industrial ecology), respecting critical thresholds and even
facilitating investments. in the stock of natural capital (nature-based solutions).
In economic terms, the elasticity of the substitution between man-made capital and
natural capital would be less than one unit, which means that the loss of natural capital
cannot be offset by gains in human capital, and their inputs are complementary. economic
growth and the level of change needed.
In Figure 2 different concepts related to the green economy are classified
according to the two characteristics of sustainability: the level of substitution between
environmental and economic benefits and the necessary level of change.
Depending on the concepts that are selected to analyze the green economy, its
connection with sustainability will be different. The use of concepts such as cleaner
production or the bio-economy requires fewer adaptations of the human way of life and
involves the substitution between environmental and economic capital.
On the contrary, the concept of industrial ecology, product-service system or
nature-based solutions involves structural changes that are needed to meet the challenges
of sustainability.
At present, the green economy is more closely linked to concepts of poor
sustainability (i.e. energy efficiency or pollution control) than to concepts that require
profound societal change (such as the circular economy).

219
 ISSUE NO. 28/2022

Figure 2: Classification of different concepts related to the green economy according to

two characteristics of sustainability

Source: data processed by the author

With regard to the issue of substitutability, it is difficult to determine the biophysical

limits within which humanity can operate safely, and exceeding certain thresholds could
have disastrous and irreversible consequences for humanity.

CONCLUSIONS
Green economy concepts that aim for strong sustainability apply dematerialization,
service and investment in natural capital. These approaches have not yet gained strength
in large-scale applications, especially as they require systemic and substantial changes in
the way economies and societies work. Although the main investment for such a change
will have to come from the private sector (ie finance, banks and insurance companies),
governments will have to play a major role in directing these investments towards
greening the economy. Moreover, they will need to incorporate environmental values into
decision-making, cost planning and accounting in a way that does not deplete
environmental assets.
Thus, we can conclude that any reduction of the impact on the environment on the
production unit leads the economic system to a more sustainable development, and when
its various weak / strong characteristics are taken into account, all concepts remain
limited in relation to economic growth.

220
 ISSUE NO. 28/2022

BIBLIOGRAPHICAL REFERENCES
Pfeiffer, F., Rennings, K. (2001). Employment Impacts of Cleaner Production - Evidence from a
German Study Using Case Studies and Surveys.
Ellen MacArthur Foundation (2012). Towards the Circular Economy.
Hill, AB. (2015).The environment and disease: association or causation?
Lombardiand, D.R., Laybourn, P. (2012). Redefining Industrial Symbiosis.
Stahel, W.R. (1997). The functional Economy, cultural and organizational change.
Bina. and La Camera, (2011),Lorek and Spangenberg, (2014), The concept of a green economy is
related to ecological modernisation.
European Commission,(2013a). EU social policy framework, namely the Social Investment
Package (SIP).
Corcoran, E., C. Nellemann, E. Baker, R. Bos, D. Osborn,. H. Savelli (eds). 2010. Sick Water? The
central role of waste- water management in sustainable development.
Linder, M., Williander, M. (2017). Circular business model innovation: Inherent uncertainties.
Bus. Strategy Environ, 26, 182–196.
Saeidi, S.P., Sofian, S., Saeidi, P. (2015). How does corporate social responsibility contribute to firm
financial performance? The mediating role of competitive advantage, reputation, and customer
satisfaction. J. Bus. Res., 68, 341–350.
EEA (2016). Report No 2. Circular economy in Europe, developing the knowledge base.
European Commission. (2010). Making sustainable consumption and production a reality. A guide
for business and policy makers to life cycle thinking and assessment (Vol. 32).
http://ec.europa.eu/environment/pubs/pdf/sustainable.pdf
European Commission. (2014). Communication from the commission to the European parliament,
the council, the European economic and social committee and the committee of the regions.
Towards a circular economy: A zero waste programme for Europe.

221
 ISSUE NO. 28/2022

HOW TO FOR YOUNG WOMEN IN OLTENIA IN THE FIRST HALF

OF THE XXTH CENTURY

Georgeta GHIONEA**
** Cercet. șt. III, dr. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-

Plopșor” din Craiova

Abstract: Starting with the XXth century the scientists have been looking for evidences which
demonstrate that women were fated from biologic point of view to household activities rather than
social whereby women were before all a wife and a mother. By her nature she needed to be the
household guardian and the custodian of good customs and morals and by her purpose she was
destined to soften the rigors of daily life.

Keywords: Oltenia, press, how to, women, wife, XXth century

Am încercat cu această ocazie, fără a avea pretenţia de exhaustivitate, o analiză a

articolelor, știrilor și reclamelor surprinse în presa locală din Oltenia sau care au circulat
în această regiune istorică în prima parte a secolului al XX-lea, și din care surprindem
sfaturi, pentru tinerele femei, și nu numai. În peisajul publicistic oltenesc nu am
identificat, până în prezent, o publicație locală destinată exclusiv femeilor, dar de la
chioșcurile de ziare puteau fi achiziționate publicații naționale („Moda nouă”, „Realitatea
ilustrată”, „Moda șic ilustrată”, „Moda nouă ilustrată”), din care aflăm cum să ne păstrăm
tinerețea, cum să ne purtăm în societate, cum să reușești în afaceri, cum să organizezi o
masă festivă etc. Publicațiile naționale au fost completate cu informații adunate din presa
locală („Luminătorul”, „Naționalul Vâlcii”, „Democrația”), din care ne-am format o imagine
asupra modului în care mama trebuia să își educe copiii sau despre modul în care era
percepută frumusețea, la nivel local, în prima jumătate a secolului al XX-lea. În lipsa
tuturor surselor necesare pentru realizarea materialului, am recurs și la utilizarea altor
surse care au abordat tangențial aspecte ale subiectului propus, în intervalul analizat.
În ceea ce privește rolul pe care-l joacă în familie, numeroase articole din
periodicele mai sus menționate reușesc să surprindă misiunea femeii așa cum a fost ea
înțeleasă în perioada studiată. Educația femeii avea drept scop menirea de viitoare soție
și mamă, prin urmare era important, după ce te-ai măritat, să-ți păstrezi soțul. În acest
context ziarele și revistele abundă în sfaturi pentru tinerele căsătorite, edificatoare, în
acest sens, fiind decalogurile femeii. Am selectat, din sursele studiate, două dintre acestea,
elocvente pentru sfaturile oferite:

„1. Nu vorbi numai tu tot timpul, căci se poate întâmpla ca și bărbatul să doriască
din când în când, să spună câte ceva;

**
Cercet. șt. III, dr. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, adresa de e-mail:
[email protected].

222
 ISSUE NO. 28/2022

2. Dacă e cu putință, iubește-ți bărbatul, și pregătește pentru dânsul hrana (pe care
în definitiv din munca lui o ai) și pregătește-o așa fel, ca să fie gata la vreme și să nu sufere
papilele (nervii gustului);
3. Nu te amesteca în treburile bărbatului tău;
4. Nu sta ceasuri întregi la telefon, vorbind fleacuri, căci prea bine se poate
întâmpla ca cineva să aibe nevoie de firul pe care-l ocupi, pentru afaceri mai importante,
și nici nu repeta pălăvrăgelile vecinilor;
5. Nu te lăuda prea mult cu blândețea bărbatului, amintindu-ți că dânsul are toată
bunăvoința pentru frații săi de robie;
6. Dacă te cerți cu bărbatul tău, sau dacă socoți că e nevoie să-l dojenești, fă aceste
lucruri repede și uită apoi;
7. Fii cu răbdare față de slăbiciunile bărbatului tău și la nevoie exagerează calitățile
sale bune dacă le are, în fața oamenilor;
8. Nu-ți preface bărbatul în servitoare, decât în împrejurări cu totul excepționale.
Adă-ți aminte că ai bărbat pentru alte scopuri, decât acela de a fi bucătar sau spălător de
vase;
9. Nu-ți îndrepta toate gândurile numai la podoabă și îmbrăcăminte și nu exagera
importanța obligațiunilor sociale, căci prima ta datorie este casa și familia;
10. Adă-ți aminte, că din când în când, e bine să lași pe bărbat în pace. În aceste
timpuri nu-ți turbura soțul, căci dânsul e cel care asudă sub povara vieții”1.

„1. Nu fi risipitoarea banilor bărbatului tău;

2. Ține casa curată ca un pahar;
3. Fă-te curată, frumoasă și cu vino-n coace numai pentru soțul tău, pentru ca el să nu
alerge după altele;
4. Caută să nu alerge alți bărbați după tine;
5. Nu te împotrivi, când tatăl caută să aducă pe drumul ascultării pe copiii săi, chiar prin
pedepse aspre;
6. Dacă ai casă, stai acasă și nu-ți petrece prea mult timp cu mama ta, cum făceai când
erai fată;
7. Nu tot cere sfaturi altora cum să-ți duci casa. Gândește-te și tu, că minte ai;
8. Nu vorbi nimănui de rău despre bărbatul tău;
9. Fii veselă, zâmbitoare către bărbat, nu nepăsătoare și nici nu-i căuta ceartă;
10. Fii femeie cu socoteală și chibzuință, că vei putea conduce și pe bărbat, care, de cele
mai multe ori e un copil mare”2.

Observăm astfel, că pentru a-și îndeplini chemarea, de viitoare soție, tânăra fată
trebuia fie rezervată, generoasă, chibzuită, mereu zâmbitoare și înțelegătoare. De
asemenea, pentru a înlătura cearta într-o casă, mama trebuie să-și învețe fiica „ca atunci

1
Un nou decalog. Zece porunci pentru femei, în „Realitatea ilustrată”, anul II, nr. 1/8 ianuarie 1928, p. 9.
2
„Naționalul Vâlcii”, nr. 12/1929, p. 4; Ionela Nițu, Ipostaze ale femeii în presa interbelică vâlceană, în „Studii
Vâlcene”, serie nouă, nr. VIII(XV)/2014, p. 255.

223
 ISSUE NO. 28/2022

când este supărată și vede că îi vine soțul acasă, să ia apă în gură”3. În acest fel „femeia rea
de gură” se stăpânește sau se dezobișnuiește de a se certa și „liniștea revine în casă”4.
Întâlnim sfaturi și pentru femeile al căror bărbat este certăreț. În acest caz, femeia, „când
îl vede că vine, să lucreze ceva, să șteargă niscai praf ori să spele ceva mic cum ar fi: o oală,
o cană, un pahar, o lingură, ca să vadă el că ea nu stă degeaba ci lucrează ceva, chiar dacă
nu are mult de lucru în casă”5. Bărbatul certăreț nu va mai căuta „noduri în papură..., că o
vede că ce și ce ea tot muncește”6. Practic „femeia este făcută pentru viața de familie, iar
ocupațiile din afară revin omului în mod normal. Dacă femeia vrea să ciupă din acest
domeniu, aceasta va face-o în paguba datoriilor, și ocupațiilor sale de mamă de familie și
de stăpână de casă7.
Pentru femeie, în prima jumătate a secolului al XX-lea important rămâne rolul de
stăpână a căminului și de îndrumătoare a copiilor. Este și motivul pentru care presa
abundă în sfaturi pentru tinerele mame, care sunt învățate cum să își hrănească copiii sau
cum să arate dormitorul acestora. Astfel, o mamă bună este aceea care „nu dă copiilor mai
mici de 3 luni lapte de vacă...”, iar dacă nu este oprită de anumite probleme medicale, „este
datoare să-și alăpteze singură copilul mic”8. Importantă este și odaia nou-născutului, iar
tânăra mamă trebuie să știe că încăperea care trebuie să servească pentru a crește copilul
până la vârsta de 5-6 ani trebuie să fie luminoasă, să aibă puțină mobilă, de preferat doar
legănul și trebuie aerisită în fiecare dimineață9. De asemenea, educația copilului în primii
ani rămâne în sarcina mamei. Aflăm astfel că „mama care-l naște pe copil este primul și
temeinicul lui educator”10. În acest context se insistă pe educația fetei, încă din primii 7
ani de viață, cu atât mai mult cu cât „sunt puține școlile în care să învețe fetele peuricultura
sau știința, cum se cresc copiii mici cât privește: hrana lor, îngrijirile la boli, curățenia și
privigherea ocupațiunilor – jocurile – lor copilărești, până pela 5-6 ani”11. În primii 7 ani
mama este datoare să dea copiilor „educația întreită: fizică, morală și intelectuală”12,
educație care, ulterior, va fi completată în școală „cu cursuri profesionale, estetice și
artistice”13. De cele mai multe ori, educația fetei trebuia completată și cu o anumită
formare religioasă. De la mamă se cere să își crească copiii „cu frica Domnului” și să-i
deprindă de mici cu obiceiuri bune, să iubească binele, frumosul și adevărul14.
Pe lângă imaginea de soție și de mamă, presa ne oferă şi articole dedicate femeii
gingaşe, sensibile, preocupate de modă şi gastronomie, de arta de a stăpâni codul bunelor
maniere și conversația. Numai o femeie reușea să conducă o conversație într-un salon.

3
Sfaturi practice și pentru sănătate, în „Naționalul Vâlcii”, an X, nr. 112-113/1937, p. 183.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
În chestiunea feminismului, în „Democrația”, anul I, nr. 9/septembrie 1908, p. 6-7.
8
C. Daniilescu, Educația copiilor, în „Naționalul Vâlcii”, anul IX, nr. 95-96/1935, p. 355.
9
Sylva, Odaia noului-născut, în „Moda nouă ilustrată”, anul III, nr. 9/1907, p. 4.
10
C. Daniilescu, Educația copiilor, în „Naționalul Vâlcii”, anul IX, nr. 95-96/1935, pp. 362-365.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Însemnătatea Religiei și Puterea Credinței, în „Luminătorul. Foaie bisericească”, anul III, nr. 7-8/ 1911, p. 15.

224
 ISSUE NO. 28/2022

„Stăpâna casei trebuie să aibă grije de toți vizitatorii, care sosesc unul după
altul și trebuie să aibă grije și ca discuțiile, pe care ea le-a provocat într-un cerc, să
nu depășească anumite limite. Totul în societate este să fii stăpân pe tine însuți. Să
ai grije ca în discuție să nu vorbești numai tu, ba încă să vorbești numai cu familia
ta, de afacerile tale profesionale, lucruri care nu interesează pe auditori. Să nu
vorbești prin colțuri cu alt vizitator. Să nu fii nici mut, căci ai dovedi dispreț pentru
ceilalți, să vorbești și să lași pe ceilalți să vorbească. Să eviți conversațiile ușuratice,
apropourile scandaloase. Să nu râzi de defectele fizice ale celor din salon, nici de
cele ale celor care nu se află acolo”15.

În majoritatea numerelor revistelor dedicate femeilor, care circulă în Oltenia

(„Moda nouă”, „Moda nouă ilustrată”, „Realitatea ilustrată”), redacțiile surprind
preocupările din sfera modei, promovând tipare „invidiabile”, oferă sfaturi medicale,
sfaturi utile în bucătărie, rezultatul unor anchete despre buna purtare în societate, căci
sunt „atâtea și atâtea chestiuni”, care preocupă femeile. Răsfoim revista „Moda nouă” și
descoperim sfaturi ale cititorilor privitoare la întrebarea: Care femeie își face soțul fericit:
cea care are o cultură intelectuală mare, dar nu cunoaște menagiul, sau invers?. Un cititor
al revistei, mai sus menționate susținea că „o femeie care nu știe decît de ale menagiului
nu va reuși cît lumea, să facă fericit pe sărmanul soț”16. În ceea ce privește avantajele și
dezavantajele conviețuirii cu o femeie intelectuală, din numărul 5/1904, al revistei „Moda
nouă” desprindem din mesajul trimis de către un cititor craiovean, următorul sfat: „O
femeie intelectuală te poate distra ore întregi prin reproducerea vrunei piese muzicale,
sau printr-o conversație cât se poate de intelectuală, cu o femeie care nu știe decât
menagiul nu poți avea aceste plăceri”17.
Totodată, fiecare număr al revistelor menționate oferă detalii despre mijloacele de
înfrumusețare pe care femeia le are la îndemână, căci natura se dovedește de cele mai multe
ori nedreaptă, iar în viață întâlnim de multe ori fete frumoase sau urâte, care au însă
posibilitatea „de a-și crea o situație solidă și frumoasă pentru întreg viitorul vieții lor”18.
Pentru a-și îndeplini chemarea și pentru o „situație solidă și frumoasă” tânăra fată
trebuia să cunoască lucrul manual prin care „se promova arta populară”, să știe beneficiile
întrebuințării mașinii de cusut, care în unele cazuri se dovedește „un ajutor de nădejde”19
și să participe la cursurile de croitorie, care se dovedesc „un mare premiu pentru fetele
frumoase și pentru cele urâte”, așa cum am aflat din nr. 10/1929 al revistei „Realitatea
ilustrată”. În ceea ce privește cursurile de croitorie „de damă, linjerie sau cursul de hăinuțe
pentru copii”, acestea se predau de profesori specialiști, individual în limba română,
germană, franceză, maghiară sau bulgară, după necesitate. La finele studiilor era susținut
un examen în fața „președintelui corporației și comisiilor de examinare speciale pentru

15
Conversațiune, în „Moda șic ilustrată”, anul I, nr. 10/1915, p. 3.
16
Ancheta Modei Noua, în „Moda nouă”, anul II, nr. 4/1904, p. 3.
17
Ibidem, nr. 5/1904, p. 3.
18
„Realitatea ilustrată”, anul III, nr. 10/2 martie 1929, p. 7.
19
Pentru fetile tinere, în „Moda nouă”, anul I, nr. 12/1903, p. 1.

225
 ISSUE NO. 28/2022

fiecare branșă. Elevele care se distingeau prin aptitudinile profesionale erau premiate
(premiul I cu medalie de aur, premiul al II-lea cu medalie de argint)”20.

Sursa: „Realitatea ilustrată”, anul IV, nr. 152/1929, p. 16.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, concursurile de frumusețe au declanșat

articole polemice în presa vremii. Spiritul provincial se simte în modul cum este abordată
această problemă. Răsfoim „Naționalul Vâlcii” și aflăm că rostul acestor concursuri sunt:
„Plimbare și petrecere...”, frumusețea femeii era asociată cu frivolitatea, iar „urâțenia” ar
putea fi „lăudată tot atât sau aproape ca și frumusețea... căci, de cele mai multe ori, cele
urâte o duc mai bine și mai ușor în viață decât cele frumoase”21.
Cu toate acestea, reviste de circulație națională promovează în fiecare număr
concursurile de frumusețe, afișând apeluri pentru înscrierea la acestea, precum și pagini
întregi de reclame, în care cremele sunt prezentate ca mijloace de înfrumusețare.

Sursa: „Realitatea ilustrată”, anul IV, nr. 155/1930, p. 30.

Pentru a putea participa la un concurs de frumusețe, condițiile de înscriere erau

următoarele: candidata trebuia să aibă vârsta de cel puțin 16 ani și nu mai mult de 24 de
ani; ea trebuia să nu fie, nici să nu fi fost căsătorită; să trăiască la părinți sau din muncă
cinstită și să aibă o purtare perfect morală. Nu erau admise artistele, dansatoarele,
actrițele de cinema sau manechinele. Concurentele trebuiau să trimită redacției revistei
„Realitatea ilustrată” o fotografie însoțită de următoarele date personale: numele și
prenumele (nu erau admise pesudonimele), adresa de domiciliu, vârsta, profesia,

20
„Realitatea ilustrată”, anul III, nr. 10/2 martie 1929, p. 7.
21
„Naționalul Vâlcii”, anul I, nr. 12/decembrie 1928, p. 7; Idem, anul II, nr. 12/decembrie 1929, p. 6; Idem, anul
III, nr. 4/aprilie 1930, p. 6.

226
 ISSUE NO. 28/2022

înălțimea, măsura taliei, greutatea și culoarea părului. Fotografiile aveau un rol

eliminatoriu, întrucât pe baza lor erau emise invitațiile la concursurile județene22.
Frăgezimea și tinereațea femeii erau podoabe suficiente pentru a fermeca pe
oricine. Tinerele sumbre și profunde, cu rochiile lungi, cu falduri trenante, cu țesăturile
somputoase, cu decolteurile mari sau cu tăieturile savante trebuiau învățate că o linie
tinerească, cu talia la locul ei, cu stofe moi și ușoare ca muselinul, îmbrăcate în alb și roz,
cu un surâs încă jumătate copilăresc și farmecul unei priviri jumătate ștrengărească erau
de preferat. Căci „femeia fie ea bătrână sau tânără, dorește să pară în avantajul ei
totdeauna. Căci în ciuda celor susținute de bărbații doritori să-și vadă femeile ca niște
sclave blajine, închise în casă, un fapt rămâne cert: urâțeniile nu au ce căuta în lumea de
muncă și de afaceri”23. Pentru aceasta în sprijinul femeii vine cosmetica și ale sale atuuri.
Redăm mai jos câteva dintre anunțurile întâlnite în paginile periodicului
„Realitatea ilustrată”, anunțuri care conțin informațiile necesare pentru identificarea
produsului promovat, precum și al beneficiilor oferite de acesta:

Sursa: „Realitatea ilustrată”, anul III, nr. 10/1929, p. 4.

Sursa: „Realitatea ilustrată”, anul III, nr. 12/1929, p. 22.

22
Concursul de frumusețe pentru alegerea unei „Miss România 1930”, în „Realitatea ilustrată”, anul III/19
octombrie 1929, p. 9; Idem, anul IV, nr. 153/2 ianuarie 1930, p. 21.
23
Cosmetica este o artă, în „Realitatea ilustrată”, anul IV, nr. 153/2 ianuarie 1930, p. 20.

227
 ISSUE NO. 28/2022

Sursa: „Realitatea ilustrată”, anul IV, nr. 153/1930, p. 5.

Sfaturile oferite, tinerelor femei, în prima jumătate a secolului al XX-lea sunt

savuroase, dar elocvente pentru modul în care femeia a fost percepută în societate.
Reconstituirea imaginii femeii din Oltenia pentru prima jumătate a secolului XX se
dovedește un demers complex, atâta timp cât punctele de vedere exprimate asupra
subiectului în discuție au aparținut, în majoritate, bărbaților.

Bibliografie:
Ionela Nițu, Ipostaze ale femeii în presa interbelică vâlceană, în „Studii Vâlcene”, serie nouă, nr.
VIII(XV)/2014.
„Democrația”, anul I, nr. 9/septembrie 1908;
„Luminătorul. Foaie bisericească”, anul III, nr. 7-8/ 1911;
„Moda nouă”, anul I, nr. 12/1903; Idem, anul II, nr. 5/1904;
„Moda nouă ilustrată”, anul III, nr. 9/1907;
„Moda șic ilustrată”, anul I, nr. 10/1915;
„Naționalul Vâlcii”, nr. 12/1929; Idem, nr. 4/aprilie 1930; Idem, anul IX, nr. 95-96/1935; Idem, an
X, nr. 112-113/1937;
„Realitatea ilustrată”, anul II, nr. 1/8 ianuarie 1928; Idem, anul III, nr. 10/2 martie 1929; Idem,
anul III/19 octombrie 1929; Idem, anul IV, nr. 153/2 ianuarie 1930.

228
 ISSUE NO. 28/2022

THE LONELY CHILDREN OF TRANSITION

Galina ANIȚOI
Assoc. Prof. PhD., cercetător
Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al MEC,
Chișinău, Republica Moldova

Abstract. The present study proposes an approach to the novels The Girl Who Plays God by Dan Lungu
and Kinderland by Liliana Corobca in terms of transitology. The phenomenon of migration as an
adverse effect of the post-communist transition is discussed. The author focuses on the drama of
children left alone or in the care of relatives, their parents being forced to go to work abroad, in order
to ensure a decent living for the family.

Keywords: transition, migration, Romanian literature, Dan Lungu, Liliana Corobca

Unul din efectele adverse ale tranziției postcomuniste, al cărui gust amar se
resimte și azi, este fenomenul migrației. Acesta a fost generat de procesul – îndelungat și
sinuos – de tranziție spre democrație a țărilor din Europa de Est. După căderea sistemului
totalitar, schimbările care se prefigurau în viața social-politică și economică au fost
întâmpinate cu entuziasm și s-au plasat în orizontul unor mari așteptări. De libertate și
independență oamenii au putut beneficia aproape imediat după prăbușirea
comunismului, ceea ce nu se poate afirma despre prosperitate și bunăstare.
Îmbunătățirea condițiilor de viață de care și-au legat toți speranțele nu s-a produs peste
noapte și nici într-un timp apropiat. Realitatea tranziției s-a dovedit a fi complexă și
dificilă, însoțită de multe costuri sociale și crize, printre care cea mai acută enumerându-
se penuria la scară largă. Așa cum am menționat și în altă parte, „reformele întârziate,
tergiversate sau stagnate, prăbușirea industriei, liberalizarea pieței, politicul defectuos au
atras după sine pierderea locurilor de muncă, inflația, sărăcia, șomajul, inechitatea
economică, proliferarea corupției etc.” (Anițoi, 2021, p. 46). Drept urmare, constrânsă de
împrejurări, de imposibilitatea de a face față impasurilor financiare, o parte covârșitoare
a populației („forța de muncă”) a plecat să muncească în străinătate.
Migrația a afectat iremediabil unul din constituentele fundamentale ale societății
umane: familia. Pentru a putea scăpa de sărăcie, aproape fiecare familie din Republica
Moldova și din România are cel puțin câte un membru plecat peste hotare. În cazul când
sunt nevoiți să plece ambii soți, copiii sunt lăsați în grija bunicilor sau a rudelor, sau, mai
grav, sunt lăsați singuri acasă. Nu e greu de înțeles – și realitatea a demonstrat-o cu
prisosință – cum influențează fenomenul în cauză asupra psihicului și dezvoltării acestor
copii. Riscurile și efectele distrugătoare ale migrației în urma căreia copiii se pomenesc
separați/îndepărtați de părinți au fost semnalate în nenumărate rânduri de specialiști.
Potrivit lor, consecințele care se produc „atât la nivel micro-social, cât și macro-social”
(Buciuceanu-Vrabie, 2011, p. 169) sunt de ordinul celor care „cauzează dereglări în
dezvoltarea psihică, şi în primul rând, în dezvoltarea emoţională” (Prițcan, p. 203). Privați
de afecțiunea și protecția părintească, de contactul fizic și comunicarea cu mama

229
 ISSUE NO. 28/2022

îndeosebi, copiii trăiesc adevărate drame, devenind și ei, împreună cu părinții lor plecați,
victime ale tranziției post-totalitare.
Drama unor asemenea copii care trăiesc în absența părinților își găsește o
reflectare veridică în oglinda literaturii române contemporane. Cel puțin două romane,
asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează, aduc în prim-planul lor problematica
semnalată: Fetița care se juca de-a Dumnezeu de Dan Lungu și Kinderland de Liliana
Corobca, oferind o „explorare empatică și dureroasă a consecințelor migrației” (Gulea,
2017). Ambele lucrări au drept protagoniști copii cu o „altfel” de copilărie decât cea a
multor semeni ai lor, una marcată de o stare cumplită de așteptare. Așteptarea zilei când
mama se va întoarce acasă. Inițial, acești copii au o viață normală, cu o familie normală.
Viața lor decurge într-un cadru normal până în momentul când unul din părinți sau ambii
hotărăsc să plece la muncă peste hotare. Acest moment constituie punctul din care
pornește destrămarea copilăriei, a universului perceput de copil ca unitar, stabil și
protector. Punctul din care începe, cu o expresie a criticului Bianca Burța-Cernat,
„înțelegerea lucid-dezvrăjită a realității” (Burța-Cernat, 2015).
Lumea Rădiței, personajul principal al romanului Fetița care se juca de-a
Dumnezeu, o fetiță de vreo 9 ani, elevă în clasa a II-a, se clatină în clipa când, revenită de
la școală, arzând de nerăbdare să le spună celor de acasă că a luat nota cea mai mare la
caligrafie, o găsește pe mama făcându-și valizele: „A împins ușa, iar în hol au întâmpinat-
o două valize mari, cele cu care merseseră cândva în vacanță, și mai multe grămezi de
haine și lucruri. A privit năucită și, când în ușa bucătăriei a apărut capul mamei, a întrebat-
o mergem la mare? Acum, iarna, iubita? i-a răspuns, pufnind-o râsul. Ne mutăm din nou la
apartament? Mama a dat din cap că nu, împăturind grijulie un pulover. Apoi și-a amintit
de ta-ta-taam, ghici ce notă am luat la caligrafie, dar nu i s-a părut un moment potrivit, așa
că doar a anunțat că doamna i-a apreciat tema și luase notă maximă. Bravo, iubita, mă
bucur foarte mult, i-a spus mama, fără să o privească, de parcă ar fi vorbit cu șosetele pe
care le băga una în cealaltă. Gura îi era uscată ca sugativa. (…) Vânzoleala continua dincolo
de ușă și glasul bunicii care spunea din când în când poate e mai bine așa… poate e mai
bine așa… S-a cuibărit în pat, gândindu-se cu amărăciune că nimeni nu-și dăduse seama
că ajunsese mai devreme acasă, nimeni nu se întrebase dacă e bolnavă, dacă școala a luat
foc sau, așa cum se întâmpla în fiecare zi, dacă îi e foame. Suflețelul o apăsa ca o bilă mare
și caldă, iar lacrimile îi furnicau obrajii. Într-un târziu a intrat mama, s-a așezat pe vine
lângă pat, a privit-o în ochi și i-a explicat că a doua zi dimineață trebuia să plece în Italia,
pentru că a găsit ceva de muncă acolo, era foarte urgent, se ivise pe neașteptate, va sta o
perioadă scurtă, cât să facă rost de bani, apoi se vor muta cu toții în apartament, așa cum
mai plecaseră și alții de pe strada lor, tatăl Veronicăi, de exemplu, îi părea bine pentru
nota la caligrafie, ea va trebui să fie o fetiță bună, îi va trimite păpuși și dulciuri, timpul va
trece repede, va sta până în vară sau până în toamnă” ( Lungu, 2016, p. 19-20).
Plecarea neașteptată a mamei în Italia a năucit-o pe Rădița. De o sensibilitate
excesivă și foarte atașată de mama sa, Letiția, fetița o duce de acum încolo într-o suferință
continuă, chiar dacă a rămas să locuiască la Buna și Bunu, părinții Letiției. Bunicii o iubesc
mult, o îngrijesc cum se cuvine, Buna o ajută și la teme. Dar asta nu compensează câtuși
de puțin lipsa mamei. Nici tatăl nu este alături de ea. Împreună cu sora mai mare a Rădiței,

230
 ISSUE NO. 28/2022

Mălina, el s-a mutat la apartamentul lor de la bloc, din cauza neînțelegerilor cu bătrânul
Cosoi, socru-său.
Cu toate că își vede de ocupațiile sale de copil (se joacă cu păpușile, cu copiii din
cartier, merge să își cumpere înghețată la chioșcul de la colț, se dă cu liftul etc.), Rădița e
numai dor și așteptare, „suferind în urma despărțirii așa cum numai copiii pot să o facă,
cu tot corpul și toată imaginația” (Anghel, 2016). Tânjește după serile când se gâdilau și
râdeau amândouă în hohote, după clipele când mama o pieptăna și ele discutau câte și mai
câte și după atâtea altele, pe care acum le poartă doar în inimioara sa. Suferința copilului
se intensifică pe măsură ce timpul trece și mama nu se mai întoarce. I-a promis că pleacă
doar pentru câteva luni, pentru binele familiei, să câștige bani pentru a scăpa de datorii și
pentru a se putea muta în apartamentul lor, dar nu s-a ținut de cuvânt. Cele câteva luni se
transformă în câțiva ani de așteptare chinuitoare și multe lacrimi.
Fire introvertită și însingurată, ea se deosebește de semenii săi, printr-un univers
interior bogat, printr-o agerime și un fel de gândire deosebite. Așa cum după plecarea
mamei nimic nu mai este ca înainte, ea se retrage în lumea ei lăuntrică și caută tot mai des
ocazii să rămână singură, să se joace singură, „să joace jocurile ei secrete” (Lungu, 2016,
p. 39). Jocul ei preferat devenise jocul „de-a Dumnezeu”. Se ducea „Lablocuri”, cum numea
ea locul nu departe de școală, unde se aflau patru blocuri înalte, urca pe acoperișul unuia
dintre ele și privea de sus la oameni, dându-le diferite porunci. Se bucura nespus în sinea
sa când toți o ascultau. Într-un fel, aceasta era singura bucurie care-i dilua tristețea
despărțirii de mama: „Desigur, jocul se putea juca și în altă parte, însă nicăieri nu era așa
de plăcut ca aici, unde vezi oamenii de sus. Pe o bancă, o doamnă în vârstă stătea cu o
revistă în brațe, iar ea îi porunci în șoaptă citește! și doamna prinse a citi. Un copil de
vârsta lui Năsturel își pregăti mingea, își făcu vânt, iar ea îi porunci șutează! și el trase. Un
domn cu chelie se îndreptă spre mașina de lângă trotuar, iar ea îi porunci să intre și el
deschise portiera și se băgă înăuntru. Stătea serioasă și concentrată, iscodind mereu după
victime noi, pe care le punea să bea din sticluța de suc, să-și bage picioarele în apa din
arteziană, să se privească în oglindă și să se rujeze, să sară șotronul, să-și bage ochelarii
în poșetă și multe altele. Cu toții ascultau de ea fără să crâcnească. (…) Îi plăcea să stea
ascunsă, să se uite la oameni și lumea să se miște după șoaptele sale, putea să se joace așa
ore întregi. Tare i-ar fi poruncit mamei să se întoarcă mai repede din Italia, dar la așa
distanță nu avea nici o putere. La început, chiar când l-a născocit, jocul nu avea nici un
nume și probabil că nici nu i-ar fi dat vreunul, fiindcă nu vorbea cu nimeni despre el, dar
într-o zi, când Buna era în toane faine, i-a povestit cum stă Dumnezeu în ceruri și are grijă
nu numai de fiecare om, ci și de fiecare viețuitoare și plantă, și atunci a știut că ea se juca
de-a Dumnezeu” (ibidem, p. 41-42). Jocul acesta – periculos de altfel, copilul aflându-se la
mare înălțime – constituie un refugiu pentru Rădița, o modalitate de a evada dintr-o
realitate crudă într-o lume imaginară în care ea le-ar pune pe toate la locul lor, și nu numai.
După cum bine remarcă Adina Dinițoiu, „jocul «de-a Dumnezeu» conține, evident, și o
trimitere simbolică la psihologia copilului – centru al universului, care va face loc, treptat
– în cazul Rădiței –, unei maturizări precoce, dublate de izolare, de închidere în sine, dar
și de dezvoltarea unor manii de comportament (provocate de lipsa mamei și, în general, a
familiei)” (Dinițoiu, 2015).

231
 ISSUE NO. 28/2022

Suferința Rădiței, care crește cu fiecare zi-lipsă a mamei, e potențată, de la un

moment dat, și de starea de frică și adâncă neliniște sufletească. Frica aceasta că mama nu
se va mai întoarce, că chipul ei pălește, se abstractizează, că mama va rămâne doar vocea
de la distanță care anunță că trimite bani acasă îi cuprinde toată ființa: „Mama nu mai are
față, i s-a tocit, liniile care la bătrâni se adâncesc din ce în ce la ea aproape că au dispărut.
Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? ce-note-ai-mai-luat-la-școală?
ce-cadou-să-ți-iau-de-ziua-ta? te-înțelegi-bine-cu-Buna? (…) Vocea mamei trimite bani ca
să refacă vechea casă a bunicilor, construită de tata lui Bunu înainte de venirea
comuniștilor. După ce bătrânii vor muri, vor locui cu toții în casa lor, mare și renovată. Mai
trimite bani și pentru apartament, să nu locuiască străini în el. Vocea ei e cântătoare,
umedă și cântătoare, și spune cuvinte ciudate. Dacă mai stă mult pe acolo, o să uite
românește, glumește Bunu. (…) Vocea mamei trimite pachete la poștă, pe care merge să le
ridice împreună cu Bunu și cu o chitanță” (Lungu, 2016, p. 72-73).
Rădița însă nu vrea nici jucării, nici dulciuri. Singura ei dorință e ca mama să revină
mai repede și totul să fie ca înainte. Dorul a pătruns-o până în adâncul viscerelor. De prea
multă așteptare a ajuns chiar să fie supărată pe mama că-i promite că mai stă puțin și se
întoarce, dar nu o face: „Nu mai stau mult, iubita, și mă-ntorc, îi spunea mereu cu voce
umedă la telefon. (…) Numai cât să strâng ceva bani. Până își găsește tati un serviciu. (…)
Ai un pic de răbdare. Imediat trece timpul, cât ai pocni din degete. (…) Ești o mincinoasă,
i-a strigat ea în telefon cu o seară înainte. Cea mai mare mincinoasă!” (ibidem, p. 106-107).
Drama fetiței vine nu numai din lipsa mamei, din lipsa momentelor de afecțiune,
lipsa îmbrățișărilor lor înainte de somn și a atâtor alte momente plăcute pe care doar
prezența mamei i le putea oferi. Drama Rădiței se intensifică și atinge punctul culminant
în momentul când realizează că mama ei, cea care-i devenea străină cu fiecare zi aflată
acolo, în Italia, folosește în conversațiile lor tot mai multe cuvinte într-o limbă pe care
copilul nu o cunoaște și nu o înțelege. Cu o tristețe sfâșietoare, constată că mama începe
să uite limba lor, limba în care, altădată, ele râdeau și își povesteau atâtea lucruri. Aceasta
este cea mai dureroasă revelație pe care o trăiește Rădița.
Sufletul copilei se umple și de mai multă amărăciune. Teama că nu se va mai putea
înțelege cu mama nu o părăsește nici în somn: „(…) uneori i se întâmpla să viseze și să-i
fie frică. Mama venea acasă și nu mai puteau vorbi între ele, uitase toate cuvintele,
încercau să comunice prin semne, tot dădeau din mâini, (…) mama era tristă și plângea,
(…) desigur, toate astea erau numai în vis, dar spaima se prelungea și peste zi” (ibidem, p.
286).
Disperată, găsind că starea de lucruri nu dă semne să se schimbe în timpul
apropiat, contrariată și de faptul că celorlalți membri ai familiei le convine parcă aflarea
Letiției în străinătate, – căci le trimite tuturor bani pentru necesități –, Rădița, în cele din
urmă, hotărăște să plece ea însăși în Italia după mama. Începe să caute, febril, în mintea ei
soluții. Nu-și făcea griji pentru bani de drum, căci avea propriile economii, ascunse într-o
cutie de bomboane de pe vremea lui Ceaușescu: „Avea bani! Banii ei. Atât cât reușise să
strângă. Îi numără plină de satisfacție, punând mari la mari și mici la mici, hârtie la hârtie
și metal la metal. (…) cu ei avea să ajungă în Italia. Încă nu erau de ajuns, însă era hotărâtă
să mai strângă. Atât cât va mai fi nevoie. Într-o bună zi, mama se va trezi cu ea la ușă”

232
 ISSUE NO. 28/2022

(ibidem, p. 138). Își imaginează, în naivitatea ei de copil cu o fantezie bogată, și diverse

scenarii cum să treacă vama și ce să le spună vameșilor: „Putea să se miorlăie că mama și
tata abia au trecut cu mașina și că pe ea au uitat-o la veceu când făcea pipi, să o lase să
treacă… sau se putea împrieteni cu copiii lor cei grași, să se joace cu mingea acolo, la
graniță, ea să dea mingea mai tare peste gard, să spună că se duce să o aducă și dusă să fie.
Știa că va fi greu cu vameșii, dar era convinsă că se va descurca. Nu puteau fi mai isteți
decât ea. Bine că aflase unde trebuie să ajungă. La Nădlac. După ce trecea de orașul ăsta
cu nume de iaurt, trebuia să ajungă la Roma” (ibidem, p. 138-139).
La vârsta sa inocentă, dar maturizată cumva precoce de experiența dureroasă a
despărțirii de mamă, de familie în general, Rădița trece printr-un tulburător amalgam de
emoții și trăiri, ce nu ar putea lăsa impasibil pe nici unul dintre cititorii care s-ar deda
lecturii romanului la care facem referință. Aceasta se datorează faptului că, deși vocea
aparține autorului, perspectiva prin care sunt prezentate evenimentele este a
personajului.
Vom remarca, în această ordine de idei, măiestria lui Dan Lungu de a ilustra,
descrie și transmite către cititor cele mai fine nuanțe ale psihologiei și frământărilor
sufletești ale unui copil. Mai ales în cazul când e vorba nu de un copil obișnuit, ci de unul
care trăiește obsedat de un singur gând: să se întoarcă mama acasă.
Aceeași dramă a „unei copilării private de bucuria familiei, a unei copilării furate
de nevoile tranziției sociale a Europei de Est” (Șleahtițchi, 2015, p.128) este pusă și sub
lupa scriitoarei Liliana Corobca în romanul Kinderland. Trei frați – Cristina, Dan și Marcel
– trăiesc, ca și Rădița lui Dan Lungu, chinuiți de suferința așteptării părinților plecați după
„bani lungi” (tata e în Rusia, mama – în Italia). Sunt singuri acasă, căci rudele își au familiile
și nevoile lor, iar bunica este bolnavă. Cristina, de numai 12 ani, a preluat grija gospodăriei
și a fraților mai mici: „(…) am doi frați pe cap, un câine, un motan, un porc, zece găini, un
cocoș bătăuș” (Corobca, 2013, p. 25).
Și în cazul lor, mama le-a promis că pleacă pentru puțin timp, cât să scoată familia
din impasul financiar în care s-a pomenit, apoi se va întoarce. Dar planurile se schimbă
mereu și revenirea se amână: „Mama s-a sfătuit cu tata, apoi cu mine și a zis că pleacă pe
un an-doi, până își dă tata datoriile. Și a plecat, iar acel un an-doi nu se mai termină”
(ibidem, p. 21). Nevoiți să-și poarte singuri de grijă, copiii iau viața în piept, la modul
direct, și încearcă să supraviețuiască. Cristina, personajul principal, prin vocea și din
perspectiva căreia este relatată narațiunea (cu excepția primelor pagini ale romanului) e
o fetiță deșteaptă, maturizată și ea înainte de timp, din cauza realității dure în care e
nevoită să trăiască. De le ea aflăm, cu lux de amănunte, despre ocupațiile lor cotidiene, dar
și despre viața satului lor. Copiii merg la școală și, respectiv, la grădiniță, se joacă, își
trăiesc micile bucurii copilărești, îngrijesc de gospodărie și duc dorul părinților. Peste
lumea lor mică se întinde golul imens lăsat de plecarea mamei. Tânguirea Cristinei e
sfâșietoare: „Stai, mamă, cu copii străini zi și noapte, îi plimbi, te joci cu ei, îi hrănești, le
spui povești la culcare. Iar cu noi nu stă nimeni, mâncăm ce apucăm, pâine cu zahăr sau
cu cârnaț afumat de la magazin. Și nimeni nu ne cântă seara, la culcare” (ibidem, p. 23).
Dan și Marcel plâng des, Cristina însă, conștientă de situație, și-a asumat rolul de adult
responsabil și încearcă să-și reprime lacrimile când simte că o podidește plânsul: „Și plâng

233
 ISSUE NO. 28/2022

amândoi neistovit, prelung, ca doi pui de lup abandonați în pădure. Vor și ei să-i alinte
cineva, să-i bage în seamă.” (ibidem, p. 22); „La 12 ani, copiii sunt oameni foarte mari și
responsabili, au grijă și de alți copii, mai mici. La 12 ani, nu plâng că vor la mama sau la
tata, fac curățenie generală vinerea sau sâmbăta. (…) Eu nu plâng deloc niciodată, cui i-ar
folosi?” (ibidem, p. 57).
Așteptarea însă devine tot mai grea, e „ca o boală mocnită, ca un virus insistent,
care nu trece decât în apropierea părinților” (ibidem, p. 169). Disperați, triști, neputincioși
în a schimba mersul lucrurilor, copiii se alină cu amintirile despre părinți, „încercând să
le reconstruiască prezența din cârpe și din mirosuri” (Purcaru, 2013) și imitându-le
gesturile: „Din când în când, ne ducem în salon și ne uităm la rochiile tale. Duminica facem
concert uneori, ne jucăm de-a familia. Eu mă îmbrac în rochiile tale, care îmi vin, un pic
sunt cam largi, dar la anul îmi vor fi tocmai bune. Dan, care e tatăl, plutește în toate hainele
tatălui și renunță să îmbrace pantaloni și cămăși prea mari, că nu se mai poate mișca (…).
Mirosim hainele. Pălăria miroase a tată și rochiile a mamă” (Corobca, 2013, p. 44).
Acești copii, „orfani” cu părinți în viață, mistuiți de dor, obosiți de așteptare și
singurătate, lipsiți de afecțiune, se refugiază în joc, la fel ca Rădița lui Dan Lungu. Jocul lor
este de-a kinderland-ul: „(…) adică cei mici se joacă de-a cei mari” (ibidem, p. 128), jocul
menit să compenseze cenușiul copilăriei lor: „Da, kinderlandul e jocul nostru preferat. Ne
jucăm după lecții, seara, în vacanță. Kinderlandul mic, kinderlandul mare. Cel de râs și cel
de plâns” (ibidem, p. 131).
Și dacă Rădiței îi vine ideea năstrușnică să plece singură după mama sa în Italia,
atunci Cristina încearcă să forțeze revenirea mamei prin practici vrăjitorești și
descântece, pe care le învață de la Alisa, noua ei prietenă, de aceeași vârstă. Trebuie să
spargi ouă la răscruce ca s-o îndupleci pe mama să se întoarcă: „Oul se apucă prima oară
cu mâna stângă (…), contează să îl spargi tot cu stânga, la răscruce, îți faci vânt de trei ori,
uite așa, cu mâna și, a treia oară, îl trântești la pământ. (…) Cojile se strâng și se îngroapă
cum îngropi neputința, iar putința rămâne în mijloc de drum pe unde mulți trec, se duc
undeva și ajung la destinație. La fel cum ajung oamenii în drumul lor, așa și dorința ta să
ajungă cu bine, să n-o oprească nimeni. Cojile sunt partea groasă care rămâne jos, când
iese pasărea din ou și zboară. Puișorul care iese din găoace, spărgând coaja. Așa să zboare
la mama gândul revenirii, s-o cuprindă dorul de copii. Așa să ajungă mama acasă, înainte
ca puiul să iasă din ou” (ibidem, p. 139).
Explorând condiția „personajului de format mic” (Daniel Cristea-Enache),
romanele Fetița care se juca de-a Dumnezeu și Kinderland se înscriu în șirul cărților care
cer „restituirea neîntârziată a copilăriei celora lipsiți de ea” (Grati, 2016, p. 165). Dramele
pe care se focusează Dan Lungu și Liliana Corobca sunt drame personale și general-umane
deopotrivă, developând „un prezent traumatic la nivel individual și comunitar” (Cristea-
Enache, 2013).
În opinia specialiștilor din domeniul psihologiei copiilor, jocul (joaca) reprezintă
un mod de cunoaștere și explorare a realității. Nu însă și pentru copiii în cauză, privați de
farmecul și bucuriile firești ale copilăriei de către o realitate aspră. Pentru Rădița, Cristina,
Dan, Marcel și toți copiii aflați într-o situație similară jocul este un remediu împotriva
singurătății traumatizante, dar și expresia faptului cum lumea mică a acestor copii

234
 ISSUE NO. 28/2022

interferează în mod brutal cu lumea mare, a adulților. E lumea celor mari și mici, afectată
puternic de fenomenul social-politic al tranziției.

Bibliografie:
Anițoi, Galina, 2021, Paradoxurile tranziției. Personajele lui Dan Lungu, Iulian Ciocan și Dumitru
Crudu între nostalgie și schimbare, în Philologia, nr.2, p. 45-53.
Anghel, Carmen, 2016, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, un roman sfâșietor despre emigrația
românilor, [on-line], disponibil la adresa: https://evz.ro/fetita-care-se-juca-de-a-dumnezeu-un-
roman-sfasietor-despre-emigratia-romanilor.html
Cristea-Enache, Daniel, 2013, Copii fără părinți (I), în Observator cultural, nr. 689, [on-line],
disponibil la adresa: https://www.observatorcultural.ro/articol/copii-fara-parinti-i-2/
Buciuceanu-Vrabie, Mariana, 2011, Copiii rămași singuri acasă în urma migrației părinților:
riscuri și realități, în Revista de Filozofie, Sociologie și Științe Politice, nr. 1, p. 169-177.
Burța-Cernat, Bianca, 2015, România profundă. Destrămări, deziluzii, în Observator cultural, nr.
756, [on-line], disponibil la adresa: https://www.observatorcultural.ro/articol/romania-
profunda-destramari-deziluzii/
Corobca, Liliana, 2013, Kinderland, București, Editura Cartea Românească.
Dinițoiu, Adina, 2015, Mizele sociale ale romanului, în Observator cultural, nr. 761, [on-line],
disponibil la adresa: https://www.observatorcultural.ro/articol/mizele-sociale-ale-romanului/
Grati, Aliona, 2016, Cronici în rețea.metaliteratura.net, Iași, Editura Junimea.
Gulea, Sever, 2017, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, [on-line], disponibil la adresa:
http://blog.libris.ro/2017/10/26/fetita-care-se-juca-de-a-dumnezeu-dan-lungu-recenzie-libris-
ro/
Lungu, Dan, 2016, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Iași, Editura Polirom.
Prițcan, Valentina, Aspecte psihosociale ale migrației, [on-line], disponibil la adresa:
http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/3615/1/Pritcan_migratie.pdf
Purcaru, Alina, 2013, Cristina, un copil prea adult, în Observator cultural, nr. 684, [on-line],
disponibil la adresa: https://www.observatorcultural.ro/articol/cristina-un-copil-prea-adult-2/
Șleahtițchi, Maria, 2015, Romanul contemporan din Sud-estul Europei: între societal și literaritate,
în Meridian critic, nr. 2, p.121-130.

235
 ISSUE NO. 28/2022

THE MEANINGS OF THE PATH OF INITIATION IN POVESTEA MAGULUI

CĂLĂTOR ÎN STELE

Andrei Victor COJOCARU

Assist. Prof., PhD., „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași

Abstract: The purpose of this article is to analyze the symbolic implications of the initiatic journey,
as it is presented in one of the poems (Povestea magului călător în stele) written by Mihai Eminescu.
We follow the steps of the journey (using the kabbalistic Tree of Life as a map), seeking to understand,
more deeply, what is the meaning behind the exterior adventure of the emperor’s son. Thus, it
becomes clear that the poem contain references to an “inner world” that must be conquered by
knowledge of oneself.

Keywords: initiatic journey; soul; Kabbala; The Tree of Life; knowledge

Motto: Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,

M-oi duce pîn' la poala a muntelui Pion
Ș-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui
Ca gândurilor mele aripe să le pui1.

În primul rând, trebuie să amintim faptul că avem de-a face cu un poem (cu trei
părţi) neterminat care este cunoscut sub două titluri ce i-au fost atribuite de cei care s-au
ocupat de editarea textului. Dacă în varianta lui G. Călinescu accentul cade pe figura
magului, D. Murăraşu este de părere că un titlu mai potrivit ar fi „Feciorul de împărat fără
stea”2. Este foarte important pe cine e pus accentul (pe mag sau pe feciorul de împărat) în
cadrul acelor titluri – având în vedere că, în prima parte a poemului, feciorul de împărat
este cel care parcurge drumul inițierii, pornind în căutarea magului, iar, în cea de-a treia
parte, magul este cel care călătoreşte, iar feciorul de împărat devine cel căutat. Această
inversare a rolurilor de căutător şi căutat merită o atenţie deosebită.
Deşi Povestea magului călător în stele a mai constituit obiectul de studiu al unor
articole3 și, inevitabil, a fost analizată în mai multe cărți de specialitate4, există încă detalii
insuficient explorate în ceea ce priveşte implicaţiile simbolice ale călătoriei iniţiatice.
Dintre numeroasele posibilităţi de interpretare, una deosebit de interesantă este
asocierea personajelor poemului cu sephiroturile Pomului Vieţii din Kabbala. Amintim și
că interesul lui Eminescu pentru studiul Kabbalei nu este dedus doar indirect din analiza
operelor sale, ci este exprimat (şi) în mod direct prin anumite însemnări din manuscrisele

1
Mihai Eminescu, Poezii, Editura Junimea, 1990, p. 343. Versurile eminesciene se citează după prezenta ediţie.
2
D. Murăraşu, Comentarii eminesciene, E. P. L., Bucureşti, 1967, p. 17.
3
De pildă: Marilena Spiridon Bîrsan, Feciorul de împărat fără stea. Elemente de magie şi ocultism în Studii
eminescologice, nr. 4, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2002, pp. 58-62; Marilena Spiridon Bîrsan, Feciorul de
împărat fără stea. Motivul cărţii magice în Studii eminescologice, nr. 5, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2003, pp.
17-25; Rodica Marian, Povestea magului călător în stele – ontologie a lunii, a morţii şi a creaţiei poetice în Studii
eminescologice, nr. 6, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2004, pp. 29-43.
4
Amintim, ca exemplu sugestiv, un studiu care include și analiza timpului mitic din acest poem: Iulian Boldea,
Timp şi temporalitate în opera lui Eminescu, Editura Ardealul, 2000 (Capitolul I: Timp sacru şi timp profan în
poezia eminesciană).

236
 ISSUE NO. 28/2022

sale. Chiar şi cu riscul de a realiza o „suprainterpretare” (în sensul pe care îl acordă

Umberto Eco acestui termen5), vom observa că acest tip de abordare poate oferi o
înţelegere mult mai profundă a călătoriei feciorului de împărat.
Deoarece îl vom utiliza ca pe o „hartă” pentru a urmări drumul iniţiatic din poemul
eminescian, ar fi binevenită o prezentare succintă a arborelui sephirotic. Pornind de sus
în jos, Pomul Vieţii6 este structurat astfel: trei cercuri concentrice (Ain – „Nimicul”, Ain
Soph – „nelimitarea” şi Ain Soph Aur – „lumina fără limite”), reprezentând izvorul
primordial al întregii creaţii, urmate de nouă sfere (numite, în ebraică, sephiroth –
sephirah, la singular): Kether, Chokmah, Binah, Chesed, Geburah, Tiphareth, Netzach, Hod
și Yesod, reprezentând (la nivel macrocosmic) cele nouă ,,ceruri”, urmate de un punct de
legătură (lumea fizică, Malkuth) dintre dimensiunile superioare şi cele inferioare şi, în
final, ,,infernul” (Kilpoth7) alcătuit tot din nouă sfere. La nivel microcosmic, Chesed este
„spiritul” sau „tatăl arhetipal” (fiind asemănat cu Avraam, din perspectivă simbolică),
Geburah este „conştiinţa” (sau „sufletul divin”), Tiphareth este „sufletul uman”, Netzach şi
Hod reprezintă gândurile şi emoţiile, Yesod şi Malkuth reprezintă energia vitală şi trupul
fizic, iar Kilpoth este propriul „iad psihologic”. Celelalte sfere ale arborelui sephirotic fac
referire la aspecte mult mai profunde, relaţionate cu „imaginea divină” (în stare
potenţială) din interiorul fiinţei umane. Sintetizând, putem observa că arborele sephirotic
este o „hartă” completă a creaţiei prin care poate fi înţeles atât universul macrocosmic,
cât şi cel microcosmic.
Este binecunoscut faptul că scriitorii romantici au reluat concepţiile despre
microcosmos, macrocosm şi arhetip dezvoltate în tradiţia mistică, kabbalistică şi
alchimică a Evului Mediu8. Aşadar, modelul cosmologic propus de romantici este, prin
excelenţă, unul simbolic9. Natura sau creaţia este oglinda Creatorului, reflectându-i
Acestuia atributele, fără a le separa de natura Sa ultimă şi „ne-creată”. Atributele divine
apar ca fiind distorsionate (pe suprafaţa „oglinzii” existenţei) fie atunci când aceasta se
îndepărtează prea mult de Cel pe care îl reflectă, fie când între creaţie şi Creator apare un
obstacol care limitează sau modifică percepţia. Esenţa Creatorului se află, deci, în tot ce
există, dar nu tot ce există reflectă cu fidelitate imaginea Creatorului. La nivel
microcosmic, atributele Creatorului se află în stare latentă şi potenţială, asemenea unor
seminţe. După cădere, omul nu mai reflectă „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, dar
păstrează totuși această posibilitate sub forma unei esenţe arhetipale situată în
profunzimile fiinţei sale: „Iar omul (…) nu poate face altceva decât un act poetic: să

5
Umberto Eco, Interpretare şi suprainterpretare, traducere de Ștefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 2004.
6
În ebraică: Otz Chaim (‫ – )עץ החיים‬se observă o formă de plural: „Chaim” (‫„ = )החיים‬vieţi”; astfel, o traducere mai
exactă ar fi „Pomul Vieţilor”.
7
(‫ )קליפות‬Klipoth (pl.) – Klipa (sg.), însemnând, în ebraică, ,,cochilie” sau ,,carapace”. Kilpoth (sau„Copacul
Morţii”) este „umbra” Copacului Vieţii.
8
Cf. Ricarda Huch, Romantismul german, traducere de Viorica Nişcov, Humanitas, Bucureşti, 2011 (cap.
„Concepţia romantică despre lume”, pp. 331-342 şi cap. „Omul în concepţia romantică despre lume” pp. 358-376).
9
„Romantismul, de exemplu, dezvoltă un model cosmologic platonician, depăşit de ştiinţa europeană încă din
secolul al XVII-lea, valabil însă nu numai la nivel poetic, ci şi la nivel ontologic, ca patrie cosmică adoptivă a
spiritului.” Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Minerva, Bucureşti,
1978, p. 15.

237
 ISSUE NO. 28/2022

ghicească, să simtă şi să resimtă în natură marele ideal a lui Dumnezeu”10. Împlinirea

actului poetic presupune o micro-geneză prin care omul devine un microtheos.
Revenind la studiul poemului eminescian, putem observa că primele versuri
descriu o geneză în timpul căreia stelele îşi coboară „țara lor de misteruri” pe o rază 11.
Dintr-un anumit punct de vedere, stelele sunt Elohim12, iar raza este mijlocul prin care
„lumina necreată” devine o „lumină fără limite” (Ain Soph Aur) care se pogoară în planul
creaţiei.
Regatul din care porneşte feciorul de împărat pentru a urca muntele magului poate
fi identificat cu sephirah Malkuth (care, în traducere literală, înseamnă „regat”). Iar dacă
feciorul de împărat este înţeles ca simbol al „sufletului uman”13 (Tiphareth), împăratul
poate fi o alegorie a „spiritului” (Chesed) care îndrumă spre cunoaştere14. Să nu uităm că
scopul călătoriei este de a-l pregăti pe feciorul de împărat să devină împărat, deci să
devină asemenea cu (sau chiar una cu) propriul său „tată arhetipal”. Drumul pe care îl
străbate pentru a urca muntele este alcătuit din sferele Yesod (care are sensul de
„fundament” sau „bază”), Hod şi Netzach (simbolizând, la nivel microcosmic, emoţiile şi
gândurile). Depăşirea sferei gândurilor (Netzach) e numită în mod explicit de prinţ, atunci
când afirmă:

Pe mîne, pe cînd noaptea v-aprinde blându-i soare,

Când clopotul va plînge cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,
M-oi duce pîn' la poala a muntelui Pion
Ș-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui
Ca gândurilor mele aripe să le pui.

Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea:

Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,
Ca pasul vieți-mi toate să-l ducă 'nțelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,
Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,
Să n-ascult decât glasu-adevărului senin;
Și sarcina vieți-mi să-mi fie cât de grea,
Voi ști s-urmez, părinte, cu râvnă calea ta.15

10
Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 113.
11
„În vremi de mult trecute, cînd stelele din ceriuri/ Erau copile albe cu părul blond și des/ Și coborînd pe rază
țara lor de misteruri/ În marea cea albastră se cufundau ades” Povestea magului călător în stele, p. 339.
12
Dumnezeu la „plural” (înţeles ca Treime sau ca „unitate multiplă”). Fiind analizat din punct de vedere
gramatical, cuvântul ‫( אלהים‬Elohim) nu poate fi tradus ca masculin singular datorită terminaţiei ‫–( ים‬im). Astfel,
Elohim (masc. sg. El – ‫ ;לא‬fem. sg. Eloah – ‫ )אלה‬are sensul „zei”, „îngeri” sau „puteri” atât în limbajul modern
ebraic, cât și în ebraica veche.
13
În primă instanţă, el apare doar ca o esenţă a sufletului uman, „o flacără mică/ Cu raze ce taie-ntunericul larg”
pe măsură ce parcurge drumul iniţierii. Abia spre finalul poemului, feciorul de împărat îşi „dobândește propriul
suflet”, care apare într-o dublă ipostază: umană şi divină.
14
În sprijinul afirmaţiei anterioare, redăm vorbele împăratului prin care îşi justifică decizia de a-şi trimite feciorul
în căutarea magului: „Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,/ Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg
–/ Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis,/ Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.” Povestea magului călător
în stele, p. 341.
15
Povestea magului călător în stele, pp. 342, 343.

238
 ISSUE NO. 28/2022

Referirea la un tip superior de înţelegere („gândurilor mele aripe să le pui”) care

devine posibilă prin urcarea muntelui este reluată şi detaliată prin „vibrata cugetare”16 a
„serafului cel mare” care oferă răspuns la problemele ce-l frământă pe feciorul de împărat
atunci când se opreşte în sala de marmură trandafirie pentru a-şi înţelege propria soartă.
Deosebit de relevant este şi că feciorul de împărat decide să pornească în călătorie
noaptea, fapt ce ne trimite cu gândul către acea „noapte întunecată a sufletului” (la noche
oscura del alma) despre care vorbea Ioan al Crucii.
Muntele Pion – loc în care pământul se contopeşte cu cerul şi care depășește orice
fel de limite geografice concrete – reprezintă un axis mundi17. Totodată, muntele este şi o
imagine alegorică a călătoriei iniţiatice în sine, care poate fi corelată cu reprezentarea
arborelui sephirotic. Aşadar, simbolistica muntelui cuprinde numeroase niveluri de
interpretate care nu se exclud reciproc, ci sunt complementare. Călătoria în acest munte
(lăuntric) este atât o urcare (depăşirea norilor şi apropierea de soare), cât şi o coborâre
în profunzimile propriei fiinţe (intrarea în peştera magului). După urcarea muntelui
(pentru a înţelege „enigma vieţii”18), feciorul de împărat va afla că nu are „nici un înger”
sau „nici o stea”19. Lipsa stelei este explicată prin faptul că el face parte din acea categorie
de „oameni cu minţi oculte”20 cărora „Dumnezeu în lume le ține loc de tată”21. „Tatăl”
apare în două ipostaze: pe de o parte, ca împărat şi, pe de altă parte, ca mag (ambii fiind
numiţi „părinte” de feciorul de împărat)22.
Magul locuieşte „deasupra de lume”23, situându-se într-un plan superior al
existenţei, iar, prin raportare la „lumea profană” el este „cel cu totul altul” (Das Ganz
Andere24). Prin opoziţie cu intemperiile simbolice („iarnă, ploaie, zăpadă, fiori”) situate
într-un plan inferior magului, „raza iubită” a soarelui e o alegorie a cunoaşterii care
luminează calea celui ce urcă muntele. Planul în care există magul este un spaţiu
intermediar către o realitate mult mai subtilă („deasupra lui soare cu raza iubită”) care
reprezintă, la rândul său, un alt spaţiu intermediar. Dincolo de „soare” se află apogeul
întregii creaţii („hăul fără fund”25), descris în timpul călătoriei magului din cea de-a treia
parte a poemului. Esenţial este a observa că acest spaţiu abstract depăşeşte „lumina

16
„Când mintea va cuprinde viața ta lumească,/ Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,/ Vei coborî tu singur
în viața-ți sufletească/ Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit;/ Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească/
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,/ Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins/ Astfel tu vei fi mare ca
gândul tău întins” Povestea magului călător în stele, p. 350.
17
Cf. Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Paralela 45, Bucureşti, 1978, p. 52.
18
„Cine-enigma vieţii voieşte s-o descuie,/ Acela acel munte pe jos trebuie să-l suie.” Povestea magului călător în
stele, p. 342.
19
„Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi lucește/ Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea” Ibidem, p. 348.
20
„Găsești în lume oameni cu mințile oculte/ Cari cunosc a lumii gândire de titan;/ Să știi, însă, că oamenii în veci
nu vor s-asculte/ Și 'n basme au un nume: li zice năsdrăvan./ La gânduri uriașe a lor minte asudă,/ Da oamenii-i
înconjor și nu vor să-i audă.” Ibidem.
21
Ibidem, p. 349.
22
Se pot remarca asemănări importante între împărat şi mag (de pildă, ambii supun natura prin puterea cuvântului)
şi, în plus, există o replică în care magul mărturiseşte că a fost şi este foarte apropiat de împărat: „În viaţa-ne fosta-
am Pilad şi Oreste –/ El moare – şi-n lume rămîn singur iar.” Ibidem, p. 353.
23
„Deasupra de lume, de-asupra de nori,/ Stă magul; privește furtuna pornită:/ Deasupra lui soare cu raza iubită,/
Desupt iarnă, ploaie, zăpadă, fiori.” Ibidem, p. 344.
24
Rudolf Otto, Sacrul, traducere de Ioan Milea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 34.
25
„El trece dus pe steaua ce zboară ca un gând/ Şi cînd veni sînt, mare, pe-a caosului vale/ Dă drumul stelei, s-
aruncă în hăul fără fund.” Povestea magului călător în stele, p. 358.

239
 ISSUE NO. 28/2022

creată”; iar pentru a pătrunde în el, magul „dă drumul stelei” care îl purtase până acolo.
Întunericul deplin din acel abis apare ca o „lumină necreată” (sau „stingere”) înconjurată
de stele („deasupra vedea stele şi dedesuptu-i stele”26). Acest principiu al „nelimitării
nemanifestate” este numit Ain Soph în cadrul Kabbalei. Interesant de remarcat e faptul că
fiecare fiinţă are propria esență primordială (Ain Soph) care este simbolizată printr-o stea.
Urmând această grilă de interpretarea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că prima
dată când feciorul de împărat îl întâlneşte pe mag, el se află „pe-o stea prăvălită”27.
Simbolul (cel al magului, în acest caz) e singura descriere posibilă a divinităţii,
pentru că „la Dumnezeu avem acces doar prin simboluri”28 şi pentru că nici unul din
elementele lumii profane nu poate fi asemenea Aceluia „care întrece toate”29. Din această
perspectivă, putem înţelege de ce întunericul („marmură neagră”, „negre oglinde”, „adînc
întuneric”, „E peştera neagră zăhastrului mag”30 ş.a.) apare ca un atribut constant al
locului în care sălăşluieşte magul. În linii mari, se poate observa că există două tipuri de
întuneric: unul „inferior” (înţeles ca absenţă a luminii sau ca „noapte întunecată a
sufletului”) şi unul „superior” (înţeles ca „lumină potenţială” sau „lumină necreată” care
depăşeşte sfera percepţiei comune). (Re)cunoaşterea magului ca „părinte” şi posibilitatea
de a-l urma în interiorul muntelui indică faptul că feciorul de împărat este capabil să
depăşească „întunericul inferior” şi să pătrundă în „întunericul superior”31.
Având în vedere că destinul feciorului de împărat nu este însemnat în cartea
lumii , pentru a-i descifra soarta (deosebită de cea a majorităţii muritorilor), magul îl
32

conduce într-o serie de încăperi din interiorul muntelui („mîndrele hale/ De marmură
neagră, întinse şi lungi”33). Călătoria iniţiatică implică, în mod obligatoriu, şi prezenţa unei
morţi inițiatice prin care misterul lui Eros se contopeşte cu cel al lui Hypnos şi Thanatos
(„De moarte, de care adînc eşti iubit”34 – după cum îi spune magul). Parcursul eroului va
continua, dincolo de limitele trupului fizic, după ce îi este oferită cupa cu vin, care este,
totodată, „păharul Somniei”35 şi „o cupă cu versuri”36. Acest element permite feciorului
de împărat să acceadă (prin intermediul somnului37) la niveluri mult mai profunde ale

26
Ibidem.
27
Ibidem, p. 351.
28
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 247.
29
„Cele mai divine şi mai nobile dintre lucrurile reale sunt numai nişte simboluri, care înfăţişează cele ce sunt mai
prejos de Acela care întrece toate” Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre Numele Divine. Teologia mistică,
traducere de Cicerone Iordăchescu şi Theofil Simenschy, Institutul European, Iaşi, 1973, p. 27.
30
Povestea magului călător în stele, p. 343.
31
Cf. „Întunericul se situează dincolo de lumină şi totuşi este el însuşi luminos. Cine pătrunde în el, ca Moise,
cunoaşte starea de necunoaştere şi, paradoxal, absoluta transcendenţă a luminii contemplate.” Marie-Madeleine
Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice, vol . I, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, p. 347.
32
„În filiaţie directă cu cartea lumii, în legătură cu supremul Creator ori cu cel voit asemenea (geniul sau
înţeleptul), se află cartea de magie, cartea ocultă, «citită» (adică, tîlcuită, interpretată, desluşită) de magician
(mag). Este vorba, aici, tot de o pătrundere în tainele lumii, dar, de această dată, printr-un «obiect» mediator, cartea
de magie sau de zodii reprezentînd o formă rezumată şi condensată a cărţii lumii.” Lucia Cifor, Mihai Eminescu
prin cîteva cuvinte cheie, Editura Fides, Iaşi, 2000, p. 92.
33
Povestea magului călător în stele, p. 354.
34
Ibidem, p. 353.
35
Ibidem, p. 355.
36
Ibidem.
37
„Bea—zice—atunci somnul din muri se coboară/ Și ochii-ți sărută cu dulce surâs;/ Atunci tu grumazu-i cu brațu-
nconjoară ,/ El aripa lui și-o ridică și zboară,/ Te duce cu dânsul în lumea de vis.” Ibidem, p. 356.

240
 ISSUE NO. 28/2022

propriei fiinţe, culminând cu (re)găsirea stelei de la sfârşitul celei de-a doua părţi a
poemului38. Ulterior, prinţul este transpus în altă existenţă şi cunoaște viața sihastrului.
Pe de o parte, putem înţelege că feciorul de împărat, sub îndrumarea magului, ajunge la
locul unde sihastrul îşi duce existenţa; pe de altă parte, putem înţelege că feciorul de
împărat devine el însuşi ascet (înțelegând condiţia acestuia prin experienţă directă).
Asupra celei de-a doua perspective ne vom axa în continuare.
În a treia partea este descrisă călătoria magului („Magul rămas în munte, din el ieși
afară” ) şi, astfel, are loc o inversare a rolurilor de căutător şi căutat: magul devine cel
39

care caută, iar feciorul de împărat devine cel căutat40. Magul apare ca o personificare
omnipotentă a înţelepciunii, putând fi identificat cu Cel Vechi de Zile41 sau cu Treimea din
cadrul Kabbalei: Kether, Chokmah, Binah (care, în traducere, înseamnă: „coroană”,
„înţelepciune” şi „înţelegere”). De asemenea, trebuie subliniat faptul că împăratul
(Chesed) este cel care face posibilă legătura dintre „sufletul uman” (feciorul de împărat –
Tiphareth) şi mag (Kether, Chokmah, Binah). Simbolistica magului poate fi înţeleasă şi prin
asocierea cu „Magicianul” cărţilor de tarot: „Simbolizînd deopotrivă cele trei lumi: pe
Dumnezeu, prin semnul infinitului, pe om şi diversitatea universului, Magicianul este, în
toate privințele, punctul de pornire, cu toate bogăţiile ambivalente ce i-au fost date spre
a-şi duce destinul la îndeplinire”42. Un alt detaliu foarte important este că magul „din a lui
munte în veci nu se coboară”43 – şi, de altfel, magul nu coboară din munte, ci urcă spre
cer44. Din acest punct de vedere, el nu realizează o altă călătorie, ci continuă călătoria
feciorului de împărat.
Dacă în prima strofă a poemului avem de-a face cu o descriere a genezei
macrocosmice, în cea de-a treia parte se observă descrierea simbolică a unei geneze
microcosmice. Astfel, nu „stelele din ceriuri” se pogoară în planul creaţiei, ci magul însuşi
se coboară din „caos” sau „din vârf de munte” către astrul unde îl (re)găseşte pe călugăr
(feciorul de împărat care „renunţase la lume”, devenind ascet). Dacă în prima parte a
poemului magul e descris ca un „sihastru”, acum feciorul de împărat apare ca un pustnic
– devenind, pentru a-l cunoaşte pe mag, asemenea magului45. Dintre numeroasele detalii
care pot fi comentate în cadrul acestei (re)întâlniri, ne vom opri doar asupra dualităţii
sufletului despre care vorbeşte călugărul:

38
„Curând vom ajunge pe steaua senină,/ Pe care în ceriuri numesc-o a mea./ De visuri, de umbre, de cântec e
plină./ Curând vom intra în câmpia ei lină/Și 'n urmă-ți pământul rămâne — o stea.” Ibidem, p. 357.
39
Ibidem, p. 358.
40
Schimbarea aceasta a rolurilor de căutat şi căutător poate fi înţeleasă şi prin comparaţie cu afirmaţia misticului
persan Bayazid al-Bistami: „De treizeci de ani l-am căutat pe Dumnezeu. Dar când am privit mai atent, am
descoperit că, de fapt, Dumnezeu era Cel care căuta şi eu cel căutat”.
41
„Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de-nceput” Povestea magului călător în stele, p. 342.
42
s.v. „Magicianul” Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Artemis, Bucureşti,
1994.
43
Povestea magului călător în stele, p. 342.
44
Cf. „numai cînd veţi fi atins vîrful muntelui, veţi începe cu adevărat să urcaţi” Khalil Gibran, Profetul, traducere
de Radu Cârneci, Editura Orion, Bucureşti, 1991, p. 70.
45
„Aşadar, de nu eşti asemenea cu Zeul, nu îl poţi cunoaşte pe Zeu. Căci ceea ce este asemenea poate fi cunoscut
[numai] de ceea ce este asemenea.” Hermes Trismegistos, Corpus Hermeticum (Ediţia a III-a, revizuită şi
adăugită), traducere de Dan Dumbrăveanu, Editura Herald, Bucureşti, 2015, p. 99.

241
 ISSUE NO. 28/2022

Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,

Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântă
Ce într-o noapte albă, pe-o rază tremurândă
Părăsi lemnul putred, zburând la Dumnezeu.

Când noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,

Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună
Pe-acea parte iubită a sufletului meu
Și ea venind prin noapte ca o rază de soare
Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare,
Pân' se preface-n chipul ce l-am visat mereu.

Nu e vre o fantasmă nebună și deșartă,

E o făptur-aievea, cu gând din gândul meu,
Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu
Și inima-mi o chiamă, gândirea-mi o desmiardă
Și sufletul din mine e și sufletul său.46

Prin raportare la arborele sephirotic, această iubită ideală (care apare ca „un înger
frumos şi juvenil”47) este Geburah (sau „sufletul divin”). Ca simbol al „sufletului uman”
(Tiphareth), prinţul-ascet aspiră către unirea cu „sufletul divin”. Pentru a înţelege această
perspectivă de interpretare, ne putem aminti de călătoria din Divina comedie în care
Dante (ca simbol al sufletului uman) aspiră să o (re)întâlnească pe Beatrice (care este, la
rândul său, reprezentarea „sufletului divin”). Doar prin medierea şi îndrumarea
„sufletului divin” devine posibilă contemplarea sferelor ce depășesc capacitatea de
percepţie a sufletului uman. De altfel, în cadrul structurii arborelui sephirotic, Geburah
acţionează ca un mediator între „sufletul uman” şi „Tatăl Ceresc”. Prin urmare, o analiză
intuitivă a simbolurilor propuse, ne îndrumă către ipoteza că există o simbolistică similară
a dualităţii celor două principii (suflet uman – suflet divin) atât în cazul Divinei Comedii,
cât şi în cazul versurilor eminesciene citate anterior.
Călătoria iniţiatică din Povestea magului călător în stele nu se sfârşeşte odată cu
ultima strofă, ci urmează să continue într-o lume în care feciorul de împărat şi „idealu-
eteric” al iubitei pot coexista „în forma de lut”:

Magul își răzgândește-a călugărului soarte!

„E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint
Dar nu-i aci în lume... E sufletu-unei moarte
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.
Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici. – Aicea de viață n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe.”48

În fine, acest articol reprezintă doar o posibilitate de interpretare care nu poate

avea pretenţia exhaustivităţii. Deşi nu au fost luate în discuţie decât câteva pasaje ale

46
Povestea magului călător în stele, p. 364.
47
Ibidem, p. 365.
48
Ibidem, p. 369.

242
 ISSUE NO. 28/2022

textului, sperăm ca acestea să fi fost suficient de relevante pentru a fi evidențiat faptul că

avem de-a face cu o „schemă arhetipală a parcurgerii unui traseu iniţiatic”49 şi, prin
urmare, etapele călătoriei sunt destinate, mai degrabă, unei receptări pur simbolice.
Dincolo de aparenţa aventurii exterioare, călătoria feciorului de împărat „fără stea” (dar
şi călătoria magului) este o călătorie lăuntrică. Sintetizând, putem observa că „sufletul
uman” (Tiphareth) este cel ce întreprinde călătoria iniţiatică pentru a-şi dobândi „sufletul
divin” (Geburah), tinzând, totodată, să devină asemenea cu propriul „părinte arhetipal”
(Chesed) prin dobândirea „înţelegerii” (Binah) şi „înţelepciunii” (Chokmah) pentru a fi
demn de „coroana” (Kether) unui împărat. Amintindu-ne că, în prima parte a poemului,
pentru a-şi atinge scopul, feciorul de împărat pornește în căutarea magului, putem
înţelege mai uşor asocierea sephiroturilor Kether, Chokmah, Binah cu simbolul bătrânului
mag. Perspectiva enunţată anterior subliniază faptul că drumul iniţiatic reprezintă o
înţelegere şi o integrare armonioasă a tuturor sferelor arborelui sephirotic în interiorul
fiinţei umane. Aşadar, atât muntele Pion, împăratul, „seraful cel mare”, magul, iubita
ideală, feciorul de împărat şi steaua sunt elemente arhetipale ce pot fi regăsite în
profunzimile fiinţei umane.

Bibliografie primară:
Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Junimea, 1990.

Bibliografie secundară:
Béguin, Albert, Sufletul romantic şi visul, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
Boldea, Iulian, Timp şi temporalitate în opera lui Eminescu, Editura Ardealul, 2000.
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Artemis, Bucureşti, 1994.
Cifor, Lucia, Mihai Eminescu prin cîteva cuvinte cheie, Editura Fides, Iaşi, 2000.
Davy, Marie-Madeleine, Enciclopedia doctrinelor mistice, vol. I, Editura Amarcord, Timişoara,
1998.
Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre Numele Divine. Teologia mistică, traducere de Cicerone
Iordăchescu şi Theofil Simenschy, Editura Institutul European, Iaşi, 1973.
Eco, Umberto, Interpretare şi suprainterpretare, traducere de Ștefania Mincu, ediție îngrijită de
Stefan Collini, Editura Pontica, Constanţa, 2004.
Gibran, Khalil, Profetul, traducere de Radu Cârneci, Editura Orion, Bucureşti, 1991.
Hermes Trismegistos, Corpus Hermeticum (Ediţia a III-a, revizuită şi adăugită), traducere de Dan
Dumbrăveanu, Editura Herald, Bucureşti, 2015.
Huch, Ricarda, Romantismul german, traducere de Viorica Nişcov, Editura Humanitas, Bucureşti,
2011.
Kant, Immanuel, Critica facultății de judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Otto, Rudolf, Sacrul, traducere de Ioan Milea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Paralela 45, Bucureşti, 1978.
Murăraşu, D., Comentarii eminesciene, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967.

49
Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 44.

243
 ISSUE NO. 28/2022

TAXATION OF MULTINATIONALS GLOBALLY IN THE CURENT CONTEXT

Silvia Elena ISACHI

Cercetător științific la CCFM „Victor Slăvescu”

Abstract: Recently, the OECD has stepped up its efforts in response to growing concerns about tax
avoidance for multinational companies. The rules so far have allowed multinational companies to
earn significant revenue in a jurisdiction without paying income tax there. New business models that
rely heavily on intellectual property have made it easier for multinationals to transfer profits to low-
tax jurisdictions. Globalization has exacerbated unhealthy tax competition. After intense
negotiations to bring international tax rules into the 21st century, G20 / OECD members have
reached an agreement on a multinational tax reform to impose a minimum global profit tax of at
15%.

Keywords: multinationals, taxation, income, pillar one, pillar two

1. Introducere
În prezent peste 130 de țări și jurisdicții membre ale OECD, reprezentând peste
90% din PIB-ul global, au convenit un acord care stabilește un nou cadru pentru
impozitarea firmelor multinaționale. Noile reguli urmează a fi implementate până în anul
2023. A fost convenită o soluție pe doi piloni - Pilonul Unu și Pilonul Doi - pentru a aborda
provocările fiscale care decurg din digitalizarea economiei.
Pilonul Unu urmărește să asigure o distribuție echitabilă a profiturilor și a
drepturilor de impozitare între țări în raport cu firmele multinaționale. Acordul de
realocare a profitului în cadrul Pilonului Unu include eliminarea și oprirea taxelor pe
servicii digitale și a altor măsuri relevante, similare, punând capăt tensiunilor comerciale
rezultate din instabilitatea sistemului fiscal internațional. De asemenea, va oferi o
abordare simplificată și raționalizată a aplicării principiului de concurență în condiții
specifice.
Pilonul Doi stabilește un prag concurenței fiscale în ceea ce privește impozitul pe
venitul corporativ prin introducerea unui impozit minim global pe profit la o cotă de 15%
pe care țările o pot folosi pentru a-și proteja bazele de impozitare (regulile GloBE). Pilonul
Doi nu elimină concurența fiscală, dar stabilește limitări convenite multilateral asupra
acesteia. Stimulentele fiscale oferite pentru a încuraja o activitate economică substanțială
vor fi acomodate prin mecanismul excluderilor (”carve-out”). Pilonul Doi protejează, de
asemenea, dreptul țărilor în curs de dezvoltare de a impozita anumite base-eroding
payments (cum ar fi dobânzile și redevențele) atunci când acestea nu sunt impozitate până
la cota minimă de 9%, printr-o „subject to tax rule” (STTR).
Țările în curs de dezvoltare reprezintă o mare parte din membrii OCDE/G20, iar
vocile lor au fost active și eficiente pe parcursul negocierilor. OCDE estimează că, în medie,
țările cu venituri mici, medii și înalte ar avea toate venituri mai mari ca urmare a Pilonului
Unu, dar aceste câștiguri ar fi de așteptat (ca pondere din veniturile actuale din impozitul
pe venitul corporativ) în rândul jurisdicțiilor cu venituri mici. În general, regulile GloBE

244
 ISSUE NO. 28/2022

vor reduce presiunea asupra țărilor în curs de dezvoltare pentru a oferi stimulente fiscale
generoase pentru a atrage investiții străine; în același timp, va fi utilizat și mecanismul
excluderilor (”carve-out”) pentru activități substanțiale.
Beneficiile specifice care vizează țările în curs de dezvoltare includ:
● subject to tax rule (STTR), care împiedică companiile să evite impozitul pe
profitul lor realizat în țările în curs de dezvoltare prin efectuarea de plăți deductibile, cum
ar fi dobânzi sau redevențe care beneficiază de cote reduse de impozit reținut la sursă în
conformitate cu tratatele fiscale și care nu sunt impozitate (sau la un nivel scăzut de
impozitare);
● abordarea simplificată și raționalizată a aplicării principiului de concurență la
activitățile de marketing și distribuție de bază în cadrul unei țări, deoarece țările în curs
de dezvoltare se luptă adesea să administreze regulile de prețuri de transfer și vor
beneficia de o abordare formulată în aceste cazuri;
● un prag mai mic pentru determinarea realocării profitului în cadrul Pilonului
Unu către economiile mai slab dezvoltate.
OCDE a condus eforturile internaționale pentru a permite țărilor să prevină
evaziunea fiscală a companiilor. S-a încercat identificarea de standarde și obținerea de
angajamente din partea țărilor pentru a stabili condiții de concurență echitabile la nivel
mondial. Acesta a fost fundamentul pentru marele progres înregistrat în urma crizei
financiare globale din 2008/2009. Hotărârea liderilor mondiali de a repara sistemul
financiar global a inclus un angajament de a pune capăt secretului bancar și de a combate
evaziunea fiscală. Acest lucru a condus la crearea Global Forum on Transparency and
Exchange of Information for Tax Purposes (Global Forum) în 2009. Ulterior, evitarea
impozitului pe profit, a condus la lansarea proiectului privind Base Erosion and Profit
Shifting (BEPS) în 2013.
Proiectul BEPS (base erosion and profit shifting) a făcut progrese semnificative în a
aduce mai multă coerență, substanță și transparență sistemului fiscal internațional. O
parte cheie a proiectului BEPS OCDE/G20 este abordarea provocărilor fiscale care decurg
din digitalizarea economiei, care a subminat regulile de bază și au guvernat impozitarea
profiturilor afacerilor internaționale în ultimul secol. Marile companii multinaționale pot
obține venituri semnificative pe piețele străine fără ca aceste piețe să încaseze venituri
fiscale mari, dacă există, ca rezultat.
În cadrul proiectului BEPS OCDE/G20, membrii colaborează pentru a pune capăt
strategiilor de evitare a impozitelor care exploatează lacunele și nepotrivirile din normele
fiscale.

2. Cauze și argumente pentru schimbarea de paradigmă în domeniul

fiscalității
În ultimele decenii, companiile multinaţionale şi-au redus contribuţiile printr-un
sistem de mutare a sediilor şi transferare a activităţilor.
În prezent există două probleme:
● vechile reguli prevăd că profiturile unei companii străine pot fi impozitate doar
în țara în care compania străină are prezență fizică. Acum o sută de ani, când afacerile se

245
 ISSUE NO. 28/2022

învârteau în jurul fabricilor, depozitelor și bunurilor fizice, acest lucru era perfect logic.
Dar, în lumea digitalizată de astăzi, multinaționalele desfășoară adesea afaceri la scară
largă, într-o jurisdicție cu prezență fizică mică sau deloc.
● majoritatea țărilor impozitează doar veniturile din afaceri interne ale
multinaționalelor lor, dar nu și veniturile din străinătate, presupunând că profiturile
afacerii vor fi impozitate acolo unde sunt obținute.
OCDE a estimat costurile de evitare a impozitului pe profit în lume între 100-240
de miliarde USD anual sau de 4-10% din veniturile globale din impozitul pe venitul
corporativ. Țările în curs de dezvoltare sunt afectate în mod disproporționat, deoarece
tind să se bazeze mai mult pe impozitele pe venitul corporativ decât în cazul economiilor
avansate. Incapacitatea țărilor de a impozita profiturile multinaționalelor a dat naștere la
măsuri unilaterale la nivel național, cum ar fi taxele pentru serviciile digitale (DST) și
perspectiva unor tarife de represalii.
Un astfel de rezultat ar putea costa economia globală până la 1% din PIB-ul global
și ar putea împiedica eforturile de redresare după criza COVID-19. Din nou, acest lucru ar
lovi țările în curs de dezvoltare mai puternic decât economiile mai avansate.
Implementarea soluției pe doi Piloni va evita războaiele comerciale și ar urma să prevină
incertitudinea, care ar avea un impact negativ asupra comerțului și investițiilor.
În continuare, prezentăm efectele asupra veniturilor unei taxe minime globale de
15%, fără reduceri, pe baza datelor din rapoartele OCDE din 2016 și 2017 pentru mai
multe țări. Se constată că, statele membre ale UE ar putea obține venituri suplimentare
din impozitul pe profit de 80 de miliarde euro dintr-un impozit minim global. Aceasta
reprezintă aproximativ un sfert din veniturile curente din impozitul pe profit. Au fost
exprimate veniturile în miliarde de euro, ca procent din veniturile previzionate din
impozitul pe profit în 2021 (în absența unei modificări a legislației fiscale) și ca procent
din cheltuielile curente pentru sănătate.

Tabelul nr. 1: Veniturile unui impozit minim global de 15%

fără reduceri în 2021 (în miliarde de euro)
2016 2017
Venituri % din % din Venituri % din % din
fiscale cheltuielile venitul fiscale cheltuieli venitul
Țara suplimenta cu impozitul suplimenta le cu impozitului
re sănătatea ui pe re sănătatea pe profit
( miliarde profit (miliarde
euro 2021) euro 2021)
Austria 3.1 7% 32% 3.1 7% 31%
Belgia 10.3 19% 61% 21.2 40% 106%
Bulgaria - - - - - -
Cehia 0.1 0% 1% 0.1 0% 1%
Cipru 0.3 18% 21% 0.2 16% 19%
Croația - - - - - -
Danemarca 0.9 3% 11% 1.8 5% 17%
Estonia 0.1 6% 23% 0.1 6% 24%

246
 ISSUE NO. 28/2022

Finlanda 1.5 6% 27% 1.5 7% 22%

Franța 4.0 1% 8% 3.9 1% 7%
Germania 5.4 1% 8% 13.1 3% 18%
Grecia 0.1 0% 1% 2.1 13% 55%
Irlanda 7.7 33% 91% 12.4 53 137%
Italia 3.2 2% 8% 3.1 2% 8%
Letonia 0.1 8% 30% 0.1 8% 32%
Lituania - - - - - -
Luxemburg 3.5 108% 125% 5.8 177% 182%
Malta 0.1 12% 17% 0.1 11% 16%
Olanda 1.9 2% 7% 2.3 3% 9%
Polonia 3.7 12% 41% 3.7 11% 37%
Portugalia 0.1 0% 1% 0.1 0% 1%
România - - - 0.1 1% -
Slovacia 0.0 0% 0% 0.0 0% 0%
Slovenia 0.0 0% 2% 0.0 0% 2%
Spania 0.6 1% 2% 5.2 5% 18%
Suedia 2.5 4% 17% 5.7 5% 18%
Ungaria 0.6 6% 19% 0.6 6% 20%
Total Euro 49.8 4% 15% 83.3 6% 24%
Sursa: OCDE

Țările dezvoltate ar genera venituri substanțial mai mari decât țările în curs de
dezvoltare. În timp ce țările dezvoltate ar genera aproximativ 19% din veniturile
suplimentare în raport cu impozitele lor corporative plătite în mod curent, țările în curs
de dezvoltare ar genera doar aproximativ 2% din veniturile suplimentare din impozitele
lor corporative plătite. În mod similar, țările cu venituri mari pot genera surse financiare
care reprezintă aproximativ 18% din impozitele corporative plătite, aproximativ 3%
pentru țările cu venituri medii superioare și 1% pentru țările cu venituri medii inferioare.
Majoritatea țărilor în curs de dezvoltare încasează mult mai puține venituri decât
economiile dezvoltate.
În cadrul unei analize la nivelul țărilor G7, se constată faptul că SUA ar colecta cea
mai mare pondere a deficitului fiscal, cu aproximativ 28% din estimările deficitului fiscal
total din țările din eșantion. Țări europene precum Germania și Regatul Unit ar colecta 5-
6% din deficitul fiscal total, în timp ce Franța și Italia ar colecta doar 2% din deficitul fiscal
total. Deficitul fiscal al țărilor G7 la un loc este de aproximativ 57% din deficitul fiscal total,
mai mult de jumătate din deficitul fiscal total din eșantion. Deficitul fiscal al celorlalte 39
de țări din eșantion este de 43%, în timp ce veniturile suplimentare dintr-un impozit
minim care se îndreaptă către celelalte țări reprezintă aproximativ 10% din impozitele
plătite.

247
 ISSUE NO. 28/2022

Tabelul nr. 2 : Veniturile unei taxe minime globale de 15% fără excluderea țărilor G7
G7 Venituri (miliarde Venituri (% din Venituri (% din
euro 2021) eșantionul total) veniturile din
impozitul pe profit)
SUA 57 28% 19%
Canada 24,4 12% 45%
Germania 13,1 6% 15%
Marea 11 5% 17%
Britanie
Japonia 5,9 3% 4%
Italia 3,1 2% 9%
Franța 3,9 2% 6%
G7 Total 118,4 58% 15%
Alte țări (39) 87,1 42% 9%
Sursa: OCDE

Imaginea generală sugerează că țările dezvoltate ar beneficia cel mai mult,

deoarece 66% dintre multinaționale au sediul acolo. Acest lucru lasă țările în curs de
dezvoltare cu 33% din multinaționale și mai puține venituri de colectat din impozitul
minim. Țările slab dezvoltate nu se află pe lista țărilor cu mari multinaționale.

3. Planul general și principalele direcții ale remodelării fiscale

OCDE/G20, care numără 140 de membri, a prezentat în anul 2021 o soluție privind
modul de impozitare în cazul companiilor multinaţionale. Acest nou sistem prevede şi
realocarea a peste 150 de miliarde USD din profiturile celor mai mari şi mai profitabile
companii multinaţionale în mai multe ţări din lume, astfel încât să se asigure că aceste
firme achită contribuţii fiscale corecte oriunde desfăşoară activităţi şi generează profituri.
Recent, începând cu luna octombrie 2021, 136 de țări și jurisdicții membre OCDE
s-au alăturat soluției cu doi Piloni pentru a se asigura că firmele multinaționale plătesc
impozit acolo unde își desfășoară activitatea și obțin profituri.
Aspecte de interes referitoare:
A. Pilonul Unu:
- are rolul de a actualiza normele fiscale internaționale învechite, oferind
jurisdicțiilor de piață noi drepturi de impozitare asupra întreprinderilor multinaționale,
indiferent dacă există sau nu o prezența fizică a acestora;
- 25% din profiturile celor mai mari și mai profitabile companii multinaționale
peste o marjă de profit stabilită (profituri reziduale) ar fi realocate jurisdicțiilor de piață
în care se află utilizatorii și clienții multinaționalelor;
- prevede o abordare simplificată și raționalizată a aplicării principiului de
concurență la activitățile de marketing și distribuție de bază din cadrul unei țări;
- include funcții pentru a asigura prevenirea și soluționarea litigiilor și pentru a
aborda orice risc de dublă impozitare, dar cu un mecanism electiv pentru unele țări cu
capacitate redusă;

248
 ISSUE NO. 28/2022

- presupune, totodată, eliminarea și suspendarea Taxelor pentru Serviciile Digitale

(DST) și măsuri similare relevante, pentru a preveni disputele comerciale dăunătoare.
B. Pilonul Doi:
- prevede un impozit de minim 15% pe profitul corporativ, punând în acest fel un
prag concurenței fiscale. Guvernele din întreaga lume sunt de acord să permită impozite
suplimentare pe profiturile străine ale companiilor multinaționale cu sediul în jurisdicția
lor, cel puțin la rata minimă convenită. Aceasta înseamnă că, procesul de concurență
fiscală va fi acum susținut de un nivel minim de impozitare oriunde operează o
multinațională;
- permite țărilor să continue să ofere stimulente fiscale pentru a promova
activitatea de afaceri cu substanță reală, cum ar fi construirea unui hotel sau investiția
într-o fabrică.
În cadrul Pilonului Unu, ca urmare a impozitării multinaționalelor se anticipează
ca profitul de 125 de miliarde USD să fie realocat jurisdicțiilor de piață în fiecare an. În
ceea ce privește Pilonul Doi, cu o cotă minimă de 15%, impozitul minim global este estimat
să genereze aproximativ 150 de miliarde USD în venituri fiscale globale suplimentare pe
an. Impactul precis asupra veniturilor va depinde de amploarea implementării Pilonului
Unu și Doi, de natura și amploarea reacțiilor companiilor multinaționale, a guvernelor și
de evoluțiile economice viitoare.
În ceea ce privește impactul investițiilor, soluția cu doi Piloni va oferi un mediu
favorabil pentru investiții. Absența unui acord ar conduce la măsuri fiscale necoordonate
și unilaterale (de exemplu, taxe pentru serviciile digitale) și la o creștere a litigiilor fiscale
și comerciale, care ar fi subminat certitudinea fiscală și investițiile, ceea ce ar fi dus la
costuri suplimentare de conformare și administrare. Aceste dispute ar putea reduce PIB-
ul global cu mai mult de 1%.
În baza Declarației din octombrie 2021 și a Planului detaliat de implementare în
vigoare, membrii OCDE/G20 vor trece rapid la implementarea deciziei respective în
legislația internă și la negocierea, semnarea și ratificarea instrumentelor multilaterale
necesare pentru a ajusta relațiile între membrii săi. S-a stabilit elaborarea, în anul 2021, a
unor norme - model pentru implementarea Pilonului Doi, precum și o Convenție
multilateralăpe ntru implementarea Pilonului Unu (termen fixat inițial pentru finalizarea
acesteia - februarie 2022). Implementarea rapidă este esențială pentru stabilizarea
arhitecturii fiscale internaționale și evitarea disputelor comerciale dăunătoare. Membrii
OCDE/G20 au stabilit un termen ambițios (anul 2023) pentru a intra în vigoare noile
reguli fiscale internaționale.
Pilonul Unu se aplică la aproximativ 100 dintre cele mai mari și mai profitabile
multinaționale și realocă o parte din profitul lor în țările în care își vând produsele și își
furnizează serviciile, unde se află consumatorii lor. Fără această regulă, aceste companii
pot obține profituri semnificative într-o piață, fără a plăti un impozit adecvat acolo. În
cadrul Pilonului Doi, un grup mult mai mare de multinaționale (orice companie cu venituri
anuale de peste 750 de milioane de euro) ar fi acum supus unui impozit pe profit minim
global. Cu noile reguli, companiile își organizează afacerile astfel încât profiturile lor, într-
o anumită jurisdicție (fie într-o jurisdicție cu impozitare scăzută sau de altă valoare), să

249
 ISSUE NO. 28/2022

fie supuse unei cote efective de impozitare mai mică decât cota minimă, acele profituri ar
fi în continuare impozitate la o rată minimă de 15%.
În iulie 2021, membrii OCDE/G20 au convenit asupra unei declarații privind modul
de abordare a acestor probleme. Declarația respectivă a fost o realizare majoră pentru o
soluție pe doi Piloni la provocările fiscale care decurg din digitalizare. Această soluție cu
doi Piloni se aplică doar pentru cele aproximativ 100 de companii multinaționale. Firesc,
apare întrebarea dacă și celelalte companii multinaționale nu ar trebui să plătească și ele
impozitele respective? Extinderea domeniului de aplicare a acestei reguli pentru a viza
mai multe companii nu ar crește neapărat semnificativ valoarea profitului realocat, dar ar
adăuga complexitate. Cu toate acestea, există o prevedere de extindere a domeniului de
aplicare după 7 ani, odată ce există experiență în implementare. Proiectul BEPS, în
ansamblu, urmărește să se asigure că acesta este cazul întreprinderilor multinaționale.
Pilonul Unu include, de asemenea, angajamentul de a dezvolta abordări
simplificate și raționalizate pentru aplicarea regulilor privind prețurile de transfer la
anumite aranjamente, cu un accent deosebit pe nevoile țărilor cu capacitate redusă, care
sunt adesea subiectul unor dispute fiscale.
Scopul Pilonului Doi este de a se asigura că o gamă largă de companii
multinaționale plătesc un nivel minim de impozitare, păstrând în același timp capacitatea
tuturor companiilor de a inova și de a fi competitive. Pentru alte companii mai mici,
regulile existente continuă să se aplice, iar OCDE/G20 are o serie de alte standarde fiscale
internaționale, cum ar fi acțiunile BEPS, pentru a reduce riscurile de evaziune fiscală și
pentru a se asigura că își plătesc cota echitabilă.
Prin aceste decizii, ale OCDE/G20, se dorește să se pună capăt transferului de profit
de către companiile multinaționale, prin intermediul paradisurilor fiscale. Toate țările
sunt suverane și pot stabili politica fiscală la alegere, dar concurența fiscală dăunătoare și
planificarea fiscală agresivă trebuie să înceteze. Paradisurile fiscale au prosperat de-a
lungul anilor, oferind „secrete” (cum ar fi „secretul bancar”), „companii fantomă” (în cazul
în care compania nu trebuie să aibă angajați sau activitate în jurisdicție) și impozite
reduse sau fără taxe pe profit înregistrate acolo. Activitatea G20 și a Forumului Global,
găzduit de OCDE, privind transparența și schimbul de informații în scopuri fiscale a pus
capăt secretului bancar (a condus la schimbul automat de informații bancare). Proiectul
OCDE privind erodarea bazei și transferul de profit (BEPS) solicită companiilor să aibă un
nivel minim de substanță pentru a pune capăt societăților fictive, împreună cu norme
importante de transparență, astfel încât administrațiile fiscale să își poată aplica normele
fiscale în mod eficient. Pilonul Doi se va asigura acum că acele companii plătesc o rată de
impozitare efectivă minimă de 15% din profiturile lor înregistrate acolo (sub rezerva
reducerilor pentru activități reale, substanțiale). Impactul cumulativ al acestor inițiative
înseamnă că ”paradisurile fiscale”, așa cum le consideră oamenii, nu ar mai exista. Acele
jurisdicții care oferă servicii financiare internaționale pot continua să găsească o piață
pentru serviciile lor, dar pe baza faptului că adaugă valoare economică reală pentru
clienții lor și sprijin pentru tranzacțiile comerciale care nu sunt determinate de taxe.

250
 ISSUE NO. 28/2022

Concluzii
Analiştii economici consideră că noua reformă fiscală aprobată la nivel mondial va
avea efect cu privire la veniturile giganţilor din domeniul IT, Tech şi Big-data, iar
principalii câştigători vor fi statele membre G20, pe teritoriul cărora îşi desfăşoară
activitatea aceste companii multinaţionale.
Introducerea taxei unice de impozitare la nivel global a companiilor multinaţionale
este binevenită, arată o schimbare de atitudine din partea statelor puternice, dar ea ar
trebui corelată cu reglementări în mai multe domenii de activitate.
Această impozitare globală ar trebui însoţită, în primul rând, de o reglementare
mult mai strictă a abuzului de poziţie dominantă în pieţe (de exemplu, companiile mari
din domeniul Tech). Reglementările trebuie să fie precum cele din industria financiară,
unde ar este nevoie să se reglementeze mai bine sectorul bancar „din umbră”, fondurile
de risc, criptoactivele ce reprezintă un risc sistemic mare. Legislaţia „antitrust” (de la
începutul secolului XX) - a cunoscut fluctuaţii în funcţie de puterea exercitată de marile
corporaţii - ar trebui remodelată în funcție de situația concretă de la momentul respectiv.
Totodată, impozitarea globală ar trebui însoţită de o legislaţie nouă privind « paradisurile
fiscale », nu doar din raţiuni legate de spălarea banilor, de finanţarea terorismului sau că
acolo îşi plasează banii, averea, persoane aflate în atenția justiției. Unii experți afirmă că
impozitarea multinaţionalelor nu va avea un impact pozitiv dacă nu se stabilesc noi reguli
privind preţurile de transfer. Pentru a avea un impact pozitiv al impozitării profitului
companiilor multinaţionale cu taxa stabilită la nivel global, este nevoie şi de alte
reglementări în domeniul fiscal.
Reformarea taxării multinaţionalelor este menită să oprească naţiunile să
folosească ratele de impozitare ultra-scăzute pentru a atrage companii. Cele mai mari
economii mondiale vor beneficia cel mai mult de acordul preliminar la care s-a ajuns în
cadrul OCDE, iar cel mai mult vor avea de pierdut paradisurile fiscale. Noile reglementări
ar redistribui o parte din impozitele pe profit obţinute către naţiunile unde
multinaţionalele îşi obţin, de fapt, profiturile.
Printre țările care vor beneficia cel mai mult de impozitul minim global cu care vor
fi taxate multinaţionalele se numără SUA, Germania sau Franţa. Acestea sunt cele mai mari
ţări din lume unde multinaţionalele îşi desfăşoară cea mai mare parte a afacerilor, chiar
dacă ele sunt din ce în ce mai puţin dispuse să-şi stabilească acolo şi reşedinţa fiscală.
Aceste ţări ar urma să beneficieze de impozitul minim global cu care vor fi taxate
multinaţionalele, care ar redistribui o parte din impozitele pe profit obţinute către
naţiunile unde multinaţionalele îşi obţin de fapt profiturile.
Ţările care şi-au stabilit impozite scăzute pentru a atrage companiile (inclusiv
paradisurile fiscale care aproape nu au impozite) vor avea cel mai mult de pierdut. Ţările
care atrag de ani de zile “companiile fictive” (shell companies) vor suferi de pe urma
reformei şi vor trebui să găsească alte strategii de dezvoltare. Ţări europene ca Irlanda,
care a atras Apple şi Google cu posibilitatea reducerii cotelor de impozitare efectivă
aproape de zero, se vor confrunta cu un declin al veniturilor dacă acele companii rămân
şi continuă să-şi înregistreze acolo profiturile. State ca Olanda, Luxemburg şi Elveţia se
găsesc într-o situație asemănătoare. Dincolo de impactul asupra finanţelor publice,

251
 ISSUE NO. 28/2022

procesul de reformă ar putea afecta economiile şi forţa de muncă din aceste ţări, în special
dacă multinaţionalele vor reloca profiturile şi investiţiile, ca rezultat al introducerii
impozitului minim de 15%.
Acordul conţine, însă, unele îmbunătăţiri pentru economiile emergente, iar ele vor
beneficia de măsura prin care se vor redistribui unele venituri fiscale în ţările unde sunt
generate profiturile. De asemenea, ţările în curs de dezvoltare vor putea menţine anumite
stimulente fiscale pentru a atrage companii din industrie, deşi nu s-a ajuns încă la un acord
privind detaliile.
Conform estimărilor, UE își poate crește veniturile din impozitul pe profit cu peste
80 de miliarde de euro prin perceperea acestui impozit minim global de 15%. Aceasta
înseamnă o creștere cu aproximativ un sfert din veniturile curente din impozitul pe profit
în UE-27. SUA ar câștiga aproximativ 57 de miliarde de euro pe an. Câștigurile veniturilor
ar fi mai mici în țările în curs de dezvoltare.
Veniturile obținute în urma introducerii acestui impozit pentru companiile
multinaționale vor fi distribuite inegal pe glob: țările dezvoltate și cu venituri mari ar
urma să obțină mai multe venituri suplimentare din impozitul minim global decât țările
în curs de dezvoltare și cu venituri mici, deoarece majoritatea companiilor multinaționale
au sediul în țări cu venituri mari.

Bibliografie:
Baraké,M., Neef, T., Chouc, P.E., Zucman, G., (2021). Collecting the tax deficit of multinational
companies: Simulations for the European Union. EU Tax Observatory Report, No. 1.
Joachim (2021). Designing a harmonized EU-GloBE in compliance with fundamental freedoms. EC
Tax Review, 30(3), 136-142.
https://www.oecd.org/tax/oecd-secretary-general-tax-report-g20-finance-ministers-october-
2021.pdf
https://www.g20.org/wp-content/uploads/2021/10/Annex-I-Fourth-Progress-Report-on-the-
G20-Action-Plan-October-2021.pdf
https://www.taxobservatory.eu/wp-content/uploads/2021/10/Note-2-Revenue-Effects-of-the-
Global-Minimum-Tax-October-2021.pdf
https://www.oecd.org/g20/topics/international-taxation/oecd-secretary-general-tax-report-
g20-leaders-italy-october-2021.pdf
https://www.oecd.org/tax/beps/brochure-two-pillar-solution-to-address-the-tax-challenges-
arising-from-the-digitalisation-of-the-economy-october-2021.pdf
https://taxadviserseurope.org/blog/portfolio-items/cfes-global-tax-top-10-october-2021/
https://www.taxobservatory.eu/revenue-effects-of-the-global-minimum-tax-country-by-
country-estimates/
https://www.internationaltaxreview.com/article/b1srp7qzw9dhrd/how-will-the-g20oecds-
pillar-one-and-pillar-two-project-affect-disputes

252
 ISSUE NO. 28/2022

MYTH METAMORPHOSIS IN AURELIU BUSUIOC’S CREATION –

A FIGHT AGAINST THE STEREOTYPE

Victoria FONARI
Associate professor, Moldova State University

Abstract: The writer Aureliu Busuioc (October 26, 1928 – October 9, 2012) distinguishes the
possibility to reveal the social problems by means of the ancient myth. During the period of
censorship in the USSR the images of the ancient culture camouflaged the subtly exposed attitude
employing an intellectual refinement. The desecration and revaluation of the myth, its
modernization and the problems it treats, the ironic use and even the parody of the myth - all these
are specific to Aureliu Busuioc's poems which debate such motives as the origin of the word, the
appearance and disappearance of the man, the time (embodied by Cronus), consciousness
(Prometheus or the Eagle, centaur Chiron). Non-conformism is a way to uniquely elucidate the social
strangleholds of being like everyone else. The diagnosis of the society is revealed in several poems.
Thus, in the poem Metamorphosis, the mythology is taken from the creation of the Roman poet Ovid
and Aureliu Busuioc creates a parody game of blaming a society without entity, in which the Socratic
search is impossible, or, in the act of knowing yourself the person is missing. This is an allusion to
social manipulation and tendencies to disfigure identity.

Keywords: ancient myth, desecration, de-mythyzation, poem, stereotype, ideology.

Metamorfozele mitului în creația lui Aureliu Busuioc – o luptă contra stereotipului

Scriitorul Aureliu Busuioc (26 octombrie 1928 – 9 octombrie 2012) distinge prin
mitul antic posibilitatea de a releva problemele sociale. În perioada cenzurii, imaginile din
cultura antică au camuflat atitudinea subtil expusă, cu un rafinament intelectual. Poetul
reitera problemele actuale prin filiera situațiilor din Antichitate, proiectându-le în
realitățile timpului său. După studiul monografic Factorii intelectual și sentimental în
opera lui Aureliu Busuioc (2003), revenirea la acest autor este condiționată de
valorificarea mitului, care nu a constituit atunci scopul lucrării, dar s-au abordat niște
aspecte generale: „Mitul, constituind o importantă valoare culturală şi estetică, obţine în
opera scriitorului o orientare/interpretare specifică pentru spaţiul basarabean: el este
inversat (răsturnat), desacralizat, pus la îndoială sau chiar dezaprobat […]. În creaţia lui
A. Busuioc mitul comunică o sugestivitate maximă, remarcându-se prin teatralizarea
accentuată a impresiilor şi prin tehnica stratificării: nume proprii şi motive antice sunt
atrase în spaţiul viziunii postmoderniste şi raportate la eul scriitorului” (Fonari: 2003,
186).
Pentru a percepe perioada în care a început să scrie Aureliu Busuioc, am selectat o
secvență din cartea De-ale vânătorii, în care există o autoprezentare. Într-o atmosferă
cinică, naratorul trasează atitudini sincere, care nu au nevoie de interpretări. De la o
pledoarie jucăușă trece la un ton serios, în care insistă să fie înțeles fără peiorațiuni: „Sunt
un om al literelor, meseria mea de bază este limba română. Aș putea spune că aceasta este
patria mea, dar asemenea declarații au făcut din timp scriitori mult, infinit de mult mai
importanți, să zicem un Pessoa sau un Stănescu; valoarea pe care mi-o cunosc mă
împiedică să-i repet. Cu toate acestea, nu mă simt în minunata limbă un apatrid, îi sunt un
cetățean și un patriot de rând, cinstit și devotat” (Busuioc: 2005, 4).

253
 ISSUE NO. 28/2022

Eul omului modern rectifică, modifică, se intercalează nu numai în programele

reţelelor electronice apărute de curând, dar şi în cele mai adânci substraturi umane – în
mit. Mircea Eliade observa: „Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decât în
celelalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri
temporale decât cele în care suntem siliţi să trăim şi să muncim. Ne întrebăm dacă această
dorinţă de a transcende propriul timp, personal şi istoric, şi de a ne cufunda într-un străin,
fie el extatic sau imaginar, va fi vreodată extirpată. Cât timp dăinuieşte această dorinţă,
putem spune că omul mai păstrează încă măcar rămăşiţele unei comportări mitologice”
(Eliade: 1978, 180).
Mitul se inserează diferențiat în textele scriitorilor. Distingem mai multe etape:
selectarea, asimilarea sau plierea pe actualitate și recunoașterea într-o reprezentare a
timpului. Aceste etape inlud defragmentarea mitului, transformarea lui prin demitizare.
Demitizarea la Aureliu Busuioc iese în evidență prin ironie.
Totodată, nu putem nega faptul că în anumite perioade acesta capătă configurații
proprii unei perioade ce implică anumite atitudini: „În secolul XX se impune o interpretare
profund intelectuală a mitului pe linia folosirii realismului magic (G. García Márquez, H.
Hesse) sau a mitologiei parodistice a existenţei (F. Кafкa, J. Joyce, J. Updike). Reluarea
frecventă a unor teme din mitologie poate fi înregistrată în dramaturgia lui J. Anouilh
(«Electra»), în poezia lui T.S. Eliot («Ţara pustie»), P. Valéry (poemele despre Narcis), R.M.
Rilкe («Sonete către Orfeu»), K. Kavafis («Oedip», «Caii lui Ahille»), B. Pasternak («Po-
veste», «Sub cerul deschis»). Libertatea formei abordării mitului este o trăsătură a
literaturii secolului XX; el poate lua aspect de naraţiune (roman) cu nuanţă polemică
(trilogia «Iosif şi fraţii săi», în care T. Mann demonstrează caracterul raţional al cunoaşte-
rii), eseistică («Mitul lui Sisif» de A. Camus, unde este expusă concepţia existenţialistă,
conform căreia natura şi istoria socială sunt incompatibile cu raţiunea) sau de manifest
literar («Tratat despre Narcis», în care A. Gide anunţă principiile simbolismului)”
(Literatura…: 1986, 29). Tot în acest plan pot fi citate şi lucrările acad. M. Cimpoi Narcis şi
Hyperion, Prometeu și Pandora.
În creația lui Aureliu Busuioc Eul liric se încadrează direct în miturile universale.
De exemplu, acesta poate fi vulturul care sfâşie din sensurile bine cunoscute, care se
devorează când apare o întrebare. A. Busuioc păstrează sentinţele moralizatoare ale
miturilor în accepţia lor tradiţională. Concluziile însă nu sunt aceleaşi. Ele aparţin
totalmente scriitorului, îl orientează pe cititor spre valorificarea propriului destin, spre
exteriorizarea conştiinţei, spre hotărârea de a sta faţă în faţă cu problemele vieţii,
încercând să le soluţioneze. Relația autor-cititor este consemnată de Vasile Iftime
selectând argumente din proza lui Aureliu Busuioc: „Retorica romanului Hronicul
găinarilor se reliefează, în primul rând, plecând de la aceste paliere distincte, raportate,
pe de o parte, la contextul istoric, social, arhaic și, pe de altă parte, la inteligentul cititor
care – vrei nu vrei – este conectat la realități paralele (antice, medievale, moderne)”
(Iftime: 2017, 68).
Importanţa mitului în actul liric este relevată de către Tudor Vianu în articolul
Poezie şi mitologie: „Îndată ce inteligenţa reflexivă a început să predomine, fenomenele
naturale nu s-au mai înfăţişat fanteziei ca nişte conexiuni unitare. Inteligenţa reflexivă

254
 ISSUE NO. 28/2022

descompune întregurile în elemente. Ştiinţa «anatomică» modernă înaintează pe căi cu

totul opuse vechii poezii a popoarelor şi ajunge, în cele din urmă, să denunţe miturile lor
ca pe nişte simple superstiţii copilăreşti, demne în toate privinţele de a fi abandonate […].
Salvarea (de la moarte a poeziei) nu poate veni decât de la reîntoarcerea la mituri”. „Imp-
licaţiile filosofice ale mitului sunt astfel cu atât mai adânci, cu cât au mai puţină nevoie să
se dezvolte în limpezi vederi intelectuale” (Vianu: 1997, 42, 47). Atestăm aici o
confruntare între inteligenţă şi sentiment. Or, anume acest conflict şi domină motivul
mitic transfigurat în poezie. Mitul descompus în raţionamente este sintetizat emotiv
pentru edificarea unui mesaj specific viziunii poetului. Mitul aprofundează semantic
poezia, împrumutându-i o aură filosofică prin însăşi prezenţa sa.
O reinterpretare a mitului sau un punct de vedere deosebit al poetului descoperim
în poezia Copiii. Aici este metamorfozat/deconspirat mitul lui Cronos, zeul timpului, care,
în percepția elenă, îşi înghite copiii, de teamă ca aceștia să nu-i ia locul ierarhic. Unul
dintre ei, Zeus, salvat de maică-sa, îl detronează pe Cronos şi îi salvează şi pe ceilalţi copii
(fraţi şi surori) înghiţiţi de taică-său. Tudor Vianu interpretează această legendă astfel:
„Legenda lui Cronos care îşi mănâncă copiii, cu excepţia lui Zeus, devine alegoria timpului
care condiţionează apariţia şi dispariţia tuturor fiinţelor muritoare, dar nu şi pe a celor
eterne” (Vianu: 1997, 79). Mitul tradiţional capătă, aşadar, în viziunea filosofică a poetului,
o altă interpretare, o nouă „citire”.
Aureliu Busuioc începe printr-un paradox ironic în jurul a două ipoteze posibile:
„Acum e greu să ştii/ cine pe cine mâncat-a:/ Cronos pe ăia,/ copiii pe tata”. Autorul va
pune accent pe relațiile de generație. Lupta pentru recuperarea întâietății – dominarea,
manipularea, transformarea – reprezintă ceea ce îl macină pe autor. Este vorba de „Homo
sovieticus”, care anunță că lumea începe de la el, iar sacrificiile necesare sunt explicate
doar din perspectiva dogmatică a timpului în care persistă o singură viziune: aici este
firească trădarea de neam, care a dus după sine deportările, dezicerea de identitate, cerută
de rusificare etc.
Ținând cont de etapa cercetării de a valorifica mitul în accepția Antichității, mitul
lui Cronos conține la origine două explicații legate de etapele omenirii: 1. canibalismul și
fetișismul legat de acesta (efortul de a lupta cu acest mod de viață); 2. identificarea
timpului ca un fenomen care contribuie la apariție, dar are și capacitatea distrugerii.
Finalul poetic împacă generațiile pentru că, de fapt, Cronos, prin destinul său, îi
transmite lui Zeus aceeași frică de a-și pierde puterea. Astfel, cele două idei diametral
opuse, uranienii și olimpienii, își găsesc „împăcare” în legendă: „Un lucru e cert: după
destin/ n-a mai rămas cu niciunul mai puţin:/ huzuresc prin legende!”. Zeii antropoizi îşi
schimbă funcţiile mitice. Simbolul acţiunii duce la dispariţia zeităţii ca fiinţă: zeul Cronos
nu mai este stăpânul timpului care dispune de „măsurariul” său: ani, zile, secunde:
„Vremea şi azi îşi înghite sălbatecă/ zilele./ Zilele – orele,/ orele – clipele…”.
Demitizarea imaginii lui Cronos este raportată apoi la eul poetic prin analogii şi
imagini insolite: „Eu îmi mănânc aripile./ Sătul să le port cu arendă/ pentru zboruri în
vid…”. Are loc transfigurarea mitului șarpelui ce își mănâncă coada – un simbol ermetic
al trecerii timpului – în consumul aripilor, simbolul libertății, aspirațiilor, determinat de
cuvinte ce țin de economie. Or, arenda explică imposibilitatea de a avea timpul în posesie

255
 ISSUE NO. 28/2022

totală. Imaginea este bifurcată în înțelesul social: în URSS nimic nu-ți aparține decât
parțial și vremelnic; înțelesul personal: suntem copiii timpului și nu avem acces decât la
un fragment. Zborul și vidul emană un sentiment de ironie tragică, unde eul liric nu ține
de un vector, direcția fiind marcată deja de existență, în care cel care există este neglijat,
aproape că omis în multitudine, văzut într-un comun social. Din reminiscența mitului lui
Cronos, timpul este „împrumutat” doar pentru o viaţă. Aripile eului liric amintesc și de
imaginea lui Icar care dorește să cunoască înălțimile. În cazul textului lui A. Busuioc apare
un sentiment de oboseală și inutilitate.
O imagine similară a unui zbor insolit sesizăm la Nicolae Labiș: „Zbor ca un șoim
înconjurând strâmta-nchisoare-a pământului,/ Aripa mea se izbește mereu de zăbrelele
nemărginirii” (Cântec de-nceput). Reprezentarea omului cu aripi o întâlnim şi la Nichita
Stănescu: „Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/ Cu aripile crescute înlăuntru/ Care bat,
plutind, planând,/ Într-un aer curat – care e gândul!” (Laudă omului).
În poezia lui A. Busuioc aspiraţiile, cunoaşterea, gândul se lovesc de realitatea dură
a timpului. Eul liric, simţind că nu poate ieşi din limitele temporale, rămâne cu atitudinea
sa de devorare interioară, de „zboruri în vid” – căutări zadarnice în existenţa ce nu are
rost, căci toate se sfârşesc cu moartea, vorba lui M. Eminescu: „Poţi zidi o lume-ntreagă,
poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărână se depune./ Mâna care-
au dorit sceptrul universului şi gânduri/ Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru
scânduri…” (Scrisoarea I).
La acelaşi motiv mitologic se referă şi criticul Mihai Cimpoi atunci când analizează
poeziile la temă ale lui Grigore Vieru: „Ceasul transcrie înfrigurat «locurile şi momentele»,
îndreaptă acuzaţii dintre cele mai acide la adresa lui Cronos însuşi (vezi poezia lui Andrei
Lupan La porţile lui Cronos). Starea de încordare în faţa lui Cronos o are în anumite
momente şi poetul nostru în poezia Bună dimineaţa. Constatarea filosofică: «S-au trecut
trandafirii,/ Dar cerul nu trece,/ Cerul nu trece nicicând» nu-i poate aduce pacea necesară,
obsesia timpului singurătăţii ce curge pe trup este, evident, mai puternică…” (Cimpoi:
1985, 33).
Tainele sufletului omenesc poetul le bănuieşte doar revenind la celălalt capăt al
întoarcerii spre neanturi, doar din punctul dispariţiei. Reversul vieţii, metaforicul ei este
intuit de către autor în mai multe poezii: Adună-mă, Ţel, Numărătoarea, Elegii. Naşterea şi
moartea sufletului sunt palpabile, ele trebuie trăite până la „rădăcini” sau chiar dincolo de
acestea.
Poezia capătă forma unei rugăciuni, a unei adresări ultime: „Adună-mă,/ e timpul
bun să plec,/din ochii tăi,/ din palmă,/ din gândul,/ din suflarea” (Adună-mă). Plecarea în
nefiinţă înseamnă pentru eroul liric apropierea/contopirea sa cu Creatorul. Despărţirea
de viaţă se face prin văz, faptă, cuget, suflet; încetarea conştientizării acestora semnifică o
mistuire în recele neantului.
Motivul biblic al creaţiei e tratat nu din perspectiva apariţiei omului pe pământ, ci
din perspectiva dispariţiei acestuia: „Ca-ntâiul om/ făcut din duh şi glod,/ adună-mă/ din
coasta ta,/ din ură”.
Schimbarea cuvintelor nu se opune conţinutului biblic. E o problemă pe care autorul
şi-o pune în faţă pentru a înţelege în mod dialectic trecerea prin timp a fiinţei omeneşti.

256
 ISSUE NO. 28/2022

Sfârşitul vieţii în concepţia eroului liric nu este altceva decât o paradoxală apropiere de
Creator, o contopire cu El. Situat la hotarul dintre trecut şi viitor, spaţiul temporal îngust
ce-i este dat omului să-l locuiască îi provoacă un profund regret ontologic, deoarece inima
se revoltă zadarnic împotriva ireversibilităţii timpului: „De ce mă duc schilod?”. Timpul,
acum ca şi întotdeauna, îşi impune legile dure nescrise: tot ce are început, trebuie să aibă
şi sfârşit. „Ori mi-ai lăsat în gând o picătură?” Interogaţia retorică e expresia unui frământ
al sufletului, care este şi nu este de acord cu acceptarea despărţirii de lume, atunci când
apare în el o „picătură” de speranţă.
În unele texte se observă că Aureliu Busuioc, asemenea artiştilor chinezi, se
identifică cu un pom de măr („Uneori mă văd un măr rodit” – Mărinimie), cu „un cerb
bătăios” (Păduri) sau cu un mitologic „centaur” (Iar uneori). Pornind de la diferite
simboluri şi imagini arhetipale, autorul reuşeşte să-şi reveleze tainiţele sufletului,
transformându-le, prin dese repetări, în mituri personale.
Mitul lui Prometeu îl atestăm la A. Busuioc în două poezii cu obiective satirice:
Maladie şi Inscripţie pe o stâncă în Caucaz. În ambele texte sunt preluate consecințele
furtului focului – pedeapsa titanului.
Referindu-ne la traseul de la mit la imaginea poetică, este necesar să relevăm de ce
este condiționată această atracție pentru titan: „Prometeu face parte nu numai din
mitologia vechilor elini, ci și din miturile constitutive, esențiale, ale culturii occidentale.
[...] Acel mitologem arhaic grecesc al lui Prometeu conținea in nuce ipostazele diverse ale
unui reprezentant exemplar al umanității, ale unui întemeietor de cultură, ba chiar ale
unui creator al omului cu adevărat uman” (Balotă: 2007, 44).
Tudor Vianu a explicat Mitul prometeic utilizând pârghiile filosofiei moderne
pentru a releva problema răului și durerii în literatura universală și a observa etapele
semnificației imaginii mitului în literatura românească din sec. al XIX-lea, relevând câteva
concluzii pentru timpul său: „Mai întâi credința în știință, în puterea și eficacitatea rațiunii
omenești. Apoi iubirea față de oameni și patriotismul, hotărârea de a veni în ajutor
semenilor cu care suntem întruniți pe același pământ, cu care împărțim moștenirea
aceluiași trecut și aspirațiile aceluiași viitor și, în sfârșit, mișcați de iubirea ordinii și a
armoniei estetice, hotărârea de a da civilizației noastre caracterul unei opere de artă”
(Vianu: 1998, 352).
Prometeu la începutul secolului XX este simbolul revoltei, al revoluției. Poezia lui
Aureliu Busuioc conține alte accente: comunul social, manipularea ideologică, clișeele
necesității. Inițial, în Inscripţie pe o stâncă în Caucaz se relevă eternitatea titanului: „...Și
astăzi îi mai sângeră ficatul...”. Aceste puncte de suspensie par să fie un gând luat din
sfârșitul piesei lui Eshil Prometeu încătușat. Astfel, spațiul Munților Caucaz amintește o
retrăire a mitului. Dar în text apare o altă lectură a subiectului – capacitatea utilitară a
omenirii secolului al XX-lea. Perspectiva înălțătoare a lui Prometeu este în antiteză cu
comoditatea omului modern: „Venim aici nepăsători”. Pe amprentele jocului demitizării
apare imaginea centrală care exprimă tragismul regimului totalitar: „sub bolta unui cer
necenzurat” anunță dispariția sau neglijarea valorilor spirituale ce țin de identitate,
credință, cunoaștere fără semnul interdicției. Această constrângere terestră socială vine
în raport cu cosmicul în care omul nu caută cunoașterea, în forma ei pură ce înalță, dar

257
 ISSUE NO. 28/2022

este obsedat de utilitar: „Mai stăm la foc și ne gândim la multe/ Ce-au mai rămas în ceruri
de furat...”.
Litota are funcția de a percepe degradarea focului sacru în „practicul chibrit” și
sacrificiul prin „însângerare” se reduce la forma de supin „de furat”. Astfel, Aureliu
Busuioc anunță timpul demitizării, anii șaptezeci, când apar aceste versuri publicate, sunt
cei în care se anunță marea degradare: timpul în care monumentul lui Ștefan cel Mare din
Grădina Publică este mutat cu 18 metri în interiorul parcului.
O altă poezie, Maladie, oferă o conexiune între eul liric și Prometeu pe o scară de
involuție. Ceea ce îi unește este durerea de ficat. Sunt ironizate cerințele pentru omul
comun al imperiului URSS. Aureliu Busuioc relevă trăsăturile cetățeanului ideal al acelor
timpuri: „eu știu: ficatul meu/ nici nu e neam cu al lui Prometeu,/ se trage din cu totul alt
ficat,/ nesuspectat, neanchetat, necondamnat”. Enumerațiile relevă necesitatea
comportamentală de turmă docilă pentru supraviețuirea cincinală a sistemului birocratic.
Negarea este o consecință a actului, scoate toate petele din destinul unui om. Detașarea
de Prometeu este simbolică, echivalentă cu renunțarea la libertate, valorile spirituale,
individualitate. Totul este gestionat de frică: „Nonconformistul A. Busuioc demitizează
grotescul regimului totalitar prin simboluri şi analogii desprinse din mit. În viziunea
ironică a scriitorului ceea ce omul poate avea comun cu Prometeu este doar «boala de
ficat». Posibilitatea paradoxală a omului de a avea asemănări cu Prometeu doar în ceea ce
priveşte durerile lui fizice, şi nicidecum în ceea ce priveşte libertatea conştiinţei şi a faptei
nobile, este rezultatul atitudinii sarcastice faţă de socialul colectivizat, care se bazează
doar pe latura fizică a problemei, nu însă şi pe cea spirituală” (Fonari: 2003, 69).
În ambele cazuri autorul îi blamează pe cei care consumă, dar nu creează, pe
oamenii comuni, care se tem de propriul gând, pe hoţii de tot soiul, vizaţi ironic prin
versul: „Stăm la foc şi ne gândim la multe/ Ce-au mai rămas în ceruri de furat…” (Inscripţie
pe o stâncă în Caucaz). Paralela spirituală antitetică ce se face între Prometeu şi
contemporanii noştri este cu totul în defavoarea pământenilor aflați în continuă
degradare morală.
Nonconformismul constituie o modalitate de a elucida inedit strangulările sociale
de a fi ca toți. Același simptom al societății îl găsim în poezia Metamorfoză, mitologismul
preluat din creația poetului roman Ovidiu având conotații actualizate. Spre deosebire de
viziunea omniscientă în poemul latin, Aureliu Busioc dezvăluie metamorfoza din viziunea
eului liric: „Eu m-am sculat azi dimineața altul./ M-am căutat în așternut/ și nu eram”.
Anunță un joc parodic de a blama o societate fără entitate, în care căutarea socratică este
imposibilă, or, în cunoaște-te pe tine însuți lipsește persoana. O aluzie la manipularea
socială și tendințele de desfigurare a identității.
Metamorfozele lui Ovidiu au servit ca o posibilitate de a depăşi perioada de fier a
timpului omenirii. Miturile pe care le adună minuţios au determinat cunoaşterea general-
umană fără o frică de a depăşi limitele. Or, mitul nu are frontiere. Interpretarea lor a fost
utilizată ca o modalitate de a rezista în faţa stihiei imperiale. Mitul este un model de
verticalitate, pe unda lui omul creator se descoperă şi îşi găseşte forţe de a se adânci în
propria cunoaştere. Ovidiu a demonstrat că spaţiile geografice se împart în segmente, iar
cuvântul prin forţa imaginii posedă o energie vitală.

258
 ISSUE NO. 28/2022

Înalte aprecieri pentru scriitorul Aureliu Busuioc şi recunoaştere a publicului ceh

atestăm în articolul Literatura română tradusă în limba cehă: „Paradoxal, de cel mai mare
interes dintre toate cărţile traduse din limba română în ultimii cincisprezece ani s-a
bucurat cartea basarabeanului Aureliu Busuioc, nu prea cunoscut nici la Bucureşti,
intitulată Pactizând cu diavolul, care tratează nivelul destin individual, destinul acestei
provincii a României interbelice, în umbra KGB-ului. Cartea a avut cinci cronici în presă,
de la suplimentul literar al «Gazetei economice» până la «Săptămânalul catolic». Postul de
radio Europa Liberă, secţia cehă, i-a dedicat acestei traduceri o emisiune de o oră, în
cadrul ciclului «Literatura şi politica»” (Našinec: 2005, 84).
Şi deja în această succintă prezentare e sesizabilă conexiunea dintre roman şi
ideologie. Raportul dintre politică şi basm, politică şi odă, politică şi mit s-a abordat în mai
multe studii. În acest context, amintim şi conexiunea cu antropologia, în studiul
Antropologie culturală: „Sistemul ideologic constă din idei, credinţe şi elemente de
cunoaştere ale culturii şi din căile în care acestea sunt exprimate în vorbire sau în alte
forme de comunicare. Mitologiile şi teologiile, legendele, literatura, filosofia şi
înţelepciunea populară constituie această categorie. Trecute din generaţie în generaţie,
aceste sisteme abstracte de credinţă sau mentifacts-uri ne spun ce se cuvine să credem,
ce se cuvine să evaluăm şi cum se cuvine să acţionăm” (Achim: 2002, 101-102).
Mitul concomitent instituie „o modalitate de adaptare a omului la situaţiile-limită
pe care el însuşi le creează; de atâtea ori în istoria sa, fiinţa umană s-ar fi putut distruge în
impactul cu împrejurările insolite, dacă mintea omenească nu ar dispune de capacitatea
producerii miturilor” (Kernbach: 1995, 377). Poeziile Bătrânul Poet, Copacii, Biografică
sunt nişte scenarii proprii ale mitului scriitorului. Fiecărui om îi sunt proprii o naştere şi
o moarte, iar între aceste polarităţi – o existenţă. Mitul personal al lui Aureliu Busuioc
relevă drumul prin timp al omului, rosturile primordiale ale vieţii.
Motivul biblic din Noul Testament din Evanghelia după Ioan 1.1. „La început era
Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” serveşte drept imbold
pentru eroul liric de a se afla mereu în căutarea cuvintelor primare.
În poezia Din înţelesul cuvântului A. Busuioc reflectează asupra cuvântului, un
motiv-axă al creaţiei autorului. Cuvântul evoluează de la nivelul simplei comunicări la cel
al Stăpânitorului de destine. Începutul piesei lirice e uşor umoristic, concretizat printr-o
oarecare izolare a eroului liric de cele comunicate, printr-o naivitate simulată, printr-o
ezitare de a intra în subiect: „În marea bătălie de cuvinte/ (din care nicio iotă nu-nţeleg)/
pe care-o poartă aprig sau cuminte/ stăpânitorii globului întreg;/ în toate-aceste salve
lexicale,/ timpanele ce ni le sparg de-acu,/ e şi-un cuvânt ce-au pus demult la cale/ dacă
mi-i dat să mai exist sau nu”.
Poezia are două straturi latente, două semnificaţii profunde. Prima semnificaţie e
de a fi citită cu referinţă la umanitate în general – ca o creaţie a Cuvântului de început,
asemenea genezei mitologiei egiptene expuse de Lucian Blaga în Mit şi magie: „Întâiului
Zeu i se atribuie o naştere pe cale magică din «numele» său. La început fusese numai
numele Zeului, iar zeitatea s-a creat pe urmă, în chip ocult, prin mijlocirea puterii magice
proprie numelui său. Zeitatea este o plăsmuire mitică, dar în concepţia despre naşterea sa
intervine un factor magic” (Blaga: 1997, 223). A doua semnificaţie e de a fi concepută ca o

259
 ISSUE NO. 28/2022

trecere de la general la individual. Poetul se referă la sine însuşi, la cuvântul vieţii sale, la
acel cuvânt de care a depins însăşi venirea sa pe lume: „Eu nu-l cunosc./ Îl bănuiesc./
Probabil/ e un cuvânt banal, un «da» sau «dar»,/ e poate un semn, un simplu + capabil/
să mă rezolve termonuclear,/ e poate un «hm»…/scăpat dintr-o greşeală/ ce-n ora
judecăţii de apoi/ va însemna suprema pricopseală/ gătită pentru-o boabă de noroi…”
(Din înţelesul cuvintelor).
Poetul, în această căutare a cuvântului-cheie, a cuvântului primordial al existenţei
sale, se orientează nu spre substantive sau verbe ce ar exprima conceptul sau acţiunea, ci
spre cuvinte de afirmaţie, conjuncţie, interjecţie, de supărare sau îndoială, cuvinte care nu
au sensuri concrete, ci conţin o nuanţă de emotivitate, chiar dacă lipseşte contextul.
Cuvântul e suflul acestei „boabe de noroi”– după AureliuBusuioc, al „chipului de
lut” – după Mihai Eminescu, al „petei de sânge” – după Nichita Stănescu…
Eroul liric îşi creează o aură de autoironie în căutările de „supremă pricopseală” şi
se complace concomitent în ideea-problemă pe care şi-a pus-o în faţă: „Cuvântule ce nu te
ştiu,/ Cuvinte,/ ce-mi porţi destinul tot codificat,/ ce-ai însemnat dintâi, mai înainte:/ Un
dor? Un vis? O boală de ficat?”. Conceptul lui W. Shakespeare despre viaţa omului
raportată la teatru se suprapune în această poezie cu semnul egalităţii pus între viaţă şi
cuvânt. Întrebarea hamletiană a fi sau a nu fi? nu poate avea un răspuns neutru.
Intermediarul nu poate fi acceptat. Cuvântul e rostit, gândit, existent sau inexistent.
Cuvântul e destinul omului. Un om fără soartă e un om fără viaţă. Aşadar, Busuioc
învesteşte cuvântul cu forţa vitalităţii existenţei umane.
Încadrarea în text a eroului liric la Aureliu Busuioc este similară cu pătrunderea în
text a cititorului, aşa cum remarcă Roland Barthes în Plăcerea textului: „Şi chiar asta e
intertextul: imposibilitatea de a trăi în afara textului infinit – fie că acest text este Proust,
sau ziarul cotidian, sau ecranul televizat: cartea face sensul, sensul face viaţa” (Barthes:
1994, 57). Viaţa văzută din perspective intertextuale se esenţializează la A. Busuioc în
cuvânt, care concentrează semantic dăinuirea în timp a omului.
Tentativa scriitorului de a se arăta indiferent faţă de problema în discuţie pune la
îndoială însăşi necesitatea cunoaşterii fenomenului ce-l intrigă: „Cuvântule, ce porţi în
tine-o viaţă,/ nu ştiu de-aş vrea să te cunosc măcar”. Totuşi, în urma frământărilor intense,
exprimate ba cu ironie, ba cu sinceritate amară, poetul invită cititorul să-şi găsească
propriul cuvânt care ar echivala cu propriul destin: „Cuvintele nu sunt cartuşe oarbe,/
Orice cuvânt înseamnă un destin”. Găsirea cuvântului-stea, a cuvântului-destin se
identifică cu menirea omului pe pământ. Mesajul de idei e pus pe prim-plan în conceptul
artistic al poetului.
Poetul găseşte în cuvânt noi ipostaze, ordinare sau neobişnuite, pe care ţine să le
scoată în evidenţă: „te-am căutat”, „te-am şoptit”, „te voi fi spus la piaţă,/ la baie, la birou,
la măcelar”, subliniind concomitent şi proprietatea lui primordială de a servi valori umane
cu întreaga gamă de aspecte, cuvântul fiind o simbioză între gând şi acţiune, cuget şi
simţire, raţiune şi emoţie, inteligenţă şi sentimentalitate.
În Odă la noul meu stilou, prin evocarea lui Publius Ovidius Naso, scriitorul Aureliu
Busuioc relevă nuanţe ironico-sarcastice ale timpului comod de parcă ar fi într-un dialog
de viitor cu poezia lui Andrei Țurcanu Rugați-vă pentru omul modern îndestulat: „Stiloul

260
 ISSUE NO. 28/2022

meu,/ condei mecanizat,/ cu vârful tău de aur/ şi iridiu,/ ce falnică unealtă/ comparat/ cu
micul grif/ al bietului Ovidiu!”. Este o antiteză: măestria artistică și posibilităţile de a scrie.
În aceste versuri sesizăm că A. Busuioc nu pledează pentru noțiunea de evoluție a
literaturii, ci accentuează valorile perene, indiferent de timpul lecturii. Instrumentul
scriitorului din secolul al XX-lea și performanța în secolul al XXI-lea, cu ecrane de cele mai
variate dimensiuni, nu depășesc capacitatea creativității poetului care scria pe tăbliţe de
lut.
Aureliu Busuioc îmbină în mod armonios elementul intelectual cu cel imaginativ,
închegând o viziune particulară asupra lumii în creaţia sa. În chiar titlurile multor poezii
ale autorului descoperim preferinţa lui pentru personalităţi artistice şi culturale
marcante. Astfel, în Postfaţă la „Tristia” este evocată figura lui Ovidiu – chipul
intelectualului izgonit (cu aluzii la represaliile din anii ’50), în Nero e înfăţişat prototipul
omului care, în numele artei, foloseşte orice mijloace, indiferent de consecinţe
(readucerea la Roma a incendiului troian din creaţia lui Homer e analogică cu mitul
platonian despre egalitatea dintre oameni în socialism), în poeziile Sărmanul Dionis,
Arghezi sunt relevate operele scriitorilor români care sunt şi valori ale culturii universale.
Concluzii: Hermeneutica mitului la A. Busuioc are anumite trăsături postmoderne
prin atitudinea ironică, persiflantă şi prin eul liric revoltat care ocupă locul zeilor,
titanului, personajelor mitice.
Desacralizarea şi revalorificarea mitului, modernizarea şi problematizarea lui,
ironizarea şi chiar parodierea mitului – toate acestea constituie specificul poeziilor lui
Aureliu Busuioc care dezbat motive precum originea cuvântului, apariţia şi dispariţia
omului, timpul (întruchipat prin Cronos), conştiinţa (Prometeu sau Vulturul, centaurul
Chiron).

Bibliografie:
ACHIM Mihu. Antropologie culturală. Cluj-Napoca: Dacia, 2002.
BARTHES Roland. Plăcerea textului. Trad. de Marian Papahagi. Cluj: Echinox, 1994.
BLAGA Lucian. Opere. Vol. X. Bucureşti: Minerva, 1997.
BUSUIOC Aureliu. De-ale vânătorii. Chișinău: Prut Internațional, 2005.
CIMPOI Mihai. Narcis şi Hyperion. Chişinău: Literatura Artistică, 1986.
ELIADE Mircea. Aspecte ale mitului. București: Univers, 1978.
FONARI Victoria. Factorii intelectual şi sentimental în opera lui Aureliu Busuioc. Chișinău: CE USM,
2003.
IFTIME Vasile. Pactizând cu Aureliu Busuioc. Iași: Junimea, 2017.
KERNBACH Victor. Dicţionar de mitologie generală. Bucureşti: Albatros, 1995.
Literatura și arta Moldovei. Enciclopedie. Vol. II. Chişinău: Redacţia Principală a Enciclopediei
Sovietice Moldoveneşti, 1986.
NAŠINEC Jiří. Literatura română tradusă în limba cehă. Primul Simpozion Internaţional de Studii
Româneşti din Cehia. Praga, 2005, 23-24 noiembrie.
VIANU Tudor. Filosofia culturii și teoria valorilor. București: Nemira, 1998.
VIANU Tudor. Filosofie şi poezie. Bucureşti: Albatros, 1997.

261
 ISSUE NO. 28/2022

GLIMPSES OF YOUTH SUBCULTURE IN AMERICAN AND ROMANIAN

FICTION OF THE COLD WAR YEARS

Carmen-Liliana MARUNTELU
Associate Professor PhD, Ovidius University of Constanta
Cristina-Dana POPESCU
Lecturer PhD, Ovidius University of Constanta

Abstract: This paper attempts to define the main traits of youth subculture, focusing on the context
that engenders its emergence and sustains the existence of it. The relationships holding between
youth subculture and the hegemonic mainstream culture, the stylistic dimension of any subcultural
agency, the meaning of rebellion paralleled by eccentric fun are key concepts to be tackled in this
essay. These general terms are further applied so as to provide ideological frameworks for Romanian
and American youth subcultures and the literatures highly influenced by them.
Keywords: youth culture, subculture, Cold War

We tune into daily broadcasts about youth and their place in society, although the
messages sometimes arrive under other headlines. "Generation X" is juxtaposed against
the aging "boomers" in a struggle for social resources, but we are more likely to watch the
conflict, hear it, or read about it in the context of changes in social security or education
policy. Implicitly, we are asked to decide which generation is more worthy, but the deck
is stake against the "slackers”. In other, more dramatic instances, the practices of young
people become occasions for moral panic. Often these incidents are created intentionally
to manipulate and hysterically reflect on the contemporary status quo, resulting in calls
for social renewal and action. Recurring panics over a "surge" in drug use among high
school students, institutionalized in a "war on drugs" that has lasted for over two decades,
have been mobilized to justify the incredible explosion in the size of the prison population
in the United States, now among the largest in the world. Urban youth, particularly youth
of color, inherit cities where employment, adequate education, and the basic necessities
of life are increasingly difficult to obtain. These conditions inform contemporary "urban
problems" many of which are specifically related to youth: teen pregnancy, gangs,
unemployment, drugs. Atrocity tales appearing in newspaper headlines, on magazine
covers, and during television newscasts ask us, with alarming regularity, to see young
people as animalistic, alien others.
The public debates surrounding "youth" are important forums where new
understandings about the past, present and future of public life are encoded, articulated,
and contested. "Youth" becomes a metaphor for perceived social change and its projected
consequences, and as such it is an enduring locus for displaced social anxieties.
Pronouncements such as "the problems of youth today", used as a scapegoat for larger
social concerns, objectivity and reify young people as the problem in itself. Young people
are approached with the assumption that they are "problems".

262
 ISSUE NO. 28/2022

The complex conflicts and displaced social anxieties concerning social change,
often metaphorized through concerns about "youth", result in contradictions in our
understandings of young people. For instance, consider the inconsistent assumptions
underlying questions concerning “youth” in the United States during the late 1950’s: were
America’s individualistic young men being transformed into a herd of complacent, other
directed automatons by preparing for work lives in corporate and government
bureaucracies? Was the insidious mixing of races and social classes in the public schools
and in popular culture producing a generation of gang members, murders, sluts, lay-
abouts, and delinquents? Were young people the avant grade of a new era of consumer
“fun” and sexual pleasure? Were most young people traditional clean-living, hard-
working, “good Americans,” unfairly maligned by the actions of a few disturbed members
of their generation?
These contradictions, obviously not limited to the late 1950’s, highlight the
bifurcated social identity of youth as a vicious, threatening sign of social decay and “our
best hope for the future”. A contemporary television news report on gang violence may
be followed by a commercial that challenges muscular youths to “be all that you can be”
in the armed forces and another hailing the “Pepsi Generation”- without apparent irony.
As Rachel Buff notes in another context we have all been prepared for this moment of
contradiction, and so it seems mundane rather than disorienting.
“Youth” and young people must be understood as more than longstanding
metaphors for adult agendas, desires, or anxieties. If youth have so frequently been seen
as the demons of culture in the U.S (when they have been visible at all), perhaps it is
because, as George Lipsitz has written, “public records most often reflect the concerns of
those in power and only rarely contain evidence of the thoughts, action, or aspirations of
teenagers and young adults unless those groups are seen as some kind of threat to people
with power.
Current scholarship calls for an understanding of young people as one particularly
important (and frequently neglected) node in a multi dimensional network of social
relations, structural forces, and historical developments. Like other periods of life, maybe
more than these, young age represents a social and cultural construct. The early 1900
mark the publication of G. Stanley’s Hall’s monumental work, Adolescence (1905), which
rendered “scientific” many of the understandings of “youth” that had emerged from the
cultural enclaves of the middle class of the previous century. Adolescence was
constructed within the medical profession (and later, in psychology) as a separate and
particularly fragile stage of physical, emotional, moral, and intellectual development that
could be successfully navigated only through the intervention of virtuous adults. This
reconceptualization of life stage between childhood and adulthood in part informed and
justified the new institutional, social and spatial arrangements that have shaped the lives
of twentieth-century youth. This new perception of youth, embedded in the concept of
adolescence, influenced schooling, the professionalization of childcare, the juvenile justice
system, the rise of adult-supervised youth activities and supported reformers’ claims that
young people need special consideration in governmental policies.

263
 ISSUE NO. 28/2022

Critics analyzed the term "subculture" taking into account social and cultural term
inventories. Some delineated social practices, custom structures and institutions as main
factors shaping and conditioning a style. Others relied more on stylistic patterns and
"taste" to explain the creation of a youth cultural type. However, both approaches discuss
youth style as a pattern meant to oppose the hegemonic dominance of mainstream
culture. The sociological perspective deciphers the causes stimulating the appearance of
youth subcultural mechanism, whereas the recent approaches view subculture as a
synonym for lifestyle, as a sum of secret messages asking for semantic and hermeneutic
interpretation.
In Romania, youth subculture is perceived as a new, post-revolutionary product of
capitalist democracy, the western material and ideological import of market values
translated into popular tastes, consisting in music types, fashion trends, clothes, makeup,
haircuts and corporal gestures.
This definition viewing culture as a post-revolutionary construction gives rise to
the following questions: what is the position of subculture in a socialist society? Was the
import of values an undiscriminating taken over of a fixed set of products or rather the
adjustment of western values to national realities? Which were the conditions facilitating
the smooth adaptation of western values to eastern countries? Is it really the notion of
subculture an entirely post-revolutionary artifact or are there traces signaling its
presence in Romanian socialist society?
All leftist ideologies assume the existence of consensus, the idea of a community
goal in establishing equal welfare. Hence, the strategic emergence of socialist ideologies
meant to serve the main target. This somehow utilitarian way of viewing culture as a
means, not as an ending itself, together with the emphasis laid on the economic aspect
rather than on the cultural one, prevented the development of a secondary culture.
Moreover, a virtual underground culture would have meant a threat against the common
ideology, against the uniformity of thought and action yearned for by socialist ideology.
The idea of difference, bizarre, useless, demystification, inherently contained in
subcultural entities would have dealt a heavy blow to conformity and social consensus.
The youth could not develop a secondary type of culture because the discourse of socialist
ideology was imposed by means of youth political organizations.
Yet, this oppression and formally imposed discourse should have brought about
the beginning of subversive tendencies, of undermining sub-discourses meant to
counteract the artificial structures and replace them with youth-created products, born
of anger and oppression. The main factor to hinder and disrupt the evolvement of a youth
policy was the lack of precedents. In an enclave of political avoidance of occidental
models, further fostering the rejection of western cultural identities, the socialist Romania
developed a discourse that was firstly imposed, then gradually adopted by mass society.
The existence of a single center and the negation of the margin led to the preconception
of a missing margin. The non-existence of a choice channeled people's expectancy into a
single direction, seen as a unique valuable and valid solution. The consensus theory was
largely sustained by the presence of fear, resting on the sense of individual coercion. Being
against the current would have meant severe regulations from the part of the public

264
 ISSUE NO. 28/2022

militia. This is one of the most effective means of compulsion and particularly the one
employed by totalitarian regimes: a strong coercive apparatus meant to regulate the
appearance of disensus.
To be able to understand the evolution of mentalities and perspectives concerning
the idea of youth as a separate culture/subculture and youth as part of the great national
culture one must enlarge his perspective by looking at the world historical background in
the second half of the 20th century.
During the Cold War, the academic discourse on the US impact on the European
continent tended to reflect the existing political division of Europe, opposing an allegedly
Americanised West to a Sovietised Eastern Bloc. Instead of such a bipolar image, one
could suggest a picture of a European continent exposed to American influences at
different speeds and intensities and could also argue that the Cold War interval should be
seen as being part of a whole century of American presence in Europe.
In the absence of political and economic factors that have operated in the case of
the American presence in Western Europe, for Cold War Eastern Europe we can talk
mainly about a "symbolic presence", a concept aimed at reflecting the peculiarities of the
US cultural/ideological impact in the region. This symbolic presence can be identified in
political actions translated into official discourses as well as in popular perceptions of
such actions. It is to be found in cultural/ideological transmission but also in cultural
reception. It means US state and private initiatives but it also means knowledge about
'America' produced outside the United States, serving the needs of the societies that
conceived it.
The psychological behavior of youth can be traced back to old myths defining their
mentalities and shaping their further developments. American history was the story of a
great nation, a land of progress, prosperity, and rugged individualism. There are three
visions/myths that weave throughout the North American story, influencing its history
and the formation of each generation from youth to old age. These are the visions/myths
of progress and Utopia, of apocalypse, and of planetary culture. These visions overlap and
intertwine, creating the overall gestalt of this continent's potential role in world history
and giving it the burden of great expectations. They come in direct opposition with
Romanian myths (Master Manole and Mioritza) which penetrated Romanian collective
thinking determining an isolationist mentality, coming from the incurable psychology of
the victim. The formation of an American psychic entity depended from the very
beginning on the individual option without any ethnical or collective determination. The
American pioneers, the immigrants will be the ones who will deny their collective, tribal,
ethnical appurtenance to Europe. In fact, the majority was politically, socially and
religiously defeated people, they were the outcasts. In this way, the old continent
symbolizes negation, prison, while The New World comes to symbolize affirmation,
freedom, and democracy. Thus, communism represents the repository of group mentality,
of dictatorship. Unlike the Romanian youth's acceptance of social and political
constrictions, the American youth found their identity in their "courage to be", and to
accept the burden of freedom to make choices and obey the rebellious instincts of their
soul.

265
 ISSUE NO. 28/2022

Living in a world of limitations, of binary oppositions, the young protagonist of the

Cold War period tries to face the innocence of his character and the destructive character
of his experience which define his concrete, existential situation. Historians who have
studied post-World War II youth cultures have looked to the quietly turbulent 1950s as a
precursor of the openly turbulent 1960s. In this view, the cultural contradictions of the
1950s—and the struggles that grew out of them—were the first shock waves of the
countercultural earthquake that shook mainstream American society in the 1960s. Teen
films and rock'n'roll served as oppositional benchmarks for the emerging counterculture.
The Beat generation shared a special sense of communion, of exhaustion and
mental impotency. They worshipped their “secret heroes” (Ginsberg's term), their
alcoholic and anarchic artists (Ginsberg, Carr, Burroughs, Kerouac, J.C. Holmes,
Ferlinghetti ).
Dismissed by some critics as an ideological achievement, closer to childish –
immature rebellion than to real literature, the Beat movement stands for a personal,
attitude and for a collective rebellion, envisaging both social , political and cultural angles.
As Gregory Corso has acknowledged, the Beat literary principles make use of “mixtures
containing spontaneity”, “bop prosody”, “surreal –images”, jumps, beats, cool measures,
long rapid vowels, long lines and the main content.
The idea of the 60s counterculture encumbers at least two different aspects:
bohemian beats and the political organization of the New Left. Sharing similar moods and
ideological core, these two sub-groups propose different ways of expressing their
rebellion and lack of faith. Psychedelics, multimedia, Mc Luhan, eastern Buddhist cults,
ecstatic stances, Dyonisiac exhilaration, Bob Dylan and anti-war demonstrations, these
are the main indicators of popular youth frenzy. These two aspects of the counterculture
complete each other; the young bohemians attempt to form a new cultural base for
politics, to bring forth new family patterns and identities, while the New Left tries to voice
these cultural needs, and find political expression for them.
Black writers too had a tale to tell, as Richard Wright had recently shown in Native
Son and Black Boy. Thus began the stream of outsider figures who would do more than
anything else to define the character of postwar writing: Ralph Ellison’s Invisible Man a
vibrant voice from the underground rehearsing his own idiosyncratic version of black
history; Flannery O’Connor’s eccentric Misfit, some kind of messenger of God who
expresses his frustrations through serial murder, or her displaced Person, a European
refugee literally crushed by the know-nothing society he does not begin to understand;
Norman Mailer’s White Negro, the hipster as moral adventurer and sociopath, the new
kind of American saint of Jack Kerouac and the wayward, misunderstood adolescents of
J.D. Salinger; the ordinary grunts oppressed by their officers in so many war novels; the
anguished old Jews and magical schlemiel figures in Bernard Malamud’ stories; the loopy
intellectuals who fill Saul Bellow’s fiction with their long memories and sardonic cultural
speculations; the refined old-world decadents of Nabokov, with their classy style and
kinky or comical longings; Philip Roth’s protagonists, who make grand opera of their
sexual needs, exposing the stigmata they received in the gender wars.

266
 ISSUE NO. 28/2022

The writer’s reaction can take many forms: he may withdraw within his own
private world or face the world with revolt as long as this rebellion consumes itself on the
road or in drug taking. The unifying common assumption of most contemporary fiction is:
no reconciliation or even mediation between the self and society for the individual can
join the community only at the price of spiritual extinction. The typical American hero –
J.D. Salinger’s Holden Caulfield, J. Kerouac’s Sal Paradiso or Dean Moriarty – remain rebels
and loners to the end. Their dominant aspect is that of a rebel-victim. He is an actor, but
also a sufferer. Almost, always, he is an outsider, a demonic or sacrificial figure, anarchic,
grotesque, innocent or clownish, vacillating between martyrdom and self-affirmation. His
morality is largely existential, defined by his actions and even more by his passions, a self-
made morality, full of ironies and ambiguities.
Unlike American characters, Romanian protagonists follow ideological patterns of
behavior, the writers of the epoch having to follow the directives of the unique party.
Romanian literature of the epoch abounds in trustworthy young communist delineated in
a thesist manner. According to Sorin Alexandrescu, Romanian society loses its vigor, but
its culture – “a new culture of monks” – starts flourishing. The official discourse is rejected
in favor of sterile erudition, of beauty cult and of humanism; the past takes the place of
the present and, mostly, eternity takes the place of history; both interior and exterior
exiles (Exilliteratur) manifest instead.
The socialist realist novels of the 50s used to render the revolution in stories with
two terms: the new world versus the old regime, the hero and the anti-hero, the
communist and the kulak. The latter loses in front of the former.
Like Salinger’s Catcher in the Rye, Titus Popovici’s Ipu’s Death is not a growing-up
story but, a not-growing-up one, focusing on a young man’s refusal to assume the social
responsibilities the world is too eager to impose on him, both of them refusing the Other’s
phoniness, i.e. adults’ world of hypocritical values.
The political is very much emphasized in protagonists’ actions, being the main
motif of action. Racism, as revealed in The Invisible Man is tackled here in order to stress
the idea of the Other. Being an outsider within his own country, he tries to create for
himself, beyond hatred or guilt, an identity. A parallel situation is to be found in Romanian
literature when referring to the literature of exile. There is no such tragedy as living
incognito inside your own country, trying to define yourself in a society of “broken
identities”, like the totalitarian one (Petru Dumitriu’s Incognito). Writers of both
literatures have suffered from an interior exile, the expression referring to the condition
of a creator of spiritual values who refuses the compromising pact with history, by
proudly isolating himself. Exile is a peaceful rebellion that doesn’t imply the loss of
identity, but the dramatism of an existence in which the spirit can be saved by getting out
of history.
Caught between a certain thirst for the absolute and a limited existence, between
metaphysical acceptance and ontological rebellion, the hero starts his journey into the
world by passing different rites of initiation. The fourth chapter, Recurrent Themes and
the Diagnosis of Culture, discusses the main themes common for both literatures having
strong influences from youth culture. Weather in rebellion or in conformity, man seems

267
 ISSUE NO. 28/2022

to suffer from the same great mal du siècle, i.e. the great void of the absurd existence.
Initiation has been defined as the critical encounter with experience the aim of which is
confirmation into a social and moral order. Initiation, therefore entails reconciliation to
time, endeavor in history, the final acceptance of death. In order to avoid the limitations
imposed to him by death or old age, the young American hero tries initiation into new
oriental religions or different liberties offered to him by drugs or sexual experiences or
alcohol as it is the case with the representatives of the Beat generation both writers and
their heroes – characters. The doctrine of communism asked for neophytes to transform
them into obedient tools without personality and intimacy. A good example for the
process of initiation into the “new religion” is to be found in Francisc Munteanu’s novels
about communists crating in illegality the offspring of a new era. The estrangement from
the self and from the others brings about the deep sense of alienation common for both
cultures. The protest is not an individualistic, isolated manifestation of personal
discontents, but a general state of mind; it springs from the feeling that society wrongs
the individual and deprives him of the right of self-assertion. What is interesting is that
alienation brings about the loss of liberty and, in this case, a new subculture appears
inside youth culture: prison culture. Both literatures contain vivid pages about prison life,
but with different connotations for each culture. In the 1960s a new black American
writing began to flourish, much of it rising central questions of the historical identity of
blacks in America and their chaotic urban life in the ghetto cities. The American ethnic
literature of the 60s, 70s and 80s contains a clear allusion to the old myths either the ones
about the supreme promise, or those about the fear that they might become victims of the
modern society. Because of this, many young black men felt that they could do better
financially in the underground economy than in the mainstream economy. This had a
great impact on the black youth culture which came to be infused with prison culture and
street culture. Donald Goines and Iceberg Slim are the two authors whose lives in prison
and in the ghettoes have been immortalized in novels like Whoreson or Pimp-the Story of
My Life. They come from the gritty underbelly of society where one has to be tough in
order to survive. Their heroes are major representatives of this world, looking hard to
find a certain identity. Their stories are appealing as a part of the “wild frontier" and as
major representatives of the black youth culture – the hip hop generation. In opposition
with these alienated protagonists coming from the Other culture, stands the Romanian
dissident fighting the system, being a politically alienated Other. The only person who
vehemently opposed the communist regime, was Paul Goma whose case can be
assimilated into a whole underground culture which at that time, due to his age and the
epoch, can be considered a pseudo Youth Culture.
The novelists who concerned us in this essay are representative for their
connection with the crucial events that marked the evolution of Youth Culture in its
essential moments (especially the American one). The Romanian writers have not been
chosen as being outstanding for this cultural phenomenon, but according to the way they
used certain aspects of youth official manifestations – if they can be considered elements
of Youth Culture. We also tried to prove the existence of Youth Culture expressions in
Communist Romania at a time when underground manifestations were utopic dreams in

268
 ISSUE NO. 28/2022

the land of Utopia. Both have been compared either through contrast or similarity in an
attempt to emphasize common points where both cultures are so divergent and yet so
similar.

BIBLIOGRAPHY
Barone, Michael, Our Country: The Shaping of America from Roosevelt to Reagan New York, The
Free Press, 1990.
Bartlett, Lee, The Beats: Essays in Criticism. Jefferson, C.: McFarland, 1981.
Bălan, Ion, Regimul concentraţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică,
Bucureşti, 2000.
Bell, Bernard, W., The Afro-American Novel and Its Ttradition, Amherst, The University of
Massachusetts Press,1987.
Boia, Lucian,(sub directia), Miturile comunismului românesc, Ed.Nemira, Bucuresti, 1998.
Brake, M., Comparative Youth Culture. London: Routledge & Kegan Paul, 1985.
Călinescu, M., Cinci fete ale modernităţii, Ed. Univers, Bucureşti, 1995.
McNally, Denis, Desolate Angel: Jack Kerouac, the Beat Generation and America, New York, 1979.
Thornton, Sarah, "The Role of Subcultures" ,The subcultures reader ed. Ken Gelder, Sarah
Thornton, London: Routledge,1997.
The Sounds of Social Change - Studies in Popular Culture ed. Serge Denisoff, Richard A. Peterson,
Chicago, Rand Mc Nally et C, 1992.

269
 ISSUE NO. 28/2022

EVOLUTIONS IN THE THEORY OF INTERNATIONAL TRADE. IMPACT

ELEMENTS

Nicoleta MIHĂILĂ
scientific researcher III, PhD,
Financial and Monetary Research Center „Victor Slăvescu”, Bucharest

Abstract. The aim of the paper is to make an incursion into the theories of international trade and to
present the main elements of impact, being considered some of the classical and modern doctrines
that have had a significant effect on international exchanges; the evolution of these theories has been
in close accordance with the economic realities of the periods in which they were created, and there
has been a constant concern to be rethought and adapted to changes in the economy. Among those
analyzed were the Hechscher-Ohlin-Samuelson model, the Leontieff paradox, Porter's theory or the
neofactorial theories. In our approach we used a descriptive methodology, using various
bibliographic sources, mainly from foreign literature - scientific articles, relevant books in the field
of reference, studies, official documents of various relevant international bodies.

Keywords: international exchanges/ trade, classical theories, contemporary theories, intra-branch

international exchanges, human capital, labor

1. Introduction
In time, globally, there has been a human tendency to find new opportunities, to
discover new people and places, to exchange ideas and goods, the main factors of
globalization being, in the past, trade of goods and capital flows, and today, due to rapid
technological developments, this phenomenon is increasingly based on knowledge.
Technological advances (the Internet and the development of emerging economies) have
further accelerated global trade and transformed its nature, most products are no longer
manufactured in a single country, but "globally" (we refer to raw materials, components,
technologies and services from different countries and continents); supply chains have
taken on a global dimension.
There is a great diversity of opinions in the economic literature dedicated to
the field of international relations, some approaches are irreducible, and others have a
complementary character; most of the theory has been developed by supplementing
previous theories or addressing new issues in the highly complex issue, but there have
also been cases of denying the results of predecessors and proposing an entirely new
approach.
In general, the approach to the issue of trade is partial, by making substantial
simplifications, but indispensable to the formulation of relevant conclusions. It analyzes
the exchanges between two countries, the mechanism of exchanges only for two products,
or the international specialization in the conditions of analyzing at most two factors of
production.
Theories on international trade are based mainly on the analysis of cost
differences, the differences between the intensity of endowment with factors of
production or the pace of technical and technological innovations, the degree of novelty

270
 ISSUE NO. 28/2022

of the product or ways of accumulating capital. The paper therefore examines key issues
such as product differentiation in trade between countries, intra-branch trade, the role of
human capital and labor qualifications in a country's export structure, or the advantages
that countries may have in terms of innovation capacity or its new technologies.

2. Classical theories
Among the supporters of these theories were A. Smith - the theories of the
"invisible hand", the division of labor and absolute advantage, D. Hume, R. Torrens and D.
Ricardo - the theory of comparative production costs and the relative mutual advantages
of partners in modern international trade.
However, we turn our attention to the neoclassicals, who introduced the
concept of opportunity cost and the demand-supply curve (mutual demand) or the
analysis at the level of production factors. The opportunity cost of product “i” is given by
a sum of goods “j” whose production must be abandoned in order to make available the
resources necessary to manufacture a unit of the first product (“i”).
Neoclassical economists did not approve Ricardo's relative premise of
constant opportunity costs. First of all, this contradicted the empirical observation
according to which in many industries it was operated in conditions of increasing costs.
Secondly, the constant opportunity costs led to absolute or complete specialization, which
in turn did not correspond to real economic life.
Also, the adherents of the neoclassical current (W. Leontief, G. Haberler, J.
Viner) integrated the theory of comparative advantages in a general equilibrium model.
In this model, supply and demand ( salary and price) have a well-defined role.
The main changes introduced by the theory are primarily aimed at explaining
the value and prices of goods in the context of moving away from labor-value theory and
using new techniques of investigation and graphical representation of costs and
comparative advantages, as well as the results of international trade. Economists of that
time contributed to the development of the theory of international trade by emphasizing
or confirming previous results or launching new concepts.
Thus, John Stuart Mill's theory of international values reaffirms the empirical
finding of economic agents that the goods imported from one country are paid for goods
exported to the partner country, and the exchange rate of a country is all the more
advantageous as the demand for its goods is higher, and its own demand for foreign goods
is lower.
Alfred Marshall is the author of a compromise between the subjective theory
of value (value-utility theory) and prices and the objective theory (value-labor theory). In
short term, he explains the prices of goods according to their usefulness, and in the long
term (as a trend) according to their cost of production. In his view, the advantage in
international trade lies in the cost surplus that a country would have had to bear if it had
produced its own imported goods, in addition to the cost of the exported products, in
order to procure those goods.
There are three important conclusions:

271
 ISSUE NO. 28/2022

◄ In the domestic market, production costs coincide with the value of goods,
but in the global market there is a difference between costs and values, related to the
oscillation of the price at which gold is sold and the relationship between supply and
demand in this market;
◄ In order to determine the exchange ratio (the ratio between the prices of
traded goods), it ignores the role of money and concludes that the ratio is strongly
influenced by the elasticity of a country's demand for imported goods;
◄ The advantage of different countries in international trade is related to the
size of that country.
The Heckscher-Ohlin-Samuelson (HOS) model aimed at renewing and adapting
traditional neoclassical theory to interwar reality, by taking elements from classical
theory: the concept of comparative cost, the concept of relative advantage in international
trade, the concept of mutual advantage for trading partners and free trade foreign policy.
However, the model rejects any connection between the theory of international trade and
the theory of value based on labor.
The methodological basis of the HOS model reconstructs the theory of general
economic equilibrium, having as starting point the subjectivist-marginalist theory about
the utility and
In the Hekscher-Ohlin model, the two Swedish economists offered a thesis that
became the recognized explanation for the causes of international trade. The central idea
is based on two premises:
• the products differ in terms of the need for factors for their manufacture,
more precisely, depending on their factor intensity.
• countries differ in their endowment with factors of production, respectively
in the abundance of the resources at their disposal.
Starting from the marginalist principle of final utility, the size of which is
inversely proportional to the abundance of intermediate goods (or factors) used or
directly proportional to their rarity, it is considered that the relative advantage of each
country depends on that combination of production factors which provides a
comparatively larger proportion of the more abundant and therefore cheaper factor,
which may allow a relatively lower cost of production of the goods to be exported.
The differences in endowment with factors between two countries are
considered dominant. These differences, essentially those endowed with labor or capital,
characterize the structure of production in each country through relative prices (under
conditions of autarky), which are different and will become the criterion of specialization
in the conditions of open economies (to foreign exchange).
The Heckscher Ohlin model uses the hypothesis of the irreversibility of the
factors intensity, according to which the factorial intensity of the production of one good
over another, whatever the remuneration (productivity) of the factors, is always of the
same sense (greater consumer of capital or labor). The other premises on which the
theory is based refer to:

272
 ISSUE NO. 28/2022

- the number of countries, factors and goods considered (there are two
countries, each endowed with two homogeneous factors of production, labor and capital
and producing two goods);
- returns to scale (considered constant);
- type of specialization (incomplete, none of the countries produces a single
good);
- competition in the markets of factors and goods (presumed pure and
perfect);
- mobility of factors (considered perfectly mobile within the same country, but
perfectly immobile between countries);
- consumer tastes or preferences (similar, but not necessarily identical);
- trade barriers (tariffs, quotas, etc.) are missing;
- transport costs (zero).
Each region is better equipped to produce goods that involve a larger
proportion of the relatively abundant factors in that region, which leads to the fact that
international trade is a particular case of regional trade and the factors of production are
mobile both domestically and internationally.
In international trade, a chain of factor intensity (respectively series of
inequalities) is formed for different goods, and the specialization of each country must
take into account the position of each product "in this chain" and its own endowment with
factors of production.
The increase in sales prices in relation to the domestic market, as a result of
specialization, determines the increase of the remuneration of the more intensive factor
and the decrease of the remuneration of the less intensive factor.
As the remuneration of the factors varies more strongly than the price of the
products, there is an amplifying effect, which will be developed later by the economist
Rybczynski, who demonstrates that a certain increase in a factor of production leads, in
constant prices, to an increase in the production of intensive goods in that factor, to the
detriment of other products.
The object of international trade is, in addition to the final goods, also the
intermediate goods, assimilated to the factors of production. As a result of international
trade, there is a tendency for rare goods to become cheaper and for abundant goods to
become more expensive.
The situation is similar for factors whose prices would change due to the
indirect influence that the trade in final products has on their demand. Also, in conditions
of international mobility of factors, there is a narrowing of the gap between the prices of
the same factor in different countries. Because factor prices represent a source of income
for their owners, there is a tendency to equalize income in partner countries as a result of
international trade (the Samuelson paradox, national and international statistics do not
confirm such equalization).
The remuneration of the factors would have a tendency to equalize, which,
however, depends on the achievement of unique international prices (for the same
product). In reality, international prices can only be equalized in the conditions of free

273
 ISSUE NO. 28/2022

trade, as there are usually significant obstacles / barriers to equalization (customs duties,
exchange quotas, differences in taxation, transport costs, etc.). Also, the differences in the
endowment of factors between countries are sometimes very large, which makes it
impossible to equalize international prices, hindering the equalization of the
remuneration of factors.
This aspect of the difference between the countries as a condition for achieving
the international balance, was treated by Land, who proposed the use of the
diversification triangle / cone; this triangle allows the determination, depending on the
specific endowments with production factors, of the area in which the international
balance is possible (inside the triangle / cone), as well as of the points of absolute
specialization and of the areas in which a stable equilibrium cannot be reached. To all
these is added the lack of perfect mobility of factors of production between sectors,
therefore a significant approximation between the levels of remuneration of the factors
cannot be achieved.
Traditional theories of international trade and specialization were finalized in
the early 1950s by several attempts at empirical verification (based on statistical data).
The best-known attempt is made by Wassily Leontief, who designed a test based on the
input-output chart of the US economy in the reference year 1947 and data on the factor
composition of exports to make an estimate of the amounts of capital and labor
incorporated into a representative amount of exports of $ 1 million. As he did not have a
similar input-output table for each of the US importing countries, Leontief had to
calculate, based on US statistics, the factorial intensity of domestic production substituted
by representative imports of $ 1 million.
The results of the research, known as Leontief's paradox, disproved, at first
glance, the theory he wanted to validate. Thus, although the United States was at that time
more endowed with capital (capital / capita) than all its trading partners and had to
export more products of more capital-intensive industries, according to trade statistics
from 1947, more capital-intensive imports predominated.
Leontief's paradox has generated many theoretical studies and empirical
research aimed at more accurately describing the strengths and weaknesses of the H.O.S.
model. The main explanations of the paradox can be grouped as follows:
◄ The greater efficiency of the American workforce is an argument stated by
Leontief himself, who was the first who tried to provide a plausible explanation for the
paradox.
Because the productivity of the American workers was much higher than that
of foreign workers, it would have resulted in the United States being more abundantly
endowed with labor rather than capital, and thus the H.O.S. model was confirmed. Leontief
stated that labor productivity would have been 3 times higher than abroad due not to the
employment of a larger amount of capital / worker, but to the presence in the US of an
entrepreneurial spirit, superior organization and a favorable environment and that
consequently the number of American workers should be multiplied by the factor of 3.
This explanation is not very convincing, the above-mentioned factors affect not only labor
but also capital, and the choice of the number 3 is arbitrary.

274
 ISSUE NO. 28/2022

◄The specificity of American consumption was another attempt to explain the

paradox. Thus, the higher capital intensity of imports could have been explained by
consumers' preference for capital-intensive goods.
The argument for considering this propensity to consume a determinant was
not convincing due to the fact that, firstly, empirical research indicated a pronounced
similarity in the functions of demand in different countries, and secondly, as income per
capita increases, also increases the consumption of labor-intensive goods, such as
services.
◄ The reversibility of the factorial intensity contradicts a hypothesis of the
H.O.S model, stating that an intensive good in one factor of production can be produced in
another country as an intensive good in another factor of production. For example,
agriculture is capital intensive in the United States but labor intensive in many other
countries. However, the reversibility of factor intensity characterizes a relatively narrow
range of products and cannot justify the paradox.
◄ The presence of tariffs and other trade-distorting barriers has been
considered as a possible way of influencing imports, in order to further protect in the US
more vulnerable branches that produce more labor-intensive goods in low-skilled labor,
while the protection of capital intensive goods would be comparatively lower.
◄ Taking into account the natural resources could reverse the results of the
paradox, as they are recognized as highly capital intensive (necessary for extraction) and
most are imported into the USA and for some of them there is no domestic production at
all (so-called non-competitive imports). In the input-output table of imports made by
Leontief they were not considered.
◄ Human capital, a third factor of production (along with capital and unskilled
labor) created by investing in education (or by combining labor with capital) is seen as an
exit from the system, a plausible way to explain the paradox. The argument is that the
most abundant factor of production in the United States was not physical capital, but
human capital, which Leontief included in labor costs, and therefore U.S. exports being
more intensive in human capital, the findings of the H.O.S. model were confirmed.
The questionable results obtained from these empirical verification attempts
have led specialists to intensify their theoretical concerns in two main directions (the
emergence of contemporary theories):
- the development of subsequent models that have determined the emergence
of neofactorial and neotechnological approaches, in which the qualification of
the workforce and technological innovation occupy central positions in
determining the comparative advantages;
- challenging the "old" theories, while trying to reanalyze, in terms of industrial
structures and imperfect competition (characteristic of the contemporary
market), the new coordinates of trade (especially cross-trade of comparable
products between developed countries).
3. Contemporary theories
These took into account new elements: the development level of technology,
international technology transfer, investment in research and development, education,

275
 ISSUE NO. 28/2022

intellectual property, the role of transnational companies. Although there are different
points of view, both classical and modern economists accept the idea that the most active
participation of the world's countries in international trade results in the long-term
development of national economies and, implicitly, the development degree of national
economies (human resources, endowment with advanced technologies, investments in
education, intellectual property systems) directly influence the development of
international trade.
The theory of product availability for international trade was developed by
Irving E. Kravis, who published a study in 1956 entitled "Availability and Other Influences
on the Structure of Trade in Goods". The basic idea of the study is that any country tends
to import goods that cannot be produced inside it and to export goods that it can produce
in larger quantities than necessary for domestic consumption and in more favorable
conditions than in other countries.
According to Kravis, export availability depends on four factors: endowment
with natural resources; the extent and significance of product differentiation;
technological progress in time; the foreign economic policy of that state.
Technical progress stimulates international trade in two ways: either by
reducing costs and therefore prices, increasing the competitiveness of those goods on the
global market, or by differentiating the quality of products by imposing them, because
other countries cannot produce that quality. Depending on the extent to which it is
protectionist, a country's foreign economic policy generally has a negative effect on the
availability of products that are the subject of international trade, in the sense that it
refers to tariffs and other measures that may restrict the country's imports of products
that are available in the domestic market at similar or slightly higher prices.
The explanation of the structure of a country's imports and exports (and
therefore of international trade flows) must take into account the natural factors
(resources and their geographical distribution), economic factors (costs, prices,
competitiveness, including the cost of transport), and the political ones (foreign economic
policy of each state).
The structural changes in the national economies are determined by the
investments in research-development-innovation materialized in more and more
efficient products and services that ensure the success on an internal or external market.
The appearance on the global market of products and services that meet the highest
demands of consumers around the world contributes greatly to the modernization of
world trade in close connection with the protection of intellectual property rights with an
important role in increasing the number of inventions and innovations, especially in
developing countries interested in the technological improvement of domestic industrial
production. Countries that have delayed the implementation of innovative policies in
domestic production while ensuring secure and coherent intellectual property systems
have often faced declining productivity rates, difficulties in adapting to fluctuating prices
of raw material resources, and declining competitiveness on the international market, but
also with economic stagnation.

276
 ISSUE NO. 28/2022

The changes produced in the evolution of the international trade impose the
rethinking of the economic theory, a determinant in this sense being the
internationalization, which led to the appearance of the transnational enterprises with
contradictory effects on the contemporary economy, notified by R. Sandretto:
- transnationals are important levers that influence the development of
international trade and the deepening of the international division of labor,
- the expansion of transnationals has a positive effect on developing countries,
contributing to their development, but also negatively on competition in national markets,
- transnational firms from industrialized countries are, on the one hand, a
support for national policies and, on the other hand, reduce the efficiency of state
intervention in the economy.
The theory of international specialization and relative investments in factors
of production explain the reciprocal interconditioning between international trade and
economic growth. International trade influences the structure of the national economy
(production is oriented towards competitive products on the global market, constantly
adapting to demand).
The more developed the economy, the greater the possibilities for obtaining
competitive products that incorporate advanced technology, influencing the increase in
the volume of international trade of a country. The neoclassical model starts from the idea
that all states have access to identical technological possibilities for all products and have
to gain from international trade. However, in the real world there are great inequalities
between the states of the world in terms of endowment with factors of production, or
access to cutting-edge technologies.
3.1. Michael Porter's theory (competitive advantage theory)
He developed the theory of competitive advantage, in which he started from
the premise that companies can obtain competitive advantages by having technological
advantages and not by the relative abundance of production factors.
The competitive advantages of a country are influenced by two categories of
determinants that make up the strong structure of a "national diamond", namely:
◄ Factorial determinants, which include: human resources - number, age
structure, qualification, costs, work attitude, discipline; natural resources - geographical
positioning, climate, soil, subsoil, water, abundance, accessibility, cost of these resources;
"resources" of knowledge - embedded scientific, technical and commercial knowledge (at
the level of universities, research institutes, as well as at the level of research departments
of companies); capital resources - the cost of capital available for production or foreign
direct investment and portfolio; infrastructure.
◄ The determinants of demand, namely the size, structure,
internationalization and growth rate of demand, the complexity of buyers, the ability of a
national industry to foreshadow global demand, etc.
◄ Upstream and downstream industries
◄ The strategy, the structure of the companies and the competition between
them include the objectives of the companies, the management methods used, the
motivation of the employees, the level of the existing competition in the industry, etc.

277
 ISSUE NO. 28/2022

◄ state and chance. Unlike D. Ricardo (supporter of an economy free from

state intervention), M. Porter considers that the state has a main role in influencing the
evolution of production factors through investment policies, subsidies, capital market
regulation, education policies.
According to M. Porter, national economies go through four stages of
development of competitive advantages in economic growth: the stage of advantages
determined by the endowment with factors of production, the stage of competitive
advantages determined by investments, the stage of competitive advantages determined
by innovation, the stage of competitive advantages determined by national wealth.
Porter notes that the differences between countries in the abundance of
factors are not so important compared to the technological ones. Often the abundance of
factors could reduce the competitive advantage because waste occurs; the rarity of
factors, on the other hand, could stimulate innovation. National competitiveness is
growing steadily in the first three stages, and in the fourth stage the economy could
decline.
Porter's theory laid the groundwork for a national policy based on
competitiveness and was admired by some people and criticized by others.
Criticisms of the theory refer to the analysis methodology used by Porter, to
the idea of locating a strong diamond only where there are globally competitive
industries, to encouraging developing countries to promote policies that may be harmful
to them. Among the causes that can lead to the destruction of the "diamond" (loss of a
competitive advantage, according to Porter) can be technological changes, worsening of
factors determinants, reduced competitiveness within the national economy, political or
economic instability, unjustified state interventions in the market.
3.2. Neofactorial theories
They support the idea that relatively abundant capital-rich countries will
export labor-intensive goods to higher-skilled labor or human capital, and others will
export labor-intensive goods to lower-skilled labor (Keesing, 1966). These theories
(represented by M. Posner, P. Krugman, R. Vernon) consider that the determining factor
of foreign trade is the capacity for innovation in technique and technology. From this basic
idea derives the generic name of these theories as theories of neotechnologies, of which
the best known are: the theory of the technological gap and the theory of the product life
cycle.
The theory of the technological gap
A supporter of this theory is M. Posner, who started by researching the
correlation between a country's exports and their previous research efforts. Posner noted
that new products and technologies are constantly evolving. Countries where innovations
are made first (countries where higher research and development expenditures are
made) will have, in time, absolute advantages over their partners. As these products are
exportable, they are gradually imitated, assimilated, through the diffusion of technologies
and technical innovations, which makes the initial advantages disappear.
Hufbauer tests a comparable theory of trade in so-called scientific products,
distinguishing between two types of trade: technology gap trade and trade based on low

278
 ISSUE NO. 28/2022

wage costs. After an initial period of exploitation of the innovation monopoly, the
innovative country tends to gradually transfer manufacturing processes to countries
capable of applying them at the best cost, due to lower wages. A technological scale
therefore appears: the technologically advanced countries will export intensive goods in
the new technologies, and the other countries will only export obsolete
This model was later developed and deepened by Krugman, who considered
two groups of countries, the North and the South. The countries in the North group are
more dynamic, more receptive to the new, apply the first new technologies, and those in
the South group come into possession of these technologies only after a certain period of
time. The author shows how new industries are constantly increasing in the North in
order to maintain the advantages (high wages and profits) for these countries, while
industries that are declining or will disappear due to competition and declining wages
and profits are transferred to countries in the South.
Wages and high profits in the North thus reflect the monopoly rent for new
technologies. According to Krugman, the technological monopoly of the countries of the
North is being eroded continuously by the international transfer of technology and can
only be maintained by the constant innovation of new technologies and products.
The life cycle theory of the product is based on the idea that the relative
advantage is not static, but can change in time, depending on the changes that may occur
in the actions taken to capitalize the product on the global market and the reactions of
competition.
Raymond Vernon is the first author to address the product life cycle to explain
other coordinates of international trade. He combines the phases of the product life cycle
with the evolution of its presence in international trade. The duration and size of the
relative advantage, viewed dynamically, depends on the stages that a product goes
through during its presence on the market.
In the first phase (introduction), the product is technology intensive and is
usually manufactured only for the domestic market. It is not standardized and may still
be modified. Price elasticity of demand is weak, with the product being aimed primarily
at high-income consumers and therefore cost considerations are somehow secondary.
In the second phase (growth), the transition to mass production (and therefore
to export) requires a high intensity of capital (investment), and the innovative company
will benefit from a temporary technological monopoly. Other states are beginning to
imitate the innovator. The international market for the product is growing, as are the
profits of the innovative country.
Then, the growth of exports slows down (maturity) with the expansion of the
production of that good in other countries and its complete standardization. In the end,
the decline occurs, the product being completely trivialized, the production is very
restricted, being possible the appearance of imports (to cover the domestic consumption
needs) made from less developed countries and therefore with lower costs.
Vernon establishes a correlation between the life cycle of the product and their
cycle in international trade. First the products are exported by the countries with the
technological advantages so that in the end the exports return to the countries abundant

279
 ISSUE NO. 28/2022

in low-skilled labor (and technologically backward). The production and export cycle is
delayed according to the level of technological development of the respective countries.
Many empirical verifications of the neotechnological approach have shown
that there is a strong correlation between a country's export performance and the
country's research and development efforts embodied in the stock of patents for new
inventions and innovations. As a general conclusion, it can be said that countries with an
important level of industrial development will always tend to export new products to
which they hold supremacy.
We bring into attention the field of intra-branch exchanges, which represent
cross-exchanges of products belonging to the same industry. Compared to Ricardian
theory or the HOS model, intra-branch trade is incompatible, as both countries should
have a comparative advantage in the same branch.
The explanation of cross-exchanges is not only based on highlighting the
comparative advantages between states, but also takes into account the fact that the
goods are not absolutely identical, the different qualitative features having a real,
important influence on demand (consumer). Imports are thus explained by the need to
obtain products with characteristics that are missing from indigenous products.
There are also theories according to which imported products comparable to
domestic products are demanded by consumers to a certain extent, due to their
preferences for foreign products. This explains the emergence of a demand for difference,
of trade between countries whose products are equally exportable or importable. These
states have no comparative advantage over each other.
Intra-branch international exchanges were also analyzed in the light of the
characteristics of the offer, in the conditions of oligopoly or monopoly competition; the
exchange is explained by differences in transport costs, differences of a seasonal nature
or due to differences in costs, the goods being thus divided into:
- homogeneous products belonging to the border or seasonal trade;
- heterogeneous products that have close substitutes in terms of production or
consumption: with different inputs but which are very easy to replace in consumption,
with identical inputs but with different end uses or similar products made of similar
materials (cars, for example);
- products that are heterogeneous vertically, but belonging to the same type of
production process.
For intra-branch exchanges that are based on the same inputs and outputs to
and from the production process, the term vertical intra-branch exchanges is used. This
concept shows that a product can be broken down into several components, each of which
can be manufactured in a particular country, and marketing can also be done in several
countries. Statistics show that more than 40% of trade between developed countries is of
this type.
For finished or intermediate products that are not made through the same
production process, but which are strongly related to the exchanges with comparable
products, a horizontal intra-branch specialization is made.

280
 ISSUE NO. 28/2022

From a practical point of view, the category of branch is quite vaguely defined.
The reference, although existing in the form of the customs nomenclature used in each
country, is not very precise, as it contains a fairly large number of similarly classified
products. The quantification of intra-branch exchanges is most frequently done with the
help of two indicators, namely:
◄The Balassa indicator can take values between -1, in which case the country
only imports, and +1, when only exports. The maximum intensity of intra-branch
exchanges is achieved when the indicator has the value 0.
◄ the indicator developed by Grubel and Lloyd, which indicates the intensity of
the links; can take values from 0 - situation that expresses the complete absence of one of
the flows, exports or imports, to 100 - situation in which the exports are equal to the
imports. The closer the indicator is to 100, the better the imports are covered by exports
(or vice versa).
The first model of non-cooperative oligopolistic behavior (Cournot duopolistic
model) is the one developed by the French mathematician Augustin Cournot in 1838. He
showed how uncoordinated decisions of rival firms can interact to lead to a balance
between monopolistic equilibrium and the balance of perfect competition.
The conclusions can be generalized for several companies. The central premise
of the model is that each duopolist considers the quantity of product offered by the other
as fixed and independent of his own production decisions. Although each firm explicitly
ignores the other, the final balance still reflects the interdependence that exists between
them.
The application of the Cournot model to international trade has been studied
by Brander and Krugman (BK). The study developed by them starts from the following
premises: only two countries are considered, each with only one company that
monopolizes the production of a homogeneous good worldwide. At the opening of the
exchanges, the two companies form a special type of duopoly, each trying to exploit the
foreign market as its own market.
The basic assumptions used by the model were the following: the two
countries have identical characteristics; the cost functions of the two products are
identical; transportation costs are zero (or insignificant); the functions of the application
are identical in the two countries; production is the only variable in the strategy of
companies; firms are based on zero conjunctural variation; the two markets are
segmented, namely producers make production decisions for each market independently.
The BK study shows that the balance will be achieved only if each of the two
companies will supply half of the demand characteristic of each market of the two
countries taken into account. The process of adjusting the quantities supplied ends only
after the offers of the two companies meet at an equilibrium point. According to the
Brander-Krugman model, there is a process of mutual dumping, with manufacturers
being tempted to sell cheaper on the international market than on the domestic market.
Dumping can lead to international trade, and this statement can be illustrated
by an example. We assume the existence in two countries of two companies that produce
the same good with the same costs and we also assume that the exchanges require

281
 ISSUE NO. 28/2022

transportation costs. The prices of the good in the two markets will be identical and
therefore there are no incentives to start trade between the two countries. The companies
concerned are dumping because they face imperfect demand elasticity, while the external
market, being considered perfectly competitive, has a perfect elasticity of global demand,
maximizing profit.
The existence of bilateral trade through dumping by both partners (reciprocal
dumping) facilitates the growth of the volume of international trade in similar goods;
although social dumping can be a waste of resources from a social point of view, it can
have a positive effect through the emergence of competition between former national
monopolies.
4. Conclusions
Modern theories of international trade are based on the study of the role of firms
in the development of international trade, the existence of imperfect competition in the
market dominated by monopolies, oligopolies and analyze new factors: quality of goods
and services, technology, trademarks, trade or service, as well as designations of origin,
consumer loyalty to certain products. Based on contemporary economic realities, there is
a growing concern among economists to devise new models that prove that countries'
participation in international trade is a requirement for development.
The participation of all states in the world economic circuit is, in contemporary
conditions, a necessity. The complexity of the world economy, the extremely high
incidence of technical progress, the very high degree of diversification of economic
processes, the increasing interdependencies between national economies, the important
advantages that can be obtained from international specialization, are just some of the
causes and factors that led to the generalization, in the world, of the international
economic exchanges. More precisely, in present, every state in the world, large or small,
rich or poor, developed or developing, is intensely concerned with the most efficient
participation in the world economy and economic circuit.
Participation in the global economic circuit must now ensure the use of foreign
trade as a factor of economic growth. This goal is extremely important for all states in the
world because:
◄ international economic exchanges must ensure the endowment of the national
economy with the factors of production. We refer to natural resources, technical and
technological means, financial resources and labor resources of a qualification
corresponding to the new requirements of technical progress. This is necessary if the
internal resources are not sufficient, are not efficient (the problem of comparative
advantage), or are not used for strategic reasons (to save or preserve them "for later");
◄ participation in international economic exchanges must enable capitalization of
surplus domestic resources, or specialization for export in branches in which the country
has a comparative advantage;
◄ participation in the global economic circuit allows the diversification of the
domestic supply of goods and services, which leads to the satisfaction of consumption
needs, and the qualitative increase of the domestic production;

282
 ISSUE NO. 28/2022

◄ the connection of the national economy to the international economic flows

allows the extension of the series of manufacture (of the domestic production) beyond
the limits imposed by the dimensions of the internal market;
◄ participation in the world economic circuit creates a favorable climate at
political, military, ethnic, religious, cultural level, which can, in turn, be indirectly a
catalyst for economic growth.
◄ According to Jacques Henry (1991), international exchange is "a demand for
difference: where everything is identical, exchange becomes useless." The contemporary
world economy is characterized by a high intensity of international specialization, which
determines that all the states of the world are interconnected, the national economies
being strongly interdependent, and the foreign economic exchanges indispensable.
Contemporary technical and scientific progress has created such an increase in the
complexity and diversification of the production of material goods and services in general
and of the top branches in particular, that even in the conditions of a very large internal
market, the organization in each country of the production of most product types has
become increasingly inefficient from an economic point of view. In addition, international
cooperation is a key factor in the rapid progress of economically underdeveloped
countries.

References
Antoci, N., 2015, Peculiarities and development trends of international trade, Scientific-practical
magazine No.2
Berman N., 2009, Financial Crises and International Trade: The Long Way to Recovery, European
University Institute, Economics Working Papers No. 23.
Ciurez, E- N, The evolution of international trade and economic growth. Theories of international
trade, Journal of Young Economists
Center for Economic Information and Documentation (CIDE), 2002, Trade policy developments in
the European Union
Department of Political Economy (Babeș-Bolay University), 2019, International Economic
Business, Cluj-Napoca
Fotă, C, 2005, International trade and international trade policies, Craiova, University Publishing
House
Ghibuțiu, A., 2011, Structural changes in the sphere of international trade and the consequences
for trade policies and multilateral cooperation, INCE, IEM.
Krugman., P., 1979, A Model of Inovation, Technology Transfer, and the World Distribution of
Income, publicat în Journal of Political Economy, nr 2
Maha, G-L, 2010, Intrafirm trade and globalization, Economic Journal
Popescu, G., 2004, International trade models, Deva, Corvin Publishing House
Porter. M. E., 1980, Competitive Strategy: Techniques for Analyzing industries and Competitors.
New York: Free Press.
Posner, M., 1961, International trade and technical change. Oxford Economic Papers , Vol 13
Stoian I, Dragne E, Stoian M, 2001, International trade, Caraiman Publishing House, 2001, vol.1
Sută, N., Miron D., Sută-Selejan S., 1997, International trade and contemporary trade policy,
Bucharest, Eficient Publishing House
Trifu, A, 2010, International trade under the constraint of the crisis, Theoretical and applied
economics, Vol XVII
Vochiţa, L., 2015, International trade.

283
 ISSUE NO. 28/2022

A MAGICAL LITERARY JOURNEY IN SEARCH OF THE TRUTH:

BRUJA OR CURANDERA?

Oana-Andreea GHIŢĂ-PÎRNUŢĂ
Senior Lecturer, Ph.D., “Transilvania” University of Brasov

Abstract: The present study analyzes the stages of a magical journey in search of the truth described
in Rudolfo Anaya’s novel entitled ”Bless Me, Ultima”. The female protagonist is Ultima and we are
taken on a magical journey getting to know her. The question that rises is about whether she is a
force of good or evil, helping the other characters or just following her own agenda. She acts as a
guide to young Antonio, getting him ready for the real world and its challenges. The present paper
highlights the feeling of uncertainty if she is a ”curandera” or a ”bruja”. We are aided in the quest for
truth by all the descriptions of Ultima given by the other characters, her relationships with the ”llano”
and the fact that her title is ”la Grande”.

Keywords: journey, magical, search, truth, la Grande.

1. INTRODUCTION
Rudolfo Anaya’s novel entitled Bless Me, Ultima highlights the female protagonist,
Ultima, her character and her relationships with the others. This book is part of Chicano
literature, which ”is particularly noteworthy for its cultural self-consciousness” (Franco,
2006:15). From the title of the book we can infer that Ultima is one of the main characters
of the novel alongside Antonio, a little boy whom she will take under her wing to teach
and guide through life. “This best-selling novel depicts the maturation of Antonio Marez,
a boy growing up in Guadelupe, a small New Mexico farm village” (Day, 1999:11).
We get an image formed by the way she is described by the other people in the
village, and the neighboring village, and also by her actions rather than a simple
description of the author making it much more interesting to see just how different
people’s opinions are based on their perceptions of Ultima. “The space of the subject
became the barrio or the farm field. The Spanish language and agrarian culture of the farm
worker were a great influence on young Chicanos” (Bona & Maini, 2006:45).
Ultima is called a bruja, meaning an evil witch, many times throughout the book by
various characters with questionable morals and a curandera meaning “a miracle-worker
who could heal the sick” (Anaya, 1972:4) by the most influential characters in the novel
so an interesting quest might be that of finding out if she is truly one or the other, or
perhaps a combination of the two realms.

2. ULTIMA’S INTERACTION WITH ANTONIO

It is amazing how Ultima interacts with Antonio, how their relationship blooms
and what kind of teachings are offered to him. “Seven-year-old Antonio narrates (in
flashback form) this story of his relationship with his spiritual guide, Ultima, a curandera
(healer)” (Day, 1999:11).

284
 ISSUE NO. 28/2022

Even from the beginning, Antonio was blessed with Ultima, feeling the power
radiating of her: “She took my hand, and the silent, magic powers she possessed made
beauty from the raw…” (Anaya, 1972:1). He was so amazed with how the land seemed to
change when she appeared making everything seem much more beautiful: “When she
came the beauty of the llano unfolded before my eyes…” (Anaya, 1972:1).
It was clear that the two of them had a special connection, Antonio being the only
one to never doubt Ultima’s powers and their source. Seeing how she passed her teaching
to young Antonio whenever he needed them proved that she could not be an evil
character. Everything she taught him was about respect and helping the others, how he
must become a better man and follow his heart; thus, it is impossible to think that she
could use her powers to do harm.
Antonio speaks about Ultima with so much fondness and respect that it moves the
reader; you can see just how true their bond is and how important she is to him. They
were connected from birth and she was the only one who knew his destiny; however,
Ultima never tried to influence him in what he should choose but rather guided him on
his path so that he will take his own decision.
Their close relationship can be seen in what follows: ”I had been close to Ultima
since the day she came to stay with us, but I was never closer or more appreciative of her
good than those weeks when I was sick and she cared for me” (Anaya, 1972: 189). This
shows that their relationship began strong and it only got stronger as they spent more
time together, Ultima helping Antonio when he was feeling down but also teaching him
the ways of a curandera.
Their story began the day when Ultima decided to stay at Tony’s house with his
parents and two sisters, providing guidance for them and help like in the old days. From
this encounter we learn how Ultima always helped people: “She served the people all her
life …” (Anaya, 1972:3), “There isn’t a family she did not help…” (Anaya, 1972: 3) which is
not something a bruja would do.
Also, Tony tells us how she is returning from the “llano” with herbs and medical
plants, these things are mostly used by curanderas for good deeds “Ultima returning from
the llano where she gathered the herbs that can be harvested only in the light of the full
moon by the careful hands of a curandera” (Anaya, 1972: 2).
He also referred to her as a curandera from the first moment they met, this
assumption being based on all the stories that he was told about Ultima. This makes us
believe that she is a force of good, trying to help people and cure them rather than actively
trying to harm them as a bruja.
Antonio is the only one who can feel the power Ultima holds, proving once again
that what they have is special and a bond that cannot be broken: “I felt Ultima’s hand on
my head and at the same time I felt a great force, like a whirlwind, swirl around me. I
looked up in fright, thinking the wind would knock me off my knees. Ultima’s bright eyes
held me still” (Anaya, 1972:55).
We even get to learn that Ultima occupied a much greater place in Antonio’s heart
than his own mother which seems quite interesting showing how powerful she was and
what kind of an aura she had for him to be this comfortable with her. Getting a child to

285
 ISSUE NO. 28/2022

feel this secure around you and managing to create such a strong and genuine connection
is difficult, especially at the age when they are still fond of their mothers but the goodness
in her heart made it possible: “Ultima and I continued to search for plants and roots in the
hills. I felt more attached to Ultima than my own mother. I spent most of the long summer
evenings in her room” (Anaya, 1972:123).
The way in which Ultima’s power is described by a boy shows just how magical
and powerful she was, influencing his life and making Antonio feel this power had a great
impact on the way he viewed life and developed further. But one thought that he had,
which made perfect sense and was something interesting was his confusion about good
and evil in Ultima’s magic: ”But how could the blessing of Ultima be like the whirlwind?
Was the power of good and evil the same?” (Anaya, 1972:55).
Her relationship with Antonio just kept growing stronger and stronger every day;
having someone to talk to and understand him helped Antonio a great deal. We can see
how he just became more and more transfixed with her and believed in her power, having
someone with such a pure heart as Antonio believe that she is a curandera and a force of
good made the reader believe so as well.
“Ultima and I worked the garden every morning, struggling against the llano to
rescue the good earth in which to plant. We spoke little but shared a great deal” (Anaya,
1972: 83). Here we can see that not only did they share such a special bond that it was
enough to spend the mornings together and work. No necessary talk was involved to
create a bond between them thanks to Ultima’s power; also, Antonio brings out her
relationship with nature where she seems to worship it and not use it to do harm, always
paying respect to the land.

3. ULTIMA’S RELATIONSHIP WITH THE OTHER PEOPLE

Ultima was ready to help the other people, too, never shying away from an
opportunity to lend a hand and get one out of trouble. We can see how she went along to
help Antonio’s uncle, Lucas, who had an encounter with real brujas not like Ultima.
Antonio was taken along to assist her, a sign of their close relationship again, and we get
to see just how impressed he is with Ultima and her powers: ”her bright eyes shone. She
bore herself with dignity, and although she was very small she was ready to do battle with
all the terrible evil about which I had just heard” (Anaya, 1972:89). This sends us a little
back as well to her title “la Grande” and how it is used to refer to her great power and
respect that people have for her, and not the fact that she is literally big. Ultima used her
powers for good: “Evil is not easy to destroy …” (Anaya, 1972:89) in this whole novel,
helping not only Antonio, but also Lucas and a friend of Gabriel Márez, Antonio’s father,
from lifting a curse: ”when a curandera was working a cure she was in charge” (Anaya,
1972:92).
Ultima never referred to herself as anything else but a curandera and the people
who knew her the best, Antonio and his family, considered her one as well which was
important in trying to figure out her character; seeing how the people she was most
comfortable with and that knew her for the longest time thought about her as someone
doing good and helping the others meant that she must have been a curandera.

286
 ISSUE NO. 28/2022

Another instance where she referred to herself as a curandera and ready to lift a
curse was when she did confront Tenorio about his daughters – who were, in fact, brujas:
“I am a curandera, Ultima said softly, and I am here to lift a curse” (Anaya, 1972:93) and
seeing how she battles with evil all the time, lifting curses and being confident in her
powers makes it hard for us to think that she could do evil herself or even be a bruja. When
talking about the curse of the brujas, Ultima said that they had no power like a real
curandera so it makes us think if she were, in fact, a bruja, why would she belittle her
power like that? ”They have no power like the power of a good curandera” (Anaya,
1972:99).
If there were even the smallest chance of her to be a bruja, Ultima would not have
acted this way; saying that her kind of power is not so powerful as the one of a curandera
even if just for keeping up appearances. Even from the beginning of the novel, she was
really kind and helped all those in need, never expecting too much in return; she seemed
so simple at first but proved to be an in-depth character.
There are a lot of instances referring to Ultima’s cures and how they save lives or
help people with illnesses or sleeplessness: “I will go and cure your brother” (Anaya,
1972:85); “Ultima … gathering the wild herbs and roots for her medicines” (Anaya,
1972:39); “when a curandera was working a cure she was in charge” (Anaya,1972:92);
“Ultima’s medicine had cured my uncle…” (Anaya, 1972:106) and when thinking about
cures and medicinal plants the first thing which comes to mind is a healer rather than
someone who hurts people. She values all plants and considers them special and alive, not
something an evil bruja would give much mind to such small things.
The way in which Rudolfo Anaya describes Ultima and paints her picture plays a
huge role in the way the reader perceives her; this helps us understand Ultima better and
form an image about how she might behave and think. Nor just the fact that she always
helped the people in the book and tried to heal them, but also how she talks about the
plants she gathers as having magical powers, referring to her help as a cure and telling
people that she is a curandera rather than just someone who can mix plants and help
people sleep.
Ultima has a special relation with Antonio’s mother as well because she helped her
deliver the babies, again a sign of a curandera, and the most interesting aspect about this
relationship is how Antonio’s mother calls her “la Grande” as a great sign of respect: “My
mother called Ultima la Grande out of respect” (Anaya, 1072:4) which is extraordinary
because, as María was a very religious woman who did not believe in many things and
was reluctant to helping the others or allowing people to stay in her house, she showed a
great deal of faith in Ultima and her magic.
The fact that María believed in Ultima and respected her this much was ultimately
the aspect which might convince us of her good intention. She even defended Ultima when
one of her daughters called her a witch showing just how deeply she believed it to be true
that Ultima was on the good side. Letting her help with the pregnancy was another sign
to her good intentions because no mother would allow a bad person to take care of her
and her children, but she was granted this honor every time María was pregnant. She was
really fond of her and spent many days together talking or working in the house “my

287
 ISSUE NO. 28/2022

mother had Ultima to talk with during the day, and that was very good for her” (Anaya,
1972:123).
María became so close to Ultima that Antonio’s mother would sacrifice her life to
save la Grande which is not something most people would do, and she became almost her
only friend. María is really religious and turns to the Virgin for help in need, but she trusts
Ultima so much as to let her in the house, even in the room where they pray, and would
even lay down her life for her so it means that Ultima does, in fact, have a good heart.
It helps a lot in creating Ultima’s character to have a person like María trusting her,
because it solidifies the belief that she cannot be a bad person and also it brings out a new
side of her; praying with María and her family and going to church with them are again
not activities that a lot of brujas might practice. It did create a new dimension of her, the
one of spirituality and divine connections that was a nice touch and interesting addition
to the story.
Another important aspect of Ultima is her owl; the one that came with her when
she arrived at Antonio’s home. We find out at the end of the story that this owl is her soul.
The owl helps Antonio as well and is a good omen because it represents freedom and
wisdom; however, it can also be a sign of a bruja because most of them have an owl as a
spirit animal. This is why his friends believed that Ultima was a bruja and tried to scare
Antonio: “You don’t know about the brujas! They turn into owls and fly at night” (Anaya,
1972:111), which was the sentence that might make us consider the possibility of her
being actually a bruja. The owl might have been a distraction or an element meant to
confuse the reader by being a typical bruja symbol attributed to a curandera.
In creating the character of Ultima, Tenorio plays a huge part because he brings
out certain aspects from her that we would have not seen otherwise. He kept us on our
toes helping us form this new image around her about her powers; it did seem that Ultima
cursed Tenorio’s daughters but was she really a bruja? After she saved Antonio’s uncle,
the daughters started dying one by one and Tenorio was convinced that she had
something to do with it, calling her a witch and threatening her: “My second daughter is
dying, and it is because of the witch Ultima. She put the curse on my first daughter, and
now she murders the second – but I will find a way … I will find a way to get to her and
destroy her” (Anaya, 1972:188).
She became a round character due to the interactions with Tenorio because he
brings out this side of the story where you have to wonder if he is right about her being a
witch or not; creating this full circle around her, from the assumption that she is a simple
woman, to being a curandera and then to the possibility of her being a witch in disguise.
Ultima has nevcr been a flat character, nor a simple one because there was always
something happening around her and it was hard to ignore how powerful she was or how
magical she was.

4. CONCLUSIONS
In conclusion, Ultima is a curandera because all clues point this way. However, it
would be hypocrisy to say that she is only one way or the other because some may still
question her character, for instance when Tenorio and the other people from the village

288
 ISSUE NO. 28/2022

came to get her and Antonio’s father defended Ultima, she was put to test. It may have
looked like a simple test, but we never get the outcome. Ultima was supposed to get
through the door where two needles in the sign of the cross would prove that she is not a
bruja. We never see her crossing because people turn their attention away and when they
look back she is already out the door, but what the interesting part is refers to the moment
when Antonio looks back and the needles are on the floor. What happened to them and
how did they end up there?
Is Ultima a good bruja maybe, or just a combination of a curandera and bruja?
From her special relationship with the land to how she respects all plants and animals,
her connection to Antonio and his family, being always ready to help the ones in need, we
infer that such aspects point in the direction of a curandera rather than a bruja.
Even from the beginning there was not much to doubt about because she never did
anything or said anything to make us think that she might be evil; the people who did not
understand her were the ones to point fingers which might be due to the fact that she
could not help them or they simply started to gossip in the village.
In this novel you can see the cultural elements being present throughout the story
making it even more interesting. The ending can make us cry a little bit because Ultima is
a character that cannot be hated, on the contrary, you start loving her from the beginning
of the book hoping that she would make it even if she was already old; it was still the
typical good versus evil battle where at one point some may believe that the evil would
win, but as always the good comes and saves the day. But we cannot ignore how the three
brujas started falling ill after she performed her cure, and the incident with the needles;
considering how complex a character may be, it is possible for her to be good and bad at
the same time, but the good overpowers the bad.
Ultima uses her powers to do good and help people, like a curandera, so she might
have a little bit of a bruja magic as well but she does not use it to do harm or inflict bad
things on anybody around her. Ultima allows Antonio “to participate in her life-affirming
practices of healing and stabilizing negative forces” (Day, 1999:11).
Bless Me, Ultima makes us question what it actually means to be good and how
could we become better, like Antonio. This is the definition of a great book and we need
people like Ultima to help and guide us to the right path in life.

BIBLIOGRAPHY
Anaya, Rudolfo (1972) Bless Me, Ultima. New York: Warner Books
Bona, Mary Jo & Maini, Irma eds. (2006) Multiethnic Literature and Canon Debates. Albany: State
University of New York Press
Day, Frances Ann (1999) Multicultural Voices in Contemporary Literature. Portsmouth:
Heinemann
Franco, Dean J. (2006) Ethnic American Literature. Comparing Chicano, Jewish and African
American Writing. Charlottesville: University of Virginia Press

289
 ISSUE NO. 28/2022

PERSPECTIVE DE RECONFIGURARE A PROCESULUI DE ÎNVĂȚARE

Ludmila FRANȚUZAN,
Assoc. Prof. PhD., cerc. Institutul de Științe ale Educației, Chișinău
Veronica BÂLICI,
Assoc. Prof. PhD., Institutul de Științe ale Educației, Chișinău

Abstract: The article is a scientific argument, as well as a mobilization to identify the best solutions
for modernization and development of the education system through integrated approaches to the
learning process. The successful future of educational practices cannot be conceived without the
integration of learning. Today, the development, personal and social training of students must be
achieved beyond disciplines, in integrated contexts, because life and the world in which we live have
become even more complex and dynamic. Obviously, we need to change the way we learn.
In this article we have advanced some ideas on the possible perspectives of reconfiguring the learning
process through cross-curricular themes and STEM / STEAM projects.

Keywords: knowledge, learning / integrated learning, key - competencies, models, strategies

Putem afirma cu certitudine că ființa umană este copleșită de o sete de cunoaștere

cu privire la tot ce reprezintă o valoare: universul, natura, fenomenele ei, dar mai ales,
privind universul intern al persoanei umane. Acest adevăr solicită o capacitate specială
de a sesiza legăturile dintre lucruri, fapte, oameni, societăți. Este necesară o capacitate de
a discerne nuanţat și profund sensul fiecărui fenomen în relație cu ansamblul lumii
întregi. A cunoaște și a putea vedea unitar sensul care leagă toate este, una dintre
necesitățile fundamentale ale existenței noastre cotidiene. De aici rezultă valoarea
subiectului pe care îl punem în dezbatere.
Cunoașterea este un proces de reflectare a lumii exterioare, a realități obiective la
nivel cognitiv și stă la baza progresului social al umanității. Omul descoperă şi înţelege
lumea înconjurătoare doar pe calea cunoaşterii, care este un fenomen complex şi
anevoios. Universul cunoașteri este infinit și vizează toate ființele, doar că nivelul de
percepție a realității diferă. Știința modernă admite existența a două moduri de
cunoaștere. Una este cunoașterea rațională/științifică, cealăltă este cunoașterea intuitivă.
Ambele moduri de cunoaștere au avut ca obiectiv descoperirea adevărului, dar l-au
abordat din unghiuri diferite. Analiza unor studii ne face să concluzionăm că cunoașterea
este un act profund personal influențat continuu de mediul social. În acest sens
cunoaşterea nu ar fi posibilă dacă oamenii nu ar intra în relații sociale, astfel societatea
devine o unitate prin care şi pentru care trăieşte individul. După A. Petre, omul „este
creație socială şi factor cauzal în procesul evoluţiei sociale”, pentru că el este format de
societate, asupra căreia, la rîndul său, are putere de influenţă [19]. Mușata Bocoş afirmă:
,,Conceptul de cunoaștere se referă la un tip special de interacţiune dintre subiectul
cunoscător şi realitatea înconjurătoare, în cadrul căruia se asigură cea mai înaltă formă
de reflectare a realității obiectelor, fenomenelor, proceselor, evenimentelor, la nivelul
sistemului cunoscător” [4].

290
 ISSUE NO. 28/2022

O altă abordare a modurilor de cunoaștere ne este oferită de Thierry Magnin, și

anume [15, p. 188]:
 Cunoașterea sensibilă (senzorială), când percepem lucrurile și persoanele în funcții
de stările noastre afective și organice, în funcție de propriile simpatii și antipatii
astfel apar impresiile și pasiunile. De aici se poate naște cunoașterea poetică. Arta
este cea mai înaltă expresie a acestui tip de cunoaștere. Formele acestui tip de
cunoaștere sunt: senzaţiile, percepţiile şi reprezentările.
 Cunoașterea rațională, care organizează fenomenele conform unor metode
obiective ca observația, analogia, modelarea, experimentarea, compararea,
analiza, etc. Acest tip de cunoaștere ne oferă legi care merg dincolo de impresiile
senzoriale iar impresiile personale nu au ce căuta aici. La temelia acestui demers
rațional se află filozofia. Formele acestui tip de cunoaștere sunt: noțiunile sau
conceptele, judecata și raționamentul.
 Cunoașterea interpersonală, îl privește pe celălalt în ce are el mai personal. Aceasta
presupune o conștiință a ceea ce este cel mai adânc în om, o percepere a celuilalt
în interioritatea sa.
 Cunoașterea spirituală, se referă la trăirile, credințele bine determinate fie
religioase sau nu. Acest tip de cunoaștere ne oferă posibilitatea de a avea aspirații
profunde și viziuni proprii asupra vieții și realității care să înglobeze și să unească,
să transceadă și să dea sens existenței
[19].
Modurile de cunoaștere enumerate: sensibilă, rațională, interpersonală, și spirituală
corespund domeniilor de cunoaștere: cognitiv, psihomotor și soci-afectiv și le regăsim în
cadrul ariilor curriculare: Limbă și Comunicare, Matematică și Științe, Educație
socioumană, Arte. Astfel, personalitatea elevului în cadrul procesului educațional se
formează prin interacțiunea dintre modurile de cunoaștere cu procesele cognitive ale
elevului (analiza, sinteza, comparați etc.). Capacitățile se dezvoltă integrat prin
cunoştinţele ştiinţifice pe care le asimilează elevii. Pentru asigurarea unei viziuni
integrate în cunoașterea elevului este necesară o activitate intelectuală permanentă care
dezvoltă sistemul de capacităţi şi generează abilităţi, aptitudini şi atitudini personale din
cadrul tuturor domeniilor de cunoaștere (arii curriculare). Acest proces conduce la
formarea de competențe atât de necesare elevului pentru adaptarea în societatea
contemporană.
Cunoaşterea ştiinţifică unitară reprezintă o garanţie a interpretărilor corecte ale
diverselor procese, fenomene, legi etc. realizate în procesul predării-învăţării
disciplinelor limitrofe din cadrul ariilor curriculare. Aspectul academic, prezentat prin
disciplinele respective, nu permite formarea la elevi a unei viziuni unitare asupra naturii,
societății, vieții. Aceste realități impun o altfel de abordare a procesului de
cunoaștere/învățare.
Referindu-ne la procesul educaţional, cunoașterea este sinonimă cu învățarea.
Învățarea este o activitate umană specifică de bază și un fenomen deosebit de complex.
Învățarea reprezintă una dintre cele mai importante și actuale teme ale modernității ce a
dat naștere unui număr divers de definiții și teorii.
291
 ISSUE NO. 28/2022

În literatura de specialitate învățarea este abordată drept concept fundamental,

central, integrativ al procesului de învățământ. Prin urmare, orice fenomen, acțiune sau
fapt din sistemul educațional trebuie studiat, interpretat anume prin prisma învățării.
Fiind deci caracterizat de complexitate, subiectul învățării rămâne a fi în
continuare foarte actual și insuficient abordat. Pentru realizarea unei educații de calitate
este nevoie de o cunoaștere fundamentată a modului în care învățarea evoluează și
progresează.
În esența sa învățarea înseamnă schimbare, deoarece este generată de nevoia de
schimbare a individului, a organizației, a comunității sau a societății. În acest sens
conceptului de învățare mai poate avea semnificația de adaptare, transformare,
dezvoltare, progres.
Neurodidactica învățării afirmă că creierul uman are o structură bio-psiho-
socioculturală la care se adaugă și factorul ce alimentează posibilitatea învățării de-a
lungul întregi vieți – neuroplasticitatea. Deci, procesul de învățare este continuu [18, p.
24].
Illiers Knud consideră că învăţarea include un set extins și complicat de procese și
trebuie să abordeze toate aspectele care influenţează și sunt influenţate în acest proces.
Autorul subliniază trei dimensiuni ale învăţării: cognitivă, emoţională și socială.
Conţinuturile educaţionale contribuie la formarea/dezvoltarea de abilităţi, atitudini,
valori, dar rezolvarea de situaţii/contexte cu semnificaţie profundă socială dezvoltă la
nivel cognitiv o funcţionalitate personală generală, care și contribuie la transformarea
cunoașterii și devenirea personală [13].
O interpretare multidisciplinară a învățării umane ne ajuta să înțelegem mai bine
cum stau lucrurile și ce trebuie să facem. O pespectivă filosofică a învățării găsim la P.
Jarvis care afirmă că ”învățarea umană este contribuția proceselor ce au loc pe parcursul
vieții la nivelul întregii persoane – corp (genetic, fizic și biologic) și minte (cunoștințe,
aptitudini, atitudini, valori, emoții, convingeri și simțuri) – experiențe în situații sociale al
căror conținut este apoi transformat la nivel cognitiv, emoțional și practic (sau prin
intermediul oricărei combinații dintre ele) și integrat în biografia personală, rezultând o
persoană în continuă schimbare (sau mai experimentată)” [Ibidem, p. 52].
Sorin Cristea subliniază că valorificarea resurselor cognitive empirice și logice ale
elevilor duce la realizarea funcției de formare-dezvoltare cognitivă a personalității
educatului, iar valorificarea resurselor noncognitive (afective, motivaționale etc.) ajută la
realizarea funcției de formare-dezvoltare noncognitivă a personalității educatului „în
vederea integrării sale în societate” [10, p. 29]. Valorificarea resurselor culturii, a culturii
civice face vizibilă realizarea funcțiilor de formare-dezvoltare culturală și civică ale elevilor
în scopul integrării culturale și civice a acestora în societate. Prin urmare, există aceste
cerințe cu caracter normativ cu privire la importanța valorificării funcțiilor principale
care se referă la „formarea-dezvoltarea psihologică a personalității educatului, cognitivă
(accentuată în cadrul procesului de învățământ), dar și noncognitivă (insuficient activată
sau chiar neglijată în cadrul procesului de învățământ); formarea-dezvoltarea socială a
personalității educatului, culturală, civică” [ibid., p. 30].

292
 ISSUE NO. 28/2022

În plan teoretic legătura între afectiv și cognitiv este recunoscută continuu, dar în
plan practic integrarea acestora nu este realizată. S. Cristea scrie că deși „școala ar trebui
să împletească permanent cognitivul cu afectivul, suntem adesea departe” de împlinirea
unui astfel de deziderat, care ar trebui să fie susținut normativ, la nivel de politică a
educației” [9, p. 24].
Sistemele educaţionale trebuie să răspundă schimbărilor survenite şi noilor
provocări legate de aceste schimbări, în condiţiile când însuşi conceptul de învăţare a
căpătat noi semnificaţii oferind deschideri pentru învățare integrată.
Învăţământul actual, fiind depășit de complexitatea lumii moderne, care impune
alte sensuri conceptului de învățare, nu poate face față condițiilor menționate. Deoarece
viața noastră personală și socială în totalitatea ei, preocupările, cotidianeitatea
experienței noastre sunt de natură integrată și complexă, formarea unor competențe
fundamentale pentru viață nu se poate realiza în cadrul unui singur obiect de studiu.
Astăzi dezvoltarea, formarea personală și socială a elevilor trebuie să se realizeze dincolo
de discipline, în contexte integrate, pentru că viaţa şi lumea în care trăim au devenit peste
măsură de complexe şi dinamice.
La sfârșitul anului 2019, Comisia Europeană a publicat o analiză efectuată de EPSC
(European Political Strategy Centre) cu tema:10 trends transforming education as we know
it conform căreia educația se schimbă şi se transformă în continuare, fiind dependentă
mai mult ca oricând de contextele social şi economic ale societăţii contemporane, iar
tendințele orientează către continuitatea și personalizarea învățării. Astfel, a învăța să
înveți devine cea mai importantă aptitudine necesară de format în societatea
contemporană, ea având statut de competență-cheie [14]. Competențele secolului XXI se
concentrează pe gândirea de ordin superior, rezolvarea problemelor, comunicarea
eficientă, învățarea auto-direcționată și colaborativă - cerute de o societate digitală
globală. În condițiile unor schimbări atât de dinamice și de profunde, se consideră că
numai învăţarea permanentă poate induce îmbunătăţirea performanţelor în orice
domeniu de activitate. În acest sens precizăm că contextul social este dinamic, flexibil,
imprevizibil, iar generațiile de elevi pentru a se putea adapta trebuie să fie autonomi,
reflexivi, creativi etc.
Vom analiza mai departe câteva dintre cele mai actuale strategii privind perspectiva
învățării inter, - transdisciplinare care contribuie, din punctul nostru de vedere,
substanțial, la formarea/dezvoltarea competențelor-cheie necesare elevilor pentru
reușita lor în viață.
Combinarea diverselor perspective de cunoaștere oferă omului multă sensibilitate,
vizibilitate, mai multe informații cu privire la anumite lucruri. O interpretare filosofică a
învățării inter-, transdisciplinare ne este oferită de metafora perspectivelor. Perspectiva
cubistă se referă la parabola orbului și a elefantului. Animalul a putut fi perceput: ca o
vânturătoare pentru acei care i-au atins urechea, ca un brăzdar pentru acei care i-au atins
colții, ca o coroană a unui plug pentru acei care i-au atins trompa, ca o mătură pentru acei
care i-au atins smocul de la capătul cozii ș.a.m.d. Adevărul și cunoașterea au caracter
multidimensional și, prin urmare, pentru a le vedea ca întreg, este necesară reunirea
tuturor aspectelor realității ale căror cunoaștere disciplinele școlare o oferă în mod

293
 ISSUE NO. 28/2022

separat. Imaginea desăvârșită, complexă despre lume pe care o putem forma elevilor este
asemenea „unui tablou cubist, care combină pe pânză perspective ce nu pot fi văzute
dintr-un singur punct de vedere” [2, pp. 374-375]. Perspectiva dezagregării poate fi
comparată cu o dezintegrare precum se întâmplă în cazul nucleelor atomice sau a razelor
de lumină. Pentru că, de fapt, descoperim mai multe probleme, mai multe întrebări atunci
când vrem, de exemplu, să înțelegem „ce înseamnă să fii om sau un sine”. Chestiunea
aceasta ascunde o mulțime de întrebări: Ce este devenirea? Ce înseamnă pentru elev a-şi
găsi locul potrivit în lume? Sinele este permanent? În ce constau relațiile sinelui cu ceilalți?
De unde vine simțul identității? Cum influențează actul de comunicare formarea identității?
Etc. „Dezagregarea” problemelor oferă o cunoaștere mai obiectivă anume prin abordarea
diverselor perspective [Ibidem]. Când ne referim la mai multe moduri de înțelegere a
lumii avem în vedere perspectiva pluralistă. Conceptul de viață bună trebuie pus în
legătură cu alte concepte sau valori importante, dar înțelegem că nici un mod de viață nu
ne poate îngădui să le dăm o maximă valoare tuturor preferințelor noastre. Să
exemplificăm: pacea, libertatea, egalitatea, simțul comunității, armonia etc. – toate sunt
justificate, însă în orice situație avem de ales. Compromisul este necesar.
Întotdeauna se va ține cont de anumite caracteristici ale spațiului, timpului, locului etc.
[Ibidem, p. 376]. Atitudinea pluralistă îndeamnă la un adevăr obiectiv, la recunoașterea
faptului că lumea socială și valorile ei nu sunt un dat. Urmează să ne adaptăm în multe
privințe circumstanțelor.
Viziunea împărtășită a şcolii se poate fundamenta pe acţiune în comun, pe multă
comunicare și reflecţii. Acestea se realizează într-o perioadă mai lungă de timp (poate fi
un an) în grupuri şi echipe mici (ce includ profesori, părinți, elevi) din care rezultă o
sinteză creativă ale tuturor problemelor discutate. Discuţiile se vor orienta asupra a ceea
ce se poate face individual sau în echipe pentru a se înainta spre viziune [20, p. 361].
Procesul de proiectare a viziunii împărtășite trebuie să se axeze pe probleme şi
preocupări curente, deoarece speranţele şi dorinţele împărtăşite reimpulsionează
procesul de colaborare şi încredere reciprocă. Această succesiune de etape, stări, va duce
la acţiune prin satisfacţia “intrinsecă a recreării şcolii împreună”. Viziunea include, așadar,
un proces complex de luare a deciziilor şi de dezvoltare a sistemului şcolar viitor. Ideile
selectate vor fi relevante și bune, pentru că alegerile nu le va face o singură persoană în
mod individual, ci vor reflecta acel proces profund și continuu de întruniri și dezbateri
dintre membrii școlii și ai comunității. Faţă de rezultatele obţinute toţi îşi vor asuma un
angajament şi le vor respecta.
Cel mai important este faptul că şcolile devin nişte parteneriate între membrii
întregii comunităţi (elevi, părinţi, profesori, organe legislative). Pentru aceasta
conversaţiile dintre părinţi, elevi şi educatori trebuie orientate corect, facilitate, iar
modelele mentale încurajate în scopul realizării de conexiuni. În acest proces de
proiectare a viziunii împărtășite au de câștigat toți, deoarece el va reflecta trei imagini ale
școlii: ale părinților, ale educaților și ale profesorilor. Dialogul, realizarea de conexiuni
dintre aceste trei tipuri de modele mentale, vor contribui la aflarea similarităților, dar și
a diferențelor pentru stabilirea scopurilor comune [Ibidem, pp. 362-363].

294
 ISSUE NO. 28/2022

Ideea de bază este că școlile trebuie să devină organizații care învață. Există mai
multe condiții pentru această schimbare: promovarea unei culturi centrate pe învățare și
inovare, deschiderea școlii către comunitate, formarea unor abilități de ordin superior etc.
P. Senge scoate în evidență câteva opinii care ne vor ajuta să înțelegem mai bine în ce
constă învățarea organizațională: fiecare organizație este un produs al modului în care
gândesc și interacționează membrii săi, învățarea înseamnă interconectare și este ghidată
de viziune. Reiese că oamenii din organizații trebuie să interacționeze profund și să
exploreze idei noi, așa cum ar fi învățarea inter-, transdisciplinară, să trateze cunoașterea
și învățarea ca pe un lucru viu, deoarece informația este „extrasă dintr-o întreagă rețea de
relații – dintr-un context în care este încorporată și care îi oferă semnificație” [20, p. 37].
Învăţarea organizaţională este un mod de gândire. Mai întâi trebuie să creăm un
context pentru învăţarea organizaţională. Instrumentele a căror folosire va duce la o
învățare profundă și la acest mod de gândire nou sunt: măiestria personală bazată pe
reflecție individuală, viziunea personală care reprezintă aspirațiile cele mai adânci ale
elevilor, modelele mentale ce reflectă conștientizarea propriilor atitudini și percepții,
învățarea în echipă ca interacțiune de grup prin promovarea dialogului și a discuției
competitive, gândirea sistemică ca un mod diferit de a privi problemele (nu izolat) drept
componente ale unor structuri mai mari ce se afectează reciproc.
Învățarea organizaţională reprezintă un process individual și colectiv de învățare,
care sporește, facilitează relațiile în general, dar, mai ales, crește valoarea relației dintre
şcoală şi comunitate, deoarece comunitatea se caracterizează prin complexitate. Școlile ar
trebui să devină sisteme vii, pentru a depăși modelul sistemului de educație al epocii
industriale, pentru a stabili raporturi adecvate cu provocările din societatea modernă
informațională. Astfel de proces educațional se va fundamenta pe învățarea centrată pe
elev, pe abordarea inteligențelor multiple și a diferitelor stiluri de învățare, pe
„înțelegerea unei lumi a interdependențelor și a schimbării în locul memorării
informațiilor și căutării răspunsurilor corecte” [Ibidem, p. 75].
În accepțiunea Comisiei Europene din 2018, competențele-cheie capătă o nouă
precizare structurală și sunt definite ca acele competențe de care au nevoie toți cetățenii
pentru: împlinirea și dezvoltarea personală, ocuparea unui loc de muncă, incluziunea
socială, un stil de viață durabil, o viață de succes în cadrul unor societăți pașnice, o
gestionare a vieții care ține seama de aspecte legate de sănătate și cetățenie activă.
Acestea sunt dezvoltate în perspectiva învățării pe tot parcursul vieții, începând din
copilăria mică și pe tot parcursul vieții adulte, prin intermediul învățării formale,
nonformale și informale, în toate contextele, inclusiv familie, școală, loc de muncă,
vecinătate și alte comunități.
Cea mai cuprinzătoare perspectivă asupra competențelor orientate spre viitor
poate fi găsită în OECD 2030. Competențele pentru 2030 sunt privite ca relaționale
(acționând într-un scop, respectându-i pe ceilalți), integrate (pentru o viziune pe termen
lung, cu mai multe soluții la probleme mari) și holistice (contribuind la dezvoltarea unei
personalități integre) (OECD, 2019a). Învățarea învățării și gândirea de ordin superior,
abilitățile socio-emoționale și creativitatea sunt privite ca cheie pentru gândirea

295
 ISSUE NO. 28/2022

sistemică: învățarea de a gândi și de a acționa într-un mod integrat, luând în considerare

interconectările dintre ideile contradictorii [22].
O perspectivă similară stă la baza fundamentului OECD 2030 Learning Compass,
metafora unei busole de învățare a fost adoptată pentru a sublinia necesitatea ca elevii să
învețe să navigheze singuri prin contextele nefamiliare și să își găsească direcția într-un
mod semnificativ și responsabil. Busola de învățare OECD 2030 recunoaște valoarea
intrinsecă a învățării prin elaborarea unei game largi și a unor noi tipuri de învățare.
Pentru a se adapta la complexitate și incertitudine, pentru a putea contribui la modelarea
unui viitor mai bun, fiecare elev trebuie să fie echipat cu anumite competențe
transformative, pentru că ele permit elevilor să se dezvolte și să reflecteze asupra propriei
perspective, cât și pentru că sunt necesare pentru a învăța cum să modelezi și să contribui
la o lume în schimbare. Crearea unei noi valori, asumarea responsabilității și reconcilierea
conflictelor, tensiunilor și dilemelor sunt esențiale pentru a prospera și a contribui la
modelarea viitorului. Într-o astfel de viziune structura competenței nu mai este privită
îngust, dar capătă o abordare holistică:
- Cunoștințele sunt: disciplinare, interdisciplinare, epistemice, transdiciplinare.
- Aptitudinile sunt: cognitive, metacognitive, sociale, emoționale, fizice, practice.
- Atitudinile sunt: personale, locale, sociale, globale [Ibidem].
Constatările realizate până la moment ne orientează spre noi perspective de
dezvoltare a procesului de învățare la nivel național. Este oare pregătit sistemul
educațional din R. Moldova pentru a integra aceste competențe atât de necesare
cetățeanului din sec. XXI ? Atunci ar trebui să reflectăm la perspectivele inter – și
transdisciplinară de abordare a procesului de învățare. În aceste condiții paradigma
tradițională a învățării devine depășită.
Raportul Comisiei Delors de sub egida UNESCO subliniază necesitatea unei
educaţii integrale a fiecărei fiinţe umane, care presupune să învățăm, să cunoaştem, să
facem, să trăim împreună şi să învăţăm să fim fără a neglija dimensiunea transpersonală.
În acest sens învățarea integrată devine actuală și relevantă.
În cartea Transdisciplinaritatea și Mecatronica autorii ei ne demonstrează că:
„Realitatea este una: granițele dintre științe, tehnică și filosofie sunt artificiale, create de
mintea noastră obsedată de mitul irațional al eficacități. Transgresarea acestor granițe
este necesară dacă dorim să supraviețuim în fața unei tehnoștiințe în total decalaj cu ființa
umană”. Și tot autorul ne îndeamnă să creăm medii educaționale pentru dezvoltarea
gândirii integratoare [3].
Învățarea integrată pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării
elevului: intelectuală, emoțională, socială, fizică și estetică. Asigură formarea sistematică
și progresivă a unei culturi necesare elevului în învățare, pentru interrelaționarea cu
semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învățare, pentru învățarea
permanentă.
Preocuparea noastră pentru dezvoltarea unui cadru metodologic integrat este
argumentată de dezvoltările teoriilor din domeniul psihologiei și a neuroștiințelor ce
demonstrează eficiența pe termen lung a abordărilor integrate pentru dezvoltarea și
menținerea rezultatelor învățării, dar și implicarea activă a elevului, motivația învățării.

296
 ISSUE NO. 28/2022

Iar, pe de altă parte, integrarea ar fi o soluție pentru numărul mare de discipline, opționale
curriculare ce își pierd din relevanță.
În contextul învățării integrate propunem spre examinare, de exemplu, temele cross-
curriculare și abordările STEM ȘI STEAM – drept posibile modele de integrare în cadrul
ariei curriculare Matematică și Științe, dar și în cadrul altor arii curriculare.

Învățarea prin teme cross-curriculare

Temele cross-curriculare sunt un demers didactic transdisciplinar de sprijinire în
formarea competențelor cheie. Ele sunt unități integrate de studiu prin intermediul
cărora se realizează explorarea unor probleme semnificative ale lumii reale, relevante
pentru viața de zi cu zi. În raportul CIDREE asupra temelor cross-curriculare se specifică:
în definirea temelor cross-curriculare trei caracteristici au devenit clare. În primul rând,
abordează teme de cunoaștere ce sunt dificile – de regulă imposibil de acordat sau
dezvoltat în cadrul unei anumite discipline tradiționale. În al doilea rând, ele solicită
formarea alternativelor de organizare a curriculumului. În final – și în toate cazurile, ele
provoacă nivelul de educație în sine, de vreme ce principiile sale de organizare, practicile
și procedurile sunt construite pe baza unei viziuni segmentate asupra cunoașterii,
principiile cross-curricularității deosebindu-se în mod fundamental.
O unitate tematică poate oferi un cadru legal pentru a lega conținutul și procesele
dintr-o varietate de discipline. Instruirea tematică oferă o multitudine de oportunități
pentru elevi de a se angaja activ într-o abordare constructivistă asupra învățării. Oferă o
varietate de oportunități semnificative de învățare, adaptate la nevoile cu privire la ce se
învață, precum și la modul cum se învață.
Pe plan internaţional, temele cross-curriculare cunosc o arie de abordare extinsă.
Aceste trei categorii de integralizare pot fi considerate complementare învăţământului de
tip disciplinar, fiind construcţii integrate, centrate pe nevoile de educaţie ale elevilor:
- sunt unităţi integrate ce îşi propun formarea unor competenţe ce vizează probleme
semnificative specifice realităţii în cadrul cărora elevul participă activ la
proiectarea propriei experienţe de învăţare.
- sunt unităţi de studiu prin intermediul cărora se realizează explorarea unor
probleme semnificative ale „lumii reale”, relevante pentru viaţa de zi cu zi.
- sunt proiecte care îşi propun să valorifice potenţialul elevilor şi al comunităţii
locale în vederea construirii unor experienţe de învăţare semnificative pentru
elevi.
Proiectarea unei teme cross-curriculare necesită respectarea unui algoritm. În acest
sens, L. Ciolan propune șapte etape, înțelese ca un „drept model posibil” [5, 7, 8].
Primatul orientărilor tematice vizează educaţia pentru mediu, educația pentru
sănătate, deprinderi de viaţă şi dezvoltarea abilităţii de a gândi critic. Republica Moldova
se află la faza de experimentare a temelor cross-curriculare, abordare ce face parte din
categoria inovaţiilor educaţionale. Reieşind din specificul sistemului de învăţământ
naţional, putem încadra temele cross-curriculare în trei categorii:
I. Teme ce promovează formarea competenţelor.
II. Teme ce ţin de probleme complexe.

297
 ISSUE NO. 28/2022

III. Teme vizând dezvoltarea unor competenţe de bază.

Evaluarea elevilor în cadrul proiectelor integrate/temelor cross-curriculare nu se face
doar la final, ci și pe parcurs, având clare tangențe cu evaluarea clasică a rezultatelor
învăţării (inițială, formativă, sumativă).
O temă cross-curriculară se realizează printr-un proiect. Proiectul este o metodă
interactivă de predare-învăţare-evaluare și implică, de regulă, o microcercetare sau
investigarea sistematică a unui subiect de interes pentru elevi. Tipologia acestor activităţi
este practic nelimitată, depinzând de imaginaţia participanților, de forma pe care o ia
produsul final, de auditoriul căruia i se adresează şi de scopurile pentru care se realizează:
expoziţii cu desene, fotografii, produse ale elevilor etc., prezentări audio-video, postere,
portofolii, redactarea unor documente sau dezbateri.
Etapele sunt monitorizate de către profesor, elevii fiind ghidaţi în realizarea sarcinilor,
primind indicaţiile corespunzătoare. Iniţial, ei selectează informaţii la temă, utilizînd
variate surse şi posibilităţile oferite de biblioteci, mijloacele mass-media, internet etc.,
fiind încurajaţi să folosească şi alte surse (interviuri, fotografii sau chiar filmări).

Învățarea STEM și STEAM

STEM este un acronim provenit de la cuvintele englezești: Science, Technology,
Engineering and Mathematics. Conceptul semnifică o abordare integrată a învățării care
utilizează interferența elementelor componente STEM ( Știință, Tehnologie, Inginerie și
Matematică).
Conceptul STEM este racordat la competențele-cheie, revăzute de Consiliul Uniunii
Europene în anul 2018, printre care se regăsesc competențele în domeniul științei,
tehnologiei, ingineriei și matematicii. Cunoștințe, aptitudini și atitudini esențiale legate de
această competență fac parte din domeniul matematicii, incluzând numerele, măsurile și
structurile, operațiile și reprezentările matematice de bază, o înțelegere a termenilor și
conceptelor științifice, precum și o sensibilizare față de întrebările la care matematica și
științele naturii pot oferi răspunsuri. Aceste cunoștințe trebuie să fie utile în viața de zi cu
zi prin aplicarea principiilor, proceselor caracteristice matematicii și științelor. Domeniul
științe, tehnologii și inginerie vor dezvolta procese cognitive care vor fi aplicabile în
realizarea produselor și proceselor tehnologice în diverse activități de investigare a
naturii, menținerea unui mediu calitativ [apud. 11].
Proiectele STEM au caracter aplicativ de investigare și explorare a realității, în care se
reunesc gândirea științifică cu cea holistică.
Diferența dintre STEM ȘI STEAM este în cuvântul Arte, adăugat la acronimul
Știință, Tehnologie, Inginerie și Matematică. STEAM este pasul următor al STEM.
Includerea Artei a fost validată, în primul rând, de bunele practici din sistemele
educaționale existente în alte țări (de exemplu, China). În al doilea rând, arta este necesară
pentru dezvoltarea inovării și creativității. STEAM este o abordare integrată a învățării
care necesită o conexiune intenționată între standarde, evaluări și
proiectarea/implementarea lecției.
Adevăratele experiențe STEAM implică mai multe discipline (domenii de
cunoaștere) din Știință, Tehnologie, Inginerie, Matematică și Arte, care urmează să fie

298
 ISSUE NO. 28/2022

predate –învățate – evaluate în baza unui demers unitar de conținut. Valorificarea artelor
este esențială pentru o inițiativă STEAM autentică.
Proiectele STEM și STEAM cu caracter pluri-, inter sau transdisciplinar și sunt
orientate spre formarea și dezvoltarea de competențe cheie. Prin specificul abordărilor
sale conceptul STEM și STEAM recomandă achiziționarea cunoștințelor în paralel cu
formarea deprinderilor de punere în aplicare a respectivelor cunoștințe.
Prin proiectele STEM și STEAM disciplinele școlare își păstrează unicitatea, iar
pentru a construi conexiunile este necesar transferul de cunoștințe din diferite domenii
ale cunoașterii. Liderii din educație promovează puternic conceptul educației STEM și
STEAM pentru a forma mai mulți oameni de știință, matematicieni și ingineri, care sunt
capabili să conducă descoperirile științifice și evoluțiile sociale.
În concluzie, afirmăm că dezvoltarea integrală a personalități elevului este realizată
concomitent pe domeniile cunoașterii cognitiv, psihomotor și socio-afectiv din cadrul
ariilor curriculare Limbă și Comunicare, Matematică și Științe, Educație socioumană, Arte
și conduce la formarea de competențe transdisciplinare.
Competențele necesare pentru supraviețuire în secolul XXI impun o abordare holistică
a învățării, necesară elevilor pentru a se adapta la complexitate și incertitudine. O soluție,
în acest sens, ar fi abordarea temellor cross-curriculare și abordările STEM și STEAM.
Acestea prezintă un segment important în reconfigurarea procesului de învățământ spre
abordarea integrată (inter-, transdisciplinară). Ne propunem să proiectăm, din acest
punct de vedere, curricula opționale privind temele cross-curriculare, educația STEM,
STEAM pentru elevii de la treapta gimnazială, dar și liceală.

Referințe bibliografie:
ACHIRI I., FRANNȚUZAN L. et. al. Modele de reconfigurare a procesului de învățare. Aria
curriculară Matematică și Științe. Chișinău: IȘE, 2022.
BAGGINI J. Cum gândește lumea. O istorie globală a filosofiei. Bucureşti: Editura Litera, 2021.
BERIAN S., MATIEȘ V. Transdisciplinaritate și mecatronică. București: Editura Curtea Veche, 2011.
BOCOȘ M. Instruirea interactivă. Repere pentru reflecţie şi raţiune. Cluj: Editura Presa
Universitară Clujeană, 2002.
BOTGROS I., FRANŢUZAN L., DUDA V. O viziune de proiectare a temelor cross-curriculare la
educaţia ştiinţifică. Materialele Conferinţei Optimizarea învăţămîntului pentru o societate bazată
pe cunoaştere, octombrie, IŞE, 2012, p. 24-26.
BOTGROS I., FRANŢUZAN L. Competenţa şcolară - un construct educaţional în dezvoltare. Ch.:
Editura Caro Print SRL, 2010.
CIOLAN L. Dincolo de discipline. Ghid pentru învăţarea integală/cross-curriculară. Colecţia
şanselor egale. Bucureşti: Editura Humanitas Educaţional, 2003.
CIOLAN L. Învăţarea Integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar. Iaşi: Editura
Polirom, 2008. 4. Curriculum şcolar la Biologie pentru clasele XXII. Chişinău: Ştiinţa, 2010.
CRISTEA S. Educația. Concept și analiză. Vol. II. București: Editura Didactica Publishing House,
2015.
CRISTEA S. Dicționar enciclopedic de pedagogie. Bucureşti: Editura Didactica Publishing House,
2015.
DULCAN C. Inteligența materiei. Ediția a III –a revizuită și adăugată. Cluj-Napoca: Editura EIKON,
2009.
FRANȚUZAN L.(coord.) Paradigma de reconfigurare a procesului de învățare. Monografie.
Chișinău: IȘE, 2021.
ILLIERS C. (coord.). Teorii contemporane ale învățării. București: Editura Trei, 2014.

299
 ISSUE NO. 28/2022

Învățăm împărtășind. Ghid de experiențe scrise de și pentru specialiștii L…D. București: Editura
Trei, 2021.
MAGNIN T. A deveni tu însuți în lumina științei și a Bibliei. București: Editura Curtea Veche, 2007.
MILITARU P. Știința modern, muza neștiută a suprarealiștilor. București, Editura: Curtea Veche
Publishing, 2012.
MORARI M. Cunoașterea prin artă ca experiență interioară, În: Etic și Estetic. Modelare personală
prin artă. In: Vol. 1: Modalități interpretative, contrast și controverse. / Coord. Marinela Rusu. –
Iași: Ars Longa, 2015.
NEACȘU I. Neurodidactica învăţării și psihologia cognitivă. Ipoteze, conexiuni, mecanisme. Iași:
Editura „Polirom”, 2019.
PETRE A. Sociologie generală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1970.
SENGE P. Școli care învață. A cincea disciplină aplicată în educație. București: Editura Trei, 2016.
TORRALBA F. Inteligența spirituală. București: Editura Curtea Veche, 2012.

Surse online:
https://www.oecd.org/education/2030-project/teaching-and-learning/learning/learning-
compass-2030/OECD_Learning_Compass_2030_Concept_Note_Series.pdf

Articolul este realizat în cadrul proiectului Reconfigurarea procesului de învățare din

învățământul general în contextul provocărilor societale, 20.80009.0807.27 A.

300
 ISSUE NO. 28/2022

COMMON GRAMMAR FEATURES

IN CONVEYING BUSINESS COMMUNICATION MESSAGES

Suzana Carmen CISMAS

Associate Professor PhD., University of Agronomic Sciences and Veterinary
Medicine, Bucharest, Romania

Abstract: Human languages share quasi-similar grammar structures when conveying business
engineering meanings in formal style interactions. There are approximately 7,000 human languages
worldwide, and, unique as they are, they also display resemblances, particularly when it comes to
grammar or to the way that sentences can be assembled and implemented. That might be due to
certain genetic tendencies or perhaps it stems from the cognitive capacities that all human beings
share, such as the passage of time that enables speakers to develop past and future tenses. Hence
business English teaching in academic environments must match such demanding social aspects seen
as relevant in economic perspective.

Keywords: business engineering, English grammar, message internationalisation, global job market

Foreign language competence and performance increasingly become basic

requirements for communication in business engineering professions. In academic
environments, professors strive to cultivate such skills as pre-requisites for successful
careers and professional networking in a global world of work. Both students’ and
graduates’ employability prospects are visibly enhanced by clear and relevant
communication abilities. Moreover, such aptitudes grant effective life-long learning for
workforce able to adapt to new job market challenges.
Reported or indirect speech showcases sentences indirectly communicating what
someone has expressed, rather than what someone is actually saying. In many languages,
it can generate new meanings that fit certain grammatical categories. This extension of
meaning, seen in idioms where reported speech is used, can be matched with grammatical
constructions like aspect (how something extends over time), modality (discussing
possible situations), and topic (what is being talked about). As a result, collective
understanding of grammar may have emerged out of the way we talk about others.
Reported speech is present on all continents, occurring independently of language
families or contact areas. Hence it determines cultures and worldviews. Therefore
reported speech may be an important source for certain core parts of grammar, as well as
for the meaning of some verbs. It is proof of complex language that evolves from talking
about the language in self-reflection.
The first step consists in presenting a broad-scale typology of extended reported
speech, with examples of lexicalised or grammaticalised constructions without regular
quotation meaning. These typically include meanings that are conceptually close to
reported speech, such as think or want, but also interpretations that do not appear to have
an obvious conceptual relation with talking, like cause or begin to. Reported speech may
thus reflect both concepts of communication and inner world, with sense reminiscent of

301
 ISSUE NO. 28/2022

core grammar, such as evidence, modality, aspect, relational tense and clause linking. By
contextualising fictive interactions & perspectives, extended reported speech may lend
insight into a fundamental aspect of grammar: the evolution of verbal categories.
The act of speaking is fundamental to the human experience and to one’s
perception of other people, so humans routinely figure their interaction with the world as
a dialogue. People represent others’ intentions, even those attributed to non-humans, as
speaking to them. In such sentences a perception or a face expression becomes a speech
event. Moreover, interlocutors use conversation as a frame to structure mental,
discursive, and linguistic processes. Dialogues become a cognitive view humans
implement in order to make sense of the world. While in many standard European
languages fictive interaction appears to be a metaphor-driven type of creative language
use (apart from possibly more idiomatic expressions like to speak to oneself), a much more
conventionalised form of fictive interaction occurs in numerous languages around the
world.
It is intuitively obvious that the message of the fictive direct speech sample is
metaphorical and is interpreted through a process of inference; however, further ones
have a different structural, semantic and pragmatic status. Judging by lexical-grammatical
components, the messages that seem to carry a meaning of direct speech may get widely
varying interpretations in the languages of the world, including meanings that have little
in common with speech events, or the perspective-shifting function associated with
reported speech. In a cross-linguistic typology of the phenomenon, mainly focusing on
direct speech structures, one distinguishes diverse meanings: mental state, emotional and
attitudinal states, desires, intentions, attempts, state of affairs, causation, reason, purpose
and future acts. Such meanings are grouped into four classes: thought (mental state,
desires, intentions, and attempts), attitude (emotional states), cause (causation, reason,
and purpose), time (states of affairs, future acts). All these meanings show recurrent
patterns in the world languages. The lexical-grammatical configuration showcases a
literal direct speech interpretation, but the actual meaning in context varies, as does the
way in which sense arises pragmatically, as applied to idioms of distinct structural types.
It captures a class of phenomena that are cross-linguistically comparable and can be
identified according to a definition.
There are clear implications of the above-mentioned observations in the
understanding of the semantics of reported speech, in perspective constructions,
particularly the subtypes of reported speech and, speculatively, in the evolution of
grammar. Extensions of reported speech are related to the semantics of such
constructions and three pathways emerge: recasting, rescaling and semantic bleaching.
Hence the phenomenon has many similarities with the meanings of common grammatical
categories and shows undisputed impacts on the evolution of grammar. Extended
reported speech has been relatively well documented in the descriptive and typological
literature since 1978 when Larson studies reported speech in the South-American idioms,
demonstrating that they can convey meanings far beyond speech representation. They
are interpreted as representing reported utterances and clauses of saying, respectively.
The idiomatic glosses illustrate that the contextual interpretation does not involve a

302
 ISSUE NO. 28/2022

speech event. The comparative concept of a reported speech construction is evaluated

against the morphemic gloss, and that of extended reported speech against the idiomatic
gloss. The conclusion states that descriptions of extended reported speech are not
restricted to any particular geographical area or language family.
Given how widespread the phenomenon of extended reported speech is across the
languages of the world, it is not surprising that it can carry many diverse meanings. What
calls for further analysis, however, is the observation that such meanings, while wide-
ranging, are not random. The most common type of extended reported speech occurs with
a think interpretation. On a trivial level, this use of reported speech may seem familiar to
standard average European expressions like ‘I’d say …’, which signals ‘I think …’, as,
naturally, saying implies thinking. However, the extended reported speech version of this
interpretation arises in languages in which the distinction between reported speech and
reported thought is clearly underspecified.
In the languages for which reported thought has been described as a function of
extended reported speech, the absence of an explicit reported addressee appears to be a
common prompt for a thought interpretation. Particularly in languages in which the verb
does not indicate a strict lexical distinction between say, think and a generic action, as is
the case in several Australian and South American languages where reported speech and
reported thought are virtually indistinguishable. This is also the case for many samples in
the African languages. The interpretation process involved in extended reported speech
with a think function is often based on inference, but there is a crucial difference with
samples like to say to oneself: the think samples do not strictly codify the distinction
between reported speech and reported thought: the sample strictly expresses neither
reported speech or thought; it can equally express both. No language has been reported
to have a dedicated reported thought construction extending to a speech meaning. For all
languages, the speech interpretation appears to be the most common and versatile. Hence,
the inferential interpretation narrows the meaning to think, rather than metaphorically
extending it from a specific speech interpretation to a thought perspective. The absence
of a clear second referent indicating a person spoken to in such cases suggests undirected
monologue, which leads to the interpretation that the subject is thinking the content of
the report unit, rather than saying it. Think type extended reported speech is common in
the literature. All extended reported speech could be seen as a form of inner speech, to
reflect the idea that verbalised (but non-spoken) thought is like speaking in one’s mind.
While this connection highlights the universal human cognitive principles behind the
phenomenon, the metaphorical extension from say to think in standard average European
languages should not be confused with extended reported speech.
Furthermore, in both instances the report unit describes a future event with a first
person subject, which is appropriate for an intentional interpretation. However, extended
reported speech conveys idiomatic glosses: even if grasping some of the compositional
elements that generate the want meaning, the constructions are either the only, or a
common way to express want complement constructions in those languages. A final type
of extended reported speech is the one in which the apparent reported speaker is engaged
in a mental rather than a speech activity, generating a broad class of attitudinal meanings.

303
 ISSUE NO. 28/2022

Attitudinal meanings are more commonly described in the literature on extended

reported speech and the unreal interpretation. The attitudinal meaning is even more
explicit since the idiomatic translation does not even include a cognitive or utterance verb.
This meaning seems related to the interpretation of warning. A common element here
appears to be the fact that they all cast the reported speaker in a different role: as a
thinker, as someone who holds an intention as described in the report, or as a referent
with specific attitudinal qualities.
The report unit describes an inceptive event that reflects another perspective than
that of the current speaker uttering these sentences. The constructions occur in regular
reported speech and allow for a direct speech translation. The communicative relevance
of the sample is not a dramatic re-enactment of individual perspectives in the dialogue.
Rather, the samples represent a common way to convey aspectual senses in these
languages, as expressions of incipient action or future tense.
It does not refer to a specific speech act, but is a general oblique referent, which can be
translated into English with the lexical verb to define. Extended reported speech is used
for the purpose of information structuring, specifically in topic marking. The report unit
gives data that, presumably, have already emerged in the conversation and are
subsequently commented upon. Interestingly, info structuring samples of extended
reported speech are described as signalling that the content of the report unit is a topic
and that the content is highlighted, which would rather suggest a focus function.
Extended reported speech may also have a listing function where the reports are
presented as a series of discourse topics. It often corresponds to a lexical matrix verb in
English, that is, think, want, or define, although translations are more diverse for the
attitudinal, aspectual/temporal and data structuring typologies. The constructions have
become conventionalised to such a degree that, at least in some languages, they have fully
grammatical traits: cause, complement, conditional, discourse marker, evidence,
quotation, purpose, similitude, subordinator, or topic.
However, the samples involve an interpretation of indirect causation that partially
requires a structural re-analysis of the reported speech construction involved. It triggers
a change in semantic roles: the matrix subject becomes the causer argument and the
indirect object, as is the oblique object, is the object talked about. In this sample, the causee
is left implicit. Even though extended meanings in reported speech may be similar across
languages, it should not necessarily be assumed that that arise via exactly the same
pathways.
These contain a redundant verb of saying that serves the key function of
connecting a main clause describing cognitive activity with a complement clause
specifying this cognitive activity. A generalisation that could be made over this subtype is
that the report unit indicates a hypothetical or otherwise qualified event or action. This
meaning is quite simply derived from the full meaning of a reported speech construction,
which is the case for the next functions: discourse markers, evidence, quotes, and reports.
Reported evidence could be otherwise labelled as hearsay or reported evidence.
The purpose interpretation appears on the one hand related to the want/intention
sense, but the translation in order to will also reflect a more grammatical interpretation,

304
 ISSUE NO. 28/2022

involving elements that may be used to introduce additional syntactic constituents. The
unit occurs in subordination. Such patterns are in part a typical genetic property of
languages, but also hold implications for the relation between common categories of
reported speech, such as direct & indirect speech in relation to extended reported speech.
Purpose interpretations are common among languages, as, for example, the
interpretation ‘to do intentionally, deliberately’.
Comparison/similarity meanings are widely attested in the literature and, like
attitudinal meanings, can be derived from a common semantic component of reported
speech constructions. Despite the wide variety illustrated above, what stands out is how
regular the meaning extensions in reported speech appear to be across unrelated
languages. None of the subtypes appears only once and the very few additional functions
can be related to more regularly-described characteristics.
The verb say often combines with the aspectual interpretations or the causative
ones. In such contexts, it does not contribute any lexical meaning to the construction, but
merely connects the sentence elements, or hosts cross-referential/temporal affixes. It has
a different generalisation level than a full reported speech construction and, cross-
linguistically, the development can be seen to occur in the opposite direction in some
languages. Reported speech constructions have been noticed to contain a generic action
verb, often glossed as do. In the grammatical context of a reported speech construction
this gets the lexical meaning of say. In order to contextualise the observations it is useful
to gain an impression of how widespread the phenomenon is in the world languages. It
seems that it is not restricted to certain areas or language groups but can be found all
around the world. It demonstrates structural similarities among samples of extended
reported speech with comparable interpretations in unrelated languages, which lends
insight into how interpretations arise.
Extended reported speech occurs globally, and understanding its variability
requires a wide variety of samples, assembled according to the distribution of languages
across the macro-areas and according to a classification, as a set of closely related
languages with a common focus and similar patterns of linguistic borrowing. Extended
reported speech is not an isolated phenomenon only attested in some parts of the world,
but occurs as independent from language families or contact areas, with about half of the
existing languages displaying the phenomenon. The occurrence of extended reported
speech is independent from geographical regions. Nevertheless, two areas slightly stand
out in opposite settings: Western Europe and South-East Asia. The patterns highlight the
distinction between extended reported speech, as opposed to the common phenomenon
of the creative, metaphorical use of conversation to express non-speech meanings in
fictive interaction. While the latter forms of use are common in spoken standard average
European languages, extended reported speech is not so frequent.
The want interpretation of extended reported speech has been described as an
intentional or desiderative construction but its cross-linguistic structural realisation
appears to be rather consistent: it includes an embedded first person and a non-
present/non-actual tense in the report. In addition to singular first person subjects in the
report, all samples are combined with a non-present tense or unreal mood. Future tense

305
 ISSUE NO. 28/2022

occurs in several samples, but with optative mood, or imperfective aspect. In addition to
first person singular, other person and number values can be seen in the reports of want
extended reported speech, such as non-singular forms. In contrast, the tense/mood values
in the report units are all non-present/non-real. A further step in generalisation is to
highlight what it signals: a first person subject in the report necessarily indicates co-
reference with the subject of the matrix. This form is due to a morpho-syntactic language
restriction, not allowing the combination of any other tense forms with applicative
marking. Similarities between the occurrences of extended reported speech are not only
semantic; they appear to share a structural basis. While we would not predict that all
extended reported speech across languages can be qualified in terms of a restricted set of
formal features, the relative frequency and correspondence of structures involved in
extended reported speech deserves more attention than it has received in the literature
so far.
There is a very small lexical range of main verbs with which it appears to combine:
the lexical matrix verbs are either speech verbs, or cognition verbs. Other samples involve
the verbs think and search. In many languages, the application of this form is limited to
only a small class of complement-taking verbs, closely related to the semantic domain of
speech and thought.
The shift from a lexical to a grammatical element spreads from one/few lexical
combinations and constructions to ever more lexical contexts. It also neatly suggests a
path via which structures become established, from occurring with more speech-like
matrix/main clauses, to increasingly less speech-related ones. Dependent inflections
signal varying degrees of conventionalisation. These involve referential features and
tense or mood forms. Adverbs targeting various parts of a sentence can be used to
diagnose boundaries and scope relations between them.
Reported speech is a linguistic structure with relation to grammatical and lexical
meaning. Extended reported speech cross-cuts such classical categorisations of reported
speech and indicates that there is more continuity within the domain of reported speech
than it is sometimes assumed. Extended reported speech not only places metaphors of
communication centrally in the way in which humans think and speak about the world,
but it acknowledges meta-linguistic reflection and reported speech as shaping forces in
the emergence and evolution of grammatical categories.
Despite the great variety of reported speech forms in the world languages, the
definition suggests that a reported speech construction should at least indicate three
meanings: first, it should signal that the report unit is demonstrated/depicted not stated.
Reported speech also introduces an opposition between a perception event and the
current speech event, thus delineating the evidence. Reported speech explicitly or
implicitly allows for the attitude of the current speaker towards the content of the
attributed utterance (an element of distancing). Interestingly, such meanings are close to
the meaning extensions of fictive interaction seen in sign languages.
The processes of re-casting and re-scaling roughly correspond to those types of
extended reported speech in which the reported speaker appears to have acquired a non-
locutionary role, for example that of a thinker/intention holder. These processes obviously

306
 ISSUE NO. 28/2022

mutually imply each other, but could still be seen as distinct diachronic pathways. It
appears to be a strategy to identify specific referents both in reported speech and in
extended interpretations. Construction frames differ in word order and the specific
combination of elements. Reported speech typically signals that the content of the report
is grounded in a perspective other than that of the current speaker at the speech moment.
Where the construction involved is still structurally identifiable as reported speech it
constitutes a form-function mismatch in which the typical meaning would indicate a
change in perspective.
Negotiation strategies are quite regular and relate to a common semantic origin,
sharing the structural features of the fictive interaction. In extended reported speech a
connection appears to emerge between the representation of other people’s utterances
and grammar.
Conversation metaphors are a frequent strategy for speakers to explain complex
ideas and affect language at any grammatical level. Furthermore, the ability to reason
stems from a discursive need to evaluate the effectiveness of personal arguments in
conversation. In human evolution, this ability must have been predated by the capacity of
recognising others’ world view and knowledge as different from one’s own. This scenario
assigns a central role to linguistic reflexivity in language evolution: it requires speakers
to reflect on the form and meaning of what is said, i.e. the ability to turn language on itself.
If linguistic reflexivity (thinking & talking about language) is at the heart of complex
grammar progress, reported speech is at the heart of language evolution, which explains
its universality in the languages of the world and its relation to grammatical categories.
Considering the importance of conversation metaphors in language, semantic
extension of reported speech structures may be cyclical or run parallel to other diachronic
developments. The semantic components of reported speech provide a model for the
lexical and grammatical meanings. Once the communicative utility of this meaning is
adopted by the speech community, it may be marked by a special form of a reported
speech construction, or a newly emerged form dedicated to this specific sense. In this
scenario, reported speech constructions may either have acted as a formal source for
grammatical categories associated with functions or a semantic model.
Nonetheless, the regularity of the large range of semantic extensions of reported
speech, as well as their apparent similarity to the meanings of some of the most basic
grammatical categories in the languages of the world, is unlikely to be coincidental. Above
all, it motivates the importance of gaining a deeper understanding of the diversity of
structures and meanings associated with extended reported speech and their relation to
perspective expressions and grammar more generally.

Bibliography:
Alexander, L. G. English grammar practice, Longman, New York, 1999
Altenberg, E. P, Vago, R. M. English grammar, Cambridge University Press, Cambridge2010
Azar, B. S. Fundamentals of English grammar, Longman, White Plains, NY, 2003
Badalamenti, V., Henner-Stanchina, C. Grammar dimensions, Heinle&Heinle, Cambridge, MA, 2000
Barron, A, Schneider, K, (Eds.), Pragmatics of Discourse, Berlin, Mouton de Gruyter, 2009
Beaumont, D., Granger, C. The Heinemann English grammar, Heinemann, Oxford, 1992

307
 ISSUE NO. 28/2022

Brown, E., Miller, J., Syntax: a linguistic introduction to sentence structure, Hutchinson, 1980
Carter, R. A, McCarthy, M. J., Exploring Spoken English, Cambridge University Press, 1997
Chapman, J, Handbook of Grammar and Composition 4th ed. Pensacola, FL, Beka Book, 2003
Chomsky, N Syntactic Structure, Berlin, Mouton de Gruyter, 1957
Dörnyei, Z, Psychology of Second Language Acquisition Oxford, Oxford University Press, 2009
Douglas, D, Assessing Languages for Specific Purposes, Cambridge University Press, 2000
Green, A, Language Functions Revisited, Cambridge, UCLES/Cambridge University Press, 2012
Halliday, M. A. K., Introduction to Functional Grammar, Arnold, 1985
Huddleston, R., Introduction to the Grammar of English, Cambridge University Press, 1984
Jespersen, O. Essentials of English Grammar, Tuscaloosa, University of Alabama Press, 1964
Leech, G., Svartvik, J., A Communicative Grammar of English, Longman, 1975
Leech, G., Deuchar, M., Hoogenraad, R., English Grammar for Today, Macmillan, 1982
Levelt, W. J. Speaking: from intention to articulation, Cambridge, MA. MIT Press, 1989
McCarthy, M. Spoken Language and Applied Linguistics, Cambridge University Press, 1998
Morrow, K. (Ed.) Insights from the Common European Framework, Oxford University Press, 2004
Mulvey, D. Grammar the easy way, Barron's Hauppauge, N.Y. 2002
Murphy, R., Smalzer, W. Grammar in use, Cambridge University Press, Cambridge, 2000
Murphy, R. English grammar in use - Cambridge University Press - Cambridge2012
Parrott, M. Grammar for English language teachers, Cambridge University Press 2010
Peck, J., Coyle, M. The student’s guide to writing, Macmillan, Basingstoke, 2005
Quirk, R., Greenbaum, S., A University Grammar of English, Longman, 1973
Shea, A, Bad English: A History of Linguistic Aggravation, Perigee, NY, 2019
Swan, M., Walter, C., Oxford English grammar course, Oxford University Press, 2011
Swick, E. English grammar for ESL learners, McGraw-Hill, Chicago, 2005
Vince, M. Macmillan English grammar in context, Macmillan Education, Oxford 2008
Weir, C. J. Language Testing and Validation: An Evidence-Based Approach, Oxford, Palgrave, 2005
Young, D. J., The Structure of English Clauses, Hutchinson, 1980

308
 ISSUE NO. 28/2022

ORGANIZING TEACHING AND LEARNING OF FINANCIAL MANAGEMENT

FROM THE PERSPECTIVE OF STUDENT-CENTERED EDUCATION

Eugenia BUȘMACHIU
Assoc. Prof. PhD., Academia de Studii Economice din Moldova
Sofia CĂPĂȚÎNĂ
Assoc. Prof. PhD., Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova

Abstract: Financial management provides tools to enable professionals in the field to acquire
knowledge and skills in the educational and continuous training process in order to manage their
own financial resources and those who entrust them.
The educational process is the intended, conscious and organized teaching-learning-evaluation
activity, carried out in an institutionalized educational area, with a determined teaching technology,
with certain anticipated and achieved results.
Integrating educational technologies into formative education requires the university to focus on
developing thinking, thereby selecting the content, methods, forms and criteria of training and
assessment, i.e. developing the educational technology that develops a certain sustainable style of
learning.

Keywords: educational process, methodology, educational technology centered on the axiology of the
educated.

Introducere
În noile orientări ale învățământului problema interacțiunii profesorului și
studentului este una fundamentală. În acest context apare evidentă necesitatea de a
transforma învățământul într-un sistem educațional centrat pe student, care se axează
pe nivelul de dezvoltare a potențialului acestuia, aplicând tehnologii adecvate.
În condițiile când sistemul învățământului se confruntă cu probleme
metodologice, noile valori umane trebuie valorificate în dimensiunea tehnologică de
artă a instruiri și educației. În acest sens instituțiile de învățământ trebuie sa aplice cu
maximum de eficiență noile tehnologii educaționale.
Integrarea tehnologiilor educaționale în cadrul învățământului formativ
presupune ca universitatea să se centreze pe dezvoltarea gândirii, selectând prin aceasta
conținutul, metodele, formele și criteriile de formare și evaluare, adică să elaboreze acea
tehnologie educațională care dezvoltă un anumit stil de învățare cu efect durabil.
I. Strategia didactică - conținut teoretic
În termeni simpli, didactica este sinonimă cu predarea-învățarea-evaluarea. Și
totuși, în același timp, o abordare didactică presupune o abordare foarte structurată și
informată a predării.
Didactica este teoria generală a învățământului, știința organizării și desfășurării
cu succes a procesului de învățământ.

309
 ISSUE NO. 28/2022

Tabelul 1. Formele didacticii

 tip magistrocentrist (sec. XVII-XIX)
 pune accentul pe activitate de predare
 percepția – sursă de cunoștințe
 imaginea este “celula gândirii”
Didactica  elevul –tratat ca obiect al educației
tradițională:  orientarea individualistă condusă de „carte”
 bazată pe memorie și reproducere
 orientată spre produs
 tip psihocentrist (sf. sec. XIX-XX)
 accentuează activitatea de predare-învățare
 acțiunea externă mintală –sursă de cunoștințe
 operația e „celula gândirii”
Formele Didactica  accent pe latura formativă / educativă
didacticii modernă:  elevul – subiect al educației
 relevă principiul educației permanente
 efort propriu, individual – cheia reușitei
 autoevaluare, autoreglare
 tip curricular (sf. sec. XX - XXI)
 accent pe activitatea de predare-învățare-evaluare
 cunoștințe euristice
Didactica  centrare pe obiective-conținuturi-evaluare
postmodernă:  studii individuale
 învățare formativă
Sursa: Nicolae Silistraru, Vademecum în pedagogie, Chișinău, 2011, p.28

Autorii precum R.Iucu sau S.Cristea analizează perspectivele strategiei didactice

în diversitatea și complementaritatea lor și evidențiază câteva repere de abordare a
acestora, sistematizate pe axa de la simplu la complex după cum urmează:
 rezultat al interacțiunii mai multor procedee angajate în direcția îndeplinirii
obiectivelor propuse sau ansamblul de procedee prin care se realizează
conlucrarea dintre profesor și student în vederea predării și învățării unui
volum de informație;
 metode generale, de tip expozitiv și interogativ, implicate în reușita actului de
instruire;
 mod de corelare a metodelor, stabilit în funcție de forma de organizare a
procesului instructiv-educativ;
 un ansamblu de resurse și metode planificate și organizate de profesor în scopul
de a permite studenților să atingă obiectivelor stabilite;
 structură procedurală;
 un ansamblu de acțiuni coordonate și armonios integrate menite să dirijeze
învățarea în vederea realizării obiectivelor preformulate;
 modalități de programare a evenimentelor din cadrul activității didactice;
 ansamblu de decizii care trebuie adecvate fiecărei situații concrete.

310
 ISSUE NO. 28/2022

Cercetările pedagogice propun diverse accepțiuni de abordare sistemică a

conceptului de strategie didactică.
Savanții N.Bucun și Vl.Guțu reliefează următoarele trei aspecte:
 aspectul științific, strategia didactică este parte componentă a științelor
educației;
 aspectul descriptiv, strategia didactică se descrie ca algoritm al procesului
educațional și ca ansamblu al obiectivelor, conținuturilor, metodelor și
mijloacelor didactice;
 aspectul acțional, strategia didactică realizează la propriu procesul tehnologic,
reglând funcționarea tuturor mijloacelor implicate.
Aceiași autori etalează trei aspecte de manifestare a conceptului de strategie
didactică:
 la nivel general pedagogic, strategia didactică ghidează întregul proces
educațional în unitatea de învățământ și poate fi considerată echivalentă
noțiunii de sistem didactic, incluzând ansamblul obiectivelor, conținuturilor,
mijloacelor și metodelor de învățământ, algoritmul activității subiecților
procesului educațional;
 la nivelul didacticilor particulare, strategia didactică reprezintă ansamblul de
metode și mijloace pentru atingerea obiectivelor proiectate în cadrul unei
discipline concrete;
 la nivelul secvențial, strategia didactică reprezintă realizarea tehnologică a
unor secvențe ale procesului instructiv.
Sunt câteva dintre aspectele asupra cărora teoria pedagogică trebuie să se pună
de acord privind definirea strategiei didactice:
 reducerea strategiei educaționale doar la o parte a elementelor sale
component,
 extensiunea acesteia, dincolo de structura, la funcționalitate și procesualitate,
 centrarea unilateral a semnificației sale doar pe unul dintre procesele
componente ale actului didactic.
Astfel strategia educațională devine un anumit mod de combinare- considerat
optim în contextual dat, a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învățământ, modului
de organizare a învățării în derularea lor secvențială pentru atingerea obiectivelor
instructive-educative.
Atunci când se pune problema configurării unei strategii educaționale, există mai
multe perspective de focalizare:
 obiectivele de realizat, în funcție de acestea se structurează întregul
curriculum;
 conținuturile pe care se centrează procesul didactic, strategiile depind de
natura, complexitatea și volumul acestora;
 metodele prin care acestea se prelucrează, comunică, asimilează, profilul
strategiei este determinat, în mod fundamental, de metoda pe care se
articulează;

311
 ISSUE NO. 28/2022


selectarea, combinarea și dozarea componentelor strategiei în raport cu
ansamblul factorilor determinanți.
Conform autorului L. Vlăsceanu, se poate proceda la o sistematizare teoretică a
celor mai utilizate taxonomii ale strategiei:
 forma de organizare a activității: microgrupală, frontală;
 modul de organizare a conținutului învățării: fragmentat, integrat, global;
 modul de prezentare a conținutului învățării: expozitiv, problematizat,
euristic;
 modul de intervenție a educatorului in timpul lecției: permanent, episodic,
alternativ;
 modul de programare a sarcinilor aplicative și de consolidare: imediat, seriat,
amânat.
Dacă la aceste criterii adăugăm și altele cum ar fi: modul de dirijare, tipul
învățării, tipul raționamentului abordat, natura competențelor dominante, mijloacele de
învățământ folosite, tipul lecției avem o imagine de ansamblu asupra diversității paletei
strategiilor educaționale prin intermediul cărora se poate interveni active și creative în
activitățile didactice1.
Totodată observăm delimitarea conceptuală a strategiei didactice față de alte
elemente importante aplicate în procesul de formare precum: metoda de predare,
procedeul metodic, tehnologia didactică și tehnica didactică (tabelul 1.):

Tabelul 2. Delimitarea conceptuală a strategiei didactice

Metoda de Procedeu Strategia Tehnica
Tehnologie didactică
predare metodic didactică didactică
- principiile și -modalități -un ansamblu de -ansamblul structurat - favorizează
metodele/instrum concrete de acțiuni și operații al metodelor, dezvoltarea
entele utilizate de exprimare a de predare – mijloacelor, al creativității,
profesori pentru a metodelor: învățare, în mod strategiilor de abilitățile de
permite învățarea -proces; deliberat organizare a procesului lucru individual.
elevilor/studențil -operațiune; structurate sau de învățământ, puse in
or. -realizare programate, aplicare in
Metode: de (conduct). orientate în interacțiunea dintre
Descriere

organizare, de Tehnici; direcția atingerii, educator si educat,

stimulare, de Practici; în aceste condiții printr-o strânsă
control. Comportament. de maximă corelație cu obiectivele
eficacitate, a pedagogice,
obiectivelor conținuturile
prestabilite”.2; transmise, formele de
=vizează procesul realizare a instruirii si
de instruire în modalitățile de
ansamblu si nu o evaluare.
secvență de
instruire.

1
Conferințele educația: quo vadis?/Studentul – viitor profesor față în față cu școala/Chișinău: Ed. ProDidactica,
2003- 92 p.
2
https://edict.ro/strategii-didactice-definitii-delimitari-conceptuale/

312
 ISSUE NO. 28/2022

Expunerea, Ex. la tema: -Învățarea prin Table Instrucțiuni

Prelegerea, Studiu Valoarea in competiție (se electronice/interactive, directe,
de caz, Învățarea timp a banilor - lucrează învățare inversată, BLENDED
bazată pe anchete, explicație, individual în tehnologii de LEARNING.
Exemple/Management financiar

Coduri QR, demonstrarea competiție, curba videoconferință pentru Cooperare

Învățarea bazată prin formule, „de la cel mai computere desktop și (proiect
pe proiecte, aplicație în slab” la „cel mai laptopuri, financiar,
Tehnologie de Excel + exemplu bun”), e-learning, prezentare
grup, .Jigsaw-uri, practic. - învățarea prin video-audio asistat elaborate în
etc. cooperare (lucru EdTech, tehnologia, cooperare)
in grup), Blockchain, gamificare,
Individualiste social Media, Programe
(fiecare pe cont STEAM etc
propriu,
individual).
În fine, menționăm că acțiunea de structurare concretă a oricărei strategii
educaționale trebuie să pornească de la factorul uman și să parcurgă toate dimensiunile
curriculum-ului, inclusiv componentul evaluării.

II. Specificul organizării procesului educațional centrat pe student în cadrul

învățământului superior

Învățarea despre managementul financiar oferă instrumente, care le permit

specialiștilor din domeniu să dobândească în procesul educațional și cel de formare
continuă, cunoștințe și competențe în vederea gestionării resurselor financiare proprii și
a celora care le încredințează.
Procesul educațional reprezintă activitatea intenționată, conștientă și organizată
de predare-învățare-evaluare, realizată într-un spațiu educațional instituționalizat, cu o
tehnologie didactică determinată, cu anumite rezultate anticipate și realizate.
Dezvoltarea societății din ultima perioadă impune o serie de provocări față de care
domeniul educației nu poate rămâne indiferent. Competențele, valorile de care au nevoie
studenții noștri pentru reușita personală și socială nu pot fi formate în întregime prin
intermediul disciplinelor fundamentale. Noua tendință în educație are obligația de a
apropia procesul educațional de fenomenele prezente și de comportamentul indivizilor și
a comunității în vederea cunoașterii și a abordării decizionale și creative. Provocările au
demonstrat faptul că accentele trebuie orientate spre conștientizare, cooperare, gândire
critică și creativă, spre adaptabilitate și interpretarea mediului de afaceri mereu în
schimbare,
Oare poate învățământul tradițional să răspundă unor asemenea deziderate?
Conținuturile curriculare ale procesului de învățământ sunt considerate
componentele acestuia prin intermediul cărora se realizează principala activitate a
procesului de învățământ învățarea.
Dezvoltarea unui curriculum nu poate fi desprinsă de schimbările și tendințele
economice și cele socio-politice. Accentul agendei actuale în domeniul învățământului
superior este focusat pe competențe și pe rezultate. Cerințele de bază față de universități

313
 ISSUE NO. 28/2022

este de a „produce” o forță de muncă calificată pentru piața muncii pe domeniile de

formare.
La baza dezvoltării curriculei la unități de curs, managementul financiar stau
competențele de care au nevoie absolvenții la programele de specialitate, definite de către
cadrul legal, entitățile de acreditare, organizațiile profesionale naționale și internaționale,
practicienii, cadrele didactice și nu în ultimul rând cerințele beneficiarilor-studenți, fie la
ciclul I licență și sau la ciclul II master la care se predă disciplina în cauză. Cu toate acestea,
lipsesc definițiile competențelor cerute de toți studenții implicați în programul de
management financiar în vederea satisfacerii cerințele profesionale pe termen lung,
precum și înțelegerea modului de dezvoltare a acestor competențe în cadrul curriculum-
ului managementului financiar.
Printre componentele procesului de învățământ enumerăm:
 Cunoștințele care reprezintă componenta ideatică, cognitivă a procesului de
învățământ exprimată prin informații sub formă de noțiuni, principii, legi,
teorii, ipoteze care se predau și se învață la o anumită disciplină de învățământ
sau pe ansamblul acestora. Cunoștințele transmise de profesor trebuie sa fie
științifice, organizate sistemic, clare, accesibile particularităților de vârstă.
 Priceperile reprezintă componenta formativ-acțională a procesului de
învățământ exprimată prin capacitatea de a aplica cunoștințele în mod
conștient, activ, participativ în condiții variate, schimbate. La didactică se pot
forma priceperile de a aplica metodele didactice de predare, de învățare, de
evaluare în mod diferențiat în funcție de situația de învățare, de subiecții
educaționali, de obiectivele propuse.
 Deprinderile sunt priceperi transformate în sisteme automatizate.
Deprinderile didactice au atât aspecte pozitive, de desfășurare cursivă,
eficientă a procesului de învățământ cât și aspecte negative care pot duce la
rigidizarea acestuia, la repetarea lui necreativă.
 Obișnuințele sunt componente formativ-acționale, de aplicare a cunoștințelor
în mod curent și frecvent ca o necesitate vitală, de obicei ca un act reflex total.
Învățarea unei meserii sau profesiuni presupune formarea unor obișnuințe
profesionale care pot fi extinse în anumite limite și în afara ei.

Tabelul 3. Componentele procesului de învățământ a cursului Management Financiar

Unitate de curs: Management Financiar
Cunoștințele cunoștințe generale despre managementul financiar, procedurile
financiare, instrumentele și formele de finanțare, cunoașterea aprofundată
a principiilor de management financiar, aplicarea și cunoașterea cadrului
legal din domeniu, aplicarea tehnicilor de analiză, prognoză și practici de
management financiar.
Priceperile raportarea financiară, analiza tendințelor pieței, prognoza financiară etc.
Deprinderile gestiunea datoriilor, economisirea banilor pentru pensii sau cheltuieli
neprevăzute, ținerea evidenței stricte a cheltuielilor, cheltuirea exagerată a
resurselor etc.
Obișnuințele raportare periodică, efectuarea plăților, negocierea etc.

314
 ISSUE NO. 28/2022

În cadrul tehnologiei didactice au fost desprinse: paradigma cadrului didactic,

paradigma studentului, învățarea ca achiziție a informației, învățarea ca multiplicare a
cunoștințelor, învățarea ca identificare a sensurilor, învățarea ca înțelegere a realității,
învățarea după concepția asimilării experienței, orientarea spre structura personalității,
caracteristica structurii și conținutului, tipul de organizare și dirijare a activității
cognitive, metoda și mijlocul de instruire, categoria celui ce învață, condițiile
modernizării și modificării sistemului tradițional, metaînvățare.
În experiment au fost antrenate 110 cadre didactice universitare (32 UST, 28
UCCM, 30 USM, 20 IȘE), s-a constatat:
- 88 (80%) din cei chestionați cunosc tehnologia didactică;
- 17 (15,5%) au indicat unele etape la elaborarea unei tehnologii didactice;
- 5 (4,5%) din cei chestionați nu cunosc care sunt etapele de elaborare a unei
tehnologii didactice.
Concluzionând, că studiile de la masterat mereu se va insista pe formarea
competențelor studentului cercetător spre proiect de cercetare individuală, spre
aplicarea competențelor studentului cercetător, cât și pe cooperarea științifică
interuniversitară.
Din perspectivele învățământul superior și adaptarea la cerințele internaționale
putem menționa necesare următoarele acțiuni:
 îmbunătățirea continuă a noii structuri a învățământului superior;
 perfecționarea/compatibilizarea conținuturilor, curricula, planurilor de
învățământ prin centrarea pe student, axarea pe finalități de studiu și
competențe;
 dezvoltarea dimensiunii sociale a învățământului superior;
 promovarea învățământului și formării continue;
 dezvoltarea în continuare a cadrului normativ ce ar contribui la angajarea
eficientă a tinerilor specialiști în câmpul muncii. Crearea unui sistem de
facilitare și integrare a absolvenților în piața muncii, orientat la necesitățile
pieței.
Rezolvarea problemei nu rezidă numai în schimbări de planuri de învățământ și
de curriculum, ci mai ales în schimbări referitoare la implementarea lor. Adaptarea lor la
sistemul de formare la distanță și la alte provocări create de factori imprevizibili. Cheia
succesului se află atât la teoreticieni cât și la practicieni și constă în proiectarea,
organizarea și realizarea unui demers didactic în, între și dincolo de orice disciplina -
abordare transdiciplinară a învățării.
Având în vedere că tinerii care sosesc pe piața muncii trebuie ca, pe lângă un
nivel corespunzător de instruire școlară, să aibă o serie de calități în ceea ce privește
comunicarea, creativitatea, autonomia și luarea deciziilor, autorii propun, printre altele,
o reconsiderare a sistemului de evaluare în cadrul examenelor, în contextul unei
dezvoltări mai ample a învățământului.

315
 ISSUE NO. 28/2022

Concluzii
Rezultatele investigației ne permit să conchidem:
 tehnologiile educaționale reprezintă un fenomen procesual complex, integrat
incluzând resurse umane și materiale, proceduri, proiectare și organizare,
precum și realizarea obiectivelor educaționale, monitorizarea și evaluarea
acestui proces;
 integrarea tehnologiilor educaționale în învățământul superior presupune o
reunire a tehnologiilor educaționale în procesul educațional respectând
cerințele de planificare, de proiectare, de realizare și de apreciere, care ar
include scopul, condițiile și rezultatele.

Bibliografie
Bîrzea C. Arta și știința educației. Idei pedagogice contemporane. București: Ed. Didactică și
Pedagogică, 1998. - 218 p.
Ciontescu M. Strategii didactice. Liceul de Informatică Stefan Odobleja, prezentare PP
Cerghit I. Metode de învățământ. București: E.D.P., 1976. - 193 p.
Cerghit I. Perfecționarea lecției în școala modernă. București: E.D.P., 1983. - 228 p.
Cristea M. Sistemul educațional și personalitatea: dimensiunea estetică. București: E.D.P., 1994. -
159 p.
Cerghit I. Metode de învățământ. București: Ed. Polirom, 2006
Filimon L. Pedagogie - fundamentarea ca știință. Bacău: Ed. Didactică li Științifică, 1996. - 259 p.
Grigore M. Scrieri de psihopedagogia grijii – eclipsa umanului în educație. Iași: Spiru Haret, 2003.
- 150 p. 1.
Iucu L. Instruirea școlară. Iași: Ed. Polirom, 200
Joița E. Didactica aplicată, Partea I. Craiova: Ed. Gh. Alexandru, 1994.
Tendințe în economia Moldovei / IEFS, nr.1(trim.1), 2011.
Secrieru A. Finanțe publice. Instrumente și mecanisme financiare de intervenție
guvernamentală. Chișinău: Ed. Epigraf, 2004. – 120 p.
Silistraru N. Vademecum în pedagogie, Chișinău: UST, 2011. - 192 p.
Stanciu M. Didactica postmodernă. Suceava: Ed. Universitatea Suceava, 2003.
Ulian G., Doga-Mîrzac M., Rotaru L. Finanțe publice. Note de curs și aplicații pentru seminar.
Chișinău: Ed. USM, 2007.- 256 p.
Vlăscianu L., Șoițu L., Gherciu D. Strategii educaționale centrate pe elev. București: Ed. Allha MDN,
2006
Vlãsceanu L., Cerghit I. Curs de pedagogie. București: 1988 - 249 p.
Conferințele educația: quo vadis?. Studentul– viitor profesor față în față cu școala. Chișinău: Ed.
ProDidactica, 2003- 92 p.

316
 ISSUE NO. 28/2022

THE INTEGRATION OF ANGLICISMS IN THE ROMANIAN LANGUAGE,

RIGHT OR WRONG?

Mihaela MUREȘAN
Assoc. Prof. PhD., Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca

Abstract: The words of English origin which make their way into the Romanian vocabulary became
integrated over time, thus being used by Romanian speakers on a daily basis. Once the anglicisms
have become part of the Romanian language, they may have variations, depending on the speakers,
who may choose to alter their form either by writing them differently, or altering their
pronounciation.

Keywords: Romanian language, mediatic language, words of English origin, anglicisms, vocabulary

Din punctul de vedere al normei lingvistice, procesul de asimilare al anglicismelor

în fondul lexical românesc este caracterizat prin două tendințe date de abordările unor
lingviști, și anume propunerea păstrării formei originale a termenului englezesc sau
adaptarea cuvântului nou intrat în sistemul limbii române.
Deși anglicismele sunt, în marea lor majoritate, termeni incomplet adaptați la
limba gazdă, prin frecventa lor utilizare de către vorbitorii români, ele se ”românizează”,
devenind cuvinte care se pliază pe regulile gramaticii limbii române și integrându-se
astfel în limbă. Există anglicisme care sunt folosite în variante diferite de către vorbitori
sau sunt întâlnite în limbajul mediatic românesc cu forme schimbătoare sau fluctuante.
Printre cauzele generatoare de dificultăți și abateri în ceea ce privește asimilarea acestor
importuri lingvistice există o cauză obiectivă: aceasta se bazează pe noutatea aparițiilor
împrumuturilor, restricționarea în unele registre ale limbii, precum în cel cult, specializat
și colocvial, distincția dintre sistemele limbii române și limbii engleze, presiunea
sistemului limbii receptoare (Stoichițoiu-Ichim, 2006, p.35).
Cauzele subiective (Stoichițoiu-Ichim, 2006, p.35) reprezintă cel mai puternic aspect din
procesul de asimilare, și sunt date de: insuficienta cunoaștere a limbii engleze sau române,
care generează greșeli de scriere sau citire prin utilizarea pleonasmelor, a contrucțiilor
sintactice incorecte, asocieri contextuale neadecvate , traduceri greșite etc.; comoditatea
sau „legea minimului efort”, care are în prim-plan snobismul lingvistic, exprimări
abreviate și trunchieri ale cuvintelor și sintagmelor, preluate din engleză fără un minim
efort de a căuta corespondentul în limba română sau de a le adapta (Stoichițoiu-Ichim,
2006, p.35).
Asimilarea completă a unui anglicism presupune ca termenul englezesc să fie
adaptat atât fonetic, cât și grafic la fondul lexical românesc, astfel încât să devină un
termen autohton, supus normelor aflate în vigoare. Există și anglicisme din limbajul
colocvial, utilizate de către vorbitori într-o formă care nu se regăsește, de regulă, în
dicționare. De pildă, blugi pentru bluejeans, bișniță pentru business, living pentru living
room etc.

317
 ISSUE NO. 28/2022

În cazul cuvântului blugi, acesta este singurul înregistrat sub această formă în
DN31, DCR22, MDN3 și DOOM24. Nu se menționează extinderea sa de sens, deși aceasta
există și este aceea de material specific: Am o geacă de blugi. Mai mult, termenul blugi
poate avea și o altă semnificație, și anume aceea de model vestimentar cu diverse culori
care diferă de cea tradițională: Mi-am luat o pereche de blugi negri.
Atât în presă, cât și în limbajul literar standard se observă modalități similare de adaptare
a unor anglicisme utilizate cu forme abreviate: termenul media, de pildă, s-a format din
segmentarea sintagmei pătrunse prin filieră englezească: mass-media. Lingvistul Gligor
Gruiță marchează importanța acestui neologism și explică pe îndelete interesul legitim
pentru adaptarea lui, cât mai naturală și mai rapidă, la sistemul limbii române (Gruiță,
2007, p.119). Deși a fost un anglicism utilizat pe scară largă, dificultatea adaptării sale a
fost, după cum arată lingvistul Gligor Gruiță, cauzată de caracteristicile elementelor care
alcătuiesc cuvântul compus. Într-o primă fază a adaptării sintagmei, ea a fost înregistrată
ca un cuvânt compus, genul neutru, numărul plural, datorită faptului că sensul este acela
de mijloace de comunicare în masă. Apoi, sintagma și-a câștigat statutul de substantiv la
genul feminin, numărul singular (Gruiță, 2007, p.120). Cu trecerea timpului, sintagma
mass-media tinde să fie redusă la termenul media. Sinonimul anglicismului media este
presă și acesta din urmă a fost utilizat în mod frecvent. După o perioadă de variație
periodică pe plan morfologic, uzul tinde spre
acceptarea în normă a noii variante, adică media.
În ceea ce privește asimilarea incompletă a anglicismelor, sunt destul de puțini
termeni de acest gen și, de regulă, specificul fonetic/grafic al cuvântului englezesc este cel
care nu permite „românizarea” lui. Aceste anglicisme complet neasimilate fac parte din
familia anglicismelor de lux, fiind destinate mai mult publicului tânăr, cunoscător al limbii
engleze. Spre exemplu, sunt utilizați frecvent termeni precum: trainee - având sensul de
persoană inclusă într-un program de pregătire profesională, job ads - pentru anunțuri de
angajare, hostess – sinonim al gazdei a unui eveniment etc. Există împrumuturi englezeşti
care, din punctul de vedere al grafiei, se scriu asemănător în ambele limbi. De exemplu,
dacă în limba engleză anumite abrevieri se scriu cu majuscule, scrierea acestora în limba
română se face tot cu ajutorul majusculelor: VIP, PR, USB, PC, PIN, IT, IBAN, DJ, OK.
Din punct de vedere fonetic, în cazul compuselor de tip alfabetic, există două
posibilităţi de rostire. Prima este rostirea de reproducere, exactă sau aproximativă a
pronunţiei englezeşti: IT/aiti/ (rom.) - IT/ aɪ’ti:/ (engl.), OK/O.K./okeǐ/ (rom.) - OK/
okay/ǝʊ’keɪ/ (engl.), iar cea de-a doua este rostirea conformă normelor ortoepice ale
limbii române: ATM/ateme/ (rom.) - ATM/eɪti:’em/ (engl.),USB /usebe/ (rom.) - USB/ju:
es’bi:/(engl.).
Numeroase cuvinte englezeşti se folosesc în titlurile articolelor din media actuală,
cu scopul de a atrage atenţia cititorilor, de a transmite un mesaj interesant și familiar.

1
Florin Marcu, Constantin Maneca, Dicționar de neologisme. Ediția a III-a, 1978, Editura Academiei, București
2
Dimitrescu, Florica, Dicționar de cuvinte recente, ediția a II-a, 1997, Editura Logos, București
3
Marcu, Florin, Marele dicționar de neologisme, 2008, Editura Saeculum, București
4
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi
morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, 2005, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic

318
 ISSUE NO. 28/2022

Însă, prin utilizarea frecventă a acestor anglicisme în titlurile și în corpul de text ale
articolelor de presă se ajunge la un abuz lingvistic, la o încărcare a normelor aflate în
vigoare, la o utilizare incorectă a unor termeni. De cele mai multe ori, din dorința de a
transmite informații numeroase în cât mai puţine cuvinte şi într-o formă aparte, astfel
încât să atragă atenţia cititorilor, jurnaliştii se exprimă prin intermediul unui limbaj forțat
și chiar artificial, încercând să pară că stăpânesc perfect toți termenii domeniului
respectiv. În cazul în care utilizarea unui anglicism este vitală, fie deoarece nu există o
traducere românească a termenului, fie pentru a sublinia importanța mesajului sau a unei
idei, jurnaliștii ar trebui să revină în corpul articolului cu explicații referitoare la acel
cuvânt utilizat, astfel încât și cei care nu sunt familiarizați cu respectivele anglicisme să
reușească să decodeze mesajul. Deși motivele jurnaliștilor de a folosi cuvinte și
împrumuturi englezești sunt numeroase (forma scurtă a termenilor și a sintagmelor,
economie de spaţiu şi timp, registru lingvistic internaţional, conotații multiple, expresii
sofisticate și în ton cu moda lingvistică, o rezonanță aparte etc.), ei ar trebui să acorde o
importanţă riguroasă redactării articolelor de presă.
Subliniez faptul că utilizarea cuvintelor, a expresiilor sau a locuţiunilor englezeşti
în publicațiile de specialitate nu ar trebui să creeze probleme şi discuții în rândul
lingviştilor, aceștia din urmă fiind cei care sesizează inadvertențele. Limbajul mediatic ar
trebui să fie unul corect, în conformitate cu norma lingvistică, deoarece jurnaliștii și
publicul țintă al trusturilor media ar trebui să dețină un limbaj specific comun.
Situația se schimbă în momentul în care sunt utilizate în exces anglicisme în
publicaţiile generaliste cu public eterogen. Fondul comun de cunoștințe nu este respectat
și acest lucru încalcă principiile elementare ale unei bune receptări a mesajului transmis.
Invazia anglicismelor în fondul lexical românesc și în limbajul mediatic aduce implicit și
procesul ”românizării” termenilor englezești, alături de constituirea romglezei ca idiom
aparte.
Lingvista Adriana Stoichițoiu-Ichim abordează și acest aspect în scrierile sale, fiind
de părere că problema românizării englezismelor și romgleza constituie o îngrijorare a
unor cercuri intelectuale românești față de avalanșa de anglicisme și americanisme ce pun
în pericol identitatea și cultura limbii receptoare (Stoichițoiu-Ichim, 2006, p.36).
Academicianul Eugen Simion abordează problema romglezei, definind-o drept „un jargon
insuportabil care tinde să se împrăștie ca râia și să prostească, să urâțească limba”
(Stoichițoiu-Ichim, 2006, p.7) , pentru că, în ultimul timp, majoritatea vorbitorilor români
aleg să amestece româna cu engleza.
Lingvistul Gligor Gruiță descrie romgleza ca fiind alcătuită din termeni specifici,
numiți ”cuvinte altoite”, cărora românii le adaugă sensuri noi, fără să țină cont de norma
lingvistică (Gruiță, 2006, p.15).
Așadar, limbajul mediatic românesc conţine multe cuvinte englezeşti, unele
folosite corect şi adaptate normelor în vigoare din limba română, altele folosite incorect.
În această eră a globalizării, a digitalizării și a ritmului alert de dezvoltare a tehnologiei,
au loc schimbări în societate, însă aceste schimbări nu ar trebui să ajungă să altereze
limba română, atâta timp cât există un corespondent potrivit pentru termenii preluați din

319
 ISSUE NO. 28/2022

limba engleză. De altfel, folosirea în exces a anglicismelor poate duce la îngreunarea

înțelegerii mesajului, la exprimări greşite, la deformarea limbii vorbite şi scrise.
În textele mediatice și în limbajul vorbitorilor români, amestecul dintre română și
engleză este unul evident. Pentru unii, romgleza este un fenomen negativ care duce la
alterarea esenței limbii, iar pentru alții este o necesitate sau chiar o modă lingvistică.

Bibliografie:
Gruiță, Gligor, 2007, Gramatica normativă. 77 de întrebări, 77 de răspunsuri, Pitești, Editura
Paralela45
Gruiță, Gligor, 2006, Moda lingvistică 2007. Norma, uzul și abuzul, Pitești, Paralela 45
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, 2006, Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, București,
Editura Universității din București

Izvoare și lucrări de referință:

DCR2 = Dimitrescu, Florica, Dicționar de cuvinte recente, ediția a II-a, 1997, Editura Logos,
București
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, 1975, Bucureşti, Editura Academiei
DN3 = Florin Marcu, Constantin Maneca, Dicționar de neologisme. Ediția a III-a, 1978, Editura
Academiei, București
DOOM2 = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, 2005,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic
MDN = Marcu, Florin, Marele dicționar de neologisme, 2008, Editura Saeculum, București

320
 ISSUE NO. 28/2022

URBAN TOPOPHOBIA/TOPOPHILIA IN POSTMODERN POETIC

DISCOURSE FROM BESSARABIA

Ludmila ŞIMANSCHI
Assoc. Prof. PhD, Moldova State University

Abstract: In this communication we have investigated the intimate poetic topographies of Chisinau
space in postmodern texts the volumes of poetry "Gallery of Thoughts" of Doina Postolachi.
Discovering interesting cases of denuded the resorts of our own youthful tatonations of urban
existence, which seems to be hostile to self-affirmation, at Doina Postolachi, we focused our analytical
approach on revealing the poetic challenges of topophobias, topophilias and tropophilias of urban
space.

Keywords: topography, topophilia, topophobia, tropophilia, geopoetics, urban space, the image of
Chișinău.

În studiul dat prezentăm rezultatele procesului de investigare a imaginii orașului

Chișinău în discursurile poetice ale Doinei Postolachi din volumul de poezie Galerie de
gânduri, urmărind spațiile de limbaj și topografiile ființei intime, topofiliile [1], topofobiile
[2] și tropofiliile [3].
Topofilia și topofobia, constructe latent mentale, definesc legătura afectivă umană
cu mediul înconjurător: legăturile emoționale și cognitive ale unei persoane cu un loc.
Legăturile emoționale cu mediul material variază foarte mult de la persoană la persoană
în intensitate, subtilitate și mod de exprimare: mediile care modelează viața au puterea
de a deveni purtători ai evenimentelor încărcate emoțional sau de a fi percepute ca
simboluri. Brian A Hoey, profesor la Departamentul de sociologie și antropologie al
Universității Marshall din SUA, consideră că „atașarea de un anumit loc (topofilia) sau
relația esențial negativă, sau cel puțin ambivalentă, între oameni și loc care poate provoca
în cele din urmă anxietate, frică și depresie (topofobia) joacă un rol esențial în construcția
identității personale” [4].
Locurile care ne marchează existența sunt explorate din perspective geopoetice
divergente: „locuirea în cercuri concentrice împrejurul unui locˮ [5] sau „privilegierea
mișcării în spațiu care se finalizează cu anihilarea sensului loculuiˮ [6]. Cercetătorul
genovez Bertrand Levy în studiul Genève, ville littéraire: de la topophobie à la topophilie
definește locul geopoetic ca centru de viață și reflecție și îl percepe ca spațiu antitetic al
injocțiunii contemporane a mobilității geografice antitetice și a mobilității ca stare de
spirit: „Literatura este un receptor formidabil al memoriei locurilor, o cutie de rezonanță
a teritoriului care poate exprima un discurs topofilic sau topofobic. Într-adevăr, dacă
literatura este capabilă să creeze un mit al unui oraș, atunci este susceptibilă să creeze și
un contra-mit geograficˮ [7, p. 136].
Explorarea contemporană a transformării relaționării umane cu spațiul în era
globalizării și a transmigraționismului a provocat extinderea conceptuală a perceperii
pozitive a spațiului și apariția unui termen nou tropofilia [3], care completează setul

321
 ISSUE NO. 28/2022

înrădăcinat, static și stabil de relații cu locul și exprimă dinamica stilului de viață,

subminând ipoteza tradițională a necesității stabilității, înrădăcinării prin recunoașterea
dorinței puternice de mobilitate, experimentare a noilor forme de existență.
În volumul Galerie de gânduri, apărut la Editura Prut Internațional în 2003, Doina
Postolachi propune o insolită incursiune în subteranele stărilor de meditare intimă,
expuse curajos spre cunoaștere prin dialogismul inerent poetic cu lectorul, în procesul
defulării lente și al denudării resorturilor propriilor tatonări tinerești ale existenței
urbane, care pare a fi ostilă autoafirmării.
În primul text poetic din seria Foișor Nord, emoțiile plecării sunt concentrate în
întreg spațiu chișinăuian, familiar, ce devine receptacol, dar și cutie de rezonanță a
zbuciumărilor sufletului răvășit și rătăcit, care abandonează traseul destinal format aici și
lasă doar amintirea sa. Transpare topologia orașului transformat într-o făptură straniu
însufleţită: „streșinile roșii de nesomn”, „mă petrece gara”, „turnul își flutură batista de
fum” [8], exprimând idiolocalitatea, adică semnificațiile unice ale locului interiorizat și
apoi stabilit ca experiență trăită la maxim, realizând imersiunea în meandrele sinelui
debusolat.
Seria lirică a consemnării plecării din oraș continuă cu al doilea text, în care se
deconspiră motivul evadării și, discursive, este schimbat intenționat registru temporal și
regimul scriptural: de la înregistrarea directă a trăirii se ajunge la rememorarea rupturii
radicale de trecut, de vechile gânduri triste, pentru a se detașa definitiv, fără posibilitate
de regret și revenire: „eu îmi voi așterne uitarea/ ca pe o limbă de pod/ și niciodată/ să
nu mă mai întorc” [8].
În lipsa ființei-personaj feminin, care a fugit din labirintul urban chișinăuian,
indiferent la căutările de sine traumatizante, obiectele-indicatori ai prezenței familiare își
asumă rolul de păstrători ai energiei locuirii: caloriferul îmblânzește rumoarea gândurilor
triste rămase, apropiindu-le și împărțind cu ele vidul singurătății, iar ghetele, resemnate,
intră în procesul așteptării îndelungate a reluării vechiului ritual de a trece la picior orașul
pe aceleași trasee, cu îngândurarea specifică purtătoarei-stăpâne.
Relevantă este analogia de atitudine identică poetică față de spațiul citadin în
discursurile poetice ale tinerilor scriitori basarabeni scrise aproape în aceeași perioadă:
„Ch-ău/ loc viran unde nu se întâmplă nimic” [9, p. 76] la Emilian Galaicu Păun și „oraș
mic și pustiu,/ în care foarte rar se mai întâmplă/ câte ceva…” [8] la Doina Postolachi. În
ambele cazuri, percepția orașului-capitală generează spaţii mentale poetice asociate unor
sentimente de timp încremenit, recluziune negativă provincială, zădărnicie sterilă, care în
niciun chip nu corespunde, nu răspunde dorinței de manifestare a vitalității debordante a
tinereții avide de schimbare ontologică.
Totuși, spațiul domestic este revizitat sporadic și, în ciuda trecerii timpului
metamorfozat în praful depus pe rafturi și a alienării prin trecere în posesia altcuiva
„bucură alți ochi” [8], durerea își ia revanșa și copleșește cu noi forțe distructive sufletul,
amintind de neșansa autoafirmării poetice de cândva: „Mă dor rândurile nescrise,/ mă dor
tristețile, cu care/ mi-am dăruit prietenii,/ mă doare singurătatea,/ să o împart/ cu
nimeni…” [8].

322
 ISSUE NO. 28/2022

Redundanța „gândului trist”, prezent în fiecare enunțare lirică, comunică faptul că

nu poate exista brusc un purgatoriu al ființei și este nevoie de o trăire intensă a plictisului
și a nerecunoașterii de talent, pentru a conștientiza maturizarea și intrarea într-o nouă
lume, cu un bagaj de frustrări depășite. Ca semn al neuitării care mai bântuie sufletul,
personajul liric cere refacerea traseului factual prin oraș, dar și revenirea în locul unde i
se poate oferi șansa să-și ia avântul din nou, după o încercare eșuată: „Dați-mi nesomnul
lui Eliade/ și biblioteca mamei – / încă o dată să trec/ pe lângă Universitatea,/ cu aripile
în reconstrucție./ Acest Icar/ promite să mai zboare…” [8]. Vechile gânduri nu mai sunt
ostile, ci reușesc să fie mesageri-povestitori între două ființe îndepărtate în spațiul urban
și chiar să reînnoade povestea de sine, pentru o mai bună autocunoaștere necesară: „Cele
mai triste gânduri ale mele/ își amintesc și-mi povestesc/ de mine…” [8].
Reîntâlnirea cu orașul e mai puțin dureroasă și, peste un timp, de acum, nu mai
este simțit același chin de gânduri rele, din contra, sunt resuscitate topofiliile: „După o
îndelungată uitare de mine,/ mi-am regăsit vechile bucurii:/ plimbările melancolice prin
parc” [8] și sunt recuperate treptat, odată cu obiectele purtătoare de energie pozitivă din
alte timpuri, și încrederea, și singurătatea benefică. Paradoxal, este simțită necesitatea de
a „readuce la viață generații de gânduri” [8] și de a remodela din ele noi rosturi.
După 12 texte, un ritm ce poate sugera încheierea-împlinire a unui ciclu temporal,
locul observării-radiografieri a stărilor existențiale este schimbat în seria a II-a, Foișor de
Miazănoapte. Discursul obține tonalitate revendicativă a unei ființe care, exuberant ca
stihiile cosmice: tunetul, ploaia, dar și ca personajele mitice, își cere dreptul la replica, la
răzbunare, a spălării propriilor urme-răni provocate de societate, dar și a recunoașterii
definitive a învingătorului care și-a confruntat propriul abis ființial: „Într-un tunet voi
veni/ într-o zi, într-un tunet” [8]. Este invocat un alt indice spațial Podul, întâlnit aleatoriu
anterior în texte, investit cu dimensiune suprasemnificantă bipolară: însoțitor în/
despărțitor de 2 lumi: ea și ceilalți, guru în cunoașterea înălțării/ căderii, dar, în mare
parte, dascăl înțelept care ajută la înțelegerea mizei existențiale: „De la el avea să învețe/
că cele mai multe se trec” [8].
În adâncă noapte, se acumulează periculos toate neplăcerile și gândurile negre în
subconștient și este invocată ploaia dezlănțuită pentru a purifica, devastator, de orice
regret și a distruge definitiv singurul reper – legătură cu trecutul – Podul, o reînființare de
sine din nou, fără vreo urmă din trecut: „chemase ploaia/ să biciuiască drumurile/ să înece
remușcările/ și să smulgă Podul”. Cele trei texte din seria dată, circumscriu starea de
insomnie din turnul de veghe, care catalizează trăirea acută a frământărilor și refularea
vocilor interioare, care vin cu un mesaj profetic.
Seria lirică a III-a Foișor Apus indică atât schimbarea locației, cât și modificarea
intenției discursive, însumând 6 emoții poetice textuale care se complinesc mozaical.
Mișcarea sufletească a iubirii se consolidează în pulsații ale bucuriei vieții: speranța
împlinirii sentimentului care ia parabolic forma copilei ce „s-a făcut mare/ și e frumoasă,/
și-ți seamănă ție” [8]; satisfacția reîntoarcerii pancosmice la bunurile patriarhale ale vieții
în comuniune naturală a firii iubitului, așteptat să revină „ca și altădată.../ Cu traista plină/
și tristă de povești”; dorința refacerii cuplului folosind energiile primare în ciuda
separării:„ ploaie m-aș face,/ să-ți ascult rugăciunile” [8]; trăirea elementară la nivelul

323
 ISSUE NO. 28/2022

senzației candorii: „ca pe două cuvinte/ sincere, le poartă atent/ ca pe două flori/ pe care,
timid,/ a venit să mi le ofere” [8]; adorarea imaginii amintite și introspectarea celuilalt
prin lirismul definirii metaforice revelatorii a sufletului iubitului: „Când se întrista, era ca
marea./ Cuvintele ajungeau la suprafață/ cu burțile albe, întoarse în sus/ ca peștii otrăviți
(adâncimile/ le cunosc numai înecații)”; participarea la ritmurile subterane ale lumii și
revelația misterului adus de „Străinul acela, în negru,/ care a intrat în oraș” [8].
Ultima serie Foișorul gândurilor rătăcitoare relevă spațializări interiorizate ale
energiilor subiective: „În barul Singurătate,/ se adună zilele și anii” și glisarea metaforică
către spaţiul euristic al diferenţei dramatice: „ciobită și murdară,/ Tinerețea mea-i o
scrumieră,/ în care timpul își scutură cenușa... ” [8]. Doina Postolachi reinvestește
metafora cu valoare cognitivă și mai ales autocognitivă, ca reacție la prozaismul
textualizant, dar și la denaturare, de-naturalizare, în cheia lirismului generaționist
douămiist care anulează teribilismul prin reintrarea subită a poeziei senzuale. Aceleași
„gânduri triste” continuă să domine scena lirică, dar dramatismul este evitat prin ludicul
gingaș, mântuitor care transpare: „Câteva gânduri triste, mi-au mai rămas,/ și iată că,
acum,/ se încălzesc la soare”; „îmi scot pe prispă tristețile,/ ca pe niște cartofi încolțiți,/ la
curățat” [8].
Metaforizarea extensivă vie, cu caracter natural, a registrului poetic redă afirmarea
unui mod personalizat de existență lirică: prin tentația configurării unei viziuni inedite
asupra lumii: „Paltonul doarme în cuier/ ca un liliac de noapte”, prin vivacitatea
descriptivă care se opune gândirii uniformizante a spațiului urban: „Troleibuzul bolnav…/
Oamenii ies din burta lui asemeni furnicilor/ din burta unui hoit de gândac”; „Copacii, ca
niște cerșetori,/ își întind cuiburile,/ ca șlepcile,/ la drum” [8]. Impulsurile autodefinitorii,
spre finalul volumului, sunt canalizate spre terapeutica benefică împotriva
problematizării existenței în topografia urbei „în acest oraș/ cu multă lume/ și tot atâtea
singurătăți”, care se restrânge la aceleași trasee, ego-geografii, construct mental subiectiv
care circumscrie revenirea triumfală: „În serile ploioase de iulie, voi reveni/ pe-aceleași
drumuri, de-altădată,/ pe care picioarele îmi răsfoiau,/ din mers, cele mai triste gânduri”
[8]. Lepădarea de „gândurile triste”, suprapersonaj liric central al acestei galerii poetice,
are loc irevocabil prin înlocuirea fericită cu altele sub imperiul iubirii, deși regretul
despărțirii mai persistă, căci au fost, totuși, parte subtilă a tinereții.
În timp ce personajele lirice ale lui Emilian Galaicu-Păun sondau „galerii de gesturi
suspendate” [10, p. 41], „galerii de goluri prin aer… pe care le populează cu iluzia de a fi…”
[10, p. 62], Doina Postolachi insuflă forță, energie discursului liric pentru a dialoga cu
propria galerie sentimentală, simbol al unei aventuri ontologice, oferind coerență
mărturisirii de sine ca remediu de confruntare a indiferenţei reci tipice spaţiilor
conflictuale urbane, dar și pentru a denuda dinamismul trăirilor explozive tinerești.
Volumul Galerie de gânduri comunică prin cele 4 serii-foișoare faptul că frica ratării și
pierderii individualității în labirintul haosului interior mistuitor, dar și al mulțimii ostile
urbane, a fost depășită și personajele lirice reușesc să identifice modalități revigorante
vitale pentru a-și regăsi identitatea și autenticitatea.

324
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliography
Bachelard, Gaston. Poetica spațiului. Piteşti: Paralela 45, 2003.
Tuan, Yi-Fu. Topophilia: A Study of Environmental Perception, Attitudes, and Values. Columbia
University Press, 1990.
Anderson, Jon; Erskinea, Kathryn. Tropophilia: A Study of People, Place and Lifestyle Travel. In:
Mobilities, 2014,Vol. 9, No. 1, pp. 130–145. http://dx.doi.org/10.1080/17450101.2012.743702
(vizitat 22.02. 2022)
A Hoey, Brian. Topophilia or Topophobia? Environment and Health in West Virginia. In: ASA
Annual Conference, Marshall University, 2015. http://works.bepress.com/brian_hoey/17/
(vizitat 22.02. 2022 ).
White, Kenneth. Le Plateau de l’Albatros. Introduction à la géopoétique., Paris: Grasset, 1994.
Balandier, Georges. Le Grand Système. Paris: Fayard, 2001, pp. 13-55.
Levy, Bertrand. Genève, ville littéraire : de la topophobie à la topophilie. In: Revue des sciences
humaines (RSH), Paris, 284, oct.-déc., 2006, pp. 135-149.
Postolachi, Doina. Galerie de gânduri. Chișinău: Prut Internațional, 2003.
Galaicu-Păun, Emilian. Arme grăitoare (antologie). Chișinău: Cartier, 2015.
Galaicu-Păun, Emilian. Gesturi. Chișinău: Cartier, 1996.

325
 ISSUE NO. 28/2022

DEVELOPING INTEGRATED SKILLS AND LANGUAGE CONTENTS

THROUGH JOSEPH CONRAD’S SHORT STORY “YOUTH”

Dimitrie Andrei BORCAN

PhD of the “Ovidius” University of Constanta

Abstract: This study is part of a class research and experiment which states that all skills are and
should be taught as integrated. Literature can and should be used as a resource for teaching
integrated skills and language contents, for its formative use (both as a means of developing
integrated skills, language contents and functions and as a cultural, intellectual moulding
instrument). This part of the study has used the short story “Youth” by Joseph Conrad as a resource
text. All the activities have been built up on the base of Conrad’s respective story.

Keywords: integrated skills, integrated language contents, language functions, communicative

activities, modernist fiction

Introduction
This study has started from the hypothesis that all the skills (listening, reading,
speaking, writing) are integrated and should be touched as such, together with integrated
language contents (grammar structures, lexis) and functions. Another hypothesis has
been that literature can and should be taught to intermediate students (B1) as a very
effective means to develop language skills and as a formative instrument, acquainting
students to the cultural aspects of language learning and instilling to them the taste for
reading fiction. The activities listed below are a few examples of the many activities based
on Conrad’s text, which have been used for the purpose.

Lesson Project Class 7 (level B1) “Youth”

Level: B1 Pre-Intermediate
Integrated Skills: listening, reading, speaking, writing
Integrated language contents: grammar, lexis
Functions: arguing, comparing/contrasting, narrating, describing
Resources: PC, handouts

Activity 1. Listening: Whole class

Listen to a paragraph from the “Youth” audiobook (LibriVox min 47:30)., Fill in the
blanks. In Conrad’s opinion, would the struggle against water and fire have been as
spectacular if the heroes had been other Europeans than the English sailors? Skills:
writing /speaking Functions: comparing, contrasting Language content: grammar:
conditionals
They had no reputation, no examples, no praise. It wasn’t a sense of duty; they all
knew well enough how to shirk, and laze, and dodge- when they had a mind to it – and
mostly they had. Was it that two pounds ten a month that sent them there? They didn’t
think their (1…….) half good enough. No; it was something in them, something inborn, and

326
 ISSUE NO. 28/2022

subtle and everlasting. I don’t say positively that the (2…..… ) of a French or a German
merchantman wouldn’t have done it, but I doubt whether it would have been done in the
(3……..) way. There was a completeness in it, something solid (4…….) a principle, and
masterful like an instinct – a disclosure of something secret – of that hidden something,
that gift, of good or evil that makes racial (5…………), that shapes the fate of nations.
(“Youth”10) ( LibriVox min. 47:30)
pay; crew; like; difference; same
Scan the text for a formula showing equality and solidarity in duty doing among
the members of the crew and expressing irony to the French Revolution’s slogan. Skills:
reading /speaking/writing. Language content: vocabulary
Of the other twelve men, eight worked while four rested. Everyone took his turn,
captain included. There was equality, and if not exactly fraternity, then a deal of good
feeling. (“Youth”8)

Activity 2 pair work: key word rephrasing

Rephrase the following sentences, using the key words
1. For me all the East is contained in that vision of my youth.
DREAM
For me all the East is contained................................................
2. It is all in that moment when I opened my young eyes on it.
LOOKED
It is all in that moment when ....................................it.
3.Only a moment; a moment of strength, of romance, of glamour, - of youth!
POWER
Only a moment..................................., of romance, of glamour, - of youth!
4. But you are here – you all had something out of life: money, love – whatever one gets
on shore
ANYTHING
But you are here – you all had something out of life: money, love –..............................
5. – and tell me, wasn’t that the best time when we were young at sea; young and had
nothing,
POOR
– and tell me, wasn’t that the best time when we were young at sea; young..................................
6. on the sea that gives nothing, except hard knocks – and sometimes a chance to feel your
strength – that only – what you all regret?
SORRY
on the sea that gives nothing, except hard knocks – and sometimes a chance to feel your
strength – that only – ....................................?
(“Youth” 15)
Skills: intensive reading for literary analysis/ writing/speaking. Functions: arguing,
comparing, contrasting, characterizing

327
 ISSUE NO. 28/2022

Activity 3 pair work: lexis

Lexis. Word derivation. Write derived words of those written in capitals in the
square brackets.
We were sitting round a mahogany table that [1............] the bottle,
REFLECT
the claret-glasses, and our faces as we leaned on our elbows. There was a [2........]
DIRECT
of companies, an [3..........], a lawyer, Marlow, and myself.... COUNT
We all [4.........] life in the merchant service. Between us there was the strong
BEGIN bond of the sea, and also the [5.........] of the craft, which no amount of
FELLOW
enthusiasm for yachting, cruising, and so on can give, since one is only the [6.......]
AMUSE
of life and the other is life itself.
Activity 4
Debate. Suggest an alternative title for the text. You can look for a quotation for an
alternative title. Skills: scanning reading, speaking. Function: creativity, summing

Activity 5 Group work: debate

Problem solving. Flooding or fire? Debate: What is more important in navigation,
speed or pollution? How are the sea and the air pollution described? Find specific terms.
Skills: reading /speaking/writing. Function: describing, arguing, discussing
environmental issues.
The smell down below was as unexpected as it was frightful. One would have
thought hundreds of paraffin had been flaring and smoking in that hole for days. [...] “We
resolved to try water, and took the hatches off. Enormous volumes of smoke, whitish,
yellowish, thick, greasy, misty, choking, ascended as high as the trucks.(“ Youth” 3)
The interstices of that mass of wreckage were full of something whitish, sluggish,
stirring- of something that was like a greasy fog. The smoke of that invisible fire was
coming up again, was trailing, like a poisonous thick mist in some valley choked with dead
wood. (“Youth” 9)

Activity 6 Pair work: simulation

Read the conversation between Marlow and the crew about the comparison
between the rats’ intelligence and the human intelligence, then try to take part in it.
Simulation: You are sailors. Talk about the possible reasons for the rats’ choosing to jump.
Debate: in Conrad’s opinion, are people wiser or dumber than rats? Why? Can you detect
elements of irony? Skills: reading /speaking Functions: arguing, debating.
Then on a fine moon night, all the rats left the ship. We had been infested with
them. They had destroyed our sails, consumed more stores than the crew, affably shared
our beds and our dangers, and now, when the ship was made seaworthy, concluded to
clear out. I called Mahon to enjoy the spectacle. Rat after rat appeared on our rail, took a
last look over his shoulder, and leaped with a hollow thud into the empty hulk. We tried

328
 ISSUE NO. 28/2022

to count them, but soon lost the tale. Mahon said: ʻWell, well! Don’t talk to me about the
intelligence of rats. They ought to have left before, when we had that narrow squeak from
foundering. There you have the proof how silly is the superstition about them. They leave
a good ship for an old rotten hulk, where there is nothing to eat, too, the fools! I don’t
believe they know what is safe or what is good for them any more than you or I.’
And after some more talk we agreed that the wisdom of rats had been grossly
overrated, being in fact no greater than that of men. (“Youth”6).

Activity 7 Group work: Problem solving

A. Problem solving. How can one make a ship tight by caulking and avoid coal
smouldering afterwards? Skills: reading /speaking/writing. Function: transactional
speaking, arguing, solving a problem.
B. Problem solving: What should the crew do when the fire breaks out aboard the
Judea? What solutions can they resort to? Skills: reading /speaking/writing. Function:
arguing, debate, problem solving.
C. Problem solving. Simulation: Talk together about solutions to save the ship from
flooding Skills: reading /speaking/writing. Functions: arguing, debating
D. Problem solving. How can one get rid of the rats infesting the ship? Skills:
reading /speaking/writing. Function: transactional speaking, arguing, solving a problem

Activity 8 Pair work: Reading

Fill in the blanks of this anecdote. Debate. How would you define Beard and his
crew’s delayed stay on the heating ship: love for the ship, madness, tiredness,
irresponsibility, wish to burn with the ship?
Skills: reading /speaking/ writing. Functions: arguing, debating
It was as bright as day. Coming up like this, the sheet of fire facing me, was a (1…….)
sight, and the heat seemed hardly bearable at first. On a settee cushion dragged out of the
cabin, Captain Beard, with his legs drawn up and one (2…….) under his head, slept with
the light playing on him. Do you know what the rest (3…....) busy about? They were sitting
on deck right aft, round an open case, eating (4…....) and cheese and drinking bottled stout.
On the background of flames twisting in fierce tongues above their heads they seemed at
home like salamanders, and looked like a band of desperate (5.......). The fire sparkled in
the whites of their eyes, gleamed on patches of white skin seen through the torn shirts.
Each had the marks as of a battle about him – bandaged heads, tied-up arms, a strip of
dirty rag round a knee- and each man had a bottle between his legs and a chunk of cheese
in his (6…...) (“Youth” 12)
arm; terrifying; bread; were; pirates; hands.

Activity 9 Group work: Reading

Find appropriate places in the text to reinsert sentences that have been separated
from the text.
It was altogether a memorable affair. It was my first voyage to the East, and my
first voyage as second mate; it was also my skipper’s first command. You’ll admit it was

329
 ISSUE NO. 28/2022

time. (1…....) He had a nut-cracker face—chin and nose trying to come together over a
sunken mouth—and it was framed in iron-grey fluffy hair, that looked like a chin strap of
cotton-wool sprinkled with coal-dust. And he had blue eyes in that old face of his, which
were amazingly like a boy’s, with that candid expression some quite common men
preserve to the end of their days by a rare internal gift of simplicity of heart and rectitude
of soul. (2…….) I had come out of a crack Australian clipper, where I had been third officer,
and he seemed to have a prejudice against crack clippers as aristocratic and high-toned.
He said to me, ‘You know, in this ship you will have to work.’ (3…….) ‘Ah, but this is
different, and you gentlemen out of them big ships... but there! I dare say you will do. Join
to-morrow.’
A. I said I had to work in every ship I had ever been in.
B. He was sixty if a day; a little man, with a broad, not very straight back,
with bowed shoulders and one leg more bandy than the other, he had that queer twisted-
about appearance you see so often in men who work in the fields.
C. What induced him to accept me was a wonder.

Activity 10 Group work

Debate. Who shall we throw overboard from the life boat?
Assignment (1 min)

Activity 11
Debate: What makes good sailors? Do the sailors of the Judea observe her “Do or
Die” motto? Buzz groups. Skills: reading, speaking. Functions: debating, arguing.

Activity 12
A. Grammar “Play devil’s advocate.” What if the sailors had not survived the flight
after the explosion of the ship? Skills: reading /speaking/writing. Function: arguing,
solving a problem Skills: reading /speaking/writing. Function: hypothesizing. Language
contents: grammar structures: conditionals
B. Grammar “Play devil’s advocate” What if the cargo of the Judea had not been
ignitable coal, but wood? Skills: reading /speaking/writing. Function: arguing, solving a
problem, hypothesizing Language content: grammar structures: conditionals
C. Grammar “Play devil’s advocate”: What if captain Beard had not made the Judea
bottle-tight and the fire and the rats’ flight had not happened? Skills: reading
/speaking/writing. Function: arguing, solving a problem, hypothesizing. Language
content: grammar structures: conditionals
D. Grammar “Play devil’s advocate” What if the Asian shore had been a
disillusionment? Skills: reading /speaking/writing. Function: arguing, hypothesizing
Language content: grammar structures: conditionals

Activity 13
Speaking. Discuss interpretations of or feelings about the text. Simulation: You are
Marlow flying in the ship explosion. Describe your actions and sensations. Describe and

330
 ISSUE NO. 28/2022

characterize the sailors. Skills: reading /speaking/writing. Functions: confessing,

describing, characterizing.
You should have seen them! Some were in rags, with black faces, like coal-heavers,
like sweeps and had bullet heads that seemed closely cropped but were in fact singed to
the skin. Others, of the watch below, awakened by being shot up from their collapsing
bunks, shivered incessantly, and kept on groaning, even as we went about our work. But
they all worked. That crew of Liverpool hard cases had in them the right stuff. It’s my
experience they always have. It is the sea that gives it – the vastness, the loneliness
surrounding their stolid souls. (“Youth”8)

Activity 14
“Witness statement.” Writing: Add the punctuation to the following text:
Next day it was my watch on deck from eight to twelve at breakfast the captain
observed its wonderful how that smell hangs about the cabin about ten the mate being on
the poop i stepped down on the main deck for a moment the carpenters bench stood abaft
the mainmast i leaned against it sucking at my pipe and the carpenter a young chap came
to talk to me he remarked i think we have done very well havent we
Key: Next day it was my watch on deck from eight to twelve. At breakfast the captain
observed, ‛It’s wonderful how that smell hangs about the cabin.’ About ten, the mate being
on the poop, I stepped down on the main deck for a moment. The carpenter’s bench stood
abaft the mainmast: I leaned against it sucking at my pipe, and the carpenter, a young chap,
came to talk to me. He remarked, ʻI think we have done very well, haven’t we?’” (“Youth” 8).

Activity 15
Reading for inference. List all the repetitions of structures used progressively.
We pumped all the four hours. We pumped all night, all day, all week, watch and
watch. She was working herself loose, and leaked badly – not enough to drown us at once,
but enough to kill us with the work at the pumps. [....] There was for us no sky, there were
for us no stars, no sun, no universe, - nothing but angry clouds and an infuriated sea. We
pumped watch and watch, for dear life; and it seemed to last for months, for years, for all
eternity, as though we had been dead and gone to a hell for sailors. We forgot the day of
the week, the name of the month, what year it was, and whether we had ever been ashore.
[...] and we turned, we turned incessantly, with the water to our waists, to our necks, over
our heads. It was all one. We had forgotten how it felt to be dry. (“Youth”4)
Skills: reading /writing /speaking. Functions: debating, arguing, describing,
contrasting
Skills: intensive reading for inference: and for identifying progressive repetition of
syntactic structures.
Activities for future classroom work and assignments

Activity 16
The students are witnesses questioned by the police about the explosion. Skills:
speaking. Function: narrating for specific information.

331
 ISSUE NO. 28/2022

e g Where were you at the time of the explosion?

What did you see?
What happened to you?
What happened to the others?
What did you talk to whom?

Activity 17
Fill in the blanks with missing words from the list. Watching the burning ship. What
trend does the passage belong to? How does fire kill the ship? Identify some figures of
speech.
Between the darkness of earth and heaven she was (1...........) fiercely upon a disc
of purple sea shot by the blood-red play of gleams; upon a disc of water glittering and
sinister. A high, clear flame, an immense and lonely flame, ascended from the (2................)
and from its summit the black smoke poured continuously at the sky. She burnt furiously,
mournfully and imposing, like a funeral pile kindled in the night, (3................) by the sea,
watched over by the stars. A magnificent (4.................) had come like grace, like a gift, like
a reward to that old ship at the end of her laborious days. The surrender of her very ghost
to the keeping of stars and sea was stirring like the sight of a glorious triumph[...] At
(5....................) she was only a charred shell, floating still (6........................) a cloud of smoke
and bearing a glowing mass of coal within. [...] As we pulled across her stern a slim dart
of (7....................) shot out viciously at us, in a great hiss of steam, and suddenly she went
down, head first, in a great hiss of steam. The unconsumed stern was the last to
(8....................); but the paint had gone, had cracked, had (9........................) off, and there
were no letters, there was no word, no stubborn device that was like her soul, to flash at
the rising (10........................) her creed and her name. (“Youth”13)
daylight; sun; surrounded; peeled; fire; death; daylight; under; ocean; hiss; sink

Activity 18
Simulation: You are in Marlow’s lifeboat approaching the Eastern shore in the dark.
List the olfactory, the auditive, the dynamic, the visual images.
We drag at the oars with aching arms, and suddenly a puff of wind, a puff faint and
tepid and laden with strange odours of blossoms, aromatic wood, comes out of the still
night – the first sigh of the East on my face. That I can never forget. It was impalpable and
enslaving, like a charm, like whispered promise of mysterious delight[...]. We were blind
with fatigue. My men dropped the oars and fell off the thwarts as if dead. I made fast to a
pile. A current rippled softly. The scented obscurity of the shore was grouped into vast
masses, a density of colossal clumps of vegetation, probably – mute and fantastic shapes.
And at their foot the semicircle of a beach gleamed faintly, like an illusion. There was no
light, not a stir, not a sound. The mysterious East faced me, perfumed like a flower, silent
like death, dark like a grave. (“Youth” 13)

332
 ISSUE NO. 28/2022

Activity 19
Discuss interpretations of or feelings about the text - Simulation: You are Marlow
flying in the ship explosion. Describe your actions and sensations. Characterize the sailors.
You should have seen them! Some were in rags, with black faces, like coal-heavers,
like sweeps and had bullet heads that seemed closely cropped but were in fact singed to
the skin. Others, of the watch below, awakened by being shot up from their collapsing
bunks, shivered
incessantly, and kept on groaning, even as we went about our work. But they all
worked. That crew of Liverpool hard cases had in them the right stuff. It’s my experience
they always have. It is the sea that gives it – the vastness, the loneliness surrounding their
stolid souls. (“Youth”8)

Activity 20
Lexis. Portray and characterize Captain Beard. Skills: writing /speaking. Functions:
arguing, characterization. Language content: vocabulary. What is the main contrast on
which this portrait is based?
The students look up in the text for words used for physical description and
describe a character physically or characterize it (e g Beard) Skills: reading
comprehension, writing. Language content: vocabulary.
Reading and debate: “Good marriages” Discuss the marital success of the Beards.
Skills: reading/speaking. “The Beards.” Role play. One student is Captain Beard, who
obtains his first command in his sixties, and is therefore deeply attached to his old leaky
ship. He is an unlucky captain, who loses his first command ship in fire. Another student
is Mrs. Beard, a loving old lady caring for Beard’s health, with a motherly attitude to young
Marlow, sewing his buttons and socks, patching his shirts. Function: impersonating
It wasn’t much, but it delayed us three weeks. At the end of that time, the captain
being engaged with his agents, I carried Mrs. Beard’s bag to the railway-station and put
her all comfy into a third-class carriage. She lowered the window to say, ‘You are a good
young man. If you see John—Captain Beard—without his muffler at night, just remind him
from me to keep his throat well wrapped up.’ ‘Certainly, Mrs. Beard,’ I said. ‘You are a good
young man; I noticed how attentive you are to John—to Captain—’ The train pulled out
suddenly; I took my cap off to the old woman: I never saw her again...

Activity 21.
Speaking. Use your imagination to place characters in a different environment e g
Marlow applies for a business job with a Chinese employer. Skill: reading, speaking (long
turn). Function: developing the students’ imagination and psychological insight.

Activity 22
Speaking. Guess what may have happened before the starting point of the story.
Skills: reading, speaking, writing. Functions: developing creativity.

333
 ISSUE NO. 28/2022

Activity 23
Speaking. Continue. The students are requested to continue the story past the
ending point. Skills: reading, speaking, writing. Functions: developing creativity. Discuss
(or rewrite) the missing last paragraph of the text; Make the ending weird; make it funny;
make it unexpected.

Activity 24
Lexis “The cargo list”: There is a goods list. The master orders them only if there
are 4 demands. Each student in a buzz group tries to persuade other three students to
request the same things as he does. (Skills: reading /speaking/writing. Function:
transactional talk, persuading Language content: vocabulary.

Activity 25
Lexis. “Guessing definitions,” finish the sentences in a way that makes the
underlined word clear. e g A master is a man who...
A mate is a man who...
A donkey-man is a man who...
An engineer is a man who....
A nostromo is a man who...
A master is a man who….
Make a list of sailing jobs, with their advantages and disadvantages. Skills:
speaking. Functions: brainstorming, arguing, debating. Language content: vocabulary.

Activity 26
Lexis Write two word lists, A (correct spelling), B (wrong spelling). Skills: writing.
Function: solving a problem of language error (spelling) Language content: vocabulary

Activity 27
Reading. In what respects do Beard and Marlow differ? Skills: reading
/speaking/writing. Function: arguing, debate, comparing, contrasting, characterizing

Activity 28
Speaking: simulation. Travel agent/ship master: One student is the voyager,
another is the travel agent/ship master. The voyager presents his requests, and the
agent/master his offers. Skills: reading /speaking/writing. Function: transactional talk on
the offer and request

Activity 29
Speaking. “The interview”; simulation. The students simulate an applicant’s
interview for a mate job in a shipping company. They may ask for repetition or
clarification. Skills: reading /speaking/writing. Function: interviewing

334
 ISSUE NO. 28/2022

Activity 30
Keep captain Beard’s logbook. Skills: writing. Functions: Familiarize the students
with the logbook/diary genre. Refer to various episodes: e g pumping out, caulking the
ship, the rats’ leaving, the smouldering, the explosion, the fire, the travel in lifeboats

Activity 31
Speaking.TV games: “20 Questions” A student has to guess something or somebody
by asking 20 questions. Skills: reading /speaking/writing. Function: solving information
gaps. Language content: vocabulary

Conclusion
Initial hypothesis:‐ language skills should be taught as integrated skills; ‐ literature
will lead to developing integrated skills, contents and functions.
The experiment fully confirmed the hypothesis.
Literature assimilation and critical analysis have led to the development of the four
skills, in an integrated manner and to the integrated grammar and lexical contents and
language functions.
Developing either group of skills (receptive or creative) develops both the other
one and the language contents and functions in a reciprocally beneficial process.

Bibliography
Works on Language Teaching Methodology
Harmer, Jeremy. The Practice of English Language Teaching, (4th edition) 2013. Print
Scrivener, Jim. Learning Teaching, London: Heinemamm, 2005. Print.
Stern, Susan L., “An Integrated Approach to Literature in ESL/EFL”, Teaching English as a Second
or Foreign Language,
Celce-Murcia, Marianne, ed., N Y: Newbury House, 2001, Web.
Ur, Penny. A Course in Language Teaching Cambridge University Press, 1996. Web.
Vizental, Adriana. Metodica predarii limbii engleze. Strategies of Teaching and Testing English as a
Foreign Language, Iasi: Polirom 2008. Print.

Works by Joseph Conrad

(1902) “Youth: A Narrative” and Two Other Stories, ed. Owen Knowles, Kingston upon Hull:
University of Hull Press, 2010. Project Gutenberg. gutenberg.org. 2016. Web.
“Youth: A Narrative” audiobook, YouTybe LibriVox

335
 ISSUE NO. 28/2022

DIGITAL RESEARCH OF INTERWAR ROMANIAN NEWSPAPERS. A CASE

STUDY

Luiza Catrinel MARINESCU

University St. Kliment Ohridsky, Sofia, Bulgaria
Institutul Limbii Române, Bucharest, Romania

Abstract: This study highlights the role of digitizing documentary sources such as newspapers and
magazines of the interwar period for interdisciplinary philological research. It points out the role of
Revista Fundațiilor Regale (The Journal of the Royal Foundations - translated title) in infusing the
essence of the European artistic ideas of the moment into the culture of the Romanian. To illustrate
this idea, the present pages aim to document the constructive influence that the presentation of
André Malraux's writings and personality had on the interwar generation in Romanian culture.
The universality of the social and political ideas of the militant intellectual André Malraux are true
lessons of the past capitalized by the collaborators of the Royal Foundations Magazine, intellectuals
with a wide horizon in Romanian culture, literature and philosophy, a country where the French
language was very popular.
The cultural debate proposed by the study of the Journal of the Royal Foundations brings to attention
the similarities and differences between the French and the Romanian intellectuals, which evolve
into centralized and centralist and mostly personalistic cultures. The Journal of the Royal
Foundations privileges the intellectual debate and consecration of the writer André Malraux in
interwar Romania, where a modern civil society was born, sufficiently informed and consciously
engaged on one side or the other.

Keywords: Revista Fundațiilor Regale, digital research, digital humanities, André Malraux, Mircea
Eliade, Mihail Sebastian, Nicolae Steinhardt, Romul Demetrescu, Felix Aderca, Iosif Igiroșianu,
Pericle Martinescu, Lucian Bădescu, Dragoș Protopopescu, Aurel Baranga, Camil Baltazar, Petru
Comarnescu.

Studiul și lectura în formă digitizată a surselor primare, a arhivelor periodicelor

românești pentru înțelegerea evoluției culturii este o preocupare a cercetării digitale, în
condițiile în care multe dintre periodicele românești din perioada interbelică au fost o
perioadă la fondul secret. Indicele acestor reviste realizat în perioada cumunistă omite o
parte din numele autorilor care apăreau la fondul secret, astfel încât realizarea unor
unelte digitale/ motoare de căutare pornind de la aceste lucrări are nevoie de
îmbunătățire, de actualizare, de sincronizare cu momentul tehnologic pe care ne-a fost
dat să îl trăim. Modalitățile diferite de digitizare a documentelor arhivate din această
categorie (unele parolate, altele nu) oferă de la caz la caz un buget de timp diferit destinat
cercetării și redactării materialelor de tip cantitativ sau calitativ.
Acest studiu evidențiază rolul digitizării surselor de documentare precum ziarele
și revistele din perioada interbelică pentru cercetarea filologică interdisciplinară. El
punctează rolul Revistei Fundațiilor Regale în infuzarea esenței ideilor artistice europene
ale momentului în cultura română. Pentru ilustrarea acestei idei, am folosit materialele
digitale dispuse pe siteul Bibliotecii Metropolitane din București, a Bibliotecii Centrale
Universitare din Cluj , a celei din Iași și a celei din București. Paginile de față urmăresc să
documenteze influența constructivă pe care prezentarea scrierilor și personalității lui
André Malraux le-au avut asupra generației interbelice din cultura română.

336
 ISSUE NO. 28/2022

Universalitatea ideilor sociale și politice ale intelectualului militant André Malraux

constituie adevărate lecții ale trecutului valorificate de colaboratorii Revistei Fundațiilor
Regale, intelectuali de calibru în cultura, literatura și filosofia românească, țară în care
limba franceză era foarte populară.
Literatura franceză, unde inspiraţia formală e mai puternică decît oriunde, şi care
a avut o poziţie dominantă în peisajul literaturii mondiale a cîștigat prin André Malraux,
un intelectual autodidact prin excelență, un scriitor aventurier în a cărui operă coexistă
interesul pentru arte, poetica ezoterismului, rafinamentul lumii asiatice îndepăratate,
pasiunea revoluționarului social militant, a luptătorului antifascist în luptă cu îngerul
războiului, a combatantului din Războiul civil din Spania.
Dezbaterea culturală propusă de studiul Revistei Fundațiilor Regale aduce în
atenție asemănările și deosebirile dintre intelectualul francez și cel român, care evoluează
în culturi centralizate și centraliste și majoritar personaliste. Revista Fundațiilor Regale
privilegiază dezbaterea intelectuală și consacrarea scriitorului André Malraux în România
interbelică, acolo unde se născuse o societate civilă modernă suficient de informată și de
angajată în mod conștient de o parte sau de cealaltă. Dezbaterea publică românească a
avut ca principală motivație admirația românilor pentru figura intelectualului André
Malraux, cu presupusul statut moral al acestuia. Fără să confunde piața publică cu ateneul
literelor și artelor, intelectualii români care vor scrie despre André Malraux vor crea o
adevărată rețea de transcendență culturală în care nostalgia a unui veac ce va urma
precum și umanismul creației artistice vor deveni întruchipări ale unei nobile aspirații.
Revista Fuadațiilor Regale a jucat un rol deosebit de important în managementul
informațiilor culturale și în transfuzia de idei realizată prin prezentarea și traducerile din
autorii cei mai importanți într-o lume în curs de globalizare și în formarea unei percepții
globale a publicului românesc asupra fenomenelor culturale din lumea occidentală, reper
al civilizației europene. Publicație lunară realizată cu suportul majestății sale regelui Carol
II al României, tipărită la Imprimeria Fundației Culturale „Principele Carol” în perioada
ianuarie 1934 - august 1945, continuată de seria nouă din septembire 1945 până în
decembrie 1947, prima serie e subintitulată „Revistă lunară de literatură, artă şi cultură
generală”, iar cea de a doua „Literatură, artă, cultură, critică generală”. Directorii acestei
publicații au fost intelectuali de calibru, precum Dumitru Caracostea în perioada 1941-
1944 și Alexandru Rossetti, în intervalul 1945-1947, iar în funcția de redactor-șef s-au
aflat Paul Zarifopol, din ianuarie până în mai 1934 și Camil Petrescu între anii 1940–1941
și 1944-1947. Redactorii revistei au fost Camil Petrescu în perioada 1934-1940, Radu
Cioculescu între 1934 și 1935, Ovidiu Papadima între anii 1941 și 1944 și Corin Grosu în
intervalul 1945-1947.
Revista era închinată în decembrie 1933 la Sinaia, de către regele Carol II memoriei
tatălui său, regele Ferdinand, făuritorul României Mari, cel pentru care „în aceste zile de
spoială culturală, numai o învățătură solidă și conștiincioasă poate să stea la temelia unui
adevărat progress cultural.” (Revista Fundațiilor Regale, I, nr. 1, 1934: 4). Ideea creării
revistei a fost aceea de a oferi o perspectivă informată asupra prioritizării informațiilor
culturale relevante din centrele europene cele mai reprezentative și mai efervescente ale
momentului: Franța, Anglia, America, Germania, Italia, Spania, Rusia.

337
 ISSUE NO. 28/2022

La această revistă au colaborat autori cu orientări ideologice diverse, care dau

imaginea plenară a spectrului cultural interbelic românesc: Alexandrescu, Matei (1906-
1979) [1], Antim, St. (1879-1943?) [4], Arghezi, Tudor (1880-1967) [5], Arion, Dinu C.
(1883-1966) [1], Bacovia, George (1881-1957) [1], Baltazar, Camil (1902-1977) [2],
Bartók, Béla (1881-1945) [1], Bassarabescu, Ioan Alecu (1870 -1952) [1], Bădescu,
Alice [1], Beu, Octavian (1893-1964) [1], Biberi, Ion (1904-1990) [1], Bogdan-Duică, G.
(Gheorghe) (1866-1934) [1], Boitoş, Olimpiu (1903-1954) [1], Botta, Dan (1907-
1958) [1], Brădescu, Barbu [2], Brăiloiu, Constantin (1893-1958) [2], Brătescu-Voineşti,
I. Al. (Ioan Al.) (1868-1946) [2], Brezianu, Barbu (1909-2008) [3], Bucuţa, Emanoil (1887-
1946), editor [3], Budu, Ioan [4], Busuioceanu, Alexandru (1896-1961) [2], Cantacuzino,
G.M. (George Matei) (1899-1960) [10], Cantacuzino, Ion I. (1908-1975) [3], Carol II, rege
al României (1893-1953) [1], Chinezu, Ion (1894-1966) [2], Christodorescu, Gh. [1],
Cioculescu, Radu (1901-1961) [2], Cioculescu, Șerban (1902-1988) [20], Ciomac, Emanoil
(1890-1962) [3], Ciorănescu, Alexandru (1911-1999) [2], Codreanu, Mihai (1876-
1957) [1], Comarnescu, Petru (1905-1970) [10], Condiescu, N. M. (Nicolae Matei) (1880-
1939) [2], Cotruș, Aron (1891-1961) [1], Cristian, V. [1], Crutzescu, Radu (1892-1947),
editor [1], Culme, Sorin [1], Damian, Mircea (1899-1948) [1], Dan, Sergiu (1903-
1976) [3], Davidescu, N. (Nicolae) (1886/1887-1954) [2], Demetrescu, Eugen [1],
Demetrius, Lucia (1910-1992) [1], Dima, F. [1], Dobridor, Ilariu (1908-1968) [1], Eftimiu,
Victor (1889-1972) [1], Eliade, Mircea (1907-1986) [4], Făcăoaru, Iordache [1], Filitti,
Ioan C. (1879-1945), prefaţator [1], Florescu, George D. (1893-1976) [1], Florian, Mircea
(1888-1960) [2], Fundăţeanu, Preda C. [1], Furtună, Horia (1888-1952) [2], Galaction,
Gala (1879-1961) [19], Galaction, Gala (1879-1961), editor [4], Gane, C. (Constantin)
(1885-1962) [1], Georgescu, Radu [11], Georgescu, Valentin Al. (1908-1995) [1],
Gheorghiu, Virgil (1903-1977) [1], Gherea, Ioan D. (1895-1978) [1], Giurgiuca, Emil
(1906-1992) [1], Godeanu, Victor (1898-1975) [2], Goga, Octavian (1881-1938) [1],
Gorovei, Artur (1864-1951) [2], Graur, Al. (Alexandru) (1900-1988) [1], Gregorian,
George (1886-1962) [2], Gulian, Emil (1907-1942) [1], Gusti, Dimitrie (1880-1955) [1],
Gyr, Radu (1905-1975) [1], Herseni, Traian (1907-1980) [3], Heyeck, Melania [1], Hillard,
Richard [10], Hillard, Victor (1902-?) [1], Hodoș, Alexandru (1893-1967) [2], Holban,
Anton (1902-1937) [1], Igiroșianu, Iosif (1905-?) [4], Iorga, Nicolae (1871-1940) [5],
Ivănescu, Ion [1], Jianu, Ionel (1905-1993) [2], Kiriţescu, Constantin (1876-1965) [1],
Lahovary, Alexandru Emanuel (Emanoil) (1855-1950) [1], Lahovary, H. E. Nicolae (1887-
1972) [1], Lambrino, Aurel (1911-1978) [1], Lăcusteanu, Grigore (1813-1883) [7],
Lemaître, Jules (1853-1914) [1], Lemnaru, Oscar (1907-1968) [2], Lesnea, George (1902-
1979) [1], Lianu, Teofil (1908-1997) [1], Lieblich, Sandu (1901-1971) [1], Luther, Martin
(1483-1546) [1], Macovei, Gheorghe (1880-1969) [1], Magheru, George (1892-1952) [1],
Maniu, Adrian (1891-1968) [3], Manoilescu, Mihail (1891-1950) [1], Mantu, Lucia (1888-
1971) [1], Marcu, Alexandru (1894-1955) [4], Marcu, Valeriu (1899-1942) [1],
Martinescu, Pericle (1911-2005) [2], Menicovici, Manuel [1], Mironescu, Alexandru
(1903-1973) [5], Moşandrei, Mihai (1896-1994) [1], Movilă, Sanda (1900-1970) [1],
Muşatescu, Tudor (1903-1970) [1], Negulescu, P.P. (Petre P.) (1872-1951) [4], Nemoianu,
Petre (1889-1951) [1], Niculescu, Constantin I. [1], Noica, Constantin (1909-1987) [7],

338
 ISSUE NO. 28/2022

Ortega y Gasset, José (1883-1955) [1], Papilian, Victor (1888-1956) [1], Papu, Edgar
(1908-1993) [1], Patrulius, Radu (1885 – 1953) [1], Patrulius, Radu (1885-
1953) [2],Pâclișanu, Zenobie (Zenovie) (1886-1958) [9], Peter, Iulian M. [3], Petraşincu,
Dan (1910-1997) [2], Petrescu, Camil (1894-1957) [10], Petrescu, Nicolae (1886-
1954) [2], Petrovici, Ion (1882-1972) [1], Pillat, Ion (1891-1945) [2], Pop Marțian, A.
(1897-1969) [1], Popa, Grigore (1910-1994) [2], Popescu, Victor N. [4], Posescu,
Alexandru (1903-1990) [2], Pușcariu, Sextil (1877-1948) [2], Radu, Vasile (1887-
1940) [1], Radu, Vasile (1887-1940), editor [4], Râşcanu, Theodor (1888-1952) [1],
Răcăciuni, Isaiia (1900-1976) [1], Rădulescu, Marta D. (1912-1959) [1], Rădulescu-
Motru, Constantin (1868-1957) [6], Riegler, Emil (Dinu) (1898-?) [5], Rilke, Rainer Maria
(1875-1926) [1], Robot, Al. (1916-1941) [1], Roda, Silviu (1916-1939) [1], Romanescu,
N. [1], Rosetti, Al. (Alexandru) (1895-1990) [5], Sadoveanu, Ion Marin (1893-1964),
traducător [1], Sanin, S., traducător [1], Sân-Giorgiu, Ion (1892-1950) [4], Sebastian,
Mihail (1907-1945) [7], Simenschy, Th. (Theofil) (1892-1968) [1], Simionescu, Ion Th.
(1873-1944) [2], Soare, Soare Z. (1894 –1944) [2], Sofronie, George (1901-1961) [5],
Sperantia, Eugeniu (1888-1972) [3], Stahl, Henri H. (1901-1991) [1], Stamatu, Horia
(1912-1989) [1], Sterian, Paul (1904-1984) [1], Stoe, Victor (1906-?) [1], Stolnicu, Simion
(1905-1966) [1], Streinu, Vladimir (1902-1970) [6], Streinul, Mircea (1910-1945) [1],
Stroe, George [13], Struțeanu, Scarlat (1891-1947) [2], Suchianu, D.I. (Dumitru I.) (1895-
1985) [6], Şerbu, Ieronim (1911-1972) [3], Tavernier, C., traducător [1], Teleajen, Sandu
(1893-1963) [1], Tell, Alexandru-Christian (1880-1939) [1], Teodoreanu, Al. O.
(Alexandru Osvald) (1894-1964) [5], Teodoreanu, Al. O. (Alexandru Osvald) (1894-
1964), traducător [1], Teodorescu-Braniște, Tudor (1899-1969) [1], Theodorescu,
Cicerone (1908-1974) [2], Topîrceanu, George (1886-1937) [1], Tudor, Andrei [1],
Vâlcovici, Victor (1885-1970) [2], Vianu, Alexandru (1903-1936) [1], Wagner,
Heinrich [1], Zambaccian, Krikor H. (1889-1962) [5], Zamfirescu, George Mihail (1898-
1939) [4] și Zarifopol, Paul (1874-1934) [5].
Prezenta listă a colaboratorilor este însoțită de câte o precizare numerică inclusă
între paranteze pătrate, care ilustrează numărul articolelor publicate în cuprinsul Revistei
Fundațiilor Regale. Biblioteca Centrală Universitară Mihai Eminescu din Iași a realizat
indicele acestei reviste disponibil on-line: Revista Fundațiilor Regale (bcu-iasi.ro) Din
acest indice on-line al Revistei Fundațiilor Regaleconsultat de mine la data de 22 02 2022
lipsesc contribuțiile lui Nicolae Steinhardt care semnează N. St., Nicolae Moraru, Nicolae
Săvulescu, Pericle Martinescu.
O lucrare anterioară intitulată Revista Fundațiilor Regale: indice bibliographic
adnotat/ lucrare elaborată de Rodica Calcan și Horia Florian Popescu; coordinator Anca
Podgoreanu; colaboratori Veronica Tănăsescu, Nicoleta Suceveanu, Georgeta Dragoman
și Georgeta Stoia a fost publicată de către Biblioteca Centrală Universitară din București,
în 1995.
Prin selectarea celor mai importante nume, date, surse și distribuirea acestor
informații structurate, procesate și prelucrate către diferitele tipuri de public din
România interbelică revista a reușit închegarea unui nucleu de colaboratori valoroși,
specializați și cu afinități în anumite orizonturi culturale care și-au format un public

339
 ISSUE NO. 28/2022

interesat de aceste informații artistice cu spectru larg. În lumea interbelică românească

publicarea studiilor culturale și literare a fost un factor de coagulare a opiniilor în vectori
de influență și de cunoaștere a efervescemței culturale a unei Europe vreme de mai bine
de un deceniu, în perioada 1933-1947. Un scriitor ca de exemplu André Malraux și
modalitatea în care este reflectată activitatea sa în paginile Revistei Fundațiilor Regale de-
a lungul celor 13 ani de apariție - perioadă ce face conjuncția dintre două regimuri și
străbate întortocheatul labirint al celui de al Doilea Război Mondial fără posibilitatea
eliberării țării din gulagul comunist - este fără îndoială un model reprezentativ pentru
evidențierea politicii editoriale și a celei cultural-ideologice.
Perioada interbelică în spațiul românesc era din punct de vedere ale etapelor
globalizării un teritoriu profan, în care între planul inițiatic și cel istoric, planul
comunicării mediatice- culturale juca rolul de familiarizare, de adaptare, de inițiere
treptată. Artizanii puterii planetare au gândit încă din era Iluministă un scenariu al
globalizării puterii, ceea ce s-a petrecut și încă se pterece în zilele noastre, scenariu care
se ordonează în funcție de niște predicate derulate pe parcursul generațiilor pe mai multe
planuri într-o sintaxă globală coerentă. Prima etapă fusese reprezentată de Primul Război
Mondial și de schimbarea de paradigmă: de la cetățeanul imperial la cetățeanul global, de
la mentalitatea locală imperială la mentalitatea globală. Aceasta e fost cea dintâi
transformare a cetățeanului care gândea global dar local, ca cetățean al unui imperiu nu
ca cetățean al plantei. După prăbușirea imperiilor, odată cu apariția paradigmei
națiunilor, Principatele ce aparțineau unor imperii se regrupează național. Cetățenii au
acționat unitar la sfârșitul Primului Război Mondial, indiferent de ce ideal politic, ce
paradigmă politică sau ideatică, ce format cultural, indiferent din ce angrenaj de gândire
făceau parte (orientarea tradiționalistă sau netradițională, cea progresistă sau
tradiționalistă, indiferent dacă erau atei, creștini, sau dacă era spiritualizați sau
fundamental agnostici).
Paradigma națiunilor fusese cea care deschisese primul capitol al globalizării.
Efervescența acestor evenimente are loc pentru a doua oară după doar trei decenii cam în
aceeași zonă geografică, cea balcanică, de inspirație ortodoxă, zonă incriminată cu
ferocitate și dispreț de lucrările lui corifeilor comunismului și considerată ca atare de
către boșevici. Clasicii ideologiei bolșevice europene au considerat că ceea ce a întârziat
planul de globalizare a fost tocmai această spiritualitate de factură ortodoxă, pe care ei au
considerat-o misticism care s-a opus acestei uniformizări globale. Așa se și explică faptul
că în perioada bolșevică martirii gulagului românesc erau prin formația lor culturală în
special teologi. Revista Fundațiilor Regale, prin colaboratorii săi valoroși dezice această
teză, ea devenind un factor de coagulare al ideilor novatoare.
În această primă perioadă a globalizării europene, Revista Fundațiilor Regale
surprinde instantanee radiografice ale acestei voințe ambițioase a Franței, Angliei și
Germaniei de a deveni vectori culturali europeni. În acest context un scriitor reprezentativ
precum André Malraux devine un predicat cultural, adică un scriitor ale cărui acțiuni,
fapte, creații, atitudini, replici, indică ce se spune despre subiectul de actualitate culturală
pe care el îl reprezintă prin implicarea sa și forța lui creatoare. El este promovat în primul
rând de presa din Franța care îl transformă în imagine reprezentativă prin magnitudinea

340
 ISSUE NO. 28/2022

creației sale și mai ales prin direcția sau orientarea sa. Când în
1933 câștigase premiul Goncour cu La Condition Humaine, numele
lui André Malraux împreună cu imaginea sa apar și în ziarele
românești. Ilustrațiunea română, nr. 5, an VI, îi publică miercuri
24 ianuarie 1934 la pagina 19 imaginea cu explicația aferentă.
În același an, Romul Demetrescu publică o recenzie André
Malraux, La condition humaine, Ed. N. R F. Gallimard, Paris, 1933 în
revista Abecedar, îngrijit de Teodor Murăşanu, Emil Giurgiuca,
George Boldea, Grigore Popa, Pavel Dan, Mihail Beninuc în Revista
Fundațiilor Regale an I, 1 februarie 1934, nr. 41-44, p. 14-16.
Autorul scoate în evidență originalitatea creației autorului
francez, care într-un cadru exotic descrie „revoluția sovietică din Shanghai”. Pentru el
Condiția umană e „o carte rară, sugestivă și captivantă”. (Demetrescu, 1934: 16)
Considerat un mare scriitor prin geniul evocării unui moment cheie al istoriei
contemporane, autorul recenziei extrage o mulțime de citate ideologice care îndeamnă la
meditația asupra sensului vieții: „Trăim noi pentru noi? Noi nu suntem nimic. Trăim
pentru stat în prezent, pentru ordinea morților de-a lungul veacurilor”. „A recunoaște
libertatea altuia, înseamnă a-i da dreptate împotriva propriei sale suferințe.” „Nu, oamenii
nu există, pentru că e de ajuns un costum de a scăpa de sine însuși, pentru a găsi o altă
viață în ochii altora.” „Nu există demnitate ce nu se întemeiază pe durere.” „În definitiv ce
e această condiție umană? E foarte rar ca un om să poată să suporte, cum aș zice- exclamă
unul dintre personajele romanului, bătrânul profesor Gisors- condiția umană. Motivele
pentru care oamenii primesc să fie uciși, în afară de interes tind mai mult sau mai puțin
confuz să îndreptățească această condiție, întemeindu-o pe demnitate: creștinismul
pentru sclav, națiunea pentru cetățean, comunismul pentru lucrător....Ceea ce-i
ademenește în acest loc nu-i puterea reală, e iluzia bunului plac. Puterea regelui e
guvernare, nu-i așa?” (Demetrescu, 1934: 15).
Alți autori, precum Felix Aderca (Artă și revoluție, în Adevărul, an 44 nr 14532,
sâmbătă 16 mai 1931, p. I, II) au punctat diferențele de opinie ale evaluărilor critice
realizate de Leon Troțki, un revoluționar sovietic refugiat în occident, asupra romanului
premiat. Considerat de acesta „o relatarea romanțată a sîngeroasei revoluțiii chineze de
către un autor francez” sau chiar „un roman de afirmații”, romancierul se apără: „Făcând
personagiilor mele onoarea de a le socoti simboluri, Troțky le
scoate din durată, apărarea mea constând în a le vârâ la loc.”
(Aderca, 1931: II)
În 1934 scriitorul mehedințean Iosif Igiroșianu,
apropiat prieten al lui Charles de Gaulle, al lui Paul Claudel,
membru al corpului diplomatic condus de Nicolae Titulescu la
Geneva, Paris, Madrid, Sofia, Varşovia îl audce în atenția
publicului pe André Malraux (Cronici franceze în Revista
Fundațiilor Regale, Editată de Fundația pentru Literatură și Artă
„Regele Carol al II-lea” an I, nr. 2, februarie 1934, București, Imprimeria Fundației
Culturale Principele Carol, p. 415). Singurătăți și însingurați este titlul generic al pulsului

341
 ISSUE NO. 28/2022

cultural francez. Autorul francez este prezentat în contextul investigației unei mari
reviste literare din epocă, care se întreba dacă există cumva o neliniște a lumii
contemporane și dacă fiecare generație de scriitori are propriile sale neliniști. Opera lui
Malraux apare ca un răspuns „de a mai găsi o explicație și o justificare faptului simplu și
absurd de a trăi.” (Igiroșianu, 1934: 417) „La Condition Humaine este un fel de simfonie a
neantului și a disperării. O simfonie care, departe de a fi o seamă de tânguiri minore, este
ursită din încordarea aceea virilă și sobră a nervilor oricărui om, căruia totul i-a devenit
egal și la care nu mai vorbește decât instinctul unei demnități acerbe, straniu născute
tocmai din indiferența totală pentru rost. ” (Igiroșianu, 1934: 417) Bun cunoscător al
limbii franceze, Iosif Igiroșianu aprecia „ritmul și limba fermecătoare și fericit îmbinate”
(Igiroșianu, 1934: 418) considerând că de la premierea lui Proust este prima oară când
Academia Gouncourt a avut, în alegerea ei, mâna într-adevăr fericită.” (Igiroșianu, 1934:
418) În articolul în care îl prezintă elogios pe Malraux autorul român nu ezită să scrie și
despre o lucrare de istoria științei franceze în secolul al XX-lea publicată de o prestigioasă
editură Denoel et Steele, a marele profesor și matematician clujean Petre Sergescu.
Prietenia dintre Iosif Igiroșianu şi Paul Claudel se consolidase, prin Marya Kasterska-
Sergescu, soţia marelui matematician Petre Sergescu autorul lucrării Gândirea
matematică.
Un articol din numărul următor al lui Iosif Igiroșianu, (Vitrina Vieței și librăriei
franceze, Revista Fundațiilor Regale, Editată de Fundația pentru Literatură și Artă „Regele
Carol al II-lea” București, Imprimeria Fundației Culturale Principele Carol an I nr 3, 1
martie 1934, p.687-694) schițează profilul iconografic al lui Henry de Montherlant în
paralel cu cel al eroilor lui Malraux, obsedați de sentimentul de singurătate” (Igiroșiamu,
1934a: 688), sub forma unui dans în fața oglinzilor meșteșugit îmbinate ale vitrinelor din
metropola franceză.
Scriitor antifascist, care se aliase cu mulți confrați ai săi pentru Apărarea culturii,
(Adevărul an 49 nr. 15796, joi 18 iulie 1935, p2) André Malraux va fi promovat în special
de presa antifascistă de stânga cu prilejul Congresului scriitorilor la care numele său apare
alături de cel al lui Heinrich Mann, Julien Benda, André Gide, Henry Barbusse, Aldoux
Huxley, Forster, Karin Michaélis, Jean Cassou, Ilya Ehrenburg și Alexei Tolstoi. Congresul
acesta de la Paris din 23 decembrie 1935 a militat pentru susținerea liderului Partidului
Comunist German Ernst Thaelmann și a altor deținuți politici comuniști.
Mihail Sebastian îi dedică lui Malraux un articol amplu: Notă la un roman proletar,
(Revista Fundațiilor Regale, an III, nr. 3, 1 martie 1936, p. 679) încadrându-l în schimbarea
de culoare și de orizont intelectual pe care orice scriitor care provine dintr-un alt mediu
decât cel al literaților îl aduce, ca element de noutate și interes pentru regenerarea
interesului pentru roman. „Când o sută de literați scriu cu aceeași sintaxă, cu aceeași
psihologie, cu aceeași cunoștiință despre viață este fatal ca izvoarele de crație să se
atrofieze. Debutul unui scriitor care nu e literat și pe care un accident sau o vocație îl rupe
din cu totul alt mediu pentru a-l dărui literaturii, echivalează atunci cu o adevărată infuzie
de sânge nou” (Sebastian, 1936: 680). Mihail Sebastian laudă eforturile de înnoire ale
literaturii franceze prin selecția de romane realizată de Academia Goncourt care toate,
prin exotismul lor deschid literaturii noi perspective neexplorate până atunci. Nu numai

342
 ISSUE NO. 28/2022

că perspectiva geografică nu este cea care definește noutatea acestui fel de roman, dar
„există grade de latitudine și de longitudine psihologică sau sociale tot atât de bogate sau
necunoscute ca și cele geografice și care pot fi atinse prin schimbare de punct de vedere.”
(Sebastian, 1936: 681, 682). Autorul se referă în continuare la faptul că „literatura ne-a
obosit prea mult de lucrurile făcute, în care simți artificiul, culisele, formula și eprubeta,
pentru ca să nu dorim și să nu așteptăm o operă eliberată de orice tehnică, de orice
virtuozitate, de orice dibăcie.” (Sebastian, 1936: 683). Scriitorul român se referă la un
experiment realizat de o editură precum cultura Națională, care publicase Hotel Maidan,
romanul lui Stoian Gh. Tudor, un grădinar prin formația meseriei sale, care intrase în
literatură prin portalul romanului. Puterea de a simți cu acuitate lucrurile simple este
adevărata cale a înnoirii literaturii din perspectiva lui Mihai Sebastian, iar miracolul pe
care scriitorii mari cu adevărat îl înfăptuiesc atunci când scrisul lor apare este acela că „e
un miros de pădure în scrisul lor” (Sebastian, 1936: 683).
Petru Comarnescu prevăzuse Schimbarea la față a literaturii mondiale. (Revista
Fundațiilor Regale, an III, nr. 1, 1 ianuarie 1936, p. 225-229) El evidențiază pe de o parte
mărirea producțiilor editoriale din țările occidentale, diversele sondaje de opinie
referitoare la preferințele cititorilor, scăderea nivelului calitativ al literaturii publicate cu
preferința pentru publicațiile mediocre și atrage atenția asupra diversității de opinii
asupra celor care își aștern pe hârtie gândurile. După părerea autorului, singura trăsătură
comună a scriitorilor acestui veac din întreaga lume este nevoia acută de cunoaștere. El
apreciază deosebit de mult lucrările care aduc informații despre lumile necunoscute
europenilor și, alături de Pearl Buck, apare și numele lui André Malraux a cărui lucrare,
Condiția umană „interesează deopotrivă și prin forța ei epică și prin conținutul-
cunoaștere a Chinei” (Comarnescu, 1936: 228).
Pericle Martinescu contribuie la analiza operei lui Malraux prin articolul Henry
Montherland sau ultima feerie publicat în Revista Fundațiilor Regale, an III, nr 4, 1 aprilie
1936, p. 197-209. Referindu-se la criza prin care literatura trecea în momentul în care își
redacta articolul, autorul român considera că Malraux este personalitatea momentului, un
exemplu de scriitor excepțional.
„Scriitorul mare de azi e o personalitate, poate cea mai splendidă personalitate
umană, în care toți ceilalți oameni pot găsi un model și un ideal, dar nu o rămășiță socială.
El insuși, conștient de această calitate personală și conștient de rostul și rolul pe care-l are
viața lui în susținerea operei sale, nu caută niciodată să se înstrăineze de viață, sau să-și
falsifice impulsiunile și sentimentele, ci, dimpotrivă, tinde tot mai mult să se confunde cu ea,
spre a se realiza mai bine pe sine însuși. Exemple strălucite în această privință le avem la
scriitorii de azi, în Henry de Montherlant, în Malraux, ca și atâția alții. Montherlant,
hipnotizat de propriul său corp, pe care-l exaltă în fiecare din cele mai frumoase cărți ale
sale, exclama odată: «Soyez beni, Nature, qui m'avez donne un corps dont j' ai pu abuser
sans mall», găsind în exuberanța corpului său una din cele mai mari bucurii ale tinereții lui
și confirmând astăzi, după zece ani, încrederea oarbă în el însuși : «Je n'ai que l'idee que je
me fail de moi pour me soutenir sur les mers du néant». Malraux însuși, a cărui splendidă
aventură e destul de cunoscută, afirma același lucru, din punct de vedere al teoreticianului
însă, atunci când spunea (în La tentation de l'Occident) că omul într-adevăr mare nu este
nici artistul, nici scriitorul, ci acela care știe să ducă civilizația epocei lui până la cea mai
înaltă tensiune a ei. L. F.-Céline, apoi, prin viața și opera lui, nu spune același lucru? (...)

343
 ISSUE NO. 28/2022

Autorul ei a reușit să exprime într'o formulă cât se poate de lapidară, toata

tragedia interioară trăită de oamenii de azi, într'o epocă pe cât de dificilă, pe atât de
complexă, de ciudată și, totuși, clară. «L'âme dit: service, et l'intelligence com- plete: inutile.»
Aceasta este formula. Un epigraf pentru o carte, pentru o viață, pentru o generație întreagă.
A reuși să învingi acest paradox ce plutește în aerul pe care-l respirăm cu toții, înseamnă a
realiza feeria. Ultima feerie a sufletului omenesc. Henry de Montherlant a încercat lucrul
acesta. E în contradicție cu epoca și generația lui, dar nu e în contradicție cu el însuși. Ceea
ce constitue esența adevăratei feerii.”

Mircea Eliade în Efemeride orientale , (Revista Fundațiilor Regale Revista lunară

de literatură, artă și cultură generală, Comitetul de direcție: I. Al. Bratescu-Voinesti, 0.
Goga, D. Gusti, E. Racoviță, C. Rădulescu-Motru, I. Simionescu, Redactor șef: Paul Zarifopol
(i.I I.V.I934), Redactori: Camil Petrescu, Radu Cioculescu, anul IV nr 8 august 1937, p. 417-
423) aduce în atenția opiniei publice opera lui Malraux în contextul în care mitologia
comparată devenise un domeniu de cunoaștere și de îmbogățire a perspectivelor
culturale asupra zonelor îndepărtate așa-zis exotice. El subliniază importanța
perspectivelor scriitorului și a formației sale științifice, cărți valoroase care se referă la
China, așa cum sunt cele scrise de André Malraux, de doctorul J.J. Matignon și de Pearl
Buck:
„Dr. J. J. Matignon, care a locuit zece ani in China, pe la sfârșitul veacului trecut, a publicat
chiar în timpul revoltei boxerilor La Chine hermétique. Superstitions, Crime et Misére. Cartea a
avut un mare succes, și, după ce s'au epuizat patru ediții prin 1900, a fost retipărită în 1928
și acum apare într'o noua și elegantă ediție la Librairie Orientaliste Paul Geuthner (XX + 400
pag. in quarto mic, + 40 planșe, 8o fr.). În anii din urmă, China este iarăși la «modă». Nu numai
sângeroasele revoluții sociale atrag privirile occidentalilor asupra acestui imperiu
desnădăjduit, care încearcă să-și conjure destinul istoric, imitând sau detestând exemplul
Japoniei. «Sufletul» poporului chinez începe să intereseze pe europeni; și aceasta datorită în
bună parte operii a doi scriitori, André Malraux și Pearl Buck. Nu e de loc exagerată afirmația
că Malraux și Pearl Buck au făcut pentru cunoașterea concretă a sufletului chinez mai mult
decât o întreagă bibliotecă etnografică sau filosofică. Cartea doctorului Matignon, deși scrisă
acum patru decenii (e drept, a fost revizuită în 1927), zugrăvește acea Chină eternă a
superstiției și mizeriei, pe care o simțim prezentă în orice descriere de călătorie. Norocul
autorului, și marele merit al cărții, este cd Matignon a văzut China prin ochii medicului. Medic
al palatului, dar, în același timp, «doctorul săracilor» din Peking. Se găsesc în La Chine
hermétique amănunte revelante asupra: diagnosticului intra-uterin al foetusului, sinuciderii,
auto-cremațiunii preoților buddhisti, eunucilor Palatului Imperial din Peking, picioarelor
mutilate ale femeilor, asupra infanticidului și avorturilor, asupra sodomiei, cerșetoriei,
cultului morților, isteriei Boxerilor, etc. Nu este un tratat știintific, dar nu este nici cartea de
călătorie a inevitabilului observator în China. Sunt paginile unui medic; lucid, uneori crud,
fără nici o superstiție, fără nici o simpatie față de mit și mistică, paginile unui francez erudit,
care a putut pătrunde în toate gineceele imperiale și a lucrat, în același timp, în nenumarate
lazarete manciuriene și aziluri sociale. 0 imensă experiență omenească, pe care nici caritatea,
nici cinismul nu o poate adultera. Cine vrea să cunoască China «așa cum e», adică, așa cum
pare unui medic fără nici o aderență cu spiritualitatea, poate să ia cu incredere în mână cartea
doctorului Matignon. Autorul n'a vrut să pătrundă nici filosofia chineză, nu l-au interesat nici
«tainele pagodelor», nici cărțile mistice, nici arta chineză. El a observat pur si simplu spitalul,
casa, strada, satul. Mai departe n'a vrut sä meargă. Dar acest infern viu pe care l-a pătruns
zece ani la rând, în condiții optime pentru un observator, este prezentat întreg în această carte

344
 ISSUE NO. 28/2022

tragică, obsedantă, deprimantă. Sociologul, psihologul, eticianul, omul de cultură în general,

poate folosi La Chine hermétique ca o mină bogată de documente umane asupra celei mai
stranii societăți omenești de astăzi.” (Eliade, 1937:423)
Numele lui André Malraux este prezent și în articolul lui Dragoș Protopopescu,
Cronici engleze: criza romanului și alte crize, în Revista Fundațiilor Regale (Revistă lunară
de literatură, artă și cultură generală, An IV, 1 martie 1937, nr 3, p. 683). După părerea
anglistului român, „englezii, nici în vremuri de mari temperaturi literare nu s-au agitat
ideologic.” (Protopopescu, 1937: 683) El îl citează pe Emil Cioran cu Schimbarea la față a
României pentru a își întări ideea că, în principiu, și cultura engleză și cea germană sunt
„un șir nesfârșit de anti-” (Protopopescu, 1937: 684). Autorul român al eseului aduce în
atenția publicului său lucrarea lui David Gascoyne, autor englez preocupat de istoria
suprarealismului francez și pe Milton Stransburg, autorul lucrării French Novelist Today,
care „în 14 pătrunzătoare eseuri prezintă publicului mare englez noul roman francez,
evoluat de la ceea ce dânsul numește «eroul Gidian» la virtuozitățile galice ale lui
Giraudoux și virilitatea lui MacOrlan, gravitatea lui Roger Martin du Gard, strălucirea lui
Cocteau, Malraux, De Montherlant, Drieu de la Rochelle.” (Protopopescu, 1937: 686) În
concluzie, autorul atrage atenția asupra unui fenomen contemporan din Anglia și anume
numărul absolvenților de instituții de învățământ superior care s-a dublat și care ar trebui
să aibă un impact în privința publicului și rezolvării crizei romanului englez.
L. B. sunt initialele cu care semna viitorul profesor de la Sorbona Luc Badesco/
Lucian Bădescu un articol amplu și foarte bine documentat despre Liniile culturale
franceze în 1938 (Revista Fundațiilor Regale, anul VI, 1 februarie 1939, nr. 2, Editată de
Secretariatul General al Fundațiilor Culturale Regale, București, Fundația pentru
Literatură și Artă „Regele Carol II”, p. 420). Coleg de liceu cu Eugen Ionesco, profesor al
lui Virgil Ierunca la Liceul Alexandru Lahovary din Râmnicu Vâlcea, corespondent la
ziarului Timpul, dar și al Revistei Fundațiilor Regale, specialist în simbolism, cercetător
pasionat al manuscriselor lui Baudelaire, descoperitor al unei variante a poemului Florile
răului și autor al unei memorabile teze de doctorat pe tema La Génération Poétique de
1860, Lucian Bădescu scria despre Malraux că „ceea ce caracterizează opera sa în cadrul
mișcării colective e preocuparea sa continuă de destinul omului.” (LB, 1939: 480)
După terminarea Celui de al Doilea Război Mondial orizontul cultural informativ și
linia ideologică ale Revistei Fundațiilor Regale se modifică în funcție de sfera de influență
în care România tocmai intrase prin tratatele internaționale. O serie de nume dispar, apar
alte nume de autori și, firește, opinii proaspete despre realitatea culturală cu irizații
ideologice din ce în ce mai evidente și mai clar exprimate. Se schimbă și colegiul de
redacție, după cum se schimbă și întreaga politică redacțională.
Aurel Baranga semnează o reluarea a unui articol: Presa mondială română,
sovietică, americană: O aniversare România liberă- August în Revista Fundațiilor Regale,
anul XII, septembrie 1945, serie nouă, numărul 1, Fundația Regală pentru Literatură și
Artă, p. 187. În 1945 Revista Fundațiilor Regale își schimbă orientarea și începe să preia
rânduri din alte publicații românești de stânga. Articolul aduce în atenție faptul că „s-au
împlinit zece ani de când s-a întrunit Congresul pentru apărarea Culturii”. „Scriitorii din
toate colțurile lumii s-au adunat la Paris, pentru ca manifestul lor colectiv să trezească

345
 ISSUE NO. 28/2022

atenția lumiii asupra primejdiilor ce amenințau civilizația. Julien Benda, Andre Malraux,
Ilya Ehrenburg sau scriitorul englez Forster, scriitoriii celor mai diverse atitudini sociale
și-au manifestat atunci solidaritatea și dorința lor fierbinte de a face din scrisul lor și vorba
lor, dig împotriva valurilor de obscurantism și intoleranță, pornite din Berlinul nazist și
Roma fascistă.” (Baranga, 1945: 187)
Camil Baltazar semnează articolul André Malraux combatant în Revista Fundațiilor
Regale, Literatură, artă cultură, critică generală (Director al. Rosettl, Redactor Șef 1 Camil
Petrescu, Secretar de Redacție: Corin Grosu, an XIII, serie nouă, nr. 8, august 1946, Cronici,
p. 834-838). Scriind despre André Malraux autorul îl corelează cu conceptul de „literatură
fericită” a scriitorilor combatanți precum Antoine de Saint Exupeéry, sau poetul sovietic
Vikin. Ancorarea prezentării lui André Malraux în detaliile legate de simpatiile de stânga
și mai ales în experiența revoluționară comunistă în China sunt un pașaport valabil (încă)
și după schimbarea culorii politice a regimului presei din România. Deși nu a plătit cu viața
pentru expedițiile la care a participat, Malraux a avut șansa de a cunoaște și de putea face
cunoscute realitățile unei lumi în care a ajuns grație cunoștințelor sale dobândite la școala
de limbi orientale. Indochina reprezintă pentru el „aventura spirituală” a unei expediții
arheologice în care descoperă „cu mult timp îninte de a fi introdusă în Europa, politica
rasială” „aplicată în coloniile asiatice și africane.” „Indochina constituie pentru Malraux
proba de foc, examenul decisiv, ce va produse schimbări fundamentale într-nsul:
arheologul se transformă în luptător politic pentru o cauză - s-ar zice locală - dar Malraux
simte că trebuie să spele rușinea de a fi un alb, un grosolan exploatator al unor popoare
de veche civilizație.” Intrarea în Liga tinerilor Anmaniți, organizație revoluționară asiatică
din Indochina, îi va aduce acuzații grave și lipsirea de libertate pentru acuzația de furt
dintr-un sit antic local. Temperament de luptător, Malraux reușește să scape de acuzațiile
justiției și să fie eliberat. El publică o revistă lunară la Saigon care este suprimată de
guvern. În cele din urmă, trece la „Komintang (organizație de front unic în care colaborau,
în acea vreme, forțele democratice și cele revoluționare ale Chinei și Indochinei, inclusiv
partidul comunist)”.
„E momentul decisiv din viața scriitorului întregit de combatant.
Numit în 1925 adjunct la Secretariatului general al Komintangului pentru
Cochinchina, Malraux asistă la dezvoltarea revoluției din China, luând parte nemijlocit la ea,
întrucât era delegat comisar pentru propagandă în importantele provincii Kuang și Kuan
Tung. În această calitate, el face parte din comitetul de Doisprezece al cărui membru era și
mareșalul Ciang kai Șec. Acest organism a dirijat cu succes insurecția din China în tot timpul
revoluției chineze.
Uitând cu totul de arheologie și gândindu-se numai la Concesiune și puști, Malraux
aduce în Europa odată cu fotografiile supliciilor îndurate de luptători, și ecoul părăsirii și
deznădejdii lorv- și acea profundă emoție ce a izbit sufletul său, asistând la luptele
muncitorilor pentru revendicările lor.
În 1927 revoluția chineză atinge apogeul ei, marele oraș și port Shanghai fiind cucerit.
Odată cu cucerirea Shanghaiului, Komingtangul se desparte de Partidul Comunist și André
Malraux părăsește China, întorcându-se în Europa în același fel în care a venit, alăturându-
se unei expediții arheologice. Are înapoia lui cinci ani de activitate revoluționară și se
retrage la Paris, unde nu se întâlnește cu nimeni în afară de câțiva revoluționari chinezi și

346
 ISSUE NO. 28/2022

indochinezi. În acea vreme Malraux este directorul unei mari edituri franceze și lucrează la
romanul Les Conquerante.” (Baltazar, 1946:836)
Ceea ce e tipic formulărilor din perioada articulării explicite a limbajului ideologic
al perioadei se poate desprinde din contextul prezentării condiției umane a scriitorului
însuși, căruia i se face „un sumar al activității combatantului” (Baltazar, 1946:838): „La
Condition humaine este una dintre cele mai bune realizări ale literaturii revoluționare,
îmbinând documentarul uman cu realismul socialist.” (Baltazar, 1946:836) Este trecută
în revistă activitatea revoluționară a scriitorului, care după arestarea șefului Partidului
Comunist din Berlin, activează în Germania nazistă și participă apoi la Războiul civil din
Spania, după ce în 1935 rostise o electrizantă cuvântare la „cel dintâi Congres mondial
pentru cultură al scriitorilor de la Paris.” (Baltazar, 1946:837). În timpul ocupației
germane „conduce forțele de rezistență din provincia Dordogne” (Baltazar, 1946:838).
Metafora cu statură iconografică este fizată în finalul articolului ca un fel de
concluzie în care accentul cade pe acțiune și pe aventură: „Luptător până mai ieri pentru
cauza altor țări, de data asta Malraux poate fi util propriei țări prin însușirile sale de
întrepiditate și organizatorice, - având și satisfacția izbânzii totale asupra crâncenului
dușman hitlerist - dându-ne spectacolul reconfortant al activității unui prodigios erou
modern (cuvântul nu ni se pare la locul lui), erou al aventurii spirituale și fizice.” (Baltazar,
1946:838)
Nicolae Steinhardt care semnează cu inițialele N. St. articolul intitulat Noii
academicieni francezi în Revista Fundațiilor Regale (anul XIII,serie nouă, nr. 9, septemvrie
1946, p. 157-158; Director: Al. Rosetti, Redactor Șef: Camil Petrescu, Secretar de Redacție:
Corin Grosu) considera că alegerea lui Paul Claudel și a lui Jules Romains la Academia
Franceză face parte din scenariul tipic acestei instituții culturale.
„Alegerile recente dela Academia Franceză sunt destul de semnificative. Ele arată
că maturul corp de sub Cupolă, care odată cu Baudrillart și Berard sperase să joace rolul de
mare- consiliu al republicii, e prea puțin dispus să recunoască fățiș că vremile s’au schimbat.
Academia franceză primește unii oameni noi, dar numai dacă n’au manifestat vreun spirit
prea entuziast. (...)
Dar Academia simțea cât trebue să îndrăznească: refuzând să aleagă revoluționari
ca Eluard sau Aragon sau oameni greu de catalogat ca Gide sau Malraux, a preferat,
resemnată, un cineast. Spre norocul ei, acesta e și un dramaturg cu adevărat mare.”
(Steinhardt, 1946: 157, 158)
Preocupat de literatura franceză autorul semnase și articolul din numărul din iulie
1945: Nicolae Steinhardt Personalitatea lui André Gide în Revista Fundațiilor Regale, an
XII, nr 7 iulie 1945, p. 107-119. André Gide și André Malraux cei mai importanți scriitori
francezi ai secolului al XX-lea trecuseră amândoi prin faze de simpatie revoluționară
comunistă. Malraux scrisese sub influența acestor simpatii Condiția umană în 1933 după
revoluția chineză și Speranța în 1937 după războiul civil din Spania. După vizitarea URSS
Gide scrie Le Retour de l ’URSS/ Întoarcerea din URSS în 1936. Malraux devenise între timp
un apropiat colaborator al lui De Gaulle. Opera lui Gide și personalitatea acestuia este
analizată inteligent, rafinat cu observații subtile și pertinente. Era ca un fel de recuperare
a ceea ce mai putea fi recuperat după naufragiul ideologic sovietic din care scriitorul
tocmai își revenise și care îl determinase la schimbarea de 1800. Firește că Întoarcerea din

347
 ISSUE NO. 28/2022

URSS nu se numără printre operele analizate. Cu alte cuvinte, articolul lui Nicolae
Stainhardt din 1945 nu era pe linia ideologică impusă oficial. Mai târziu, avea să devină
deținut politic. Cât despre Malraux, Steinhardt constată influența pe care opera sa o are
asupra tinerilor. (Steinhardt, 1945: 112)
Nicolae Moraru semnase articolul Pearl Buck în Revista Fundațiilor Regale (an XII,
august 1945, nr 8, p.374-378). Cu această ocazie, alături de scriitoarea americană apare
numele lui André Malraux și despre evocarea Chinei în romanul său Condiția umană:
„evenimentele din China sunt cercetate, verificate, poetizate, dar peste tot se simte – chiar
când e vorba de un prieten, pana străină, incapabilă de a sesiza specificul chinez în
profunzimea lui, tratând momentele de ordin general uman, dar aplicabil pentru întregul
glob pământesc.” (Moraru, 1945: 375)
Pericle Martinescu este semnatarul unei recenzii al unei lucrări franțuzești despre
literatura de peste ocean: Un tablou al literaturii americane de azi, M.E. Coindreau Aperçus
des littérature américaine (Revista Fundațiilor Regale, an XIV, serie nouă, nr 2, februarie
1947, p, 159-164). Concentrându-se asupra literaturii americane interbelice, literatură
calificată drept „alcoolică și brutală” în viziunea autorului francez și a recenzentului care
aprobă opinia respectivă, Pericle Martinescu dovedește o flexibilitate ideologică utilă în
felul în care găsește aceste exemple de „vitalitate, originalitate și rafinament” menite să
producă înnoirea culturii. Pornind de la Jurnalul din Statele Unite din 1939 al lui Malraux,
M.E. Coindreau se întreabă de ce tinerii scriitori americani descriu în lucrările lor doar
monști. El găsește mai multe răspunsuri la această întrebare formulată de André Malraux:
în primul rând această generație de scriitori e formată din autodidacți și cu un dispreț
vădit la adresa academismului înaintașilor lor, sunt dovada concretă a crizei
romantismului american, „America necunoscând până acum o revoluție socială propriu-
zisă se află azi în fața unor mari prefaceri ideologice alimentate de mișcările muncitorești
și ideile socialiste care promovează literatura de propagandă egalitară ce a căpătat în faza
actuală forma «romanului brutal»” (Martinescu, 1947: 163). Desigur că orientarea
ideologică a criticii literare urma modelul occidental, deși acest model va fi curând
abandonat.

Concluzii:
Cercetarea digitală a periodicelor românești din perioada interbelică reflectă
faptul că Revista Fundațiilor Regale a fost și a rămas „o expresie integrală a spiritului
românesc” așa cum a apreciat-o Valeriu Râpeanu. Tirajul acestei publicații a început în
1934 cu 3000 de exemplare, s-a mărit în 1942 la 4500 de exemplare și a ajuns la 5600 de
exemplare în ultimii ani de apariție. Interesul pentru opiniile exprimate în această revistă
rămâne și astăzi treaz, mai ales că în perioada comunistă ea a fost trecută la Fondul S. Cu
mijloacele tehnice și cu dispozitivele pe care cercetătorul le are la dispoziție și numai cu
eforturile și profesionalismul echipelor de la bibliotecile universitare și metropolitane de
oferire a formatului digital în format unitar al acestor periodice spre a fi descoperit de
marele public se pot face progrese în privința domeniului digital humanities, domeniu în
care România a făcut deja pași foarte importanți.

348
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliografie :
Baltazar, Camil André Malraux combatant în Revista Fundațiilor Regale,Literatură, artă cultură,
critică generală, Director AL. ROSETTL, Redactor Șef 1 CAMIL PETRESCU, Secretar de Redacție:
CORIN GROSU, an XIII, serie nouă, nr. 8, august 1946, Cronici, p. 834-838.
Baranga, Aurel Presa mondială română, sovietică, americană: O aniversare România liberă- August
în Revista Fundațiilor Regale, anul XII, septembrie 1945, serie nouă, numărul 1, Fundația Regală
pentru Literatură și Artă, p. 187.
(Bădescu, Lucian) L. B. Liniile culturale franceze în 1938, în Revista Fundațiilor Regale, anul VI, 1
februarie 1939, nr. 2, Editată de Secretariatul General al Fundațiilor Culturale Regale, București,
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, p. 420.
Comarnescu, Petru, Schimbarea la față a literaturii mondiale în Revista Funadațiilor Regale,an III,
nr. 1, 1 ianuarie 1936, p. 225-229.
Comarnescu, Petru, Posibilitățile literaturii confesie , Revista Fundațiilor Regale, an I, nr. , 1 august
1934, p. 415-419.
Eliade, Mircea, Efemeride orientale, Revista Fundațiilor Regale Revista lunară de literatură, artă și
cultură generală, Comitetul de direcție: I. Al. Bratescu-voinesti, 0. Goga, d. Gusti, E. Racoviță, C.
Rădulescu-Motru, I. Simionescu, Redactor șef: Paul Zarifopol (i.I I.V.I934), Redactori: Camil
Petrescu, Radu Cioculescu, anul IV nr 8 august 1937, p. 417-423.
Demetrescu, Romul André Malraux, La condition humaine, Ed. N. R F. Gallimard, Paris, 1933. In
revista Abecedar, îngrijit de Teodor Murăşanu , Emil Giurgiuca , George Boldea , Grigore Popa ,
Pavel Dan, Mihail Beninuc, an I, 1 ferbuarie 1934, nr. 41-44, p. 14-16.
Igiroșianu , I. Cronici franceze în Revista Fundațiilor Regale,Editată de Fundația pentru Literatură
și Artă „Regele Carol al II-lea” an I nr 2 februarie 1934, București, Imprimeria Fundației Culturale
Principele Carol, p. 415
Igiroșianu, I. Vitrina vieței și librăriei franceze, Revista Fundațiilor Regale, Editată de Fundația
pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea” București, Imprimeria Fundației Culturale
Principele Carol an I nr 3, 1 martie 1934, p.687-694.
Martinescu, Pericle Un tablou al literaturii americane de azi, M.E. Coindreau Aperçus des
littérature américaine în Revista Fundațiilor Regale, an XIV, serie nouă, nr 2, februarie 1947, p,
159-164.
Martinescu, Pericle Henry Montherland sau ultima feerie în Revista Fundațiilor Regale, an III, nr 4,
1 aprilie 1936, p. 197-209.
Moraru, Nicolae Pearl Buck în revista Fundațiilor Regale, an XII, august 1945, nr 8, p,374-378.
Popescu, Sanda O filosofie a disperării: activismul, Revista Fundațiilor Regale, An IV, nr. 1, serie
nouă, ianuarie 1947, p. 149- 153.
Popovici, Călin Conferințe la UNESCO, Revista Fundațiilor Regale, An IV, nr. 1, serie nouă, ianuarie
1947, p. 219-220
Protopopescu, Dragoș Cronici engleze: criza romanului și alte crize,în Revista Fundațiilor Regale.
Revistă lunară de literatură, artă și cultură generală, An IV, 1 martie 1937, nr 3, p. 683
Sebastian, Mihail Notă la un roman proletar, Revista Fundațiilor Regale, an III, nr. 3, 1 martie 1936,
p. 679
(Steinhardt, Nicolae) N. St. Noii academicieni francezi, Revista Fundațiilor Regale, anul XIII, serie
nouă, nr. 9, septemvrie 1946, p. 157-158; Director: Al. Rosetti, Redactor Șef : Camil Petrescu,
Secretar de Redacție: Corin Grosu
Steinhardt, Nicolae Personalitatea lui André Gide în Revista Fundațiilor Regale, an XII, nr 7 iulie
1945, p. 107-119
fără autor, Revista revistelor, Revista Fundațiilor Regale, mai 1935, nr 5 an II, p. 469-470.
fără autor , Revista revistelor, Revista Fundațiilor Regale, An II, nr 12, 1 decembrie 1935,p. 714-
715
fără autor Revista revistelor, Streine, Cahier du Sud nr 181. 1936, Revista Fundațiilor Regale, an
III, 1 mai 1936, nr. 5, p. 474-475
fără autor Presa mondială: română, sovietică, americană, engleză, franceză Revista Fundațiilor
Regale, decembrie 1945, serie nouă, nr 4 an XII, p. 924.

349
 ISSUE NO. 28/2022

THE EVOLUTION OF THE PEASANT'S UPRISING FROM 1888 IN

URZICENI AND SURROUNDING AREAS

Bogdan Iulian RANTEȘ

Phd, „Valahia” University of Târgoviște

Abstract: The present paper aims to analyze the causes and development of the Peasant Uprising of
1888 in the Urziceni area. It consists of three parts, and in the first one we will made an X-ray of the
situation of the Romanian peasants starting with 1864, when Cuza's agrarian reform took place. In
the second part, the immediate causes that led to the outbreak of the uprising will be analyzed, the
emphasis being on the opinion of contemporaries on this. In the last part of the paper, the evolution
of the revolt in Urziceni and in the surrounding villages will be presented and analyzed.

Keywords: agrarian reform, landlords, peasants, army, agitators

Răscoala țăranilor izbucnită în anul 1888 la Urziceni și extinsă apoi în toată țara
reprezintă un subiect sensibil care a fost speculat din punct de vedere istoriografic de
regimul comunist român. Pentru realizarea acestui studiu am încercat să evităm folosirea
lucrărilor realizate în acea perioadă care erau puternic îndoctrinate, punând accentul pe
lupta de clasă a țăranilor împotriva moșierilor și arendașilor, deși țăranul român din acea
perioadă habar nu avea ce înseamnă acest lucru, principalul său scop fiind acela de a avea
ce pune pe masă și o bucată de pământ pe care să o muncească. Inclusiv Mihail Roller,
groparul istoriografiei românești din anii 50, a publicat un volum de documente despre
această răscoală, unele dintre acestea fiind îndoielnice. În prezentul articol am pus
accentul foarte mult pe lucrările și studiile publicate în perioada de după sfârșitul
răscoalei dar și pe cele publicate după anul 1990.

1. Situația țăranilor români între 1864-1888

Răscoala țărănească din 1888 a făcut parte dintr-o serie de frământări sociale
apărute după Războiul de Independență, pe fondul nemulțumirii țăranilor față de
aplicarea reformei agrare din 1864 care au culminat cu revolta din 1907 care a cuprins
întreaga țară.
Reforma a pus capăt obligaţiilor de clacă şi dijmă ale ţărănimii, instituind, în sfârşit,
regimul proprietăţii private asupra pământului. Foştilor clăcaşi le-au fost acordate
drepturi de proprietate asupra caselor cu grădinile lor şi asupra unor loturi de pământ de
suprafeţe variabile, în funcţie de numărul de boi pe care-l deţineau. Cu toate acestea,
situația țăranilor rămânea în continure una la limita subzistenței, în special datorită
faptului că împropietărirea nu s-a realizat în mod echitabil și au apărut mari discrepanțe
între zonele de deal și de munte pe de-o parte unde foștii clăcași au fost împroprietăriți în
număr mare, și cele de câmpie , acolo unde moșierii aveau o influență mare și
împroprietarirea s-a realizat mai lent.1

1
Daniel Chirot, Schimbarea socială înttr-o societate periferică, Corint, București, 2002, p.208

350
 ISSUE NO. 28/2022

Exista şi un alt aspect al reformei ce prevestea mizeria ţăranilor şi o făcea

inevitabilă. Aceasta i-a împroprietărit pe foştii clăcaşi, dar i-a obligat totodată să plătească
o răscumpărare pentru dijma şi claca datorate stăpânilor. Moşierii au primit garanţii de
stat care urmau să fie plătite de ţărani în decursul unei perioade de 15 ani. O asemenea
sarcină era prea grea pentru cei mai mulţi dintre ţărani şi de aceea datoriile lor nu au fost
niciodată plătite, fiind în schimb reînnoite prin alte garanţii de stat. Plăţile ţăranilor au
continuat astfel. Un mare număr dintre ţăranii care primiseră pământ l-au pierdut ulterior
datorită incapacităţii de a-şi achita datoriile.2
În ciuda acestor fapte, tot marii proprietari dețineau majoritatea terenurilor
arabile, de pășune și de pădure, alături de proprietatea statului și ce mai rămăsese în
proprietatea bisericii, aproximativ 85% , în timp ce țăranii nu au primit în total decât în
jur de 15% din totalul acesteia.3
Un critic al împroprietăririi din 1864 a fost și Constantin Dobrogeanu-Gherea, care
în lucrarea sa Neoiobăgia, afirma că: ”Astfel, țăranii au primit pământ puțin, absolut
neindestulător pentru formarea unei gospodării țărănești, au primit pamântul cel mai
prost,-nisipuri, luturi, râpi- au primit pământ prea depărtat de locuințele lor, înconjurat de
pământ boieresc, fără putință de a ajunge la el decât cu învoirea boierului, au primit de
multe ori pamânt fără adăpători pentru vite, cari au rămas iarăși în mâna proprietarilor
mari. S'a făcut, deci, parcă anume ca această proprietate mică țărănească, nu numa. să nu
se poată desvolta și înflori, dar nici să nu poată trăi măcar. Tendința ascunsă, dar destul de
lamuritoare a acestei prime improprietariri, era, deci, să facă imposibilă vieața neatârnată
a unei mici proprietăți – să pună pe cei improprietariți în imposibilitate de a trăi din
proprietățile lor ci, intr-un fel sau într'altul, să fie in dependență economică a marilor
proprietari, spre a fi nevoiți să lucreze și moșiile acestora.”4
Situația a devenit mai tensionată în ajunul Războiului de Independență, atunci
când, în primăvara anului 1876 țăranii din mai multe sate au refuzat să îndeplinească
muncile impuse prin contractele agricole, să facă zile de prestație și să-și achite impozitele
către fisc. Situația a fost calmată de către guvernul liberal ales în luna iunie a acelui an care
a trimis în 26 octombrie 1976 o circulară la toate prefecturile din țară prin care se
promitea împroprietărirea urgentă din moșiile statului a țăranilor care nu primiseră
pământ în 1964. Istoricul Nichita Adăniloaie este de părere că acea Circulară a reprezentat
un act strategic al guvernului care urmărea, pe de-o parte să calmeze țărănimea și, pe de
altă parte, să lege aceste promisiuni de războiul în care urma să intre și România câteva
luni mai târziu. Astfel, țăranii au ajuns să creadă că împroprietărirea urma să se realizeze
după război pentru toți cei care nu aveau pământ suficient sau deloc.5
Însă într-un final s-au mai realizat împroprietăriri doar între anii 1878-1881 atunci
când au primit pământ 48.622 de însurăței, adică familii de țărani tineri, care nu

2
Ibidem, p.209
3
Academia Română, Istoria românilor- De la independență la Marea Unire, vol VII ,tom II, Editura
Enciclopedică, București, 2003, p. 84
4
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, Socec, București, 1910, p.54.
5
Nichita Adăniloaie, Răscoala țăranilor din 1888 ( cauze și desfășurare), în Revista de Istorie, tom 31, nr.6, iunie
1978, p.980

351
 ISSUE NO. 28/2022

prinseseră reforma din 1864. Și atunci împroprietărirea s-a realizat în mod discreționar,
fiind făcute multe abuzuri, țăranii primind de cele mai multe ori terenuri slab productive,
unele aflate la mare distanță de locuința lor, iar alții care aveau dreptul nu au primit nimic.
De asemenea, o parte din „însurăței” a primit pământ în alte zone de pe teritoriul moșiilor
statului care nu erau populate, iar în acea perioadă au fost înființate 130 de comune și 26
de cătune noi.6
Printre cei care au fost săriți de la această împroprietărire au fost tocmai cei care
luptaseră în război. În deceniul care a urmat războiului aceștia au început să trimită tot
felul de memorii și petiții autorităților pentru a primi pământ. Acestea erau făcute prin
intermediul regimentelor militare în care luptaseră sau prin Ministerul de Interne, însă
toate erau respinse. Petiționarii nu s-au descurajat, fiind susținuți de anumiți oameni
politci, și au trimis astfel de documente până în anul 1888, în care se plângeau că după ce
s-au întors din război și-au găsit moșiile ruinate, iar pământurile le-au fost luate de
moșieri.7
Constantin Corbu este de părere că opoziția țăranilor față de împroprietărirea
inegală și neuniformă realizată în acea perioadă, manifestată pe cale pașnică prin
trimiterea acelor petiții și memorii reprezintă de fapt prologul revoltelor din anul 1888 și
principala cauză pentru izbucnirea acestora.8
Situația s-a acutizat în prima jumătate a anilor ’80, atunci când nemulțumirea
țăranilor a crescut și au apărut primele revolte împotriva moșierilor, arendașilor și
autorităților. Astfel, între anii 1883-1887 au avut loc revolte în peste 40 de sate din toate
regiunile țării, acestea soldându-se uneori inclusiv cu morți.9
Mai mult, în anul 1887 a avut loc o mare secetă în țară care i-a obligat pe țărani să
facă foarte multe împrumuturi pentru a supraviețui, fiind nevoiți chiar să-și amaneteze
bunurile. Județele în care țăranii acumulaseră cele mai multe datorii au fost Iași, Prahova,
Ialomița și Vlașca. Pentru a încerca soluționarea acelei crize guvernul a propus ca statul
să cumpere porumb în valoare de 3.000.000 de lei și să-l împartă țăranilor înfometați,
aceștia in urmă trebuind să-l plătească apoi în rate. Legea afost adoptată la 2 decembrie
1887 și prevedea ca doar țăranii din Moldova să beneficieze de acest lucru, celor din
Muntenia urmând a le fi dat de proprietari și arendași cu condiția de a le lucra pămnturile
lor în anul următor.10

2. Cauzele imediate ale izbucnirii răscoalei în viziunea contemporanilor

Cauzele imediate ale izbucnirii răscoalei din 1888 au fost multiple, gravitând în
jurul sărăciei țăranilor și nevoii acestora de pământ. Contemporanii au încercat în acea
perioadă să găsească motivele pentru care revoltele țărănești au început, iar apoi s-au
răspândit cu atâta rapiditate în mai multe zone din țară. Foarte multe din concluziile la
care au ajuns aceștia au fost subiective deoarece a contat foarte mult și orientarea politică

6
Ibidem,p.982.
7
Ibidem, p.983
8
Constantin Corbu, Răscoala țăranilor de la 1888, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p.46
9
Nichita Adăniloaie, op.cit, p. 990
10
Ibidem, p. 991

352
 ISSUE NO. 28/2022

a acestora. Spre exemplu socialiștii și mai mulți liberali radicali puneau accent pe sărăcia
în care ajunseseră țăranii din cauza exploatării lor de către marii proprietari și arendași
și admiteau faptul că reforma agrară din 1864 fusese prost aplicată. Pe de altă parte,
antimonarhistul Alexandru Beldiman considera că revoltele țărănești din 1888 fuseseră
organizate de mai mulți agitatori, unii fiind chiar străini. Într-o lucrare publicată la câteva
luni de la sfârșitul revoltelor intitulată sugestiv O crimă de stat. Răscoala sătenilor din
primăvara anului 1888, acesta era de părere că țăranii nu se puteau organiza singuri și că
ar fi fost ajutați să facă acest lucru de mai mulți agitatori deghizați în ziariști sau alți
funcționari care au ajuns în zonele răsculate în acea perioadă.11 Mai mult, el considera că
în aceste evenimente au fost implicați șoi agenți provocatori străini, în speciali ruși, atât
socialiști (roșii) cât și țariști (albi).12
Această idee a apărut după ce, în perioada care a precedat răscoala, problema
agrară fusese integrată statornic în peisajul economic, social și politic românesc ca urmare
a propagandei efectuate la sate de cercurile socialiste, ia după aceea autoritățile au
încercat să pună în cârca acestora izbucnirea și răspândirea rapidă a revoltelor.
Cele mai echilibrate opinii despre cauzele care au dus la izbucnirea revoltelor au
fost enunțate în rapoartele unor comandanți militari care se pare că au avut printre
sarcini și descoperirea acestora. Însă, referitor la unele aspecte era prezentată poziția
oficială a guvernului, neținându-se cont de alte lucruri.
Cel mai cunoscut este memoriul colonelului Ion Algiu, care în timpul răscoalei era
prefectul poliției Capitalei și a organizat intervenția armatei pentru a suprima revolta. În
memoriul său, el a analizat cauzele izbucnirii răscoalei în fiecare județ în parte, pe baza
rapoartelor primite de la comandanții trupelor aflate în zonă. Referitor la nemulțumirile
țăranilor din județul Ialomița, din care face parte și regiunea studiată în prezentul articol,
acestea erau grupate în trei categorii. În prima dintre acestea intrau reclamațiile față de
autorități, proprietari și arendași. Despre acestea autorul afirma că erau în mare parte
justificate însă considera că acest lucru nu era un motiv întemeiat pentru a rămâne în
stare de răscoală pentru un timp așa de îndelungat.13 Din a doua categorie făceau parte
cererile materiale care constau în condiții noi de învoieli, mai ușoare, pentru a lucra
pământurile proprietarilor și arendașilor și împroprietărirea cu pământ. Despre acestea,
Algiu afirma că erau nerealiste deoarece situația țăranilor ialomițeni i se părea mai bună
decât în alte zone. Totuși, colonelul admitea că unele înțelegeri cu arendașii conțineau
condiții secundare care-i defavorizau pe țărani.
Ultima categorie de cauze erau cele de „sărăcie”, așa cum le numește autorul. El
admitea faptul că țăranii ialomițeni trăiau la limta sărăciei de pe o zi pe alta, neputând să
agonisească nimic. Aceștia mai reclamau creșterea foarte mare a dărilor către stat și
neputința de a le plăti precum și cererea de pământuri. Despre acest ultim aspect autorul
concluziona: „ Această speranță dată lor în germen prin legea rurală din 1864 a fost încă

11
Alexandru Beldiman, O crimă de stat. Răscoala sătenilor din primăvara anului 1888, Tipografia Carol Goebl,
București, 1889.
12
În lucrarea sa Beldiman are două capitole în care explică rolul instigatorilor români și al provocatorilor ruși,
acesta in urmă fiind intitulat sugestiv „Albii și Roșii”. Pentru acest lucru a se vedea Ibidem, p. 72 și p.115.
13
Vasile M. Kogălniceanu, Chestiunea țărănească, Tipografia Guttenberg, București, 1906, p.11 (anexe)

353
 ISSUE NO. 28/2022

întreținută de toți aceia care au avut trebuință a se servi de dânșii în scopuri politice; chiar
statul a ridicat această chestiune cu ocaziunea Războiului din 1877 și, în urmă, cu
împământeniri pe alocurea făcute pe moșiile statului, dar pare că s-a ferit a rezolva
chestiune într-un mod definitiv și a lăsat-o ca un mijloc de agitațiune teribilă în mâinile
oricăriua se adresează țăranilor.”14
Un alt memoriu interesant prezentat de Vasile Kogălniceanu în anexele
lucrării sale despre chestiunea țărănească este cel întocmit de maiorul Băicoianu. La
început, autorul considera că revolta țărănească părea la prima vedere inexplicabilă
deoarece existau foarte multe doleanțe ale țăranilor care erau diferite în funcție de
regiune. În acest sens maiorul afirma: „În adevăr, auzind în unele părți că se cere pământ,
cu alte cuvvinte o nouă lege de împroprietărire, sau din 10 una; în altele, desființarea licenței
și altele asemenea, s-ar crede că acea masă revvoltată s-a ridicat spontaneu, fiecare cu ideile,
cu aspirațiunile, cu cerințele sale proprii spre a forma, necălăuzită, un tot formiabil și
răzvrătit. Aceasta nu poate fi; nu într-un gând s-au unit tacitamente toate aceste
dorințespre a izbucni deodată; cauzele determinante au fosr provocate și dospite mult timp,
de și-au făcut loc prin apăsarea din ce în ce mai covrșitoare a soartei țăranilor și prin
nebăgarea e seamă a celor ce, ocupați cu interese personale, au neglijat a priveghea cele ce
se petrec în jurul lor.”15
Mai departe, autorul a identificat patru cauze majore care au dus la izbucnirea
și răspândirea răscoalei. Prima dintre acestea era referitoare la legile „nechibzuite” care
erau aplicate în grabă de autorități și afectau viața țăranilor. Următoarea cauză era
reprezentată de dorința nemăsurată de înavuțire a statului, a proprietarilor și a
arendașilor. A treia cauză majoră era legată de neoptrivirea nivelului cultural, existând
oameni prea înaintați în contrast cu alții care sunt ignoranți. Cu alte cuvinte autorul sugera
faptul că țăranii, care aveau o educație precară au fost manipulați de politicieni și alte
categorii de oameni cu școală. Aici, maiorul îi critica atât pe cei care guvernaseră țara până
atunci și le-au promis tot felul de lucruri pe care apoi nu le-au respectat cât și pe cei in
opoziție, în special socialiștii, care îi îndemnau pe țărani să nu se supună deciziilor
autorităților și le sugerau să se revolte. Ultima cauză în viziunea lui Băicoianu a fost cea
străină de țărănime, care a găsit terenul pregătit și a profitat de acea revoltă pentru a trage
foloase.16
În finalul memoriului autorul concluziona că, deși cauzele directe ale izbucnirii
răscoalei de la Urziceni rămâneau necunoscute se puteau trage niște învățăminte în sensul
că: „...legislația noastră nu ocrotește pe sătean, că dânsul suferă și nu găsește ajutor în
administrație și că o reformă este neaparată.”17

3. Începutul răscoalei și desfășurarea acesteia la Urziceni și localitățile din

împrejurimi

14
Ibidem, p.12
15
Ibidem, p.13
16
Ibidem, pp.13-17.
17
Ibidem, p.18

354
 ISSUE NO. 28/2022

Răscoala a început la Urziceni, în ultima decadă a lunii martie din anul 1888 pe
fondul general al frământărilor politice generate de lupta opoziției împotriva guvernării
liberale. Atunci au avut loc mai multe manifestații în București care s-au terminat la 19
martie, atunci când guvernul liberal a demisionat fiind înlocuit de unul conservator. În
acel moment toată atenția era îndreptată câtre acest lucru, astfel încât evenimentele de la
Urziceni au trecut la început neobservate și nu au fost luate în serios.
Conform tuturor surselor vremii motivul care a declanșat răscoala a fost faptul că
în zilele de 17, 18 și 19 martie autoritățile administrative din Urziceni în frunte cu
subprefectul, primarul și ajutorul de primar au luat inițiativa de a adresa o telegramă de
susținere a lui I.C. Brătianu și pentru a blama tulburările care avuseseră loc la București
în acea perioadă, solicitând și pedepsirea vinovaților. Această telegramă care nu a mai
apucat să fie trimisă. Documentul a fost semnat și de câțiva țărani care, după cum afirmă
ziarul Lupta, ar fi fost păcăliți și nu au știut pentru ce semnează, iar a doua zi s-au dus să
ceară documentul înapoi, subprefectul a refuzat să facă acest lucru și s-a iscat o bătaie.18
Se pare că, printre cei care au instigat la revoltă s-au aflat și unele persoane din
Urziceni care fuseseră în urma cu câteva zile la București și participaseră la mișcările
antiguvernamentale de acolo și le spuseseră celorlalți despre situația creată.19
După aceste evenimente subprefectul a anunțat comandamentul Companiei a 7-a
din Regimentul 23 Dorobanți, care își avea cartierul general chiar la Urziceni, să intervină
cu 30 de soldați deoarece se încinseseră spiritele în centrul comunei. Ajuns acolo,
căpitanul Râmniceanu, comandantul companiei găsi aproximativ 2-300 de țărani care îi
băteau pe primar și pe subprefect, însă soldații au reușit să disperseze mulțimea, iar cei
doi au fost salvați.20 În data de 21 martie situația părea că se liniștise în Urziceni însă în
data de 22 au sosit acolo un detașament de roșiori de la Slobozia, conduși de maiorul
Roșca precum și prefectul județului, Protopopescu. Din acel moment situația a escaladat
din nou după ce grupuri de țărani din toate satele din împrejurimi s-au îndreptat spre
Urziceni cu petiții și reclamații după ce vestea sosirii prefectului în zonă se propagase
rapid. Inițial, acesta le ceruse grupurilor de țărani să trimită câte patru reprezentanți
pentru a prezenta reclamațiile. Însă, speriat de numărul din ce în ce mai mare al acestora
și având în vedere că majoritatea solicitărilor erau legate de pământ, Protopopescu le-a
spus țăranilor că pot ara unde vor, iar după aceea a fugit spre București, același lucru
facându-l și primarul, iar Urziceniul a rămas fără conducerea civilă.21
Procurorul Cociașu, cel care a fost trimis să ancheteze pe cei care erau considerați
liderii revoltelor afirmă într-un raport către Ministrul Justiției publicat de către Cornelia
Bodea, că situația de la Urziceni se stabilizase după ce au fost aduse mai multe trupe. Însă
el susținea în continuare că anumite persoane din Urziceni, care aveau interesul ca

18
Lupta, anul V, seria a II-a, nr.503, Marți 22 martie 1888, p. 3.
19
Cornelia Bodea, Contribuții documentare privind Răscoala țăranilor din 1888, în Studii-revistă de istorie, anul
XI, 1958, p. 162
20
Vasile M. Kogălniceanu, op.cit., p. 18
21
Ibidem, p. 19.

355
 ISSUE NO. 28/2022

revoltele să continue au trimis emisari în satele din împrejurimi pentru a le spune

locuitorilor să se revolte și să ceară pământ.22
Acest lucru a avut efect, astfel încât, începând cu data de 24 martie revoltele s-
au mutat în satele și comunele din afara Urziceniului. În comuna Broșteni mai mulți țărani
i-au bătut pe doi negustori din Urziceni care fuseseră acuzați că semnaseră petiția de
susținere a fostului guvern. În localitatea Alexeni, țăranii au arat 400 de pogoane de
pământ după îndemnul prefectului dat cu câteva zile în urmă. De asemenea, țăranii de aici
s-au plâns procurorului Cociașu de comportamentul primarului care era străin de
localitate și făcea foarte multe abuzuri. De altfel, oficialul statului a dispus eliberarea din
funcție a acestuia și trimiterea în judecată pentru comportamentul său.23
După aceea, revoltele au continuat în regiunile din sud-vestul Urziceniului,
începând prima dată în comuna Eliza-Stoenești. Acolo, sătenii revoltați au bătut primarul,
notarul și pe șeful de garnizoană care au reușit să scape prin fugă. După ce situația s-au
liniștit țăranii și-au spus nemulțumirile procurorului Cociașu, aceștia acuzându-i pe
primar și pe arendaș de faptul că le făceau nedreptăți. De asemenea, țăranii se mai
plângeau de lipsa pămntului și a porumbului. Aceleași doleanțe le aveau și țăranii din
Bărcănești care s-au revoltat și i-au bătut pe primar, pe notar și pe membrii consiliului
comunal, aceștia fiind considerați principalii vinovați pentru situația lor.24
O revoltă importantă a fost și cea a țăranilor din Speteni care au bătut mai mulți
mici proprietari de pămnturi, iar procurorul Cociașiu afirma că aceștia au fost instigați de
un țăran care participase la manifestațiile antiguvernamentale din București, din data de
15 martie și fuseseră influențați de ziarul Lupta.25
Conform memoriului colonelului Lahovary, cel care a coordonat acțiunile armatei
în Ialomița, cel mai grave incidente au avut loc în Speteni și Bărcănești, acolo unde țărani
înarmați cu bâte au atacat inclusiv soldații.26
După aceea situația s-a liniștit pentru moment în zona Urziceniului, însă au început
revolte în alte zone din Ialomița și în Ilfov.
La sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie au început să fie publicate în ziarul
Lupta mai multe materiale legate de răscoala de la Urziceni, ziariștii negând, în același
timp, acuzațiile de instigare a țăranilor făcute ziarele guvernamentale. În data de 7 aprilie
1888, pe prima pagină a acelui ziar a apărut un articol în care era relatată cu lux de
amănunte desfășurarea evenimentelor din zona Urziceniului, relatate de un corespondent
trimis special acolo.27 Pe lângă povestirea evenimentelor, ziaristul remarca atitudinea
armatei față de țărani care a fost una excelentă și îl crituca pe prefectul Protopoescu, cel
care fugise rușinos la București, fiind catalogat cu apelativul ”îmbuibat”28. În articul se mai
menționa că în urma revoltelor din Urziceni fuseseră arestate trei persoane care ulterior
au fost eliberate.

22
Cornelia Bodea, op.cit., p. 162
23
Ibidem, p.163
24
Ibidem.
25
Ibidem, p.164
26
Vasile M. Kogălniceanu, op.cit., pp.21-22
27
Lupta, anul V, seria aII-a, nr.519, 7 aprilie 1888, pp.1-2
28
Ibidem

356
 ISSUE NO. 28/2022

Situația a devenit din nou tensionată în regiunea Urziceni în zilele de 18-20 aprilie
1888. Astfel, în data de 19 aprilie, subprefectul Cernescu raporta prefecturii că locuitorii
din Urziceni încercaseră din nou să se răscoale însă situația s-a calmat după ce au fost
identificați și arestați mai mulți capi ai revoltei. De asemenea, oficialul mai anunța
trimiterea unui corp de armată în localitățile Bărbulești, Jilavele, Manasia și Gârbovi, acolo
unde ”agitațiunile”erau în creștere.29 Într-o telegramă din 20 aprilie căpitanul
Romniceanu relata că în comuna Jilavele arestase 8 instigatori care participaseră la
revoltă, dintre care unul era rănit.30
După aceea, situația s-a stabilizat și nu au mai existat tulburări la Urziceni și în
localitățile din împrejurimi.
De la Urziceni răscoala s-a propagat apoi și în ate zone, ajungând într-un final să
cuprindă toată țara. După cum se afirma în ziarul Lupta: „ Răscoala de la Urziceni e numai
trâmbița de alarmă a răscoalelor țărănești.”31
Oficial, răscoala a cuprins 28 din cele 32 de județe ale țării, iar în unele zone a fost
mai violentă decât la Urziceni, iar noul guvern junimist a reprimat dur revolta, în total
fiind uciși sau răniți peste 1000 de țărani, iar alți aproximativ 3000 intre ei au fost arestați
și condamnați la ani grei de închisoare.32
În concluzie, răscoala de la Urziceni începută la 20 martie 1888 a avut cauze
multiple, pornind de la aplicarea defectuoasă a legii agrare din 1864 până la seceta din
1887 care i-a făcut pe țărani să ajungă sub limita subzistenței. O altă cauză ce a dus la
escaladarea acelor evenimente a fost criza politică apărută în jurul datei de 15 martie care
a culminat cu schimbarea guvernului condus de I.C. Brătianu câteva zile mai târziu în
urma unor manifestații ale opoziției desfășurate în București, la care au participat și câțiva
țărani din zona Urziceniului care apoi au fost implicați în revolte. După sfârșitul răscoalei
au existat foarte multe voci care solicitau realizarea unor noi reforme pentru
îmbunătățirea situației țăranilor, însă acestea au fost ignorate de guvernele care sau
succedat la conducerea țării. Ignoranța acestora a dus într-un final la izbucnirea Răscoalei
din 1907, cea mai mare și mai violentă răscoală țărănească din România.

BIBLIOGRAPHY
Academia Română, Istoria românilor- De la independență la Marea Unire, vol VII ,tom II, Editura
Enciclopedică, București, 2003.
Adăniloaie, Nichita, Răscoala țăranilor din 1888 ( cauze și desfășurare), în Revista de Istorie, tom
31, nr.6, iunie 1978.
Beldiman, Alexandru, O crimă de stat. Răscoala sătenilor din primăvara anului 1888, Tipografia
Carol Goebl, București, 1889
Bodea, Cornelia, Contribuții documentare privind Răscoala țăranilor din 1888, în Studii-revistă de
istorie, anul XI, 1958
Chirot, Daniel, Schimbarea socială într-o societate periferică, Corint, București, 2002.
Corbu, Constantin, Răscoala țăranilor de la 1888, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1978
Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Neoiobăgia, Socec, București, 1910.
29
Cornelia Bodea, op.cit., p. 165.
30
Ibidem , p.166.
31
Lupta, anul V, seria aII-a, nr.511, 30 martie 1888, p.3
32
Academia Română, op.cit., p. 98.

357
 ISSUE NO. 28/2022

Kogălniceanu, Vasile M., Chestiunea țărănească, Tipografia Guttenberg, București, 1906

Lupta,ziar- numere din martie-aprilie 1888

358
 ISSUE NO. 28/2022

THE PERSONAL-FUNCTIONAL ANALYSIS OF THE R.J.PALACIO’S

PROTAGONIST FROM THE NOVEL WONDER VIA ELENA SEMINO’S MIND
STYLE

Alina Lucia GRAPINI,

PhD.

Abstract: The cognitive significance of present article arises from Semino’s Mind Style, a valuable
instrument for depicting “an impression of the characters’ world view” (qtd in Semino 2007: 166),
from a linguistic and literary point of view. The cognitive approach to August Pullman, a sensitive
boy with a facial deformity but with a golden soul and openness to accomplishing friendship, has
been constructed from references to the linguistic and narrative devices employed by Palacio to
depict the child’s world view in relation to his school life and his progress in establishing human
relations.
Keywords: Auggie, linguistic and behavioural patterns, multi-perspectivism, figurative language

The novel Wonder will be approached via Semino that will take us towards “a
personal and social enactment of a new self” (Gilder 2003: 153). Semino’s cognitive theory
will intermediate the reconstructing process that Palacio’s character, Auggie, undergoes
in his personal transformation from a vulnerable and frustrated child into a confident and
sociable being. Semino’s approach will involve “the personal-functional and social role
analysis” (Gilder 2003: 144) of the novel’s most illustrative passages. The personal-
functional analysis is focused on the protagonist of the R.J.Palacio’s Wonder, a young boy,
with a craniofacial disorder, a kind of Treacher Collins Syndrome (TCS), whose name is
August Pullman, called by his family and friends Auggie. The genetically acquired
syndrome has affected his face, the way he looks, and, for a better understanding of
Auggie’s disorder, Via, his sister, gives us further details regarding his physical
appearance. Auggie has no ears, no cheekbones, nor a chin either. With a medical past,
plenty of surgeries, most of them in his first years of life, his parents decided to be
homeschooled.
Auggie’s self presentation, called by Alan Palmer the “internalist perspective”
(Palmer 2010: 26) is a fluctuation between his parents’ overprotective care and his desire
to be perceived as a becoming adult. He highlights the fact that he feels normal inside his
body, but people do not want to perceive him in this way. Auggie reveals two sides of his
sense of self: his inner identity, arguing that he feels normal, although the reader can guess
that he feels ashamed and, his outer identity, reflected through his visible marks on his
face.
His difficult school experience as a fifth grade student has many bullying
implications. Julian, a bully classmate, the antagonist of the novel, represents the
character who will help Auggie to overcome his disability. On the other hand, the inventor
of The Plague game, induces to his colleagues the idea that, if someone touches Auggie, he
will get infected. We can observe here an imposed barrier by someone who does not know
Auggie very well.

359
 ISSUE NO. 28/2022

During his traumatic and isolating school experience, he succeeds to make two
friends: Summer and Jack. His relation with Jack has been clarified and consolidated after
the fight caused by the inappropriate words addressed by him to Auggie. Auggie’s way of
behaving has helped him to have friends despite his facial disorder, being much popular
than Julian, his colleague, mainly concerned with popularity. A good example to sustain
this idea is grounded in a class trip, when Auggie was saved by his colleagues Amos, Miles
and Henry from a bully boy present with his schoolmates on the same trip. At the end of
the novel we can see another Auggie, who cut down his hair, allowing us to see his face, as
a result of his acceptance and maturity. Awarded for courage and kindness, he proves that
everyone needs support and understanding and even public acclaim as a motivator for
the strength required to pass over difficulties.
R.J.Palacio’s Wonder depicts adolescence in a unique manner, because of
protagonist’s struggle to experiment his wild life in which he has been thrown ever since
he started attending the classes in the public school: “I can't say I always wanted to go to
school because that wouldn't be exactly true. What I wanted was to go to school, but only
if I could be like every other kid going to school. Have lots of friends and hang out after
school and stuff like tha” (W 10).
Auggie’s greatest inner struggle rests on how he could have a normal life if he has
a facial deformity. Going to school, for many teenagers, represents a normal stage in their
lives, whereas for Auggie, a ten year-old boy, homeschooled by his mother, it represents
a problem and a great turning point in his life. He is aware that his face looks frightening
and this is a challenge for each person or child who sees him “I'm know I'm weird-looking,
take a look, I don't bite” (W 50). He only wants to be accepted but the stares and whispers
from his back dishearten him, reminding him that he is a child with a special need.
As any ordinary child would, Auggie’s wishes are illustrated through the following
quotations: “that he had a normal face that no one ever noticed at all (9)”, and “that he
could walk down the street without people seeing [him] and then doing that look-away
thing” (W 9).
We are the witnesses of an attempt of self-perception and, at the same time, the
novel highlights the way he is perceived by the others, suggesting the fact that we have an
inner and an outer perspective as regards our identity. On the one hand, most people
prefer to construct and project their identities in a convenient manner for the outer world,
but, on the other, they are depicted through the others’ thoughts, feelings, emotions and
prejudices. With his low ability to predict how the others see him, August’s identity lacks
the mind style. He is aware that almost all the people see him as a child with a facial
deformity, without showing any interest in knowing him.
While interrelating with people, Auggie observes that they are astonished when
they see him, striving to smile to mask the discomfort caused by his facial deformity.
People allot visual significance to one’s identity through smiling and Auggie struggles to
interract even superficially with them. All the people are concerned with his facial
deformity, diminishing Auggie’s opportunities to show them that he is kind, intelligent
and, of course, funny.

360
 ISSUE NO. 28/2022

Auggie’s focus on his visual and physical identity is reflected upon the other
characters of the novel. For instance, Miranda, his sister’s friend, during a summer camp,
decided to cut short her hair and dye it pink, which allows her to become part of a popular
group, that did not accept her until her hair was dyed. The new colour of Miranda’s hair
points to the same problem as Agggie’s: she needs to be accepted for the natural colour of
her hair, for what she really is and not for pink colour of her hair. Although the pink colour
of her hair helps her become popular, she continues to be introverted and yearn for her
friendship with Via and for her initial state of mind. Although Auggie is aware that he is
known for his physical appearance, he reveals other identity issues to the readers,
whereas some of his colleagues are known just for drawing attention to those things that
could distinguish him from the others. Endowed with overflowing wisdom and maturity,
Auggie explains that every child from his school is known for something. For example
Ximena is known as the best student from his class, and the brothers Maxes are known
for their preferences for Dragons. In his process of self-becoming, he starts cutting off his
Padawan braid and also demands his mother to replace his duffel bag from Star Wars with
a new one. The cutting of Padawan braid and the change of the bag represent his
departure from secure things which allowed him to have his own inner world where he
enjoyed security and where he could rediscover himself.
Behavioural patterns are the essential elements of one’s personality, reflecting the
characteristics of one’s mind style. They help Auggie to overcome all the stages up of
growing up. Behaviour is a ‘joiner’ between what a person reveals to the other people and
what those people accept to see. Finally, August succeeds to find acceptance and tolerance
in his school community because some of his colleagues chose to look deeper into Auggie’s
inner world, paying attention to his real qualities and values. August’s process of self-
achievement involves his efforts and, of course, the community’s efforts as well. The
community should change its perception about the people’s social behaviour and allow
the individuals to unconditionally assert their values.
Auggie’s new journey from homeschooling to private school offers him the great
possibility to show kindness and empathy. From this point of view, August is described as
being kind, but, the fact that the others are rude and disregard his kindness often make
him behave improperly, as an instance of being deprived of mind style. The first school
day, when his teacher, Ms Petosa, urged Henry to sit near Auggie, his attitude regarding
the locker and Henry’s struggle for the locker, reflect Auggie’s opinion about kindness. He
postulates that every person should entertain the desire to be kind and accept kindness.
Summer, Auggie’s classmate, is the only one who has accepted him ever since the
school began. She sat next to Auggie because she wanted to be nice with a boy with special
needs. It finally proved to be a good idea because she enjoyed August’s companionship.
Their friendship, emerged from kindness, acceptance and tolerance. It represents a
positive type of social interaction, with great impact for Auggie’s mind style, proving to be
much better than any other relationship based on peer presure and bullying. Summer
prefers to be Auggie’s friend rather than be accepted as memeber of a popular group. Jack,
their friend, on the one hand, wants to be popular but, on the other, his friendship with
Auggie makes him feel better, accepted and tolerated. Jack’s attitude, while facing Julian’s

361
 ISSUE NO. 28/2022

atrocities and bullies, reveals his attitude regarding being kind despite the negative
consequences he himself had to face. Now, he is in Auggie’s shoes, feeling the same
contempt and lack of tolerance. Despite this feeling, he continues to stand up for August,
being kind but, at the same time, a happy and fulfilled teenager.
As concerns his relation with his parents, because of his medical condition, he
receives support and guidance, having a strong relationship with them. And yet, due to his
classmates, we can see another Auggie, who gradually needs to be more independent. We
all know that despite one’s desire to be independent, a child always needs support and
guidance from his or her parents. Palacio’s Wonder depicts the conflict between children
and parents in terms of the relation between moral and physical needs and the desire for
independence.
Auggie is aware of his liminal twofold condition, of child and teenager, especially
when he behaves as a baby. These childish actions which contrast with his desire to be
independent are revelatory of his mind style. Even his sister, Via, who is older then him
and more independent needs love and attention from their parents. Palacio depicts
Auggie’s conflictual inner thoughts. On the one hand, he longs for autonomy and
independence and, on the other, he still needs his parents’ affection. Thus, Auggie’s
process of growing up is marked by positive and negative experiences, both in the familiar
environment and in the surrounding community. The beginning of his school experience
makes Auggie realize how much he still wants his parents’ attention and affection. As time
passes, Auggie discovers that growing up does not mean that he will not be able to receive
the same care and affection from his parents as he used to during his childhood. When he
goes on the trip, he refuses to take his Baboo with him and decides to leave it home in case
that his mother will miss it.
Auggie highlights that the adults also need affection, care and comfort.
Making his mother feel comfortable, he realizes that he also feels comfortable. Auggie’s
father threw away his Helmet forcing him to grow up. Although Auggie is angry, after
some minutes of reflection, he is aware that his father did the right thing, at the right
moment. He reasons that an adult should take difficult decisions and act alone without
any help, which scares Auggie and also convinces him that such issues have also positive
outcomes. With his father’s suport, Auggie feels more confident and more adult-like,
realizing that maturity requires great responsability and, that his relationships with his
parents, as an adult, are more protective and stable than those based on childish affection
and care.
As a reflection of mind style and, in association with the “infringement of Grice’s
maxim of quantity and relation” (Semino 2014: 296), for Auggie and his colleagues, to be
popular and have a status at Beecher Prep school are extremely important. Wonder
outlines social status and hierarchy among children from the same school and also shows
the negative and positive consequences of being popular or unpopular in the school
world, their consequences being reflected in terms of bulling and unkindness.
Even if, in his childhood, during his walks into the park or to other public spaces,
he experienced bully situations that made him feel sad and low spirited, now, at Beecher
Prep school, he is aware that he will be once again teased and bullied, but at a higher and

362
 ISSUE NO. 28/2022

more intense level. If, in the park and in the public places, the players and the bullying
situations were different from one day to another, now, at school, day by day, there will
remain the same unfair players and threats. Auggie feels the social pressure of being
required to do all the time the right thing so as to be finally accepted or popular.
On Halloween, although Auggie had prepared the Jango Fett costume, he replaced
it with a Bleeding Scream one. The Bleeding Scream costume allows him to hear behind
his mask the mean and malicious conversation between Jack, his friend and Julian, the
unfair guy; it makes Auggie ask himself how he should further behave and what his
expectations should be while interrelating with the others.
The story abounds in various linguistic choices and clarity of sentences. It has a
complex vocabulary and interesting sentence structures. The wide range of emotional
states demands the existence of words with high-frequency, multiple meanings and
subject-related vocabulary.
We have frequently identified the use of “as” (Semino 2014: 284) employed like
conjunction, preposition and adverb: “Via doesn't see me as ordinary. She says she does,
but if I were ordinary, she wouldn't feel like she needs to protect me as much. And Mom
and Dad don't see me as ordinary, either. They see me as extraordinary” (W 9).
“As ordinary,” “as much,” “as extraordinary” (Semino 2014: 286) are adverbs and
mean typical, much and extraordinary. “As” is meant to increase the significance of those
adjectives and transform them into adverbs, reinforcing the transformation of the main
character. “As” is used many times as a reflection and amplification of some states of mind
or behavioural patterns. There are some examples relevant for the use of “as”: for
showing comparison: “I have other friends, too, but not as good as” (W 10); as a
conjunction: “‘Did you think we were going to the movies?’ he answered, smiling as he
stood up” (W 18); for showing that something is known: “As she said this, she pushed
open the double doors to a huge auditorium” (W 25); for showing that something is going
to happen in near future: “As soon as we turned the corner, we saw all the kids in front of
the school—hundreds of them talking to each other in little groups, laughing, or standing
with their parents, who were talking with other parents” (W 32).
Notice is to made of the use of the word “like” (Semino 2014: 284) associated with
various meanings. “Like” is used to highlight August’s fear of not being accepted by the
others. As a leit-motif, “like” has many uses; firtsly it is employed as a cojunction, in the
following sentences: “This school was very different. It was smaller. It smelled like a
hospital” (W 18) or “Mr. Tushman smiled like he could read my mind” (W 21); for focusing
attention: “And just like he did two seconds ago, he stood in front of the half-opened door
and started talking” (W 24); asking for an example: “‘Like what?’ I asked, trying not to
mumble. I admit I have a bad habit of mumbling” (W 18); inquiring regarding something
that has just been said: “The only school I'd ever been inside before was Via's, when I went
with Mom and Dad to watch Via sing in spring concerts and stuff like that” (18); it is also
used in reported speech:
“‘No, that's just your group,’ explained Charlotte, ignoring Julian's smirk. ‘It's like
where you go when you get to school in the morning and your homeroom teacher takes

363
 ISSUE NO. 28/2022

attendance and stuff like that. In a way, it's your main class even though it's not really a
class. I mean, it's a class, but....’” (W 25).
It is also employed as an adverbial conjunction of time to introduce depending
clauses, reflecting August’s need for support and his desire to connect the events and the
actions, as in below sentences: “‘As soon as we crossed the street and were away from the
crowd,’ Mom said: ‘Who was that, Auggie?’” (W 45); “As soon as she heard Auggie's voice
say that, the dog started wagging her tail and went over to him” (W 128).
There are many idiomatic constructions in the novel, such as “cool beans,”
composed of a noun and an adjective, implying something fantastic, terrific; Auggie
expresses his inner joy, approval or delight, in the below quotations: “Even if it's a winter
name. ‘Cool beans,’ she answered, giving me a thumbs- up” (W 44); “‘Yes, I am,’ he said
proudly. ‘I am cool beans’” (W 94); “SUMMER DAWSON'S PRECEPT ‘If you can get through
middle school without hurting anyone's feelings, that's really cool beans. —Summer
Dawson’” (W 214).
The verb “think” (Semino 2014: 284) is employed for rendering Auggie’s inner
actions in terms of the mind style. For him, to be rational means to think and synthesize.
He analyzes, brings arguments, filters the information through his mind and delays his
decisions only to avoid subsequent effects. In his case, logicality acquires a high degree of
self-control, becoming an unconscious tool, often deforming reality. Logicality, the
supreme instance of mind, filters the good and the bad aspects and moral values, being
charged with the responsability to clean up all the inner dirty things, thus allowing Auggie
to interrelate with his outer environment. Auggie processes all the items of information
and stimuli that help him to decodify the new information and adapt to his mind style.
As a rational human being, he has feelings and emotions, but he cannot artistically
express them; however, he filters them through his Ego, embedding them in self-defense
mechanisms. Because of this, he comes to delicately expresses his feelings and emotions:
“I don't know yet. I know what I'd really want to go as, but I think it might be too dorky.
You know, Savanna's group isn't even wearing costumes this year. They think we're too
old for Halloween” (W 55); “I was starting to think this was going to go down as one of the
most awesome days in the history of my life, but then I got to homeroom” (W 59); “I didn't
think it was a dream then, but now, looking back, I know it must have been” (W 176); “I
really couldn't believe it. I think I was smiling. Maybe I was beaming, I don't know. As I
walked up the aisle toward the stage, all I saw was a blur of happy bright faces looking at
me, and hands clapping for me” (W 210).
The verb “look” (Semino 2014: 284), used in many utterances, as a sign of visual
perception and externalization of thoughts, is present in some passages: “I admit I was
feeling so nervous that I didn't know what to say or do except look at the floor” (W 24);
“Bye,” I said to Jack, Charlotte, and Julian, but I didn't look at them—or look up at all—
until I left the building (W 30); “I look weird. Nobody takes a second look. Nobody notices
me. Nobody knows me (W 57); “Speaking, does not make Auggie grow blind. The only
creature that, figuratively speaking, does not make Auggie grow blind, is Daisy the dog,
and it happens because her little doggy eyes do not perceive the fact that August's face is

364
 ISSUE NO. 28/2022

looking different from any other human's face. To Daisy, all our faces look alike, appearing
as flat and pale as the moon” (W 62).
The story abounds in direct and indirect speech instances; we are going to analyze
some of the indirect speech utterances, because they reveal Auggie’s mind style in action.
For instance, Via depicts August’s personality through indirect speech: “‘I’ve always
understood that August is special and has special needs. … If I wanted Mom and Dad to
watch me play soccer, I knew that nine out of ten times they’d miss it because they were
busy shuttling August to speech therapy or physical therapy or a new specialist or a
surgery’” (W 82). There are some cognitive verbs such as “understood” and “knew,” which
help Via to reflect and realize how hard it is for her brother to have a facial deformity.
Besides Via, Jack depicted August’s personality as an outsider, through indirect
speech, when they met on the first school day in the school’s canteen:
“‘That very first day of school I remember seeing August in the cafeteria.
Everybody was looking at him. Talking about him. Back then, no one was used to his face
or even knew that he was coming to Beecher, so it was a total shocker for a lot of people
to see him there on the first day of school. Most kids were even afraid to get near him. …
So when I saw him going into the cafeteria ahead of me, I knew he’d have no one to sit
with’” (W 175).
Pitifully, he observes the other children’s reactions when they see August’s face,
which is similar to his reaction when he saw him for the first time. Somehow he knows
this feeling of pity due to his inner intense perception of August’s weird-looking.
Instances of mind style are achieved through the use of some figurative patterns.
According to Lakoff, human beings resort to metaphors, offering them the possibility to
find meanings and easily decode them. His research is based on his concern for
metaphorical concepts and their influences on language. Metaphors, the most
representative figure of speech, are linguistic pictures materialized in words. They are
cognitive tools which help us to understand the mind, our feelings and emotions which
can not be perceived through sight and touch.
At the beginning of the novel, Auggie outlines some stages of his development
through the metaphor: “A Walk in the park” (W 6). While his mother was pregnant with
him and, because she had given birth to a normal child, Via, she refused to do any antenatal
tests which could have offered his parents some identity markers. Such recollections
reveal Auggie’s regret to have been born with a deficiency, indirectly pointing to his mind
style.
Equally significant is Auggie’s perception of his adolescence, grasped as confusing,
scaring and not comfortable. He is not happy in the company of his colleagues, suggesting
to the reader that he passes through a confusing and tumultuous stage in his growing up.
This experience is very well reflected through a visual metaphor and the internalisation
of his thoughts “the butterflies in my stomach were more like pigeons flying around my
insides” (W 35).
The metaphor “my tortoise mouth” (W 60) shows us Auggie’s outer thought and
his lack of mind style, because he does not understand very well why his mother loves

365
 ISSUE NO. 28/2022

him so much despite his physical appearance. There is a conflict between the way he looks
like and the way in which the others see him.
Mr. Browne’s perception of Auggie metaphorically outlines the life lessons
received from her and it is depicted in the following statement: “Your deeds are your
monuments” (W 65). Some words written on an Egyptian tombstone make Auggie assume
that people should be aware of the things they are doing, because their acts have
consequences and they will function as durable testimonies. Such metaphorical instances
are meant to reveal Auggie’s mental ability to reason. He is aware that he should behave
in a proper manner, be kind, offer help and do the right things, because these things will
be never forgotten.
Via, August’s sister, offers us a significant visual picture of his family, using an
astronomical metaphor: “August is the Sun. Me and Mom and Dad are planets orbiting the
Sun” (W 82).
As a result of Auggie’s physical and mental condition, Via’s growing up is
significantly influenced; consequently, she needs to handle existential issues alone
because she does not rely on their help. Because she used not to ask for her parents’ help,
she manifests some sort of dissatisfaction and depicts metaphorically this fact under the
form of a galaxy which starts shifting: “a shift in the cosmos. The galaxy is changing.
Planets are falling out of alignment” (W 83). Her statement highlights the fact that she
sees care and kindness as finite and is forced to survive without her family’s assistance.
This is an immature point of view and it points to her lack of mental style in relation with
her family.
“The universe takes care of all of its birds” (204). Set in relation to Justin’s analogy
between humans and birds, it suggests that the universe can also help and defend us, but
it can also destroy a person. A bird metaphorically suggests the ability to fly and a great
opportunity to do special things as a bird does when it is flying. The universe was kind
with August, offering him a loving and supportive family; all he needs is to face the cruel
reality.
The depiction of August’s and the other characters’ mind style in terms of figures
of speech also demands our focus on similes which are the best ways of describing inner
thoughts, their cognitive habits of describing and talking about the world, through visual
words, with a strong impact on the projection of the style of their mind, as it is rendered
in the following constructions: “my head on Via’s lap like she was my pillow” (W 10), “like
a lamb to the slaughter”(W 10),“It (the school) smelled like a hospital”(W16), “her eyes
were green like a leaf” (W 53), “I held on to that secret and let it cover me like a blanket”
(W 87), “like the drippings on the side of a candle” (W 87), “like two peas in a pod” (W
103).
These above-mentioned similes convey the characters’ social minds in terms of
spontaneity, deep meanings and complexity. Similes have great importance as concerns
the projection of Auggie’s mind style because they help him comprehend the reality of his
daily life. Because each character is different, has different personal interests and
different life experiences, the similes vary from one person to another, conveying the
differences regarding the mind styles of the characters depicted in the novel.

366
 ISSUE NO. 28/2022

Wonder abounds in figurative language patterns, among which personifications

should be also tackled. The first personification is present in the following construction:
“her smile kind of hugged me” (W 11), implying that his mother’s smile brings him
comfort and emphasizes affection.
Personification is one of Auggie’s way of showing his emotions and feelings: “The
laughter I had inside just poured out of me” (W 20). Although he feels happiness and
behaves as a normal person inside, his external feelings and emotions betray him. He
resorts to this personification, aiming to emphasize his strong emotion.
To conclude, the characters’ point of view, idiomatic expressions, slang, the rich
imagery, all are reflections of mind styles; together with various narrative instances which
complete our “social-role analysis” (Gilder 2003: 145), they reveal Auggie’s kindness,
friendship, solidarity and love. Our last attempt to properly approach Auggie emerges
from mentioning “Grice’s Maxims of quantity and quality” (qtd.in Semino 2014: 290). The
former is best depicted in August’s conversation with Summer about Heaven, showing the
character’s introspection and his way of pondering over a such sensitive issue:
“‘I think when people die, their souls go to heaven but just for a little while. Like
that's where they see their old friends and stuff, and kind of catch up on old times. But
then I actually think the souls start thinking about their lives on earth, like if they were
good or bad or whatever. And then they get born again as brand-new babies in the world’”
(W 93).
As concerns the latter, it relies on telling the truth and it clearly appears that Aggie
is used to it. Moreover, he becomes angry, when his family hide the death of Daisy, to
protect him:
“‘I said you're lying!’ I shouted. ‘You're lying!’ I screamed at Via, getting up. ‘You're
both liars! You're both lying to my face like I'm an idiot!’…
‘Stop lying to me, Mom!’ ‘I shrieked’ ‘Stop treating me like a baby! I'm not retarded!
I know what's going on!’” (W 152)
The “flashbacks” (2007: 440), identified by Semino, associated with her approach
to the “opening and closing sentences” (W 285) highlight the complex structure of the
novel, convincing us that the cognitive approach is one of best interpretative grids meant
to surface the meaning of novels focused on gifted disabled children.
We have benefited from the multiple perspectives of the narration that portray
Auggie’s facial deformity in a realistic and challenging manner, focusing on the moral and
social values and his conscious way of thinking. Equally significant have been the series
of the linguistic and grammar patterns, employed by Palacio, characterized by a wide
range of vocabulary and grammar structures, encapsulated in conventional and clear
phrases, meant to render the child’s communicational behaviour and his attempts for
acquiring self-knowledge. We have shared Semino’s opinion that multi-perspectivism
helps the characters to grow aware of their identity through smiles, thoughts and feelings,
all relying on August’s personal experience as a disabled child with a facial deformity.
Our twofold “personal functional and social role analysis” (Gilder 2003: 144) has
been constructed from Auggie’s long journey in search of the Self, revealing his ability to
establish friendship due to his strong endeavour to be accepted for his moral values and

367
 ISSUE NO. 28/2022

qualities and not out of pity. The cognitivist approach has facilitated our understanding
how August’s facial deformity instead of being irrationally perceived can become a source
of personal and collective enlightenment. Equally significant, his immense inner potential
has helped us contemplate that the socially accepted notion of “changing men’s minds”
could reign supreme, helping us to achieve a social, probalistic definition of the character’s
inner “truth” (Gilder 2003: 145).

BIBLIOGRAPHY
Palacio, R.J, (2012) Wonder, Penguin Random House UK
Semino, Elena, Culpeper, Jonathan (2002), “A Cognitive Stylistic Approach to Mind Style in
Narrative Fiction” in Cognitive Stylistics: Language and Cognition in Text Analysis, Amsterdam, John
Benjamins, p. 95-122.
Semino, Elena (2014) “Language, mind and autism in Mark Haddon's The Curious Incident of the
Dog in the Night-Time”. In Fludernik, M. and Jacob, D. (eds) Linguistics and Literary Studies. Berlin:
de Gruyter, 279-303
Murray, Stuart, (2003), “Cognitive Science, the Thinking Mind, and Literary Narrative,” in
Narrative Theory and the Cognitive Sciences, edited by David Herman, Stanford CA; CSLI
Publications.

368
 ISSUE NO. 28/2022

NGOS AND GEOPOLITICS

Mariana-Ana BULMEZ
PhD. , University of Oradea

Abstract: The future is defined, according to James Canton, a futurist in business, by five factors:
speed, expressed by the dizzying pace of change in all fields; complexity, manifested by the assault of
a multitude of “seemingly unrelated” forces with a direct effect on the world in which we live, “from
lifestyle to work to national and personal security; the risk, not only for individuals but also for states,
from terror and crime to "global economic reconfigurations", which will determine the
reconfiguration of the entire individual and collective existence; the change, generated by the
“radical transformations at work, in the community and at the level of relationships” that will force
the individual to adapt to the new reality through radical changes of attitude and way of life; the
unforeseen, materialized by the element of surprise, often difficult to imagine, sometimes with a
positive effect, sometimes “a challenge for sensitivity and logic”.
At present, states are no longer the only actors on the international relations scene. Material
equipment for warfare is now widely available to private bodies, as is the means of financing non-
state wars. We have a global world, based on transnational private companies, which do everything
they can to be controlled as little as possible by even the strongest governments.
Of course, the existence of corporations is not new, as is globalization, which has a long history. What
differs today, and falls into the rivalry zone, generating tensions worldwide, is that transnational
NGOs and companies compete with states. It is no secret that NGOs, humanitarian groups, media
trusts, and not just governments, use the services of private contractors in various fields, including
the military, as their revenues often exceed the GDP of states.
The efforts of governments and international organizations to resolve any kind of confrontation
peacefully can be supported by the work of NGOs, which are often seen as a collective conscience.
Conflicts within states, often maintained and sustained by non-state competitors, have become more
serious and can continue indefinitely, without a reliable prediction as to their consequences for the
political and territorial development of the state.

Keywords: NGOs, outsourcing, global economic reconfiguration, globalization, transnational

Dispariţia blocului comunist, ca urmare a unor reacţii extreme de respingere a

„dirijismului totalitar”, a determinat şi prăbuşirea, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea,
a unei superputeri, URSS, bazată pe structuri rigide, cu „vocaţie totalitară”. Se punea capăt
lumii bipolare inaugurându-se era globalizării, lumea fiind supusă unei duble provocări:
„atracţia globalizării, sub efectul noii revoluţii tehnologice, şi fascinaţia unicităţii culturale
şi naţionale.” Se prefigurează antagonismul dintre „tendinţa de uniformizare şi de imitare a
unui model comun”, a cantităţii fără fond, şi „dorinţa de a se distinge prin moştenirea
istorică şi prin identitatea naţională”.1
Viitorul este definit, în concepţia lui James Canton, specialist în futurologie în
domeniul afacerilor, de cinci factori: viteza, exprimată de ritmul ameţitor al schimbării din
toate domeniile; complexitatea, manifestată prin asaltul unei multitudini de forţe „aparent
fără legătură între ele” cu efect direct asupra lumii în care trăim, „de la stilul de viaţă la
muncă şi până la siguranţa naţională şi personală; riscul, nu doar pentru indivizi ci şi pentru
state, de la teroare şi crimă până la „reconfigurări economice globale”, ce va determina

1
Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei: Comunitatea europeană de la origini la Tratatul de la Lisabona,
Iași, Editura Polirom, 2009, p.203.

369
 ISSUE NO. 28/2022

reconfigurarea întregii existenţe individuale şi colective; schimbarea, generată de

transformările „radicale de la locul de muncă, în comunitate şi la nivelul relaţiilor” ce vor
constrânge individul să se adapteze la noua realitate prin schimbări radicale de atitudine şi
mod de viaţă; neprevăzutul, concretizat prin elementul-surpriză, de multe ori greu de
imaginat, uneori cu efect pozitiv, alteori „o provocare pentru sensibilitate şi logică”.2
La începutul secolului XXI, ne găsim într-o lume în care operaţiunile armate nu se
mai află în mod esenţial în mâinile guvernelor sau ale agenţiilor lor.3 „Capitalismul matur
are tendinţa de a se sustrage controlului exercitat de orice stat. Am putea spune că în secolul
XXI duşmanul se află în spatele frontului oricăreia dintre tabere.”4
Timp de secole, abordarea clasică a relaţiilor internaţionale a fost numită „realism”,
sau dacă mergem pe principiul politic promovat de Otto von Bismarck „realpolitik”.
Realismul descrie lumea în termeni de state suverane, care au drept scop
menţinerea securităţii, pacea, echilibrul de putere, asigurarea statuquou-lui teritorial,
argumentul primordial în acest sens reprezentând-ul forţa militară.
Statele diferă în funcţie de capacităţile lor şi nu din punct de vedere funcţional,
statele având tendinţa să contrabalanseze puterea celuilalt.5
Teoriile realiste ale relaţiilor internaţionale argumentează că, balanţa de putere
împiedică apariţia unui element hegemonic în politica mondială, iar dinamica balansării se
manifestă atunci când foloseşti forţa, ameninţi cu forţa şi induci teama de forţă.6
Fareed Zakaria susţine faptul că „ distribuţia puterii se schimbă” pe măsură ce „
numărul jucătorilor – guvernamentali şi nonguvernamentali – se măreşte, iar puterea şi
încrederea fiecăruia cresc, speranţele de înţelegere şi acţiune comună se diminuează”.7
Statele contemporane au interacţionat timp de decenii, chiar secole, perioadă în care
au acumulat un nivel considerabil de cunoaştere despre interesele celorlalte state. Fiecare
ştie câte ceva despre stilul celuilalt de a rezolva disputele.8 În acest context, războiul a fost
un instrument activ şi constant al relaţiilor internaţionale pe parcursul istoriei umanităţii.
În momentul de faţă, statele nu mai sunt singurii actori pe scena relaţiilor
internaţionale. Echipamentul material pentru purtarea războiului este acum disponibil pe
scară largă organismelor private, la fel ca şi mijloacele de finanţare a războaielor nonstatale.
Avem o lume globală, bazată pe firme private transnaţionale, care fac tot ceea ce le
stă în putinţă pentru a fi cât mai puţin controlate chiar şi de cele mai puternice guverne.
De cele mai multe ori, statele renunţă la activităţile, considerate în secolul XX drept
de importanţă strategică, cum ar fi: serviciile poştale, poliţie, închisori, chiar părţi vitale ale
forţelor armate, încredinţându-le unor contractori privaţi, aceşti contractori devenind în

2
James Canton, Provocările viitorului: principalele tendinţe care vor reconfigura lumea în următorii 5, 10, 20 de
ani, Iaşi, Editura Polirom, 2010, p.18.
3
Eric Hobsbawm, Globalizare, democrație și terorism, Chișinău, Editura Cartier, 2016, p.20.
4
Silviu Nate, Geopolitica unei lumi imperfecte: Competiţie tehnologică şi securitate în mediul privat, Bucureşti,
Editura Top Rorm, 2014, p.13.
5
Alexander Wendt, Teoria socială a politicii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p.123.
6
Christopher Layne, Pacea iluziilor. Marea strategie americană din 1940 până în prezent, Iaşi, Editura Polirom,
2011, p.11.
7
Ibidem, p.19.
8
Alexander Wendt, op.cit., p.128.

370
 ISSUE NO. 28/2022

multe cazuri susţinători financiari ale unor grupări de disidenţi armaţi chiar în interiorul
statelor care le concesionează serviciile.9
De exemplu în domeniul militar, Peter W. Singer identifică trei mari categorii de
firme private care oferă consultanţă, sprijin şi servicii. În categoria de consultanţă, Cubic
Defense Systems, se ocupă de la implementarea de sisteme electronice până la o gamă
extrem de variată de antrenamente „atât reale cât şi în spaţiul virtual, de la antrenamente
aeriene, la antrenamente terestre”. Sprijin oferă „contractorii militari, care se ocupă în
general cu producţia de armament, de mijlocele de transport terestre, avioane, drone şi alte
tipuri de aparate aeriene, nave, sisteme electronice cu caracter militar.” Companiile militare
furnizoare „pun la dispoziţia clienţilor soldaţi profesionişti pentru intervenţii militare
directe şi misiuni de pază şi protecţie”.10
Întreprinderile deţinute de stat coexistă şi concurează cu corporaţii multinaţionale
tranfrontaliere, spre exemplu, IBM, care obţine două treimi din venituri numai din
străinătate şi numai un sfert din cei 400000 de angajaţi se află în SUA.11
Desigur, existenţa corporaţiilor nu este o noutate, la fel ca şi globalizarea, acestea
având un istoric îndelungat.
Organizaţiile religioase transnaţionale există de sute de ani, Compania Britanică a
Indiilor de Est, înfiinţată în 1600, primea dreptul de exclusivitate pentru comerţ cu India,
impunând un monopol economic în zonă susţinut de de forţe militare şi administrative
locale, iar în secolul XIX s-au fondat Internaţionala Socialistă, Crucea Roşie, mişcările
pacifiste, Asociaţia de Drept Internaţional, etc.
Înainte de Primul Război Mondial, existau 176 de organizaţii internaţionale
nonguvernamentale, recent însă numărul ONG-urilor a ajuns la aproximativ 26000 în
ultimul deceniu al secolului XX.12
Ceea ce diferă astăzi, şi se încadrează în zona de rivalitate, generând tensiuni la nivel
mondial, este faptul că, ONG-urile şi companiile transnaţionale rivalizează cu statele. Nu
este un secret faptul că ONG-urile, gurpurile umanitare, trusturile de presă şi nu doar
guvernele apelează la serviciile contractorilor privaţi din diverse domenii, inclusiv cel
militar13, în condiţiile în care veniturile lor depăşesc de multe ori PIB-ul statelor.
Vânzările de aproape 300 de miliarde de dolari atinse de ExxonMobil în anul 2004
au fost mai mari decât PIB a 200 dintre cele 220 de ţări de pe planetă. Potivit acestei
statistici se poate concluziona că, puterea revine, tot mai mult, corporaţiilor multinaţionale,
ci nu guvernelor.14
Ceea ce fac companiile şi corporaţiile transnaţionale într-o zonă a globului, poate
afecta activitatea sa la mii de kilometrii distanţă. Acest fenomen de dispersie a efectului la

9
Ibidem, p.36.
10
Silviu Nate, op. cit., p.35.
11
Joseph S. Nye Jr., Viitorul puterii, Iași, Editura Polirom, 2012, p.139.
12
Ibidem, p.140.
13
Silviu Nate, op.cit., p.40.
14
Patricia A. Curtin, & Kenn T. Gaither, Relaţii publice internaţionale. Negocierea culturii, a identităţii şi a
puterii, Bucureşti, Editura Curtea Veche, p.292.

371
 ISSUE NO. 28/2022

nivel global este identificat de specialişti sub numele de transfer transnaţional al

conflictelor.15
Spre exemplu, cazul firmei Coca-Cola, când în 1999, guvernele francez, belgian şi
luxemburghez au interzis vânzările de Coke după ce au existatat suspiciuni de contaminare.
Acest caz a provocat o isterie în masă în statele afectate. Compania a pierdut 103 milioane
de dolari. În India, Coca-Cola a fost acuzată de poluarea apelor şi de consum excesiv de
apă.16 Efectul redundant la nivel global a fost ameninţarea unui sindicat studenţesc cu 5,2
milioane de membrii, din Marea Britanie, de a boicota Compania Coca-Cola pentru practicile
sale îndoielnice din ţări cum ar fi India.17
Potivit concepţiei teoreticianului politic Hannah Arendt, „puterea între oameni
apare atunci când ei acţionează împreună”, iar un stat poate să exercite putere globală doar
implicându-se alături de alte state şi acţionând împreună cu acestea.
Dar, ţinând cont de faptul că, statele nu mai sunt singurii actori importanţi în relaţiile
mondiale, decidenţii politici trebiue să ţină cont de noile realităţi în măsurile de securitate
pe care le adoptă în condiţiile în care „ ne confruntă cu tot mai multe riscuri, ameninţări şi
provocări ce afectează oamenii dintr-o anumită ţară, dar care provin în principal sau în
totalitate din alte ţări (...) criza financiară, crima organizată, migraţiile în masă, încălzirea
globală, epidemiile şi terorismul internaţional, pentru a numi doar câteva.(...) Una dintre
principalele cauze ale dificultăţii este că puterea difuzează atât pe verticală, cât şi pe
orizontală...”18
Efortul guvernelor şi organizaţiilor inernaţionale de a rezolva paşnic orice tip de
confruntare poate fi susţinut de activitatea ONG-urilor considerate de cele mai multe ori ca
fiind o conştiinţă colectivă.
De exemplu, Human Rights Watch a exercitat presiuni asupra unor guverne, cum ar
fi cel chinez, investigând şi comunicând mass-mediei globale încălcări ale drepturilor
omului, iar în 1992, când au apărut acuzaţii conform cărora la covoarele comercializate de
IKEA munceau minori, conducerea a investigat problema şi a colaborat cu Salvaţi Copiii, o
organizaţie nonguvernamentală internaţională foarte respectată, pentru a o rezolva. Ca
urmare, IKEA a încheiat un parteneriat cu UNICEF şi Organizaţia Internaţională a Muncii
pentru a lupta împotriva folosirii copiilor pentru muncă, donând, în anul 2000, 500000 de
dolari către UNICEF, în sprijinul măsurilor de educare şi diminuare a gradului de sărăcie.19
Henry Miller are un punct de vedere propriu în a vedea lumea actuală: „Destinaţia
cuiva nu este niciodată un loc, ci un nou mod de a vedea lucrurile”.20
Abordarea constructivistă a relaţiilor internaţionale oferă o mai mare înţelegre
asupra intereselor statale.21

15
Ibidem, p.40.
16
Ibidem, p.39.
17
Ibidem, p.41.
18
Ibidem, p.133.
19
Patricia A. Curtin şi Kenn T. Gaither, op.cit., p.296.
20
Ibidem, p.317.
21
Radu-Sebastian Ungureanu, Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2010,
p.191.

372
 ISSUE NO. 28/2022

Conflictele din interiorul statelor, întreţinute şi susţinute de cele mai multe ori de
concurenţii nonstatali, au devenit tot mai serioase, şi pot continua pe termen nelimitat, fără
a se putea da un pronostic sigur în ceea ce priveşte consecinţele acestora asupra evoluţiei
politico-teritoriale a statului respectiv.
De exemplu, acţiunile IRA în Marea Britanie sau ETA în Spania, culminând probabil
pe viitor cu mişcări secesioniste. Banca de date de la Uppsala a înregistrat incidente de
război civil înarmat între 2001 şi 2004 în treizeci şi unu de state suverane ale lumii.22
Epoca războaielor care se finalizează cu capitularea necondiţionată s-a terminat. În
momentul de faţă, conflictele interne pot deveni foarte violente, iar guvernele nu pot neglija
sau elimina minorităţile interne înarmate.23
De exmplu, pe parcursul anului 2006, pe teritoriul UE au avut loc 498 de acţiuni cu
caracter terorist: în Austria, Belgia, Irlanda, Portugalia şi Polonia, câte unul: în Franţa 294,
din care 283 fiind atribuite separatiştilor, celelalte 11 fiind de altă natură; în Spania 145, din
care 136 separatiste, 8 de stânga şi unul de altă orientare; în Grecia 25 atribuite anarhiştilor
de stânga; în Germania 13, din care 10 de stânga, 2 de altă natură şi unul islamist; în Italia,
11 atribuite anarhiştilor de stânga; în Marea Britanie 5, din care 4 separatiste şi unul de altă
natură.24
Globalizarea a înaintat sub aproape toate aspectele – economic, tehnologic, cultural,
chiar lingvistic – cu excepţia unuia singur: din punct de vedere politic şi militar, statele
teritoriale rămân singurele autorităţi efective.25
Nu se poate vorbi practic de o autoritate globală unică, suficient de puternică care să
poată controla, de exemplu, circuitul armamentului şi dezarmarea internaţională, de genul
ONU sau a diverselor organisme tehnice şi financiare precum Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului şi cîteva tribunale
internaţionale. Însă nici aceste organisme nu dispun de vreo putere efectivă în afară de
aceea pe care le-o oferă acordurile semnate între state.26
ONU nu posedă nici o autoritate sau putere independentă. Hotărârile ONU depind
de decizia colectivă a statelor şi pot fi blocate de vetoul absolut a cinci dintre ele.
„Este necesar ca noile ordini mondiale să fie protejate”, susţine istoricul Michael
Howard. Fiecare ordine internaţională din fiecare perioadă presupune că cineva sau ceva
funcţionează ca protector al sistemului.27
ONU poate juca un rol semnificativ în a proteja ordinea mondială, atunci când există
consens în Consiliul de Securitate. ONU este secondat de reuniuni regulate ale liderilor din
NATO şi din Uniunea Europeană, ale liderilor ţărilor din zona Asia-Pacific în APEC şi
Summitul Asiei de Est, ale ţărilor dezvoltate din G7 şi G8 şi ale principalelor economii ale
lumii în G2028, cât şi a noului actor pe scena internaţională, grupul BRIC.

22
Eric Hobsbawm, op.cit., p.49.
23
Ibidem, p.30.
24
https://www.europol.europa.eu/publication/TESAT/TESAT 2007.pdf
25
Eric Hobsbawm, op.cit., p.25.
26
Ibidem, p.26.
27
Colin S. Gray, Războiul, pacea şi relaţiile internaţionale. O introducere în istoria strategică, Iaşi, Editura
Polirom, 2010, p.309.
28
Henry Kissinger, Ordinea mondială, Bucureşti, Editura Rao, 2014, p.298.

373
 ISSUE NO. 28/2022

O serie de corporaţii transnaţionale dispun de bugete enorme, resurse umane

competente şi deţin controlul codajului, astfel încât puterea lor este de multe ori mult mai
mare decât ale multor guverne. Ceea ce diferă astăzi, şi se încadrează în zona de rivalitate,
generând tensiuni la nivel mondial, este faptul că, ONG-urile şi companiile transnaţionale
rivalizează cu statele.
De exemplu, în anul 2009, companiile transnaţionale Microsoft, Apple şi Google au
avut profituri anuale de 58, 35 şi, respectiv 22 miliarde de dolari şi peste 150.000 de
angajaţi în total29, iar vânzările de aproape 300 de miliarde de dolari atinse de ExxonMobil
în anul 2004 au fost mai mari decât PIB a 200 dintre cele 220 de ţări de pe planetă.
Potrivit acestei statistici se poate concluziona că, puterea revine, tot mai mult,
corporaţiilor multinaţionale, și nu guvernelor.30
„One Belt”, „One Road” se extind din Asia până în Europa, la care se adaugă
tehnologia 5G a firmei Huawei, care a generat o adevărată isterie al nivel de instituţii de
guvernământ speriate de posibilitatea statului chinez de a avea acces la datele populaţei
europene. Huawei Technologies Co. Ltd fondată cu un capital de 21.000 yuani în 1987 de
inginerul Ren Zhengfei, fost angajat al unui institut de cercetări militare statut ce a permis
companiei să dispună de o serie de contracte extrem de profitabile cu guvernul chinez, a
ajuns la venituri anuale de 92,5 miliarde de dolari în 2017. Huawei este implicat în
construcţia reţelelor de comunicaţii 4G nu doar în China, ci şi a numeroase state africane.31
ONG-urile pot genera venituri proprii, intrând în competiţie cu structurile
guvernamentale pentru câştigarea de granturi şi, de cele mai multe ori câştigă.
La 3 iunie 2019, la Bucureşti, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile,
împreună cu partenerii săi, lansa în România programul Active Citizens Fund, prin care se
va oferi organizaţiilor nonguvernamentale o finanţaren valoare de 46 de milioane de euro
în următorii 6 ani. Programul este finanţat prin Granturile SEE şi Norvegiene 2014-2021.
Obiectivul finanţării îl reprezintă sprijinirea dezvoltării pe termen lung a societăţii
civile, consolidându-i totodată rolul în promovarea democraţiei, a cetăţeniei active şi
adrepturilor democratice.
În acest context, Thor Kleppen Saettem, secretar de stat pentru Ministerul Justiţiei
şi Imigraţiei din Norvegia, declara în cdrul evenimentului de lansare: „Nu este posibilă
dezvoltarea unei democraţii rezistente şi pluraliste decât dacă vor fi auzite vocile unui
spectru larg al societăţii astfel încât interesele lor să fie luate în considerare în procesele
guvernamentale.”
În România acest program este administrat de Fundaţia pentra Dezvoltarea
Societăţii Civile, Fundaţia pentru Parteneriat, Centru de Resurse pentru Comunităţile de
Romi, Fundaţia PACT şi Frivillighet Norge.
Prioritare în acest program sunt şase domenii de asistenţă: democraţie, cetăţenie
activă, bună guvernare şi transparenţă; drepturile omului şi tratament egal prin
combaterea tuturor formelor de discriminare pe motive rasială, etnică, religie sau
convingeri, sex, dizabilitate, vârstă, orientare sexuală sau identitate de gen; justiţie socială

29
Joseph Nye Jr., op.cit., pp.156-157.
30
Patricia A. Curtin&Kenn T.Gaither, op.cit., p.292.
31
Alexandru Grumaz, Noua ordine mondială: de la Primăvara arabă la Brexit, Bucureşti, Editura Rao, p.15.

374
 ISSUE NO. 28/2022

şi incluziunea grupurilor vulnerabile; egalitate de gen şi violenţă bazată pe gen; mediu şi

schimbări climatice; dezvoltarea capacităţii ONG-urilor.32
O economie în criză, dominată de tensiuni determinate de interesele companiilor
transnaţionale şi cele cu caracter naţional poate genera acţiuni ce intră în zona de
manifestare a terorismului, în condiţiile în care efectele nu sunt vizibile imediat, ci au o
manifestare graduală şi în timp, de multe ori cu consecinţe dezastruoase: distrugerea
fizică a obiectivelor economice, scăderea PIB, etc. 33
ONG-uri fac apel la organizaţiile societăţii civile, în contextul obiectivelor
promovate: răspândirea democraţiei, susţinerea societăţii civile şi garantarea
proprietăţii,34devenind astfel mai vizibile şi vocale în susţinerea unor drepturi economice
şi sociale.35
„Nu este suficient să gândim în termenii de putere asupra altora. Trebuie să
gândim şi în termenii de a îndeplini obiective, care presupune putere împreună cu alţii.”36
În momentul de faţă, în România sunt consemnate în Registrul Naţional ONG,
19879 de fundaţii37, active, închise sau radiate, 94596 de asociaţii38, la care se adaugă
multe alte federaţii, uniuni, persoane juridice şi neprecizate.
ONG-urile au participat ca membrii cu drepturi depline în numeroase consilii de
conducere sau consultative, ca de exemplu: Agenţia Naţională de Integrare, Consiliul
Superior al Magistraturii, Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse, Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării, Consiliul Naţional al Persoanelor Vârstince, Comitetele
de Monitorizare a Programelor Operaţonale, aceste organisme având de multe ori roluri
importante în luarea deciziilor de politică publică.39
Pregătindu-se să adere la Uniunea Europeană, România a inţiat modificări
legislative care au fost în favoarea ONG-urilor: Legea nr. 544/200140 prin care se
reglementa accesul la informaţiile publice, oferind ONG-urilor posibilitatea de a se implica
în promovarea bunei guvernări, Legea nr. 52/200341 privind transparenţa decizională în
administraţia publică, HG nr. 50/2005 pentru aprobarea regulamentului privind
procedurile la nivelul guvernului pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor
de acte normative spre adoptare, HG nr. 750/2005, privind constituirea consiliilor
interministeriale permanente, HG nr. 775/2005, pentru aprobarea regulamentului

32
https://www.eeagrants.ro/programe/cetatenie-activa/46-mil-euro-pentru-ong-uri-in-urmatorii-6-ani, accesat în
data de 17.07.2019.
33
Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iaşi, EdituraPolirom,
2010, pp.460-470.
34
Frederic Pichon, Siria: de ce s-a înșelat Occidentul, București, Editura Corint Books, 2015, p.47.
35
Andrada Nimu, Cristian Pîrvulescu, Arpad Todor, Societatea civilă, democrație și construcție instituțională:
transparență și participare publică în România contemporană, Iași, Editura Polirom, 2016, p.38.
36
Joseph Nye Jr., op.cit., p.15.
37
https://www.just.ro/wp-content/uploads/2015/12/Fundatii05072019.pdf, accesat în data de 17.07.2019.
38
https://www.just.ro/wp-content/uploads/2015/12/Asociatii05072019.pdf, accesat în data de 17.07.2019.
39
Andrada Nimu, Cristian P\rvulescu, Arpad Todor, op.cit., p.45.
40
Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial,
nr.663/23 octombrie 2001 disponibilă pe http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=30060.
41
Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată în
Monitorul Oficial nr. 749 din 3 decembrie 2013 disponibilă pe
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/41571.

375
 ISSUE NO. 28/2022

privind procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel

central.

Bibliografie:
Canton, James, Provocările viitorului: principalele tendinţe care vor reconfigura lume în următorii
5, 10, 20 de ani, Iaşi, Editura Polirom, 2010;
Curtin, Patricia A., Gaither, Kenn T., Relaţii publice internaţionale, Bucureşti, Curtea Veche, 2008;
Gray, Colin S., Războiul, pacea şi relaţiile internaţionale. O introducere în istoria strategică, Iaşi,
Editura Polirom, 2010;
Grumaz, Alexandru, Noua ordine mondială: de la Primăvara arabă la Brexit, Bucureşti, Editura Rao,
2019;
Hobsbawm, Eric, Globalizare, democrație și terorism, Chișinău, Editura Cartier, 2016;
Kissinger, Henry, Ordinea mondială, Bucureşti, Editura Rao, 2014;
Layne, Christopher, Pacea iluziilor. Marea strategie americană din 1940 până în prezent, Iaşi,
Editura Polirom, 2011;
Murgescu, Bogdan, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iaşi,
EdituraPolirom, 2010;
Nate, Silviu, Geopolitica unei lumi imperfecte: Competiţie tehnologică şi securitate în mediul privat,
Bucureşti, Editura Top Rorm, 2014;
Nimu, Andrada, Pîrvulescu, Cristian, Todor, Arpad, Societatea civilă, democrație și construcție
instituțională: transparență și participare publică în România contemporană, Iași, Editura Polirom,
2016;
Nye, Joseph S. Jr., Viitorul puterii, Iaşi, Editura Polirom, 2012;
Pichon, Frederic, Siria: de ce s-a înşelat Occidentul, Bucureşti, Editura Corint Books, 2015;
Sidjanski, Dusan, Viitorul federalist al Europei: Comunitatea europeană de la origini la Tratatul de
la Lisabona, Iaşi, Editura Polirom, 2009;
Ungureanu, Radu-Sebastian, Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale, Iaşi, Editura
Polirom, 2010;
Wendt, Alexander, Teoria socială a politicii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2011.

376
 ISSUE NO. 28/2022

PUBLIC RELATIONS CAMPAIGN -

FROM THEORY TO PRACTICE

Melinda Izabela ACHIM

Lecturer PhD, Centrul Universitar Nord din Baia Mare
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Abstract: Any PR campaign should start with a well-defined message, which should usually be built
around an axis of communication. This axis is like a skeleton or a base that supports the correct line
of the campaign and must unify all the ideas of that campaign into one, so that the main message of
the campaign is concise, clear, and understood by the target audience. This paper aims to address
the public relations campaign from the perspective of those who build the message and to highlight
the effects that this message of the campaign has on the public.

Keywords: PR campaign, public relations, communication, audiences, media.

O campanie de relații publice reprezintă o serie de activități planificate și

concentrate pe obținerea unui rezultat specific pentru organizație. Campania de relații
publice ar putea crea o schimbare de comportament, cum ar fi cumpărarea unui produs
nou sau investiția într-un nou serviciu. La fel cum, o campanie de relații publice ar putea
fi o campanie de sprijinire sau cu un anumit apel la acțiune și implicare a publicului.
Acordarea unui obiectiv specific la începutul activității nu numai că facilitează planificarea
și executarea campaniei, ci și măsurarea succesului acesteia.
Dacă o organizație decide să stabilească obiective ample pentru campania de relații
publice, profesioniștii în relații publice trebuie să se asigure că acestea sunt legate de
declarația de misiune a organizației și de principiile sale. Acest lucru demonstrează că
activitățile de relații publice nu se desfășoară în mod independent de organizație și
evidențiază legătura relațiilor publice cu succesul organizației. De regulă, există trei
obiective generale de relații publice, cestea fiind managementul reputației, relațiilor și
sarcinilor. Astfel, organizația trebuie să se orienteze în permanență spre îmbunătățirea
imaginii sale, spre crearea, promovarea și îmbunătățirea relațiilor și spre creșterea
sprijinului public.
În studiul Guidelines for Setting Measurable Public Relations Objectives: An Update,
cercetătorii Forrest W. Anderson, Linda Hadley, David Rockland și Mark Weiner
demonstrează că obiectivul relațiilor publice în orice organizație trebuie:
1. să specifice un rezultat dorit : creșterea conștientizării, îmbunătățirea relațiilor,
structurarea preferințelor, adoptarea unei atitudini.
2. să menționeze direct unul sau mai multe grupuri-țintă.
3. să fie măsurabile, atât din punct de vedere conceptual, cât și din punct de vedere practic.
4. să se refere la „finalități” și nu la „mijloace”.
5. să indice un cadru de timp în care trebuie îndeplinit obiectivul
Orice campanie de relaţii publice are la bază un concept complex, concentrat într-o
singură idee, în jurul căreia se construiesc toate mesajele campaniei. Acest lucru poartă

377
 ISSUE NO. 28/2022

denumirea de axa campaniei și ea va da tonul campaniei, constituindu-se într-o temă

centrală a acesteia.
Conform definiţiei, axa este linia care trece prin mijlocul unui lucru, este piesa în jurul
căreia se articulează o parte sau mai multe părţi ale subansamblului, părţi care descriu în
jurul ei mişcări circulare. Din această perspectivă, axa campaniei de relații publice
reprezintă ideea centrală din care pornește totalitatea acţiunilor de relaţii publice:
obiective, strategii, tehnici. Există patru faze distincte în realizarea unei campanii de
relații publice: definirea scopului și a obiectivelor de relații publice; culegerea de
informații; planificarea acțiunilor și stabilirea mijloacelor de comunicare; analiza finală și
evaluarea consecințelor acțiunii campaniei. (cf Dennis L. Wilcox, Glen T. Cameron, Phillip
H. Ault, Warren K. Agee, 2009, 258)
Cei care se ocupă de acest sunt specialiștii în relații publice care reprezintă „o verigă
esențială în procesul de creare și diseminare a informației. Ei trebuie să fie pregătiți să
răspundă imediat și să reacționeze eficient la cererile pe care le primesc din partea mass-
mediei. Trebuie să fie capabili să creeze campanii care să influențeze acțiunile
consumatorilor, începând de la puterea de cumpărare și până la noua legislație.”(Merry
Aronson, Don Spetner, Carol Ames, 2008, 6)
Axa, de regulă, trebuie să reprezinte un obiectiv, fapt pentru care ea va fi construită
pornind de la aceleaşi elemente ca acesta. Orice obiectiv presupune stabilirea unei
strategii care să definească întreaga campanie de relații publice.
Strategia determină abordările necesare pentru realizarea planului. Printre cei mai
cunoscuți factori strategici (analiza SWOT) ai organizației cu mari implicații asupra
imaginii ei sunt punctele tari ale organizației, punctele slabe, oportunitățile (ocaziile
favorabile) și amenințările.
Analiza situaţiei dă posibilitatea cunoaşterii organizaţia şi aflarea de informații despre
publicurile ei, concurenţă şi mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Organizaţia trebuie
să se adapteze de acum mediului său şi să identifice instrumentele necesare pentru
influenţarea atitudinii şi comportamentului publicului-ţintă.
Strategia reprezintă planul general al programului conceput pentru a atinge un anumit
scop, iar tactica vizează cu precădere planul operaţional: evenimente create, canale de
realizare a comunicării, metode folosite pentru aplicarea strategiei etc. Din acest punct de
vedere, unii specialişti în relaţii publice le definesc drept un „proces care permite oricărei
organizaţii – companie, asociaţie, agenţie nonprofit sau guvernamentală – să identifice
oportunităţile şi ameninţările care o vizează pe termen lung, să-şi mobilizeze resursele în
direcţia valorificării/depăşirii momentelor de criză prin implementarea cu succes a unei
strategii.” (Paul S. Forbes, 1992, 32)

378
 ISSUE NO. 28/2022

Fig.1. Cei patru paşi ai procesului de PR ( Scott M. Cutlip, Allen H. Center, Glen M. Broom, 2000,
p.308)

În studiul Relații publice eficiente, Scott M. Cutlip, Alle H. Center și Glen M. Broom sunt
de părere că profesioniștii de relații publice trebuie să țină cont de patru etape în
rezolvarea problemelor cu care orice organizație se poate confrunta la un moment dat:
definirea problemei, planificarea și programarea informațiilor, trecerea la acțiune și
comunicare, evaluarea programului. Definirea problemei implică investigarea
cunoștințelor, opiniilor și atitudinilor celor afectați de acțiunile organizației. Planificarea
presupune colectarea informațiilor venite din prima etapă și luarea de decizii pe baza
acestora cu privire la obiectivele și strategiile de comunicare ale organizației. Trecerea la
acțiune implică efectiv implementarea strategiilor de comunicare în vederea atingerii
obiectivelor organizației. Ultima etapă presupune aprecierea întregului plan de acțiune a
organizației.
William Bernbach sublinia faptul că „Adevărul nu e adevăr înainte ca oamenii să te
creadă, iar ei nu pot să te creadă dacă nu înţeleg ce spui şi, nu pot şti ce spui dacă nu te
ascultă, tot şa cum nu te vor asculta dacă nu eşti interesant, iar interesant nu vei fi decât
dacă prezinţi lucrurile într-o manieră imaginativă, originală şi plină de prospeţime.”(apud
Doug Newsom, Jim Haynes, 2011, 24)
Pentru a atrage atenţia asupra noutăţii unui produs, serviciu, a unei idei sau cauze
sociale, ipoteza de la care pornesc relaționiștii este aceea că publicul-ţintă nu a dezvoltat
o atitudine pozitivă sau negativă pentru că nu a venit încă în contact cu oferta organizaţiei.
Sarcina acestora constă în sensibilizarea publicului cu privire la existenţa acestei noutăţi.
Strategia de comunicare susține întregul plan de acțiune care presupune următoarele:
de a informa publicurile în legătura cu planul, de a le convinge să sprijine acțiunea și de a
se implica în demararea acesteia. ”Strategia de acțiune se concentrează pe ajustare și
adaptare în cadrul organizației. O oportunitate de a implementa astfel de schimbări,
totuși, impune ca atât conducerea superioară , cât și practicienii să definească relațiile
publice ca reprezentând ceva mai mult decât eforturile de obținere a mediatizării gratuite
și comunicarea persuasivă.”( Scott M. Cutlip, Alle H. Center și Glen M. Broom, 2010, 370)
Cu alte cuvinte relații publice determină atât planul de acțiune, dar mai mult trebuie să

379
 ISSUE NO. 28/2022

ajute la modalitatea de comunicare și la felul și forma acesteia astfel încât campania de

relații publice să atingă obiectivele propune de organizație.
O strategie de relații publice bine pusă la punct facilitează activitățile de relații
publice ale organizației atât în relațiile interorganizaționale, cât și în relațiile cu mass-
media. Dezvoltarea și implementarea unei strategii de relații publice poate ajuta
organizațiile nu doar să genereze interes din partea presei pentru produsele sau serviciile
lor, ci și să contribuie la organizarea numeroaselor povești pe care organizațiile le au și
care rezonează cu diversele lor audiențe. Cu alte cuvinte, o strategie bine implementată
va servi ca instrument pentru gestionarea percepției publice asupra imaginii unei
organizații.
O campanie de relaţii publice(CRP) nu se confundă cu o campanie de comunicare
publică (CCP) prin faptul că cea dintâi îşi propune să dezvolte bune relații între
organizație şi publicurile sale, iar cea de a doua urmăreşte, de regulă, scopuri imediate şi
foarte precise, de genul îndemnurilor la prudenţă la volan, a combaterii drogurilor,
fumatului şi alcoolismului, în general. (Cristina Coman, 2001, 71)
Mai mult, orice campanie de relații publice implică o serie de activități planificate pe o
perioadă relativ scurtă de timp, concentrate pe un obiectiv principal, în timp ce un plan
de relații publice trasează activitatea pe o perioadă mai lungă de timp, adesea cu mai
multe obiective și concentrându-se pe diferite elemente ale organizației.
Cu o strategie solidă de relații publice, obiectivele și activitățile unei organizații sunt
mai ușor de vizualizat de către publicul țintă. Strategia orientează o abordare către
comunicarea mesajului principal, care ajută la maximizarea eforturilor și la generarea de
conștientizare. Acest lucru influențează imaginea unei organizații, atât în vremurile bune,
cât mai ales în timpul unei crize, deoarece organizațiile care comunică în mod regulat, au
mai multe șanse să fie văzute într-o lumină pozitivă chiar și atunci când se confruntă cu
un eșec.
Există tehnici diverse folosite pentru a determina publicul-ţintă să adopte o atitudine
pozitivă faţă de un produs, un serviciu sau o cauză socială. Acestea variază însă în funcţie
de gradul de implicare aşteptat din partea publicului. Din această perspectivă există două
tipuri de angajamente: unul lejer și celălalt profund.
Angajamentele lejere implică strategiile interne ale organizației fundamentate doar pe
comunicare, fie ea de masă, fie personalizată. Comunicarea de masă funcţionează într-un
singur sens şi implică o anumită distanţă, rolul publicului fiind unul mai degrabă pasiv.
Acest tip de comunicare este mai eficient pentru menţinerea sau întărirea atitudinilor
decât pentru modificarea sau crearea unor atitudini noi. Comunicarea personalizată se
desfăşoară fără intermediari, dar gradul de participare variază între, asistarea pasivă a
publicului şi adoptarea unei atitudini pozitive față de o cauză, obiect, produs fără vreun
efort de implicare. (Gregory, Anne, 2009, 47)
Angajamentele profunde sunt cele care se obțin pe o durată mai lungă și presupun
stabilirea de raporturi strânse cu publicul-ţintă vizat. Aici intervine comunicarea
interpersonală, opusă comunicării de masă, în sensul că presupune un contact direct între
publicul-ţintă şi emiţătorul mesajului, adică organizația.

380
 ISSUE NO. 28/2022

În funcție de implicarea şi de reacţia publicurilor pot fi identificate patru tipuri de

publicuri:
1. non-publicuri – actori care nu au nici o legătură cu situaţia problematică a firmei;
2. publicuri latente – actori care nu se regăsesc în mod explicit în conţinutul problemelor
cu care se confruntă organizaţia ori cu anumite aspecte din existenţa ei cotidiană;
3. publicuri conştiente – actori care conştientizează implicarea lor în situaţia
problematică a firmei, dar nu şi-au definit clar poziţia în raport cu aceasta;
4. publicuri active – actori care comunică şi se organizează pentru a face ceva în legătură
cu situaţia problematică a firmei.
Pentru a evita evenimentele de criză pentru organizaţie, departamentul de PR trebuie
să conceapă un bun plan de acţiune. Nu atât planificarea acţiunii este important, cât mai
ales “anticiparea unei puneri în scenă a acestei planificări, care să fie bine orchestrată şi
să ţină seama de resursele disponibile.”(Bernard Dagenais, 2003; 50)
Un alt aspect de care relaționiștii trebuie să țină cont este internetul, noile media care
s-au dezvoltat masiv în ultimele decenii. Comunicarea online a organizațiilor trebuie
făcută cu mare atenție deoarece există anumite riscuri în înțelegerea ei deoarece
”instrumentul de comunicare se transformă în ceva mai complex, într-un mediu de
comunicare, prin lărgirea sferei de sensuri și prin încărcătura tot mai diversă a
conținuturilor comunicaționale.” (Claudiu Ioan Farcaș, 2020, 301)
Selectarea obiectivelor corecte este importantă pentru restul planului de acțiune.
Strategiile și tacticile sunt alese în funcție de obiective. De exemplu, dacă un obiectiv este
creșterea gradului de conștientizare în rândul publicațiilor comerciale, un tur de presă
sau un atelier media poate face parte din tactici.
Una dintre profesioniștii cu experiență în relații publice și marketing, Whitney Keyes,
care dezvoltă strategii de comunicare și marketing pentru a ajuta organizațiile să obțină
succes este de părere că ca organizațiile să se gândească la impactul strategiilor lor de
relații publice: „Măsurarea impactului este puțin mai dificilă, dar există instrumente și
tehnici pe care le poți folosi pentru a măsura numărul de persoane care au fost afectate
de povestea ta, tonul și efectul activităților tale de PR și dacă strategiile tale de PR au
influențat percepția publicului.” Mai mult, specialista mai susține că nu crede în planuri
de relații publice prea complexe, greoaie și asta deoarece organizațiile nu ar fi dispuse să
încerce să le implementeze: „Recomand adesea împărțirea lucrurilor în părți mai mici,
mai ușor de gestionat, în funcție de dimensiunea organizației și de bugetul și resursele
disponibile pentru gestionarea PR.”
Adrian Falk, fondatorul Agenției internaționale Believe Advertising & PR, consideră că
o campanie de relații publice de succes poate produce o schimbare benefică pentru
organizație : ”Indiferent de dimensiunea companiei tale, relațiile publice te pot aduce mai
aproape de unii dintre cei mai mari concurenți din industria ta. Cheia succesului în PR este
ca mesajele dvs. să fie creative și demne de știri. O campanie de relații publice poate avea
o influență de lungă durată asupra imaginii publice a companiei dumneavoastră, așa că
este important să lăsați o impresie bună.”
Din perspectiva efectelor obţinute, campaniile de relaţii publice au drept
caracteristică esenţială durabilitatea imaginii, faptul că fixează în timp percepţia publică

381
 ISSUE NO. 28/2022

privitoare la o firmă sau personalitate, iar sensul acţiunii lor nu poate fi decât în avantajul
celor care le recunoaşte valoarea şi importanţa socială. Chiar și cele mai celebre companii
revin în atenţia opiniei publice, a clienţilor şi partenerilor prin demararea de campanii de
promovare a unei bune imagini şi a unor bune raporturi cu societatea, menţinând şi
creând noi canale de comunicare pentru a întreţine o percepţie favorabilă cu privire la
activitatea şi reuşitele lor organizaţionale sau personale.
Strategiile campaniei de relații publice nu reprezintă un stereotip, o meticulozitate a
specialistului în relaţii publice, ci o dezvoltare necesară a competenţelor sale prin
adecvarea mijloacelor la scopurile organizației.

Referinţe bibliografice:
Anderson, Forrest W., Linda Hadley, David Rockland, Mark Weiner, Guidelines for Setting
Measurable Public Relations Objectives: An Update, https://www.instituteforpr.org/wp-
content/uploads/Setting_PR_Objectives.pdf
Aronson, Merry, Don Spetner, Carol Ames, Ghidul redactării în relații publice, Editura Amsta
Publishing, București, 2008;
Coman, Cristina: Camapania de relații publice.Principii și strategii, Polirom, Iaşi, 2004;
Cutlip, Scott M., Allen H. Center, Glen M. Broom, Relațiile publice eficiente, Editura Comunicare.ro,
București, 2010;
Dagenais, Bernard, Campania de relații publice, Polirom, Iași, 2003;
Falk, Adrian, pe https://www.forbes.com/sites/forbesagencycouncil/2021/08/03/5-tips-for-a-
successful-pr-campaign/?sh=544438451962
Farcaș, Ioan Claudiu, Comunicarea online – între libertate și restricții, în Buletinul Științific,
Fascicula Filologie, Seria A, vol. XXIX, pe http://bslr.ubm.ro/files/cuprins-BSLR-XXIX-2020.pdf
Foster, John: Writing Skills for Public Relations. Style and Technique for Mainstream and Social
Media. Kogan Page, 2012;
Forbes. Paul S., Applying Strategic Management to Public Relations, în “Public Relations Journal”
Gregory, Anne, Planificarea și managementul campaniilor de relații publice, Editura Polirom, Iași,
2009;
Keyes, Whitney, în articolul Public Relations Strategies: Best Practices, Practical Tips, and Expert
Advice, publicat de Joe Weller pe https://www.smartsheet.com/public-relations-strategies
Newsom, Doug, Haynes, Jim: Redactarea materialelor de relaţii publice, Editura Polirom, Iași, 2011;
Rus, Flaviu Călin: Relaţii publice şi publicitate. Metode şi instrumente. Institutul European, Iaşi,
2004;
Wilcox, Dennis L, Glen T. Cameron, Phillip H. Ault, Warren K. Agee, Relatii publice. Strategii si
tactici, Editura Curtea Veche, București, 2009.

382
 ISSUE NO. 28/2022

RUGĂCIUNEA DIN BRONZ.

PROCESUL DE RESTAURARE A UNEI ICOANE DIN ALIAJ DE CUPRU

Gabriela, RADU
cercetător științific III, I.C.E.M. „Gavrilă Simion” Tulcea

Abstract: The article presents a certain type of icons found on the territory of our country, especially
in the Russian old believers communities. Bronze icons are on their own, as individual objects, but
also as components of complex creations, they are usually positioned centrally, in spaces specially
designed for their insertion in the main support of the object usually it is made of wood. The article
describes the bronze icon but also the restoration operations performed to save it. The object
presented is connected to certain customs of one of the existing ethnic groups in Dobrogea, an ethnic
group that coexisted in harmony with other nationalities, this land washed by the waters of the
Danube and the Black Sea being known for its varied interethnic mosaic.

Keywords: old believer, travel icon, fouling, restoration, inhibition

Icoana, fereastră către Dumnezeu, purtătoare a învățăturii creștine, de-a lungul

timpului a fost inserată în diferite materiale cum ar fi în picturile rupestre, incizările
murale, frescele bisericilor, mozaic, piele, hârtie, pe lemn preparat, sau xilogravură,
litografie, sau alte tehnici mixte sau inovatoare, de diferite dimensiuni, de la cele ce nu
depășesc 2 cm, la cele monumentale.
Arta, indiferent de manifestarea acesteia, imită natura. Muzica se inspiră din
zgomotele existente în natură, dansul din ceea ce se observă în spațiul înconjurător, arta
spectacolelor de asemenea.
„Arta icoanelor înfățișează forma trupească a celui pictat, înfățișarea exterioară și
chipul și asemănarea.” 1
„Arta picturii prezintă formarea trupească, întipărește
înfățișarea iconizatului.” 2
Să nu uităm totuși că mereu a existat provocarea atât a
pictorului cât și iconarului, de a imprima trăsăturile sufletești în
reprezentarea fiziologică.
Dar acest aspect nu presupune o limitare la realism.
Iconarul întipărește pe chipul iconizatului trăsăturile
desăvârșirii.
„Pentru artistul bizantin, înfățișarea nu era un element
compact ci suma unor elemente, care au o relativă independență
existențială și care se încadrează într-o Cruce din bronz din colecția de icoane a
compoziție. Reproducerea unei înfățișări nu Muzeului de Artă Tulcea

1
Georgios Kordis, tradusă de Mihai Coman Hierotypos. Teologia icoanei după Sfinții Părinți, Editura Bizantină
București, 2011 pg. 63
2
Georgios Kordis, tradusă de Mihai Coman Hierotypos. Teologia icoanei după Sfinții Părinți, Editura Bizantină
București, 2011 pg. 64

383
 ISSUE NO. 28/2022

însemna încercarea întipăririi întregului, ci transpunerea unor anumite elemente

fundamentale. În cadrul acestei înțelegeri a înfățișării, artistul reproducând fie după alte
icoane, fie după natură, nu este interesat de reprezentarea fenomenologicului (a ceea ce
este vizibil). Îi este suficientă încercarea de redare a însușirilor speciale ale subiectului
iconizat.”3
Pentru mentalitatea bizantină, înfățișarea nu este altceva decât suma însușirilor
caracteristice, care disting persoana și o ipostaziază.”4
Icoana, în viziunea iconografiei ruse starovere, este imaginea unui viitor
transfigurat în umanitate.
Creația iconografică încalcă legile perspectivale riguros aplicate în arta realistă și
are ca scop comuniunea prototipului redat în icoană cu privitorul prin intermediul artei
plastice.
Icoanele din bronz se răspândesc în zona nordică a Rusiei și pătrund în teritoriul
românesc odată cu migrarea populației în timpul prigoanei rușilor staroveri cauzată de
Marea Schismă Rusă. Icoanele din bronz păstrează modelul iconografic din iconografia
staroveră. Aceste icoane apar în format simplu, diptice, triptice sau poliptice, cele din
urmă imitând catapetesmele miniaturale portabile.
Alte creații din bronz cum ar fi crucile
sunt puse în partea superioară a ușii la intrare
în casă, la exterior, pentru a proteja acel cămin
de orice probleme.
Tot astfel de creații pot fi întâlnite
inserate în troițe sau cruci funerare.
Combinate, cruce și iconițe din bronz
simple sau triptice pot fi întâlnite inserate în
icoane de dimensiuni mai mari din lemn. În
suportul din lemn este realizat prin escavarea
masei lemnoase, cavități în care aceste
elemente metalice sunt introduse.

Icoană cu inserții metalice, obiect din

colecția Muzeului de Artă Tulcea

Aceste creații artistice iconografice se regăsesc în acest moment în toată lumea

odată cu migrația rușilor staroveri.
Ele sunt considerate icoane de călătorie, fiind ușoare și rezistente la transport. În
timpul celor două războaie mondiale, unii soldați români au revenit acasă cu astfel de
icoane. Conform unor relatări ale rușilor staroveri, când un tânăr urma a pleca în armată,

3
Georgios Kordis, tradusă de Mihai Coman Hierotypos. Teologia icoanei după Sfinții Părinți, Editura Bizantină
București, 2011 pg. 83
4
Georgios Kordis, tradusă de Mihai Coman Hierotypos. Teologia icoanei după Sfinții Părinți, Editura Bizantină
București, 2011 pg. 84

384
 ISSUE NO. 28/2022

de multe ori lua cu sine icoana pe care tatăl său a purtat-o, odată cu binecuvântarea
acestuia.
Pentru tânăr, icoana devine o parte din țara sa, din familia și religia sa. Aceasta de
obicei reprezentând un sfânt cunoscut și cinstit, sau chiar patronul, ocrotitorul său sau al
familiei sale cum este cazul icoanei ce urmează a fi prezentată: Sfântul Ierarh Nicolae
Episcopul Mirei Lichiei. Icoana
devenea un mic altar la care acesta se
putea închina în orice condiții. La
întoarcerea tânărului, icoana revenea
în micul altar iconografic încropit în
gospodărie, de obicei plasat în colțul
de Nord-Est al casei.
Icoana restaurată este un
triptic de o lățime de 47 mm – zona
central 94 mm cu elementele
portante deschise și o înălțime de 66
mm, ce în partea superioară prezintă
o casetă singulată conectată la triptic Tripticul înainte de restaurare
în partea inferioară, în care este
redată Sfânta Mahramă. Așa cum este adesea redată deasupra ușilor împărătești.
În zona centrală, în picioare, pe un fundal incizat liniar, este redat Sfântul Ierarh
Nicolae făcotorul de minumi, Episcop al Mirei Lichiei. El este înveșmântat specific
episcopilor vremii. Este redat cu stihar, peste care este felonul. De-a drapta ți de-a stînga
sa sunt redați în cearcăne din nori Mântuitorul în partea sa dreaptă. Acesta ține în mână
o carte simbol al propovăduirii credinței și a alegerii sfântului Nicolae, așa cum este redat
și în descrierea vieții acestuia.
„Iar Domnul, făcând voia celor ce se tem de El şi ascultând rugăciunea lor, a
descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip;
stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte
şi să stea lângă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică,
acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luându-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop.
Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască având-o
episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar
aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.”5 El ține pe
brațele parțial desfăcute în stânga sa o biserică iar în dreapta o sabie. Sabia simbolizează
puterea spirituală a sa iar biserica este o completare simbolică de marcare ca sfânt
luptător pentru credința adevărată, luptător împotriva ereziilor, cunoscută fiind
confruntarea lui Arie din primul Sinod Ecumenic.
Maica Domnului tot în cearcăn din nori, bust, este redată în partea sa stângă ținând
omoforul sfântului pe brațe parcă întinzându-l spre acesta ca întărire a numirii sale ca
episcop după incidentul cu Arie ce are loc la Primul Sinod Ecumenic.

5
Viețile Sfinților de pe tot anul , Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1991, Roman, pg. 71

385
 ISSUE NO. 28/2022

„Despre dânsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă

dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai
cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii
Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dânsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus
Hristos şi Preabinecuvântata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfântului
Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat râvna lui cea
dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici,
precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stând
de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară
Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dânsul, cunoscând
din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfântului. Deci, părinţii au
tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.” 6

Obiectul înainte de restaurare. Detalii asupra formelor de degradarece afectează tripticul

Pe cele două elemente portante care sunt jumătate din dimesiunea părții mediane,
sunt realizate câte trei registre poziționate pe vertical. Deasupra fiecărui registru sunt
trecute în chirilică, prescurtat numele sfinților și îngerilor reprezentați. Toate
reprezentările sunt bust, personajele privind spre interior creând o compoziție statică
închisă. În dreapta sfântului, în partea superioarăspre interior, este imaginea Sfântului
Arhanghel Mihail. Alături de el este Sfântul Apostol Petru având în mâini schițată o
biserică.
În zona mediană a elementului mobil, spre interior, este reprezentat Sfântul Ierarh
Vasile cel Mare, Episcop al Capadociei. Alături de el este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
În partea inferioară sunt Sfântul Ioan Hrisostomul și Sfântul Ierarh Petru Mitropolitul
Moscovei. Pe voleul din stânga Sfântului, identificăm începând cu partea superioară, spre
interior, Sfântul Arhanghel Gavril, alături de Sfântul Apostol Pavel. În zona mediană, spre
interior, este redat Sfântul Ierarh Grigorie Teologul Arhiepiscopul Constantinopolului

6
Viețile Sfinților de pe tot anul , Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1991, Roman, pg. 73

386
 ISSUE NO. 28/2022

alături fiind redat Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. În partea inferioară este realizată
imaginea sfântului Atanasie cel Mare și a Sfântului Vlasie, Episcopul Sevastei.
Obiectul prezintă pe verso, în dreptul Sfintei Mahrame, o agățătoare.
Obiectul era într-o stare de conservare mediocră, cu anumite degradări incipiente
dar care ar fi putut evolua rapid cu efecte distructive iremediabile. Obiectul prezintă atât
pe verso cât și pe voleul stâng forme de oxidare agresive, active.
De asemenea obiectul prezintă desprinderea a două părți componente: Sfânta
Mahramă și partea mobilă stângă. Prima parte este fracturată iar elementul coponent
prezintă o lacună de materie metalică în zona de prindere superioară.
Elementul portant drept este fisurat parțial în zona mediană, pe orizontal.
Pe întreaga suprafață a obiectului, în special în cavități, se observă o ancrasare
consistentă, pe elementul stâng, aceasta este întrepătrunsă cu un puternic fenomen activ
agresiv de oxidare ce produce un oxid de culoare verde prăfos.
Pe verso, în zona centrală, de asemenea se observă o zonă agresată de o oxidare
activă de culoare verde a cuprului. Ca urmare a acestor două modificări ale patinei am
decis îndepărtarea acesteia în întregime. Pentru stabilirea tratamentelor s-au realizat
probe zonale prin aplicare de comprese cu soluție de complexon pe diferite zone.
Observând rezultatele obținute în urma probelor (o curățare optimă fără efecte secundare
nocive). S-a trecut la aplicarea unor tratamente chimice prin imersarea obiectului în
soluție de complexon III în concentrație de 3,72% în apă distilată. Curățările chimice au
alternat cu cele mecanice efectuate cu ajutorul unor perii cu fir din bronz, de diferite
asprimi dar și curățări mecanice punctiforme în cavități de mici dimensiuni, cu ajutorul
bețișoarelor din lemn.
După imersare, s-a observat o transformare a patinei în cuprit ce a putut fi
îndepărtat facil cu ajutorul periilor.

Probe de curățare realizate pe diferite zone ale icoanei

387
 ISSUE NO. 28/2022

Aplicarea
tratamentului
chimic asupra
obiectului

După curățarea obiectului,

tratamentul chimic aplicat a fost
neutralizat prin clătiri abundente cu
apă distilată și pentru accelerarea
uscării suprafeței metalice, obiectul a
fost la final clătit cu acetonă. A urmat
o imersare a piesei în soluție de
benzotriazol la o concetrație de 2%,
în alcool etilic, pentru două ore.
A urmat uscarea obiectului și
apoi aplicarea unei pelicule
Schimbarea chromatică a patinei ce acoperea protectoare de incralac pe întreaga
obiectul
suprafață metalică.
s-a reconstituit urechea ce prinde elemental portant din parte stângă a părții
centrale. A urmat lipirea fragmentului din partea superioară.
Conservarea și restaurarea sunt procese de salvare și prelungire a duratei de viață
a patrimoniului cultural național, importantă parte a identității naționale.

Icoana după restaurare – față – verso

388
 ISSUE NO. 28/2022

BIBLIOGRAFIE
BAGGLEY John, Porţi spre veşnicie, icoanele şi semnificaţia lor duhovnicească, Editura Sophia,
Bucureşti, 2004
BRANDI Cesare, Teoria restaurării, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996
BRANIŞTE Ene Conf. Liturgică generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură
creştină, Bucureşti 1993.
BROWN P. Michelle, Ghid de artă creştină, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2009.
CAVARNOS Constantine, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, Bucureşti, 2005.
CHEVALIER, Jean; GDURAND, Gilbert, Aventura imaginii- Imaginaţia simbolică, traducere de
Muguraş Constantinescu şi Anişoara Bobocea, Bucureşti, Ed. Nemira, 1999.
CNUTOVA S., Ruzsa Gy. Zotova E.- Prayers Locked ]n Bronze. Russian Metal Icons. –Museum of
Applied Arts Budapest 2005
DIONISIE din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000.
DUMITRESCU Zamfir, Structuri geometrice structuri plastice, Editura Meridiane Bucureşti
EVDOCHIMOV Paul, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993
HARELIN Rafail, Gusev Nicolai, Dunaev Mihail, Îndrumar iconografic, ed. Sophia 2007. KORDIS
Georgios „Hierotipos – Teologia Icoanei după Sfinții Părinți” Ed. Bizantină București 2011
traducere de Coman Mihail.
KORDIS Georgios, Ritmul în pictura bizantină, Editura Bizantină, București, 2008, traducere de
Coman Mihai.
MATTEINI Mauro, MOLES Arcangelo, La chimica del restauro, Editura Nardini, Florenţa, 1999.
MOLDOVEANU Aurel, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Bucureşti, 1999.
NIKOLAI Gusev, Mihail Dunaev, Rafail Karelin, Îndrumar iconografic, vol. I, Editura Sophia,
Bucureşti, 2007
QUENOT Michel, Icoana, fereastră spre absolut, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
SANDU Ion, Sandu Irina Crina, Antonia van Saanen Expertiza ştiinţifică a operelor de artă, Ed. Univ.
“Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998
SENDLER Egon, Icoana, chipul nevăzutului, Editura Sophia, Bucureşti, 2005.
STENDL Ion, Estetică, Suporturi, Materiale, Editura Semne, București, 2004.
TRUBEŢKOI, Evgheni N. Trei eseuri despre icoană, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999.
URMĂ Aria, Spaţiu şi percepţie vizuală, vol. I, Editura Artes, Iaşi, 2005.
USPENSKY Leonid, Teologia icoanei în biserica ortodoxă, Editura Apologeticum, 2006
USPENSKY Leonid; LOSSKY Vladimir, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, Bucureşti, 2003.
Viețile Sfinților de pe tot anul, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1991, Roman

389
 ISSUE NO. 28/2022

THE CONTRIBUTION OF SORIN TITEL TO THE RE-ENTRY OF POST-

WAR LITERATURE IN THE EUROPEAN CONTEXT

Amalia-Maria ROȘIORU
PhD., „Ovidius” University of Constanța

Abstract: Sorin Titel is largely assumed by the ‘60s generation, and about this generation Nicolae
Manolescu recognizes the merit of the metamorphosis of writing, with all the aesthetic gain, showing
that it does not return entirely to the '60s generation, but also to the previous one. Sorin Titel
manages a process of transcendence, of transition from individual to collective, from the small man
to the idea of humanity, which makes his work even more valuable and different in an imaginary
geography compared to the work of others authors.

Keywords: reform, model, censorship, new novel, authenticity, mitteleuropean, culture.

Sorin Titel (1935-1985) a debutat la începutul anilor 1960 odată cu Nicolae Velea
și George Bălăiță, cei trei scriitori au fost preocupați de îmbogățirea registrului epic și a
formulelor de creație. Alături de D. R. Popescu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, dar și de
alți reprezentanți ai generației `60, prozatorul Sorin Titel explorează teritorii tematice
neașteptate. Nicolae Manolescă observă cum proza lui Sorin Titel se apropie ca stil de
aceea a lui Ștefan Bănulescu prin puterea de a deveni eternitate, ceea ce demonstrează,
înainte de toate, calitățile sale de povestitor Sorin Titel a a fost tentat, în lunga sa căutare
a unor strategii narative moderne, și de formula Noului Roman francez cu stilul lui prolix
și nereferențial. Faptul că a experimentat permanent a avut drept urmare faptul că opera
sa să nu fie asumată de canonul literar. Însă opera scriitorului se remarcă prin
autenticitate, iar originalitatea scriiturii o diferențiază, devenind chiar un model literar pe
care, însă, prea puțin tinerii scriitori l-au folosit. Mircea Ivănescu și-l amintește pe Sorin
Titel ca pe o figură luminoasă și ca pe un om pasionat de arta sa „a trăit numai întru și
pentru scris”1, pentru că și-a asumat deplin condiția și a trăit-o cu religiozitate. Livius
Ciocârlie,2 privind retrospectiv, realizează că, deși Sorin Titel crea impresia că încearcă
să-i descopere pe cei din jur, de fapt, se afla într-un exercițiu de redescoperire.
În momentul în care Sorin Titel intră într-un grup care își permite anumite libertăți
(1956-1957), va fi drastic sancționat de puterea politică: este dat afară de la facultatea din
București și își va termina, doar peste câțiva ani, studiile la Cluj. Despre episodul
exmatriculării de la Facultatea de Litere își amintește și Fănuș Neagu3 care crede că a
reprezentat pentru Titel întâia lui moarte. Același Fănuș Neagu scrie despre Sorin Titel în
Cartea cu prieteni: „Visătorii din toate timpurile își croiesc singuri aripi și singuri își țes
văzduhul prin care să zboare pe câmpiile iluziei…unde se poartă bătălia pentru atingerea

1
IVÂNESCU, Mircea, Om de mare suflet și admirabil artist, în Caiete Critice, publicație editată de Viața
Românească, nr. 1-2/1984, București, pp. 27-28.
2
CIOCÂRLIE, Livius, Adevărul creatorului, în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, nr. 1-
2/1984, București, p.28.
3
NEAGU, FĂNUȘ, Bulgări de zăpadă... în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, nr. 1-2/1984,
București, p. 14.

390
 ISSUE NO. 28/2022

idealului supreme, pe care sigur o vor pierde lăsând în largul, în imensele sorburi magnetice
rana sufletului și rana speranței.”4
Destinul artistului este acesta (spune Fănuș Neagu): de a se lupta cu ceva nevăzut
și de a pierde întotdeauna, mai ales în ceea ce-l privește pe Sorin Titel, care a trebuit să
rămână mut atunci când securitatea decide să-l scoată de pe băncile facultății. Fănuș
Neagu își amintește cum, atunci seara când au ieșit de la anchetă, Titel a luat zăpada și a
aruncat-o bulgări în ceilalți, „într-un gest de revoltă împotriva Disprețului buzat și a
ignoranței”5. În ciuda întâlnirii cu nenorocul, cum numește Fănuș Neagu momentul
exmatriculării, Sorin Titel a fost un om înconjurat de prieteni, un om care și-a făcut multe
conexiuni literare. Trăia intens și își arăta admirația pentru muzică, era fascinat de lumea
teatrului, vizita cât se poate de des atelierele pictorilor, căci tot ce însemna fenomen
artistic îl vrăjea. Formarea lui Sorin Titel este legată de anii petrecuți la Caransebeș și mai
ales la Timișoara, iar consacrarea va avea loc în București unde în calitatea de redactor la
România literară scrie eseuri despre filme și cărți, dar și teatrologie în linia consacrată a
genului. Atmosfera din Timișoara a fost prielnică pentru Sorin Titel, așa cum va mărturisi
mai târziu chiar tatăl său: „Capitala Banatului cu teatrele, Opera și cinematografele sale, îi
ofereau mult mai mult din punct de vedere cultural decât Caransebeșul, unde din când în
când mai rătăcea câte un teatru.”6
Sorin Titel se stabilește la Timișoara în anul 1964 când se angajează ca redactor al revistei
Orizont. Acceptă transferul de la liceul din Caransebeș unde era profesor și intră în rândul
presei pe care o va servi de acum înainte. La Timișoara publică câte o carte la începutul
fiecărui an, astfel vor vedea lumina tiparului: Reîntoarcerea posibilă, Valsuri nobile și
sentimentale, Dejun pe iarbă, Noaptea inocenților și Lunga călătorie a prizonierului. În
redacția ziarului Orizont găsește vechi prieteni printre care Alexandru Jebeleanu, Nicolae
Ciobanu, Ioan Arieșanu sau Mircea Șerbănescu. Acum leagă prietenii durabile cu Livius
Ciocârlie, Anghel Dumbrăveanu, Cornel Ungureanu, Șerban Foarță, Crișu Dascălu. Tatăl
său, Iosif Titel arată cât de mult a fost fiul său legat de artele frumoase: „Sorin era un mare
amator de artă în general, iubind deopotrivă literatura, muzica, teatrul, opera și pictura.
Prietenii mai apropiați, care au avut prilejul să-l viziteze acasă, au putut să vadă că pe lângă
biblioteca literară din care o parte este așezată la mansardă – multe cărți nemaiavând loc
în camera lui – există și numeroase volume de reproduceri de picturi celebre și că discoteca
și casetele musicale sunt așezate pe mai multe rafturi.”7
Sorin Titel a iubit îndeosebi muzica lui Beethoven, Bach, Handel, Haydn, așa cum
mărturisește Iosif Titel, tatăl său. Dorința lui Sorin Titel de a se stabili la București se
realizează în anul 1971, când reușește să se transfere la redacția revistei România literară,
al cărui redactor-șef era Nicolae Breban, bănățean și prieten apropiat care a contribuit la
aducerea lui în București. Valentin Silvestru într-un articol publicat în Caiete Critice,

4
NEAGU, FĂNUȘ, Cartea cu prieteni, în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, nr. 1-2/1984,
București, p. 14.
5
NEAGU, FĂNUȘ, Bulgări de zăpadă... în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, nr. 1-2/1984,
București, p.14.
6
TITEL, Iosif, Viața lui Sorin Titel, povestită de Iosif Titel, tatăl scriitorului în Caiete Critice, publicație editată
de Viața Românească, nr. 1-2/1984, p.75.
7
TITEL, Iosif, art.cit. p.74.

391
 ISSUE NO. 28/2022

articol intitulat sugestiv Dramaturgul și criticul de artă, arată cum Sorin Titel a fost unul
dintre cei mai apropiați scriitori de lumea artelor. Intuiția lui artistică, curiozitatea față de
nou și pasiunea pentru orice manifestare culturală l-au adus foarte aproape de lumea
teatrului și a cinematografiei.
Sorin Titel a scris și câteva piese de teatru și ca pe niște exerciții, iar unele au fost
publicate în reviste literare. Alege chiar să ducă Teatrului Național din Timișoara piesa
Fructul oprit pentru a fi pusă pe scenă și rezultatul este lăudabil. Piesa apare într-un
spectacol-compus împreună cu o creație a lui Cornel Chitic, Hainele Sfântului Augustin ce
va participa la Festivalul Național al Teatrelor Dramatice și care va lăsa o bună impresie
juriului și publicului bucureștean. În a doua jumătate a deceniului opt, Sorin Titel scrie
destul de multe cronici teatrale și cinematografice, recenzii ale cărților de teatrologie și
cinematografie nu numai în România literară, dar și în alte reviste de specialitate. Colegii
de redacție își amintesc că Sorin Titel urmărea cu interes manifestările artistice
internaționale și se oferea să scrie despre premiere, căutând parcă să ocupe acest
domeniu redacțional. Evoluția operei lui Sorin Titel a fost urmărită în trei etape distincte,
pentru că cei mai mulți exegeți au ținut cont de dimensiunea tematică a acestora, dar mai
ales de stilul autorului care a cunoscut multe variații în funcție de preferințele sale literare
și de întâlnirea cu Noul Roman. Se poate vorbi pentru început, de o perioada a uceniciei
literare care arată un povestitor talentat, cu finețea analizei și cu două teme predilecte (a
copilăriei sau a adolescenței și a creației sau a creatorului) în Copacul (povestiri), 1963,
Reîntoarcerea posibilă (mic roman), 1966, Valsuri nobile și sentimentale (schițe și
povestiri), 1967. Perioada căutărilor și a lecturilor de actualitate (Kafka, Bekett, dar și
Noul Roman francez) îl îndreaptă spre onirism și parabolă. Dejun pe iarbă, 1968, Noaptea
inocenților (nuvele), 1970, Lunga călătorie a prizonierului, 1971, ultimul tradus și foarte
bine primit în Franța. Perioada maturității artistice denotă o schimbare a lecturilor și o
îmbrățișare a tehnicilor Noului Roman francez care implica o contestare a tot ce s-ar
înțelege prin convenționalism. Această perioadă coincide cu etapa bucureșteană și
distanțarea de Banat care reclamă, poate, o regăsire spațiului cunoscut prin scris. Ciclul
romanesc reunește patru romane: Țara îndepărtată, 1974, Pasărea și umbra, 1977, Clipa
cea repede, 1979, Femeie, Iată Fiul Tău, 1983.
Virgil Duda în articolul Farmec și forță din Caiete Critice arată faptul că acest ciclu
romanesc evocă însuși rostul oamenilor, acestea compun „nu numai suprafața, captivantă
și fermecătoare, a literaturii sale, dar și straturile de adâncime, acelea care cuprind
semnificații tulburătoare ale părerii autorului despre rostul vieții.”8 Virgil Duda subliniază
faptul că din acest ciclu romanul Femeie, Iată Fiul Tău poate fi considerat un nucleu pentru
un proiect pe care l-au urmărit toate cele patru romane, pentru că „are calitatea de a
îndrepta lumina unui reflector special asupra celor dinainte, întregindu-le printr-o
conturare și articulare (a intențiilor și a aspirațiilor) fără de care ele n-ar putea fi cu
adevărat înțelese.”9 Romanul demonstrează un simț deosebit al artei povestirii ce implică
o strategie literară îmblânzită cu eleganță și rafinament, strategie ce poate oricând să

8
DUDA, Virgil, Farmec și forță în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, nr. 1-2/1984, București,
p. 159.
9
DUDA, Virgil, art.cit. p.159.

392
 ISSUE NO. 28/2022

alunece în prolixitate, dar pe care autorul o strunește ca un adevărat magician. Sorin Titel
a fost fascinat de arta ecranului, de altfel, în 1953 devine student la regie unde îl va avea
ca profesor pe Victor Iliu, dar va renunța la facultate după un an. Însă pasiunea pentru
cinematografie nu este abandonată, iar în perioada imediat următoare ca student la
Facultatea de Filologie nu pierde nicio ocazie de a vedea cât mai multe ecranizări. Ioana
Creangă în articolul din Caiete Critice, Cultul pentru arta ecranului evocă această pasiune
a lui Sorin Titel, corelând tehnicile narative din proza sa cu reprezentarea cinematografică
a cadrelor: „Convergența atât de strânsă dintre vocațiile lui Sorin Titel trebuie descifrată în
dublu sens, pentru că intrând în lumea scenariilor special concepute pentru ecran, îl
redescoperim pe scriitor.”10
În anul 1972 vizitează Parisul și încearcă să vadă cât mai multe pelicule pe care le
comentează apoi în România literară. Cu un deosebit simț critic scrie despre Macheth din
regia lui Roman Polanski și despre Portocala mecanică al cărui autor este Stanley Kubrick.
Însă cu adevărat fascinat va fi de Frederico Fellini și de marea actriță Ingrid Bergman. Din
documentele biografice aflăm faptul că Sorin Titel a fost fascinat de ecran înainte de a
debuta ca scriitor, iar în anul 1956 participă la un concurs de scenarii.
Debutul literar va avea loc câteva luni mai târziu, în 2 februarie 1957, când lunarul
Tânărul scriitor îi publică schița Drumul. Urmează publicarea în Tribuna a unei proze, dar
scrie și un scenariu pentru doi dintre foștii colegi de la Institutul de cinematografie. Filmul
ce se va realiza după acest scenariu în 1957, va fi lucrarea de diplomă a celor doi prieteni,
Hary From și Liliana Petringenaru, și va conține 20 de minute. Între manuscrisele
scriitorului se află două adaptări după romane și un scenariu care are drept punct de
plecare proza scurtă a lui Titel, cât și alte patru texte scrise special pentru ecran.
De altfel, Sorin Titel își arată dorința de a transpune pe marele ecran textele
literare, fapt relevat și de nota care însoțește romanul din 1974, Țară îndepărtată unde pe
pagina de gardă va fi scris: sinopsis de scenariu după cartea cu același nume a scriitorului
Sorin Titel. Din această primă intenție vor rezulta două scenarii intitulate Războiul și
bucătăria de vară și Bucătăria de vară.
În anul 1983 merge în America la invitația Companiei Salamandra Images Inc. ceea
ce îi oferă prilejul de a propune o colaborare cu aceasta, ezitând acum în a alege dintre un
scenariu care să aibă ca nucleu Lunga călătorie a prizonierului, carte tradusă în Franța,
Olanda, Ungaria, și un scenariu scris după romanul Femeie, Iată Fiul Tău potrivit prin
deschiderea tematică și toposurile inedite.
De altfel, pasiunea pentru cinematografie se relevă în scrisul său prin construirea
unor perspective apropiate de arta ecranului, așa cum observă și Ioana Creangă: „Cultul
pentru arta ecranului îl face să înțeleagă necesitatea restructurării narațiunii inițiale după
rigorile audio-vizuale, imperativul de a elibera și de a pune în valoare, în fond, tocmai
calitățile prozelor sale. Exemplară se recomandă, în acest sens, reorânduirea întâmplărilor

10
CREANGĂ, Ioana, Cultul pentru arta ecranului în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, nr.
1-2/1984, București, p. 186.

393
 ISSUE NO. 28/2022

cu oameni neînsemnați din scenariul purtând la început titlul Patru dimineți, apoi Dileme
permanente.”11
Două scenarii ce merită consemnate sunt Toată lumea vrea să joace în Hamlet,
scenariu terminat pe 20 noiembrie 1979 și Întâlnirea, text databil între 1982 și 1983.
Acestora două li se adaugă Vreau să cânt la violoncel din 1982, împreună cele trei scenarii
realizând o trilogie dedicată creatorului. Regizorul Stere Gulea scrie un articol în Caiete
Critice dedicat lui Sorin Titel, articol intitulat A doua vocație pentru a releva o dimensiune
aparte a preocupărilor scriitorului. Stere Gulea afirma: „Am credința că filmul era a doua
vocație a lui Sorin. Ba chiar cred că, dacă împrejurări vitrege, specifice epocii dogmatismului
anilor 50 nu l-ar fi împiedicat, Sorin s-ar fi consacrat cinematografului.”12 Regizorul își
amintește de colaborarea cu Sorin Titel care a început în anul 1975. Atunci un scenariu
semnat de scriitorul deja consacrat, ajunge la Stere Gulea care era doar un debutant care
nu a ezitat să accepte ceea ce inițial mulți au refuzat. Scenariul intitulat Zilele și nopțile
unui profesor de țară fusese respins de mulți oameni de film, pentru că i se reproșa lipsa
intrigii sau a dramatismului. Totuși, Stere Gulea vede în acesta o sinceritate autentică și
un fragment de viață care pulsa vitalitate. Așa se ajunge la realizarea filmului Iarba verde
de acasă în toamna anului 1976, film care a cunoscut un real succes. Stere Gulea crede că
acest film a fost pentru Sorin Titel „o revanșă asupra stupidităților dogmatice care-l
îndepărtaseră de cinema.”13 Deși cei doi au sperat că mai pot face împreună și alte filme,
poate și din teama de a nu putea atinge valoarea celui dintâi, acest lucru nu s-a mai
realizat.
Eugen Simion arată că Sorin Titel a fost devotat cu adevărat literaturii înțeleasă ca
mimesis, afirmând: „Nimeni, cred, dintre prozatorii mai noi n-a sugerat ca prozatorul acesta
bănățean cu trupul robust, cu favoriți falstaffieni și cu o mustață ce se revarsă lin peste
obrajii rumeni, inspirând simpatie și mulțumire de viață, nimeni, zic, n-a scris mai bine ca el
despre melancolia lucrurilor ce pier.”14
O altă influență majoră asupra creației scriitorului a fost întâlnirea cu marii critici
ai epocii precum Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu. De la aceștia a înțeles
importanța adâncimii într-un text literar și importanța definirii sensului. Eugen Simion15
l-a considerat un spirit plin de vitalitate, care s-a aflat într-o permanentă ascensiune de la
o carte la alta. „Era un spirit cultivat și o inteligență în febră. Sub înfățișarea bărbatului
rotofei și cu perciuni falstafieni, ușor distrat, evaziv, grăbit mereu și disponibil, trăia un
observator lucid și pătrunzător, bucuros să descrie în cărțile sale frumusețea și
profunditatea sufletului simplu.”16 Eugen Simion apreciază erudiția bănățeanului și
preocuparea lui pentru noua literatură, pe care are capacitatea să o înțeleagă și, ulterior,

11
CREANGĂ, Ioana, Cultul pentru arta ecranului în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, nr.
1-2/1984, București, p. 186.
12
GULEA, Stere, A doua vocație în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, nr. 1-2/1984,
București, p. 184.
13
GULEA, Stere, art.cit.,p.184.
14
SIMION, Eugen, Scriitori români de azi , București-Chișinău: Editura David-Litera , București-Chișinău, 1998 ,
p.47.
15
SIMION, Eugen, Clipa cea repede... prea repede în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, nr.
1-2/1984, București, p. 8.
16
Ibidem, p.8.

394
 ISSUE NO. 28/2022

să și-o asume. În contextul epocii sale, Sorin Titel era văzut ca un scriitor modernist, deci
considerat de sistemul politic un potențial adversar, stigmat de care scapă foarte greu,
căci după ce este exmatriculat de la Facultatea de Litere din București, cu greu se mai
poate reînscrie spre a-și termina studiile la Cluj și a scăpa de provizoratul oferit de
activitatea sa de profesor suplinitor. În redacția revistei România literară își găsește locul
și pare a fi la adăpost de suspiciunile securității, permițându-i-se să călătorească atât în
țările din blocul comunist (Ungaria, Bulgaria, Polonia), cât și în Occident (Franța, Olanda),
dar și în America.
Cel mai ilustrativ text pentru evidențierea exercițiului intertextual este romanul
Femeie, Iată Fiul Tău (1983), roman considerat o capodoperă a scriitorului, pentru că se
reușește depășirea artei povestirii și se ajunge la transformarea ei în metodă de creație.
Prin acest roman, scriitorul se desprinde de manierismul documentaristului și își
demonstratează așezarea în rândul intertextualilor, poveștile se construiesc treptat și
labirintic cu o strategie atent aleasă ce aduce narațiunii un plus de autenticitate. Cei mai
mulți dintre exegeții acestui text au avut în vedere faulknerianismul prozei sale, mai ales
în romanul Femeie, iată Fiul Tău (1983) în care tema centrală este singurătatea pe care o
trăiește dramatic atât Mama, cât și Fiul.„Chiar și o poveste despre singurătate se spune în
mai mulți. Ba chiar în foarte mulți – fiindcă vocile care vorbesc despre singurătățile celor
doi Marcu și ale celor două mame sunt legiune. Povestea despre singurătatea noastră e
antonimul singurătății – acesta îmi pare a fi credoul din care originează enorma poftă de a
povesti a lui Titel. Sau, spus și mai sintetic: intertextul e antonimul singurătății.” 17 Pe lângă
scriitura lui Faulkner, proza lui Sorin Titel face intertext cu alte surse scrise sau orale,
printre care și basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Sofia
vorbește cu pruncul ei nenăscut, îl aude glăsuind, de acolo, din pântecul lui, așa cum
Împărăteasa din basm își aude copilul cerându-i Tinerețea Veșnică. Intertextul cu proza
lui Tomas Mann este cât se poate de evident în cartea a șaptea dedicată formării ofițerului
de hovezi, Ipo Filipovac. Manierismele repetitive prin care povestea ofițerului se spune
iar și iar prin reiterarea propoziției: „A fost odată un ofițer de hovezi, Ivo Filipovac.” Sorin
Titel propune un exercițiu intertextual și cu artele plastice, plecând de la imaginile parcă
decupate din pictura impresionistă, până la opere în sine precum Pieta a lui
Michelangello18 care, spune artistul, a inspirat problematica din romanul Femeie, Iată Fiul
Tău sau pictura lui Chagalle. Proza Țară îndepărtată aduce o intensificare a perceperii
concretului, o sporire a elementului descriptiv-realistic, dar și abrupte pătrunderi în
fantastic. Și în romanul Femeie, Iată Fiul Tău (1983) țesătura epică urmărește, în primul
rând, configurarea unor stări. În centrul romanului se află Mama care trăiește drama de a
nu-și putea proteja Fiul aflat în pericol. Ca și în proza scurtă, adicțiunile logice sunt puține
și disparate, încât arhitectura epică este aproape nesemnificativă pentru că cititorului i se
propune un alt element de interes: trăirea. Sofia și Mama nenumită sunt urmărite de către
un narator auctorial și omniscient, folosindu-se tehnicile prozei psihologice. În acest sens,
introspecția și observația psihologic joacă un rol primordial.

17
VANCU, Radu, art. cit. p.7.
18
*Michelangelo Buonarroti (1475-1564) – reprezentant de vârf al Renașterii italiene.

395
 ISSUE NO. 28/2022

Sorin Titel ca un mitteleuropean,19 egal cu ceilalți mari,20 cum îl consideră Radu

Vancu, preia în totalitatea metodele textualismului și ale intertextualismului, alegând să-și
construiască opera pe un fundament arhitectural consacrat: O mie și una de nopți.21
Plăcerea de a povesti duce la trecerea dintr-o poveste în alta, pentru că oricare dintre
personaje este gata să furnizeze o poveste. În opera lui Sorin Titel, se regăsește sinestezia
căci textul său este parfum, cântec și tablou expresionist. Artele plastice intră în dialog cu
literatura, dar și cu cinematografia căci tablourile rescriu un topos surprins cu
expresivitatea unui cadru de film. Trimiteri livrești demonstrează erudiția scriitorului, iar
capacitatea de a transfigura experiența literaturii universale are drept rezultat formarea
unui stil inconfundabil.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ ȘI TEORETICĂ

ANDREESCU, Gabriel, Existența prin cultură. Represiune și colaboraționism și rezistență
intelectuală sub regimul comunist, Iași: Editura Polirom. 2015.
BALOTĂ, Nicolae, Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, București: Editura Ideea
Europeană, 2015.
CĂLINESCU, Matei, Cinci fețe ale modernității, București: Editura Polirom, 2005.
CIOCÂRLIE, Livius, De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri. Jurnal, Iași: Editura Polirom,
Colecția „Ego”, 2001.
DIMISIANU, Gabriel, Nouă prozatori, București: Editura Eminescu, 1977.
MANOLESCU, Nicolae, Literatura română postbelică (volumele I-III), Brașov: Editura Aula, 2001.
NEGRICI, Eugen, Literatura română sub comunism, București: Editura Cartea Românească, 2010.
SIMUȚ, Ion, Europenitatea romanului contemporan, Oradea: Editura Univesității din Oradea, 2008.
ȘTEFĂNESCU, Alex, Istoria literaturii române contemporane 1941 – 2000, București: Editura
Mașina de scris, 2005.
II. ARTICOLE ÎN REVISTE LITERARE
CIOCÂRLIE, Livius, Adevărul creatorului, în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească,
București, nr. 1-2/ 1984.
CIOBANU, Nicolae, Maiestru al prozei scurte în Caiete Critice, publicație editată de Viața
Românească, București, nr. 1-2/ 1984.
CREANGĂ, Ioana, Cultul pentru arta ecranului în Caiete Critice, publicație editată de Viața
Românească București, nr. 1-2/ 1984.
CROHMĂLNICEANU, Ov. S, Un scriitor de rasă, în Caiete Critice, publicație editată de Viața
Românească, București, nr. 1-2/1984.
DUDA, Virgil, Farmec și forță în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, București,
nr. 1-2/1984.
DUMITRESCU, BUȘULENGA, Zoe, Umanul în plenitudinea sa, în Caiete Critice, publicație editată de
Viața Românească, București, nr. 1-2/ 1984.
GULEA, Stere, A doua vocație în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, București,
nr. 1-2/ 1984.
IVÂNESCU, Mircea, Om de mare suflet și admirabil artist, în Caiete Critice, publicație editată de
Viața Românească, București, nr. 1-2/ 1984.
MANEA, Norman, Dureroasa zăpadă, în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească,
București, nr. 1-2/ 1984.

19
***Mitteleuropa – concept istoric din secolul al XIX –lea referitor la o regiune geografică a Europei,
Mitteleuropa înseamnă Europa de Mijloc fiind un termen care se referă la Europa Centrală.
20
VANCU, Radu, Egalul marilor Mitteleuropeni, prefață la romanul Femeie, Iată Fiul Tău, București: Editura
Gestalt Books, 2015, p.8.
21
***O mie și una de nopți – antologie de povești culese de-a lungul secolelor de diferiți autori.

396
 ISSUE NO. 28/2022

MICU, DUMITRU, Suflet delicat, în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească, București,
nr. 1-2/ 1984.
MUGUR, Florin, Viața obligatorie, în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească,
București, nr. 1-2/ 1984.
NEAGU, FĂNUȘ, Bulgări de zăpada... în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească,
București, nr. 1-2/ 1984.
NEAGU, FĂNUȘ, Cartea cu prieteni, în Caiete Critice, publicație editată de Viața Românească,
București, nr. 1-2/ 1984.
SILVESTRU, Valentin, Dramaturgul și criticul de artă în Caiete Critice, publicație editată de Viața
Românească, din București, nr. 1-2/ 1984.
TITEL, Iosif, Viața lui Sorin Titel povestită de Iosif Titel, tatăl scriitorului în Caiete Critice, publicație
editată de Viața Românească, București, nr. 1-2/1984.
VLAD, Ion, Călătoriile și amintirile povestitorului, în Caiete Critice, publicație editată de Viața
Românească, București, nr. 1-2/ 1984.
VANCU, Radu, Egalul marilor Mitteleuropeni, prefață la romanul Femeie, iată fiul tău, Editura
Gestalt Books, București, 2015.

397
 ISSUE NO. 28/2022

PREDICATE AND THEORIES ABOUT LANGUAGE - EVOLUTIONARY

APPROACH

Anca STOENESCU
PhD Lecturer, "Aurel Vlaicu" University – Arad

Abstract: "Predicate and theories about language - evolutionary approach" is the result of a
sustained research of a problem widely debated in both general and Romanian linguistics. The
investigation is based on an extensive bibliography and is a welcome exposition of the points of view
in Romanian grammars and studies, old and modern, dedicated to the relationship between
predicate and predication in Romanian. The synthesis is, therefore, an important exposition,
theoretical and applied, of the multiple correlations in the deep structure of the grammar of the
Romanian language. This foray highlights the present qualities of the author and makes a relevant
contribution to the knowledge of the field addressed.

Keywords: language, linguistics, predicate, predication, grammar

In the history of linguistics, the issue of predicate and predication has been
constantly debated, becoming of substantial importance. For this reason, the bibliography
on it is impressive, and the views are sometimes of an (apparently) irreconcilable
divergence. The assessment is also valid for Romanian linguistics, where the synthesis or
punctual works, through their multitude, form a first major obstacle to achieving a
comprehensive approach to the status of this essential grammatical entity in the
Romanian language. The difficulty increases, if we take into account the indissoluble
relationship of the predicate issue with that of the subject, the latter being the subject of
numerous studies and, more than once, with the divergent solution.
The complexity of the problem has led, in this approach, to a historical foray into
grammar as a whole, with a brief review of the theories and concepts of different schools
and currents; this retrospective look being concentrated under the name "Predicate and
theories about language - evolutionary approach". In essence, the tendency of this
analysis is to try as much as possible from the studies and books devoted, directly or
indirectly, to the topic - the completeness being today, isn’t it, an illusion - some
remaining, by force of circumstances, not mentioned. However, the desideratum is to
succeed in outlining a convincing image of the theoretical and applied state, from the older
and newer grammars of the Romanian language, regarding the predicate and the theories
that surround it.
The predicate or, especially, the predicativeness and its lexico-semantic support,
the verb, formed a continuous topic of discussion in the different doctrines that have
followed one another over time. Therefore, the usefulness of reviewing the ideas that have
emerged within these doctrines is certain.
As it is known, the main schools retained by the history of linguistics, apart from
those developed since the nineteenth century, are those that appeared in ancient India
and China, and later in the Greek-Latin and Arab-Islamic culture.
As far as India is concerned, the many grammars identified are based on
commentaries on sacred texts. Of these grammars, only the grammar of Pāṇini, living in

398
 ISSUE NO. 28/2022

the 4th century BC, has been retained in the history of linguistics. It was composed as a
repertoire of rules, the sutra, almost 4000, and is distinguished by an extremely rigorous
systematization of them. All these rules apply to the Sanskrit language, but also to the
Vedic version. A clarification of the sounds of speech is given, the inflection of the Sanskrit
language is described and references are made to the mechanism of word formation.
Pāṇini distinguishes between the subject and the predicate of a statement. Two
other classes of words are identified that would correspond to sentences and particles in
current grammars.The special qualities of this grammar have led some scholars to regard
Pāṇini as a forerunner of structuralist and functionalist approaches, but also of the
generative-transformational way of analyzing language.
Two philological schools developed in the Arab-Islamic world: the Basra School
and the Kufa School, which took shape in the second half of the seventh century, in a space
of the ancient Hellenistic and Roman world. For the present approach, the dominant
optics within the Basra School is interesting, after which the language of the Qur'an is
perfect and absolute. That is why the study of Arabic grammar is also a sacred science, the
grammarian's task being to formulate the rules of operation, in terms of absolute
harmony, of this language. In their activity, they started, as such, from the system of rules
formulated by them towards the living language, seeking to frame the diversity of speech
facts in a defined number of rules. The opposite of this concept is represented by the Kufa
School, its grammarians being also interested in the dialectal aspects of the Arabic
language. However, even here the normative activity remains fundamental, the
"mistakes" in the spoken language being considered anomalies compared to the perfect
language of the Qur'an.
If in the cultural spaces mentioned so far, the concerns of linguistics derived from
practical-administrative and cultic exigencies, in ancient Greece they arose somewhat of
their own, as themes of philosophical meditation, first, then as an object of independent
study. Leaving aside the famous dispute over the origin of language, in which the elite
philosophers were involved, but also Plato in the dialogue of Cratylos, and later in Letter
VII, it is worth highlighting certain distinctions that Aristotle makes in Organon, and
especially in the treatise On Interpretation. It is, first of all, about the classification of
statements into three main types: affirmative statement (logos apofanticos), pragmatic
statement (logos pragmaticos) and poetic statement (logos poieticos). But more
important for us is the distinction it makes between noun (onoma) and verb (rema), in
the sense that it defines them as categorical words, ie elements that have an independent
meaning. They differ in this way from the other words called syncategorematics, such as
the article or the particles that receive meaning only in relation to the other words. On the
other hand, the noun and the verb are the unique components of the utterance (logos), in
their capacity as subject and predicate, the verb differing from the noun only by the
information about time. Although it does not seem to have a direct connection with the
topic, the triadic model of the linguistic sign, as developed by Aristotle, has always been
considered by older or newer grammars. Thus, in the aforementioned work De
interpretatione (About Interpretation), the Stagirit said that "sounds articulated by voice

399
 ISSUE NO. 28/2022

are symbols of moods, and written words are symbols of spoken words […]". (Organon.
Translation by Mircea Florian, Scientific Publishing House, Bucharest, 1957, p. 206).
So words are symbols (symbolon) and also signs of things (pragma), whose
meaning is rendered through concepts or, as he calls them, "moods".
The idea of the triadic reality of the linguistic sign was taken over by the Stoics, by
St. Augustine (354-420), in his works De dialectica and De Magistro.
In Greek culture, grammar became a separate science only after its detachment
from philosophy. The philosophical debate between the two theories about the origin of
language, fysei and thesei, has become in language science the controversy between
anomaly and analogy. Proponents of the first theory consider language as a natural
process, hence their belief that there are more exceptions than rules in language, so the
ability to influence the life of language through norms is almost illusory. Analysts, grouped
in the famous Philological School of Alexandria, concerned with unifying the written
versions of the Iliad and the Odyssey, sought to put into practice the regularity of some
forms, believing that language could be systematized by the repeated use of rules. In fact,
one of their main achievements was the standardization of the common spoken language,
called koiné.
According to the founder of the Alexandrian Philological School, Zenodotus of
Ephesus, the most important representative of this School was Aristarchus of Samothrace,
with important contributions, in addition to compiling the best critical edition of Homer,
in systematizing the spelling rules of Greek writing. Dionysius Thrax (2nd-1st centuries
BC), considered the most important grammarian of antiquity, is associated with his name.
Through his work, The Art of Grammar (Téchne grammatiké), he laid the foundations of
what we now call descriptive grammar. The proposed grammatical categories were taken
over by the Romans, from where they passed into European grammars. He takes from the
Stoics the four classes of words identified by them (noun, verb, conjunction, article), to
which he adds the adverb, the participle, the pronoun and the preposition. Numerous
clarifications of Dionysios Thrax's theory were brought to him by another grammarian
belonging to the Alexandrian School, namely Apollonius Dyskolos (2nd century AD).
In ancient Rome, which was largely dependent on the Greek educational system
(encyclopaedia), the concerns of language science were permanent. Even if they are found
in great personalities such as Caesar, with his treatise entitled De analogia, or Cicero, in
his rhetorical writings, the one who was retained by the history of linguistics is Marcus
Terentius Varro (116-27 BC). He is the author of a work in 25 books, De lingua latina, of
which only books V-X have been preserved. He placed, in moderation, between the two
dominant doctrines of the time: the analogistic and the anomalistic.
He thus observes that the use imprints dynamism on the language, creating those
exceptions which may later become the norm, also under his impulse. In terms of
grammar, he gave a classification of the parts of speech, according to the inflectional
criterion, according to case and time. He distinguishes, as such, four classes: words that
know casual inflection (noun, pronoun, adjective), words that accept the modality
category (verb), words that accept both categories (participle), and words that do not
accept either (adverb, preposition and conjunction). In this context, Marcus Fabius

400
 ISSUE NO. 28/2022

Quintilianus (30-100 AD), with his famous work Institutio oratoria, in 12 books, in which
he makes numerous grammar observations, without innovating in one direction or
another, can also be retained.
In the Latin Middle Ages, the emphasis was on the normalization of the Latin
language, on its cultivation. Thus, many grammars with a school character appear, among
which the grammars of Aelius Donatus and Priscianus of Caesarea circulated more
intensely, which remained as models and even used until the seventeenth century for the
learning of classical Latin. Aelius Donatus developed Ars grammatica, a Latin adaptation
of Dionysios Thrax's Latin grammar. He also resumes the word classes established by the
Greek grammarian (see above). Priscianus wrote an impressive grammar in 18 books,
entitled Institutiones rerum grammaticarum, in which the main emphasis is on the
problems of phonetics, spelling, orthoepy, word formation and morphology, with brief
approaches and problems of syntax. But the work that long held the attention of linguists
was the text known as the Appendix Probi, an appendix to a grammar of Volesius Probi. It
is a normative text that reveals the "mistakes" in vulgar Latin, "mistakes" that contain in
germs the phonetic and semantic forms that will form the basis of future Romance
languages.
During the Latin scholastic period (13th - 14th centuries), the so-called speculative
grammars were developed, a name based on the perception of language as a mirror
(speculum) of reality. This orientation is based on the triadic representation of the verbal
sign, as conceived by Aristotle. The theory, supported by a series of scholars known as
modistae, meaning "modists", is of a logical-semantic nature, called in the era of modis
significanti. The name modistae is based on the concept of modus. In fact, the work of the
most important representative of this direction, Albertus Magnus, is entitled De modis
significanti and appeared around 1240. The illustrious professor at the universities of
Paris and Cologne, distinguishes three types of modes: modus essendi "mode of
existence", modus intelligendi, "mode of understanding" and modus significandi "mode of
meaning". In essence, they correspond to the main medieval theoretical disciplines: the
level esse refers to metaphysics, the level of understanding is associated with logic or
dialectic, and the level significare corresponds to grammar. In the conception of
"modists", nouns mean substances, and the verb, movement or change. In their
terminology, the categories of gender, number, case, time, etc. represents accidents of
being (modi accidentis).
An essential moment in the history of linguistics was the publication of the Port-
Royal Grammar (1660). Its appearance was prepared by the cultural movements of the
Renaissance and they are linked, first of all, to the rediscovery of the classical languages,
Greek and Latin, by the Italian humanists, in the 14th - 15th centuries. It is important for
the science of language that, following the discovery of the new "worlds", especially
America (1942), Europeans had the perception of the great diversity of languages.
Although Latin will continue to play a role for a long time, the role of the language of
culture, a number of national languages, Provencal, French, Italian, German, English,
Spanish, etc., will gain access to that status. The result was that they became the object of
study for grammarians.

401
 ISSUE NO. 28/2022

The period of European classicism, dominated by the thinking of René Descartes,

induces in the linguistic research the rationalist-logical approach, materialized in the so-
called "rational grammars", the Grammar of Port-Royal being considered as a prototype
of them.
The two authors of this grammar, published in 1660, were one, a Greek teacher,
Claude Lancelot, and the other, Antoine Arnauld, a logician. They sought, as can be
deduced from the title, to identify a number of general, rational, and universally valid
rules, which should form the basis of a general method of learning, of languages, and
which should form the basis for the generation of the most different. It is a true
"functionalist" perspective. They started from the idea that the act of speaking is nothing
but the externalization through verbal signs of the concepts created by human reason.
That is why they distinguish two main classes of words: 1) Words that designate objects
of thought (noun, article, pronoun, participle, preposition, adverb) and 2) Words that
designate ways of thinking (verb, conjunction, interjection). The ideas of this grammar
and, in general, of rationalist grammars, were taken over by generative-transformational
grammars, Noam Chomsky titling one of his fundamental books Cartesian Linguistics
(New York, 1966).
An opposite position can be found in John Locke (1632-1704), who, in his book An
Essay Concerning Human Understanding (1690), combated the theory of the existence of
linguistic universals, emphasizing the diversity of languages. Continuing an older
tradition, he also considers that words are just sensitive signs of ideas. He includes, in fact,
the verbal signs in the broader framework of a general semiotics, being the very inventor
of the term semiotics. His ideas can be recognized in modern American theories (Ch. S.
Pierce. Ch. W. Morris) on semiotics.
Wilhelm Leibnitz (1646-1716) concludes his so-called "pre-scientific" reflections
on human language issues. The major gain of the analogies operated by the German
philosopher is the finding of genealogical relationships between languages and their
historical character. He also referred to the lingua franca, which he saw as a possible
universal idiom. Moreover, his concern for the construction of a universal language is well
known, as an ideal way of communication between people, a language that had to possess
the accuracy of a logical-mathematical model in formal terms and be able to achieve,
unlike natural languages, a communication unequivocal.
The work of Wilhelm von Humboldt (1767-1853) is considered a crucial moment
in the history of linguistics. At the basis of his conception was the idea that language is not
an act, but an activity, thereby removing the image of language as a static mechanism,
operating according to rules of a logical nature. In this way, the grammatical constructions
inspired by the grammar of the Latin language are also questioned.
Linguistics has retained, among its many theories, especially that which refers to
the internal form of language (innere Sprachform). Eugeniu Coșeriu showed that W.V.
Humboldt used the term form in three senses, of which the one most frequently used in
linguistics studies has the meaning of internal ordering principle, which results in the
specificity of natural languages. Hence the rejection of the establishment of universal
languages.

402
 ISSUE NO. 28/2022

The beginning of the 19th century also meant the establishment of linguistics as a
separate science, through the detachment from philology and, especially, from
philosophy. The event was due to the emergence of the comparative-historical research
method. Its orientation was an applicative one, based on the principle that any theoretical
generalization must be based on an extensive corpus of facts and not on isolated examples
not included in a system. The optimal way for such research was to describe the languages
and compare them, an activity stimulated by the romantic ideology of the time with an
attraction to exotic spaces and to the turbulent periods of human history, including
languages. Thus, in the second half of the seventeenth century, numerous dictionaries
appeared that suggested the need to establish kinship or differences between languages.
In this context, the works of the German Franz Bopp (1791-1867) and the Danish Rasmus
Kristian Rask (1787-1832) appeared, considered the founders of the comparative-
historical method. Bopp reiterates the idea of the correspondence between thought and
language in the early stages of human history. During this period, the tongues formed an
inflection, which was initially regular. Subsequently, these forms deteriorated, reducing
their number in a different way for related languages. He developed the so-called theory
of agglutination, which shows that some words have lost their status at some point,
becoming simple endings that have agglutinated to the words unaffected by these
transformations. He distinguishes three classes of languages, applying for this
classification a morphological principle, a grouping being that of Indo-European
languages, with monosyllabic roots, the ability to compose and possessing external
inflection.
Rasmus Rask reached similar conclusions, but independent of Bopp, and he was
even given a certain priority over Franz Bopp, a priority supported by Luis Hjemslev. His
main work is Research on the Origin of the Old Norse or the Origin of the Icelandic
Language, printed in Danish in 1818 in Copenhagen. Among his achievements is the Indo-
European character of the Germanic languages he groups, together with the Baltic and
Slavic languages, into a separate branch, different from that corresponding to Latin and
ancient Greek. However, he erroneously places the origin of the Indo-European language
in Southeast Europe, believing in Über die thrakische Sprache, Halle, 1822, that the
Thracian language is the primary language of the Indo-European languages.
Through his theory of the systematic character of languages, understood as a kind
of organism that functions on physiological bases, he foreshadows the epistemological
distinction proposed by Wilhelm von Humboldt about the dual character of language, that
of creative activity, enérgeia, and that of structure, ergon, as well as Ferdinand de
Saussure's distinction between langue and parole.
In essence, together with Franz Bopp, he laid the foundations of the main
coordinates of the comparative-historical method.
The works of the two impelled comparative-historical research throughout the
nineteenth century. The most important is Jacob Grimm's Deutsche Grammatik, designed
in five volumes, of which four appeared (1819, 1826, 1831, 1837), the last one, dedicated
to syntax, no longer published. Through his work, Grimm laid the foundations of scientific
etymology, explaining the transformations of words through phonetic laws.

403
 ISSUE NO. 28/2022

In the field of Romance, the first to develop a grammar compared to Romance

languages was Friedrich Diez, with his Grammatik der romanischen Sprachen, published
between 1836 and 1838.
An important place was also occupied by August Schleicher, who published a
comparative grammar of the Indo-European languages, with an emphasis on phonetics
and morphology, where the formation of words is also included. The paper is entitled
Compendium der verghleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen and was
published in Weimar in 1861. of development, in its infancy, and another of decadence,
marked by the loss of expressive abilities. It can be said that the culmination of historical
comparativism was the works of the so-called group of neogrammars, the most important
being Karl Burgmann, Herman Osthoff, Berthold Delbrüch and Herman Paul. Influenced
by the psychological current of the time, they consider that the source of changes in
language are the speaking individuals, as language exists only in the form of individual
speech. There are two basic principles of neogrammatics: 1) the evolution of language is
governed by phonetic laws, which are very regular, act absolutely and therefore without
exceptions; 2) where the explanation by the action of phonetic laws is unsatisfactory, the
principle of analogy will be resorted to.
Hermann Paul is important for Romanian linguistics, who, through Prinzipien der
Sprachgeschichte, Halle, 1880, decisively influenced Alexandru Philippide, whose work
Principles of the History of Language is a processing, in many creative aspects, of the
German linguist's book.
An important moment in the history of linguistics was the publication, in 1916, of
the course in general linguistics held by Ferdinand de Saussure at the University of
Geneva, between 1907-1911, under the title Cours de lingustique générale. From the
many contributions made by the Geneva linguist, considered sometimes a sociologist,
sometimes a psychologist and even a tributary to mathematicians, we will point out only
those that are related to our subject.
F. de Saussuse (1857-1913) introduced into language theory some fundamental
distinctions or dichotomies, taken over by both structuralists and linguists of other
orientations. These are: language-speech (langue-parole), synchronic-diachronic,
syntagmatic-paradigmatic, signified-significant, internal linguistics-external linguistics. It
is considered that the first of these distinctions, namely that between language and
speech, underlies Saussure's entire theory. These dichotomies facilitated, together with
the others mentioned above, among which the arbitrary character of the linguistic sign
(subsequently fought), the appearance of descriptive grammars and then of the functional
and generative-transformational grammars are highlighted.
Although Eugen Coșeriu carried out his scientific activity much later, his work is
related, in many respects, to the linguistic doctrine of Ferdinand de Saussure. First of all,
the Romanian linguist, in his extensive study, Sistema, norma y habla (1952), introduces
norm as an intermediate element in the Saussurean language-speech dichotomy. The
norm represents a first degree of abstraction, including speech, but without the individual
and occasional variants that it continuously develops. Language is the system, ie the
second degree of abstraction, comprising only the functional appearances and, as such,

404
 ISSUE NO. 28/2022

the indispensable norms. Language, as a system, is a network of functions that is socially

realized. The active element is the norm, which is imposed on the individual, limiting his
freedom of expression. These are social and cultural taxes that vary from community to
community. Ultimately, one can speak of individual norms and social norms. By
introducing the norm, E. Coșeriu considers that the somewhat conventional character of
the Saussurean language-speech distinction is eliminated and the linguistic activity itself,
ie the functioning of the language, is highlighted more clearly.
E. Coșeriu later developed his theory on the mentioned trichotomy in reference
studies, such as Sincronía, discronía e historia (1958) and Sincronía, diacronía y tipología
(1965), in the latter study trichotomy becoming a norm - system - linguistic type. Thus,
the linguistic type is described as a higher level of formalization and abstraction than the
system (language), and this, in turn, has a higher degree of abstraction than the norm.
Another Saussurean dichotomy discussed and amended by E. Coșeriu was that
between diachrony and synchrony. The paper in which the author discusses this issue is
Sincronía, diacronía e historia (1958). The Romanian linguist reveals that diachrony and
synchrony do not affect the object, ie the language, since any elements of synchrony are
contained in facts of diachrony, because, according to Coșeriu's formula, language is
diachronic and functions synchronously. As such, the distinction made by F. de Saussure
refers only to the plan of the investigation, not to that of the object. According to E. Coșeriu,
the Genevan linguist confused the object with the means of investigation.
In conclusion, on the basis of some or other of these studies and guidelines,
grammars have been developed for different given languages, including our language.
What can be seen, at this point in our trip, is a certain reluctance to discuss the mechanism,
it is true, complex, of the syntax, most research being paradigmatic, that is, essentially
morphological or phonological. Only the structuralist and generative-transformational
orientations will deepen this issue, a fact that we tried to highlight in as much detail as
possible. On the other hand, being constrained by the subject of the thesis, we were forced
to leave out of our discussion some important names in the history of linguistics, whose
activity had only minor tangents with the objective syntactic structure of the languages
discussed.

Bibliography:
Angela Bidu-Vrănceanu - Dictionary of language sciences, Nemira Publishing House, Bucharest,
2005.
A. Graur, Lucia Wald - A brief history of linguistics. Third Edition, Bucharest, 1977.
Andre Martinet - Elements of general linguistics. Translation and adaptation in Romanian by Paul
Miclău, Scientific Publishing House, Bucharest, 1970.
Constantin Frâncu - Currents and trends in the linguistics of our century. Second edition, revised
and added. Index of names composed by Alexandrina Ioniță, “Demiurg” Publishing House, Iași,
1999.
Charles F. Hockett - A Course in Modern Linguistics, The Mac Millan Company, New York, 1962.
Eugeniu Coșeriu - Integral Linguistics; Interview with Eugeniu Coșeriu, conducted by N.
Saramandu; Romanian Cultural Foundation Publishing House, Bucharest, 1996.
Eugeniu Coșeriu - Synchrony, diachrony and history; Romanian version by N. Saramandu,
Encyclopedic Publishing House, Bucharest, 1997.

405
 ISSUE NO. 28/2022

Eugeniu Coșeriu - Theory of language and general linguistics. Five studies. Romanian language
edition by Nicolae Saramandu, Encyclopedic Publishing House, Bucharest, 2004.
Ferdinand de Saussure - General Linguistics Course. Published by Charles Bally and Albert
Sechehaye, in collaboration with Albert Riedlinger. Critical edition by Tullio de Mauro. Translation
and speech before Izverna Tarabac, Publirom Publishing House, Iași, 1998.
Jacques Lerot - Précis de linguistique générale. Les Édition de Minuit, Paris, 1993.
John Lyons - Introduction to Theoretical Linguistics, Scientific Publishing House, Bucharest, 1995.
Lucia Wald - Philosophy of Language from Antiquity to the Eighteenth Century (in texts and
studies), University of Bucharest Printing House, 1983.
Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer - The new encyclopedic dictionary of language sciences.
Translation by Anca Măgureanu, Viorel Vișan, Marina Păunescu, Babel Publishing House,
Bucharest, 1996.
Roman Jakobson - General Linguistics Essays. Translated and Prefaced by Nicolas Ruwet, Les
Édition de Minuit, Paris, 1963.
Steven E. Weisler, Slavko Milicic - Theory of Language. The MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, Canton, England, 2001.
Wilhelm von Humboldt - On the structural diversity of languages and their influence on the
spiritual development of mankind. Romanian version, translation note, chronological table,
bibliography and indexes by Eugen Munteanu, Humanitas Publishing House, Bucharest, 2008.

406
 ISSUE NO. 28/2022

THE EMPTY SPACE OF JAPANESE ZEN BUDDHISM IN A HAIKU POEM BY

ŞERBAN CODRIN

Irina-Ana DROBOT,
Lecturer, PhD., Technical University of Civil Engineering Bucharest, Faculty
of Engineering in Foreign Languages

Abstract: The purpose of this paper is to analyse the haiku poem poem by Şerban Codrin “Merii în
floare –/ am totul dinainte/ pe masa goalǎ that has been translated by the author of the paper into
English as “Apple trees in bloom -/ I have everything before me/ on the empty table”. The perspective
from which the poem will be analysed is that of the empty space of Japanese Zen Buddhism, starting
from the way it is presented in architecture in the paper by Sudikno (2004).

Keywords: empathy, emptiness, fresh perspective, meditation, compensation.

The present paper aims to apply the philosophy of the empty space of Japanese
Zen Buddhism to the haiku poem written by Romanian poet Şerban Codrin (2021: 5):

Merii în floare –
am totul dinainte
pe masa goalǎ

This poem could be translated into English as follows, according to the author of
this paper’s translation:

Apple trees in bloom –

I have everything before me
on the empty table

This haiku poem takes as props both nature elements (the “Apple trees in bloom”)
and indoor elements (“the empty table”).
Emptiness refers to understanding and experiencing the world afresh, without any
preconceived notions, without anything we had been taught over the years, and is
achieved through meditation: “When one becomes empty of the assumptions, inferences,
and judgments he has aquined over the years, he comes close to the original inature and
is capable of conceiving original ideas and reacting freshly (Holmes, 1990:66).” (Sudikno
2004: 77) The idea of seeing the world from a fresh perspective, which should be
completely one’s own, is suggested through the emptiness that is felt as present in the
haiku poem by Şerban Codrin. In fact, there is an apparent contradiction in the second
part of the poem, where the author mentions “I have everything before me/ on the empty
table”. The fresh perspective on life comes from the putting together of the two parts of
the poem, which are separated by the dash called kireji: the poem suggests, thus, that the

407
 ISSUE NO. 28/2022

“Apple trees in bloom” are everything that the poetic persona needs. The “Apple trees in
bloom” are enough to fill in other missing things in the poetic persona’s life, such as
materialistic objects. The table could be empty as it has no objects of decoration on it, or
nothing precious enough in order to be exposed, such as no expensive vase. In the absence
of a decorative and precious vase for flowers or even with flowers, the “Apple trees in
bloom” are a great means of decorating and complementing the empty table. As the table
is empty, the impact of the beauty of the “Apple trees in bloom” is all the more visible. On
the other hand, “the empty table” could refer to the idea that the poetic persona is poor,
having not much food to eat, or is alone, with nobody to prepare food for him/her. In this
case, the “Apple trees in bloom” are regarded as “everything” in the sense of a consolation
or compensation. Nature can be seen as empathetic and ready to bring a helping hand
emotionally to those in need of a kind word or of company.
This interpretation has been mentioned by Ciobîcǎ (2020) in his Facebook post in
the group Autori de haiku din România, as a comment to this very haiku poem:

Poemul ne propune o schemă antonimică foarte clară: totul sau plinul/opulența

(merii în floare) vs. nimicul sau golul/precaritatea (masa goală) îmbiindu-ne să
alegem varianta optimă în scopul decodării poemului. Așezat la masă, cel în cauză
n-are ce îmbuca, dar paradoxal, poate atinge starea de sațietate datorită actului de
contemplație extatică a merilor înfloriți.

Below is the translation of the comment made by Ciobîcǎ (2020) by the author of
this paper:

The poem proposes a very clear antonymic scheme: all or the fullness/ opulence
(apple trees in bloom) vs. nothingness or emptiness/ precariousness (empty table)
enticing us to choose the optimal variant in order to decode the poem. Sitting at
the table, the person in question has nothing to eat, but, paradoxically, he can reach
the state of satiety due to the act of ecstatic contemplation of apple trees in bloom.

According to by Ciobîcǎ (2020), the “Apple trees in bloom” could be regarded as a

symbol of revelation:

Sintagma merii în floare, imagine vizuală cu mare forță de sugestie, poate fi

interpretată fără exagerare și ca o epifanie. Poetul suferă probabil de writer’s
block, este în pană de idei și, grație cromaticii și miresmelor merilor în floare, se
iluminează subit și trăiește cu toate simțurile încordate la maximum revelația unei
lumi nevăzute, care-l îndestulează spiritual și-l salvează din letargie, apatie,
revigorându-l, compensându-i lipsurile. Astfel, poetul găsește formula magică
care-l ajută să înțeleagă că nu mai rămâne nimic după scris. Merii în floare au spus
și i-au dat totul: nu se poate concura sub nicio formă cu pana măiastră a naturii;
încercările sunt doar imitații slabe, pastișe ce evidențiază limitele, prin urmare
rezultatul e un mimesis pur.

408
 ISSUE NO. 28/2022

The translation made by the author of this paper of the above statement sounds as
follows:

The phrase “Apple trees in bloom”, a visual image with great suggestive force, can
be interpreted without exaggeration as an epiphany, as well. The poet probably
suffers from writer's block, is out of ideas and, thanks to the chromatic and fragrant
apple trees in bloom, suddenly lights up and lives with all his senses tense to the
maximum the revelation of an unseen world, which enriches him spiritually and
saves him from lethargy, apathy, invigorating him, making up for all his
shortcomings. Thus, the poet finds the magic formula that helps him understand
that there is nothing left after writing. The apple trees in bloom told and gave him
everything: he can't compete in any way with the master bird of nature; the
attempts are only weak imitations, pastiches that highlight the limits, therefore the
result is a pure mimesis.

The interpretation by Ciobîcǎ (2020) suggests the existence of a moment of

revelation prompted by meditation, or the moment prompted by the action of a fresh
perspective on life. The epiphany is assimilated with the moment of beauty in nature, that
of the blossoming of the apple trees. This is a moment of beauty which shocks the poetic
persona, as well as the reader, into reconsidering their perspectives on life.
The “Apple trees in bloom” could also be regarded as a substitute for someone
close and dear to the poetic persona. It could also be regarded as a symbol of the beauty
of nature in contrast with the simplicity of the life led by the poetic persona. The “Apple
trees in bloom” could be seen as a symbol of a simple life and of its bare necessities. Their
beauty is untrimmed, unlike that of the absent flower arrangements that could have been
placed on the table. These blooming apple trees could also be regarded as symbols of
happiness and of moments of gasping at the beauty of life, which, ultimately, are what
matters in a life and world that are transient.
The simplicity of the indoor space reminds of Japanese temples’ interiors which
consist of empty space and of a window that allows a generous view of various seasons of
nature. The haiku poem by Şerban Codrin reminds of this kind of Japanese inner space
found in a temple, only it is in a supposedly Romanian home. Since the poem was written
by a Romanian author, it is supposed that he referred to the everyday life reality in his
culture. Like the interior setting of a Japanese temple, the interior setting of the Romanian
home looks like a place that promotes meditation and enhances the beauty of nature. The
interior is simple, offering an opening, through the window, towards the beauty of nature,
as if offering another perspective on life.
According to Sudikno (2004: 81), the word for “space”, “kukan”, in Japanese
architecture means, literally, an “empty place”. Sudikno (2004: 83) suggests that the
Buddhist philosophy on emptiness has found a literal correspondent in architectural
design: “The ideas of emptiness and nothingness in Buddhist doctrine came exert great
influence over the Japanese. The Japanese of the time appear to have accepted these ideas
literally.” In the Romanian haiku poem, this “empty place” in Japanese architecture finds
its correspondent in the “empty table”. The Romanian haiku poet has created a similar

409
 ISSUE NO. 28/2022

effect of meditation by creating a replica of the traditional Japanese interior space,

adapted to his own culture. Regarding Japanese culture, “Actually most of the paintings
consists of ‘nothing’, of space, emptiness, the void” (Sudikno 2004: 77). Thus, this empty
space suggests, in the haiku poem, the opportunity for meditation, as well as for the poetic
persona and his readers to rethink about their world, their surroundings and their lives
from a fresh perspective. While the interior is simple, and empty, nature is very rich, as
well as untrimmed by man.
The poem creates the feeling that the “Apple trees in bloom” are larger and more
impressive than the small empty table, reminding of the large windows showing off the
impressive view of nature in all seasons found in Japanese temples, compared to the
closed interior space, which is empty yet larger than the one suggested in the Romanian
author’s haiku poem. The interior space suggested in the haiku poem is limited to the
empty table, why the photos of Japanese temples shown online suggest a larger, though
empty, space.
However, the possibility to express the fresh perspective on the surroundings after
meditation should be taken with a grain of salt, as “The void in Buddhist sense is not
concept arrived at by rational thought, but an expression of an incommunicable individual
experience, accessible to a person practicing meditation (Nitschke, 1988:38).” (Sudikno
2004: 78) It is difficult to arrive at a moment of illumination, yet the haiku poem is a good
attempt at this.
Another issue regarding the moment of revelation analysed in this poem has to do
with the fact that house and temple were separated spaces, and such moments could be
restricted to the temple and not to the home:

The evolutionary separation of house and temple corresponds with the

sociocultural separation of rituals of transcendence from domestic residence.
Transcendent experiences, for most people, are confined to the temple. Yet, we
participate in the temple with existentially situated physical bodies. The body:
temple correspondence is both widespread and of great antiquity because it is
rooted in the necessity of existentially experiencing the Transcendent. (Johnson
1988: 230)

The author of the haiku poem, however, suggests a likeness between the two
spaces, home and temple, due to the same type of props. The nature prop is gaining
attention in the home setting exactly like in the temple setting, the main idea being that
the interior prop is minimal, being able to suggest the emptiness that is associated with
meditation and a fresh perspective on life.
Indeed, the home could be regarded as a safe space for having everyday life
moments of illumination. The temple is also a similar safe space for experiencing such
moments. Ultimately, once the two spaces contain an empty place suggesting the
experience of emptiness literally, they can be regarded as alike, and able to prompt
moments of revelation. Anyone can meditate in front of nature and gain a fresh
perspective. Haijins (authors of Japanese haiku poems, regarded as students centred
around a teacher figure) can achieve such moments at all times, in any place.

410
 ISSUE NO. 28/2022

Ultimately, the experience of gaining a fresh perspective on life through a moment

of revelation has nothing to do with a certain culture. Such experience could be regarded
as universal, as Şerban Codrin’s poem suggests. The author adapts the experience to the
setting of a Romanian home, which is able to offer the occasion for a moment of
illumination. The setting is barely suggested, barely sketched, however. Only native
Romanians can recognize it, based on their previous readings of Romanian literature, or
even based on their life experience. Some readers may have had grandparents that led
modest, simple lives in the rural area. They may recognize the beauty of life there based
on nature, as well as based on the values of a simple lifestyle. Other readers may be
stroked by the contrast between the poor, simple setting inside the home and the richness
and beauty of nature, which could happen in any culture and in any setting, rural or city
setting alike. The beauty of the nature seems to reign over other elements in the life of the
poetic persona, and to gain prominence. It is a true fact that when spring comes, when
everything is in bloom, we all feel that we should admire the beauty of nature. Everyone
feels hopeful, and everyone believes that the surroundings, whether in the countryside or
in the city, are becoming more and more beautiful. Nature has a way to draw attention to
it during such transitional moments between seasons, as from winter to spring. The
moods become different, everyone feels happier and more hopeful, and everyone feels the
need to take photos, if they have the necessary technology. Nobody, in our times, can
remain indifferent to the beauty of the blooming flowers in spring, even if they live in the
city, have a busy life, or are oriented towards the consumerist culture.
What is more, nowadays, everyone is familiar with the celebrations of other
cultures. The Japanese cherry blossom festival is well-known all over the world. All
cultures tend to be impressed by it, keep up-to-date about it, and even travel to Japan to
take part in it. Due to the admiration for Japanese culture, and due to keeping updated
about it, many people belonging to other cultures will try to experience spring from their
perspective. This could be related to the description of spring present in the haiku poem
by Şerban Codrin.
The emptiness suggested in the haiku poem could also be associated with
spirituality, and with the faculty of meditating, as opposed to material possessions. The
emptiness in the interior suggested in the haiku poem could also be associated with the
focus on the arrival of the spring season, as well as with its ephemeral nature. The festival
of the cherry blossoms in Japan were focusing on the arrival of the spring season, but not
only, as can be see below:

Historically, Ohanami focused on the cherry blossom as a symbol of spring’s

arrival, where communal aspects, consumption of sake and seasonal foods,
painting or photography, and pilgrimages to sacred sites were used to celebrate
the ephemeral aspects of blossoms, spring, and life. (Moriuchi and Basil 2019: 1)

The ephemeral aspects of life, and thus of the blossoms, could be transferred to the
“Apple trees in bloom” of the haiku poem by Şerban Codrin. The fact that the poetic
persona claims that he has “everything […] on the empty table” could also be related to

411
 ISSUE NO. 28/2022

the ephemerality of having an abundance of anything before us in our lives. The table may
have held great food courses, yet now everything is over. The table may have held food
related to a certain celebration, which could have even been the celebration of the spring
season, but, at present, the table is empty. The poem could suggest that it seems that we
now have everything, materially, before us, that the table is full of food, but in the next
second everything is consumed and gone. This could suggest a metaphor for the
ephemeral nature of everything in life. The “Apple trees in bloom” could stand,
figuratively, for the abundance of food on the table, which can become empty in a short
amount of time, during any celebration. This could also happen on regular days, when no
celebrations take place. The joy of sharing food does not last too long, just like the beauty
of spring does not last too long. Spring is a transitory season, from winter towards
summer, and it is at times difficult to realize exactly when it begins and when it is gone.
Thus, the poem tries to suggest the idea that the nature of any joy in life is ephemeral, and
cannot last for too long, just as seasons are transitory.
The emptiness suggested by the interior setting in the haiku poem could be
associated with the transient nature of life itself. Only emptiness remains, and nothing
remains the same, and the “Apple trees in bloom” will have, eventually, the same ending.
The readers will understand that the “Apple trees in bloom” were only temporary
elements of beauty, whose temporariness could be suggested by the emptiness of the
interior space, namely through the “empty table”.
The empty space suggested by the empty table in Şerban Codrin’s haiku poem
could be related to a simple, everyday life, made up of the bare necessities, in which the
beauty of nature through the signs of the arrival of spring symbolizes the equivalent of
luxury and of the opportunity to contemplate beauty. In everyday life, we are tempted to
focus on the urgent priorities, which consist, if our lives are harsh, of the bare necessities
for survival. The beauty of nature becomes a luxury item which we can occasionally allow
ourselves to enjoy. The arrival of spring could become the equivalent of enjoying various
holidays and celebrations related to certain moments of nature. Agrarian societies and
cultures rely on various moments in the cycle of nature in order to do certain chores or
even to celebrate significant moments (Wirzba 2003). The Romanian rural area can be
identified as an agrarian society, which depends on the benevolence of nature in order for
people to lead happy and fulfilled lives. The richness of the homes depends in the
Romanian agrarian society on the goodness of nature.
The haiku poem by Şerban Codrin can, thus, hold multiple interpretations. Nature
in Romanian agrarian society plays a significant role, just as in old Japanese culture, when
people depended on nature for giving them riches and everything they needed to lead
their simple lives, based on the bare necessities. The simplicity of life relied on the basic
items needed for everyday life survival. The haiku poem by Şerban Codrin underlines the
moments of happiness and hope when spring arrived. Spring meant ensuring enough
material resources, as well as spiritual reflections, which were both important in life.

REFERENCES

412
 ISSUE NO. 28/2022

Ciobîcǎ, Cezar. (2020). 10 mai. Autori de haiku din România,

https://www.facebook.com/groups/680799808659644/posts/3788431431229784/
Codrin, Şerban. (2021). Marea Tǎcere. Editura Carte Inspiratǎ, Bucureşti.
Johnson, N. B. (1988). Temple Architecture as Construction of Consciousness: A Japanese Temple
and Garden, Arch. & Comport. I Arch. Behav., Vol. 4, no. 3, p. 229-249.
Moriuchi, E., & Basil, M. (2019). The sustainability of ohanami cherry blossom festivals as a
cultural icon. Sustainability, 11(6), 1820.
Sudikno, Antariksa. (2004). Space in Japanese Zen Buddhist Architecture. Dimensi: Journal of
Architecture and Built Environment. 29.
Wirzba, N. (Ed.). (2003). The essential agrarian reader: The future of culture, community, and the
land. University Press of Kentucky.

413
 ISSUE NO. 28/2022

LIVIU REBREANU THE UNIVERSAL MYSTICAL WRITER

Călina PALICIUC
Lecturer PhD., Aurel Vlaicu University of Arad

Abstract: The metamorphoses suffered by the Romanian peasant left their mark on the Romanian
novelist's literary debut in the sense that Rebreanu made his debut with the brilliant prose called
"Ion" in 1920, a very engaging novel with great openness to the real goal. Rebreanu's mysticism is
very clear, that's why every novel is an ode to God, for which Rebreanu has a great devotion. Whether
it's Ion, or the Apostle Bologa everyone is in the light of a devouring mysticism. The typical
Transylvanian character in Rebreanu's prose is a thirst for the absolute, crushed by a lack of
perfection and no one wants to live to the fullest.

Keywords: novel, mysticism, character, writers, vision

Opera lui Rebreanu este colosală, de fapt așa cum menționa Adrian Marino fiecare
pagină a romancierului este un chef de oueuvre stilizată şi simplificată. Autorul consideră
în operele sale critice că „Liviu Rebreanu anulează orice formă de opoziție între clasic și
modernism devenind un Demiurg al glasului țăranului sau intelectualului obidit''.1
Opoziția clasic-modern îmbrățişează unitar întregul câmp al valorilor si cauzalităților
istorice.
Rebrenianismul ar putea fi catalogat drept un curent literar epic inovator, prin
stilul mistic abisal si profund,dar și prin circularitatea firului narativ. Liviu Rebreanu este
un autointrospectiv, un scriitor care urmărește foarte fin dezagregarea și dezumanizarea
personajului său, un personaj viu plin de năzuințe înalte sau de căderi abisale.
Realismul ardelenesc a îmbogățit literatura română cu o impresionantă galerie de
portrete feminine construite, indubitabil, după modele extrase și esențializate din viața
reală. Chiar dacă bărbatul este cel care monopolizează acțiunea textelor literare, ca
deținător al unui statut social și familial superior, ori de câte ori apare, personajul feminin
nuanțează discursul, umanizând atmosfera, incitând la reflecție sau reverie, sensibilizând
cititorul. Originalitatea scriitorilor ardeleni și totodată elementul comun al operei lor este
orientarea către lumea satului, către țăranul român din Ardeal, către valorile locale. Ceea
ce transpare în scrierile lui Rebreanu este acel model de gândire central-europeană, căci
eroii și eroinele lui sunt oameni așezați, înțelepți, care-și duc traiul într-o lume arhaică,
ordonată și atrăgătoare, guvernată de valori tradiționale și precepte morale bine definite
și de cele mai multe ori respectate.
Fantasticul lui Rebreanu se manifestă ca o speculație metafizică, materializat la
nivelul unei lumi lăuntrice, prin declanșarea unui conflict „psihotic din adâncurile
subconștientului.” Roman al „iluziilor eterne”, Adam și Eva este o meditație pe tema
teoriei reîncarnării, metempsihoza fiind un proces repetitiv ce are ca scop realizarea
cuplului, proiecție a împlinirii din ultimul cerc al lui Toma Novac. Se constituie sub forma

1
Adrian Marino-Dictionar de idei literare,Editura Eminescu,2003 pag. 502

414
 ISSUE NO. 28/2022

unor povești de dragoste materializate în diferite accepțiuni în care sentimentul erotic

devine un ideal, fiecare episod fiind „un surghiun” al procesului de izbăvire prin suferință
a unui păcat inițial
Din punct de vedere al evoluției sale ciclice, personajul lui Rebreanu vrea să se
dezică de dependența de alte personaje și să devină un izolat, care caută să rezolve
dramele sale existențiale sub umbrela lui Dumnezeu, dar nu neapărat într-o regie plină de
clișee, din cauza unor resorturi interioare pătimașe ancorate în demonic prin filtrul căruia
fiecare personaj își alege sau refuză accesul la eternitate.
Analist și psihanalist de excepție Liviu Rebreanu este și un creator de tipologii umane
rare. În universurile create de scriitorul ardelean nu încap ezitări sau nuanțe și estompări
existențialiste. Liviu Rebreanu este un mic demiurg al tainelor divine pe care le
metamorfozează în stilul său caracteristic..
Universurile originale create de Liviu Rebreanu sunt mașinării metafizice,entități vii
care pulsează, care absorb organic suferința întregului neam românesc ca mai apoi în final
să se transforme în scânteieri de o finețe rară. Personajele care fac parte din această lume
sunt personaje din categoria ființelor mânate de patimi sau aspirații foarte mari și orice
tragism sau suferință sunt singurele care marchează sensul existenței lor efemere.
Adept al realismului, Rebreanu nu exclude aspectul etnografic, opera lui fiind o sinteză
a ritualurilor, surprinzând diversitatea manifestărilor colectivității rurale: hora
duminicală, obiceiuri calendaristice, ceremonialul nupțial, nașterea și riturile de trecere.
Proza scurtă se evidențiază și prin caracterul etic pe care-l moștenise de la Slavici și
Agârbiceanu, înscriindu-se în categoria operelor în care se observă preocuparea pentru
zugrăvirea unui univers văzut ca un arbore a cărui sevă hrănește și formează generații
întregi.
Liviu Rebreanu a devenit imediat după publicarea primelor sale nuvele, unul din cei
mai prolifici scriitori români și nu numai, din noul val al realismului ci si din toată
multitudinea de scriitori originali europeni care reprezentau acest curent literar. Liviu
Rebreanu se înscrie pe linia trasată de predecesorii săi, dar marchează începutul unei alte
perspective asupra lumii satului. Atitudinea sa este una relativ distantă, impersonală, el
este un observator rece și obiectiv al spațiului rural și al evenimentelor din interiorul
acestuia.
Dar cea mai puternică influență, care și-a pus adânc amprenta asupra stilului lui
Rebreanu, a fost cauzată de instaurarea unui feudalism ungar și austriac, care tindea să
desființeze din temelii toată matricea arhetipală a tradiționalismului rural mistic țărănesc.
Rebreanu a simțit primejdia dezrădăcinării eului național creștin mistic și a dat luminii
opere care se împotriveau noii ordini habsburgice totalitare. Războiul a inspirat trei din
cele mai reprezentative si mai solide nuvele ale lui Liviu Rebreanu, publicate într-un
volum aparte în 1921. Prima, Hora morţii, studiază soluţia tragică pe care războiul o aduce
în viaţa oamenilor simpli, zdruncinati de conflicte sociale adânci.

Catastrofa pune problema intelectualului burghez într-un stat plurinaţional, silit să lupte
pe front împotriva fraţilor de aceeaşi naţie. Problematica acestei nuvele va fi dezvoltată
de Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraţilor. Cea de-a treia nuvelă din ciclul de război, Iţic

415
 ISSUE NO. 28/2022

Ştrul, dezertor, tratează soarta soldatului evreu în armata română în timpul războiului. Iţic
Ştrul, dezertor a stârnit în critică părerile cele mai contradictorii. În timp ce E. Lovinescu
o considera “singura nuvelă ce afirmă un scriitor”, pentru G. Călinescu opera era o “schiţă
fără interes”. Majoritatea nuvelelor lui Rebreanu nu conţineau, după Lovinescu, “altceva
decât elementele unei literaturi curente, în care amănuntul nu se ridică până la estetic”,
iar lui G. Călinescu i se păreau interesante doar pentru că “arată raza exactă de investigaţie
psihologică a scriitorului”.2
Misticismul lui Rebreanu este unul clar, de aceea fiecare roman este o odă
închinată lui Dumnezeu ,pentru care Rebreanu are o mare devoțiune. Fie că e vorba de
Ion al Glanetașului, sau de Apostol Bologa,fiecare personaj se mișcă în lumina unui
misticism devorator. Personajul tipic ardelenesc din proza rebreniană este un însetat de
absolut, măcinat de lipsa perfecțiunii .
Liviu Rebreanu nu dorește să prezinte eronat sau să cosmetizeze lumea rurală din
zona Ardealului măcinată de dominația austro-ungară, ci dimpotrivă el își dorește să
provoace fiecare cititor la o meditație profundă asupra sensului real al existenței, să ne
facă părtași la o suferință continuă pe care să o descifrăm generaţie după generație.
Autorul prezintă idealurile unui neam obidit și foarte greu încercat, un neam în
care românii sunt obligați să lupte împotriva apropiaţilor. Misticismul lui Bologa este unul
realist deoarece el nu vrea să trăiască,ci să lupte contra cursului firesc al vieții, iar forța
teluricului îi dă sevă și vigoare în fața morții.
Pe de altă parte Ion al Glanetașului aflat la celălalt antipod al viziunii țăranului este
un mistic abisal puțin decăzut deoarece, însetat de ambiția de a avea mult pământ uită de
rolul sfânt al bărbatului și al împlinirii sale pe cale corectă în viața de familie. Liviu
Rebreanu are o capacitate extraordinară de a surprinde ființa umană în toată
complexitatea sa. Unicitatea abordării survine din realitatea filtrată prin ochiul său critic.
Scriitorul ardelean este convins că omul este o făptură duală, ancestral măcinată de lupte
interioare expresii sinergice ale luptei mistice dintre bine și rău. Personajul lui Rebreanu
este circumscris creștinismului pur ortodox, un personaj care aderă la primordialitatea
trăirii creștine ,sau dacă este un împătimit devine un dezumanizat prin excelență.
Sufletul românului patriot este cel prin care Rebreanu filtrează toată conjunctura
realității. Țăranul sau intelectualul lui Rebreanu sunt nişte mistificatori indiferent de
destinul luminos sau sumbru pe care și-l proiectează conștienți, destin care culminează
cu jertfa în numele unui ideal trasat subiectiv .
Fie că vorbim de dezumanizarea treptată a lui Ion al Glanetașului, fie că vorbim de
moartea martirică mărturisitoare a lui Bologa, un lucru este clar. Între țăranul și
intelectualul lui Rebreanu este o prăpastie de concepție. Nicio șansă ca cele două lumi să
se împletească sau să se completeze. Rebreanu era ferm convins că, lumea arhetipală a
țăranului va rămâne diametral opusă lumii exterioare sau interioare a intelectualului. Cele
două universuri se exclud reciproc prin forța destinului dar și prin diferențele aspirațiilor
metafizice.

2
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent., Editura Fundația regală pentru Literatură
și Artă, București, 1941 p.649

416
 ISSUE NO. 28/2022

Metafizica lăuntrică este una deosebit de fină și de amplă deoarece, personajele

rebreniene nu se mișcă singure ci sunt dirijate de o forță mistică de Creatorul Lumii,
personajele sunt ființe vii care arată duritatea luptei dintre binele angelic și răul demonic.
Epicul rebrenian este unul deosebit de valoros nu doar prin noutatea de la nivelul
compartimentelor lingvistic, fonetic sau gramatical, ci mai ales prin stilul sferic la care
apelează scriitorul, un stil abisal datorat contextului politic, social și economic pe care îl
traversa societatea românească interbelică. Literaturii din această perioadă i se aduceau
critici intense mai ales prin prisma lipsei de autenticitate și prea marea ancorare în
socialul rural idilic, o realitate inconformă cu dimensiunea ocupației forțate a austro-
ungarilor. Dar, dincolo de forța sa inovatoare ,Liviu Rebreanu este fondatorul unor specii
unicat în literatura românească cum ar fi romanului polițist, romanul mistic , romanul
fantastic sau romanul colectivității creştinești româneşti.
Adam şi Eva este cel de-al treilea roman a lui Liviu Rebreanu, după Ion şi Pădurea
spânzuraţilor, apărut în 1925. Vladimir Streinu numeşte acest roman un roman minor sau
de al doilea plan, dar totuşi precizează că în sfârşit Rebreanu „renunţă la unul din
principiile esenţiale ale operei sale: arta nu trebuie să copieze realitatea, ci să consolideze
valorile vieţii.”3
Mircea Eliade, preocupat şi el de proza fantastică şi mitologică, îşi arată preferinţa
pentru acest roman, în revista Azi din 1934: „Când după Pădurea spânzuraţilor am citit
Adam şi Eva am fost sigur că Rebreanu este într-adevăr un scriitor mare.”4 G. Călinescu în
Istoria literaturii române vede în romanul Adam şi Eva un „prilej pentru autor de a face o
casă cu şapte etaje felurit decorate, cu nume sonore arhaice, cu coloratură exotică.” 5 Iată
că şi G. Călinescu vede în Adam şi Eva un roman în care povestirile sunt organizate pe
şapte etaje, adică avem un roman à tiroir în care cele şapte aşa-zise nuvele care „alcătuiesc
rama epică a romanului sunt construcţii tautologice. Ele proliferează într-un lanţ de
sinonime.”6 Cele şapte capitole pot fi citite în oricare altă ordine. Importantă este figura
repetiţiei, ea sprijină adevărata semnificaţie a romanului.
Tehnica povestirii în Adam şi Eva este diferită de tehnica povestirilor în ramă
pure, secvenţele din roman fiind combinate prin alternanţă. Începutul constituie rama
cadru al romanului, dar este înţeleasă de-abia în final în ultima povestire numită Ileana.
Romanul este construit din şapte nuvele, nuvele care se supun tezei indiene a migraţiei
sufletului în şapte vieţi până să-şi găsească liniştea în Nirvana. Perpessicius scria într-o
cronică la apariţia romanului că „avem povestiri pentru călătoria sufletului, cu şapte
oboluri spre vămile nefiinţei. Ele se desfăşoară într-un tempo vertiginos şi într-un stil
adecvat basmului. Străbătând cele şapte cercuri ale unui Purgatoriu al Iubirii, cele două
suflete ajung la limanul şi împlinirea marii năzuinţe: contopirea spirituală.”7 Abia după
moarte încetează suferinţa şi începe fericirea. Liviu Rebreanu este prin excelență un

3
Aurel Sasu, Liviu Rebreanu, sărbătoarea operei, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 160;
4
Ion Simuţ, Romanul iubirii metafizice, Editura Minerva, Bucureşti,1998, p. 7;
5
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundația regală pentru Literatură
și Artă, București, 1941 p. 652;
6
Ion Simuţ, Op. cit., p. 8;
7
Ibidem, p 7;

417
 ISSUE NO. 28/2022

investigator de genul criminalistului sau a psihanalistului modern care investighează

stările limită prin care trece personajul său . Aceste stări metafizice numite în caietele sale,
demoni care rod matca sufletului românului abundă în romanele sale obiective. Pe
Rebreanu, nota George Călinescu îl rod și îl fascinează mai ales luptele metafizice aflate la
limita dintre existență și non-existență.
Chiar dacă aflat la limita dintre metafizic și ocult stilul narativ și tehnicile folosite de
Rebreanu arată că la el și acest transfer metafizic se regăsește la mai toţi eroii săi, nu
contează viața efemeră și fără rost, ci și secundele care urmează după trecerea în veșnicie
și transcendența imprevizibilă a sufletului după părăsirea limitelor acestei lumi.
Paradoxal pentru candoarea sufletului ardelenesc eroii lui Liviu Rebreanu sfârșesc într-
un mod cumplit de-a dreptul năprasnic unii se sinucid, alții omoară, alții sunt ucişi brutal.
Rebreanu este singurul romancier al generației sale care reușeşte să metamorfozeze
banalul în excepțional și să facă din personajele sale o galerie impresionantă de portrete
mistice, indiferent că ele sunt sau nu devotate luptei binelui sau decăderii.
Liviu Rebreanu, refuză tragismul desacralizat și sterp al umanității epocii sale
transfigurându-l în mit și jertfă pentru creație. Munca sa sisifică pe alocuri este totuși
încununată de jertfa pe altarul conservării tradițiilor și datinilor străbune. Rebreanu nu
este un nostalgic, iar ontologia sa este de fapt o reîntoarcere la circuitul eternității și
nicidecum o cădere abisală. Edenul nu este o luptă pierdută pentru niciunul din
personajele lui Rebreanu. Dimpotrivă, Liviu Rebreanu este un demiurg un refăuritor
alături de Dumnezeu al arhitecturii interioare a sufletului, un suflet profund zdruncinat
de amestecul neeterogen al forțelor istorice potrivnice iubirii și jertfei sfinte.

Bibliografie
Adrian Marino, Dictionar de idei literare,Editura Eminescu pag 502, 2003
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de existență, Editura Paralela 45,
Piesti, 2008.
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent., Editura Fundația regală pentru
Literatură și Artă, București
Nicolae Manolescu, Arca Lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Editura Gramar, bucuresti, 2007
Liviu Rebreanu, Opere , Amalgam, Editura Minerva Bucuresti 1991

418
 ISSUE NO. 28/2022

PROMETHEAN MYTHOLOGICAL SYMBOLS, LEFT AND RIGHT OF THE

PRUT

Ana-Maria TICU
PhD, „Ștefan cel Mare Univerity” of Suceava

Abstract: The reverberations of the Promethean myth can symbolically particularize Ion Creangă’s
and Grigore Vieru’s creations, the primordiality of the fire and freedom assumed through sacrifice
completing the revolt and the rebellion. The hermeneutics of the signs and the symbolism integrated
in the myth can discover scientific, biographical and especially spiritual interferences in the two
titans of the Romanian language.
The tragic self-devouring is only a modern mutation of the myth, transposed at the Moldavian and
Bessarabian ideational level. All the roots of the archetype aim to nourish the Romanian culture
and literature with the sap of the Promethean authenticity.

Keywords: myth, symbol, titanomachy, tragism, love

Într-una din convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade afirma că

„Orice pământ natal alcătuiește o geografie sacră”. Subscriind acestei idei și lărgind
matricea natală literară, constatăm și în cazul lui Ion Creangă, dar și în cazul lui Grigore
Vieru, o sacralizare a spațiului, întreaga lor operă constituind un motiv pentru un
regressus ad uterum, uneori nostalgic, alteori pur descriptiv, cu valențe memorialistice.
Proza scriitorului humuleștean și poezia sensibilului basarabean se încadrează într-un
con de lumină și umbră deopotrivă, tocmai prin aspectul dual al realității prezentate,
eternizarea și nestatornicia cronotopului natal fiind realizate printr-o serie de simboluri
ce punctează textele. Acestea, revenind obsesiv sau fiind unice, interferează adesea cu
elanurile sau placiditățile personajelor, creând o atmosferă de mundan suficient sieși.
Acest topos natal (fie că este vorba despre Humulești, fie că este vorba despre Pererîta)
este un spațiu identificat ca aparținând unei mitologii evoluate, dar nu neapărat moderne,
populate de o lume pestriță amintind de cea a lui Anton Pann. Condiției limitate a naturii
umane îi corespunde, evident, un spațiu limitat. Indiferent de vastitatea expunerii sale
naturale (câmpie, oraș, țară), orice spațiu se închide, se limitează printr-o inexplicabilă
constrângere de ordin psihologic din partea celui care locuiește simbolic acest topos.
Deși vorbim despre malul stâng și malul drept al Prutului, cartogramele care
ilustrează răspândirea miturilor în spațiul geografic românesc stabilesc o densitate
mitologică în zona Moldovei, aici incluzându-se, evident, Basarabia. Nu se poate vorbi
despre un „gol mitologic”, sub nicio formă. În cele ce urmează nu intenționăm să abordăm
elemente de mitologie românească sau locală din spațiile natale ale celor doi autori, ci
vom încerca o mitanaliză a unui mit universal. Ion Creangă și Grigore Vieru nu abordează
în mod special problema mitului în acest areal (nici în altele, de altfel), dar putem
identifica suficiente reprezentări și trimiteri cu substrat mitic. Toposul din scrierile lor
este unul ce poate fi exploatat în grilă mitologică, unul inefabil, deși trimiterile explicite la
mit lipsesc.

419
 ISSUE NO. 28/2022

Dacă ar fi să înscriem oricare dintre acești doi scriitori toposului natal, am putea
stabili și calitatea de personaj mitic a fiecăruia dintre ei. De asemenea, dacă ar trebui să
alegem un mit peste care să suprapunem existența și opera celor doi scriitori, să
identificăm simboluri și interferențe mitice, probabil cel mai prolific în semnificații ar fi
mitul prometeic.
Ținem să precizăm încă de la început că, în ceea ce privește accepțiunile termenului
de mit, vom face uz de abordarea științifică pe care o propune Leszek Kołakowski. Oferind
o perspectivă nouă asupra conceptului de mit, criticul polonez nu anulează, ci
completează teoriile clasice și fundamentale din domeniu. Pe baza acestor perspective,
vom realiza corespondențele cu textele lui Ion Creangă și Grigore Vieru:

„Sfera lui (a cuvântului mit – n.n.) se intersectează cu sfera desemnată de

cercetările din domeniul religiei. Cuprinde o parte – ce-i drept, genetică, deși cantitativ
nesemnificativă – a miturilor religioase, și anume cele primare; mai cuprinde, în plus,
anumite constructe (în subsidiar sau în mod explicit) din viața noastră intelectuală și
afectivă, și anume pe acelea care ne permitem să le legăm între ele, teleologic vorbind,
componente condiționate și variabile ale experienței, prin raportare la realități
necondiționate”1.

Referitor la termenul de simbol, vom accepta drept premisă a interpretării definiția

pe care o dă acestuia Gilbert Durand:

„un sistem de cunoaștere indirectă, în care semnificatul și semnificantul anulează mai

mult sau mai puțin «falia» circumstanțială dintre opacitatea unui obiect oarecare și
transparența puțin vană a semnificantului său”2.

Utilizarea acestor doi termeni în articolul de față este o consecință a complementarității

lor artistice, dar și a ideii de subordonare implicită, simbolul fiind adesea parte a mitului
analizat.
Simbolul arhetipal prometeic a cunoscut o prelucrare constantă în diverse epoci
şi domenii, de la primordialul mit al culturii greceşti, la abordările moderne din pictură,
sculptură, dar mai ales literatură. Urmărind reverberaţiile simbolice ale arhetipului
prometeic la Creangă şi Vieru, apreciem drept esenţială în acest demers afirmaţia lui
Tudor Vianu din Studii de filosofie a culturii, care nota că „Mitul culturii moderne este
mitul lui Prometeu.”3
Personajul mitologic este în sine un simbol, care, inerent este asociat, adesea
chiaridentificat, cu alt simbol esenţial din mit, acela al focului. Perspectiva analitică a
acestor două simboluri oferă o viziune de ansamblu, poate uşor anacronică asupra
polisemantismului contextual. Astfel, Prometeu poate întruchipa libertatea, progresul,
revolta, sacrificiul, etc. iar focul poate sugera mobilul suferinţei, sau, antagonic chiar, al
iubirii.

1
Leszek, Kołakowski, Prezența mitului, București, Editura Curtea Veche, 2014, pp. 7–8.
2
Gilbert Durand, op. cit., p. 18.
3
Tudor Vianu, Studii de filosofie a culturii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1982, p. 321;

420
 ISSUE NO. 28/2022

Prometeismul, potrivit tiparului primordial, înseamnă înainte de toate

titanomahie, răzvrătire a titanilor împotriva zeilor. Decupând această idee şi
analizând-o la nivel metatextual, în operele şi biografiile lui Ion Creangă şi Grigore
Vieru, sesizăm reiterarea atitudinii. Creangă poate fi numit prin excelenţă un răzvrătit
al timpului său, iar exemplele în această direcţie nusunt puţine. Pornind de la revolta
inocentă a copilului poznaş, continuând cu nesupunerea institutorului la absurdele
norme didactice şi culminând cu excluderea din cler, vedem în Creangă un titan care,
din dragoste pentru ţăranul simplu, pentru prietenii săi, pentru elevi şi pentru plăcerea
de a trăi, se ridică împotriva mai-marilor săi. Răzvrătirea sa nu este de natură
antimorală, dimpotrivă chiar, considerându-se o victimă a unui sistem superficial şi
ineficient, încearcă să ia atitudine, împotrivindu-se cu o atitudine simplă, naturală,
cuviincioasă:
„Domnule ministru,
Văzând comunicatul în Monitorul no.155, am fost dureros surprins de a mă vede şi
de d-voastră, d-le ministru, condamnat fără să fi fost ascultat, şi eliminat din corpul
învăţător fără să fi fost supus judecăţei, precum cere legea instrucţiunei publice.(...)”4
(Memoriul înaintatde Ion Creangă ministerului în legătură cu destituirea
sa din învăţământ)

În ceea ce-l priveşte pe Grigore Vieru, un titan răzvrătit la rândul său, durerea
care-i provoacă revolta este înstrăinarea. Simţindu-se un exilat în propria ţară,
reacţionează prometeic, furând zeilor focul dragostei de ţară, de limbă, de mamă,
scrijelindu-l pe obrazul timpului ca pe nişte pietre demne de a fi puse în muzeul culturii
româneşti, al re-devenirii neamului:
„Veni-va o zi
Când pe sabia voastră
Nu sângele nostru se va
prelinge, Ci scuipatul
dispreţului nostru.”
(Calul de război) 5

În Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, I. Berg notează că, prin gestul
de a fura focul, Prometeu este civilizator, „contribuind astfel la dezvoltarea
meşteşugurilor”6. Furând destinului focul creator, atât Creangă, cât şi Vieru,
meşteşugesc, asemeni lui Arghezi, „cuvinte potrivite”, inspiraţia dându-le ocazia de a
opera „ex vivo” asupra sufletelor. Citirea operelor acestor titani atrage după sine re-
citirea, şi, fie că zâmbeşti sau lăcrimezi, flacăra prometeică menţine cald aliajul maleabil
al sufletului, materie asupra căreia meşteşugesc cu talent aceşti doifauri.
Tratând mitul prometeic drept un palimpsest, pornind chiar de la numele
eroului, în etimologia greacă însemnând previziune, prudenţă, identificăm acelaşi
vizionarism etic şi la cei doi scriitori români. Creangă - institutorul introduce metoda
învăţării cititului şi scrisului în paralel, eliminând metoda lancasteriană. Abecedarul lui

4
Documente-Ion Creangă, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Gh. Ungureanu, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1964, p. 214;
5
Gr. Vieru, Taina care mă apără, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 260;
6
I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate, celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 332;

421
 ISSUE NO. 28/2022

Creangă, la fel ca Albinuţa lui Grigore Vieru, sunt materializările unor progrese
spirituale şi culturale vizionare, demne de etimologismul prometeic. În acest sens,
activismul social al celor doi scriitori îi poate plasa în contextul unei „civilizări”, al unei
dinamici generatoare de inteligență, de energie constructivă, de luptă cu prejudecățile.
Această idee o regăsim și în explicațiile date de George Lăzărescu în Dicționar de
mitologie, atunci când se analizează acest personaj mitic:

„Prometeu reprezintă astfel forța inteligenței care l-a eliberat pe om de ignoranță

și sclavie, ca și impunerea geniului și a semnificației lui sociale, focul fiind folosit de toți,
fără excepție. Suferințele îndurate de Prometeu, deci de geniul activ, dinamic, temerar,
sunt inseparabile de măreția acestuia, care luptă împotriva opresiunii și prejudecăților
de orice fel.”7

Cea de-a doua parte a mitului, plină de semnificaţii, creionează pedeapsa, şi

anume înlănţuirea titanului şi suferinţa provocată de vulturul (un simbol, la rândul său)
care-i mănâncă zilnic ficatul. Suferinţa se substituie în mod figurativ regretului,
remuşcării. Dacă Prometeu regretă generarea conflictului zei-oameni, „vinovăţia
refulată şi nedepăşită”8, Creangă regretă aplecarea spre omenescul vieţii, îşi asumă
global, dar în special etic „păcatele”, de la puerila aversiune faţă de şcoală, la mariajul
eşuat, sau la caterisirea sa, resemnându-se ţărăneşte: „cal bătrân, greu se-nvaţă în
buiestru”.
În ceea ce priveşte autodevorarea tragică a lui Gr. Vieru, putem constata forţa
mioritică a dorului, acest concept autohton, stihie, care bântuie şi trup şi suflet şi
minte. Cu cât dorul este mai mare, cu atât este mai arzător, mai cicatrizant, mistuind
nu doar ficatul regenerator, ci şi nevoia de transcedental. Când acest dor se cheamă
„ţară” sau „mamă”, orice gând şi orice pas care nu te apropie de sublimul lor este o
remuşcare.
Perenitatea simbolului atrage variaţiunile interpretative. Astfel, pentru Gaston
Bachelard, „mitul lui Prometeu ilustrează voinţa omenească de a accede la
intelectualitate; dar la o viaţă intelectuală după modelul zeilor, care să nu se afle într-o
dependenţă absolută faţă de principiul utilităţii.”9
Teoretizând aceste aspecte, francezul instituie un aşa-zis complex al lui
Prometeu, care presupune dorinţa de a şti cel puţin cât părinţii sau maeştrii noştri,
dacă nu chiar mai mult. La Creangă şi Vieru, mitul (sau mai bine spus această accepţiune
a mitului) suferă mutaţii. MamaSmaranda a lui Creangă şi măicuţa lui Vieru, nu sunt
şcolite, dar sunt zeificate de propriii copii, în virtutea neobositei griji, a înţelepciunii, a
nestinsei lumini sacre pe care o emană. Mutatis mutandis, prometeismul modern este
de fapt actul de „a fura” iubirea pură de la mamă şi de a o împărtăşi ierbii, norilor, iubitei,
discipolilor. Observăm astfel că se ajunge tot la iubire, conceptulfundamental, pe care
îl apreciem a fi axul mitului prometeic, dar şi al raţiunii de a fi a luiCreangă şi

7
G. Lăzărescu, Dicționar mitologic, Ed. Niculescu, București, 2008, p. 220;
8
J. Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1994, p.129;
9
Gaston Bachelard, La psychanalyse du feu, Paris, 1965, apud J. Chevalier, Alain Gheerbrant,op. cit, p.130;

422
 ISSUE NO. 28/2022

Vieru. Adevărul din lume poate fi descoperit doar prin iubire, chiar dacă, de cele mai
multe ori, iubirea implică greşeală, stângăcie şi, inevitabil, sacrificiu:
„Dacă mâna dreaptă ar fi mai aproape de inimă, s-ar trezi şi ea stângace.” 10(Gr. Vieru-
Mişcarea în infinit-aforisme)
Aşa cum L. Blaga spunea că un personaj religios al vremii purta „căciula mitului”,
putem afirma cu certitudine că Ion Creangă şi Grigore Vieru poartă, printre multe alte
„căciuli”, şi pe aceea a prometeismului, a jertfirii de sine pe altarul cultural al omenirii.
Deși am putea spune că miturile „s-au erodat” în ultimele secole, figurile reprezentative
și interferențele simbolice cu acestea pot justifica răspândirea în timp și spațiu a unor
„semințe” mitice care, deși capătă mutații, vor purta veșnic în ele esența miturilor
primare. La fel putem spune și despre Prometeu și „arderile” sale, despre simbolismul
bogat ce a derivat din acest arhetip.
Cu toate că am încercat o transgresare a epocilor istorice și literare, nu am
intenționat trunchierea spiritului uneia sau alteia. Dacă facem un salt literar de la epoca
marilor clasici, la șaizecism (nu spunem postmodernism, deoarece Grigore Vieru a
refuzat identificarea cu această mișcare), nu înseamnă că afirmăm o de-construcție a
mitului. Dimpotrivă, intenția noastră a fost de a arăta, în câteva nuanțe (biografice și
textuale), tocmai această co-participare la construcția mitică. Nu îndrăznim să
particularizăm istoric mitul, dar ne raportăm la contextele socio-culturale ce pot
contura profilul mitic prometeic, pe care ni l-am propus spre suprapunere peste figurile
celor doi „eroi”. Dacă avem în vedere faptul că mitul face posibilă o interpretare
personală a unei credințe, inevitabil, entitatea spre care se îndreaptă credința face
posibilă raportarea noastră la mit, realitatea individuală. Așadar, putem afirma că,
înainte de a purcede la o analiză a interferențelor mitice prometeice, am crezut în
această instanță mitică, introducând în realitatea arhetipală profilul celor doi scriitori
vizați de mitanaliza succintă de mai sus.
Este esențial, așa cum îndemna și Blaga, să nu încercăm înțelegerea și dezvăluirea
misterelor care alimentează creația. Un scriitor este chiar dator să le adâncească și să le
ramifice din punct de vedere artistic, pentru a se naște literatura. Mit, imaginar, real, toate
contribuie la conturarea stilului și la confirmarea vocației creatoare a unui scriitor, atât
Ion Creangă, cât și Grigore Vieru încadrându-se acestui profil. Mai mult chiar, aceștia își
asumă un rol curajos pentru perioada literară pe care o traversează.
În încheiere, facem trimitere tot la Leszek Kołakowski pentru a justifica
necesitatea (re)venirii la mit:

„Căutarea mitului este, cel mai adesea, o încercare de a descoperi o forță

protectoare superioară, care să rezolve fără dificultate întrebările ultime, care să ne ofere
ierarhii valorice stabile, să ne înconjoare cu o pădure de repere, să ne scape de libertate,
înfășurându-ne înapoi coconul prunciei și făcând să iasă la iveală nevoia letargică a
supunerii; dar satisfacția obținută astfel nu este nici ea scutită de mistificare”11.

10
Grigore Vieru, op.cit., p.103.
11
Leszek Kołakowski, op. cit., p. 129.

423
 ISSUE NO. 28/2022

Așadar, constatăm că atât cei doi scriitori, cât și personajele din scrierile lor se
identifică adesea cu Prometeu, făcând dovada unei evaziuni din realitate. Prin mit, spațiu
și personaje se subliniază rolul dublu al literaturii: mască și oglindă. Se justifică astfel
alăturarea și chiar suprapunerea, pe alocuri, a planului real cu cel imaginar. Contextul
perioadei istorice traversate de cei doi scriitori dezvăluie aceste semnificații.

Bibliografie
*** Documente - Ion Creangă, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Gh. Ungureanu, Editura
pentruliteratură, Bucureşti, 1964;
BERG, I., Dicţionar de cuvinte, expresii, citate, celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
CHEVALIER, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. I–III, București, Editura Artemis,
1993;
DURAND, Gilbert, Figuri mitice și chipuri ale operei – de la mitocritică la mitanaliză, traducere din
limba franceză de Irina Bădescu, București, Editura Nemira, 1998;
KOŁAKOWSKI, Leszek, Prezența mitului, traducere din limba polonă de Constantin Geambașu,
București, Editura Curtea Veche, 2014;
LĂZĂRESCU, George, Dicționar mitologic, Ed. Niculescu, București, 2008;
VIANU, Tudor, Studii de filosofie a culturii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1982;
VIERU, Grigore, Taina care mă apără, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008;

424
 ISSUE NO. 28/2022

THE DISCOVERY OF AN EXOTIC NEW RELIGIOUS MOVEMENT IN

GRAHAM GREEN’S NOVEL

Suciu MARIAN
PhD, Independent Researcher

Abstract: When a Western researcher or fiction writer presents the contemporary history of Vietnam,
they focus mainly on describing the American sacrifices made during the Vietnamese War and how
they saved the South Vietnamese from the hands of the evil Communist Vietnamese, but neglect to
discuss the important contributions made by the new religious movement Cao Dai Tien-Ong during
the Vietnamese War, as well as recently, in bringing the South and North Vietnamese closer.
Among the Western authors that wrote about Vietnam’s recent history, Graham Greene is an
exception, as his novel, The Quiet American, presents in detail the importance of the Cao Dai Tien-
Ong movement in both the day-to-day life of South Vietnamese citizens and the fight against the
Communist Vietnamese.

Keywords: New Religious Movement, Vietnam, Cao Dai, Graham Greene.

Although there are many journals and novels about the evolution of the Vietnam
War (1955-1975), there are fewer novels that describe the way in which the South
Vietnamese society had functioned until the start of the war. Furthermore, even fewer
literary texts present the way in which the Cao Dai religious movement influenced the
Vietnamese. Among the texts that do introduce the Western reader to this new
Vietnamese religious movement is Graham Greene’s novel, The Quiet American, which is
a spy novel at first view.
Introduction on Cao Dai Tien-Ong’s History
The Cao Dai Tien-Ong religious movement, better known as Cao Dai, was
established by Ngo Van Chieu, a clerk in the administration system of French Indochina.
This new religion “draws upon ethical precepts from Confucianism, occult practices from
Taoism, theories of karma and rebirth from Buddhism, and a hierarchical organization
(including a pope) from Roman Catholicism”1. The most incredible thing about this new
religious organization is that its pantheon of saints includes not only classical religious
figures such as Buddha, Confucius, Jesus Christ, but also historical figures such as Julius
Caesar, Joan of Arc, Victor Hugo, and Sun Yat-sen2.
During one of the spiritism sessions conducted by Ngo Van Chieu and other
Vietnamese intellectuals, in 1926, the entity “called Cao Dai (literally, “high tower,” a
Taoist epithet for the supreme god) appeared and delivered to the group the fundamental
features of the religion: universalism, vegetarianism, the image of an eye in a circle (which
became its central symbol), and various details of worship”3.

1
Encyclopaedia Britannica, „Cao Dai”, in The New Encyclopaedia Britannica. Volume 2, edited by Robert
McHenry, Encyclopaedia Britannica, Chicago, 1992, p. 822.
2
Ibidem.
3
Robert Ellwood, „Cao Dai”, in The Encyclopaedia of Religion, edited by Mircea Eliade, Simon & Schuster
Macmillan, New York, 1993, p. 72.

425
 ISSUE NO. 28/2022

The inauguration ceremony of the new religious movement took place on 18

November 1926 in front of fifty thousand people. Although the French and Vietnamese
Buddhists perceived this new religion as a negative development, Cao Dai grew
immensely and by 1930 it had half a million believers. In just another couple of years it
gathered over a million adepts. The rise of this movement “reflected the yearning of an
oppressed Vietnamese population for something new, immediate, indigenous, and
idealistic in a situation in which Catholicism was the religion of the alien colonizers,
Buddhism was moribund, and Confucianism was linked to a social order clearly passing
away”4.
Tay Ninh, a city northwest of Saigon, was considered the headquarters and a
sacred city of Cao Dai. Moreover, “before the unification of Vietnamese under the
communist Hanoi regime in 1975, the “Holy See” was responsible not only for spiritual
and ecclesiastical matters, but also for managing the sect’s considerable agricultural and
business holdings”5. Furthermore, until 1955, the new religious Vietnamese movement
exercised control of its headquarters province with the help of its own army.
After the unification of Vietnam under communist rule and until recent years, the
Cao Dai “has been severely repressed by the government, with a high proportion of its
churches confiscated and its clergy arrested or laicized; the Holy See is apparently
virtually inactive”6. As many South Vietnamese fled to the United States, Canada or to
European countries, being afraid that after South Vietnam fell in the hands of the
communists, they would be oppressed, it is of no surprise that the Vietnamese formed
large communities in their new countries such as "'little Saigon' in Orange County and the
'littler Saigon' of the Bay Area around San Jose"7. Although the communist regime banned
the religious movement in Vietnam for a time, due to the strong belief of many members
of the Vietnamese diaspora, numerous Cao Dai worship centers were established around
the world, which preserved this religion. After 1985, the communist authorities in
Vietnam become more understanding about this religious movement and they allowed its
followers to continue their activity as a religious organization and all confiscated land was
returned8. In 1997, the government recognized Caodaism as the third largest religion
from Vietnam. Although the religious movement was granted rights in the communist
state, its actions continue to be supervised by "a Communist-appointed steering
committee"9.
Today, Caodaism "has generated a number of subsects, frequently inspired by
fresh mediumistic communications"10. The Cao Dai movement from Vietnam gained a
higher public profile by avoiding the discussion of difficult subjects such as human rights

4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 73.
6
Robert Ellwood, op. cit., p. 73
7
Janet Hoskins, "Caodai exile and redemption. A New Vietnamese Religion's Struggle for Identity", Religion and
Social Justice for Immigrants, Rutgers University Press, New Brunswick, 2006, p. 196.
8
Kit Gillet, "Where the Faithful Worship Among the Tourists", in The New York Times, 11 May 2012, read on 30
January 2021. Available on https://www.nytimes.com/2012/05/13/travel/in-vietnam-the-cao-dai-temple-mixes-
religions-and-styles.html.
9
Janet Hoskins, op. cit., p. 200.
10
Robert Ellwood, op. cit., p. 73

426
 ISSUE NO. 28/2022

and religious freedom and many "people in Vietnam were able to post information about
religion on international Web sites"11. These efforts and those of the Vietnamese from
the diaspora led to a better understanding of the movement not only by Western experts
in the religious field, but also by Westerners that engaged in daily business dealings with
individuals from the Vietnamese diaspora or from Vietnam.

The portrayal of Cao Dai in Graham Greene's novel

The Quiet American is not only a mystery novel, in which a British journalist plays
the key role, but a historical novel, as it blends the real elements with fictional ones.
Therefore, “readers [...] need to guard against the assumption that all of the main events
are historically factual. The bombing in the rue Catinat, for example, was based on an
actual incident that took place in 1952. General The claimed responsibility for it, but
whether Americans were involved in supplying the explosives and planning the event, as
the novel would lead us to believe, is another question”12. As the novel explores the
mystery linked to the death of Alden Pyle, a member of the Economic Mission of the
American government in Vietnam, the narrator, Thomas Fowler, introduces the reader to
the socio-economic climate in 1952, when the action takes place.
Graham Greene himself had arrived in Saigon on 25 January 1951. His job required
him to explore the exotic Vietnamese world13, which was dominated by both the sex
industry and the violence of the First Indochina War (1946-1954), which was initially
caused by France's inability to renounce their Southeast Asian colonial territories, and
which later continued as an indirect fight between the United States, China, and the Soviet
Union. In this context, Graham Greene had most probably discovered the Cao Dai religious
movement, which was a participant in this war, as its believers established an army in
order to fight the French army.
As the Cao Dai religious movement was an actor during the First Indochina War,
and as the action in Graham Greene's novel is set during that time, it follows that the novel
must include depictions of and discussions about this new religious movement. Therefore,
from the beginning of the second chapter, the narrator introduces “the churches of the
Caodaists [which] would catch the attention of strangers in every village; pale blue and
pink plasterwork and a big eye of God over the door”14. Furthermore, as Thomas Fowler
“walked the long empty nave [of the Caodaist church, he felt] that this was not the Indo-
China [he] loved. The dragons with lion-like heads climbed the pulpit: on the roof Christ
exposed his bleeding heart. Buddha sat, as Buddha always sits, with his lap empty:
Confucius’s beard hung meagerly down like a waterfall in the dry season”15. The religious
imagery in the church was not to the narrator’s taste because it mixed Eastern and
Western beliefs, and such religious syncretism could not be easily understood by
Westerners. The difficulty stemmed from the fact that in Western countries one had to be

11
Janet Hoskins, op. cit., p. 202.
12
Ross Maxwell Walker, The Quiet American, Insight Publications, St Kilda, 2012, p. 11.
13
Ibidem, p. 9.
14
Graham Greene, The Quiet American, Foreign Languages Publishing House, Moscow, 1959, p. 95.
15
Ibidem, p. 99.

427
 ISSUE NO. 28/2022

either a Christian, or a member of another religion, while in Asian countries, such as

Vietnam or China, it was common for one person to observe the religious traditions of
Confucianism, Taoism and Buddhism at the same16.
Caodaism is viewed by Thomas Fowler as an unusual religion because there are
“female cardinals”17 and “Christ and Buddha [are] looking down from the roof of the
[Caodaist] Cathedral on a Walt Disney fantasia of the East, [prominently featuring]
dragons and snakes in technicolour”18. These unusual characteristics prompt the reader
to think not only about a religious Disneyland, but also of a utopian religious simulation
needed in order to hide the older, corrupt religions, in a similar way to Jean Baudrillard’s
vision of the hyperreal Disneyland existing “in order to hide that it is the ‘real’ country, all
of ‘real’ America that is Disneyland (a bit like prisons are there to hide that it is the social
in its entirety, in its banal omnipresence, that is carceral)”19.
Fowler does not question if Caodaism is real or not but asks “if this Cathedral had
existed for five centuries instead of two decades, would it have gathered a kind of
convincingness with the scratches of feet and the erosion of weather?”20, similarly to Jean
Baudrillard, who posits in his study that “[t]he imaginary of Disneyland is neither true nor
false”21. Therefore, the narrator, through the reporter’s voice, asks if the Cathedral had
been older, would it have seemed more real, since the newness of everything else
surrounding it and the highly unusual elements in the building made it removed from
reality, almost as if it had been transplanted from a fantastic animation or from a science
fiction movie. He further questions if the Cathedral were older “would somebody who was
convincible like […] [his] wife find here a faith she couldn’t find in human beings?”22.
Another surrealistic element of the Caodaist religion observed by Thomas Fowler
is the presence of “Saint Victor Hugo in the uniform of the French Academy with a halo
round his tricorn hat pointed at some noble sentiment” in the Cathedral 23. This is an
unexpected element for a Westerner because Victor Hugo is a well‐known French writer
from the nineteenth century, renowned for his novels The Hunchback of Notre‐Dame and
Les Miserables and less famous for his drawings, but who has never been canonized by
the Catholic Church. The very existence of a Westerner as a religious figure in a
Vietnamese traditional church is shocking, as one would rather expect to see a modern or
contemporary Asian representative. However, by spending some time in Vietnam and
taking into account that Vietnam was a French colony for some time and that French
literature and language became the official standard, one can understand why Victor Hugo
became a saint in the Vietnamese new religious movement.

16
Timothy Brook, “Rethinking Syncretism: The Unity of the Three Teachings and their Joint Worship in Late-
Imperial China”, Journal of Chinese Religions, no. 1, 1993, p. 16.
17
Graham Greene, op. cit., p. 94.
18
Ibidem.
19
Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation, translated by Sheila Faria Glaser, The University of Michigan
Press, Ann Arbor, 2003, p. 12.
20
Graham Greene, op. cit., p. 99.
21
Ibidem, p. 13
22
Ibidem.
23
Ibidem.

428
 ISSUE NO. 28/2022

The Caodaist Cathedral also contains the representation of “Sun Yat Sen [, an
important Chinese statesman and philosopher,] inscribing on a tablet”24. This Eastern
figure, unlike the presence of the French writer, reminds the reader that the action takes
place in Asia and not in a European museum. Furthermore, in the Cao Dai Cathedral, as
mentioned above, the images of Christ, Buddha and Confucius decorate the same
firmament. The image of three major figures from three very different religions, as well as
the introduction of both European and Asian historical personalities, identifies Cao Dai as
a syncretic religious movement. This syncretic new religious organization combines
“supposedly ‘pure’ tradition[s] […] belonging to other, incompatible traditions”25. This
new movement does not preach only the traditional values of the religions that it
incorporates, but new and integrative traditions tailormade for the present times, such as
allowing women to serve as priests and cardinals, or promoting religious unity, similar to
the ecumenical unity. Therefore, Cao Dai was seen as something exotic, but because it
incorporated Christian motives, it made Westerners feel comfortable.
In conclusion, although Graham Greene uses only a couple of pages in his novel,
The Quiet American, in order to describe the Cao Dai new religious movements, the
information contained therein is rich in details. As such, we can affirm that Graham
Greene, unlike other Western writers that set their narratives in South Vietnam, offers us
the true context of how the Vietnamese society developed in the Republic of Vietnam in
the period before the Vietnam War. Moreover, the author manages, through Thomas
Fowler’s journalistic eye, to create an accurate picture of Cao Dai, because “[t]he job of a
reporter is to expose and record”26 and not to become an adept or judge the religious
organization.

Bibliography
Baudrillard Jean, Simulacra and Simulation, translated by Sheila Faria Glaser, The University of
Michigan Press, Ann Arbor, 2003.
Ellwood Robert, “Cao Dai”, in The Encyclopaedia of Religion, edited by Mircea Eliade, Simon &
Schuster Macmillan, New York, 1993, pp. 72-73.
Encyclopaedia Britannica, “Cao Dai”, in The New Encyclopaedia Britannica. Volume 2, edited by
Robert McHenry, Encyclopaedia Britannica, Chicago, 1992, p. 822.
Gillet Kit, “Where the Faithful Worship Among the Tourists", in The New York Times, 11 May 2012,
read on 30 January 2021. Available on https://www.nytimes.com/2012/05/13/travel/in-
vietnam-the-cao-dai-temple-mixes-religions-and-styles.html.
Greene Graham, The Quiet American, Foreign Languages Publishing House, Moscow, 1959.
Hoskins Janet, "Caodai exile and redemption. A New Vietnamese Religion's Struggle for Identity",
Religion and Social Justice for Immigrants, Rutgers University Press, New Brunswick, 2006, pp.
191-209.
Shaw Rosalind, Steward Charles, “Introduction: problematizing syncretism”, in Syncretism/Anti-
Syncretism: Politics of Religious Synthesis, edited by Charles Stewart and Rosalind Shaw, Routledge,
New York, 2003, pp. 1-24.
Walker Ross Maxwell, The Quiet American, Insight Publications, St Kilda, 2012.

24
Ibidem.
25
Rosalind Shaw, Steward Charles, “Introduction: problematizing syncretism”, in Syncretism/Anti-Syncretism:
Politics of Religious Synthesis, edited by Charles Stewart and Rosalind Shaw, Routledge, New York, 2003, p. 1.
26
Graham Greene, op. cit., p. 99.

429
 ISSUE NO. 28/2022

A SPECIAL CASE OF LITERARY MARGINALITY -

MĂRGĂRITA MILLER-VERGHY (1865-1953)

Mihaela BACALI
PhD., University of Bucharest

Abstract: Why does fate remain implacable for certain works and certain personalities on which
criticism passes over with relative negligence or worse still, which remain ignored by the public and
critics? Is it just the imponderables of fate or is it also an unfavourable social context? Mărgărita
Miller-Verghy represents one of these “cases” of marginality, she is among those “forgotten” of
Romanian literature. She follows by her destiny the path that women's literature has travelled: from
anonymity to full acceptance, from submission to liberation. Her portrait is representative for this
social category which at the beginning was not accepted, but which finally imposed itself as an
indubitable reality: ,,the woman-writer”. The woman she has gone through different stages of life,
remaining the same, beyond social challenges and confirming the model of the heroic woman who,
like Phèdre or Antigone, makes the great journey beyond death.

Keywords: marginality, forgotten, social context, women's literature, literary destiny

« Chaque époque a ses héros, ses gloires qui vieillissent avec le temps et qui
finalement disparaissent. En réalité nos héros culturels ne meurent pas totalement, on les
retrouve quelquefois figés en bronze, à l’ombre d’un arbre ou dans une pile de livres
poussiéreux, oubliés sur un rayon de bibliothèque. Le sort des „oubliés” est plus cruel que
celui des „morts”, car ceux-ci ont du moins leurs anniversaires, les conventions sociales et
le bon sens nous obligent à les commémorer au moins une fois par an1. » Ces mots
appartiennent à Michael Finkenthal qui, dans un article portant le titre « Pourquoi oublie-
t-on ,,les oubliés” ? » s’intéresse aux causes pour lesquelles certains écrivains restent,
pendant leur vie et même après, bannis de toute forme de reconnaissance humaine.
La raison pour laquelle ils sont oubliés serait leur incompatibilité avec l’air du
temps, ou la société exerce sur eux une pression à laquelle ils ne sont pas capables de
résister ? Mărgărita Miller-Verghy est un de ces « cas » de marginalité, et on pourrait se
demander pourquoi elle est restée complètement ignorée par les histoires littéraires, car
elle n’est mentionnée que par des dictionnaires littéraires récents.2 Est-elle vraiment une
écrivaine mineure ? Est-ce que certaines « impondérables » ont influencé son destin ? Sa
personnalité a-t-elle eu quelque chose de particulier qui l’a empêchée de s’imposer ? Ou
le contexte social dans lequel elle a vécu a été défavorable ? Ou, peut-être, un peu de tout ?

1
„Fiecare epocă își are eroii ei, gloriile ei care îmbătrânesc cu timpul și apoi dispar. (…) Adevărul că nu
întotdeauna eroii noștri culturali dispar cu desăvârșire, îi regăsim uneori încremeniți în bronz, în umbra unui copac
sau într-o grămadă de cărți prăfuite, uitate pe un raft de bibliotecă. Soarta „uitaților” este mai cruntă decât a
morților, aceștia își au cel puțin aniversările lor, convențiile sociale și bunul simț ne obligă să-i comemorăm cel
puțin o dată pe an”, Michael Finkenthal,„De ce sunt uitați uitații”, Observator cultural, an VI, nr. 19 (276), 7-13
iulie 2005, p. 15.
2
Academia Română, Dicţionarul literaturii române, L-O, Edition Univers Enciclopedic, Bucarest, 2005, p.369-
370; Marian Papahagi, Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Dicţionarul scriitorilor români, Edition Albatros, Bucarest,
2001, p.218; Academia Română, Institutul de Lingvistică și Teorie Literară « Sextil Pușcariu », Cluj-Napoca,
Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei Române, Bucarest, 2004.

430
 ISSUE NO. 28/2022

Pour pouvoir répondre à toutes ces questions, il faut connaître à fond le parcours de vie
de cette femme, son œuvre, ses milliers des pages de correspondance, ses manuscrits dont
une grande partie ne sont pas publiés, il faut faire donc un immense travail de recherche
dans les archives, pour aboutir finalement à la conclusion qu’elle ne mérite pas son sort
d’oubliée et qu’il faut faire quelque chose pour que son œuvre et son destin exceptionnel
soient connus. C’est ce que nous avons fait les dernières années, en commençant par une
thèse de doctorat, suivie plus tard par l’édition ou la réédition de ses romans. Pourtant
ses pièces de théâtre sont encore à l’état de manuscrit, ses articles parus dans les journaux
et les revues attendent d’être répertoriés et publiés en volume, ainsi que son immense
correspondance.
En réalité, ses mérites à l’égard de la littérature et de la culture roumaines sont
incontestables : auteur de romans, de nouvelles, de manuels scolaires et de littérature
pour les enfants, dramaturge, critique littéraire, traductrice, journaliste, pédagogue,
directrice d’école, ethnographe, militante pour la cause de la littérature féminine et pour
l’émancipation de la femme en Roumanie, organisatrice d’événements culturels,
artistiques et charitables, inventrice – il est presque impossible d’imaginer une
personnalité avec tant de dons et de dimensions culturelles. Néanmoins, elle a vécu sa vie
de 89 ans, qui traverse deux siècles, avec une modestie exemplaire et ce manque de
reconnaissance publique a eu affaire aussi avec son destin de femme-écrivain. Elle a laissé
dans l’histoire littéraire une trace aussi fragile qu’elle-même.
. Pourtant, certains événements montrent qu’elle n’a pas été privée de gratitude
pendant sa vie et que ce statut d’« oubliée » est apparu plutôt après sa mort. Les preuves
n’en sont pas du tout négligeables. Ainsi, Mărgărita Miller-Verghy a reçu quatre fois un
des prix de l’Académie, la première fois en 1911 pour l’album d’art Izvoade stămoşeşti
culese de Mărgărita Miller-Verghy, paru aussi en édition française sous le titre Motifs
anciens de décoration, la deuxième fois, en 1912, pour un livre à but didactique Copiii lui
Răzvan. Carte de lectură pentru şcoalele secundare, la troisième fois, en 1930, pour la
traduction des poésies d’Eminescu en français (elle a été nominée, mais le prix ne lui a pas
été finalement attribué) et la dernière fois pour le roman Cealaltă lumină, en 1945, à la
suite du rapport rédigé par Mihail Sadoveanu. En parlant toujours à propos de ses
mérites, elle a été parmi les premières femmes roumaines qui ont étudié à l’étranger, à
Genève, où elle a obtenu une licence en sciences sociales en 1895 et s’est inscrite à un
doctorat qu’elle a dû abandonner, obligée de retourner en Roumanie. Elle a été la
première à traduire Eminescu en français et son premier volume de poésies traduites a
paru à la fin du XIXe siècle en France et en Suisse3. En tant qu’écrivaine, elle a écrit trois
romans autobiographiques : Théano, publié en roumain et en français (1919/1921),
Cealaltă lumină (1944), Blandina (1980, paru à titre posthume) et un roman policier,
Prințesa în crinolină (1946). Et ceux-ci ne sont que les plus connus de ses mérites, car elle
a été aussi directrice de l’Asile Elena Doamna pour presque vingt ans, période dans
laquelle elle a eu aussi une très intense activité charitable, surtout pendant la Première

3
Mihai Eminescu, Quelques poésies de Michaïl Eminescu, traduction par M. M.-V., avec une notice biographique
par Alexandre Vlahoutza, Genève, Eggiman et comp., Paris, Librairie Fischbcher [1892].

431
 ISSUE NO. 28/2022

Guerre Mondiale et après, une contribution importante, par sa plume, à la cause des
femmes-écrivains et de ,,l’écrit féminin”.
Toutefois, une personnalité d’une telle envergure reste inconnue. À ce manque de
visibilité on pourrait trouver plusieurs explications. D’abord, elle a été parmi les
pionnières de la littérature féminine chez nous et, ainsi que les autres écrivaines de cette
époque de début, elle ne tenait pas à se faire remarquer dans une profession qui était à
cette époque-là dominée par les hommes. Par ailleurs, elle-même n’a pas convoité la
célébrité et du moins à ses débuts littéraires, elle n’a pas signé ses ouvrages ou a utilisé
des pseudonymes dont la plupart étaient masculins.4 Elle a eu probablement ce sentiment
de marginalité ; pendant l’adolescence elle écrivait en cachette, plus tard, quand elle a osé
publier, elle s’est fait dissimuler sous ces pseudonymes, étant convaincue « que l’homme
ne doit écrire que pour servir une idée et non pour attendre quelque chose – gloire ou
argent – pour soi5. » Le parcours littéraire et culturel de Mărgărita Miller-Verghy s’étend
pourtant sur deux moitiés de siècle et on constate que, à mesure qu’elle a avancé sur le
chemin de la vie et assurément parce que les mœurs, la société ont commencé à accepter
la femme-écrivain, elle a changé d’opinion.
Après sa mort, pendant la période communiste, elle aurait pu être reconsidérée,
n’eût été la qualité de traductrice de la reine Marie. Mărgărita Miller-Verghy a transposé
en roumain beaucoup de ses romans et surtout la monumentale œuvre de mémoires
Povestea vieţii mele (L’histoire de ma vie, 1936). Il est fort probable que l’amitié très
profonde, fondée sur des affinités électives, avec la reine a pesé lourd sur son destin
littéraire posthume. Aussi la traduction de Blandina a-t-elle paru en 1980 dans une
époque de « dégel » politique, où l’on pouvait publier de temps en temps des livres qui
auparavant aurait été censurés. C’est ainsi que la poussière a recouvert son œuvre et sa
personnalité et qu’elle est devenue une « oubliée ». Béatrice Didier parle de cette tendance
de la modernité : s’il n’est plus possible de nier l’existence des femmes-auteurs, on les
cantonne dans des places marginales, inférieures.6
Par la période de début de son activité littéraire, Mărgărita Miller-Verghy peut être
classée dans la première génération d’écrivaines roumaines. Ses écrits de jeunesse, sa
correspondance qui compte des milliers de pages, ses traductions réalisées au début de
sa carrière littéraire, dont la plus importante reste la traduction des vers de Mihai
Eminescu en français, ses ouvrages didactiques, ses articles publiés dans les revues
francophones, tous ses romans qui sont écrits d’abord en français, font rattacher
Mărgărita Miller-Verghy à la famille des premières écrivaines francophones. C’est la seule
période de l’histoire littéraire roumaine où les deux thèmes de la francophonie et de la
littérature féminine se recoupent. Ainsi les pionnières de la littérature féminine écrivent
et publient parallèlement en roumain et en français et conservent cette identité

4
Tels que : « Ariel, Dionis, Mama Lola, Marg. M.V., Marmil, Ion Pravilă , Ilie Cambrea ». Mihail Straje,
Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorior şi publiciştilor români,
Edition Minerva, Bucarest, 1973.
5
Mărgărita Miller-Verghy, Ecaterina Săndulescu, Evoluția scrisului feminin în România, Edition Bucovina, Iași,
1935, p.280.
6
B. Didier, L’écriture-femme, Paris, PUF, 1981, p. 14.

432
 ISSUE NO. 28/2022

biculturelle. Mărgărita Miller-Verghy a eu un apport considérable à la constitution d’une

francophonie féminine roumaine.
Un des défis du destin de la femme-écrivain au tournant du XIXe siècle est la peur
de se sentir ridiculisée ; celle-ci engendre des attitudes comme le repli sur soi-même, le
recours à l’écrit autobiographique comme une façon de fuir la réalité et la recherche des
univers compensatoires. Mărgărita Miller-Verghy se confronte elle aussi avec cette
provocation : elle ressent l’absence d’une « chambre à soi », d’où l’écriture cachée. Écrire
était, à l’époque de son enfance et de son adolescence, une action ressentie comme
coupable. Le journal de Mărgărita Miller-Verghy, que nous avons récemment publié,
témoigne du fait qu’elle était mécontente de ne pas avoir une chambre à elle, mais en
même temps qu’elle était consciente de sa vocation d’écrivaine, et cela à 14 ans.7 Pour les
dilemmes auxquels elle se confronte, elle trouve une solution dans l’anonymat, le
pseudonyme, l’écriture cachée et cela pourrait expliquer, en partie, son manque de
visibilité. Les particularités que Béatrice Didier a répertoriées concernant les premières
femmes-écrivains s’appliquent très bien à l’œuvre de Mărgărita Miller-Verghy : dans la
première étape de sa création, elle a publié sous pseudonyme, elle est restée célibataire,
sa production littéraire a été tardive. En plus, dans sa prose, les personnages principaux
sont toujours des femmes, les personnages masculins sont effacés, n’ont pas de
consistance, ils tournent autour des femmes. En effet, la femme est au centre du discours
narratif et ses problèmes sont d’ordre intérieur, car les romans de Mărgărita Miller-
Verghy ont une forte dimension autoréférentielle.
Au XXe siècle, pendant la période de l’entre-deux-guerres, tels les écrivains
roumains de l’époque, elle se tourne vers une vision fondée sur l’authenticité et la lucidité
analytique. Ainsi elle pourrait être placée, par certains thèmes comme la quête de
l’identité, le dédoublement, l’expérience de la souffrance, sous le signe de la littérature
féminine du XIXe siècle, mais par d’autres, comme la recherche de l’authenticité, la lucidité
analytique, la description des états de conscience, dans la lignée des écrivains du XXe
siècle (Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu) dont le principal trait est
l’autoréflexivité. Au XXe siècle déjà on ne peut plus établir une ségrégation entre écrivains
et écrivaines.
Cette période est la plus féconde de la vie de l’écrivaine, une période où, en dépit
de l’accident qui lui fait perdre presque en totalité la vue, elle publie le volume de
nouvelles Umbre pe ecran (1935) l’anthologie d’écriture féminine, réalisée en
collaboration avec Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România (1935),
une quantité importante d’articles dans des journaux francophones tels L’Indépendance
roumaine, Le Moment, La Patrie, La Roumanie, ou de langue roumaine tels Timpul, Timpul
familiei, Viaţa Românească, Revista scriitoarei,Revista scriitoarelor şi scriitorilor români.
C’est l’étape de vie où la jeune femme si précoce en intelligence finit par devenir une
femme capable d’organiser des soirées de salon. C’est la période de la Maison d’Art, une
institution destinée à promouvoir des projets culturels qu’elle crée au moment où, après

7
Mihaela Bacali, ,,Marguerite Miller-Verghy, Jurnal la 14 ani”, in Manuscriptum, Revistă editată de Muzeul
Național al Literaturii Române, Serie nouă, 1- 2 (177-178), anul XLV (172), 2019, p. 83-108.

433
 ISSUE NO. 28/2022

la guerre, elle est chassée du poste de directrice de l’Asile Elena Doamna. Sa sensibilité
artistique unie à son esprit de charité trouve ainsi ce débouché. Dans la même période elle
devient une militante fervente pour la cause de la littérature féminine, éveillant la
conscience assoupie des femmes. Malgré son esprit rêveur, elle fait, tout au long de sa vie,
la preuve d’un dynamisme exceptionnel. Elle réussit à démontrer qu’une femme peut être
à la fois écrivain, gagner sa vie et continuer à créer, malgré la cécité. Ce sont autant de
« visages » de Mărgărita Miller-Verghy qui témoignent de la richesse de sa personnalité.
Pendant les années de communisme, elle se confronte avec d’autres défis et
contraintes qui sont liés à la société, mais aussi à son âge, déjà avancé. Dans cette dernière
partie de la vie, contrairement à la première, elle ressent le besoin de se faire reconnaître.
La reconnaissance de ses mérites lui aurait apporté, surtout en raison de son infirmité, la
sécurité sociale dont elle avait besoin dans un monde qui était en train de changer
totalement et dans lequel elle ne réussissait plus à trouver sa place. Confrontée avec
l’expérience de la pauvreté, de la vieillesse, humiliée et exclue, cloîtrée dans la chambre
où elle a passé ses dernières années, elle traverse toutefois cette période de vie avec
courage et dignité. En 1941, elle reçoit la qualité de membre active de la Société des
Écrivains Roumains8, qualité qui lui donnait le droit d’avoir une pension de retraite et
celui d’habiter la petite chambre de l’Asile Ghenadie, dans la rue Labyrinthe où elle a vécu
ses dernières années.
Mărgărita Miller-Verghy appartient à la catégorie d’écrivains dont la vie est
imbriquée à son œuvre et inversement, l’œuvre a un fort degré d’autobiographie. Sa vie
nourrit sa littérature. Ainsi les grands thèmes de la vie et de la mort et les valeurs morales
sont continuellement mis en discussion dans ses écrits. Ses trois romans
autobiographiques, qui constituent une trilogie, ont au centre un personnage féminin qui
est nommé différemment, mais qui est chacun un alter-ego de l’écrivaine. Leurs noms ne
sont pas choisis de manière aléatoire : Théano est une femme philosophe de la Grèce
antique, une disciple de Pythagore, Blandine une des premières martyres chrétienne et
Ariane est celle qui montre le chemin vers le centre du labyrinthe. Tous les trois romans
se fondent sur une quête : Blandine commence sa vie par la quête des vertus, Théano par
celle de l’amour et Ariana par celle de la spiritualité. Les trois héroïnes concentrent en
elles les grandes étapes de la vie de l’écrivaine même, ses aspirations, ses défis, ses quêtes
intérieures. Les valeurs morales que l’auteure veut transmettre à travers ses personnages
sont évidentes, celles-ci ont des personnalités auxquelles l’écrivaine n’est pas du tout
étrangère, elles ont des voix d’héroïnes de tragédie antique, exprimant un idéal de bien,
de beauté et d’harmonie où il n’y a rien de vulgaire, rien de trivial.
Vivre la douleur devient pour les héroïnes de Mărgărita Miller-Verghy une
expérience mystique. Cette recherche spirituelle est présente dans tous ses romans, ainsi
que la dimension réflexive et surtout autoréflexive. La souffrance devient toujours une
expérience de transgression de la vie et de la mort. Les romans de Mărgărita Miller-
Verghy mettent en scène des personnages qui, comme Théano du roman homonyme et
Ariane de Cealaltă lumină vivent loin du monde dans une solitude imposée, pour la

8
BAR, Mss. 3821, IV/5, Societatea Scriitorilor Români, nr.380, București 15 iulie 1941.

434
 ISSUE NO. 28/2022

première, et forcée, pour la deuxième. Elles sont obligées d’explorer leurs souvenirs et
ceux-ci s’entassent de manière à constituer un palimpseste compliqué, accompagnant
l’héroïne sur le chemin qui mène à la guérison par la complète connaissance de soi. Pour
les héroïnes de Mărgărita Miller-Verghy la souffrance devient purificatrice et l’expérience
de la douleur les mène finalement à la découverte de la lumière intérieure.
De plus, la prose de Mărgărita Miller-Verghy est l’une du dedans, de l’intérieur,
tantôt de l’espace clos, tantôt du corps dont l’évasion se fait toujours par l’esprit, c’est une
prose d’atmosphère qui s’attache à décrire des réalités intérieures plutôt que d’évoquer
des situations ou des personnages. Ses romans sont construits par de petites narrations
ou notations, créant une mosaïque colorée faite de descriptions, d’impressions, de
sensations, d’instantanés qui ont quelquefois la densité d’un poème, où la sensorialité est
dominante. Les romans restent des œuvres de poésie autant que d’analyse, où le réel et
l’idéal interviennent à la fois.
Si on regarde l’ensemble de la vie de cette personnalité, on y retrouve une certaine
unité. De l’enfance à la mort elle a ressenti une grande soif de lecture, s’est enrichi
continuellement l’esprit, poussée par une curiosité sans bornes, s’est posé les grandes
questions de l’être face à l’univers, a eu l’aspiration vers la fraternité, le goût de rêver et
d’écrire. Les constantes de sa vie sont un élan ininterrompu vers un idéal de beauté
morale, le respect des valeurs intellectuelles et artistiques, l’héroïsme, la capacité de
franchir les obstacles d’ordre intérieur ou extérieur, la force d’assumer la souffrance, mais
aussi la capacité de revenir à la vie après les moments difficiles qu’elle a vécus.
Toutefois, on constate que, dans différentes étapes de sa vie, elle s’est montrée
différente. Quel a été le trait constant de son caractère ? Nous sommes d’avis que ce qu’elle
a gardé dans toutes les circonstances de la vie a été la force de sacrifice. Elle l’a exercée
depuis l’enfance, puis à l’époque de la jeunesse, en renonçant à son amour et à la maturité
par la charité, la philanthropie et le militantisme. Le goût de l’absolu et de l’idéal, le désir
de perfection morale sont les moteurs de cette attitude et le fait que la quête de l’absolu
l’a amené finalement à l’art n’est pas étrange, car elle voyait dans l’art l’instrument d’un
engagement missionnaire. Le sacrifice, elle le considérait beau en lui-même, par sa valeur,
indépendamment de ses résultats, sans qu’il soit absolument nécessaire qu’il apporte un
bonheur quelconque. À cela il faut ajouter la rapidité du travail intellectuel qui lui a facilité
l’adaptation dans les diverses circonstances de la vie.
Mărgărita Miller-Verghy a été une personne singulière, douée d’altruisme, de
générosité et possédant une qualité très rare : la sérénité. Tous ceux qui l’ont connue ont
remarqué ces vertus. Cella Delavrancea, sa nièce favorite, sentait en elle une grande force :
« J’y sens seulement une force vive qui s’emploie et je te retrouve telle que tu dois être :
artistique, énergique et créatrice. »9 Grigore Ghica, un autre neveu, lui fait aussi un
portrait remarquable : « Je n’ai jamais rencontré une personne tellement hors du
commun ; elle acceptait avec sérénité et candeur le malheur qui l’avait frappé. Tolérante,
gaie, elle charmait tout le monde et on oubliait qu’elle ne voyait plus. Tout le reste de sa
vie, encore une trentaine d’année [après l’accident] elle n’avait pas changé. Elle avait une

9
BNR, Mss. CC/9, f.59, lettre datée le 27 janvier 1920.

435
 ISSUE NO. 28/2022

quantité énorme d’énergie ; elle a traduit de l’anglais les mémoires de la reine Marie avec
une secrétaire : celle-ci lui lisait, elle traduisait en dictant. »10 Marinette, la lectrice qu’elle
a eue pendant la période d’hospitalisation passée à Nantes et avec qui elle a entretenu une
riche correspondance, continuée longtemps après avoir quittée la clinique où elle a été
opérée pour regagner la vue, appréciait chez elle la volonté de vivre et le pouvoir de
franchir les entraves, qualités associées pourtant à une douceur extraordinaire : « Que
penser de l’activité (pourtant fantastique) de la pauvre Petite Chose, douce, frêle, patiente,
limitée dans tous ses mouvements par crainte d’accident. […] Là aussi, cette patience,
cette douceur étaient l’effet de votre énergique volonté qui allait au bout avec la
persévérance. »11
Kalustian, l’un de ses contemporains, qui fait sa connaissance en 1930, quelques
années après l’accident qui la condamnera de manière irréversible à l’infirmité de « la
lumière refusée », la caractérise comme « une écrivaine sensible, cultivée, pleine de talent,
maîtrisant le français et l’anglais ».12 En dépit de la perte de la vue, elle a mené sa vie « avec
une dignité et une bravoure absolument unique, en gardant intactes les ressources de
sensibilité, de générosité, de compréhension et d’exemplaire humanisme ».13
L’expression sereine et délicate de son visage ne cachait aucune ombre de tristesse,
témoigne Lucia Demetrius, une autre contemporaine qui brosse son portrait, en mettant
en évidence la grâce d’enfant, la luminosité du visage, les yeux purs et calmes pour
lesquels la lumière sale, opaque des jours s’est presque éteinte, l’optimisme et la force de
vivre. « Avec quelle tranquillité et quelle transparence elle fait des pas sur la voie de
l’impalpable, avec combien d’assurance elle assied sa petite main sur le cœur des choses,
comment elle réussit à refuser avec tant de délicatesse ce qui est passager, aléatoire ou
superficiel », s’exclame Lucia Demetrius. Mais sa plus grande qualité est, selon elle, celle
de vivre « dans la beauté », très loin de ce qui est « violence, haine, égoïsme, vulgarité ».14
Erastia Peretz, une écrivaine de la génération de l’entre-deux-guerres considère
l’œuvre de Mărgărita Miller-Verghy, comme « un réseau délicat et transparent, où se
reflètent toutes les couleurs de l’arc-en-ciel », où « couleurs de pastel, mélange de
transparent et opaque, d’ombre et de lumière » sont présents dans la fusion du lyrisme
avec l’esprit analytique. Le monde est vu dans sa dimension morale : « aucune trivialité,
aucune vulgarité n’assombrissent la sérénité de cette œuvre essentiellement féminine ;
composée de morceaux, comme la vie d’une femme est faite ». Par l’analyse
psychologique, l’écrivaine cherche à découvrir les ressorts intimes des actions de ses
personnages, mais ne condamne jamais, car les plus grandes fautes sont dans ses yeux
excusables : « Rien au monde n’est laid pour Mărgărita Mille-Verghy. Les malheurs
arrivent aux gens inévitablement, comme le jour suivant, sans qu’ils en soient coupables. »

10
„Așa ființă excepțională n-am mai întâlnit, accepta cu seninătate, candoare, năpasta ce o lovise. Îngăduitoare,
veselă, încânta, uitai că nu vede. Nu s-a schimbat tot restul vieții, mai bine de treixeci de ani. Avea prăpăd de
energie, a tradus din englezește memoriilr reginei Maria cu secretară. Îi citea, ea traducea dictând”, Grigore Ghica,
op. cit., p. 141.
11
BNR, Mss. CC/17, f.33, lettre datée Nantes, juillet.
12
L. Kalustian, Simple note, vol.3, Edition Eminescu, Bucarest, 1983, p.174.
13
Ibid.
14
Lucia Demetrius, « Margareta Miller-Verghy », in Timpul, Iière année, mai 1937, nr. 9, p. 2.

436
 ISSUE NO. 28/2022

Elle aime le détail et trouve le beau dans n’importe quoi : « Elle a beaucoup de tendresse
envers tous les défauts humains. »15 À ces mots on peut ajouter l’opinion de Marthe
Bibesco, qui, cependant, considérait le talent de Mărgărita Miller-Verghy, comme étant au-
dessus d’un talent féminin. Hantée souvent par le danger du facile, elle-même s’était
longtemps interdit d’écrire, force de ne pas tomber dans ce piège. « La peur d’une
jouissance inavouable par sa bassesse m’empêche le plus souvent de goûter les œuvres
des femmes et je dirais même que cette hantise du plaisir facile, m’a souvent empêché
d’écrire. La crainte que m’inspirent les talents féminins s’est évanouie dès les premières
pages de Théano, si honnêtement écrit et pensé. Des phrases comme celles-ci
contiennent la moelle de ce qui fait ma nourriture spirituelle. »16
Pourtant, une telle personnalité, qui a pu éveiller tant d’éloges parmi ses
contemporains reste une oubliée. Bien que nous espérions que son œuvre sera connue un
jour, elle ne deviendra jamais une « grande » écrivaine. Les premières femmes-écrivains,
puis celles qui ont écrit entre les deux guerres restent marginales, peu connues. Sauf
Hortensia Papadat-Bengescu, représentative pour le roman psychologique et Ana
Blandiana, la poétesse de nos jours, combien de femmes-écrivains sont vraiment
présentes dans les histoires littéraires, dans les manuels scolaires ? Même si très
nombreuses aujourd’hui, elles restent derrière les hommes. On dirait que la vocation de
l’anonymat persiste-t-il encore en elles et la marginalité les hante. Les écrivaines
roumaines qui ont réussi à franchir les frontières et les barrières linguistiques sont
surtout les écrivaines francophones : Dora d’Istria, Iulia Haşdeu, Anne de Noailles, Marthe
Bibesco, Elena Vacarescu. Mărgărita Miller-Verghy attend qu’elle soit un jour reintégrée
parmi elles, et cet objectif nous a conduit dans notre projet de restitution de sa
personnalité et de sa carrière littéraire.
En plus, Mărgărita Miller-Verghy ne pourra pas devenir une grande écrivaine,
même si son œuvre sera suffisamment connue, à cause de la diversité de ses
préoccupations artistiques qui l’ont empêchée de se consacrer exclusivement à l’écrit. Elle
a passé beaucoup de temps à traduire et quelquefois elle a traduit des ouvrages qui
n’étaient point de chefs-d’œuvre. Nous sommes de l’avis de Duiliu Zamfirescu qui lui
écrivait : « Naturellement, je proteste contre l’assujettissement d’une si belle intelligence
comme la vôtre aux dures nécessitées d’une traduction. Mais puisque vous voyez ce que
peut donner l’âme d’une femme, laissez parler la vôtre, même si elle n’a pas été touchée
par la grâce divine d’un Browning, il y a là un trésor de poésie, j’en suis persuadé. »17 On
regrette qu’elle n’ait pas su ou pu exploiter au maximum son talent littéraire. En effet,
nous considérons que la partie la plus viable de son œuvre est constitué par les romans et

15
„Opera ei, păienjeniș străveziu, delicat, în care se răsfrâng toate culorile curcubeului”, „colorit de pastel, îmbinare
de străveziu și opac, de umbră și lumină”, „nicio trivialitate, nicio vulgaritate nu întnecă seninătatea acestei opere
esențial feminine ; alcătuită din fîrâme, așa cum poate să fie făcută viața unei femei, se înfățișează suflete de eroine
de trageie antică transplantate în viața modernă.” „Nimic nu este urât în lume pentru MMV. Nenorocirile vin
oamenilor fatal, așa ca ziua de mâine, fără ca ei să fie vinovați întru nimic.„Iubește detaliul, găsește frumosul în
orice.” ,,Multă duioșie față de toate defectele omenești,” Erastia Peretz, « Literatura feminină », in Convorbiri
literare, an LXVIII, ian-febr.1935, p.356-357.
16
BNR, Mss. CXCII/8, lettre Martha Bibescu, f.124.
17
Duiliu Zamfirescu, Opere, vol. VIII, Corespondenţa, Editura Minerva, 1985, p. 86, lettre datée le 24 décembre
1914.

437
 ISSUE NO. 28/2022

ceux-ci devraient être connus et réintroduits dans le circuit de la littérature roumaine.

Même si elle arrivait un jour à la notoriété, elle ne deviendrait pas une « grande »
écrivaine, pour des raisons en quelque sorte indépendantes de la valeur de son œuvre.
Pourtant, elle a le droit d’être reconnue et appréciée et de ne pas rester une « oubliée » de
la littérature roumaine.
Une activité qui lui a consommé le temps et l’énergie qu’elle aurait pu utiliser pour
écrire a été celle d’organisatrice de fêtes, cérémonies, bals, festivals. Elle même se
demandait comment sa personnalité a pu tellement changer et on pourrait en trouver une
explication dans la correspondance avec Théodore Flournoy, son professeur de
psychologie de Genève. Il lui conseillait toujours de dépasser le côté rêveur de sa
personnalité et de s’impliquer dans des œuvres plus concrètes. En dehors de cela, il est
fort probable qu’elle a hérité de sa mère, Elena Miller-Verghy, fondatrice et directrice d’un
des premiers pensionnats de Bucarest, l’énergie et l’esprit pratique et qu’elle a appris,
avec le temps, à utiliser. Un autre regret qu’on ne peut pas s’empêcher d’éprouver est celui
qu’elle n’ait pas pu achever son doctorat.
Mărgărita Miller-Verghy a accompli par sa vie légendaire un destin littéraire
d’exception. En dépit des témoignages qui existent, quelques-uns cachés encore dans des
archives, sa destinée intellectuelle et son parcours d’écrivaine ne sont pas reconnus et elle
restera probablement une écrivaine marginale. À part E. Lovinescu et Perpessicius qui
l’ont connue, aucun critique n’a essayé de briser ce mur de silence. Les livres de Liana
Cozea, Elena Filipaş, Bianca Burţa-Cernat, sont les seules études sérieuses sur la
littérature féminine. Il est temps que « les écrivaines » regagnent la place méritée dans le
paysage littéraire féminin, qu’elles soient appréciées à leur juste valeur et qu’elles
reviennent de plain-pied dans les histoires littéraires. On attend encore une relecture des
histoires littéraires faite au féminin, par une démarche non-discriminatoire, comme on a
réalisé en France les derniers temps. La monumentale édition du Dictionnaire universel
des créatrices18, réalisée sous la direction de Béatrice Didier, est une preuve qu’on peut
voir les réalités littéraires aussi sous le signe du féminin et que cette démarche ne cache
aucune intention féministe mais seulement celle, honnête, de faire connaître et apprécier
une création longtemps restée marginale et inconnue.
Comment s’est construit le destin d’écrivaine de Mărgărita Miller-Verghy ? Quelles
sont les lignes directrices qui définissent sa position dans le monde ? C’est à ces questions
que nous avons répondu à travers la biographie19 construite à partir des nombreux
documents existant dans les archives de la Bibliothèque Nationale et de la Bibliothèque
de l’Académie. Pour recomposer ce destin il a fallu fouiller des documents inédits, des
pages de correspondance, des articles parus dans des périodiques, de faire corroborer les
informations prises dans ses romans, profondément autobiographiques et de projeter
ainsi une lumière nouvelle sur son existence. Grâce à ces nombreux documents, nous

18
Béatrice Didier (dir.), Antoinette Fouqué, Mireille Caille-Gruber, Le dictionnaire universel des créatrices,
Edition des femmes, Paris, 2013.
19
La biographie n’existe pour le moment que sous la forma de la thèse de doctorat « Margareta Miller-Verghy ou
un destin de femme-écrivain à la fin du XIXe siècle et dans la première moitié du XXe siècle ». https://tel.archives-
ouvertes.fr/tel-02014605/document.

438
 ISSUE NO. 28/2022

avons tracé le trajet de vie de cette écrivaine qui n’a jamais, jusqu’à présent, suscité
l’attention de la critique ou du public, espérant que, dès lors, il éveillera l’intérêt des
lecteurs qui connaîtront ainsi, dans les pages de cette biographie, un destin d’écrivaine
encore inconnue. Par rapport aux autres biographies existantes actuellement dans les
dictionnaires littéraires cités, qui ne dépassent pas une page, et les deux autres : la
biographie faite par l’auteure même dans Evoluția scrisului feminin et celle réalisée par
Emilia Șt. Milicescu, dans la préface du roman Blandina, celle que nous avons réalisée est
une biographie intellectuelle, qui insiste sur les moments qui relèvent du parcours
littéraire, qui font partie du destin d’écrivain et surtout « d’écrivaine », mettant en
évidence ce qu’il y a de général et de particulier dans une telle destinée et répondant, si
possible, aux questions concernant la manifestation de la féminité littéraire, insistant sur
les moments de vie qui mettent en évidence cette dimension intellectuelle, pour offrir
l’image d’une femme, avec toute sa délicatesse et sa fragilité, mais en même temps avec sa
force, aux prises avec un destin qui paraissait souvent impitoyable.
Les dernières années, les tentatives de ressortir de l’invisibilité Mărgărita Miller-
Verghy, de revaloriser son destin d’écrivaine et sa personnalité créatrice se sont
multipliées, parmi celles-ci on devrait mentionner un article appartenant à Elena Cojuhari
de la Bibliothèque Nationale20, une conférence et exposition de documents et
photographies des Collections Spéciales du Fond Saint Georges de la Bibliothèque
Nationale intitulée « Mărgărita Miller-Verghy – o viaţă în imagini (Mărgărita Miller-
Verghy – une vie en images) », manifestation qui a eu lieu en 2017 et à laquelle nous avons
participé, à côté de Ioan Oprişan et Elena Cojuhari. À cela s’ajoute les articles que nous
avons publiés nous-même les derniers temps.21 La plus récente de ces actions destinées à
la faire connaître et reconnaître par le grand public et par la critique est la réédition de
ses romans.22 C’est pourquoi cette étude a aussi une ambition de réhabilitation, car la
littérature féminine ne doit pas rester un cas à part de marginalité.
Est-ce que Mărgărita Miller-Verghy s’est doutée de son destin littéraire ? Il est très
probable. Dans un article de la série Lettres à Marinette, publié dans le journal Le Moment
entre 1935 et 1936 elle s’exclame : « Rien de plus triste, Marinette, que l'oubli qui tombe
trop rapidement sur les morts, et semble les enterrer une seconde fois. »23 D’ailleurs, dans
beaucoup de ces articles, elle compose une galerie de portraits qui, lus aujourd’hui, à
distance de presqu’un siècle après le moment où ils ont été écrits répandent le parfum des
autres époques et ramènent à l’actualité soit des figures oubliées, soit des bribes de
personnalités connues. L’écrivaine les fait ressortir de sous le voile de l’oubli et les
projette sur l’écran de la mémoire. En effet, tous les articles de Mărgăritei Miller-Verghy

20
Elena Cojuhari,,,Viața și activitatea Margaretei Miller-Verghy în documentele Arhivei Istorice a Bibliotecii
Naționale a României”, Revista Bibliotecii Naționale a României, an XV, nr.1-2, 2009, pp.46-65.
21
Mihaela Bacali, ,,Margareta Miller-Verghy, o scriitoare de raftul al doilea ?”, Manuscriptum, Revistă editată de
Muzeul Național al Literaturii Române, Serie nouă, 2 2016, ( 172), anul XLV, pp. 247-260, « Margareta Miller-
Verghy, L’Autre Lumière (Cealaltă lumină), le roman d’une quête intérieure », le volume de la conférence, «Texte
et discours religieux », CNTDR Cluj, nr. 8/2016, pp.205-223, « Margareta Miller-Verghy ou un destin de femme-
écrivain dans la première moitié du XXe siècle », Revista Cercurilor Studențești ale Departamentului de Limba și
Literatura Franceză, nr.4/2015, pp.43-48.
22
Voir la Bibliographie.
23
Lettres à Marinette, in Le Moment, Journal de Bucarest, 3ième année, 1935, Vendredi 24 avril 1936, p. 2.

439
 ISSUE NO. 28/2022

sont imprégnés de ce désir de fixer figures, événements, états d’esprit, dans une tentative,
louable d’ailleurs, d’arrêter l’écoulement implacable du temps. Nous sommes du même
avis que Lucia Demetrius qui affirme : « Si la littérature de Margareta Miller-Verghy n’a
pas la vigueur qui puisse la rendre viable au dessus des courants et du temps, si son
immense sensiblité s’est laissée trompée par les fioritures et les sensibilités d’une mode
aujourd’hui passée, si une sorte d’incapacité de voir la réalité et une répulsion innée
contre la dureté, la violence, l’injustice donnent à l’image de la vie dans son œuvre une
couleur un peu rose, ses mérites envers la culture roumaine sont grands et presque
inconnus. »24
Est-ce qu’on peut corriger les erreurs du destin ? Pourquoi pas ?! De futures études
consacrées à son œuvre rendront peut-être Mărgărita Miller-Verghy plus connue qu’elle
l’est maintenant et nous espérons qu’un jour elle sera appréciée à sa juste valeur. Nous
nous contentons d’ouvrir le chemin. Comme celle d’autres écrivaines insuffisamment
connues, l’œuvre de Mărgărita Miller-Verghy vaut la peine et le travail du chercheur qui
osera s’en approcher.

Bibliographie
BACALI, Mihaela, ,,Marguerite Miller-Verghy, Jurnal la 14 ani”, in Manuscriptum, Revistă editată de
Muzeul Național al Literaturii Române, Serie nouă, 1- 2 (177-178), anul XLV (172), 2019, p. 83-
108
COJUHARI, Elena, « Viața și activitatea Margaretei Miller-Verghy în documentele Arhivei Istorice
a Bibliotecii Naționale a României », in Revista Bibliotecii Naționale a României, no 1-2/2009, année
XV, p. 46-65
DIDIER, Béatrice, L’écriture-femme, Paris, PUF, 1981
DEMETRIUS, Lucia, « Margareta Miller-Verghy », in Timpul, no 9, anul I, mai 1937, p. 2
DEMETRIUS, Lucia, « Oameni pe care i-am cunoscut », Almanahul literar, 1971, București
EMINESCU, Mihai, Quelques poésies de Michaïl Eminescu, traduction par M. M.-V., avec une notice
biographique par Alexandre Vlahoutza, Genève, Eggiman et comp., Paris, Librairie Fischbcher
[1892]
GHICA, Grigore, Grigri, București, Editura Fundației Culturale Române, 1998
FINKENTHAL, Michael, « De ce sunt uitați uitații? », in Observator cultural, no 19 (276), année VI,
7-13 iulie 2005, p. 15
FINKENTHAL, Michael, « Încă o dată despre autorii uitați », in Observator cultural, no 29 (286),
année VI, 15-21 septembrie 2005, p. 10
KALUSTIAN, L., Simple note, vol. 3, București, Editura Eminescu, 1983
MILLER-VERGHY, Mărgărita, Vechi motive decorative româneşti. Motifs anciens de décoration
roumaine, Ediţie criticǎ bilingvă Ioan Oprişan, Ediura Vestala, Bucureşti 2007
MILLER-VERGHY, Mărgărita, Theano/Théano, ediție, prefață și note de Mihaela Bacali, Editura
Muzeul Literaturii Române, București, 2018
MILLER-VERGHY, Mărgărita, Blandina, traducere, îngrijire de text, prefață, notă asupra ediției,
repere cronologice și index de Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020
MILLER-VERGHY, Marguerite, Une ȃme s’ouvre à la vie. Blandine, édition établie, préface, repères
chronologiques de la vie de l’écrivaine, index et bibliographie par Mihaela Bacali, Editura
Universității din București, 2020

24
„Dacă literatura Margaretei Miller-Verghy nu are poate vigoarea care să o facă viabilă peste curente și timp, dacă
imensa ei sensibilitate s-a lăsat furată de multe fiorituri și gingășii ale unei mode azi apuse, dacă un soi de ignorare
a realității și o repulsie înnăscută pentru duritate, violență, nedreptate, minciună, dădeau imaginii vieții în literatura
ei o culoare ușor trandafirie, meritele ei față de cultura română sunt mari și aproape necunoscute”, Lucia
Demetrius, „Oameni pe care i-am cunoscut”, Almanahul literar, 1971, București, p.92.

440
 ISSUE NO. 28/2022

MILLER-VERGHY, Mărgărita, Cealaltă lumină, ediție, prefață și note de Mihaela Bacali, Editura
Muzeul Literaturii Române, București, 2020
MILLER-VERGHY, Mărgărita, Ecaterina Săndulescu, Evoluția scrisului feminin în România, Edition
Bucovina, Iași, 1935
PERETZ, Erastia, « Literatura feminină », in Convorbiri literare, an LXVIII, ian.-feb.1935, p. 354
ZAMFIRESCU, Duiliu, Opere, VIII, Corespondență M-Z, București, Editura Minerva, 1985 (Scrisori
adresate Elenei Miller-Verghy, p. 26-74, și Scrisori adresate Margaretei Miller-Verghy, p. 75-82)

441
 ISSUE NO. 28/2022

DEVELOPING INTEGRATED SKILLS AND LANGUAGE CONTENTS

THROUGH JOSEPH CONRAD’S STORIES: “YOUTH”, “TYPHOON”,”THE
DUEL”, “THE WARRIOR’S SOUL”

Dimitrie Andrei BORCAN

PhD of the “Ovidius” University of Constanta

Abstract: This study based on a class research and experiment states that all skills are and should be
taught as integrated, alongside with integrated language contents and functions. Literature can and
should be used as a resource for teaching integrated skills and language contents, for its formative
use (both as a means of developing integrated skills, language contents and functions and as a
cultural, intellectual moulding instrument). The study has used four stories by Joseph Conrad as
resource texts: “Youth”, “Typhoon”, “The Duel”, “The Warrior’s Soul”. All the activities have been built
up on the base of Conrad’s respective stories.

Keywords: integrated skills, integrated language contents, language functions, communicative

activities, modernist fiction

Introduction
This study has started from the hypothesis that all the skills (listening, reading,
speaking, writing) are integrated and should be touched as such, together with integrated
language contents (grammar structures, lexis) and functions. Another hypothesis has
been that literature can and should be taught to intermediate students (B1) as a very
effective means to develop language skills and as a formative instrument, acquainting
students to the cultural aspects of language learning and instilling to them the taste for
reading fiction. All the activities listed below are a few examples of the many activities
based on Conrad’s texts, which have been used for the purpose.

Examples of listening activities as part of developing integrated skills

1.Listening to the “The Duel” (LibriVox audiobooks), watching “The Duellists” film and
summarizing it;
2.. Listening to an excerpt from the short story and filling in the blanks with the missing
words;
3.Long‐gap filling at the beginning, in the middle or at the end of and audio text;
4. Listening to the talk between Jukes and MacWhirr (“Typhoon”) about the Siamese flag
and discussing the source of their misunderstanding;
5.Listening to the conversation about the rats’ intelligence after their jumping. Express
opinions.
6. Reorder mixed up stages of the audio story;
7. Jigsaw listening. Each group of students listens to a part of the story and then the class
orders the parts.
8. Listening to the audio story and doing a multiple‐choice questionnaire.

Examples of reading activities as part of developing integrated skills

1. Scan “Typhoon” to find out specific information about the MacWhirr family members;

442
 ISSUE NO. 28/2022

2. Describe MacWhirr’s cabin. What objects behave weirdly?

3. Put the paragraphs of the text in the correct order;
4. Find the appropriate places to reinsert the sentences that have been separated from the
text;
5. Give a headline to each section of the story;
6. Use your imagination to foresee a different future for a character, e.g. Marlow (“Youth”)
applies for a business job with a Chinese employer;
7. Continue the story past the ending point;
8. Guess what might have happened before the beginning of the story;
9. Note similitudes and dissimilarities between two stories (e.g. “Youth” and “Typhoon”).
Examples of speaking activities as part of developing integrated skills
1. Panel speaking: ”Who shall we throw out of the life boat?”
2. Interview Captain Beard after the loss of his ship;
3. Interview Marlow after reaching the East;
4. “The other side of the page”: one student is MacWhirr, telling the events of the Christmas
morning typhoon, the other is his wife, who does not care to read the other page and does
not learn about the typhoon. How do they react?
5. Pyramid discussion: “ What is more important in navigation – speed or pollution?”
6. Things in common: the students talk in groups, trying to find out what certain
characters have in common;
7. Give a headline to each section of the story;
8. Transactional talk: convince two other students to become sailors;
9. Problem solving: how can we get rid of the rats infesting the ship?
10. Continue the story past the ending point;
11. Guess what might have happened before the beginning of the story;
12. Organize a character trial for Mrs MacWhirr;
13. Is MacWhirr a racist towards the coolies? Discuss.

Examples of writing activities as part of developing integrated skills

1. Keep Captain MacWhirr’s logbook;
2. Write the summary of the typhoon event in Jukes’ letter to his friend.
3. Write Captain Beard’s logbook about the events of the Judea;
4. Rewrite a passage in a different style;
5. Fill in an application letter from Marlow to embark on another ship;
6. Fill in a retirement letter from Captain Beard after losing the Judea;
7. Continue Marlow’s diary after reaching the East;
8. “The other side of the page”: Write Mrs MacWhirr’s answer to her husband’s letter;
9. Write a witness statement about MacWhirr’s returning the dollars to the Chinese
10. Things in common: draw two columns, trying to find similarities between Marlow and
Jukes;
11. Give a headline to each section of the story;
12. Transactional letter: convince two friends to live in Bangkok;
13. Write a witness statement about Tomassov shooting a prisoner;

443
 ISSUE NO. 28/2022

14. Transactional letter: Feraud’s challenge to duel addressed to D’Hubert.

Developing integrated grammar content through Conrad’s texts

1.“Play devil’s advocate”: What if the engineers had refused to work double shifts and save
the steamer?
2.“Play devil’s advocate”: What if MacWhirr had appropriated the Chinese’s money?
3.“Play devil’s advocate”: What if one of the duellists had been mortally wounded in one
of their duels?
4.“Play devil’s advocate”: What if winter had not intervened in Napoleon’s defeat in
Russia?
5.Imagine the future life of MacWhirr as a retired man in the middle of his arrogant family;
6.Imagine Jukes in ten years’ time as a sailing ship master;
7.“Play devil’s advocate”: What if the Judea’s cargo had not been flammable coal, but wood?
8.Witness statement about the explosion of the Judea ( use past tense simple, continuous
and perfect)
9.Interview: Write down the employer’s questions and notes about Marlow at his next
application interview;
10.Different race: would the conflict have been more awful if the prisoners in the
underdeck had been of another race than the disciplined Chinese?
11.Transactional letter: convince two friends to visit the East ( use future and first
conditional).

Examples of integrated lexical content activities as part of developing integrated

skills
1. Puzzles created by the students;
2. Brainstorming on typhoons. Ask students to utter or write all the words they know
about typhoons, then organize them as a word cluster;
3. “Call me bluff”: Students provide three definitions for a word: two are wrong and one is
right;
4. Rapid exchange of questions and answers (definitions/paraphrases);
5. Contest: which group of students writes the longest list of terms connected with
navigation in 5 minutes?
6. Describe the singed sailors after the explosion in as many similes as you can find in 5
minutes;
7. Make a list of sailing jobs, with their respective advantages and disadvantages;
8. What can you do on a ship? What can you make on a ship?
9. Imagine an oriental port at night; find as many terms (nouns and adjectives in
collocations) related to it as you can;
10. Different sex: try to describe the fight for the dollars if the coolies had been women;
11. Transactional letter: convince two friends to buy an old ship (use nouns, adjectives).

Handout Class 8( level B1) “Typhoon”

Activity 1.

444
 ISSUE NO. 28/2022

Listen to the first paragraph of the “Typhoon” audiobook ( LibriVox version 2 ). Fill
in the blanks with the words in the list. Summarize this portrait.
Tape script:
Captain MacWhirr, of the steamer Nan-Shan, had a physiognomy that, in the order of
material appearances, was the exact counterpart of his mind: it presented no marked
characteristics of firmness or (1….…); it had no pronounced characteristics whatever; it
was simply ordinary, irresponsive, and unruffled.
The only thing his aspect might have been said to suggest, at times, was bashfulness;
because he would sit, in business offices ashore, sunburnt and smiling faintly, with
downcast (2…….). When he raised them, they were perceived to be direct in their glance
and of blue colour. His hair was fair and (3….…) fine, clasping from temple to temple the
bald dome of his skull in a clamp as of fluffy silk. The hair of his face, on the contrary,
carroty and flaming, resembled a growth of copper wire clipped short to the line of the
lip; while, no matter how close he shaved, fiery metallic gleams passed, when he moved
his head, over the surface of his cheeks. He was rather below the medium height, a bit
round-shouldered, and so sturdy of limb that his clothes always looked a shade too tight
for his arms and legs. As if unable to grasp what is due to the difference of latitudes, he
wore a brown bowler (4….), a complete suit of a brownish hue, and clumsy black boots.
These harbour togs gave to his thick figure an air of stiff and uncouth smartness. A thin
silver (5……) chain looped his waistcoat, and he never left his ship for the shore without
clutching in his powerful, hairy fist an elegant (6……) of the very best quality, but
generally unrolled.
eyes; stupidity; hat; extremely; umbrella; watch

Activity 2.
Read the conversation between Jukes and MacWhirr about the Siamese flag representing
an elephant, derive the words in brackets from those written in capitals, then try to take
part in it. Role play. What is the source of the lack of communication and
misunderstanding in MacWhirr and Jukes’ talk about the Siamese flag of the Nan-Shan?
“Jukes struggled with his feelings for a while, and then remarked, “Queer flag for a man to
sail under, sir.”
“What’s the matter with the flag?” inquired Captain MacWhirr. “Seems all right to me.”
And he walked across to the end of the bridge to have a good look.
“Well, it looks queer to me,” burst out Jukes […] and flung off the bridge. EXASPERATE
Captain MacWhirr was amazed at these manners. After a while he stepped […] QUIET
into the chartroom, and opened the […] Signal Code-book at the plate NATION
where the flags of all the nations are figured […]in gaudy rows. He ran his CORRECT
finger over them and when he came to Siam he contemplated with great […] ATTENTIVE
the red field and the white elephant. Nothing could be more simple, but to make
sure he brought the book out on the bridge for the purpose of […] COMPARE
the coloured […] with the real thing at the flagstaff astern.” DRAW
(“Typhoon”6)

445
 ISSUE NO. 28/2022

Activity 3
Reading. Describe MacWhirr’s cabin in the typhoon. Which objects seem to behave oddly?
Skills: reading /speaking/writing. Function: description, personifications
The lamp wriggled in its gimbals, the barometer swung in circles, the table altered
its slant every moment; a pair of sea-boots with collapsed tops went sliding past
the couch. He put out his hand instantly, and captured one. [...] The stuffy chart-
room seemed as full of draughts as a shed. Captain MacWhirr collared the other
sea-boot on its violent passage along the floor. He was not flustered, but he could
not find at once the opening for inserting his foot. The shoes he had flung off were
scurrying from end to end of the cabin, gambolling playfully over each other like
puppies. As soon as he stood up, he kicked at them viciously, but without effect.
(“Typhoon”15)

Activity 4.
Find appropriate places in the text to reinsert sentences that have been separated from
the text.
There was really no resistance. The struggle, however it began, had turned into a
scramble of blind panic. (1) They took each other by the throat merely to save
themselves from being hurled about. Whoever got a hold anywhere would kick at
the others who caught at his legs and hung on, till a roll sent them flying across the
deck.
The coming of the white devils was a terror. (2) The individuals torn out of the
ruck became very limp in the seamen’s hands: some, dragged aside by the heels,
were passive, like dead bodies, with open, fixed eyes. Here and there a coolie would
fall on his knees as if begging for mercy; several, whom the excess of fear made
unruly, were hit with hard fists between the eyes, and cowered; while those who
were hurt submitted to rough handling, blinking rapidly without a plaint. Faces
streamed with blood; there were raw places on the shaven heads, scratches,
bruises, torn wounds, gashes. (3) Here and there a Chinaman, wild-eyed, with his
tail unplaited, nursed a bleeding sole.

(C) If the coolies had started up after their scattered dollars they were by that time fighting
only for their footing.
(B) Had they come to kill?
(A) The broken porcelain out of the chests was mostly responsible for the latter.

Activity 5.
Role play: You are Captain MacWhirr and cannot understand metaphoric language: you
take all you hear ad litteram: the awful weather cannot “make the saints swear” and Jukes
cannot “have his head tied up in a blanket”. What kind of intelligence do you lack?
Rephrase:
1)It would make the saints swear
IT IS

446
 ISSUE NO. 28/2022

……………………….. in the highest degree.

2) I have my head tied up in a blanket
FEEL
…………………………dizzy.
3)Heavens fall and justice is done.
END
…………………………world.
4)The boatswain performed prodigious feats of strength.
BEHAVED
The boatswain ………………………………….

Activity 6
Lexis. Cloze text. Fill in the blanks.
This is the disintegrating power of a great wind: it isolates one from (1...........) kind.
An earthquake, a landslip, an avalanche, overtake a man incidentally, as it were –
without passion. A furious gale attacks him like a (2...........) enemy, tries to grasp
his limbs, fastens upon his mind, seeks to rout his very spirit out of him.
Jukes was driven away from his (3...............). He fancied himself whirled a great
distance through the air. Everything (4................)– even, for a moment, his power
of thinking; […] Moreover, the conviction of not being utterly destroyed returned
to him through the sensations of (5.................) half-drowned, bestially shaken, and
partly choked. It seemed to him he remained there precariously alone with the
stanchion for a long, long time. The rain (6................) on him, flowed, drove in
sheets. He breathed in gasps, and (7................) the water he swallowed was fresh,
and sometimes it was salt.” (“Typhoon”17)
sometimes; disappeared; personal; commander; one’s; being; poured.

Activity 7
Communication game: riddles invented by the students.
e.g. What do you call a circular storm?
What do you call the officer lower than the mate?
What is another word for a boatswain?
What do you call the engineer lower than the second engineer?
What do you call a skipper/ master?
What do you call a coolie?

Activity 8
A. Grammar. “Play devil’s advocate” What if the engineers had refused to work double
shifts and save the steamer? (conditional)
B. Grammar. “Play devil’s advocate” What if MacWhirr had appropriated the coolies’
money, refusing to give it back to them? (conditional)
C. Grammar. “Play devil’s advocate” What if Captain MacWhirr and Jukes had been
cowardly people in front of the typhoon and the coolies’ havoc? (conditional)

447
 ISSUE NO. 28/2022

Activity 9
Organize character trials: Whose fault was it? Is MacWhirr guilty of entering the eye of the
typhoon? What do you price more, prudence or risk? Debate. Problem solving: Do you
think a stupid captain can lead a solid steamer through a typhoon without fatalities?
Whose help does he need to get through?

Activity 10
Grammar. You are a sailor and you meet the golden fish. Make three wishes.

Assignment . Activity 11
What do you think is the significance of the fact that the typhoon happens on the morning
of the 25th of December?
Future assignments and extra classwork activities

Activity 12.
Reading. The students use their imagination to place characters in a different
environment e g. Rout becomes a chief engineer in a factory; MacWhirr retires to live with
his unfriendly family.

Activity 13
Lexis. In what respects does the Nan-Shan resemble her master? Is the matching
admirative or ironic?
She is “an exceptionally steady ship” (“Typhoon”5) “He was rather below the
medium height, a bit round-shouldered, and so sturdy of limb that his clothes
always looked a shade too tight for his arms and legs. [...] As if unable to grasp what
is due to the difference of latitudes, he wore a brown bowler hat, a complete suit of
a brownish hue, and clumsy black boots. These harbour togs gave to his thick figure
an air of stiff and uncouth smartness. [...] Having just enough imagination to carry
him through each successive day, and no more, he was tranquilly sure of himself;
and from the same cause he was not in the least conceited [...] every ship Captain
MacWhirr commanded was the floating abode of harmony and peace.
(“Typhoon”4)

Activity 14
Speaking/writing. Continue. The students are requested to continue the story past the
ending point.

Conclusion
Developing either group of skills (receptive or creative) develops both the other one and
the language contents and functions in a reciprocally beneficial process.

448
 ISSUE NO. 28/2022

Since literature has led, through communicative activities, to the development of all the
integrated skills, the conclusion is that:‐ it is a very good instrument for intertwining skills,
contents and functions;
‐ it is an extremely important formative aid to develop students’ creativity, culture,
intellectual growth;
‐it saves the technically minded teenagers from an acculturated robotic outlook of a virtual
world populated only by electronic gadgets.

Bibliography
Works on Language Teaching Methodology
Harmer, Jeremy. The Practice of English Language Teaching, (4th edition) 2013. Print
Scrivener, Jim. Learning Teaching, London: Heinemamm, 2005. Print.
Stern, Susan L., “An Integrated Approach to Literature in ESL/EFL”, Teaching English as a Second
or Foreign Language, Celce-Murcia, Marianne, ed., N Y: Newbury House, 2001, Web.
Ur, Penny. A Course in Language Teaching Cambridge University Press, 1996. Web.
Vizental, Adriana. Metodica predarii limbii engleze. Strategies of Teaching and Testing English as a
Foreign Language, Iasi: Polirom 2008. Print.
Works by Joseph Conrad
(1902) “Youth: A Narrative” and Two Other Stories, ed. Owen Knowles, Kingston upon Hull:
University of Hull Press, 2010. Project Gutenberg. gutenberg.org. 2016. Web.
(1908) A Set of Six: Tales, Garden City, NY: Doubleday, Page &Co., 1915 (“The Duel,”) Project
Gutenberg. gutenberg.org. Web. (1903) “Typhoon” and Other Stories, London: Penguin Classics,
2007; Project Gutenberg gutenberg.org. Web.
(1925) Tales of Hearsay, London: Literary Licencing LLC, 2014 (“The Warrior’s Soul”)Project
Gutenberg. gutenberg.org. Web.
“Typhoon” audiobook, Youtube, LibriVox
Works on Joseph Conrad
Armstrong, Paul. The Challenge of Bewilderment: Understanding and Representation in James,
Conrad and Ford (1987) Schneider-Rebozo, L., McCarthy J., Peters, J., eds. Conrad and Nature:
Essays, London: Routledge, 2018. Print.
Bender, Todd. Literary Impressionism in Rhys, Ford, Conrad, and Brontё London: Routledge, 1997.
Web.
Ciugureanu, Adina. Modernism and the Idea of Modernity , Constanta: Ex Ponto, 2004. Print.
Erdinast-Vulcan, D. The Strange Short Fiction of Joseph Conrad- Writing, Culture, and Subjectivity,
Oxford: OUP, 1999. Web.
Griffith, John. Joseph Conrad and the Anthropological Dilemma: ‘Bewildered Traveller’ Oxford:
Clarendon Press, 1999. Web.
Guerard, Albert. Conrad the Novelist, Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press,
1958.Web.
Morf, Gustav. The Polish Shades and Ghosts of Joseph Conrad, Kansas: Astra Books,1976. Web.
Parry, Benita. Conrad and Imperialism: Ideological Boundaries and Visionary Frontiers Macmillan
Press Ltd. 1983. Web.
Peters, John. Conrad and Impressionism, New York: Cambridge University Press, 2001.Web.
Thorburn, David. Conrad's Romanticism. New Haven: Yale University Press, 1974.Web.
Watt, Ian. Conrad in the Nineteenth Century,1979, Berkeley, Los Angeles: University of California
Press, 1981.Print.
Wright, Walter. Romance and Tragedy in Joseph Conrad , Lincoln, Nebraska: University of
Nebraska Press,1949. Web.
Zabel, Morton. Chance and Recognition, ed. Stallman, R., Ann Arbour: Michigan State UP, 1960.
Web.

449
 ISSUE NO. 28/2022

SHORT ADDENDA TO AN ENDLESS CYCLE

Alice POPESCU,
Lecturer PhD., Titu Maiorescu University

Abstract: The present article is a sequel to “Les archives de la répression ou la répression en utilisant
les archives. Le “dossier” Vintilă Horia aujourd’hui (“The Archives of Repression or the Repression
through Archives. The Vintilă Horia “Case” Nowadays”)1, published by the author in 2016 on the
matter of the exiled Romanian writer’s alleged youthful membership to the Iron Guard. Ever since,
new developments regarding the reception of the writer’s work in Romania as well as the emergence
of new data on his political beliefs in the aftermath of the 1960 Goncourt incident have called for
further specifications.

Keywords: Goncourt Prize, Vintilă Horia, endless cycle, political beliefs, disclaimer

1. Introducere
În 2015, cu puțin timp înainte de declanșarea scandalului mediatic legat de
scriitorul Vintilă Horia, am demarat o cercetare în arhivele CNSAS pentru a afla dacă
acesta fusese membru al Gărzii de Fier. Tocmai descoperisem Dumnezeu s-a născut în exil,
celebrul roman despre pribegia lui Ovid la Marea Neagră, iar informațiile privitoare la
posibila apartenență a autorului la mișcarea legionară - extrem de contradictorii la acea
vreme2 - mă intrigaseră. Era, deci, un “detaliu” de istorie literară care se cerea lămurit. La
fel ca alți oameni de cultură ai vremii (Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade,
Nechifor Crainic sau Constantin Noica etc.), Vintilă Horia s-a numărat, din păcate, printre
foarte tinerii intelectuali români simpatizanți (în anii ’30-’40) ai ideologiei fasciste. Ca și
în cazul lui Cioran sau Eliade, care au cunoscut o imensă notorietate în exil, spectrul
articolelor pro-fasciste (este vorba, în special, de cele publicate în revista Sfarmă-Piatră)
avea să îl urmărească pentru totdeauna. Acest derapaj din anii tinereții devine cunoscut
întregii lumi în 1960, cînd îi este atribuit prestigiosul premiu Goncourt pentru romanul
Dumnezeu s-a născut în exil. În urma unei agresive campanii de defăimare în presă,
orchestrată de regimul de la București și realizată cu sprijinul Partidului Comunist
Francez și al Ambasadei RSR la Paris, premiul nu i-a mai fost decernat niciodată. Spre

1
Alice Popescu, Les archives de la répression ou la répression en utilisant les archives. Le dossier Vintilă Horia
aujourd’hui, Les Carnets du LARHRA, 1/2016, Dossier: ”Archives de la répression”, pp. 72-87 ;
Les archives de la répression ou la répression en utilisant les archives. Le « dossier » Vintilă Horia aujourd’hui –
Les Carnets du LARHRA (publications-prairial.fr)
2
Unii autori susțineau nevinovăția scriitorului: Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, București, Ideea, 2002;
Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc (1945-1989), București, Compania, 2010; Nicolae
Florescu, Vintilă Horia între „ieșirea din a exista și intrarea în a fi”, București, Jurnalul literar, 2014. ; etc
Alții susțineau că Vintilă Horia ar fi fost legionar: Laszlo Alexandru, Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi,
http://193.226.7.140/~ laszlo/eleonardo/n12/Laszlo9.htm#_ftnref19, site consiltat la 3 octombrie 2015. 9 Laszlo
Alexandru, O minciună scandaloasă, Tribuna, 107, 16-28/02/ 2007, p. 9-10,
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8181, site consultat la 3 octombrie 2015. 10 Mihai Pelin (coord.),
Cartea Albă a Securității. Istorii literare și artistice: 1969-1989, București, Presa Românească, 1996 ; Mihai Pelin,
Opisul emigrației politice: destine în 1222 de fișe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele securității, București,
Compania, 2002 ;

450
 ISSUE NO. 28/2022

deosebire de Cioran (care făcuse din recunoașterea „rătăcirii” sale de junețe o adevărată
lamentatio publică), Eliade preferase o tăcere obstinată cu privire la opțiunile sale politice
timpurii, pomenindu-le lapidar în jurnalul exilului portughez. Cum trecerea sub tăcere a
adevărului nu putea fi o opțiune după incidentul Goncourt și cum (înclin să cred că)
propria-i personalitate nu-i permitea o atitudine similară celei afectate de Cioran, Vintilă
Horia părea să se fi retras într-o discreție sobră, întreruptă doar de răspunsuri măsurate
la întrebările despre simpatiile fasciste din tinerețe... O discreție ce putea fi interpretată
drept asumarea elegantă a regretabilelor erori juvenile, acum cu neputință de îndreptat.
Prezentul articol nu își propune să detalieze cazul scriitorului premiat de
Academia Goncourt (am încercat să fac acest lucru în Les archives de la répression ou la
répression en utilisant les archives. Le dossier Vintilă Horia aujourd’hui), ci, mai degrabă, să
vină în completarea analizei din 2016.
2.Întrebări
Deși pline de capcane pentru cercetătorul presat de timp sau înclinat spre
confirmarea imediată a propriilor supozițiii, dosarele puse la dispoziție de CNSAS conduc
la concluzia că Vintilă Horia nu a fost membru al Gărzii de Fier. După cum se știe, însă, fie
că ne place sau nu, atât Emil Cioran, cât și Mircea Eliade fuseseră în tinerețe (deși pentru
scurtă vreme), nu doar semnatari de articole antisemite, dar și membri ai mișcării
legionare. In consecință, severitatea abordării cazului Horia, în comparație cu atitudinea
publicului, în general, față de cei doi mari oameni de cultură, indica, la acel moment, o
serioasă asimetrie de percepție. Să fie mentalitatea noastră culturală sensibilă la
arbitrariul conjunctural, ca și cum distribuția vinovăției sau a “grațierii” (după caz) ar fi,
în inconștientul colectiv, consecințe directe, aproape mecanice, ale raportului de putere
dintre notorietatea fiecărui scriitor în parte și adevăr? Mă tem că este o întrebare retorică.
Chiar și așa, singura responsabilitate a cercetătorului rămâne stabilirea
adevărului, indiferent de circumstanțele istorice ori de așteptările proprii sau ale opiniei
publice. Deplasarea discuției despre orientarea politică a lui Vintilă Horia din sfera
academică în cea mediatică a transformat publicul neavizat într-un martor pasiv al
intensificării controversei (care ținea, în mod normal, de istoria literară) pe un teren lipsit
de garanții științifice (talk show-ul TV, în particular, și mass-media, în general). În termeni
de competențe, vorbim despre un context de comunicare cu premise inegale, în care
discuția se poartă între specialiști (cel puțin a priori), pe o temă în privința căreia, în
absența expertizei personale, telespectatorului de rând nu îi rămâne decât să îi creadă pe
cuvânt. Este o situație comunicațională care pune în evidență atât importanța cadrului și
a actanților implicați, cât și maniera în care ar trebui purtată orice dezbatere de
specialitate. Mutarea discuției despre apartenența sau neapartenența lui Vintilă Horia la
mișcarea legionară în sfera comunicării de masă a schimbat implicit și regula jocului,
făcând cel puțin câteva dintre caracteristicile indispensabile oricărui discurs științific
(rigoarea argumentației, responsabilitatea afirmațiilor și neutralitatea tonului)
impracticabile pe terenul ușor derapant al unui astfel de context. Riscul, în asemenea de
cazuri, este trimiterea în derizoriu atât a temei dezbaterii, cât și participanții la ea.

451
 ISSUE NO. 28/2022

Vorbim, cu alte cuvinte, despre un melanj contraproductiv de instanțe și registre,

la care se adaugă și cel juridic (legea 217 din 2015)3, asupra căruia nu mă voi pronunța,
fiind în afara competențelor personale. Dar poate că tocmai acesta este și subiectul
rândurilor de față: suprapunerea competențelor (academice, mediatice, juridice) în zone
care ar trebui să rămână bine delimitate sau, când acest lucru nu este posibil, să fie cel
puțin dezambiguizate. Legea 217 din 2015 privind interzicerea organizaţiilor şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii a stârnit și ea controverse,
de această dată în rândul oamenilor de cultură. Cercetătorul este nevoit să se întrebe ce
anume desparte, în general, un studiu de istorie literară avându-l ca temă pe Vintilă Horia
(sau orice alt scriitor din aceeași „categorie”) de infracțiunea de promovare a cultului
persoanelor vizate de această lege. Care sunt liniile despărțitoare? Mai exact, ce elemente
ale unei astfel de lucrări (presupunând că este neutră, realizată cu bună credință și
probitate profesională - premise obligatorii ale oricărui discurs științific, de altfel) ar
putea intra sub incidența legii 217 din 2015? Voi enumera, în continuare, pentru mai
multă claritate, câteva dintre variantele posibile, la care cercetătorul este nevoit să
mediteze înainte de a se angaja într-un astfel de demers:
1. Faptul în sine de a alege ca subiect al cercetării un astfel de scriitor?
2. Simpla recunoaștere sau afirmare a valorii sale literare (indiferent dacă,
estetic vorbind, acest lucru reprezintă o evidență)?
3. Elogierea operei sale (și, implicit, elogierea sa literară)?
Mărturisesc că sensul exact al textului de lege îmi scapă și este posibil ca și alți
cercetători să întâmpine aceleași dificultăți. Pentru a rezuma, intră cele trei variante
menționate mai sus (ori cel puțin una/unele dintre ele) sub incidența legii 217/2015 sau
aceasta face referire doar la promovarea opțiunilor politice ale scriitorului în cauză?
Fiindcă diferența dintre o situație și cealaltă este uriașă. Simpla exersare a bunului simț
ne-ar determina să înclinăm spre ultima variantă însă, în acest caz, accentul în formularea
legii ar trebui mutat de pe “cultul persoanei” pe acela al opțiunilor sale politice atunci când
operăm în câmpul literar. Desigur, eternul subiect al raportului dintre autor și operă
rămâne problematic… Unde se termină autorul și unde începe opera sa ?
De bun simț este și faptul că, dincolo de necesitatea existenței unor linii de
demarcație clare între abordarea culturală și cea politică a subiectului, victimele
Holocaustului (supraviețuitorii, familiile celor uciși și toți cei ce au avut de suferit de pe
urma acestuia) nu pot accepta cu resemnare ridicarea de statui (s.a.m.d.) în cinstea
susținătorilor ideologiei fasciste.
Dacă o astfel de lege este importantă în prevenirea proliferării ideologiilor de
extremă dreaptă, responsabile de marile orori ale nazismului, exact din aceeași
perspectivă trebuie înțeleasă și remarca - legitimă - a lui Andrei Pleșu cu privire la
asimetria dintre penalizarea juridică a susținătorilor unor astfel de regimuri și absența
unei măsuri similare, care să-i amendeze pe cei ce au contribuit la genocidul comunist4.

3
LEGE 217 23/07/2015 - Portal Legislativ (just.ro)
4
Andrei Pleșu, Adaos la « cazul » Vintilă Horia, revista 22, 0.02.2016; Adaos la „cazul“ Vintilă Horia | Revista
22, website consultat ultima oară la 03.03.2022

452
 ISSUE NO. 28/2022

După cum demonstrează istoria, calități precum inteligența, erudiția și talentul

artistic au conviețuit nu de puține ori cu opțiuni / acțiuni politice de neînțeles ori de-a
dreptul condamnabile într-una și aceeași persoană. Să ne amintim numai de Céline, La
Rochelle, Heidegger, Pound, Hamsun, pentru a enumera numai câteva dintre marile
personalități ale secolului trecut, acuzate de simpatie (sau chiar colaborare) cu regimurile
fasciste etc. Memoria universală nu le poate ignora alegerile politice pentru a reține doar
contribuția lor culturală, după cum nici nu le poate nega dreptul la existență în istoria
umanității, singura concluzie decurgînd de aici fiind aceea că suntem datori să le
recunoaștem însemnătatea culturală în aceeași măsură în care o delimitare de pozițiile lor
ideologice este necesară.
Elementul cheie, însă, în disputa legată de Vintilă Horia și legea amintită îl
reprezintă sentința pronunțată în 1946 de către un Tribunal al Poporului în absența
scriitorului (aflat pe atunci în Italia), care îl declara criminal de război pentru vina de a fi
contribuit, cu intenție criminală, prin activitatea sa gazetărească, la realizarea scopurilor
politice ale hitlerismului în România…Calitatea de criminal de război (în conformitate cu
această condamnare) face ca Vintilă Horia să fie direct vizat de legea din 2015.
S-a ridicat întrebarea dacă o sentință dată de un complet de judecată alcătuit
după tipicul comunist5 (Tribunal al Poporului), mai poate fi valabilă astăzi.6 În același
timp, o altă lege, cea din 221/2009, a admis faptul că efectele hotărârilor judecătorești de
condamnare cu caracter politic care au avut loc între martie 1945 și decembrie 1949 ar fi
înlăturate de drept, ceea ce ar însemna că și sentința pronunțată în cazul scriitorului (și
care îl condamna la muncă silnică pe viață) este, la rândul ei, anulată. O succesiune
similară de evenimente, cu dus și întors, s-a repetat și ulterior: în decembrie 2015 i-a fost
conferit post-mortem titlul de Cetățean de Onoare al orașului natal (Segarcea), doar
pentru a-i fi retras în anul următor, la cererea Instututului Național pentru Cercetarea
Holocaustului din România, Elie Wiesel. În 2018, printr-o sentință a Tribunalului din Dolj,
decizia din 2016 este anulată, dar în 2019 Institutul Elie Wiesel cere din nou retragerea
acestei distincții.
3. Sfârșit de ciclu
Trebuie să recunosc că, în urmă cu mai bine de șase ani, odată cu încheierea
« sejurului » petrecut în arhivele CNSAS, m-a încercat o umbră de bucurie la gândul că un
scriitor cu erudiția și talentul lui Vintilă Horia, în ciuda derapajului ideologic din frageda
tinerețe, nu fusese, totuși, membru al unui partid criminal. E mult, e puțin ? La vremea
când își scrisese articolele era foarte tânăr (avea în jur de douăzeci de ani), ceea ce, deși
nu schimbă trecutul, ne ajută să îl înțelegem mai bine.
În 2018 editura Vremea a publicat postum Jurnal de sfârșit de ciclu. 1987-1989.
Note despre exilul lui Dumnezeu, scris, inițial, în franceză (manuscrisul fusese predat în
1991 editurii L’Age d’homme din Lausanne, dar, în urma morții editorului nu a mai fost
tipărit, după cum aflăm din prefața scrisă de Cristian Bădiliță), și tradus ulterior în limba
română de Doina Jela. Este vorba, deci, de o premieră editorială în adevăratul sens al

6
A se vedea componența completului de judecată în Adaos la „cazul” Vintilă Horia, articol publicat de Andrei
Pleșu în arevista 22 din 08.02.2016.

453
 ISSUE NO. 28/2022

cuvântului. Citindu-l, îi dau acum dreptate prefațatorului când spune că Vintilă Horia nu
și-a ascuns niciodată convingerile anticomuniste și antidemocratice, fiind un admirator
deschis al autocrațiilor de dreapta. Însă Jurnalul de sfârșit de ciclu. 1987-1989. Note despre
exilul lui Dumnezeu nu rămîne doar în sfera argumentației teoretice privind failibilitatea
structurală a democrațiilor și în cea a admirației pentru filosofii contrarevoluționari etc.,
ci se întoarce, precum un Uroboros înspăimântător, la istoria concretă: Corneliu-Zelea
Codreanu, dictatura lui Franco ... Pentru a nu insista asupra daunelor simbolice aduse
scriitorului de acest jurnal (fără doar și poate traversat de sinceritate și de un curaj al
asumării pe care e de presupus că alți colegi de generație, împărtășind tacit aceleași
convingeri, le-au evitat cu precauție pînă la sfârșitul vieții), mă voi limita doar la câteva
exemple. Definind albul drept puritatea, reprezentarea divinității pe pământ, simbolul ei
vizibil, iar negrul ca tradiția, pământul vechi, păstrător al înțelepciunii și al vieții, culoarea
fondatorilor Principatelor Române, ca și a Egiptului fraraonilor, autorul conchide: Mă
gândesc la Codreanu, Antonescu, Radu Gyr, Ovid Caledoniu, poeții de la revista “Meșterul
Manole”, vizionari necunoscuți, visând din fundul unei pușcării la un alt univers în alb și
negru...”7
Altundeva, vorbind despre mișcările de dreapta, Vintilă Horia adaugă: n-au
existat decât două maniere de a fi cu adevărat de dreapta, cea românească și cea spaniolă.
Aceasta din urmă a avut șansa să se afle la putere vreme de patruzeci de ani și să-și arate la
lumina zilei calitățile și forța.8
Ce ar mai fi de adăugat ?
Finețea observațiilor, o anume poetică a gândirii (a gândirii, nu în mod necesar
a expresiei, care rămâne adesea arestată undeva, în trecut), subtilitatea limbajului,
sensibilitatea și rafinamentul ființei care răzbate de dincolo de cuvinte, pentru a nu mai
vorbi de vasta sa cultură (Vintilă Horia a fost și un reputat profesor al Universității Alcala
de Henares), toate aceste calități și multe altele sunt dintr-o dată (și nu de puține ori)
bruscate de revenirea la un context istoric regretabil, de care înțelegem că nu s-a eliberat
niciodată. Din păcate…
4. Disclaimer sau în loc de concluzii
Așa cum am mai amintit, Vintilă Horia nu a fost membru al Gărzii de Fier (cel
puțin nu există astfel de indicii - și cu atât mai puțin dovezi - în dosarele puse la dispoziție
de CNSAS în 2015)9, dar a scris articole pro-fasciste și pro-hitleriste în tinerețe. Deloc
confortabil, lucrul cu arhivele ne amintește lecția echilibrului: misiunea cercetătorului nu
e aceea de a-și “salva” obiectul cercetării, cum nu este nici cea de a-l condamna. Într-un
anume sens, poziționarea corectă față de el ne expune unei potențiale disonanțe cognitive.
Pe de o parte, ne aflăm - cel mai adesea - într-un raport emoțional cu opera/persoana
autorului (fie de simpatie, fie de antipatie), pe de alta, există riscul de a intra în contact cu

7
Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu. 1987 – 1989. Note despre exilul lui Dumnezeu, Editura Vremea,
București, 2018, p. 80.
8
Idem, p. 170.
9
Basarab Nicolescu și Marilena Rotar au dreptate, ideea că ar fi fost legionar are la bază o confuzie provocată de
asemănarea de nume între el și un văr de-al său, Gheorghe Caftangioglu, care fusese, într-adevăr, legionar (numele
real al scriitorului fiind Vintilă Caftangioglu).

454
 ISSUE NO. 28/2022

informații contrariante, care pot fi în total dezacord cu ipotezele de lucru, cu datele inițiale
sau cu propriile noastre principii și convingeri. Singura certitudine la care avem dreptul
este disponibilitatea de a ne rectifica din mers perspectiva atunci când intervin informații
noi.
Jurnalul de sfârșit de ciclu. 1987-1989. Note despre exilul lui Dumnezeu reprezintă
un astfel de document. El ne pune în fața unor noi evidențe (nu în sensul de probe, existent
în limba engleză) privind convingerile intime ale scriitorului, nutrite, poate, de-a lungul
întregii vieți ori în manieră recurentă, ca reacție la provocările istoriei, așa cum pare să
sugereze Cristian Bădiliță10. Oricare ar fi motivațiile sau eșafodajul filosofic pe care
acestea se grefează ori din care au izvorât, poate că un amplu studiu dedicat operei
autorului, care să plece tocmai de la acest document autobiografic ar fi revelator. Desigur
că nuanțele sunt importante în înțelegerea rațiunilor ce au contribuit la trasarea direcției
sale de gîndire și de destin: atașamentul puternic față de țară, față de tradiție, de valorile
creștine etc. Unde puteau, oare, duce toate acestea în acei ani politici fierbinți? O altă
întrebare care ar merita răspuns este: cât de mult a cântărit trauma ostracizării publice
provocate de campania de presă din Franța anului 1960 în blocarea preocupărilor sale
interioare la acest stadiu timpuriu al parcursului intelectual (momentul seducției
fascismului), unde pare “constrâns” să se întoarcă mereu? Poate că însemnările
autobiografice din perioada imediat premergătoare trecerii în neființă ar putea cuprinde
elemente edificatoare în acest sens. Nu reiese, însă, foarte clar din prefața Jurnalului de
sfârșit de ciclu (semnificativ titlu, dincolo de explicația / raționalizarea referitoare la Kali
yuga) dacă urmează să fie publicată o a doua parte a jurnalului, corespunzătoare
următorilor doi ani (1990-1991) din viața scriitorului, sau ne aflăm deja în fața ultimei
sale cărți autobiografice.
În orice caz, dacă legea 217/2015 nu a avut darul să încurajeze cercetătorii în
continuarea studiului operei lui Vintilă Horia, cel de-al treilea jurnal al său, în ciuda relativ
numeroaselor lucrări (dintre care multe teze de doctorat) care îi fuseseră dedicate până
atunci, pare să fi făcut să se așterne cu totul tăcerea peste opera sa. Și nu e de mirare că
lucrurile stau așa.
Timpul a înghețat din nou pentru scriitor.

Bibliografie:
Florescu, Nicolae, Vintilă Horia între „ieșirea din a exista și intrarea în a fi”, București, Jurnalul
literar, 2014;
Horia, Vintilă, Jurnal de sfârșit de ciclu. 1987 – 1989. Note despre exilul lui Dumnezeu, Editura
Vremea, București, 2018;
Laszlo, Alexandru, O minciună scandaloasă, Tribuna, 107, 16-28/02/ 2007 ;

10
În momentul când ideologia democratic-comunistă (cele două aspecte sunt gemelare pentru Vintilă Horia)
invadează Spania, el își reactivează “scutul anti-atomic”. La fel se întâmplase și în Franța anilor 1960, Jurnalul
unui țăran de la Dunăre nefiind altceva decât recția unui ins asupra căruia se dezlănțuiseră toți “demonii” strîngii
europene. Așadar, nu dorința de a-și exhiba “eul” sau de a se autoanaliza în public îl împinge pe autorul Scrisorii
a șaptea să revină la jurnal (un jurnal eseistic și poetic), ci asaltul resimțit din exterior. Noul regim îl scoate din
țâțâni, îl trezește, îl remobilizează. Cristian Bădiliță, în prefața la Jurnalul de sfârșit de ciclu. 1987-1989. Note
despre exilul lui Dumnezeu, editura Vremea, București, 2018, pp. 5-6.

455
 ISSUE NO. 28/2022

Laszlo, Alexandru, Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi, http://193.226.7.140/~

laszlo/eleonardo/n12/Laszlo9.htm#_ftnref19 ;
Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc (1945-1989), București, Compania, 2010;
Pelin, Mihai, Opisul emigrației politice: destine în 1222 de fișe alcătuite pe baza dosarelor din
arhivele securității, București, Compania, 2002;
Pleșu, Andrei, Adaos la « cazul » Vintilă Horia, revista 22, 0.02.2016; Adaos la „cazul“ Vintilă Horia
| Revista 22 ;
Popescu, Alice, Les archives de la répression ou la répression en utilisant les archives. Le dossier
Vintilă Horia aujourd’hui, Les Carnets du LARHRA, 1/2016, Dossier: ”Archives de la répression” ;
LEGE 217 23/07/2015 - Portal Legislativ (just.ro);
Rotaru, Marilena, Întoarcerea lui Vintilă Horia, București, Ideea, 2002; Florin Manolescu,
Enciclopedia exilului literar românesc (1945-1989), București, Compania, 2010 ;

456
 ISSUE NO. 28/2022

ROMANIAN-LANGUAGE RADIO AND TELEVISION BROADCASTS -

IMPORTANT IDENTITY LANDMARKS OF ROMANIANS IN HUNGARY

Iudit CĂLINESCU
Lecturer PhD., University of Szeged, Hungary

Abstract: The Romanian-language audiovisual media in Hungary played a very important role in the
life of the Romanian community here, being a representative agent of the community in all its power,
getting involved in its cultural and social life and being a mirror of the Romanian community life in
Hungary, in the post-war period. Romanian-language radio and television broadcasts within the
Hungarian Radio and Television have been, since its establishment during the communist era, basic
pillars in preserving the Romanian identity, the community being described and mirrored by the
events, news, cultural activities presented here, in religious manifestations or in events related to the
Romanian school, in portraits and interviews with prominent personalities of the community. The
Romanian journalists did a very important fieldwork, always in direct contact with the community,
radio and television broadcasts being, especially during the communist period, the main sources of
information for the members of the Romanian community in Hungary.

Keywords: Romanian identity, journalism, culture, radio and television broadcast.

În democrația modernă rolul presei este legat de trei principii fundamentale: de

asigurare a controlului public asupra politicului, de mobilizare și conștientizare a
cetățenilor în privința deciziilor politice și nu în ultimul rând de asigurare a liberei
concurențe a ideilor, jurnaliștii reprezentând de fapt un liant între puterea politică și
societate. Pentru ca libertatea informațională să poată exista în mod real este necesar
liberul acces la sursele de informare, concurența neîngrădită și atitudinea critică1. Pe
lângă rolul de „câine de pază” al democrației, al acțiunilor statului, presa are un foarte
important rol informațional, de promovare a culturii democratice și a gândirii libere,
urmărind de fapt interesul public și oferind o zonă neutră pentru formarea opiniei
publice, „piața liberă” informațională devenind astfel esențială în „exercitarea
suveranității populare”2. Un rol important în aplicarea tuturor acestor principii îl are
profesionalismul jurnaliștilor, asumarea responsabilității profesionale, pluralismul
opiniilor și al informațiilor, verificarea serioasă a surselor de informare, toate convergând
spre cea mai importantă îndatorire a jurnalistului: slujirea publicului. Însă nu trebuie
omis faptul că jurnaliștii nu acționează într-un vid, ei lucrează cu structuri care
influențează sau distorsionează faptele, iar pentru exercitarea unei munci jurnalistice
profesionale este nevoie de un grad destul de mare de autonomie3, fapt care este dificil de
realizat în multe cazuri, jurnaliștii depinzând financiar, profesional de diferite structuri
ale statului sau companii private, ceea ce uneori poate duce la pierderea parțială a acestei
autonomii și libertăți profesionale.

1
Doru Pop, Democrație și mass media, în Doru Pop (antologie realizată și comentată de), Mass media și
democrația, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 217.
2
James Curran, Mass media și democrația: o reevaluare, în Doru Pop, op. cit., p. 237.
3
Ibidem, p. 238.

457
 ISSUE NO. 28/2022

Un alt aspect important legat de jurnalismul contemporan este legat de faptul că

dialogul public inițiat de presă trebuie constituit dintr-o gamă variată de valori și
perspective, generând pluralități de percepții care permit indivizilor o reinterpretare a
experienței sociale, uneori punând sub semnul întrebării ideile și presupozițiile culturii
dominante, în același timp permițându-le, pe baza unor perspective și surse serioase și
diverse, să decidă pentru ei înșiși felul în care își pot apăra valorile și modul de viață. Și
nu în ultimul rând mass media trebuie să fie și un agent de reprezentare al comunității, al
opiniilor acesteia, funcționând pentru a revigora societatea civilă4. Pentru comunitatea
românească din Ungaria acest ultim aspect este deosebit de important deoarece vorbim
despre o comunitate etnică minoritară, rămasă pe teritoriul Ungariei de astăzi după
trasarea granițelor în urma Tratatului de la Trianon, din 1920, care a fost nevoită să își
refacă intelectualitatea plecată după 1920 în România și să găsească resursele pentru a-
și păstra identitatea etnică prin limbă, cultură, valori tradiționale, spiritualitate. Iar din
această perspectivă presa în limba română din Ungaria, fie că vorbim despre presa scrisă
sau despre cea audiovizuală, a avut un rol foarte important, fiind un agent de reprezentare
al comunității în toată puterea cuvântului, implicându-se în viața culturală și socială a
acesteia și fiind o oglindă a vieții comunitare din perioada postbelică.
Emisiunile de radio și de televiziune în limba română din cadrul Radioteleviziunii
Maghiare au reprezentat, încă de la înființare, în epoca comunistă, piloni de bază în
păstrarea identității românești, comunitatea regăsindu-se în evenimentele, știrile,
activitățile culturale prezentate aici, în manifestările religioase sau în evenimente legate
de școala românească, în portretele şi interivurile realizate cu personalităţile marcante
ale comunităţii, jurnaliștii români făcând o foarte importantă muncă de teren, fiind mereu
în contact direct cu comunitatea, radioul și televiziunea fiind, mai ales în perioada
comunistă, principalele surse de informare ale membrilor comunității româneşti.
Jurnalista Julia Kaupert, într-un articol publicat în revista Lumina în anul 2001, afirmă că
astăzi, în întreaga Europă, „dincolo de preocuparea îndreptățită pentru afirmarea datelor
esențiale ale identității naționale, radioul are datoria de a deschide și a consolida calea
spre edificarea unui continent liber și unit, integrat. Radioul există și trăiește prin oamenii
săi. Cu cât aceștia vor fi mai instruiți, cu atât performanțele lor vor fi mai mari. Puterea
radiofoniștilor stă în profesionalism și numai printr-un profesionalism de calitate vor fi în
măsură să definească și să orienteze un viitor pe măsură radiourilor regionale.”5. Ea se
întreabă, de asemenea, cât de mult pot fi afectați „oamenii de rând” de tendințele societății
contemporane, pe care le numește prin trei cuvinte definitorii: mondializare, globalizare
și integrare. Întrebarea firească care se poate pune în aceste condiții este care va fi soarta
culturilor naționale care, afirmă Julia Kaupert, „prin diversitate și autonomie dau
complementaritate și armonie spiritualității universale?”, pentru că, dincolo de toate, în
opinia ei „suntem și vom fi încă mult timp, poate pentru totdeauna, oamenii zonei și
orașului în care trăim.”6

4
Ibidem, p. 242.
5
Julia Kaupert, Radiofonia, mijloc de păstrare a identității românilor din Ungaria, în Lumina, Publicația
Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, Editura NOI, Giula, 2001, p. 17.
6
Ibidem.

458
 ISSUE NO. 28/2022

Emisiunea radiofonică în limba română din cadrul Studioului Teritorial din

Seghedin al Radioteleviziunii Maghiare
Radioul reprezintă una dintre cele mai importante surse de informare ale societății
contemporane, el fiind „în primul rând cea mai comodă și cea mai accesibilă sursă de
informații”, atuul radioului reprezentându-l faptul că are o importantă funcție de educare,
informare și cultivare a valorilor culturale naționale și universale, aceasta fiind de fapt și
menirea emisiunii radiofonice în limba română a Studioului Teritorial din Seghedin al
Radioteleviziunii Maghiare, care este realizată „cu și despre românii din Ungaria”7.
Această emisiune este centrată pe localitățile populate de români, încercând să răspundă
astfel unui interes puternic al acestei comunități românești pentru orice informații legate
de viața comunității sau de elemente din afara ei, care, mai mult sau mai puțin, o afectează
și pe aceasta.
Emisiunea radiofonică în limba română a apărut în Ungaria în anul 1980 8, având
în prezent, ca și colectiv redacțional, pe jurnaliştii Anca Becan şi Adam Bauer. La
începuturile emisiunii, sediul redacției române a fost la Studioul din Szolnok, acesta fiind
studioul cel mai apropiat, din punct de vedere geografic, de comunitățile românești și de
granița cu România. Primul redactor al emisiunilor în limba română a fost Ștefan Frătean9.
Redacția română este transferată la Seghedin odată cu înființarea în acest oraș a unui
studio teritorial al Radiodifuziunii Maghiare, în 1 iulie 1987. Odată cu acest transfer este
extins și spațiul emisiunii în limba română, Julia Kaupert susținând că „transferarea
redacției la Seghedin s-a dovedit a fi benefică, pentru că aici exista un centru spiritual
românesc format în jurul Catedrei de Română a Institutului Pedagogic Juhász Gyula. Tot
aici funcționa și redacția română a Televiziunii Maghiare, începând din anul 1982.”10.
Există mai multe țeluri pe care emisiunea în limba română și le-a propus de-a
lungul timpului, acestea demonstrând dorința realizatorilor de a răspunde cerințelor
ascultătorilor, în cazul acesta, întregii comunități românești din Ungaria. Unele dintre
aceste țeluri reprezintă, de fapt, cele mai importante dorințe ale comunității: respectarea
identității românești și integrarea ei într-un „spirit național” (legat de cel al întregii
națiuni române), păstrarea limbii române și promovarea valorilor autohtone. Pe lângă
acestea, realizatorii au avut mereu în vedere instrumente care să aducă programul radio
în casele și în inimile tuturor ascultătorilor, prin realizarea unor programe specializate pe
diferite categorii de vârstă, „deschiderea microfonului” pentru ascultători, fapt ce îi
transformă în „beneficiari” dar și „coproducători” ai emisiunii, implicându-i astfel direct
în actul publicistic, modernizarea continuă a programelor și, nu în ultimul rând, două
aspecte importante care țin de eficiența colaborării externe: extinderea cooperării cu
instituții similare din România, chiar elaborarea unor proiecte comune și dezvoltarea unei
rețele de corespondenți locali11.

7
Ibidem.
8
Cornel Munteanu, Românii din Ungaria, I. Presa. Studiu de sinteză în jurnalistică (1950-2005), Publicaţie a
Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, Editura Noi, Gyula, Ungaria, 2006, p. 244.
9
Julia Kaupert, op. cit., în Lumina, ed. cit. p. 18.
10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 17.

459
 ISSUE NO. 28/2022

Un an important în istoria emisiunii în limba română este anul 1989, când este
difuzat aici primul program religios. Toate programele religioase care vor urma, legate de
numele jurnalistului Tiberiu Boca, vor reflecta toate confesiunile românilor din Ungaria:
ortodoxă, greco-catolică, baptistă și penticostală. La ora actuală sunt difuzate emisiuni
religioase în care alternează programe ortodoxe și baptiste12. Începând cu 1990 spațiul
emisiunilor radiofonice în limba română se extinde, fiind difuzate zilnic, exceptând ziua
de luni, 20 de minute pe țară, acest fapt ducând și la extinderea redacției românești: un al
doilea angajat, Ștefan Crâsta. După toamna lui 1990 postul de redactor-șef este preluat de
Petru Cîmpian, care era pe atunci asisten universitar la Catedra de Română de la Institutul
Pedagogic „Juhász Gyula” din Seghedin13.
Începând cu 1 ianuarie 1991 spațiul de emisie în limba română crește la 30 de
minute, acestea fiind difuzate zilnic. Iar din iulie 1993 efectivul redacției crește la cinci, iar
timpul de emisie la 120 de minute zilnic, din care 90 de minute program regional și 30 de
minute program pe țară. Primii cinci angajați ai noii redacții sunt Petru Cîmpian, Ana
Cioca, Gyöngyi Mocan, Vasile Gurzău și Adam Bauer. Cu excepția lui Petru Cîmpian toți
erau absolvenți ai catedrelor de limba română din Seghedin sau Budapesta. Componența
redacției se modifică în timp, din 1993 plecând Ana Cioca, Vasile Gurzău și Gyöngyi Mocan,
în locul lor venind Julia Kaupert, Eva Iova și Anamaria Brad, acesta din urmă activând până
în 2001, când în locul ei vine Monica Rocsin14.
Un moment important pentru echipa emisiunii în limba română este și anul 2000
când, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la prima emisiune românească de radio, Redacția
Românească a fost recompensată cu Premiul de Excelență al Radiodifuziunii Maghiare. În
acel moment colectivul era format din Julia Kaupert, Anamaria Brad, Eva Iova, Adam
Bauer și Petru Cîmpian. Un alt element important îl constituie și faptul că redactorii au
acordat mereu o importanță deosebită păstrării și cultivării tezaurului popular românesc,
în special a cântecelor populare aparținând comunității românești din Ungaria. Din aceste
motive au editat, împreună cu Asociația Culturală a Românilor din Seghedin, și două
casete cu muzică populară: „Asară-n grădină. Din cântecele cenădene ale lui Svetozar
Unc”, în 1991, și „D-ar veni primăvara. Din cântecele lui Vasile Pap din Micherechi”, în
1994. În anul 2000 a apărut și primul CD cu cântece populare românești, „Înflorit-o
ruguțu...”, realizat cu sprijinul AȚRU15, UCRU16 și al Autoguvernării Românești din
Seghedin, redactor fiind Petru Cîmpian. Acest CD conține cântece populare în
interpretarea celor doi soliști amintiți anterior, cât și a solistei Eva Cozma din Micherechi,
în acompaniamentul formației Hora17.
În ceea ce privește structura emisiunii în limba română, aceasta păstrează în mare
structura bine definită a oricărei emisiuni radiofonice: o introducere, starea vremii, știri,
evenimente, aniversări, reportaje, interviuri, toate legate, în primul rând, de viața

12
Ibidem, p. 18.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
AȚRU – Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria.
16
UCRU – Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria.
17
Eva Șimon, „Jurnalistul Petru Cîmpian distins cu Premiul pentru Naționalități 2019”, în Foaia românească,
Săptămânal al românilor din Ungaria, anul LXX, nr. 1-2, 10 ianuarie 2020, p. 4.

460
 ISSUE NO. 28/2022

comunității românești din Ungaria, dar nu numai. Muzica reprezintă un element

important al emisiunilor românești, difuzându-se în general muzică românească populară
și ușoară, dar și alte genuri muzicale, în funcție de diverse evenimente culturale care pot
avea loc în comunitate sau în afara ei18.
Știrile sunt prezentate, în emisiunile regionale, la oră fixă, cu cinci minute după
începerea ediției, fiind reluate la ora 11:30, având un spațiu de circa cinci minute, acestea
axându-se în primul rând pe evenimente din interiorul comunității românești din Ungaria
sau care afectează viața acesteia, într-un fel sau altul. Limbajul folosit la prezentarea
știrilor este cel literar, motivul principal fiind, în opinia Juliei Kaupert, faptul că acestea au
un dublu scop: de a informa dar și de a cultiva limba română. Ea semnalează însă și faptul
că, de multe ori, textul trebuie modificat, pentru o mai bună înțelegere de către ascultători,
majoritatea acestora fiind „oameni de la sate, care vorbesc limba arhaică”, însă în același
timp trebuie să existe și o adaptare a cerințelor contemporane, prezentarea unor
evenimente cerând folosirea unor neologisme19. Însă, dincolo de cerințele oricărei
emisiuni sau a oricărui tip de ascultător, o sarcină importantă a redactorilor emisiunilor
în limba română rămâne apărarea și promovarea caracterului literar al limbii române.20
Redactorul-șef Petru Cîmpian a accentuat de multe ori necesitatea păstrării
echidistanței, din punct de vedere politic, în ceea ce privește știrile din Ungaria, astfel
buletinele de știri trebuind să relateze despre toate evenimentele politice, fie că e vorba
de AȚRU sau de întâlniri cu politicieni din România, dar și despre evenimentele culturale,
fie că e vorba de evenimente organizate de UCRU sau de alte instituții, evenimentele legate
de învățământul românesc din Ungaria, evenimente sociale sau sportive. Sunt prezentate
astfel toate evenimentele importante pentru viața cotidiană a comunității românești din
Ungaria, încercându-se mereu focusarea pe fapte, informații, obiective, moduri de
desfășurare, fie că e vorba de spectacole, simpozioane, concursuri, festivaluri sau situația
școlilor, baluri, absolvenți, concursuri sportive, etc.21.
Știrile autohtone sunt obținute prin culegerea de informații de la instituțiile
românești locale, cum ar fi primării, școli, autoguvernări de minoritate, însă de multe ori
acestea sunt încetinite de lipsa colaboratorilor în diverse localități românești de pe
teritoriul Ungariei. Julia Kaupert pune problema lipsei de interes din partea unor membri
ai comunităților românești în implicarea într-un proces de transmitere a informațiilor, ea
afirmând că singura relație mai strânsă pe care o are echipa este cu redacția
săptămânalului Foaia românească din Giula, redactorii de la cele două mijloace media
făcând aproape zilnic schimb de informații22. Relatările și corespondențele primite din
diferite colțuri ale Ungariei sau din străinătate sunt realizate printr-o rețea care
funcționează mai bine decât în cazul știrilor, emisiunile românești fiind informate
săptămânal, de exemplu, despre evenimentele din Giula, prin diverși colaboratori, dar și
prin faptul că redactorii radio sunt prezenți la aproape toate manifestările organizate de

18
Julia Kaupert, op. cit., în Lumina, ed. cit., p. 19.
19
Ibidem.
20
Ibidem, p. 23.
21
Ibidem, p. 19
22
Ibidem.

461
 ISSUE NO. 28/2022

comunitatea românească, făcând relatări radiofonice de la fața locului. De asemenea,

există legături cu alte posturi de radio, din Ungaria sau din afara acesteia, printre
corespondenți fiind Simona Pele de la Radio Timișoara, sau Cornel Mata din Vîrșeț23.
O preocupare importantă a redacției românești a fost mereu și educarea
tineretului prin transmiterea valorilor culturale, lingvistice, etnografice ale comunității.
Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă și emisiunea lansată în februarie 1999 de
Eva Iova, „De la paișpe la opșpe - Liceenii”, emisiune orientată în primul rând către tinerii
care învață la liceul româneasc din Giula, încercându-se chiar transmiterea ei în pauze, pe
coridoarele liceului, dar condițiile tehnice ale școlii nu au permis acest lucru24. Alte
emisiuni importante realizate de-a lungul anilor sunt „Magazinul vârstnicilor”, „Lumea
femeilor”, dar și emisiuni religioase, sportive, muzicale, interviuri și reportaje. Interviurile
și reportajele încearcă să reflecte situația politică contemporană, activitatea AȚRU sau a
altor instituții românești, păstrând echidistanța și încercând o abordare corectă și neutră.
Materialele realizate pe teren au fost arhivate încă de la începuturi, păstrându-se astfel pe
bandă magnetică momente importante din viața românilor din Ungaria, dar și voci ale
unor personalități românești de aici, cum ar fi povestitorul Teodor Șimonca, dansatorul
Gheorghe Nistor, scriitorul Ilie Ivănuș, etc.25.
Redactorul Julia Kaupert aduce în discuție și faptul că nu s-a realizat niciodată, în
istoria radiofoniei românești din Ungaria, un sondaj de audiență, fapt care are ca și
consecință lipsa unor date exacte despre necesitățile ascultătorilor, acestea reieșind mai
ales din discuțiile cu membrii comunității, cu intelectualii, care au oferit, de-a lungul
timpului, câteva informații despre audiența emisiunilor, cum ar fi faptul că emisiunile pe
țară sunt mai ascultate decât cele regionale, că majoritatea ascultătorilor sunt oameni în
vârstă din mediul rural sau că muzica populară românească este preferată celei ușoare.
Însă foarte rar ajung la redacție scrisori sau mailuri de la ascultători, prin care sunt
comentate emisiunile radio, jurnalista accentuând faptul că feedbackul ar trebui să fie un
element cheie în munca oricărui ziarist, pentru că, în opinia ei, „jurnalistul, în primul rând,
lucrează zilnic pentru un public imaginar. În al doilea rând imaginea jurnalistului despre
publicul său se conturează din contactul direct cu ascultătorii. În al treilea rând, jurnalistul
se legitimează în spațiul public prin faptul că vorbește în numele ascultătorilor săi.”26.
Despre emisiunea radio în limba română, numită O voce românească, aflăm
informații și în săptămânalul Foaia românească, unde este prezentat programul zilnic al
emisiunii, cât și numele prezentatorilor acesteia. De exemplu, aflăm că în săptămâna 26
martie – 1 aprilie 2018, emisiunea este prezentată în fiecare zi de alt jurnalist: Adam
Bauer, Julia Kaupert, Ștefan Crâsta, Tiberiu Boca, și din nou Adam Bauer și Julia Kaupert.
Programul zilnic este de două ore, de la 16.00 la 18.00, având relativ același format.
„Introducere, cuprins”, „Știri”, „Date meteo”, „Sport”, „File de calendar”, „Reportaje,
interviuri”, din nou „Știri. Sport”, „Încheiere”, reprezentând rubrici care apar în fiecare zi.
La acestea se adaugă rubrici săptămânale, unele în colaborare cu radiouri din România,

23
Ibidem.
24
Ibidem, p. 20.
25
Ibidem, p. 22.
26
Ibidem.

462
 ISSUE NO. 28/2022

cum ar fi „De dor și drag – emisune de muzică populară realizată de Zoe Fuicu (Radio
Timișoara)”, „Programe culturale realizate pe zona de vest a României/Agneta Nica”,
„Legende românești – serialul profesorului Szabó Zsolt”, „La ceas de taină/Radio
România”, „Clubul suporterilor”, „Nota săptămânii semnată de Edda Illyés”, „Eu aleg
România – 100 de povești de aur ale sportului românesc”, „De dor și drag – emisiune de
folclor realizată de Daniela Băcilă (Radio Timișoara)”, „Retrospectiva săptămânii –
spicuiri din interviurile și reportajele difuzate pe parcursul săptămânii”27. De pe aceeași
pagină a Foii românești aflăm informații importante legate de emisiunea în limba română:
datele de contact și faptul că ea poate fi ascultată nu doar în eter, pe lungimile de undă de
873 Khz și 1188 Khz, ci și online pe siteul www.mediaklikk.hu, atât în direct la „Élő műsor-
Nemzetiségi Rádió”, cât și din arhiva www.mediaklikk.hu/musor /roman28. Aceste
informații sunt utile nu doar pentru membrii comunității românești din Ungaria, ci și
pentru cei din România, care nu au apucat să asculte emisiunea în direct, putând să o
acceseze din arhivă, pentru a afla astfel cele mai noi informații despre viața de zi cu zi a
românilor din Ungaria.
O inițiativă pozitivă a redactorilor emisiunii O voce românească este anunțată în
numărul din 22 martie 2019 al Foii românești: programul religios ecumenic al emisiunii a
fost restructurat pe informații primite direct de la toate confesiunile religioase românești
din Ungaria, de la activități ale bisericilor sau ale credincioșilor, până la evenimente
trecute sau viitoare.29 Această inițiativă răspunde cererii ascultătorilor care fac parte din
diverse congregații religioase românești, nu doar din cea ortodoxă, arătând impactul tot
mai mare pe care celelalte religii îl au în viața cotidiană a comunității românești. Redacția
emisiunii radio cere și opinii ale ascultătorilor în ceea ce privește această inițiativă, dar și
pentru îmbunătățirea programelor de radio în general, oferind în același articol adrese de
contact unde aceștia își pot face cunoscute opiniile. Feedback-ul din partea ascultătorilor
este foarte important pentru orice emisiune de radio, mai ales pentru una care, după cum
afirmam anterior, nu a beneficiat niciodată de sondaje de audiență, pentru a ști cu
exactitate care sunt pretențiile, dorințele, nevoile sau rubricile preferate ale ascultătorilor
săi.
Emisiunea de televiziune „Ecranul nostru” din cadrul Studioului Teritorial din
Seghedin al Radioteleviziunii Maghiare
Emisiunea de televiziune Ecranul nostru a apărut în anul 1982. Ea aparține
televiziunii de stat maghiare, Studioului Teritorial Seghedin, și este difuzată de MTV1 și
MTV2. În prezent, redactorul șef este Tiberiu Boca, iar redactori sunt Ștefan Crâsta și Aurel
Becan30. În anul 1976 a fost înființat Studioul Regional de televiziune din Seghedin, al
cărui redactor șef, Regős Sándor, încearcă o primă pornire a emisiunilor românești de
televiziune în 1979, dar fără succes. Abia în 29 aprilie 1982 sunt lansate emisiunile în

27
„O voce românească – emisiune radiofonică în limba română”, în Foaia românească. Săptămânal al românilor
din Ungaria, anul LXVIII, nr. 12, 23 martie 2018, p. 11.
28
Ibidem.
29
„Redacția RadioTV în limba română, Seghedin”, în Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria,
anul LXIX, nr. 12, 22 martie 2019, p. 8.
30
Cornel Munteanu, op. cit., p. 266.

463
 ISSUE NO. 28/2022

limba română la Televiziunea Maghiară, prezentate pe postul național de televiziune, însă

pornite din inițiativa studioului din Seghedin, responsabilul acestora fiind Ștefan Frătean.
Emisiunea românească a fost intitulată Ecranul nostru și a fost prezentată la început joi,
odată pe lună, de la 19.10 la 19.25, pe Programul 2 al Televiziunii Maghiare. Însă
Programul 2 fiind abia la început, receptarea era foarte slabă sau deloc, acesta fiind și
motivul pentru care programul era reluat următoarea sâmbătă, pe Programul 1 al
Televiziunii Maghiare31.
Un aspect interesant este faptul că, la momentul lansării emisiunii, de fapt redacția
nu avea niciun angajat, sarcinile de realizator fiind îndeplinite de Ștefan Frătean, care era
doar externist la televiziune, postul permanent avându-l la radio. El este și cel care
propune, într-un document înaintat conducerii postului, ca titlul emisiunii în limba
română să rămână „A mi képernyőnk”, adică Ecranul Nostru. Tot aici schițează și motivul
genericului, folosind o idee venită de la Alexandru Hoțopan: două linii care, prin mișcarea
lor, se împletesc la mijlocul ecranului, pentru ca apoi să apară titlul emisiunii, aceasta
simbolizând dorința și necesitatea conviețuirii armonioase a etniilor în această țară. În
același document, Ștefan Frătean indică și structura celor 15 minute: prezentarea și
anunțarea programului, știri din viața comunității (în colaborare cu o crainică
permanentă), reportaj din viața politică internă, apoi din viața comunității românești
(cultură, sport, manifestări sociale, etnografie, istorice, folclor, etc.) și cuvânt de rămas
bun. O aplicare a acestei propuneri o reprezintă chiar temele propuse pentru prima
emisiune: prezentarea emisiunii, pornirea ei (prezentată de oaspetele studioului,
secretarul general UDRU32), discursul lui Petru Silaghi (ilustrat cu imagini), știrile,
reportaj despre inaugurarea noului liceu românesc la Giula, iar în final echipa folclorică a
liceului românesc prezintă un dans popular.33
Pentru că partenera principală a realizatorului programului a fost Maria Gurzău,
actuala directoare a liceului românesc din Giula, telespectatorii români din Ungaria au
identificat emisiunea mult timp cu cei doi colaboratori, ei fiind ajutați și de un alt externist,
Petru Cîmpian. În primii ani de emisie, principalele informații erau despre comunitatea
românească din Ungaria, despre formele lor de organizare și instituțiile românești de aici,
dar și despre obiceiurile și folclorul românesc, după cum reiese chiar din temele sau
titlurile emisiunilor: „Turneul cultural al Uniunii”, „Grădinița din Micherechi”, „Așa se
tipărește Foaia Noastră”, „Portrete ale folclorului: Gheorghe Nistor, Teodor Șimonca”,
„Obiceiuri de Crăciun din județul Bihor”, „Club românesc la Budapesta”, „Secerișul la
Cenadul-Unguresc”, „Sere la Micherechi”, etc.34.
Monica Rocsin Boca, într-un articol din revista Lumina, apărut în 2003, afirmă că
emisiunile românești au fost puternic influențate de conjunctura politică și socială. De
exemplu, materialele erau realizate pe peliculă, iar programarea unei filmări trebuia
făcută cu mai mult de o săptămână înainte, apoi trebuiau developate și montate, acesta

31
Monica Rocsin Boca, Emisiunea în limba română a Televiziunii Maghiare. Mai bine de 20 de ani și în limba
română, în Lumina, Publicația Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, Editura NOI, Giula, 2003, p. 49.
32
UDRU – Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria.
33
Monica Rocsin Boca, op. cit., în Lumina, ed. cit., p. 49.
34
Ibidem, p. 50.

464
 ISSUE NO. 28/2022

fiind, alături de faptul că emisiunea apărea lunar, motivul pentru care reportajele nu era
la fel de proaspete ca și cele de la radio. De asemenea, emisiunile românești de televiziune
erau realizate cu tehnica și personalul studioului maghiar din Seghedin, intervenind
astfel, de multe ori, bariera limbii în comunicarea dintre producători, operatori, regizori
sau montori, de multe ori printre aceștia nefiind nimeni care vorbea românește. De aceea
de multe ori, înaintea montării unui material, acesta trebuia tradus în maghiară, pentru a
putea fi înțeles de specialiști35.
Un aspect interesant este și faptul că Ștefan Frătean planifică, în același document
amintit anterior adresat conducerii postului, realizarea unor materiale istorice, pentru o
mai bună autocunoaștere a trecutului comunității românești, și cere ca Televiziunea
Maghiară să ajute redactorii să lege legături cu alte comunități românești din afara
României, lucru materializat în 1988, când Petru Cîmpian a filmat printre românii din
Voivodina. Tot în 1988, pe lângă programele obișnuite, pornește emisiunea „Știri”, care
este prezentată săptămânal și durează cinci minute. Printre realizatorii acesteia apar
Petru Cîmpian, Doina Selejan, Marta Botea și Eva Ruja Molnár. Tot în 1988 se lărgește la
30 de minute spațiul emisiunii magazin, aceasta fiind dată și în reluare, și se acordă în plus
trei emisiuni de 50 de minute pe parcursul acelui an, având teme diverse. Prima emisiune,
din 9 februarie 1988, a avut ca temă necrologul maeștrilor populari din Micherechi,
Teodor Kovács și Gheorghe Nistor, realizator fiind Petru Cîmpian. A doua emisiune de 50
de minute s-a difuzat în 7 iunie 1988, realizând portretul poetei Lucia Borza, originară din
Chitighaz, iar a treia a fost în octombrie 1988, realizator fiind Ștefan Frătean, acesta făcând
necrologul poetului Lucian Magdu și prezentând arta pictorului român Ștefan Oroian36.
Tot în toamna lui 1988 încep filmări importante la un documentar care va aborda
situația și trăsăturile comunității românești din Ungaria. Filmul este o coproducție a
studioului din Seghedin cu societatea MOVI. Montajul intitulat „În minoritate” a fost
difuzat în 6 decembrie 1988, realizatorul fiind Ștefan Frătean, operatorul - Kiss Róbert iar
regizorul - Tóth Szöllős András, acesta fiind atunci și regizorul emisiunilor românești. Un
alt an important este 1989, când se desființează reluarea emisiunilor, în locul ei apărând
o nouă emisiune, numită Magazin Cultural, difuzată pentru prima oară în 7 ianuarie 1989.
Aceasta a dus însă și la dublarea cheltuielilor, ceea ce nu fusese calculat în bugetul inițial,
ducând la prezentarea celor două emisiuni din două în două săptămâni, câte 30 de
minute.37 Emisiunea Ecranul Nostru a devenit, în noua structură, un magazin cu caracter
informativ, în care erau prezentate aspecte din viața socială, publică sau profesională, a
românilor din Ungaria, iar Magazinul Cultural aborda aspectele legate de viața culturală a
comunității. Tot în această perioadă, din primăvara lui 1989, începe și colaborarea lui
Tiberiu Boca la realizarea emisiunilor românești, iar Ștefan Frătean toarnă un film
documentar despre românii din Transcarpatia38.
Un eveniment important îl reprezintă căderea regimului comunist în România,
care a fost filmat de două echipe puse la dispoziția lui Ștefan Frătean și Petru Câmpian de

35
Ibidem.
36
Ibidem, p. 51.
37
Ibidem.
38
Ibidem, p. 52.

465
 ISSUE NO. 28/2022

șeful studioului din Seghedin, aceștia deplasându-se în 22 decembrie la Chișineu-Criș,

Salonta, respectiv la Timișoara. Între echipa lui Ștefan Frătean și studio a circulat în acea
noapte o mașină care aducea materialul filmat, acesta fiind apoi montat rapid de Tiberiu
Boca, pentru a intra pe post în emisiunea budapestană a Televiziunii Maghiare, care
urmărea până dimineața evenimentele din România. Au fost momente tensionate, pentru
că în acele zile studioul nu a avut nicio informație despre echipa trimisă la Timișoara cu
operatorul Ruzsa János, aceștia fiind blocați într-un hotel din oraș, reușind însă să se
întoarcă acasă cu bine prin Iugoslavia39. Trebuie amintit și faptul că, atunci când Ștefan
Frătean părăsește studioul radiodifuziunii, el susține numirea lui Tiberiu Boca, proaspăt
absolvent al Catedrei de Limba Română a Școlii Superioare Pedagogice din Seghedin,
astfel că acesta preia din septembrie 1990 emisiunile românești, având însă în continuare
statutul de colaborator extern. Abia la 1 noiembrie 1990, noul șef al studioului din
Seghedin, Bán János, îl angajează pe Tiberiu Boca pe post cu o durată de 3 luni, acesta fiind
primul post creat pentru un realizator român, din 198240.
Monica Rocsin Boca vorbește și despre problemele vieții de zi cu zi cu care se
confruntă echipa redacției, întregită mai apoi și cu externistul Aurel Becan. Aceștia
încearcă să realizeze planurile propuse la începutul existenței redacției, de multe ori
trezindu-se în mijlocul unor confruntări cu conducerea postului. În ciuda tuturor acestor
probleme, redacția românească realizează în 1991 un film artistic, cu participarea elevilor
școlii românești din Micherechi, bazat pe textul lui Michael Ende, Momo. Situația se
ameliorează când, în aprilie 1992, se înființează, în cadrul Televiziunii Maghiare,
Direcțiunea Emisiunilor Regionale și de Minoritate („Regionális és Kisebbségi Műsorok
Igazgatósága”), emisiunile de minoritate fiind scoase din competența studiourilor
teritoriale din Pécs și Seghedin, ele aparținând centrului din Budapesta, fiind creată aici o
redacție principală a emisiunilor de minoritate, condusă de dr. Ács Zoltán care, fiind
istoric, cunoaște bine trecutul și situația naționalităților din Ungaria. Este majorat și
bugetul fiecărei redacții iar la Seghedin este înființată o producție care coordonează
emisiunile slovace și românești. Tiberiu Boca este angajat definitiv iar redactorul șef,
Peták István, oferă posibilitatea întregirii fiecărei redacții cu încă trei oameni, Tiberiu
Boca propunându-i pe Aurel Becan și Ștefan Crâsta, în același timp creând condiții pentru
pornirea unui bloc informativ permanent, angajând-o la 1 septembrie 1992 pe externista
Eva Iova. Redacția română dobândește un statut autonom, iar conducător al redacției este
numit Tiberiu Boca41. Această nouă structură va funcționa bine, fiind create pentru
emisiunile de naționalitate posibilități de a colabora și la alte emisiuni maghiare din
Budapesta sau de a realiza filme documentare despre respectivele minorități. În 1994 se
desființează Direcțiunea Emisiunilor Regionale și de Minoritate, înființându-se în locul ei
Studioul Emisiunilor de Minoritate și de Peste Hotare („Kisebbségi és Határontúli
Műsorok Stúdiója”), al cărui conducător devine Heltai Péter și al cărei scop este realizarea

39
Ibidem.
40
Ibidem.
41
Ibidem, p. 54.

466
 ISSUE NO. 28/2022

unor emisiuni pentru minoritățile naționale din Ungaria, dar și pentru comunitățile
maghiare din afara Ungariei42.
Din păcate, istoria ultimilor ani ai redacțiilor de minoritate din Televiziunea
Maghiară este plină de momente dificile pentru acestea. În 1997, conform unei noi legi
mass-media, această instituție s-a transformat în societate pe acțiuni iar televiziunea nu
se mai putea baza pe bugetul primit în fiecare an de la parlament, așa că administrarea
instituției devine tot mai dificilă, trebuind să se susțină din publicitate, din o parte din
abonamentele plătite de telespectatori și din venitul de concesiune a valorificării
frecvențelor pentru televiziunile particulare. Toate acestea au influențat negativ
posibilitățile financiare ale televiziunii, fiecare departament fiind nevoit să se
gospodărească cu bani mai puțini. Din toate aceste motive, redacțiile de minoritate își
doresc o independență profesională și financiară, încercând să ceară trecerea redacțiilor
de minorități sub patronajul direct al președintelui televiziunii, sau prezidiului acestuia43.
În prezent redactorul-șef al emisiunii este Atiberiu Boca, alături de care este angajat și
jurnalistul Ștefan Crâsta. Tiberiu Boca explică, într-un interviu pe care mi l-a acordat în
cadrul cercetării mele doctorale, care este situația din prezent a emisiunii de televiziune
în limba română: „La noi există o variantă hibrid, deci noi nu suntem redacție de
televiziune - redacție de radio. În 2011 radioul, Agenția de Presă MTI și televiziunea au
fost comasate, ceea ce înseamnă că s-au șters granițele dintre radio, televiziune, agenție
de știri și așa mai departe. Și cel care lucrează la televiziune face și radio, ceea ce nu este
un lucru rău până la urmă. Problema este însă că noi, în 2011, atunci când s-a făcut această
restructurare, noi am rămas foarte, foarte puțini, încât de fapt noi facem emisiuni pe
bandă rulantă, fără a avea timp sau posibilitate să pregătești ceva. Faci, faci, fără să
pregătești, fără să gândești, ca să fie ceva. De aia facem și noi radio. Colegii de la radio fac
mai puțin televiziune, aproape deloc”44.
Programul emisiunii Ecranul nostru este prezentat în săptămânalul Foaia
românească, la fel ca și cel al emisiunii radiofonice O voce românească, oferind astfel
cititorilor acestui ziar nu doar informații despre o emisiune de televiziune ci și despre
viața cotidiană a comunității, săptămână de săptămână, prin tematica emisiunilor și a
interviurilor care apar aici. Aflăm de exemplu că miercuri, 28 martie 2018, emisiunea va
conține o relatare de la vernisajul expoziției „Portrete din Giula” a artistei plastice Adela
Kiss și una de la Concursul de Povestire „Vasile Gurzău” organizat de Școala Românească
din Micherechi, ambele realizate de Tiberiu Boca. În 11 aprilie 2018 emisiunea prezintă
telespectatorilor cea de-a patra ediție a Concursului Național de Interpretare Muzicală
„Vocea de Aur”, organizat de Școala Generală Română „Lucian Magdu” din Bătania, iar în
emisiunea din 27 iunie 2018 aflăm despre profesoara de engleză de la școala din
Chitighaz, Julia Moldovan, dar și despre apariția volumului Fotomemoria Bisericii Baptiste

42
Ibidem, p. 55.
43
Ibidem, p. 56.
44
Rusanda-Szabo, Iudit, Lucrarea de doctorat Repere identitare contemporane ale comunității românești din
Ungaria, coord. șt. prof. dr. Otilia Hedeșan, Timișoara, Școala Doctorală de Științe Umaniste, Universitatea de
Vest, 2022, p. 333.

467
 ISSUE NO. 28/2022

din Micherechi45. O altă informație importantă pe care o primim din săptămânalul Foaia
românească este că această emisiune se poate viziona săptămânal de la ora 19.20 pe
canalul Duna TV și de la ora 16.55 pe canalul Duna World, ambele posturi de televiziune
putând fi vizionate și în România, ele existând în grila de programe a furnizorilor de
televiziune prin cablu sau satelit. Aceasta oferă o deschidere a comunității românești de
aici în afara granițelor Ungariei, creând o legătură între comunități, orice român, oriunde
s-ar afla, având astfel acces la știrile și evenimentele importante din viața cotidiană a
comunității românești din Ungaria46.
În urma cercetării istoricului și realizărilor emisiunilor radiofonice și de
televiziune în limba română din Ungaria se pot trage câteva concluzii importante. În
primul rând, destinul acestor emisiuni a fost în permanență strâns legat de realitățile
socio-politice ale vremii, greutățile și problemele apărute de-a lungul anilor oglindind de
fapt greutățile prin care a trecut comunitatea în acea perioadă. Însă dincolo de acestea,
presa audiovizuală în limba română a reușit mereu să își facă datoria, fiind unul din pilonii
păstrării identității românești prin utilizarea limbii române literare, prin prezentarea și
valorificarea culturii românești și a valorilor tradiționale, devenind o oglindă a
comunității, o formă de reprezentare a acesteia și un instrument prin care aceasta a reușit
să își păstreze limba și cultura românească pentru mai multe decenii. De asemenea,
trebuie punctat faptul că, deși puțini, jurnaliștii de radio și de televiziune au fost dedicați
meseriei lor dar și scopului cel mai important al acestor emisiuni, și anume prezervarea
identității românești și a valorilor culturale.

Surse bibliografice:
Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, anul LXVIII, nr. 12, 23 martie 2018.
Foaia românească, Săptămânal al românilor din Ungaria, anul LXVIII, nr. 14, 6 aprilie 2018.
Foaia românească, Săptămânal al românilor din Ungaria, anul LXVIII, nr. 25, 15 iunie 2018.
Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, anul LXIX, nr. 12, 22 martie 2019.
Foaia românească, Săptămânal al românilor din Ungaria, anul LXX, nr. 1-2, 10 ianuarie 2020.
Lumina, Publicația Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, Giula, Editura NOI, 2001.
Lumina, Publicația Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, Giula, Editura NOI, 2003.
Munteanu, Cornel, Românii din Ungaria, I. Presa. Studiu de sinteză în jurnalistică (1950-2005),
Publicaţie a Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, Gyula, Ungaria, Editura Noi, 2006.
Pop, Doru (antologie realizată și comentată de), Mass media și democrația, Iași, Editura Polirom,
2001.
Rusanda-Szabo, Iudit, Lucrarea de doctorat Repere identitare contemporane ale comunității
românești din Ungaria, coord. șt. prof. dr. Otilia Hedeșan, Timișoara, Școala Doctorală de Științe
Umaniste, Universitatea de Vest, 2022.

45
Vezi Foaia românească, Săptămânal al românilor din Ungaria, anul LXVIII, nr. 12, 14 și 25 din 2018.
46
Ibidem.

468
 ISSUE NO. 28/2022

THERAPEUTIC MAGICAL RITUALS. THE DISENCHANTMENT

Loredana-Maria ILIN-GROZOIU
Scientific Researcher III, PhD, ICSU „C. S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova,
Romanian Academy

Abstract: For the region of Oltenia, the ethnological approaches of the medical act are rather scarce.
Oltenia has not yet been studied from the perspective of understanding and analysing the traditional
therapeutic system, starting from the efficiency of the methods and ending with the curing that
implies the healing of the soul along with the body. Despite some praiseworthy efforts, on addressing
the traditional therapeutic complex from Oltenia, it is not yet known too much about the
particularities of the traditional medicine and the cultural forms based on magic (charms, spells,
disenchantments), the symbolism and the syncretism of the traditional medicine, the importance
given to the healing of the different conditions, the mentality representations on health and disease
etc.
With the aid of the consulted bibliographic materials, along with that resulted from the field
research, it is attempted the widening of the etnoiatric knowledge area, focusing on the beliefs
related to the magical medicine, the therapeutic value of the disenchantments (their form and the
traditional modalities of manifestation) and the charming away.

Keywords: traditional medicine, magic, disenchantment, diseases, healing.

Formele culturale bazate pe magie1 reprezintă un domeniu important al medicinii

populare. Dacă avem în vedere scenariul terapeutic cu fundal ritualic, precum și
modalitatea de exprimare, vom observa că indicațiile tămăduitoare și leacurile folosite
sunt aproape întotdeauna magice, iar prin rețetele și procedeele utilizate acestea
dezvăluie un empirism de o incontestabilă vechime. Rețetele terapeutice își află
antecedentele în leacurile întrebuințate de vindecătorii străvechi.
Efectul forței magice a cuvântului este condiționat de „credinţa vrăjitorului în
eficacitatea tehnicilor sale, apoi credinţa bolnavului pe care îl îngrijeşte sau a victimei
pe care o persecută“ şi „încrederea şi exigenţele opiniei colective“2.
Vom porni analiza noastră de la afirmația: „Astăzi noi am căpătat convingerea că
multe din cele mai spectaculoase cuceriri ale științei medicale contemporane, mai ales pe
linia procedeelor terapeutice, își află antecedentele în modestele leacuri folosite de
străvechii tămăduitori empirici. Iată de ce îndatorirea noastră a tuturora este de a explora
în continuare inepuizabilul teritoriu al etnoiatriei românești și străine, pentru a căuta


Articolul face parte din proiectul de cercetare: Etnoiatria în Oltenia, inclus în programul de cercetare al
Institutului de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova: Antropologia tradițiilor în lumea
românească și balcanică.
1
Vezi Vasile Avram, Constelația magicului: o viziune românească asupra misterului existential, Sibiu, 1994; J.
Maxwell, Magia, București, Editura Univers Enciclopedic, 1995; Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a
magiei, Iași, Editura Polirom, 1996; Robert Muchenbled, Magia şi vrăjitoria în Europa, din Evul Mediu până
astăzi, Bucureşti, Editura Humanitas 1997; Valeriu Bălteanu, Terminologia magică populară românească,
București, Paideia, 2000.
2
Claude Levi-Strauss, Antropologia structurală, București, Editura Politica, 1978, p. 199.

469
 ISSUE NO. 28/2022

acolo sugestii creatoare”3. Trebuie să avem în vedere faptul că majoritatea cercetătorilor

au demonstrat, de-a lungul timpului, faptul că medicina tradițională românească
presupune o îmbinare a elementelor empirice, cu cele magico-superstițioase și religioase
și că etnofitoterapia este partea cea mai reprezentativă a medicinii populare. Prin urmare,
pentru ca actul vindecativ să producă efecte, trebuie respectate cele trei forme de
manifestare: medical empiric, religios și magic.
În literatura de specialitate există interpretări valoroase ale fenomenului
tradițional magic al descântecului văzute din mai multe unghiuri de vedere, ceea ce
permite abordarea acestuia ca un străvechi rit ce păstrează un limbaj arhaic care coexistă
cu forme ale limbii literare. Deoarece nu ne-am propus în cadrul acestui articol să
prezentăm istoricul preocupărilor legate de descântat, cu titlu exemplificativ, dintre
autorii care s-au ocupat de cercetarea fenomenelor de magie populară, amintim pe:
Dimitrie Lupaşcu4, Artur Gorovei5, Lucia Cireș și Lucia Berdan6, M. Gaster7, Antoaneta
Olteanu8, Nicoleta Coatu9, Gheorghe Pavelescu10, Ion Aurel Candrea11, Camelia Burghele12,
Sanda Golopenția13, Ioana Repciuc14 etc. Trebuie menționat că, cel dintâi preocupat de
investigarea substratului autohton și a adaosului roman, implicit și de sistemul cultural
magic al descântatului a fost Dimitrie Cantemir15.
Bazat pe terapia cuvântului16, descântecul de boală este o formă arhaică a
incantațiilor magice, cea mai frecvent utilizată a medicinii populare. Descântatul
terapeutic17 este un ritual magic, tot atât de vechi ca și omenirea, executat de către

3
Gheorghe Pavelescu, Magia la români. Studii și cercetări despre magie, descântece și mană, București, Editura
Minerva, 1998.
4
Dimitrie Lupaşcu, Medicina babelor. Adunate de descântece, rețete de doftorii şi vrăjotorii băbeşti, în „Analele
Academiei Române”, seria II, tom XII, Bucureşti, 1892.
5
Artur Gorovei, Descântecele românilor, București, 1931. ,
6
Lucia Cireș, Lucia Berdan, Descântece din Moldova. Texte inedite, Iași, Caietele Arhivei de Folclor, II, 1982. .
7
M. Gaster, Literatura populară română, București, Editura Minerva, 1983.
8
Antoaneta Olteanu, Ipostaze ale maleficului în medicina magică, București, Editura Paideia, 1997.
9
Nicoleta Coatu, Structuri magice tradiționale, București, Editura All, 1998.
10
Gheorghe Pavelescu, Magia la români: studii şi cercetări despre magie, descântece şi mană, Bucureşti, Editura
Minerva, 1998.
11
Ion Aurel Candrea, Folclor românesc medical comparat: privire generală. Medicina magică, Iaşi, Editura
Polirom, 1999.
12
Camelia Burghele, În numele magiei terapeutice, Zalău, Editura Limes, 2000.
13
Sanda Golopenția, Limba descântecelor românești, București, Editura Academiei Române, 2007.
14
Ioana Repciuc, Poetica descântecului românesc, Craiova, Editura Aius, 2014.
15
Dimitrie Cantemir, Descrirea Moldovei, București, Editura Academiei, 1973.
16
Referitor la originea termenului descântec, Victor Kernbach arată că este vorba, de o extrapolare semantică, „a
descânta“ însemnă a reprima acţiunea făcută prin „încântec“, adică prin fermecare (Victor Kernbach, Universul
mitic al românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1994, p. 78 ).
17
At. M. Marienescu arată care este deosebirea dintre termenii: vrajă, farmec și descântec. Potrivit autorului a
descânta înseamnă „a face ceva cu influență asupra altuia, a-l încânta“ (Vezi At. M. Marienescu, Vrăji, farmece,
descântece, în „Familia“, 1870, pp. 734-736).
Unul dintre autorii care a abordat problema magiei medicale și a acordat o atenție deosebită fenomenului tradițional
magic al descântecului este Simion Florea Marian. Cercetătorul a sesizat deosebirea dintre vrăji, farmece și
desfaceri, pe de o parte și descântece, pe de altă parte: „Descântecele sunt benefice pentru că urmăresc alinarea
diferitelor boli ale omului sau ale vitelor, dar celelalte urmăresc să facă celor din jur mai mult sau mai puțin rău.
Vrăjile, creații ale oamenilor răi la suflet, lepădați de Dumnezeu, se fac noaptea și urmăresc să îî determine pe
oameni să efectueze diferite acțiuni împotriva voinței lor”. (Simiomn Florea Marian, Vrăji, farmece, desfaceri, în
„Analele Academiei Române“, seria II, tom. XV, 1924, p. 47).

470
 ISSUE NO. 28/2022

performer (transmițătorul) în scopul ameliorării suferințelor sau a vindecării unor boli și

este adresat forței malefice. Acest rit presupune formule orale, structuri bazate pe
credința în forța magică a cuvântului, alcătuite dintr-un anumit număr de versuri, gesturi,
mimică și, nu în ultimul rând, o recuzită corespunzătoare.
În Comuna primitivă, vraciul stabilea diagnosticul și etiologia bolii. Acesta se
străduia să afle dacă bolnavul a încălcat una din interdicțiile cu caracter sacru sau nu a
îndeplinit un ritual prin care se urmărea menținerea sănătății. Urma prescrierea
tratamentului care cuprindea mai multe variante ce constau în ritualuri de purificare și
ispășire. În unele cazuri, forța malefică era alungată sau îmbunată de către vindecătorul
primitiv prin descântece sau fumigații. Se credea că psihoterapia, de cele mai multe ori
împreună cu factorul empiric, asigura vindecarea bolnavului18.
Pe tăblițele vechilor egipteni și pe papirusuri au fost descoperite texte ale
descântecelor menite să îmblânzească sau să alunge demonii aducători de boli. Formulele
bazate pe forța magică a cuvântului au pătruns în iudaism din Haldeea și din iudaism au
intrat în creștinism19. Sunt binecunoscute similitudinile de formă și expresivitate a
formulelor magice ale caldeenilor, egiptenilor, babilonienilor, fenicienilor cu descântecele
din spațiul cultural românesc. De altfel, grecii și romanii considerau că popoarele vechi
sunt pricepute în practicile divinatorii.
În Dacia exista o medicină sacerdotală, practicată de preoți-medici și o medicină
populară cu un accentuat caracter empiric. Binecunoscute civlizației geto-dacice erau:
ierburile de leac, apele minerale, nămolurile terapeutice, produsele apicole, pietrele
vulcanice, sistemele de canalizare din Munții Orăștiei, etc20.
Potrivit scrierilor autorilor antici, geto-dacii practicau tămăduirea prin magie.
Într-un dialog al lui Platon, Socrate încerca să vindece durerea de cap cu o plantă
medicinală pe care i-a indicat-o „un medic” trac adept al lui Zamolxis. Dar, împreună cu
leacul era recomandat un descântec care era destinat să vindece sufletul: „Tot așa și cu
descântecul ăsta, Harmide: l-am învățat în oaste de la un doctor thrac, unul din
ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. (...).
Zalmoxis, regele nostru care este zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a
vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să
încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, și că tocmai din pricina asta sunt
multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar
trebui să se îngrijească. Căci dacă aceasta ar merge rău, este peste putință ca partea
să meargă bine.

Pe de ală parte, Ovidiu Bârlea consideră că descântecul denumește doar textul literar, iar practicile care îl însoțesc
se numesc vrajă, farmec, facere sau desfacere, după orientarea lor ofensivă sau defensivă, nocivă sau favorabilă“(
Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1974, p. 236).
18
Referitor la orientarea magică a medicinei în Comuna primitivă, vezi: Nicolae Vătămanu, Gheorghe, Brătescu,
O istorie a medicinii, București, Editura Albatros, 1975; Nicolae Vătămanu, Originile medicinii românești,
București, Editura Medicală, 1979; Tratat de antropologie medicală, morfo-funcțională, motrică, culturală și
metapsihologică, (sub redacția: Mircea Ifrim), București, Editura ASM, Editura Vremea, 2015.
19
N. Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, vol. II, București, 1938.
20
Vezi I. H. Crișan, Medicina în Dacia, București: Editura Dacica, 2007.

471
 ISSUE NO. 28/2022

Toate relele și bunurile trupului și omului îndeobște pornesc de la suflet, care înrăurește
asupra trupului, precum capul înrăurește asupra ochilor. Prin urmare, întâi de toate și mai
presus de orice trebue să ne îngrijim de suflet, dacă vrem să fie în bună stare capul și
trupul întreg. Iar sufletul dragul meu, se caută prin anumite descântece și aceste
descântece sunt cuvântările frumoase. Mulțumită lor, înțelepciunea prinde rădăcini în
suflete și odată ce a prins rădăcină și trăește, e ușor să dăm sănătate corpului și întregului
trup”21. „Ucenicul lui Zamolxis” considera că boala trupească are drept cauză suferința
sufletească. Dizarmonia dintre trup și suflet, suferința și durerea pricinuite de boală aveau
ca remediu descântecele care se cântau atunci când erau preparate leacurile. Se credea că,
descântatul terapeutic accelerează forța vindecătoare a remediilor de origine vegetală,
animală sau minerală.
Strămoșii noștri, geto-dacii, cunoșteau caracteristicile tămăduitoare ale
numeroaselor specii de plante, ce făceau parte din flora locală, pe care le întrebuințau mai
ales în fazele incipiente ale bolii. Deși omul arhaic era convins că, pentru a-și face efectul,
ierburile și buruienile trebuiau însoțite de anumite ritualuri și formule magice, de-a lungul
vremii, și-a dat seama că virtuțile terapeutice ale plantelor, eficacitatea acestora, se
bazează pe relația care există între structura chimică a principiilor active din plante și
acțiunea farmacodinamică exercitată asupra organismului22
Textele descântecelor au fost identificate pe tăblițe tracice păstrate în sanctuarele
din munții Rodope și Haemus. Aceste descântece erau numite de către geți boscoana și de
greci epodai23. Împotriva deochiului dacii foloseau amuletele în formă de animale sau
cereau ajutor șarpelui. În Dobrogea au fost descoperite inele-amulte de argint pe care era
inscripționat numele zeului tămăduitor Darzos24.
Descântecele românești se încadrează într-un fond comun balcanic. La nivelul
mentalului popular, apariția descântecului de boală a fost determinată de existența „unui
geniu al răului, pe care îl numim Diavolul, în veșnică luptă cu geniul binelui, pe care noi îl
numim Dumnezeu”25. Aceste „mesaje codificate”26 au un rost bine precizat, dublează
practicile medicale empirice necesare actului vindecativ și implică coexistența a trei
componente: descântătorul (transmițătorul), descântatul (destinatarul) și descântecul. În
cultura populară românească, descântecele, alături de rețete terapeutice și tot felul de
leacuri, sunt moșteniri străvechi, transmise din generație în generație, indispensabile
pentru ameliorarea suferințelor sau obținerea vindecării bolilor. Aceste texte împotriva

21
Platon, Dialoguri, Harmide sau despre înțelepciune, V, traducere St. Bezdechi, 1922, pp. 176-177.
22
Dacă până spre sfârșitul secolului al XVII-lea produsele naturale se administrau ca atare, ulterior omul și-a dat
seama că prelucrarea acestora produce efecte superioare. Progresele empirice desi destul de încete, au fost
evidente, noile forme de preparare a remediilor erau: unguentele, plămădelile, fierturile, pulberi, oțeturi, vinuri,
infuzii, decocturi, macerate, băi, etc.
23
Medicina românească în evoluție. Viziune enciclopedică, vol. I, ediția a III-a, editor: Mircea Ifrim, Bucureşti,
Editura “Vasile Goldiș” University Press, 2018, p. 54.
24
Medicina românească în evoluție. Viziune enciclopedică, vol. I, ediția a III, editor: Mircea Ifrim, Editura “Vasile
Goldiș” University Press Bucureşti 2018, p. 54.
25
Artur Gorovei, op. cit., p. 219.
26
Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București. Editura Didactică și Pedagogică, 1976, p.
218.

472
 ISSUE NO. 28/2022

diverselor boli și suferințe ale omului „constituie una dintre cele mai unitare și mai
uniform răspândite specii folclorice în patria noastră”27.
Pentru zona Olteniei abordările etnologice privind fenomenul medical sunt destul
de sumare. Oltenia nu este încă studiată din perspectiva înțelegerii şi analizei sistemului
terapeutic tradițional, pornind de la eficiența metodelor şi terminând cu vindecarea care
presupune lecuirea sufletului împreună cu trupul. În pofida unor eforturi meritorii,
referitor la complexul terapeutic popular din Oltenia nu ştim încă prea multe despre
particularitățile medicinii tradiționale şi a formelor culturale bazate pe magie (farmece,
vrăji, descântece), simbolismul şi sincretismul medicinii tradiționale, importanța
acordată artei tămăduirii stărilor de boală, reprezentările mentalitare despre sănătate şi
boală etc.
Trebuie specificat faptul că, cele mai numeroase informații din aria oltenească
privind practicile medicale tradiționale provin din răspunsurile la chestionarele lansate
la începutul secolului al XX-lea și din lucrarea lui Ch. Laugier28, bun cunoscător al
fenomenelor de cultură orală.
Cu ajutorul materialului bibliografic consultat și a celui provenit din cercetările
noastre de teren încercăm să lărgim sfera cunoștințelor etnoiatrice, cu accent pe
credințele legate de medicina magică, pe valoarea terapeutică a descântecelor (forma
acestora și modalitățile tradiționale de manifestare) și a descântatului.
Descântatul este un rit magic verbal, de cele mai multe ori, însoțit de practicile
aferente, prin care se urmărește vindecarea și este interpretat în anumite condiții și cu
respectarea unor reguli. În spațiul investigat, actantul magic este numit în limbajul
popular descântătoare, babă meșteră sau babă descântătoare. Norma folclorică
acționează pe parcursul desfășurării ritualului: persoana care descântă este o femeie
vârstnică, considerată „purtătoare de tradiție, cu puteri depline asupra răului”;
descântătoarea cunoaște cauza bolii și finalitatea ei; descântecul are leac dacă e furat;
harul de a descânta se transmite din generație în generație; în vederea protejării de boală,
„și ele se pot îmbolnăvi, boala se transmite în corpul lor dacă nu se apără” descântătoarele
iau anumite măsuri de protecție; momentul propice descântatului este determinat de
credința în ceasuri bune sau ceasuri rele; spațiul ales pentru desfășurarea descântecului
este diferit în funcție de tipul de boală; atribuirea de valențe simbolice obiectelor și
ustensilelor folosite.
Într-un text de descântec, provenit din zona Vâlcii, se relatează cum
descântătoarea caută pe cei care au provocat suferința bolnavului: „De o fi de boală de la
Dumnezeu,/ Să își aducă aminte de (cutare):/ Boala să i-o ia,/ Leacu să i-l dea./ De o fi de
la Maica Precesta,/ Să își aducă aminte de (cutare):/ Boala să i-o ia,/ Leacu să i-l dea,/ De-
o fi boală de la sfintele zile greșite,/ Să își aducă milostivele aminte:/ Boala să i-o ia,/ Leacu
să i-l dea./ De-o fi de la ele sfinte,/ Să-și aducă aminte:/ Să treacă blânde ca oile/ Și dulci
ca albinele;/ De o fi de la surată,/ De o fi de la cumnată,/ De o fi de la străină,/ De o fi de la
vecină,/ Ea a dat cu cinci degete,/ Eu o întorc pe capu-i cu zece”29.

27
O. Papadima, Literatura populară română, București, 1968, p. 360.
28
Ch. Laugier, Contribuțiuni la etnografia medicală a Olteniei, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1925.
29
Inf. Elena Vintilă, 80 de ani, localitatea Bocșa, jud. Vâlcea, 2020.

473
 ISSUE NO. 28/2022

De deochi se descântă bolnavul care acuză dureri de cap, amețeli, senzație de

slăbiciune. Unui copil deochiat i se descântă în apă cu salcie verde. Se stropește cu apa
descântată, în care se sting trei cărbuni, pe obraz și se dă bolnavului să o bea.
Descântătoarea spune: „Apucă cutare,/ Pe cale, pe cărare/; Se întâlni cu Maica Precista în
cale (cutare)./ Se văieta și plângea/ Maica Precista îl auzi,/ Pe scară de aur coborî,/ La
cutare că veni,/ De mâna dreaptă îl luă,/ În apă mare îl aruncă./ Și îl scutură de toate
boalele lui/ De nouăzeci și nouă de neamuri de deochi,/ De nouăzeci și nouă de moroaice,/
De nouăzeci și nouă de strigoaice,/ De nouăzeci și nouă de oameni cu patru ochi./ Cum
piere spuma de mare/ Și roua de soare,/ Așa să pieriți voi deochetorilor după cutare/ Și
să vă duceți în lunci lungi/ Și în văi adânci,/ De lume necălcate,/ De rouă nescuturate,/
Ăiei, deochi, mai tare,/ Ca spuma de mare,/ După trupu lu cutare/; Iar pe cutare să îl lăsați
Curat, luminat/, Ca Maica Sfântă Maria din cer /Ce l-a dat./ Curat / Mai curat/ Și luminat,/
Ca argintul stricurat/ Leac să aibă și de ziua de azi”30.
Din categora plantelor apărătoare de duhuri necurate face parte și salcia, element
ritual caracterizat printr-o anumită însemnătate. Vegetalul, cu multiple disponibilități,
este de nelipsit din recuzita complexului cultural al descântecului. Într-un text de
descântec de deochi din Olt se apelează la salcie pentru a găsi deochetorii: „Salcie,
sălcioară,/ Nu văzuși/ Moroiu cu moroaica,/ Dracul cu drăcoaica,/ Smeu cu
smeoaica,/ Deochetorul cu deochetoarea…”31.
La nivelul mentalului popular se crede că oamenii cu ochii verzi deoache mai ales
copiii. Reproducem un text mai amplu de descântec de deochi cules tot din zona cercetată
de noi. Baba descântătoare i-a copilul în brațe, pune degetele pe tâmplele acestuia,
face trei cruci și spune: „Doamne ajută-mi să dai leacul cutăruia începe să descânte.
Urmeză descântecul: „Amin, Amin!/ Descântecul meu/ Și al lui Dumnezeu/ Și al Sfintei
Marii/ Leac să îî fie./ Plecă cutare/ Pe cale, pe cărare,/ Se întâlni cu un moroi în cale/ Și îl
luă, și îl săltă,/ Și inima ii mâncă./ Și începui a-l țipa/ Și a-l văicărea,/ Cu un glas mare până
în cer,/ Cu lacrimile până în pământ/ Maica Precista îl auzi/ Și pe scară de argint se
coborî/ Ce ți-e de țipi și te văicărești cutare/ -Cum să nu țimp Maica Precista?/ Că plecai
pe cale,/ Plecai pe cărare,/ Pe ăl drum mare,/ Mă întâlni cu deochiu și moroiu în cale./ Și
mă luară,/ Mă săltară,/ Inima mi-o mâncară./ -Unde sunt ei?/ Ei sunt într-un ostrov
mare,/ Acolo beau și mănâncă,/ Maica Precista după ei tare se lua/ Și cu mătura îl
mătura./ Cu sabia îl tăia/ În Marea Neagră îl băga/ Și-aducea cutăruia/ Putere la putere,/
Sânge la sânge,/ Și pe deochiu cu moroiu și cu strigoiu/ Și cu râmnitorul/ Și cu
deochetorul/ Îl ducea în copitele cerbilor,/ În codele mărilor,/ În pădurea neagră,/ Acolo
să șeadă,/ Unde cocoș nu cântă/, Unde voinic cu securea nu cioplește/ Nici fată mare
cosița nu împletește./ Leac din descântecul meu,/ Și din Maica Precista/ Și din Dumnezeu/
Și din Sfântul Hristos./ Leacul să îî fie de folos/ Și boala să i-o ia/ Și sănătatea să i-o dea/
Și să îl lase/Curat, Luminat,/Ca argintul strecurat,/ Ca aurul suflat/ Ca de Maica Precista
dat”32. Acest text al descântecului se repetă în trei zile ale săptămânii. Se descântă într-
un ou de găină neagră ouat sâmbăta și se spune: Cum se plămădește oul în găină/ Varza

30
Inf. Marina Ilina, 83 de ani, localitatea Bulzești, jud. Dolj, 2020
31
Inf. Teodora Pescaru, 56 de ani, localitatea Cioroiu, jud. Olt, 2020
32
Inf. Gabriela Florescu, 72 de ani, localitatea Crasna, jud. Gorj, 2021

474
 ISSUE NO. 28/2022

în grădină/ Mierea în stupină/ Așa să se plămădească inima cutăruia. Se crede că, dacă
descântătoarei îî curg lacrimile sau îî e somn, descântecul a trecut și aspura ei.
Descântătoarea stabilește tratamentul ajutând pacientul să își amintească momentul
îmbolnăvirii, acesta plecând de acasă sănătos și pe drum s-a întâlnit cu boala.
Un simbol, deosebit de interesant, care ne-a reţinut atenţia este cocoşul. Acesta
apare și în cântecele ritual-ceremoniale funebre. În simbolistica creştină, „cocoşul
semnifică lumina şi inteligenţa supremă ce vin de la Dumnezeu; el apare, totodată, ca o
emblemă a lui Iisus Hristos”33. În viziune folclorică, cântatul cocoşului alungă duhurile
rele, vesteşte ivirea zorilor, anunţă moartea cuiva, veghează calea spre tărâmul de
Dincolo. În descântece, Maica Precista îl ducea pe moroi unde „cocoşul nu cântă”.
Textul unui descântec de apucate (durere de piept și de spate) face referință la
valențele tămăduitoare ale usturoiului și ale tămâiei: „A plecat (cutare)/ Pe cale, pe
cărare/ Într-o pădure mare./ Multe lemne a luat,/ Rău a ostenit,/ La o fântână a venit/ Și
a hodinit;/ Multă apă a băut,/ S-a uitat pe drum la vale/ Și a văzut pe Șoitan vind/ În fuga
mare,/ Din copite scântei dând,/ Din gură/ Hopaie lăsând,/ Din urechi/ Sânge curând/. -
Ce-ai cătat, (cutare),/ De mi-ai luat lemnele,/ Mi-ai tăvălit iarba / Și mi-ai băut apa?/ Nu
ți-e fnrică/ Că oi lua trei peri/ După pântecede la mine/ Și i-io arunca/ Între spete la tine,/
Și-ei tot umbla/ Leac n-ai avea?/ Nu mi-e frică,/ Ucigă-te crucea/ Și cu Maica Precesta!/
Că cu usturoiu/ Te-oi usturoia,/ Cu pieptenu/ Te-oi descleșta,/ Cu tămâie/ Te-oi tămâia/
Și pă foc te-oi arunca,/ Leacu să-ți fie/ De la mine (cutare)”34. Se descântă lângă sobă, cu
un piepten în usturoi pisat, cu tămâie și apă. Bolnavul trebuie să se miște din locul pe care
a stat în timpul descântecului.
Tămâia este prezentă într-o serie de practici rituale și ceremoniale, care îî
descoperă valențele separatoare, integratoare, mitice și funerare.
Apa, substanță primordială, care presupune întotdeauna regenerarea35,
dobândește virtuți tămăduitoare și purificatoare. În imaginarul țărănesc, acest element
ritual se poate transforma în apă vie, dacă cel bolnav se însănătoșește sau în apă moartă,
dacă bolnavul trece în lumea celor Drepți.
Într-o altă variantă a descântecului de apucate: „Ucigă-te crucea, vrăjmașe,/ Pe
urechi de ferestre intrași/ În gura cutăruia te înfundași,/ În limba cutăruia suflași,/
Pipetul cu spatele îl încleștași./ Cutare glăsuia/ Și plângea. Maica Precista îl auzea/ Și la el
că venea./ De mâna dreaptă îl lua/ Și îl hâțâna./ Pieptul cu spatele i-l descleșta,/ Capul i-l
desturbura,/ Trupul îl ușura / De apucături,/ De încleștături,/ Și cutare rămase/ Curat,
Luminat,/ Ca Maica Precista din cer ce l-a dat”36. Se descântă în orice zi, când apar durerile,
lângă o cruce. În timp ce se rostește descântecul, copilul se trage cu ulei pe corp.
De albeață, în Vâlcea, se descântă astfel: „Fugi, albeață,/ Din negreață!/ Cu mătura
te măturai,/ Cu fulgu te-oi fulgui;/ Peste mare te-oi arunca/ Și n-îi rămânea de leac,/ Nici
ca un grăunte de mac./ Și o rămânea (cutare)/ Curat, luminat,/ Cum Maica Precista l-a

33
Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Timişoara, Editura Învierea, 2007,
p. 133.
34
Inf. Eugenia Ban, 74 de ani, localitatea Ruda, jud. Vâlcea, 2021.
35
Mircea Eliade, Morfologia religiilor. Prolegomene, București, Editura „Jurnalul Literar”, 1993, p. 124.
36
Inf. Maricica Chiriță, 84 de ani, localitatea Bascov, jud. Dolj, 2020.

475
 ISSUE NO. 28/2022

lăsat./ De tiară, de iară,/ De fire mohorâte,/ Adusei trei fete mari/ Cu iile râurate/ Cu
rochiile cărărate,/ Pe cai încălecară,/ La râul lui Iordan plecară./ Caii în râu intrară,/ Din
coade zbiciulară,/ Peste ochii (cutăruia) azvârliră,/ Junghiurile le potoliră,/ Albeața o
răspândiră,/ Și nu rămase de leac,/ Nici ca un grăunte de mac./ Și rămase (cutare)/ Curat,
luminat,/ Cum Maica Domnului l-a lăsat37. Pentru a fi eficient, descântecul se repetă de
trei ori, în trei zile consecutive.
Complexul cultural al descântatului beneficiază de semantica cifrei 3, invocată în
formule verbale și actanțiale. Acest număr este progresia, generarea.
În Dolj, în descântecul de luat cuțitul femeile descântătoare folosesc o frigăruie
care se pune după ușă. Potrivit credințelor populare, boala apare ca urmare a punerii
cuțitelor de către o persoană care vrea să îmbolnăvească o altă persoană. La sfârșitul
descântecului frigăruia se scoate de după ușă și dacă e ruginită se crede că a avut cuțit. Se
descântă când apare boala: „Cuțit cununat,/ În nicio slujbă nu te-am băgat;/ Dar acum te-
am mânat/ Să iei toate durerile,/ Junghiurile și cuțitele de la cutare./ Din inimă, din ficați,/
Din oscioare,/ Și mai rău de unde îl doare.// Ieși cuțit și să te duci,/ Unde popa nu toacă/
Unde toporul nu taie,/ Unde fete mari coada nu împletesc/ Unde casa nu se spoiește/
Acolo sunt întinse/ Mese cu făclii aprinse,/ Cu pahare pline,/ Să-mi mâncați,/ Să ospătați/
Pe cutare să îl părăsiți./ Să îl lăsați/ Să îl oropsiți./ Cu mâna dreaptă vă luai,/ Cu crucea vă
închinai,/ Cu cuțitu vă tăiai/ Și v-am trimes de la cutare/ În codele mărilor/ În coarnele
cerbilor./Cu frigare îl înțepai,/ Cu tămâia îl tămâiai,/ Cu focul îl aprinsei/ Și îl depărtai în
coarnele mărilor”38.
Instrumentele mgice folosite sunt enumerate în textele de descântec. Bunăoară, de
mușcătură de șarpe se descântă cu trei bețe, de alun, boz și viță de viecărora li se atribuie
valențe magice: „Viță de vie tăiată./ Peste gard aruncată,/ Mușcătură de șarpe, de
șerpoaică vindecată,/ Tu, alunule,/ Nașul șarpelui/ Vindecătura mușcăturilor/
Veninătatea șarpelui”39.
Într-un text de descântec provenit din zona Oltului, sunt înfățișate trăsăturile celui
care provoacă durerile de burtă și se prezintă simptomele și semnele bolii: „Fugi,
Tărtăcot/ Cu barba de un cot,/ Cu mâinile/ Cât prăjinile,/ Cu picioarele/ Cât
rășchitoarele,/Cu ochii cât tairele/ M-au găsit/ Cu ușa descuiată, /Cu fereastra
destupată,/Cu mătura deslegată./Ușa mi-ai descuiat,/ Ochii ți i-ai aruncat, /Pieptul cu
spatele mi l-ai încleștat/Rânza mi-ai răsturnat/Sângele mi l-ai turbat/De picioare/Pietre
de moară/ Mi-ai atârnat; /De coaste/Plumburi atârnate,/Eu mi-am descântat,/ Rânza mi-
am desrăsturnat,/ Pieptu mi l-am descleștat/Sângele mi l-am îndreptat/Trupul mi l-am
luminat”40.
La nivelul mentalului popular, în obiceiurile medicale populare, cuvâtul, exprimat
în incantanții magice, are un rol deosebit de important, fiindu-i atribuite valențe
terapeutice din cele mai vechi timpuri. Omul tuturor timpurilor, în vederea vindecării, a
crezut în valoarea terapeutică a descântecelor asociate unor remedii empirice.

37
Inf. Elena Toma, 87 de ani, localitatea Silea, jud. Vâlcea, 2020.
38
Inf. Alexandra Matei, 88 de ani, localitatea Cârna, jud. Dolj, 2020.
39
Inf. Doina Marsanu, 70 de ani, localitatea Dragotești, jud. Dolj, 2021.
40
Inf. Elena Gusatu, 74 de ani, localitatea Cezieni, jud. Olt, 2021.

476
 ISSUE NO. 28/2022

Descântecele sunt supraviețuiri din vechile formule și ritualuri ale magiei popoarelor
vechi și, potrivit, imaginarului popular, contribuie la eficientizarea actului terapeutic.
Eficacitatea actului magic presupune credința în magie. În ritul descântatului popular
terapeutic, sinteza cuvântului, gestului și instrumentelor formează contextul desfășurării
acestuia. Cunoștințele empirice și psihoterapeutice puse în practică asigură eficiența
riturilor de însănătoțire.

BIBLIOGRAFIE
AVRAM, Vasile, Constelația magicului: o viziune românească asupra misterului existential, Sibiu,
1994.
BĂLTEANU Valeriu, Terminologia magică populară românească, București, Paideia, 2000. BÂRLEA
Ovidiu, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1974.
BURGHELE Camelia, În numele magiei terapeutice, Zalău, Editura Limes, 2000.
CANDREA Ion Aurel, Folclor românesc medical comparat: privire generală. Medicina magică, Iaşi,
Editura Polirom, 1999.
CANTEMIR Dimitrie, Descrirea Moldovei, București, Editura Academiei, 1973.
CARTOJAN N., Cărțile populare în literatura românească, vol. II, București, 1938.
CIREȘ Lucia, BERDAN Lucia, Descântece din Moldova. Texte inedite, Iași, Caietele Arhivei de Folclor,
II, 1982.
COATU Nicoleta, Structuri magice tradiționale, București, Editura All, 1998.
CRIȘAN I. H., Medicina în Dacia, București: Editura Dacica, 2007.
ELIADE Mircea, Morfologia religiilor. Prolegomene, București, Editura „Jurnalul Literar”, 1993.
EVSEEV Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Timişoara, Editura
Învierea, 2007.
GASTER M., Literatura populară română, București, Editura Minerva, 1983.
GOROVEI Artur, Descântecele românilor, București, 1931.
GOLOPENȚIA Sanda, Limba descântecelor românești, București, Editura Academiei Române,
KERNBACH Victor, Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1994.
LAUGIER Ch., Contribuțiuni la etnografia medicală a Olteniei, Craiova, Scrisul Românesc, 1925.
LEVI-STRAUSS Claude, Antropologia structurală, București, Editura Politica, 1978. LUPAȘCU
Dimitrie, Medicina babelor. Adunate de descântece, rețete de doftorii şi vrăjotorii băbeşti, în „Analele
Academiei Române”, seria II, tom XII, Bucureşti, 1892.
MARIAN Simion Florea, Vrăji, farmece, desfaceri, în „Analele Academiei Române“, seria II, tom. XV,
1924.
MARIENESCU At. M., Vrăji, farmece, descântece, în „Familia“, 1870, pp. 734-736.
MAUSS Marcel, HUBERT Hubert, Teoria generală a magiei, Iași, Editura Polirom, 1996.
MAXWELL J., Magia, București, Editura Univers Enciclopedic, 1995.
Medicina românească în evoluție. Viziune enciclopedică, vol. I, ediția a III-a, editor: Mircea Ifrim,
Bucureşti, Editura “Vasile Goldiș” University Press, 2018.
MUCHENBLED Robert, Magia şi vrăjitoria în Europa, din Evul Mediu până astăzi, Bucureşti, Editura
Humanitas 1997.
OLTEANU Antoaneta, Ipostaze ale maleficului în medicina magică, București, Editura Paideia,
1997.
PAPADIMA O., Literatura populară română, București, 1968.
PAVELESCU Gheorghe, Magia la români. Studii și cercetări despre magie, descântece și mană,
București, Editura Minerva, 1998.
PLATON, Dialoguri, Harmide sau despre înțelepciune, V, traducere St. Bezdechi, 1922.
POP Mihai, RUXĂNDROIU Pavel, Folclor literar românesc, București. Editura Didactică și
Pedagogică, 1976.
REPCIUC Ioana, Poetica descântecului românesc, Craiova, Editura Aius, 2014.
Tratat de antropologie medicală, morfo-funcțională, motrică, culturală și metapsihologică, (sub
redacția: Mircea Ifrim), București, Editura ASM, Editura Vremea, 2015.

477
 ISSUE NO. 28/2022

VĂTĂMANU Nicolae, BRĂTESCU Gheorghe, O istorie a medicinii, București, Editura Albatros, 1975.
VĂTĂMANU Nicolae, Originile medicinii românești, București, Editura Medicală, 1979.

PERFORMERII ȘI LOCALITĂȚILE CERCETATE

Bocșa, jud. Vâlcea: Elena Vintilă, 80 de ani.
Bulzești, jud. Dolj: Marina Ilina, 83 de ani.
Cioroiu, jud. Olt: Teodora Pescaru, 56 de ani.
Crasna, jud. Gorj: Gabriela Florescu, 72 de ani.
Ruda, jud. Vâlcea: Eugenia Ban, 74 de ani.
Bascov, jud. Dolj: Inf. Maricica Chiriță, 84 de ani.
Silea, jud. Vâlcea: Elena Toma, 87 de ani.
Cârna, jud. Dolj: Alexandra Matei, 88 de ani.
Dragotești, jud. Dolj: Doina Marsanu, 70 de ani.
Cezieni, jud. Olt: Elena Gusatu, 74 de ani.

478
 ISSUE NO. 28/2022

LE NEZ DANS LES EXPRESSIONS FIGÉES

Adela-Marinela STANCU
Université de Craiova

Abstract: Our study aims to depict the meanings of the word nose as they appear in the specialized
explanatory dictionaries. We have shown the extent to which this word has become known in the
common language (idioms, phrases, proverbs).

Keyword: nose, expression, phrase, proverb.

Le nez est un organe de l’être humain, avec rôle olfactif, respirateur et, bien sûr,
esthétique. Dans l’histoire, le mot nez a été attesté à la fin du XIe siècle et provient du latin
nasus. Le monde savant a gardé la forme du grec ancien rhis, rhinos en se rencontrant dans
la médicine actuelle dans rhinologie, l’oto-rhino-laryngologie, la rhinoscopie, la rhinite, la
rhinoplastie etc.
On a établi qu’il y a plusieurs types de nez pour les êtres humains: nez droit, nez
épaté, nez busqué, nez tombant, nez camard (nez camus), nez aquilin, nez bourbonien, nez
retroussé etc.
Comme terme de chasse, le nez désigne, chez le cerf, la partie sexuelle de l’animal.
Par analogie, le mot peut signifier la partie saillante située à l’avant de quelque chose.
En aviation, le mot nez représente «la partie située à la pointe du fuselage d'un
avion».
En géographie, le nez est «un promontoire avancé d’une falaise».
Comme terme de marine, le nez désigne «l’extrémité supérieure de l’étrave qui se
prolonge souvent pour former en cet endroit une bitte d’amarrage».
En typographie, le nez signifie «une imperfection du volume relié, lorsque les
feuilles ne sont pas exactement alignées par la tête».
En œnologie, le nez se réfère au «caractère du vin dû à son arôme ou à son
bouquet».
En ce qui suit, nous porterons une discussion sur les sens du mot nez, tel qu’il
apparaît dans des locutions et des expressions figées. Nous précisons que toutes les
informations présentées dans cette étude ont été extraites des dictionnaires explicatifs,
étymologiques, des dictionnaires des dictons et proverbes, tels qu’ils apparaissaient dans
la bibliographie.
Le mot nez forme des locutions diverses. Ainsi, on peut les classifier:
a) Locutions verbales:
aller le nez au vent, le nez en l’air «aller en flânant»
avoir qqn dans le nez «(fam.) en vouloir (à quelqu’un), avoir pour lui de
l’antipathie»
avoir bon nez «avoir de la sagacité, du flair»
avoir du nez, avoir le nez creux «avoir du flair, être perspicace»
avoir la goutte au nez «(fam.) aspirer bruyamment par le nez, renifler»

479
 ISSUE NO. 28/2022

avoir le nez dans l’air «être distrait»

avoir le nez dans quelque chose «être concentré sur quelque chose»
avoir le nez dessus, avoir le nez sur qqc. «(fam.) être tout prêt»
avoir le nez dur «(pop.) être gris, se saouler, être ivre»
avoir le nez fin «être doté d’un bon esprit de prévision d’événements»
avoir le nez retroussé «avoir un nez au bout relevé»
avoir le nez tourné à la friandise «se disait d’une jeune fille qui paraissait plus
pressée de se marier que d’entrer au couvent»
avoir les oreilles, le nez en chou-fleur «présenter une déformation ou une
boursouflure (à la suite d’un coup, d’une affection»
avoir un coup dans le nez «avoir le nez rouge du fait de l’ivresse»
avoir un nez dans lequel il pleut «(pop.) avoir un nez trop retroussé»
avoir un verre, un trou dans le nez «être un peu ivre, éméché»
baisser le nez «baisser la tête souvent en signe de honte ou de confusion»
casser le nez à coups d’encensoir «donner des louanges exagérées»
ça lui pend au bout du nez «(fam.) cela risque de lui arriver»
ce n’est pas pour ton nez «(vieilli) ce n’est pas pour toi»
cela se voit comme le nez au milieu de la figure «être évident»
claquer la porte au nez de quelqu’un «refuser l’entrée de quelqu’un»
cracher au visage, au nez, à la face de quelqu’un «insulter quelqu’un»
donner du nez «permettre à quelqu’un de divers comportements»
être heureux comme un chien qui se casse le nez «etre fort à plaindre»
être pris par le nez comme un buffle «tomber dans le piège»
faire de son nez «(reg., Belgique) afficher des manières prétentieuses»
faire des pieds de nez «faire des grimaces»
faire quelque chose avec les doigts dans le nez «faire avec facilité»
faire son nez, avoir le nez long «faire triste mine, avoir l’air confus»
faire un nez, un drôle de nez «faire une tête, une drôle de tête; manifester son
désaccord, son mécontentement»
faire un pied de nez «(fam.) contrefaire, par moquerie, un nez allongé, à l’aide d’un
geste de la main»
faire, refaire un nez «opérer le nez pour le rendre beau»
fermer la porte au nez de qqn. «refuser de le recevoir, de l’accueillir»
fourrer son nez dans les affaires de qqn; fourrer, mettre son nez partout / quelque
part «s’occuper de ce qui ne vous regarde pas; se mêler de tout, être curieux ou indiscret»
gagner les doigts dans le nez « (fam.) gagner avec beaucoup de facilité»
il fait un temps à ne pas mettre le nez dehors «il fait un temps pourri»
il me semble qu’on me pèle le nez «quand on est forcé d’écouter quelque discours
fatigant et fastidieux»
inhaler par le nez «inspirer par le nez»
jeter qqc. au nez de qqn. «rappeler violemment quelque chose de désagréable à
quelqu’un»

480
 ISSUE NO. 28/2022

la moutarde lui monte au nez «(fam., vieilli) désigne une personne au bord de la
colère»
le bout de votre nez remue «(pop.) mentir»
lever le nez sur quelque chose «montrer du dédain pour quelque chose»
mener qqn par le (bout du) nez «(fam.) faire faire à quelqu’un ce que l’on veut, avoir
une grande influence sur quelqu’un»
mettre à qqn le nez dans son caca (pop.), dans son / ses ordure(s), dans sa
merde «(vulg.) faire honte à quelqu’un; forcer quelqu’un à reconnaître les torts qu’il refuse
de voir»
mettre le nez dans les affaires de quelqu’un «se mêler des affaires de quelqu’un»
mettre le nez dans qqc. «commencer à faire quelque chose, se mêler de quelque
chose qui ne nous regarde pas»
mettre le nez dehors «aller dehors, sortir à l’extérieur»
mettre son nez dans les comptes «fouiner dans la comptabilité»
montrer (le bout de) son nez «sortir timidement ou commencer à se montrer, se
montrer discrètement»
ne pas lever le nez «ne pas quitter un travail, une occupation; adopter une attitude
d’indifférence»
ne pas regarder / voir plus loin que le bout de son nez «(fam.) ne pas réfléchir
davantage»
parler du nez «nasiller, avec du son nasal»
passer sous le nez de quelqu’un «ne rien avoir, échapper à quelqu’un, en parlant de
quelque chose qu’il croyait à sa portée»
pendre au nez de quelqu’un / pendre devant le nez / pendre le nez «quelque chose
va lui arriver s’il ne change pas rapidement la situation, menacer, risquer d’arriver»
piquer du nez «1. s’endormir. 2. exécuter une descente très rapide, le nez incliné
vers le sol; (en parlant d’un navire) enfoncer l’avant dans les lames par gros temps»
porter le nez au vent «lever la tête très haut; (fig.) se dit des gens qui marchent en
regardant en l’air»
qqc. passe / file sous le nez de qqn. «quelqu’un manque une occasion»
prendre son nez pour ses fesses «se tromper grossièrement»
raccrocher au nez «raccrocher le téléphone violemment»
regarder quelqu’un sous le nez «porter le regard sur une personne avec insolence,
avec hauteur; prendre de haut, toiser, dévisager»
regarder qui a le plus beau nez «se promener en ne songeant à rien, s’amuser à voir
passer le monde dans une rue, une promenade publique»
respirer par le nez «garder son calme, son sang-froid»
retomber sous le nez de qqn «avoir des conséquences qui se retournent contre lui-
même»
rire au nez de qqn. «se moquer de quelqu’un en sa présence, ne pas croire ce
qu’affirme quelqu’un»
s’empiffrer jusqu’aux trous du nez «manger outre mesure»

481
 ISSUE NO. 28/2022

saigner du nez «saigner par les narines; (fig.) ne pas avoir du courage, agir comme
un lâche»
se boucher le nez «se pincer le nez pour ne pas sentir une odeur; se quereller
violemment»
se casser le nez, se cogner le nez «(vieilli) ne pas trouver quelqu’un chez lui; subir
un échec»
se laisser mener par le nez «(fam.) être trompé»
se manger le nez «(fig., fam.) se quereller»
se mettre le nez dans les affaires des autres «ne pas se mêler de ses affaires»
se noircir le nez «s’enivrer»
se piquer le nez «s’enivrer»
se refaire le nez «réaliser des bénéfices considérables»
se trouver nez à nez «rencontrer quelqu’un par hasard»
se voir comme le nez au milieu de la figure «être évident»
sentir à plein nez «sentir quelque chose parfaitement, sentir sans doute possible»
si on lui pressait le nez, il en sortirait (encore) du lait «(fam.) se dit en parlant de
quelqu’un qui manque d’expérience»
sortir par les trous de nez «agacer, insupporter»
tirer les vers du nez «(fam.) obtenir de quelqu’un, par la parole, une information
qu’il ne souhaite pas donner»
tordre le nez sur qqch «manifester du dédain à l’égard de qqch.»
voilà un beau nez à porter lunettes «se dit d’un grand nez»
votre nez branle «vous ne dites pas la vérité»

b) Locutions nominales
ailes du nez «partie latérale extérieure et inférieure des narines»
au nez et à la barbe «au détriment de quelqu’un, bien que fait en sa présence»
bout du nez «(équitation, hippologie) partie de la lèvre supérieure du cheval située
sous les narines et qui sert d’organe du toucher»
cache-nez «longue écharpe de laine qui protège le cou et le bas du visage»
chien de haut nez «chien qui chasse le nez haut pour capter à distance les
émanations, ou chien doué pour requérir sur «le haut du jour»
crotte de nez «mucus s’accumulant avant de s’évacuer par les narines; en raison de
son caractère peu ragoutant, le syntagme est rapidement devenu une injure et un juron»
faux nez, nez postiche, nez de cuir «1. pièce de carton ou d’autre matière, imitant le
nez. 2. (fig.) personne qui utilise des identités multiples par souci de discrétion ou dans le
but de tromper, d’abuser»
fermoir à nez rond désigne «(menuis.) un ciseau à entailler»
grand nez «chien courant ou d’arrêt dont la puissance olfactive n’est pas annulée
par temps défavorable»
nez affreux «nez horrible»
nez coupé «(bot.) faux Pistachier, dont les graines présentent une cicatrice qui a
valu ce nom à l’arbuste»

482
 ISSUE NO. 28/2022

nez de betterave «un nez très rouge et bourgeonné»

nez de bœuf «(arg.) personne un peu niaise, idiote»
nez de broche «(usinage) partie d’une machine-outil qui reçoit les dispositifs
d’entraînement de l’élément tournant»
nez de busque «partie du bois d’un fusil de munition qui forme un réseau près de la
poignée»
nez de gouttière «ustensile médicale»
nez de marche «(techn.) barre de fer ou de laiton qui protège les marches et évite
de glisser; petit bec ayant la forme d’un nez, soudé sur un tuyau de descente (de gouttière)
pour faire reposer celui-ci sur son collier de soutien; petite saillie en terre que l’on ménage
sur l’un des petits côtés d’une tuile plate pour l’accrocher à la latte; (bâtiment) rive d’une
marche, en avant de la contremarche, souvent moulurée en astragale»
nez de pompette(s) «nez d’ivrogne»
nez de raccord «(techn.) sorte d’écrou cylindrique servant à raccorder deux tuyaux
filetés de pas contraires»
nez de renard «masque fauve au pourtour du nez chez un cheval de robe foncée»
nez effilé «nez fin et allongé»
nez en bec d’aigle, en bec d’oiseau de proie, de faucon, de vautour, en bec de chouette,
en bec de canard, nez de corbin «saillie disgracieuse au niveau de l’arête nasale
cartilagineuse»
nez en lorgnette, nez en pied de marmite «difformité du nez résultant de
l’effondrement de sa partie osseuse, son extrémité paraissant s’enfoncer dans la racine,
avec les narines dirigées en avant»
nez en patate «(fam.) nez grand et gros»
nez en trompette «petit nez retroussé»
nez fin «chien qui chasse avec succès pendant la chaleur et dans la poussière»
nez-percés «(par référence à des Amérindiens du nord-ouest des États-Unis qui
portaient dans la cloison du nez un ornement en coquille) dénomination vague par
laquelle les Anglo-Américains, les Anglais et les Français ont désigné les peuplades
indigènes de l’Amérique, entièrement différentes les unes des autres»
nez romain «forme d’avant fréquent dans les yachts modernes»
nez-de-chien «1. (pop., vieilli) mélange de bière et d’eau-de-vie, ce qui procure une
prompte intoxication; aussi dit-on, pour: être ivre, avoir le nez de chien. 2.
(région.) variété de hérisson
nez-de-cochon «(arg., milit.) cagoule, masque contre les gaz. 2. (région.) variété de
hérisson
nez-de-chat(s) «(bot.) nom vulgaire de la lépiote élevée. 2. (région., Jura) vent frais
du Nord-Ouest. 2. sobriquet donné à une personne, surtout à un enfant difficile sur la
nourriture»
pied de nez «geste moqueur que l’on adresse en posant le bout de pouce sur son
nez tout en agitant les doigts»
pince-nez «lorgnon qui tient sur le nez grâce à un ressort»

483
 ISSUE NO. 28/2022

poil au nez «plaisanterie qui consiste à faire rimer un mot de la phrase avec poil au
nez; il est possible de remplacer le nez par toute une autre partie du corps à condition
qu’il y ait une rime»
sur nez «(marine) se dit d’un navire dont le tirant d’eau avant est supérieur au
tirant d’eau arrière»
tord-nez «instrument servant à serrer les naseaux d’un cheval pour l’immobiliser
avant de le soigner»
c) Locutions adverbiales:
à vue de nez «approximativement, à peu près»
à plein nez «très fort»
au nez, au nez et à la barbe «sous les yeux de quelqu’un, souvent avec l’intention
de le narguer»
nez à nez «face à face»
sous le nez «de tout près»

Comme expressions proverbiales, les dictionnaires en enregistrent:

Attends d’avoir traversé la rivière pour dire au crocodile qu’il a une bosse sur le nez.
C’est le nez qui reçoit le coup et ce sont les yeux qui pleurent.
Il vaut mieux laisser son enfant morveux que de lui arracher le nez.
Jamais grand nez ne gâta beau visage. «Ce n’est pas la petitesse du nez, c’est la
purete de sa forme qui sert à la beauté du visage.»
Le nez le plus long n’est pas toujours la meilleure senteur.
Quand le doigt ne sait où aller, il entre dans le nez.
Qui coupe son nez dégarnit son visage. «Il faut se garder de faire, par colere, des
choses qui retombent sur leur auteur»
Si tu vas à la foire sans argent, lève le nez et retourne-t-en.
Un grand nez ne gâte jamais beau visage.
En ce qui concerne le champ sémantique de ce mot on peut dire qu’il est très
productif, rencontrant à travers notre étude nombreuses expressions et locutions.

BIBLIOGRAPHIE
Barré, Louis, Landois, M. Narcisse, Complètement du Dictionnaire de l’Académie Française,
Bruxelles, 1839 (édition en ligne)
Brachet, August, Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, 1872 (édition en ligne)
Dictionnaire de l’Académie française, Paris, 1835 (édition en ligne)
Dubois, Jean, Mitterand, Henri, Dauzat, Albert, Dictionnaire étymologique et historique du français,
Paris, Larousse, 2006
Le Nouveau Petit Robert de la langue française 2008, Paris, 2007
Rat, Maurice, Dictionnaire des locutions françaises, Paris, Larousse, 1957
Picoche, Jacqueline, Dictionnaire étymologique du français, Paris, Edition Le Robert, 2006
Trésor de la langue française informatisée, (version électronique du Trésor de la Langue Française,
dictionnaire de référence du XIXe et XXe siècle)
www.anne-millot.com/wp-content/uploads/2020/04/expressions-fran%C3%A7aise-autour-
du-NEZ-Anne-Millot-2019.pdf
www.cnrtl.fr
www.dictionnaire.reverso.net

484
 ISSUE NO. 28/2022

www.francaisfacile.com/exercices/exercice-francais-2/exercice-francais-94781.php
www.lalanguefrancaise.com/dictionnaire/definition/faux-nez
www.larousse.fr/dictionnaires/francais/nez/54499#174090
www.linternaute.com
www.parlez-vous-french.com/apprenez-10-expressions-avec-nez/
www.usito.usherbrooke.ca/lexies?lt=nez

485
 ISSUE NO. 28/2022

E. E. SCHMITT: A JOVIAL SPIRIT IN THE SEARCH OF THE ABSOLUTE

Amalia DRĂGULĂNESCU
Institutul de Filologie Română
,,A. Philippide” Iași, Th. Codrescu nr. 2

Abstract: In the volume Felix and the Invisible Source, by E. E. Schmitt, the identity traits often meet
the alterity attributes, and finally conciliate in the simple return to the origins, regressus ad uterum.
The main characters, alogens in France from West Africa, from Senegal, try to become Parisians and
fail in alienation. For example, after a very full and complicated life, Felix’s mother, named Fatou –
Mamί, ends up having depression. In this sense, the maladies of modernity affect those who leave the
African continent, the indirect reference to the fate of thousands of immigrants being in search for
happiness. Treating such serious aspects in a double manner, a poetic one, on the one side, and an
alternative comic, on the other side, the author touches a subtle thematic about the recovery of the
lost coherence of the world in actuality, inclusively through the medium of animist believes, and also
through the restoration of the connection with the absolute, in the wide sense of the term, re-
experiencing the simple joys and by the retrieval of some notions almost compromised: identity,
nation, family, maternity, filiation, paternity, divinity, love. The prose of the French writer are
configurated around the ontological dominant and his ambition is to redimensionate some
metanarratives, who finally, however, does not take himself seriously.

Keywords: sublime, alienation, identity, family, absolute, joviality

,,Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul. Îşi aduce
prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar,
de după un stâlp, priveşte îngrozit bâlciul. Dar pruncul râde şi bate din palme, iar Maică-
Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului”
(STEINHARDT, 1991, 325). Unul dintre cei mai citiți și, poate cei mai valoroși scriitori
actuali, este Eric- Emmanuel Schmitt, un expresionist optimist, un neoromantic realist, în
sensul larg al cuvântului, un postmodern înclinat către modelul metamodern. Abordând
cu relativă ușurință, în cele peste douăzeci de scrieri, o claviatură stilistică largă și registre
atitudinale diferite, autorul franco-belgian dobândește din ce în ce mai mult teren în
orizontul de așteptare al cititorilor. Echilibrând cu succes dimensiunea estetică și o
tendință comercială, prozatorul se înscrie în galeria creatorilor de talent, cu personalitate
literară bine profilată și cu un stil aproape memorabil. Dacă există o rețetă aplicabilă a
acestei literaturi, ea ar conține subcategoria jovialității, inclusă în aceea mai largă a
comicului, precum și un fel de bonomie artistică, în sensul unei aparente credulități și a
unei simplicități extreme. În mod frecvent, de sub mantia naratorului se ivește autorul, iar
personajul se drapează în narator. Un scriitor relativ sincer, oarecum naiv, de factură
minoră, s-ar putea spune, dacă nu ar exista miza mesajului subiacent pe care îl transmite,
dominanta ontologică, după cum o numește Brian McHale.
Într-unul dintre interviurile sale, E. E. Schmitt afirma: ,,Caut particularul și
universalul în fiecare spiritualitate... Sunt fascinat de constante: necesitatea de depășire a
egoismului prin altruism, dobândirea seninătății și a păcii interioare, regăsirea legăturii
cu natura care trebuie respectată. Și în același timp, încerc să ilustrez și aspectele
specifice. Cercetez comorile de sens pe care ni le oferă formele de spiritualitate și încerc,

486
 ISSUE NO. 28/2022

prin scrierile mele, să îl iau pe cititor de mână și să îl fac să descopere ceva”. (pe site-ul
personal al scriitorului). Poate nu întâmplător, ci pentru a sublinia nevoia de proiectare
subtilă a dorinței de absolut, înțeles ca iubire, divinitate, familie sau, pur și simplu,
prietenie, o serie de cărți ale acestui autor poartă denumirea de Ciclul invizibilului:
Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti
Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea
îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna
Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019). Conștient de faptul
că ar fi ridicol să mai transmită mesaje serioase, într-o manieră exclusiv gravă, într-o
epocă a neseriozității, a ludicului și a parodicului, prozatorul preferă modalitatea prin
care îmbină comicul spiritual și acela tragicomic, așadar un comic alternativ, în sensul
larg al cuvântului. Dincolo de înclinația pentru demitizare, pentru demolarea istoriei în
variantă oficială, pentru deconstrucția stereotipurilor păguboase, mesajul fundamental se
consolidează în jurul ideilor de recuperare a valorii personale, de recâștigare a memoriei
private, de reînvestire cu sens nobil omenesc deopotrivă. Totodată, reflectă o oarecare
împăcare dintre imanență și transcendență, revelația, în toate sensurile, devenind cheia
de boltă a edificiului interpretativ, iar sublimul irumpe în realitatea cotidiană, într-un mod
oarecum personalizat. ,,Impactul în sfera emoţiilor este evident, deschizând trecerea la
pasiunea năvalnică și însufleţită, acel pathos care devine doar parte a sentimentului
sublim, nu un echivalent. Diferenţa esenţială este aceea că sublimul se instaurează, iar
pathos-ul, chiar năvalnic fiind, trebuie temperat. Oratorul sau actorul și auditoriul sunt
puși „în acord” într-un joc simultan al trăirilor, de exteriorizare-interiorizare, acţiune-
reacţiune plus retur emoţional. Lucruri măreţe, de neconceput, stârnesc uimire; ele nu pot
fi cuprinse în înţelegere. Simplitatea expresiei Fiat lux, et lux fuit! concentrează întreaga
măreţie a creatorului; prezenţa divină luminează, întoarce întunericul. Returul emoţional
va veni în acest caz sub formă de recunoaștere și mulţumire. Sensibilitatea este pusă la
încercare, iar când percepţiile se contopesc și omul își pierde mintea într-un moment de
înţelepciune, e înspăimântată de moarte” (NEBERT, 2019, 196).
Reprezentativă în acest sens este proza lui Eric-Emmanuel Schmitt, Felix și izvorul
invizibil, o încercare de soteriologie a unui palier al societății globalizante, a unui nivel
rezidual social actual, ilustrat în prima parte a cărții prin descrierea existenței
imigranților africani din cartierele mai mult sau mai puțin mărginașe ale Parisului, iar în
a doua parte a volumului, prin voiajul inițiatic în Africa, în căutarea identității pierdute și
a vindecării sufletului atins de mirajul decadent al Occidentului. La întretăierea acestor
linii duble de perspectivă se află protagonista, senegaleza Fatou N’Diaye, care în suburbia
pariziană este numită simplu, Mami, și familia ei extinsă și oarecum dispersată.
Bineînțeles, spectrul exilului descurajant se află la baza insuportabilei ușurătăți a
existenței acestor personaje. ,,Exile is a basic aspect of la condition humaine looming large
in literature, both ancient and modern. Exile is a condition in which the protagonist is no
longer living, or able to live, in the land of his birth. Exile may be either voluntary, a
deliberately decided-upon protracted journey to or stay in a foreign country, or
involuntary, merely the result of circumstances, such as an offer of expatriate
employment, with little hardship to the protagonist. It may, however, be enforced.

487
 ISSUE NO. 28/2022

Enforced exile frequently results from a major difference of political allegiance between
the most powerful in the state and the person being exiled. Very often such exiles are the
helpless victims of extraneous circumstances such as protracted war, but sometimes the
exiles are themselves political figures, exiled because of their potential threat to the
political well-being of their opponents. In the modern world, helpless victims abound, but
international law no longer allows a state to get rid of potentially disruptive citizens by
sending them away from its territory. It does acknowledge the right of potentially
dangerous citizens to leave voluntarily and seek political asylum elsewhere, often to pre-
empt imprisonment in their home country. Such exile is essentially still enforced.”
(CLAASEN, 1999, 9).
În prima jumătate a prozei, convențional vorbind, femeia de culoare este o
prezență răvășitoare, o energie debordantă, un motor și un centru care acaparează, în
sensul pozitiv, celelalte individualități mai mult sau mai puțin distincte. Tânăra patroană
africană deține o cafenea în strada Ramponneau, de la Belleville, în al douăzecilea
arondisment parizian, care se numește, la modul comic, ,,A travail” - ,,La Muncă” și care
adună, la un moment dat, cel puțin câte un reprezentant din fiecare categorie socială
marginalizată: pe unchiul Bamba, tipul escrocului modern, însă cu suflet mare; pe negrul
Tchombé, bolnav de o maladie incurabilă, aproape alb ca varul, despre care copiii din
cartier spun că suferă de michael-jacksonită; pe domnișoara Tran, o eurasiatică oarecum
introvertită, tipul tinerei necăsătorite, care își așteaptă pretendenții; domnul
Sophronides, un soi de filozof pesimist și bizar; o travestită, doamna Simone, cu numele
de bărbat Jules (Derutată, se hotărâse să devină curvă, la fel ca toți transexualii respinși de
societate – SCHMITT, 2020, 20); domnul Robert Larousse, un domn în vârstă, care
asimilează în neștire cuvinte din dicționare, pe de rost, dar fără rost. ,,Ani la rând, Mami
manifestase exact contrariul melancoliei care o adusese acum în stare de
imbecilizare. Energică, sclipitoare, curioasă, radioasă, expansivă, ciripea cu voce
mătăsoasă, cărnoasă, profundă, care-i îndulcea accentul tropical, se mira, se revolta, se
interesa de tot și de toate, râdea de mai toate lucrurile, mă acoperea cu săruturi din zori -
când mă trezea, mă masa pe spate – până seara, când îmi povestea pe un ton lacom
întâmplările zilei...” (SCHMITT, 2020, 13). În altă ordine de idei, Felix și izvorul invizibil
este o alegorie hipermodernă despre abandonarea, pervertirea și revenirea la sufletul
ancestral al Mumei-Pământ. Dacă în credințele ancestrale, alienarea sau chiar nebunia
sunt echivalente cu disiparea ori chiar pierderea sufletului, atunci în acest sens trebuie
înțelese cuvintele unchiului Bamba care îl anunță pe Felix, personajul-copil-narator că
mama lui Felix, și sora lui, este moartă: ,,Cu vocea lui cavernoasă, unchiul a repetat
cuvântul cu atâta violență, încât acesta, mai greu decât un corb, a umplut bucătăria, s-a
lovit de mobile, a sărit în pereți, s-a izbit de tavan, după care a fugit pe fereastră pentru a-
i ataca pe vecini; gutural, strident, răgușit, sunetul s-a spart în cioburi de ecou în curte”
(SCHMITT, 2020, 7). Deprimarea care o apucă brusc pe femeie, după cum vom afla mai
târziu, este atât consecința dezrădăcinării violente de altădată, cât și rezultatul inadaptării
depline la valorile occidentale, aflate ele însele în declin. Dintre cele patru tipuri de alienați
descriși în celebrul Dicționar de simboluri, Fatou, purtând numele unui destin incert, face
parte mai ales din prima și din ultima categorie: ,,O legendă populară spune că există trei

488
 ISSUE NO. 28/2022

feluri de nebuni: acela care avea totul și pierde brusc totul; acela care nu avea nimic și
care dobândește totul fără tranziție; în sfârșit, nebunul bolnav mintal. Li s-ar putea adăuga
un al patrulea: acela care sacrifică totul, pentru a dobândi înțelepciune, inițiatul exemplar”
(CHEVALIER, 1993, 333). Încă de la început, unchiul Bamba reprezintă un fel de agent
care intermediază între două lumi (Africa și Europa), un mediator între două soiuri de
mentalități, un înger decăzut, sub aparența înșelătoare a individului marginal, dar
adaptabil la orice situație: ,,Îmi aminteam că, din zisele lui Mami, acest bărbat înalt și uscat
era considerat un luptător de neînvins, un cutezător, un înverșunat, soluția-minune în
orice nenorocire. Trebuia să am încredere ! Și mai ales să nu mă las păcălit de aparențe,
de alura lui de băiat jovial, după hainele de dandy african, mai ales în seara aceea, în care,
pe lângă pantofii carmin cu bot ascuțit din piele de crocodil, arbora un costum cu vestă
galben-canar” (SCHMITT, 2020, 12).
Cât despre Paris, entitatea care înghite și regurgitează oamenii, efasează și
delimitează identitățile, nivelează și profilează personalitățile, acesta este văzut dintr-o
situare ambivalentă: ,,Nu suportam ca unchiul să disprețuiască ceea ce mie îmi umfla
orgoliul, Parisul, caracatița căreia îi eram o tentaculă, Parisul, capitala Franței, Parisul, cu
bulevardele lui, cu inelele de centură, cu dioxidul de carbon, cu ambuteiajele,
manifestațiile, polițiștii, grevele lui, palatul Elysée, cu școlile, liceele, șoferii lui care lătrau
unii la alții, cu câinii care nu mai lătrau deloc, cu bicicletele perfide, cu arterele centrale,
cu acoperișurile cenușii sub care se ascund porumbei gri, cu pavajul sclipitor, asfaltul
moale, magazinele zornăitoare, băcăniile nocturne, gurile de metrou, damfurile furioase
ale canalelor, atmosfera de mercur de după ploaie, crepusculele trandafirii de atâta
poluare, felinarele portocalii, chefliii, pofticioșii, golanii, bețivii lui. Cât despre turnul Eiffel,
uriașul nostru pașnic, dădaca de oțel care veghea asupra noastră, oricine nu-l onora cum
se cuvine, comitea un delict, după părerea mea” (SCHMITT, 2020, 8), notează autorul
impresiile băiatului. Eric-Emmanuel Schmitt profesează un soi de îmblânzire a sublimului,
ale cărui trăsături se regăsesc, până la un punct, în salvarea noțiunilor de inocență,
candoare, ingenuitate. Peste întreaga atmosferă jovială, casnică, domestică, în sens larg al
cuvântului, se insinuează pericolul care ne răscolește existențele, după expresia
autorului, printre altele, căderea în depresie a dinamicei senegaleze. Totul începe de la...
Paradisul smochinei, o băcănie a cărui proprietar este bătrânul Tchombé, care se
îmbolnăvește de cancer pulmonar, și pe care acesta dorește, în proximitatea morții, să i-o
dea în folosință mamei lui Felix, ori, pur și simplu, ca să-și extindă cafeneaua. Cu toate
astea, senegaleza se lovește de tot soiul de oficialități, autorități și instituții ale statului
francez, notari, avocați, executori, care împiedică prin felurite mijloace și tertipuri această
tranzacție imobiliară. Din cauza neputinței continue, ea cunoaște progresiv, sau mai
degrabă regresiv, diverse forme de apatie, atonie, adinamie, și trece, pe rând, printr-o
serie de manii ciudate care constau în a trece pe caiet și a contabiliza în mod obsesiv
clienții cafenelei, cafelele servite, sticlele și paharele de băutură consumate, șervețelele
utilizate, dar și cantitatea zilnică de solvenți folosiți la igienizare și de kilowați la energia
electrică utilizată. ,,Pe moment, am crezut că neîncrederea ei generalizată, manifestată în
cifre, era o simplă coincidență a șocului și nu va persista nicidecum, numai că aria
estimărilor s-a lărgit: de acum, trecea în cifre numărul de bună ziua, bună seara și

489
 ISSUE NO. 28/2022

mulțumesc pe care le rostea, își nota intervalul de timp în care un consumator ocupa
scaunul din local, evalua durata conversației necesae pentru a vinde o băutură sau pentru
aprovizionare, calcula minutele dedicate pubelelor, aerisirii, curățeniei. M-am alarmat de-
adevăratelea atunci când, întorcându-mă în apartament, am descoperit fișicuri de monede
sub pantalonii din șifonier și am constata că, seară de seară, venea cu banii din casă pentru
a-i ascunde printre rufe” (SCHMITT, 2020, 40).
Convinsă fiind că E periculos să ai încredere în cinstea sistemului oficial,
protagonista își continuă viața, dar la foc mic, limitându-se la micile ei manii. Una dintre
ele este obsesia igienizării, a curățeniei, a dezinfectării, ca și cum ar vrea să îndepărteze
urmele mizeriei aduse de o societate venală. Este destul de dramatică metamorfozarea
drastică a acestei femei, dintr-o persoană plină de viață, într-una plină de anxietăți,
suspiciuni și fobii. Un personaj care schimbă peisajul general sumbru este unchiul Bamba,
fratele mai mare al lui Fatou, ce sosește de pe continentul negru la scurt timp după
trimiterea unui mesaj aproape telegrafic, către satul african de baștină, mesaj scos ca
dintr-o sticlă aruncată într-un ocean: Strada YF-26, nr. 33, vila ocru cu bougainvillea, din
fața vânzătorului de metraje, Dakar, Senegal. Cum globalizarea restrânge distanțele și
comprimă timpul, Parisul devine, în carte, centrul multicultural al întregii lumi, iar
individul se arată prea mic pentru a putea cuprinde cu mintea această aglomerație
urbană: ,,Nou-venit la Paris, unchiul Bamba, impresionat de vacarmul metalic, vibrația
vagoanelor, căile ferate aeriene, zborul stâlpilor de oțel și balustradele înalte de fier care
ne așteptau pe peron, a exclamat: ,,Chiar am ajuns la Turnul Eiffel ?!” În ascensor, niște
indieni ne-au întins prospecte; la ieșire, niște africani ne-au băgat pe gât altele, împinși de
niște arabi care ne-au oferit spre vânzare lănțișoare de aur” (SCHMITT, 2020, 53).
Aspectele umoristice se amestecă adesea cu insule ale derizoriului
postmodernității, ilustrând periplul urban pe care îl efectuează Felix, mama lui și unchiul
Bamba în căutarea unui leac salvator pentru vindecarea ataraxiei moderne. Personajele
pe care îi frecventează cei trei poartă nume comice pentru un european obișnuit:
Koutoubou, Ousmane etc. și au îndeletniciri care mai de care mai bizare, fiind vraci de
ocazie, descântători ad-hoc, vrăjitori ciudați, clarvăzători și clarauzitori, care se declară
specialiști, dar sunt de fapt niște escroci, șarlatani, impostori. Atunci când, în mijlocul
cafenelei pariziene, apar cei cinci dezvoltatori îmbrăcați în costume negre antracit, femeia
africană pare să se învioreze, să dea semne de vindecare: în fapt, sub aparența politeții, le
toarnă hipoclorit în ceștile de cafea. Din fericire, madame Simone salvează vremelnic
situația: ,,A dat dovadă de un sânge rece remarcabil – fără îndoială datorat meseriei ei,
care, după cum repeta, o făcuse să vadă de toate. A sunat după ajutor, le-a dat apă celor în
stare să înghită și le-a ordonat s-o scuipe imediat, apoi, în timp ce soseau cei de la urgențe,
a ascuns ceștile, le-a spălat și a șters astfel urmele crimei mamei mele.” (SCHMITT, 2020,
69). Universul comic precar, străbătut de semnele unei răzbunări aproape divine, pare că
se prăbușește, până în momentul în care se găsește soluția degradantă, indecentă,
scandaloasă, dar practică, de a oferi bani în schimbul tăcerii. În acest moment, care
coincide și cu aflarea tristului adevăr că unchiul Bamba cheltuise economiile lui Mami la
jocuri de noroc, se produce și revelația lui Felix. El află că, de fapt, acesta nu este unchiul
său, ci altcineva, un om care jucase un rol esențial în viața tinerei Fatou. ,,Am închis ușa,

490
 ISSUE NO. 28/2022

m-am sprijinit de canat și m-am lăsat să alunec în jos cu picioarele desfăcute. Tare m-aș
mai fi bucurat să se fi deschis pământul sub picioarele mele și să mă-nghită. Știam că a
doua zi viața mea avea să se oprească. Vor veni după Mami, îi vor pune cătușele și o vor
interna. Fie-n pușcărie, fie la azil. O voi pierde încă și mai mult decât în săptămânile care
trecuseră... Pentru totdeauna... Din cauză că aveam doisprezece ani, urma să fiu dat
serviciilor sociale, alături de necunoscuți, de copii bătuți, copii de bețivi, de hoți. Apoi, cum
nimeni nu-și dorește să adopte un negru, o să fiu trambalat din plasament în plasament
familial, nimeni nu se va atașa de mine, și nici eu nu mă voi atașa de cineva. Fără ajutorul
doamnei Simone și fără ambiția lui Mami, mă voi lăsa de școală, voi ajunge un delincvent
din lipsă de altceva mai bun și, când mă voi trezi fără vreo diplomă pe piața muncii, mi se
vor propune zero joburi, sau niște chestii mizerabile, pe care până la urmă le voi accepta,
dacă nu cumva deja voi fi imbecilizat de droguri ori băgat în vreun centru de detenție. Iată
cum se poate da peste cap o existență ! În seara aceea mi se luaseră fericirea prezentă,
fericirea de mâine, mi se luase mama.” (SCHMITT, 2020, 76).
În momentul disperării absolute, se produce totuși o revelație necesară: apare
părintele natural al lui Felix, tată de o seară, antilezul Saint-Esprit, în carne și oase. La
Paris, își făcuse apariția în cea mai atroce seară a vieții mele, în prag, îmbrăcat în veșmintele
Providenței (SCHMITT, 2020, 80). Este interesant de observat că Fatou, mama lui Felix,
cât era în cartierul parizian pretindea la modul comic, și răspundea persiflant curioșilor,
că îl făcuse pe băiat cu... Sfântul Duh. Aici se produce o demitizare cu efecte compensatorii,
și o demistificare a imaginarului social, având drept rezultat regăsirea paternității, în sens
larg al cuvântului. ,,Era insuportabil de frumos. (...) Înalt, zvelt, tras ca prin inel, suplu, lat
în umeri și îngust în talie, armoniza forța și delicatețea fără greutate: abia ce era luat drept
un musculos, și se distingea finețea membrelor; i se și observa vulnerabilitatea. Pielea
părea să îi fi fost unsă cu o cremă caramel, netedă, onctuoasă, densă, fără cute, fără bube,
fără uzură. Buzele, reliefate și cărnoase, se deschideau lăsând la vedere dantura regulată,
luminoasă. Nu făcea niciun efort pentru a fi frumos. Mai rău, avea aerul că îndură
frumusețea ca pe un dar nedorit, iar acea jenă, acea modestie austeră îl făceau și mai
atrăgător. La fel cum un rege născut rege nu are de ce să-și dovedească rangul, nici el nu
se comporta ca un ins care vrea să încânte, cu atât mai puțin ca un seducător. Adică exact
invers decât Bamba” (SCHMITT, 2020, 78).
Valorificarea simbolică a memoriei și recuperarea progresivă a identității
continuă, bineînțeles, cu periplul african, în cadrul acestei alegorii extinse care deține,
mai degrabă, aspect de parabolă: „Povestea e, faţă de argumentul logic, ceea ce e imaginea
faţă de concept. E, ca şi imaginea, mai puţin explicită, dar mai cuprinzătoare” (PLEȘU,
2012, 19). Vorbim despre parabolă, evident, dar ce ar fi dacă am extinde puţin spectrul
parabolei şi înspre mai laxul termen de alegorie şi, în felul acesta, înspre un anumit tip de
literatură (poveste, în speță), cu miză morală, religioasă, cu tâlc ? Deducem că argumentul
logic, asociat conceptului, nu foloseşte întotdeauna poveştii asociate imaginii. Totodată,
înţelegem că absenţa logicii, minimalizând rigoarea explicaţiei, potenţează, în schimb,
capacitatea de asimilare şi de difuzare de informaţie a poveştii.” (PERȚA, 2014, 105). La
un moment dat, tatăl lui Felix susține, indirect, că mama lui Felix se află într-o stare de
suferință din cauză că singură se depărtase de propriile rădăcini, că își uitase deci

491
 ISSUE NO. 28/2022

originile. Or, când nu mai ai nici trecut, nici prezent, nu mai ai, nici cu atât mai puțin,
viitor. (SCHMITT, 2020, 90). Pe parcursul călătoriei, conflictul surd, mocnit, nerostit
dintre Felix și tatăl lui, cu zero defecte, se estompează până când dispare… Avansând în
inima continentului african, înspre Mauritania, conștiințele se limpezesc, forțele
protagoniștilor sporesc, speranțele se reînnoiesc. Totuși, Felix se simte cumva pierdut,
anonimizat, uniformizat: ,,La Paris, atrăgeam atenția prin simpla strălucire a pielii; sigur,
din când în când, asta atrăgea și insultele vreunui cretin rasist (…) Aici, în mijlocul atâtor
oameni cu pielea întunecată, eram coborât în rang, depreciat, banalizat. Mami se topea și
ea în decor. De jur împrejur, la zece femei, apoi la o sută, apoi la o mie, regăseam culoarea
ei, trăsăturile, carcateristicile corpului. Pe cele dintâi le-am crezut mătuși, verișoare, până
când numărul lor m-a trezit la realitate: asistam la detronarea lui Mami. I se fura coroana.
Deși splendidă, devenea mai puțin prețioasă. Negri în Africa Neagră, ne pierdeam
privilegiile: preferam să fiu negru la Paris.” (SCHMITT, 2020, 92). Astfel, reversul
exoticității se resimte cu dificultate, iar pe alocuri, amintirea vestigiilor colonialismului
provoacă o anumită stare de tulburare. Însă scriitorul franco-belgian nu mizează pe
exotism, și nici măcar pe autenticitate; sensurile umane sunt mai profunde, tămăduirea
sinelui dezrădăcinat și recâștigarea identității lezate, rănite, ultragiate redimensionând
teritoriul existenței, în genere, care planează deasupra a două continente. Abia în vestul
Africii, Felix are ocazia să cunoască un vrăjitor adevărat, cu majusculă, un vindecător de
suflete absorbite anterior în mirajul occidental. Papa Loum, căci așa se numește acest
vrăjitor, ,,Părea mai degrabă milenar decât centenar. Degetele lui crăpate, îndoite, tari, au
mângâiat obrajii lui Mami, în timp ce ochii lui, două găuri înfundate, chipul stafidit, o
scrutau. I-a vorbit cu o voce cu savoarea fructului copt, ușor nazalizat, cu vocalele rotunde,
și consoanele hotărâte; deși n-am priceput o iotă, simțeam că avea efect. Fără îndoială, și
Mami, care tremura mai puțin. (…) M-am uitat atent la corpul vrăjitorului. Mușchii îi
ajunseseră niște frânghii care îi întindeau pielea pătată, netedă la încheieturi,
confundându-se cu venele de-a lungul brațelor și picioarelor. Tălpile solzoase, bătătorite,
crăpate păreau ale unui șopârle.” (SCHMITT, 2020, 98).
Ambiguitatea narativă este o altă caracteristică a prozelor schmittiene și ea
conduce către falsa dezlegare a firelor epice și aparenta soluționare a intrigii. Ceea ce
rămâne, ca o sedimentare a semnificațiilor, este atracția către măreția naturii, purificarea
condiției umane și îndreptarea persoanei către sursele providențiale, în sens larg al
cuvântului. Călăuziți de vraciul autentic african, și de câinele lui, Arhimede, care vede
cumva spiritele rele prin întuneric, cei trei călători – Felix, Saint-Esprit, dar și Bamba
participă la un ritual simplu și eficace în vederea revenirii lui Fatou – Mami, în trup și
suflet, și la propriu, și la figurat. Utilizarea formulelor magice, așezarea pietrelor în
semicerc, stropirea cu apă încărcată cu energia lunii, folosirea totemului leonin, și mai
ales, scufundarea femeii în fluviul de la origini, adică din locul în care se născuse și
copilărise, echivalează cu un soi de botez african, prin îndepărtarea puterilor malefice
care se insinuaseră pe continentul european. ,,Litaniile mă amețeau sau, mai degrabă mă
purtau până la granița care separă hipnoticul de intolerabil. De ce parte aveam să sfârșesc
? De cea a intolerabilului, fiindcă neîncetata repetare a refrenelor neînțelese mă călca pe
nervi ? Sau de cea a hipnoticului, pentru că atât de legănător mi se părea cântecul

492
 ISSUE NO. 28/2022

repetitiv ?” (SCHMITT, 2020, 106). Reîntoarcerea la origini reprezintă, bineînțeles, și o

redescoperire a identității integrale: femeia își revine pe deplin, încetul cu încetul, iar Felix
descoperă lucruri noi care țin de tolerarea unor ritualuri benefice ancestrale, alături de
simpla credință creștină. În plus, pe lângă râul regenerator, ambii regăsesc copacul vieții,
așa cum este numit baobabul în această țară africană, un arbore încăpător, cu trunchiul
rotunjit, un pântece simbolic roditor, reconfortant și impozant. Cu această ocazie, aflăm și
istorisirea înstrăinării inițiale accidentale ale tinerei Fatou: atunci când era copilă, în
aprilie 1989, asistase neputincioasă, și chiar absentă, scufundată în lectura unei cărți pe
ramura unui copac, la altercații violente și chiar la lupte între senegalezi și mauritani, care
au dus la nimicirea părinților ei. Accentuarea sentimentului de vinovăție pe care îl poartă
cu sine protagonista, și divizarea culturală între triburile arabe istorice și cele negre
africane, sunt două aspecte ce rezonează cu intențiile epice ale scriitorului E. E. Schmitt.
,,Cosmosul habar nu are de pace: puterile se confruntă neîncetat, iar echilibrul nu
rezistă niciodată. În jurul nostru colcăie entități, suflete omenești, suflete de animale,
suflete de copaci, spiritul fluviului, spiritul hățișului, spiritul vântului, pe care nu trebuie
să le supărăm. Dacă am zări toate puterile spirituale, un pas n-am mai avea curajul să
facem” (SCHMITT, 2020, 108). Convins fiind, la modul alchimic, că partea de sus a lumii
este oglinda părții de jos, dar în sens invers, autorul dezleagă el însuși urzeala povestirii,
în chip de sacerdot laic, redând sau refăcând rolurile inițiale ale femeii africane: de soție,
de iubită, de mamă. În cele din urmă, paradigma izvorului invizibil se referă la cele mai
simple și omenești gesturi cu putință, dar și la – cităm - credințele care trezesc și
eliberează calitățile lucrurilor, la un nivel mai adânc, mai pătrunzător al universului. Este
elocventă, de altfel, scena aproape finală, cu îmbrățișarea simbolică a arborelui lumii, de
către mamă și fiu deopotrivă, într-o încercare de cuprindere a întregului, a esențelor
superioare: ,,Mami și-a îndreptat degetul către un baobab colosal, masiv, burduhănos, pe
cât de lat, pe atât de înalt, așa de puternic, încât îți lăsa impresia că fusese plantat pe acest
pământ roșietic de către titani cu mii de ani în urmă. Baza lui enormă, constituită din
trunchiuri lipite unele de altele, se termina cu o coroană de ramuri neregulate, fără frunze,
care sugeau azurul de parcă arborele, pus invers, și-ar fi adâncit rădăcinile în cer. De la
distanță, scoarța lui argintie îi strălucea ; în schimb, când am ajuns lângă el, s-a mulțumit
să își întindă fibrele netede. Atingându-l, mi-am dat seama că lemnul, moale, elastic, păstra
urma unghiei pe care mi-o plimbasem pe suprafața lui” (SCHMITT, 2020, 115). În epilogul
cărții, autorul își reia tonalitatea jovială, tolerantă, chiar ușuratică, transpunând iarăși
cititorul în Parisul hipermodern cu moravuri aproape deviante. Închizând cercul
considerațiilor inițiale, și atribuind africancei însușirea primordială de a da nume noi
lucrurilor simple (perspectivă care apare și la începutul volumului), fie numai pentru
plăcerea de a glumi, scriitorul reînvestește obiecte, străzi pariziene, chiar fenomene ale
naturii, care altfel ar fi rămas într-o vetustă închisoare a reprezentării, cu alte denumiri,
care împrospătează realitatea cotidiană: copacii toaletați se cheamă cerșetori, șobolanii
sunt ghicitorii, iar vântul însuși devine îndrăgostitul universal. Capitala franceză, de
asemenea, semnifică, printr-un fascinant proces de transmutație nominală, reflexia
inteligibilă a Noii Lumi africane, emigranții fiind desigur purtători ai unor valori inedite,
ilustrate în cele din urmă la modul poetic: ,,Crăciunul mutase tropicele la Paris. Grație

493
 ISSUE NO. 28/2022

miilor de ghirlande luminoase care acopereau străzile, tapițau fațadele, coafau

acoperișurile cu ramurile lor, Mami regăsea manglierii cei molatici, din apropierea
râurilor, ale căror liane cădeau și se înlănțuiau pentru a deveni la rândul lor rădăcini,
surprindea mângâierea soarelui care trecea printre crengi, culorile păsărilor, atmosfera
încinsă, abundența. Simțeam zumzăitul materiei, casele se mișcau fără de mișcare, totul
oscila, dansa, fremăta. În transă, energia Parisului se răspândea, se manifesta”. (SCHMITT,
2020, 134). În această ordine de idei, din perspectiva prozatorului, există tot atâția
baobabi în orașul de pe Sena câte locuri de refugiu pentru lectură… Eliberând sensurile
primare, mai adaugă, în sfârșit, că menirea singulară a păsărilor care se avântă către
văzduh este sublimitatea momentului: Nu, păsările zboară tot așa cum cântă, de plăcere,
pentru frumusețea gestului, pentru euforia clipei (pag. 136) și, se subînțelege, întru slava
Creatorului. Este nevoia de coerență a lumii postmoderne care rezidă în paginile cărților
sale, inclusiv în Domnul Ibrahim și florile din Coran, precum și subtilitatea credințelor
animiste, care păreau odată absurde, naive, pierdute și care, în mod paradoxal, revin sub
o altă formă în actualitate. ,,Animismul ne spune că, în lume, absolut nimic nu este lipsit
de suflet, fie că vorbim despre vânt, sau despre apă, animale, flori sau despre copaci. Şi
toate fiinţele au sufletul conectat – într-un fel sau altul – la tot ce-l înconjoară. Animismul
percepe latura spirituală şi cea legată de psihic acolo unde omul modern nu vede decât
latura materială. Această viziune despre lume, ca fiind magică, mi se părea destul de naivă
la început, pentru că o asociam cu percepţiile copilăriei (copilăria mea sau a omenirii, în
general). Dar am realizat că această pretinsă naivitate ascundea multă înţelepciune.
Înţelepciunea animismului constă în a nu îl situa pe om în afara naturii, şi a nu îl considera
superior acesteia. Omul rămâne în esenţa sa un element dintr-un întreg. Vorbim deci
despre o ecologie a animismului și despre modestia acestei credinţe: omul este parte din
Tot, nicidecum stăpân şi posesor al naturii, cum spunea Descartes, fondatorul filosofiei
moderne. Mai mult decât atât, animismul crede cu putere în legătura cu lumea celor morţi;
pentru că morţii, în viziunea lor, nu părăsesc această lume total, ei rămân printre noi. De
aceea, unul dintre ritualurile animiştilor presupune ca, atunci când mănâncă, să lase
câteva resturi în farfurie pentru a-i hrăni şi pe cei morţi. Sigur, animiştii nu sunt atât de
stupizi încât să nu-şi dea seama că resturile vor fi de fapt mâncate de insecte sau animale
sau purtate de vânt. Dar, pentru ei, ritualul acesta este un mod simbolic de a-i păstra pe
cei morţi în vieţile lor şi de a spune: Cei care mi-au dat viaţă sunt aici cu mine, fără ei sunt
nimic. Iată câtă profunzime filozofică există în ritualurile animiste” (interviu cu Eric-
Emmanuel Schmitt pe site-ul The Blue Shelf).

Bibliografie generală:
CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain, vol. II, E-O, Editura Artemis, București, 1993
CLAASEN, Jo-Marie, Displaced Persons. The Literature of Exile, Bloomsbury Academic, London,
1999
NEBERT, Radu, Sublimul. De la teorie estetică la experiență individuală, ,,Humanistica”, Cluj-
Napoca, 2019, nr. 8
PERȚA, Cosmin, Despre interpretare şi revelaţie, pornind de la Andrei Pleşu, ,,Philologica
Jassyensia”, nr. 1, an X, Iași, 2014
PLEȘU, Andrei, Parabolele lui Iisus, Editura Humanitas, București, 2012
SCHMITT, Eric-Emmanuel, Félix și izvorul invizibil, Editura Humanitas, București, 2020

494
 ISSUE NO. 28/2022

STEINHARDT, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990

495
 ISSUE NO. 28/2022

CADENCE AND DECADENCE – GEORGE BACOVIA′S LYRICAL ESCAPISM

Andreea-Oana ANDRUȘCĂ
PhD, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași

Abstract: George Bacovia′s literary work needs to be understood as an organic part of the poet′s self,
and its meanings cannot be brought to light unless the reader deconstructs, logoi by logoi, the entire
literary creation, in order to distinguish its inner logos. Bacovia′s poetry is a form of escapism –
cadence and decandence brought together and tranformed into his lyrical modus operandi. The
author deconstructs and reconstructs some major themes such as love, solitude, death or nihilism,
forcing them to embrace the prosodic embroidery of symbolism.

Keywords: pessimism, solitude, inner self, nihilism, suffering

Ce noapte s-a făcut în om! Ce disperare abisală s-a scurs încet, insinuant și viclean
în ființă! Abia dacă mai reușește să își întindă mâinile să o cuprindă... aproape pe de rost,
dar mai mult pe bâjbâite, într-o nesiguranță cadențată de respirațiile numărate atent...
încă una... și apoi încă una... până când mâna tremurândă atinge nimicul, îl face ghem și îl
aruncă dincolo de porțile sufletului, lăsând locul liber pentru cel din urmă strigăt, al
neputinței de a se salva de sine, trăind, într-o buclă a infinitului, în deplină congruență cu
un eu pe care nu îl mai (re)cunoaște! Individul a devenit acum un fragmentarium sau
poate un continuum al discontinuității, al decadentismului existențial. Nu știe cum să se
manifeste: este el Întregul sau, dimpotrivă, Nimicul? Dacă este Întregul, atunci logica îi
dictează conștiința apartenenței nimicului la ființialitatea sa intrinsecă. Dacă este Nimicul,
atunci vidul matricial devine el însuși o forță intrinsecă, construită însă de o putere
extrinsecă, de cuvântul rece al unui creator anodin.
Cuvântul meu nu curge așa cum ar trebui. Pare-se că același creator plictisit și
nihilist și-a odihnit mâna și pe creștetul meu. Scrisul devine greoi, sufletu-mi se pierde
printre stanțele bacoviene ce mustesc de seva unui sfârșit deja anunțat, deja întâmplat. Ce
noapte s-a lăsat în mine!... Mors ultima ratio! Lectura unora dintre versurile lui George
Bacovia mă tentează să consider ființa, în întregul ei (poetic și a-poetic), arhetip al sintaxei
discursivității ontologice. Așa trece... nimicul, în traducere vulgară, Sic transit... Nihil
constituie două cânturi ale omului care mărșăluiește, în singurătate deplină și abandonare
totală, spre un haos originar, spre o dimensiune în care temporalitatea este abolită (creată
și apoi anihilată), pentru a lăsa loc sinelui să se lase înghițit hulpav de un neant spiritual
și ideatic. Există ceva din poetica universală a nihilismului în aceste stihuri. Pare-se că
logosul bacovian al celor două poezii alunecă în eter dintr-o suflare, concretizându-se la
nivelul construcției textuale în indice al modernității lirice pe care unii critici literari nu l-
au înțeles și au preferat să îl atribuie unei înnegurări a talentului scriitoricesc al lui
Bacovia. Nu au auzit însă cântecul de lebădă al poetului care lăsa să înmugurească în
discursul său poetic evidențe ale unei crize interioare. Într-adevăr, se observă o

496
 ISSUE NO. 28/2022

discontinuitate, un soi de decadență a acelui modus operandi liric tipic bacovian,

consecință inevitabilă a devenirii spirituale a poetului.
Ambele texte sună a cântec de dor, a doină a tristeții însingurării, a ieșirii din timp
și spațiu, un marș a cărui cadență nu se exprimă formal, pentru că asta i-ar anula
ritmicitatea interioară. Titlurile celor două poeme nu sunt alese întâmplător, latina fiind
utilizată aici nu pentru a oferi o anume muzicalitate exterioară, ci pentru că este matricea
lingvistică prin excelență, cuprinzând în sine conceptele de vechime, descendență,
tradiție, îmbogățire semantică. Este o prelungire la nivel textual a paradigmei
maternității, dacă luăm în considerare raportul dintre limba latină și limba română. Planul
semantic al poemului Sic transit... este înscris în dimensiunea unui prezent augmentat
infinit, un prezent care nu plasează vreo acțiune în momentul vorbirii, ci înscrie stări și
trăiri în universalitate, într-o sferă a generalului, ca o consecință directă a aplicării
principiului ubicuității, nediluat și nedisimulat în plan textual. Chiar perfectul compus
reiterat în incipitul și finalul celei de-a doua părți a poeziei nu aduce cu sine niciun simț al
trecutului, ci îl subordonează aceluiași prezent incomensurabil. Dacă aici totul este static
încă de la început, în Nihil observăm o evoluție gradată a modalității de raportare a eului
liric la tema timpului, lucru evidențiat la nivel morfologic prin trecerea treptată de la
conjunctivul prezent al celor două verbe („să vrai”, „să stai”) din prima strofă la
conjunctivul prezent singular („să treci”) ca formă verbală predicativă la nivelul celei de-
a doua strofe, apoi la gerunziile („trăind”, „gândind”) din strofa a treia, pentru ca în a patra
verbul să fie abolit iar locul să-i fie luat de forme nominale („mister”, „în cer”).
Dubla negație din primul poem (procedeu atât de hulit de limba engleză, de pildă,
dar îmbrățișat de limba română), întărită de versul secund, imprimă sentimentul acut al
unei non-prezențe invazive, dând naștere unui paradox al neantului – vid care acaparează
tot ce înseamnă manifestare plenară a viului. Într-adevăr, titlul conține in sine esența
tematică a textului, printr-o sintagmă-aluzie la motivul trecerii timpului, a scurgerii înspre
moarte. Cu toate acestea, ideea de moarte este respinsă, întrucât versul al doilea, „Nici
umbre”, prin negarea simbolului prin excelență al morții – umbra, anulează interpretarea
sensurilor de adâncime în termenii binomului viață-moarte, existență-dispariție,
plenaritate-gol existențial. Marea Trecere echivalează deci cu o suspendare a oricărei
acțiuni („Și iată, ne-a surprins seara/Peste zi nefiind nimic”). Cele două poeme rivalizează
în lupta pentru evidențierea conceptuală a deschiderii. În prima poezie, cadența
discursului îl extrage prozodic din sfera liricului, sugerând deschiderea eului poetic către
noi forme de comunicare poetică, întrucât modernitatea formei în care este livrat textul
aduce cu sine o schimbare în profunzime la nivel ideatic și spiritual. În al doilea text,
cadența textului sugerează închidere, întrucât, în virtutea rimei îmbrățișate de tip a-b-b-
a, eul liric acceptă condiția apăsătoare impusă de captivitatea prozodică. Cele două
propuneri lirice sunt imagini în oglindă ale aceleiași realități sumbre: nimicul, vidul
acaparează totul, fie că lentila obiectivului se mișcă de la general la particular, ca în primul
text („spun călătorii” cuvinte coborâte din ancestral, din arhetipal, șoptind, șușotind,
palpitând în și de senzaționalul adus de vorbele lor), fie că urmează drumul invers, de la
un plan al individualizării la unul al universalității (persoana a II-a din primele trei strofe
este supusă unui proces de substantivizare, denumind misterul logosului primordial).

497
 ISSUE NO. 28/2022

Conjunctivul folosit în primele două strofe arată o acțiune realizabilă, un soi de deziderat
atât de adânc înrădăcinat în organicitatea ființei, încât împlinirea lui este doar o chestiune
de timp. Primul verb, „să vrai”, care îmbracă haina ponosită a unui regionalism fonetic,
transpune atmosfera poetică într-o dimensiune a vechiului, a frustului, aducând cu sine
acel iz de autenticitate a trăirii atât de necesar într-o lume profund mercantilă. În acest
text, decadentismul este sugerat, în mod paradoxal, chiar de cadența exterioară, de
ritmicitatea prozodică, prin intermediul căreia se încearcă sugerarea unei închistări între
limitele impuse fie de o societate în care umanul este plasat pe locul secund, în favoarea
meschinului, fie de viața însăși, cu tot ce implică ea: fericire, trăire, iubire, suferință. În
primul poem, aura decadentistă este creionată făcându-se apel la o serie de concepte care
au marea putere de a generaliza și de a îngloba o pluralitate de sensuri de mișcare. Astfel,
„mulțime de ani” cuprind nu numai o referință la trăirea unei vieți asupra căreia planează
auspiciile temporalului, ci și o trimitere abia schițată, dar prezentă, la o Golgotă a viului,
a ceea ce poate scoate omul din amorțire spirituală. Următoarele două versuri, „Și
zgomotul zilei,/Și tăcerea nopții” sunt imagini clasicizante, poate chiar romantice, ale
dihotomiei zi-noapte, lumină-întuneric, viață-moarte, tumult-liniște, fiind percepute de
către lectorul pneumatic drept limite între care oscilează ființa umană în monotonia
ritmului impus de un set de reguli prestabilite de către o comunitate pentru care aparența
constituie cea mai la îndemână metodă de camuflare a întrebărilor existențiale ce izvorăsc
din adâncurile sinelui în momentele în care acesta se întâlnește cu sinele. Decadentismul
bacovian, atât de viu prezentat în alte poeme, este aici abia creionat. Parcă eul poetic se
sfiește să îl prezinte mai vizibil, singurul indiciu al forței acestui concept în realitatea
cotidiană fiind inserat în versurile „...numai rafale de foc/Se denunță/Lugubru,
metalic,/Din minut în minut”. Aceste stanțe perturbă calmul și serenitatea abisală
imaginate anterior și imprimă o atmosferă de apocalips, de imposibilitate a salvării, de
non-necesitate a comunicării dătătoare de viață. Alte indicii lexicale ale spiritului
decadent în care Bacovia își simte inclusă identitatea sunt prezente în strofa a doua
(„Povesti.../De muncă,/Lene,/Banchetul din umbră,/Sau timp de fericire”), dar mai
importantă decât prezența acestora este semnul egalității pe care spiritul poetic bacovian
îl pune între propria identitate și alteritate, lucru realizat la nivel formal prin folosirea
pronumelui personal de persoana a II-a plural „ne” („Și iată, ne-a surprins seara”). Prin
identificarea cu ființa lumii, Bacovia pune semnul egalității între spiritul său și spiritul
decadentist al mundanului, neîncercând să se sustragă prin intermediul harului său
creator. Până la urmă, în fața morții, toți suntem egali, pentru că în naștere și în moarte
toți suntem esențialmente singuri. Astfel, singurătatea poetului (damnat sau nu) se
ramifică în două direcții semantice: pe de o parte, vorbim despre o singurătate ființială,
ontologică și, pe de altă parte, trebuie să aducem în discuție și singurătatea creatorului
lipsit de cuvânt, o singurătate care îl depersonalizează din punct de vedere creator. Acolo
unde „nu mai trebuie/ Nici un cuvânt” totul va fi fost deja spus. Trecerea „pe veci,/Într-un
mormânt” este sintagma metaforică a sfârșitului creației, a anulării logosului artistului.
Acel „pe veci” pecetluiește soarta poetului într-o eternitate a imobilității creatoare. Dintr-
o anumită perspectivă, esența lirică a poeziei Nihil pare a fi insinuată de ultimele două
strofe. Extrem de interesantă este construcția paradigmei verbale de la nivelul penultimei

498
 ISSUE NO. 28/2022

strofe. Aici, Bacovia folosește trei verbe, două la modul nepersonal gerunziu și unul la
modul personal condițional-optativ, în acest ultim caz folosind nuanța verbală
condițională. Verbul principal care conține in nuce esența semantică a poemului este
verbul „a fi”, folosit la modul condițional-optativ, timpul perfect, forma negativă („De n-ai
fi fost”). Oferind acestui verb valoare predicativă, Bacovia îl înzestrează cu o notă de
superioritate în fața gerunziilor „trăind” și „gândind”, subliniind astfel prevalența
ontologică și trecerea trăibilului, a praxisului (fizic, emoțional și cognitiv) în subsidiar.
În ceea ce privește tonul eului poetic și atmosfera creată de cuvântul lui, cele două
texte lirice se situează la antipozi. Astfel, dacă în Sic transit... vocea eului liric este una a
observației reci, distante, în Nihil locul acestei obiectivități este luat de un sentiment de
uimire în fața ontologicului și a atitudinilor manifestate de ființa lirică. Această mirare
atinge punctul de maximă profunzime în ultima strofă, versurile aducând mult din
atmosfera pe care Lucian Blaga o imprimă textelor sale. Misterul este asociat cuvântului,
iar aria sa de acțiune se dezvoltă pe verticală, de sus („în cer”) în jos („pe pământ”). Ambele
creații poetice dau impresia, cel puțin la nivelul ultimelor versuri, de finalitate, de cerc
închis ermetic în jurul unei existențe al cărei sens eul liric nu reușește să îl interiorizeze
și să îl înțeleagă pe deplin. Ca orice alt lector interesat de lirica bacoviană, am avut adânca
impresie că ceva din miezul poetic mi-a scăpat și că aceeași senzație a avut-o și poetul. Am
înțeles că, pentru Bacovia, poezia este mai mult un vaiet (așa cum el însuși mărturisea)
decât forma de manifestare a unui crez poetic, mai mult un vals uitat al singurătății decât
scriitură conștientă de propria-i valoare. A-l asocia deci pe George Bacovia cu ideea de
conformism literar (atât structural, cât și ideatic) este o eroare, întrucât bacovianismul
este, mai mult decât un punct de cotitură în lirica autohtonă, o stare de spirit, un trăirism
simbolic și simbolist. Se observă, încă de la primă lectură a liricii sale, recurența unor teme
și motive subsumate din punct de vedere literar simbolismului și, inevitabil, lectorul cade
pradă tentației de a supune unei interpretări comparatiste poemele în proză și pe cele în
versuri. Astfel, iubirea ca factor distructiv, singurătatea naturii care o dublează pe cea
interioară sau moartea devin piloni ai discursului bacovian, dar, scăpate din tabloul
rigidității prozodice, ele capătă libertate. Dacă structura prozodică fixă oferea impresia că
eul liric ținea frâiele modului în care aceste teme poetice se actualizau textual, în cazul
poemelor în proză cititorul are sentimentul acut că ele sunt cele care conduc planul
imaginarului poetic, modelându-se pe sine în funcție de o serie de repere fixate șubred de
către un eu-narator suferind de luciditate sentimentală.
Poemul în proză Când cad frunzele este construit în jurul ideii de micime, de
absență, de nimicnicie chiar. Copacii sunt „subțiri și rari, cu ramuri subțiri, cu puține
frunze mici (...), solitari”, „cărările goale” și „pustii”, în jur e tăcere, „muzica a încetat să
mai cânte”. Iubirea, singurătatea și moartea alcătuiesc o triadă invincibilă, reiterând în
sens bacovian triada Bine-Frumos-Adevăr din filosofie, fără a face un transfer de sens
dinspre sfera iubirii spre cea a Binelui, dinspre a singurătății spre a Frumosului ori a
morții spre a Adevărului. Semnificațiile acestora nu se suprapun, ci se completează, se
îmbogățesc reciproc, se potențează, dar rămân dimensiuni literare și filosofice de sine
stătătoare. Spre exemplu, pusă în legătură cu Adevărul, iubirea devine experiență –
pretext pentru cunoașterea de sine. Poemul ne dezvăluie un soi de povestire în ramă,

499
 ISSUE NO. 28/2022

iubirea povestită devenind pretext al spunerii iubirii personale. Nu știm exact care este
sentimentul ce prevalează aici... iubirea de sine, iubirea de celălalt...1 Textul este un
amalgam de trăiri, prezentând fragmente disparate de narațiune și descriere. Focul ce îi
mistuie pe cei doi îndrăgostiți din povestirea distinsei doamne abia mai pâlpâie în sufletul
ars de dorul dragostei al principiului masculin: „de mult, muzica a încetat să mai cânte pe
aici, cum și întâlniri de iubire despre care vorbea această femeie”. Principiul feminin este
denumit în text prin intermediul a șase termeni care conturează particularități specifice
modului în care eul bacovian percepe iubirea: „ea”, „(vreo) doamnă (distinsă)” și
„(această) femeie” pentru a desemna ipostaza feminină a realității–ramă compozițională,
„amanta” și „sărmana, prostituata” pentru a face referire la protagonista tumultoasei
povești de dragoste actualizate prin procedeul evocării. Se observă o diferențiere netă a
perspectivei din care este văzută iubita, acesteia atribuindu-se, pe de o parte, o aură
generică, oarecum artificială (lucru potențat și de asocierea parfumurilor și pudrei cu
imaginea acesteia) a trăirii și a manifestării sale spirituale și, pe de altă parte, o exuberanță
și o efervescență asociate intensității efemere a dragostei. Amanta și prostituata sunt
termeni preluați din paradigma peiorativului mundan, dar, în acest context, devin
pretexte ale creionării veridicului din iubire. În contrast cu această nuanță de veridicitate
vin substantivele „parfumurile” și „pudra”, semne lexicale ale paradigmei artificialului, a
falsului, atât în aparență, cât și în esență. Moartea devine ultima formă de manifestare a
iubirii („Ah, împușcă-mă în sânul stâng, spunea amanta și, după ce și el se împușca la fel,
rămăseseră uitați în poiana din lunca orașului”) și este învestită cu aura unui deziderat
(„poate într-un peisaj ca acesta a fost drama pe care am citit-o într-un zadar”)
neconștientizat încă („continua să spună acestea, privindu-și într-o oglindă buzele roșii și
ochii mari”).
Persoana I a verbului și numeroasele puncte de suspensie devin mărci ale unei
subiectivități exprimate fățiș, dar și indici ai unei stări de neliniște, frământare și
interogare interioare. Pe lângă rama compozițională despre care am amintit mai sus, mai
există încă una de acest tip, incipitul și finalul acestui poem în proză conturând atmosfera
unei distanțări personale și interpersonale, idee susținută la nivel gramatical de utilizarea
adverbelor de loc „acolo” și „departe”, ambele făcând parte din câmpul semantic al
înstrăinării. Acest artificiu de la nivelul formei textuale nu numai că instituie un raport de
simetrie (începutul poemului ne prezintă „copacii subțiri și rari, cu ramuri subțiri, cu
puține frunze mici, galbene” care „erau, acolo, solitari, pe o zi calmă de toamnă”, iar finalul
ne arată cum „printre arbori, departe, trăsura o ducea spre oraș, lăsându-mă singur, cu
gândul dacă trebuie s-o mai întâlnesc”), ci ideea de însingurare. Același rol îl îndeplinește

1
Chiar în accepțiune teologică, iubirea de celălalt poate fi interpretată tot ca o formă a iubirii de sine. Semnul
egalității între cele două forme de manifestare a acestui sentiment este pus chiar de Dumitru Stăniloae, atunci când
definește conceptul de iubire imaginativă: „Chipul celui iubit, idealizat de imaginația celui care iubește, devine o
forță model care preface pe cel iubit din zi în zi, în vreme ce și cel care iubește actualizează tot mai mult chipul
idealizat al său, făurit de celălalt. Propriu zis, între chipul meu idealizat de celălalt și chipul lui idealizat de mine
se produce o fuziune și eu, prefăcându-mă după chipul idealizat al celuilalt, actualizez în același timp chipul
idealizat al meu care a început să devină chipul după care se formează celălalt ... Se înțelege că noul chip al
amândurora nu poartă numai trăsăturile unuia sau altuia, ci este o sinteză a amândurora încât nu e o victorie egoistă
a unui eu, ci a noastră asupra egoismului meu și al tău, și o creștere a mea sau a ta” (în Iubirea creștină, editura
Porto Franco, Galați, 1993, p. 128).

500
 ISSUE NO. 28/2022

și adjectivul pronominal „această (femeie)” care, în ciuda apropierii pe care categoria

gramaticală o clamează, creionează o adevărată prăpastie între eul bacovian și cea care îi
stă alături, fără a-i fi aproape. Trăsura care o duce departe, printre aceiași arbori
singuratici și rari, firavi și vestejiți, este mai mult decât un simbol al plecării. În contextul
spiritual al celui ce o privește, aceasta se metamorfozează în metaforă a căutării, a
călătoriei în(spre) sine. Astfel, iubirea devine ceva exterior, un factor extern, străin de care
principiul masculin se poate debarasa, fără ca integritatea sufletească să-i fie știrbită.
Trăsura se îndreaptă spre oraș, plecând dintr-o singurătate, cea a arborilor, a cadrului
natural, înspre altă solitudine, și anume pustiirea orașului, a cadrului artificial.
Percepută în sens bacovian, iubirea nu pare a avea legătură cu principiul filosofic
al Frumosului decât în forma ei de experiență kathartică. Chiar ocolirea iubirii, încercarea
de a i se sustrage, devine pretext al experienței purificatoare a suferinței singurătății. În
poemul în proză Câteodată mă gândesc departe..., gândul bacovian rătăcește „pe lângă
clădiri părăsite și e spre seară; clădirile încă mai sunt bune, dar o stăpânire necunoscută
le face părăsite; sunt poate pentru cei care iubesc”. S-ar putea identifica aici două variante
de interpretare a acestei imagini poetice, ambele trimițând însă la un refuz al iubirii. O
primă variantă interpretativă ar sugera o îndepărtare voită a eului bacovian de eros, o
distanțare în care voința și liberul arbitru impun plasarea sinelui pe poziții ostile iubirii,
fie dintr-un preaplin al solitudinii, puternic resimțit de către o conștiință mult prea lucidă,
fie, într-o accepțiune interpretativă secundă, dintr-un refuz al iubirii de a se apropria
sinelui bacovian. Astfel, atât iubirea, cât și Frumosul, depășesc granițele experienței
estetice2 pentru a pătrunde pe terenul ontologiei. Mai mult decât atât, acest poem este
unul dintre puținele texte în care prevalează sentimentul unei acute înstrăinări de
mundan, de cotidianul mărunt: „când mă întorc în oraș, noaptea, până târziu, lăutarii cântă
jalnici prin crâșme și bieții oameni mănâncă și beau pentru uitarea necazurilor; un pas și
realitatea nu vrea să știe de poezie”. Aici, mai pregnant decât în orice alt topos literar
bacovian, se postulează o îndepărtare a artei de realitate, a esteticului de praxis, limitele
fiziologice devenind pretexte pentru înăbușirea trăirii spirituale (a fericirii sau a durerii,
a necazurilor). Astfel, algoritmul ce se poate evidenția din fragmentul citat mai sus este că
realitatea, adică foamea și setea, se înstrăinează de poezie, adică de necazuri. Cu alte
cuvinte, poezia, adică arta, este sinonimă cu durerea, cu suferința. Înstrăinarea de sine
anihilează capacitatea creatoare, căci ultima frază a textului rămâne suspendată undeva
în neantul unui condițional-optativ: „dacă aș putea scrie ceva în noaptea asta ar fi o
filosofie, religioasă, cu cântec de biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer, după
atâta întrebare asupra celor fără de început și fără sfârșit...”. Inclusiv la nivelul punctuației,
se subliniază imposibilitatea hotărârii creatoare, întrucât punctele de suspensie plasate

2
Hans Robert Jauss vorbește despre „ambivalența fundamentală a experienței estetice” care „s-a manifestat
dintotdeauna în exemplaritate prin cele două posibilități de imitatio pe care conceptul le implică: înțelegerea
voluntară predispusă la învățare, prin intermediul exemplului, ca și conformarea silită, mecanică, la o anumită
regulă. Identificarea morală a exemplarității are loc în spațiul dintre filiația voluntară și imitația silită” (în
Experiență estetică și hermeneutică literară. Traducere și prefață de Andrei Corbea, editura Univers, București,
1983, p. 192)

501
 ISSUE NO. 28/2022

în finalul poemului îi oferă acestuia deschidere interpretativă, tentând limitele

hermeneuticii literare.
La un nivel de adâncime a paradigmei semantice, aceste poeme în proză ale lui
George Bacovia vorbesc despre imposibilitatea aflării adevărului personal și, implicit, a
adevărului creației. Peste tot găsim cuvinte care trădează această perpetuă căutare ce nu
ajunge la un răspuns definitiv: „cât de străin mă simt când aprind lampa, în tăcerea odăii
care nu spune decât că este și moarte” sau „atâta întrebare asupra celor fără de început și
fără sfârșit...”. La fel cum cercetarea adâncului operei și a originii sale ar putea fi o
modalitate de a tinde către sfera adevărului estetic și artistic, creator, tot astfel, cercetarea
adâncului sinelui și a originii identitare ar putea constitui singura modalitate viabilă de
găsire a adevărului ființial personal. Așadar, adevărul s-ar afla undeva între
„inteligibilitatea sensului și reflexivitatea sinelui”3.
Ființa, în general și eul bacovian, în particular, sunt entități compatibile cu ideea
de macro-anthropos, care cuprinde in nuce toată viața, toată ființarea. Conceput încă din
primordialitate ca topos ființial dihotomic, individul își poate actualiza două dimensiuni
axiomatice: cea de instrument – în acest caz fiind asimilat conceptului de obiect - și cea de
subiect al operei literare, proiectându-se în deschis, adică în operă, prin el însuși. Dar
structura dihotomică a individului nu permite ajungerea la esența operei, la înțelegere
prin parcurgerea unei căi deja bătătorite, ci presupune o permanentă tensiune între
luminare și ascundere, o „confruntare ce caracterizează disputa originară în care se obține
prin luptă acel centru deschis, unde ființarea pătrunde pentru a se retrage apoi în ea
însăși”4. Rămâne deci o undă de mister, de ascundere și de neascundere a sinelui în și prin
creație a sinelui bacovian, dublată de dorința lectorului de a afla de ce lumina nu dezvăluie
locul individului în sine însuși („cât de străin mă simt când aprind lampa”), ci acoperă
sentimentul generic al apartenenței, al atârnării ontologice...

Nu plânge, că moartea-nainte-i...

Bibliografie:
Heidegger, Martin, Originea operei de artă. Traducere și note de Thomas Kleininger și Gabriel
Liiceanu, editura Univers, București, 1982;
Jauss, Hans Robert, Experiență estetică și hermeneutică literară. Traducere și prefață de Andrei
Corbea, editura Univers, București, 1983;
Ricoer, Paul, Eseuri de hermeneutică. Traducere de Vasile Tonoiu, editura Humanitas;
Stăniloae, Dumitru, Iubirea creștină, editura Porto Franco, Galați, 1993.

3
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică. Traducere de Vasile Tonoiu, editura Humanitas, p. 24
4
Martin Heidegger, Originea operei de artă. Traducere și note de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, editura
Univers, București, 1982, p. 69

502
 ISSUE NO. 28/2022

INTERVIEWS WITH THE INHABITANTS OF THE

TRADITIONAL OLD HOUSES FROM THE LAND OF BEECHES

Cristian Alexandru BOGHIAN

PhD., Institutul „Bucovina” al Academiei Române

Abstract: Bukovina is among the few historical areas in Romania which still preserves a traditional
and authentic ambiance in its settlements, mainly in its rural ones. This is mostly due to the
patrimony of heritage buildings which includes traditional houses built in the Romanian, German,
Polish, Jewish, Ukrainian, Armenian, Huțul styles and others. Beyond the obvious architectural
richness, what or who stands behind the beautifully sculpted front doors? What memories or what
stories do the people who live in these old houses tell? After having conducted field research in 2018,
2019 and 2020, a series of interviews were made with the owners and/or inhabitants of these
traditional houses. For this paper, a number of extracts were selected in order to create a relevant
image of the „human” factor in the ensemble of the traditional patrimony of Bukovina.

Keywords: interviews, traditional houses, Bukovina, oral history, rural life

Introducere
Bucovina este printre puținele arealuri istorice din România care încă păstrează
un aer tradițional și autentic în așezările sale, îndeosebi cele rurale. Acest lucru se
datorează în primul rând patrimoniului construit ce constă în locuințe tradiționale
românești, dar și germane, poloneze, evreiești, ucrainene, armenești, huțule și altele.
Dincolo de evidenta bogăție arhitecturală, ce se află în spatele ușilor tradiționale frumos
sculptate? Ce amintiri sau ce povești au de spus cei care trăiesc în aceste case „bătrânești”?
De asemenea, ne-am putea întreba, ce utilitate sau funcție ar putea avea casa tradițională
în secolul XXI: locuință, muzeu sau pensiune? În urma unor cercetări în teren realizate în
anii 2018, 2019 și 2020, s-au realizat și o serie de interviuri cu proprietarii și/sau
locuitorii acestor case tradiționale. Concret, este vorba de proiectul Port Cultural.
Obiectivul principal al acestui proiect a fost crearea unei baze de date privind specificul
patrimoniului construit (inclusiv particularități date de diversitatea etnică) a Bucovinei,
prin documentare tehnică și antropologică și întocmirea unui raport care să cuprindă
caracteristicile specifice ale peisajului construit, cu identificarea elementelor valoroase de
patrimoniu, crearea unei baze de date de 100 de clădiri tradiționale valoroase1.
Interviurile au fost preluate prin respectarea unui procedeu. După ce s-au
prezentat conținutul și obiectivele proiectului, s-a înmânat intervievatului un formular
tipărit care conține acordul pentru realizarea fotografiilor și preluarea informațiilor
despre casă, a interviului audio, prin semnătura proprietarului/locuitorului. Au fost

1
https://portcultural.usv.ro/ (accesat în 21.02.2022). Din cadrul proiectului Port Cultural, prezenta lucrare a
rezultat în urma activităților proiectului component PATRIBUC: Patrimoniul construit și peisajul cultural (inclusiv
particularități date de diversitatea etnică) în zona Bucovina. Abordări din perspectiva istorică și etno-
demografică. Sursa primară pe care se bazează interviurile selectate se regăsește la Rezultate, în secțiunea A2.2.2b-
L3 1 Documentație.

503
 ISSUE NO. 28/2022

incluse o serie de întrebări despre vechimea casei, tipologia ei, împărțirea și funcțiile
camerelor precum și întrebările pentru interviul înregistrat audio. După ce s-a obținut
acordul proprietarului, s-a realizat înregistrarea audio, iar ulterior aceasta a fost
transcrisă în format text, rezultând câteva sute de pagini.
Pentru această lucrare s-au selectat câteva extrase din interviuri pentru a crea o
imagine cât mai relevantă a factorului „uman” din ansamblul patrimoniului tradițional
bucovinean. Selecțiile au fost grupate în câteva categorii în funcție de conținutul lor și
anume: Amintiri legate de casă sau considerații despre casele vechi, Considerații despre
tehnica de construcție/casă frumoasă pe vremuri, Vorbe de duh în versuri și cântări, De ce
se păstrează sau ar trebui să fie conservate casele vechi.

Amintiri legate de casă sau considerații despre casele vechi

Experiențele locuitorilor caselor tradiționale sunt cel mai adesea legate de
copilăria lor și mai ales de ritualurile din preajma și din timpul sărbătorilor creștine.
Mărturiile lor descriu atmosfera aproape idilică din casele părintești sau diverse
întâmplări inedite corelate cu alte evenimente zonale sau naționale. Un extras din comuna
Ciocănești, zona etnografică Câmpulung Moldovenesc: „-Aici am copilărit, a fost casa
bunicilor. Casa în care te naști și crești, îți rămâne întipărită, poți să ai tu tot băi și parchete
și ... chiar de multe ori vin și stau aici în gang, și stau și-mi aduc aminte de cum era, de
părinți.”. Mai departe un citat din Poiana Stampei, zona etnografică Dorna: „Mama
mea era foarte îndemânatică, ea învățase de la bunica, și în general așa îmi amintesc, toate
persoanele din familie, mai ales femeile, toate lucrau. Și bărbații în general se ocupau cu
lucrul la pădure. Mai mult iarna se lucra la textile, se ieșea la grijitul animalelor și în rest
se lucra în casă. Și se făceau lucruri foarte frumoase. Se coseau catrințe, ii, tot ce era nevoie
se lucrau ciorapi, mănuși de lână, pulovere, se făceau așternuturi din lână pentru pat,
covoare. Se vopsea și natural.” (...) „La Paști întotdeauna trebuia să ai ceva nou. Noi copii
așteptam întotdeauna Paștele că știam că ne cumpără ghetuțe și hăinuțe noi și nu știu ce.
Și femeile, îndeosebi tinerele își coseau cămăși noi. Se fereau una de alta, să nu fure
modelul. Frumusețea iilor din Bucovina și diversitatea lor, nu o să întâlniți în altă parte.
Se fereau și nu prea se împrumutau modelele una de la alta.”
Continuăm cu zona etnografică Humor, cu o mărturie din Mănăstirea Humorului:
„(Casa are) 120 de ani, poate mai mult, e veche tare. Bucătăria era destul de mare, se
odihnea mămuca într-însa când făcea mâncare sau venea de la fân, când era ostenită mai
dormea pe pat, avea și pat bucătăria și are și astăzi. Dormitorul băieților, doi băieți au
avut. Dormitorul lor, care îi și astăzi cu pat cu paie, și casa cea mare.” În aceeași zonă, dar
în comuna Pârteștii de sus: „Era o cameră de curat, dormitorul unde stăteau ei, căsuță se
spunea pe vremuri, unde stăteau toți copii și părinții, cămară, cum se spunea de demult și
puneau mâncarea la rece, nu aveau alte condiții și astea erau ca pentru produsele
alimentare, era cămara folosită. Și tindă, și podul casei, tot la fel, era folosit pentru
afumatul cărnii în preajma sărbătorilor de iarnă.” Tot în zona etnografică Humor, dar în
comuna Botoșana: „Făceau blocuri cu sistematizarea și au vrut să ne evacueze să ne scoată
să facă blocuri și am avut noroc că a fost un primar atunci. Noi făceam țuică, mergeam la

504
 ISSUE NO. 28/2022

primărie acolo, le-am dat și nu ne-o spart la noi aici. Am avut noroc de primarul acela că
ne-o lăsat aici. ”
Ne îndreptăm atenția către zona etnografică Rădăuți, cu o mărturie din Putna:
„Veneau turiști străini și în timpul căsătoriei noastre. Copii erau mititei, ne duceam în
bucătărie și abia așteptam, turiștii veneau în bucătărie și apoi să ascult poveștile lor.
(Casa) Mi-amintește trecutul tot, copilăria mea. Șotiile pe care le făceam. Bătăițele pe care
le primeam. Și când veneam de la școală mirosea, și luam cuțitul și mă duceam în pod și
tăiam câte o bucățică din aceea afumată din șold.”. În aceeași zonă, un interviu din Straja:
„Au fost (turiști) din America, din Irlanda, din Maroc, din Germania, din Italia, din Franța.
Au venit niște oameni din Franța, să vă povestesc. Două persoane au venit, oameni între
vârste, tineri și bătrâni, tot mi-au controlat, tot mi-o fotografiat cum e lucrată căsuța, tot
au umblat roată. Și întreba, dar acolo cine locuiește? Eu îi explicam că aici e grajd pentru
animale. Îmi dați voi să merg să vizitez grajdiul? Cum să te duci acolo, acolo nici bunicul
nu știe de când e făcut, cu cuie de lemn și n-am schimbat nimic, tata ce-a mai făcut el,
poartă, uși, tot așa e vechi, ăștia-s oameni de cultură, oameni veniți din altă țară care la
dânși e modernismul, eu ce să le spun, pot să le spun cât e de vechi. Și după ce le-am
explicat, ști ce mi-o spus? Noi de modernism suntem până aici, până la gât. Și s-o dus și o
fotografiat, aveam viței, vaci, au umblat roată frumos și au făcut poze.”
Ne mutăm în zona etnografică Siret, cu un interviu din comuna Calafindești: „Sunt
născută aici, moștenitoarea acestei case care mie îmi place foarte, foarte mult și la care n-
aș renunța pentru nimic în lume, indiferent ce sumă aș primi pe ea. Încerc pe cât posibil
s-o întrețin așa cum am moștenit-o. (...) În casa aceasta au locuit părinții mei care nu mai
sunt demult. A fost o vreme și școală. Casa în care erau sobele și cuptorul și așa, stăteau
părinții mei, iar noi dormeam pe cuptor. Iar vara, sigur, se locuia și în casa cea mare, unde
era zestrea pentru fete. Sâmbăta, eu culegeam toate paiele, toate penele de prin curte,
măturam cu sora mea. Lemnele frumos așezate, sunt și acuma, erau sub șură aranjate, în
șoapre.” E o casă în care simt că pot să respir calumea, mă simt liberă. Nu ca în București,
între pereți unde nu mai simt că nu mai am aer deși am aer condiționat și mă îmbolnăvesc
de fiecare dată. Aici a început viața mea și se va sfârși tot aici.”
Ne aflăm tot în zona Siret, dar vedem în continuare un extras dintr-un interviu din
Climăuți: „Suntem la casa bunicilor mei, ei au avut 7 copii. Întâlnirile erau foarte vesele.
Eram foarte mulți veri, neamuri. Casa în care se locuia unde e cuptorul și casa cea mare,
casa nouă care se folosea de sărbători, întâlniri. Era veselie multă, eram 30-40 de inși, ne
adunam de Sărbători, de Paști, de Crăciun, cu colinda.” În aceeași zonă etnografică, dar în
comuna Iacobești: „Când eram mai tânăr erau (turiști). Au venit autocare, eu jucam fotbal
pe toloacă aici și acolo. Au vrut să stea în casă, i-a primit mama. Am jucat la Metalul
București, și îmi spunea unul, hai să rămânem aici și am zis nu, mergem acasă, jucăm la
Dinamo Suceava, la noi se fac hramuri. ”
Poposim în zona etnografică Suceava, cu un interviu din comuna Ipotești: „Am 42
de ani, lucrez în administrație publică, și am venit în această minunată căsuță pentru că
m-am îndrăgostit de arhitectura tradițională veche. Camera mare era folosită pentru
petreceri, pentru că are intrare separată acolo, aici era dormitorul acolo era bucătăria, în
față era holul. Era o concurență pentru că în fiecare an, în apropierea lunii mai toată lumea

505
 ISSUE NO. 28/2022

ieșea cu grebla pe șanț și își vopsea gardul, văruia pomii și dădeau un aer proaspăt casei
și gospodăriei lui. Și era un adevărat cult să stai duminica la portiță de vorbă cu vecinii.”
Tot în comuna Ipotești: „Casa părintească este ceva de suflet. Toți frații mei veneau din
armată acasă, după aceea se însurau, mergeau fiecare la casa lui și își mai făceau, dar cel
mai frumos la casa părintească. Amintiri frumoase.”
Ne mutăm în comuna Lipoveni: „Au stat vreo 5 generații. Era casa liberă, nu a stat
nimeni și moșul era așa de bun că lăsa pe unul care nu avea unde, până ce construiește
casa lui. A stat vreo 5 familii, poate mai mulți au stat. Era o profesoară aici la grădiniță, și
asta a venit, tot din Suceava era, tot aici a venit o iarnă și a stat. Au stat mulți în casă.”

Considerații despre tehnica de construcție/casă frumoasă pe vremuri

O bună parte din cei intervievați sunt cunoscători sau știu câteva lucruri despre
tehnica de construcție a caselor tradiționale, împărtășind și câteva frânturi din mentalul
colectiv arhaic legat de conceptul de „casă frumoasă”. Din zona etnografică Câmpulung
Moldovenesc redăm câteva extrase dintr-un interviu preluat din comuna Frumosu:
„Această casă este din material absolut ecologic la vremea aceea, lemn de rășinoase, lut
vergelat (...) Era lutărie, acum nu mai există, și cu carul cu boi aduceau lut în casă, cu paie
și-l călcai cu picioarele într-o vană mare și se aplica. (...) (O casă frumoasă pe vremuri) Era
o casă cu mulți copii, bineînțeles și cu mult pământ, și cu animale, cu o soție în casa aceea
care să fie super gospodină, și dacă se putea să fie și frumoasă.” Continuam cu comuna
Vatra Moldoviței: „(Materialele pentru casă se luau) De aici din zonă, atunci era pădurea
deasă, mergea la ocol, scotea permisul și se tăia lemnul, dar numai până în luna lui Martie,
din luna lui Martie nu se mai tăia niciun brad în pădure, pentru că el căpăta mâzga și acela
lemn e slab după ce trece de luna lui martie. Nu vedeai vara, cum acum trec vara mașini
întregi de butuci, nu!”
Ne îndreptăm spre zona etnografică Dorna, cu un interviu din Poiana Stampei: „-
Casa a fost cu lut, tencuită și pe dinafară. Țăndurită și văruită. Când m-am mutat am vopsit
ușile de culoare deschisă, și după ce m-am mutat de aici le-au vopsit din nou verzi. Și soba
trebuia să fie verde. După război mi-a spus o femeie bătrână că se întrebau nemții că de
ce la noi toate cântecele încep cu „foaie verde” și tot „verde” și „verde”, probabil fiind
pădurea verde aici, nu știu, era tot cu verde. Un sat frumos înseamnă un sat cu case
frumoase, cu gospodari, case răsfirate, nu cu case toate în drum, locuite. Să ai loc să
respiri.(...) Dacă nu ne cunoaștem tradiția și rădăcinile ni se pierd, va fi totul ca în
Occident.” Un alt interviu din aceeași comună: „În luna Februarie nu mai rămâne seva prin
el și atunci lemnul are valoare. Lemnul ăla avea două întrebuințări extraordinare. Una,
pentru viori, și a doua, pentru draniță. Dranița pe care încă o mai vedem noi pe unele case
nu se face din orice lemn, deci numai din ăla tăiat în luna Februarie și fără cioturi.
Îmbroboditul era haizașul (acoperișul) până peste gang, și tâmplăria protejată. O casă
tradițională este o casă mare, cu lucruri țărănești, toate lucrate de mână într-însa și
întreținută. Totul cu covoare, cu, ștergare. Sunt batiste ala romburi deasupra ușii. (...) Da,
și batistele se mai foloseau la noi când avea născut femeia copil mic și mergea la
îmbisericit. Se punea pe față la copil. Și la biserică mirele cu mireasa mergeau cu batistă,

506
 ISSUE NO. 28/2022

nu se țineau de mână, se țineau de batistă. Mireasa cosea, trebuia sa aibă batistă nouă, asta
era lege.”
Ne schimbăm atenția către zona etnografică Rădăuți cu un interviu din Marginea:
„Casa e de tip bucovinean în patru ape, casă românească cu patru camere, cu hol, cu
cămară sau zis magazie unde tata își ținea harnașamentele pentru cai. A fost întreținută
cu geamuri mari nu ca pe vremea aceea când geamurile erau foarte mici, el și-a proiectat
ca geamurile la casă să fie mari, mai mari. Casele românești erau prevăzute ca
amplasament așa fel încât soarele să fie în fiecare zi într-una din camere. Așa că partea de
la răsărit în fiecare zi când răsare soarele este plină de soare. Când soarele apare la amiază,
partea din față este soare și după masă ne delectăm în acest cerdac sau gang cum îi
spunem noi, cu soare.”
Continuăm cu zona etnografică Siret, cu extrase dintr-un interviu din comuna
Iacobești:„ Temelia casei a fost pe piatră, terenul se mai lăsa, veneai, o reparai. Iar sub
gang, până a se face gangul, se schimbă culoarea, trăgeau un brâu. Acel brâu, pe o înălțime
de vreo 60-70 de cm, se aducea humă, întâi se repara, acolo sub prispă, prispa se ungea și
după asta cu perie din pai se văruia tot frumos acolo cu huma aia de dedesubt. Și avea
până a face gangul, se vedea brâul frumos după care făcea varul cu sineală, marină din aia
ultra marină. Și un pic o culoare mai deschisă să fie mai pastelată.”
Și încheiem secțiunea de considerații despre filozofia de construcție a unei case
tradiționale cu extrase dintr-un interviu din Ipotești, zona etnografică Suceava: „Când
intri într-o casă ea trebuie să proiectată în așa fel încât în orice loc ai sta într-însa să știi
că casa respectivă te iubește și se bucură că intri într-însa. Nimic nu se compară cu aerul
pe care îl are o casă tradițională, și faptul că pui în sobă două trei lemne și ai căldură
instantanee și faci o scrijică pe plită. Nu știu, poate pare demodat, dar pe mine mă atrage
simplitatea și unicitatea vieții care o aveau oamenii înainte. Dimineața când te trezești
soarele vine de acolo îți bate în cameră frumos prin geamul ăla, după aceea pe parcursul
zilei se duce încolo așa și este extraordinar să vezi cum casa este foarte caldă. Cerdacul
are rolul de a răcori casa. Soarele nu bate direct pe geamuri și pe perete și nu încălzește.
Și de asta viitoarea construcție pe care am s-o fac, am s-o fac cu cerdac roată împrejur, doi
metri în față ca să fie folosit pe post de terasă și un metru peste tot ca să nu bată soarele,
că uite că deștepți au fost oamenii.”

Vorbe de duh în versuri, cântări

Ritmul vieții în zonele rurale, mai ales în cele care păstrează un aer de autenticitate
prin construcțiile existente, dar și prin obiceiurile ținute pentru fiecare ocazie, a lăsat loc
creativității unor locuitori ai caselor tradiționale care, în timpul interviurilor ne-au
întrebat dacă nu ne pot împărtăși din vorbele lor de duh, unele și cântate. Începem cu un
extras din zona etnografică Dorna, din localitatea Poiana Stampei: „Am făcut o cântare pe
această temă pentru cor când rușii vacile ne-o luat, dar nu știu dacă îl mai țin bine minte:
„Când era mama micuță umbla prin livezi desculță / N-avea bani de opincuțe, era tare
sărăcuță / Bunicu plecat în război, creșteau băieții în nevoi / Lampa nu avea gaz, trăiau
numai în necaz / Mama păștea vitele prin toate pădurile / Totul lucru în mână să ne facă
o haină bună / Lucram ziua la chiaburi pentru câteva fărmături / Când veneam seara ne

507
 ISSUE NO. 28/2022

întrebam ce-om mai mânca / Dar într-o seară pe-nserat rușii vacile ne-o-mpușcat / Lada
cu haine ne-o luat, mama o plâns și o tot oftat / Dar războiul s-o gătit și bunicul înapoi o
venit / La Dumnezeu mulțămit că cu toți ne-am întâlnit.”
Continuăm cu zona etnografică Rădăuți, cu un interviu din comuna Straja:„-Printr-
un vers, vreau să vă spun ceva: Trece timpul cu grăbire, zilele se risipesc, vă mulțumesc
că ați venit la mine, căci nu știu cât mai trăiesc. Toate trec în lume, toate ca prin vis, dar a
dvs. nume va rămânea aici scris. -... Și tot mai frumoasă ești tu, ...vin chiaburii și te taie, vin
și te taie chiaburii, cu drujbe și cu sacuri, și te duc departe în lume pădure pădure. Ce
blăstăm o căzut pe tine și mă părăsești pe mine, și te culcă la pământul, n-auzi ... cântând,
și te-ncarcă în mașini și te duce la străini, și te vinde în străinătate și faci bani pe săturate,
și-ți fac vile și palate și-ți fac vile și palate, și mari și mai performante. Iar pe noi săracii nu
ne lasă nici cu cracii, nu ne lasă nici cu cracii. Cât îmbli țara-mprejur, vezi munți goi fără
păduri, și când plouă un pic mai tare ne ia casele la vale, când era viața frumoasă, am rămas
sărac și fără casă, și sărac și animalul ... că ne lasă mama lui în mijlocul codrului ... a zburat
și n-are pene, ar cânta n-are putere, ar cânta n-are putere. Fosta-m tânăr nu știu când,
numai m-am trezit bătrân, dinții-n gură s-au știrbit, păru-n cap mi s-o albit, vederile mi s-
au slăbit, memoria m-o părăsit, uite așa am îmbătrânit, tot prin codrii pribegind, lume
lume și iar lume cine ți-o pus numele lume, nu ți l-o știut a pune, și ți-o pus numele floare,
că tare ești trecătoare, câte unul câte doi rămâne lumea din noi...Asta-i viața noastră.”

De ce se păstrează sau ar trebui să fie conservate casele vechi?

Dincolo de motivația evidentă explicată prin nevoia primară a unei locuințe, cei
intervievați au fost rugați să vină cu alte motive pentru care ar trebui păstrate sau
conservate casele tradiționale din Bucovina. Răspunsurile au variat de la motivații
cultural-turistice la mândria realizărilor înaintașilor pentru care cei din prezent au un
mare respect.
Începem cu un extras din zona etnografică Câmpulung Moldovenesc, comuna Vatra
Moldoviței: „(Casele tradiționale bucovinene ar trebuie) Să fie conservate. Dar nu mai sunt
multe. E originea noastră. O casă (bucovineană) are un pic aparte (față de) ceea ce e în
Maramureș.” Tot din aceeași localitate: „(E important să păstrăm casele tradiționale
pentru că) -După ce te-ai născut așa și ai trăit așa, așa îți pare că-i bine, nu?”.
Continuăm cu un interviu din zona etnografică Humor, comuna Pârteștii de Sus: „E
foarte important (să păstrăm casele tradiționale). Turiștii de ce vin? Betoane au și la oraș,
betoane au și în străinătate, de asta vin, să vadă ceva autentic.” Rămânem în aceeași zonă,
dar poposim în comuna Poieni Solca: „O casă tradițională înseamnă să fie cum era demult.
Ușile să fie tradiționale, geamurile, casa în interior să fie curată și văruită și cât mai multe
lucruri țărănești, nu cu perne din astea. Se puneau ștergare pe pereți, așa era. Este
important dacă noi păstrăm tradiționalul ajunge și în alte țări faima noastră ca să fie țara
frumoasă, cu case vechi.”
Ne mutăm în zona etnografică Rădăuți, cu un interviu din comuna Marginea: „E
foarte important (să păstram casele tradiționale) pentru că tot ce au construit înaintașii
noștri a fost frumos, foarte frumos, plăcut, util, nu ne trebuia fel de fel de living-uri și nu
știu mai ce, le ținea câte le aveam pe unde puteam, dar era plăcut, trăiam în armonie.

508
 ISSUE NO. 28/2022

Oamenii construiau totul din lemn, nu erau atâtea pavele și atâtea BCA-uri și atâtea
termopane, câte văd aici. Un vecin de-al meu care o lucrat în străinătate și-o făcut aici
hardughia asta, o ține închisă, mănăstirea asta. Acum mai râdeți de mine că eu am
îmbătrânit și m-am prostit. Eu mi-aduc aminte din când în când și o mai descui, atât tot. Și
aștept moartea.” Tot în aceeași comună, un alt extras: „Mobila veche nu mai este, dar soba
este, sobă mare, cuptior, putea dormi două-trei persoane și făcea obleauri de colaci, mare
mare tare. Merită (să păstram casele tradiționale), e tare călduroasă, și cuptoarele acelea.
O făceai și pâine și dormeai, te încălzeai dacă vroiai. Acum unde? Te învelești să-ți pui
pilota în cap. Nu merită astea noi.”
Rămânem în zona Rădăuți, dar ne oprim în comuna Sucevița: „Da (ar trebui să se
păstreze casele tradiționale). Dacă aș fi tânără, așa aș face o casă ca un ou închestrit, dar
ce folos că suntem bătrâni, nu mai putem. (...) -Merită, îi tare. Îi alt stil, alt miros au casele
românești. Uite chiar nouă dacă îi. Eu am zis că dacă ar vrea s-o strice, să se facă tot din
nou dar tot stilul ăsta așa.” Trecem și în zona etnografică Siret, cu un extras din Iacobești:
„Deci omul în viață poată să vândă orice. Două lucruri care nu se poate, bineînțeles, care
vrea, care ține, să te lipsești de ele. Unu, acoperișul - casa, și doi, pământul. Una din aceste
două dacă le-ai vândut, ferească Cel de Sus dacă le mai dobândești înapoi. Că cineva mi-a
spuns, măi, dar tu ai pensie, ce nu stai în oraș? Ce să fac, merg să joc table? Eu nu. Aici, iau
de aici, dau de colo merg, uite ieri am fost în câmp mi-am ierbicidat 6 hectare și jumătate,
că am cultură de soia și de cartofi. La mine ... șomajul nu există. ”
Și încheiem în zona etnografică Dorna, cu un interviu din Poiana Stampei:
„(Peisajul caselor tradiționale din Bucovina) Cred că dă o notă așa de demnitate cumva.
Iată am fost cineva, așa am gândit, am gândit frumos, că am avut un simț estetic deosebit.
Sunt niște valori pe care știm să le păstrăm și să le transmitem. Cum e și costumul, cum e
și dansul.”

Concluzii
Locuitorii/proprietarii caselor tradiționale reprezintă un veritabil izvor de folclor,
înțelepciune populară și de amintiri unice legate intrinsec de locuința în care au crescut
și s-au format. Practic, valoarea laturii materiale a patrimoniului construit (casa
tradițională) este incompletă fără latura spirituală a acesteia, factorul uman. Cele două
laturi nu au putut dăinui una fără cealaltă. Fără locuitori aceste case devin muzee reci și
goale.
Casa tradițională bucovineană ar putea fi și locuință, muzeu și pensiune simultan,
după cum am văzut din cele câteva interviuri selectate. Autenticitatea unei pensiuni
agroturistice este dată și de proprietarul care locuiește alături de oaspete și îl tratează cu
ospitalitate și de obiectele tradiționale care pot fi și exponatele din cadrul unui muzeu.
Contrar unor probabile prejudecăți, locuitorii/proprietarii caselor tradiționale din
Țara Fagilor nu sunt toți în vârstă, din contră o bună parte sunt tineri care duc mai departe
amintirile și obiceiurile locale, dar care totodată, sunt conectați la tendințele moderne,
încercând să îmbine, pe cât posibil, confortul modern cu tradițiile locale atemporale.
Chiar și așa, aceștia păstrează în mentalul lor colectiv tehnica de construcție a
caselor tradiționale și idealul de „casă frumoasă” care, din păcate, este și va deveni tot mai

509
 ISSUE NO. 28/2022

dificil de atins. Lipsa unor criterii uniforme și clare despre conservarea caselor, lipsa
fondurilor, lipsa educației formale în vederea păstrării tradiției și arhitecturii locale va
duce treptat la transformarea peisajului tradițional într-unul modernizat haotic, un
melanj de trenduri rezultate în urma ideilor preluate de cei care au muncit în străinătate
și se întorc să construiască o casă la țară. Realitatea este că cei care doresc conservarea
caselor tradiționale se vor împuțina treptat. Să sperăm totuși că tinerii care locuiesc acum
în casele tradiționale vor transmite mai departe propriilor copii din înțelepciunea
populară și astfel poate vor mai dăinui câțiva zeci de ani casele noastre tradiționale.

510
 ISSUE NO. 28/2022

A SPANISH THRILLER: SIN REGLAS BY ISABEL ARRANZ

Dana MATEI
Lecturer, PhD, University of Petroșani

Abstract: The article deals with a recent Spanish police novel written by the novelist Isabel Arranz.
The main character of the novel is a woman, Lola Vergara, who is in charge of the team that resolves
a violent murder case. The article is about her, not only in the role of a police woman, but also as a
friend, mother and wife. The main narrative dimension is a murder, but many other elements of the
novel such as humor, drama, social aspects of the society make it possible for the novel to be read
from different perspectives, depending on the lecturers’ interests.

Keywords: Spanish thriller, woman police, social aspects, murder, violence.

La novela policíaca entre detractores y partidarios

La novela criminal siempre ha suscitado interés y placer entre el público lector,
independientemente del nivel de educación, formación profesional o de la competencia
analítica interpretativa de cada lector en parte. Tanto es la afición de este género literario
hoy en día que, entre los escritores de oficio, especializados en escribir novelas policiacas,
vienen afirmándose autores que desempeñan distintas profesiones. Filólogos (Pedro
Feijoo, Rosa Ribas), abogados (María Oruña), profesores (Medina Maribel, Carme Riera
Guilera, Aritza Bergara), periodistas (Susana Rodríguez Lezaun, Berna González
Harbour), traductores (Teresa Solana) despuntan su pluma en ingeniar tramas policiales,
convirtiendo el género policial en uno de los más bien vendidos. Muchos han visto sus
obras galardonadas con importantes premios, sus novelas traspasando las fronteras
españolas al ser traducidas a distintas lenguas extranjeras.
Considerado un subgénero de literatura, una subliteratura de calidad dudosa, cuya
lectura no debía ser confesada en voz alta por denunciar un mal gusto literario, la novela
policíaca ha tenido a lo largo del tiempo sus detractores y defensores. A modo general, se
considera que la lectura de este tipo de novelas corresponde a la evasión, a un buen modo
de pasar los momentos de ocio, proporcionando diversión durante unas vacaciones de
verano, como si involucrara de antemano la falta de seriedad de parte de los aficionados
al género, sean estos lectores o autores. Los sitios web en Internet abundan en ofertas,
invitaciones, selecciones de novelas negras que se recomiendan como refugio de la
realidad, el género negro es, sin duda, un producto de entretenimiento, “un clásico de las
vacaciones de verano.” Una lectura superficial bastaría para leer una novela policial, sin
necesidad de profundizar más de lo habitual en los textos. Y ¿qué mejor forma de hacerlo,
si no aprovechando los días de vacaciones, descansando, pero a la vez disfrutando de una
lectura atrapante que puede convertirse en adictiva? Se dice que en las narraciones
policiacas no se crean personajes complejos sumidos en profundos conflictos humanos.
Por tanto, dejan menos huella, al tener menor calidad literaria, su principal aportación es
la de ofrecer a los lectores entretenimiento, evasión y una posible identificación con los
aspectos de la cotidianeidad a las que estos forman parte. (Uría, 2013: 64)

511
 ISSUE NO. 28/2022

Escribe Raymond Chandler en una carta en 1948 que “El fundamento psicológico
de la inmensa popularidad de la novela de crimen o misterio entre toda clase de gente no
se ha desvelado” y que se ha dado por sentado que, erróneamente, siendo las novelas
policiacas de una lectura fácil, esto supondría también una lectura liviana”. (Chandler,
2013) El autor comenta que este tipo de novelas no supone una lectura más fácil que obras
de teatro como Hamlet, El Rey Lear o Macbeth. Al mismo tiempo, se ha puesto de realce
que la frontera entre las obras incorporadas en lo que se llama la buena y la mala literatura
es bastante flexible e imprecisa. Las novelas policiales pueden convertirse en auténticos
escritos literarios si, además de la presencia del crimen con todo lo que involucra esto:
detectives, asesinos, investigaciones, esclarecimiento del crimen, se podría efectuar otra
lectura alternativa, una lectura pluridimensional, también importante, que abarca nuevos
aspectos de interés como la psicología del investigador, su vida personal, sus relaciones
especiales con el entorno de la sociedad actual. La polisemia es por lo tanto el elemento
destacable que otorgaría a las novelas policiales el estatus de la novela seria. En un
capítulo breve dedicado a la novela policial, Díez Borque remarca que “la novela policial
puede recuperar las características de auténtica novela si el lector la consume con la idea
de que lo que se da es una realidad perturbada, es decir, cuando el contenido latente
supera al aparente, recuperando así la polisemia que es la característica de las obras de la
literatura superior”. (Díez Borque, 1972: 119) María Oruña, la conocida autora de la serie
de los libros del Puerto Escondido, ha sugerido en una entrevista un motivo por el cual la
novela negra sigue extendiéndose en la actualidad, conquistando cada vez más adictos. Se
trata del alivio o de una de las pocas certezas que el lector puede tener al leer literatura
policiaca: el control del mal: “cuando en nuestro entorno, todo es corrupción, radicalismos
religiosos, nos encontramos con un tipo de género que puede hablar sobre estos y otros
muchos temas y lograr cierto equilibrio al final”.
La narrativa policial cuenta con unos elementos de estructura interna
indispensables, se da por sentado que el elemento central es un hecho criminal o una serie
de asesinatos que quiebran la dialéctica orden-caos de la escena social, la desaparición del
sistema de seguridad que la vida social presupone. (Martín Cerezo, 2005: 362) En este
aspecto, Andreu Martin, además de considerar el crimen como el principal elemento de
una novela policiaca, añade que a los lectores se les exige un juego intelectual deductivo
muy excitante, parecido al pilla-pilla. Ramón Díaz Eterovic, el novelista chileno creador
del ya famoso detective privado Heredia, confiesa que la novela policiaca le facilita un
modo de mirada crítica sobre la situación social y política de su país. Destaca así el
realismo como una característica principal a través del cual se pone de manifiesto una
crítica social intrínseca de la sociedad en la que vivimos y como consecuencia la denuncia
de aspectos más variopintos en función de los cambios sociales como la violencia, la
corrupción, la injusticia, la trata de mujeres y la esclavitud sexual, el fenómeno de la
inmigración. Hablando de los rasgos de la novela de suspense, la novelista estadounidense
Patricia Highsmith, decía que “lo bueno de este género es que el escritor, si así lo desea,
puede escribir pensamientos profundos y páginas sin ninguna acción física porque el
marco es esencialmente un relato animado”. (Highsmith, 1987: 6) El escritor gallego de
novela negra Domingo Villar, autor de la famosa serie protagonizada por el detective Leo

512
 ISSUE NO. 28/2022

Caldas, manifiesta que dentro del relato policial se puede hablar de otras cosas: “entendí
que escribiendo novela negra se podía hablar de un crimen, pero también de muchas otras
cosas.”
Borges defendía la literatura policial, tanto en sus producciones propias, como en
colaboración con Bioy Casares al crear en 1945 El séptimo círculo, la más famosa colección
de novelas policiacas en español. En 1942, de las manos de los dos escritores argentinos,
que optaron por el seudónimo H. Bustos Domecq, sale un volumen de cuentos Seis
problemas para don Isidro Parodi, una interpretación paródica del relato detectivesco
clásico.
Hablando de la narrativa policial, he oscilado entre términos que pueden causar
confusión, dando a entender que son sinónimos, pero los estudiosos del género no se han
puesto todavía de acuerdo sobre una terminología unánime aceptada que aclare una vez
por todas cada termino en parte. Según la opinión de Andreu Martin, en el centro de la
novela policial hay un enigma que se le propone al lector resolver, mientras que la novela
negra, que evolucionó de la policial, está más propensa hacia el análisis social: “Según mi
opinión, las dos son cojas - dice el autor - lo ideal sería una combinación.”

El boom de la novela policial española escrita por mujeres

Entre los teóricos de la novela criminal española se habla en presente de un
fenómeno de renovación y de modernización del discurso narrativo policial. El marco
individualizador conlleva una ruptura con los textos anteriores en lo que se refiere a
temas, argumentos, personajes o estilo literario. Este aspecto no debe extrañar, ya que el
género criminal ha sido considerado el más propicio para reflejar y enfocar aspectos
múltiples sociales. En las palabras del novelista español Eugenio Fuentes, la novela negra
“tiene una especial capacidad y unos reflejos muy rápidos para revelar las inquietudes
sociales, económicas y políticas”. 1
Entre las modificaciones importantes de enfoque que trae consigo el género negro
actual figura el detective o el inspector, sea este mujer u hombre, el personaje principal
que representa el eje central de la novela negra, el héroe que siempre resuelve el crimen
(lo malo) llevando a los responsables de la perturbación del orden (los malos) ante la
justicia (lo bueno); como una lucha entre el bien y el mal que siempre acaba, como en los
cuentos de hadas, con el triunfo del primero. Referente a la construcción del protagonista,
Encina Isabel López Martínez observa tres cambios significantes: el héroe “dejará de ser
un hombre desarraigado, desvinculado de la sociedad y enteramente autónomo, tanto en
lo personal como en lo profesional. Ahora trabaja para un cuerpo de seguridad oficial, que
determinará su lealtad a unas normas, unas leyes y unas jerarquías”. El segundo cambio
se refiere “a la aparición de un coprotagonista, un ayudante” y no en último lugar, se
inmersa en la vida personal de los protagonistas, que parecen seres humanos más reales,
semejantes a la gente con la que nos topamos diariamente. (López Fernández, 2020: 2-3)
Según Paloma Uría, la novedad que aportan las nuevas narraciones consiste en dejar la
trama policiaca (el crimen) en segundo lugar, la atención principal recae sobre el entorno

1
https://www.hoy.es/extremadura/201611/07/novela-negra-espanola-logrado-20161107000738-v.html.

513
 ISSUE NO. 28/2022

de los personajes (la ciudad gana protagonismo con sus calles, bares, restaurantes,
parques) y la vida personal del detective con todo lo que esta implica en plano personal y
profesional. (Uría, 2013: 63-64) El florecimiento y el auge actual de la narrativa criminal
española se explica también por el protagonismo de la mujer policía en la trama, lo que
trae consigo una percepción femenina dirigida hacia la problemática actual de la sociedad.
Hasta finales de los setenta, la imagen de la mujer en la novela policial era muy
restrictiva, a la mujer se le veía como víctima del crimen o cómplice del asesinato,
actuando en un contexto marginal, en un segundo plano, con un estatus económico e
intelectual inferior al de los hombres. Solo durante los primeros años de la Transición en
la sociedad española, en 1979, con la aparición de Bárbara Arenas, la detective privada de
Lourdes Ortiz, asistimos a la aparición de la primera novela detectivesca protagonizada y
escrita por una mujer. A Bárbara Arenas le sigue la investigadora barcelonesa Lonia Guiu,
creada por María Antonio Oliver. Son fechas importantes teniendo en cuenta que en las
décadas de los setenta y ochenta, la mujer española todavía estaba privada de muchos
derechos en la sociedad de entonces.
Desde la creación de la inspectora catalana de la Policía Nacional Petra Delicado en
1996, con Ritos de muerte de la mano de Alicia Giménez Bartlett, el panorama de la novela
negra española se ha ido enriqueciendo con referentes femeninos destacados que
resuelven casos de homicidio. La protagonista de la autora mencionada delimita un antes
y después en lo que se refiere a la actuación de la mujer en el cuerpo policial, operando un
cambio en las relaciones de poder, donde el hombre queda en la sombra, obedeciendo,
muchas veces a regañadientes, a las órdenes de la jefa. En las últimas décadas, las
personalidades diversas de estas mujeres de papel al mando policial abren una
perspectiva hacia el mundo femenino con todo lo que implica esto a nivel social: la
relación difícil de compaginar entre la vida familiar y la vida profesional, los prejuicios de
la mentalidad colectiva que todavía reinan en un mundo considerado patriarcal, un
espacio cerrado hasta hace poco para mujeres inspectoras o detectives, o bien invitan a
reflexionar acerca de las cuestiones de género.
A partir de los años noventa y la primera década del siglo XXI, la narrativa criminal
femenina escrita por mujeres y teniendo en el punto de mira a una protagonista mujer se
multiplica, otorgando nuevos puntos de vistas que reflejan los cambios sociales en la
sociedad española actual.

Mujeres policías: Lola Vergara

Lola Vergara es la protagonista de la primera novela de Isabel Arranz (59 años),
titulada sugestivamente Sin reglas. El título, según las palabras de la autora, “hace
referencia a que las mujeres de mi edad tuvimos muchas reglas; de urbanidad, para
sentarte, vestirte o comer. Estábamos muy encorsetadas, teníamos que cumplir un papel
sin salirnos. Entonces, ahora, a estas alturas, esas normas han saltado por los aires.” 2 Es
un título metafórico para expresar una forma de comportamiento que las mujeres del
libro, rondando los cincuenta, han optado por vivir libres, sin normas o prejuicios para

2
https://www.larazon.es/cultura/20200305/3dbmvruqefb57ddnljrvd5kgse.html.

514
 ISSUE NO. 28/2022

disfrutar de la vida así como se siente y sin importarles la opinión de los demás. También
es el título de la comedia musical sobre la menopausia en la que actúa Luz Pavones, el
personaje principal de la obra, una actriz muy bella y famosa que aparece asesinada en su
propio camerino del teatro La Latina.
Los lectores se encuentran con una novela en la que la autora, en su debut literario,
mezcla ingredientes distintos como el humor, el suspense, el misterio, la violencia, el amor
y las desilusiones, los celos, haciendo, de paso, un retrato al mundo televisivo y del teatro,
a los periodistas, a los famosos que salen en la pantalla en la sociedad actual. La creación
de la novela le llevó año y medio, tiempo en que la autora recabó información, se
documentó, estudió a la gente para volver de nuevo al proceso creativo que desarrolló en
la soledad. Comenta Isabel Arranz en este aspecto que durante el periodo de germinación
creativa de la novela, “He pasado todo este año haciendo algo que no tiene perdón y es
que no he leído ni un libro, ya que no quería que me influyeran y pudiera contaminarme.”3
Periodista, guionista y autora teatral, la escritora madrileña sitúa la trama de su
novela en el mundo de la televisión que conoce muy bien por trabajar muchos años en ella
y a la que, como ha mencionado en una entrevista, lo debe todo4. Lo que le ha salido a la
autora es una novela con múltiples caras y líneas narrativas, destacándose entre ellas la
parte policíaca en la que se produce el asesinato brutal de la célebre presentadora de
televisión Luz Pavones. Al cargo de la investigación será nombrada Lola Vergara,
inspectora jefa de la Brigada de Homicidios y Desaparecidos de Madrid.
Como ha mencionado la escritora en una entrevista, la inspectora Lola Vergara es
un personaje ficticio, a quien le presta de su propia identidad la hiperosmia, una
enfermedad que consiste en un incremento en la agudeza del sentido del olfato: “La
inspectora tiene una enfermedad que sufro yo que se llama hiperemia, hace que el olfato
se desarrolle. En mi casa, puedo oler la colonia de una persona que pase por la acera de
enfrente”. Muchas protagonistas femeninas en las novelas policiacas actuales destacan
por algo peculiar en su personalidad o comportamiento. Valentina Redondo, la creación
literaria de María Oruña, sufre un trastorno obsesivo-compulsivo que se manifiesta en la
necesidad de tener las cosas ordenadas. Mauri, la inspectora de policía de Si esto es una
mujer, novela escrita a cuatro manos por la pareja literaria Lorenzo Silva y la poetisa
Noemí Trujillo, cuenta con unas pasiones un poco raras entre la gente del Cuerpo policial:
Mauri es aficionada a la geografía, la teoría lingüística y es muy amante de lectura, entre
sus libros favoritos destacan los 8 volúmenes de la Historia de las guerras del historiador
griego bizantino Procopio de Cesárea.
Lola ya no es tan jovencita, es una mujer madura de 50 años que se ha ganado la
carrera trabajando mucho, con horarios excesivos, turnos irregulares y una vida familiar
que se va complicando a lo largo del libro. Vive con su madre desde que murió su padre,
su esposo, que es traumatólogo en el Hospital Universitario La Paz, y un hijo adolescente
con problemas de violencia. Nosotros, los lectores, vamos participando en la trama a
través de un narrador en la tercera persona o los propios ojos de Lola, cuya voz en primera

3
https://www.todoliteratura.es/noticia/52357/entrevistas/entrevista-a-isabel-arranz:-en-mi-libro-puedes-
encontrar-ironia-pero-no-animadversion-hacia-la-television.html.
4
Ibídem.

515
 ISSUE NO. 28/2022

persona tiene la ventaja de crear una empatía con ella, además de contribuir a la
verosimilitud del relato. Damos por sentado lo que nos cuenta Lola, confiamos en su punto
de vista. Lola tiene un jefe con que se lleva de maravilla, el comisario Belmonte, y está en
frente de su brigada que se compone del propio hijo del comisario y otros dos
subinspectores.
Por su don de intuir a la gente, el comisario le asigna casos en los que nada es lo
que parece. A Lola la conocemos desde el primer capítulo, cuando la vemos afanándose
en escribir una novela a la recomendación de su terapeuta. Ha pasado por una
mastectomía, luchando contra un cáncer de mama ahora superado que le ha cambiado el
aspecto: “A veces no me reconozco. Desde la quimio no soy yo. No estoy diciendo que esté
horrorosa. Me alegro de haber tomado la decisión de no teñirme, raparme el pelo y lucir
canas. Me siento bien conmigo misma.” Lola es adicta a dos cosas: al teatro y a Coca Cola
Light. La pasión por el teatro la ha ayudado a lo largo de los años a enfrentar las cosas
malas de su vida y el segundo la mantiene espabilada. Como confiesa la propia Lola: “Sí,
sé un poquito de teatro. Me encanta. Puedo asegurar que ir al teatro me ha salvado en
muchos momentos oscuros de mi vida. En los minutos previos a que empiece la
representación, me entra un cosquilleo en el estómago, mitad miedo a que los actores se
equivoquen, mitad emoción por descubrir una historia viva con personajes que respiran
en ese momento el mismo aire que yo”. Esta afición por el teatro se la debe a su tía Lola, a
quien solía acompañar en su niñez a ver las obras en las que actuaba la muy apreciada
actriz Lina Morgan.
Lola no es ninguna novata, entró en el Cuerpo policial 20 años atrás en una época
en que las policías, por su condición de mujer, estaban destinadas a labores
administrativas, trabajando en un marco social lleno de prejuicios y convencionalismos.
No es la única protagonista literaria que ha tenido que ascender en el mundo profesional
desde abajo, luchando por afirmarse en un espacio fuertemente masculino y machista.
Petra Delicado, la protagonista de la famosa serie de Alicia Giménez Bartlett, una vez
entrada en el Cuerpo, estuvo destinada al Centro de Documentación, considerado un
trabajo más apropiado para una mujer. (Venkataraman, 2010: 233) Lola sabe
perfectamente que debe al comisario Belmonte su formación y parte del éxito, porque
muchos años atrás la sacó de detrás de la máquina de escribir para hacerla compañera
suya. Y Belmonte no se equivocó. Si bien resolvieron casos por los cuales otros se llevaron
el mérito y los aplausos, el buen acuerdo entre los dos ha ido consolidando una amistad y
confianza perdurables en el tiempo. La inspectora ha ganado ya experiencia como para
saber desenvolverse en el mundo de los hombres, refrena con autoridad las bromas
inadecuadas o las alusiones impropios de los miembros de su equipo profesional. De
manera que reprime tajantemente a uno de ellos que ha metido la pata llamándola por el
apellido: “Primero, me llamas jefa, no Vergara. Segundo, no estoy para chorradas y,
tercero, ¿habéis mandado ya al laboratorio las muestras de Pavones? —digo con
autoridad porque no hay nada que le fastidie más.” Al que le reprende es El Gordo, un
policía de la Científica conocido en el medio policial por traspasarse en el pasado con una
compañera a quien le hacía alusiones sexuales. Su brigada la respeta, aprecia sus calidades
de líder: “Es una buena jefa, de las que siempre se ponen al lado de su gente”.

516
 ISSUE NO. 28/2022

Bajo el aspecto de una tía dura, Lola no puede quedarse insensible al dolor ajeno,
así como se define ella misma: “Soy dura, pero el dolor ajeno nunca me deja indiferente.”
Se sensibiliza cuando ve a la hermana gemela de Luz Pavones llorando
desconsoladamente después de encontrar el cadáver de su hermana. Tras muchos años
de profesión, a Lola aún le resulta penoso visitar las salas de autopsia: “Una de las razones
por las que odio venir a este lugar es porque suelo encontrarme escenas desoladoras…
Gente que ha perdido algún familiar de manera imprevista y que suman al dolor por su
muerte, la angustia de saber que están despedazando sus cuerpos para descubrir qué o
quién los mato ...” Lola tiene que poner de su parte mucha intuición y esfuerzo para
descubrir al asesino de la famosa actriz, una mujer querida por el público de Telemedia y
del teatro, pero muy odiada por la gente que la conocía de cerca y rondaba a su alrededor.
El círculo de sospechosos es grande: maquilladoras, directores de teatro, actores y
actrices, representantes de actores o los propios familiares de Luz Pavones.
Sin reglas es una novela que se lee desde distintos puntos de vista, según la línea
de interés personal de cada lector en parte. La línea narrativa principal gira alrededor del
descubrimiento del asesino para hacer justicia a la víctima, asesino que Lola atrapa
meticulosamente. Tenemos aquí todos los ingredientes imprescindibles de una novela
negra: crimen violento, sospechosos, búsqueda de la verdad, desenlace con el
descubrimiento del asesino. Pero al mismo tiempo, es una novela sobre mujeres, una
historia de mujeres rondando los cincuenta, revelando sus sufrimientos, pasiones, la lucha
por sobrevivir solas, sin un marido que se les apoye, mujeres que deciden rebelarse para
sentirse libres o para encontrar la felicidad, mujeres valientes que saben empezar desde
el principio cuando el mundo se les va desmoronando y deciden vivir sin reglas o
compromisos. Se nota que en la novela las mujeres son más numerosas que los hombres.
Lola, la protagonista, está rodeada de su grupo de amigas apodado Las Inmaculadas (Vero,
Marga y Rosa), amigas de toda la vida, que le ofrecen apoyo o se empeñan en sacarla de
su estado de depresión cuando Lola descubre en un pésimo momento de su vida (su hijo
acaba de estar ingresado en la sección de psiquiatría por haber destrozado el piso), que
Fernando, el amor de su vida, la está engañando con la propia psicóloga de su hijo. La
novela incluye también el ingrediente del humor como parte y esencia de la vida a través
del cual muchos personajes del libro logran superar los momentos malos. Este fue
justamente el propósito de la autora al escribir el libro, hacer reír a los lectores, cosa que
logró. El humor está relacionado sobre todo con Las Inmaculadas. Basta mencionar la
escena en que Vero, Marga y Rosa le piden perdón a Lola por haberle escondido la
aventura extramarital de Fernando. Las Inmaculadas contratan a una tuna musical
haciéndole interpretar en plena calle, delante de comisaría y de los policías colgados en
las ventanas abiertas la canción de Dúo Dinámico, sugestivamente titulado Perdóname:
“Un grupo de unos diez chavales con los trajes negros típicos cantando Perdóname, del
Dúo Dinámico, a ritmo de bandurrias, guitarras y panderetas. Me pongo las gafas y…,
¡horror! Distingo a Verónica que agita el estandarte a la vez que canta y baila como un
saltimbanqui sin dejar de mirar para arriba. A su lado, Marga y Rosa, muy animadas
también, cantan marcando el ritmo con la pandereta.”

517
 ISSUE NO. 28/2022

Los personajes se desenvuelven en escenarios muy conocidos de Madrid. De mano

de ellos, el lector puede hacer un recorrido turístico por espacios urbanos célebres y
conocer la historia de muchos objetivos culturales de la capital española como la
floristería Flores Manolita, fundada en 1881 por el botánico valenciano Leonardo
Martínez, el cine Salamanca, el teatro La Latina ubicado en la Plaza de la Cebada, donde la
famosa actriz Lina Morgan destacó por representar papeles cómicos en espectáculos de
revista muy de moda en los años treinta. Bares, calles, barrios, plazas, lugares públicos, el
pequeño pueblo toledano Orgaz, unos breves paisajes de Venecia, interiores de casas o de
habitaciones constituyen el marco de acción de los personajes de la escritora que insiste
justamente lo necesario para ofrecer detalles que contribuyen a conocer mejor el carácter,
el entorno o la personalidad de sus personajes, sin detenerse en descripciones extensas.
Sobre las paredes de la casa de la actriz asesinada, Luz Pavones, reina un cuadro
monstruoso de dimensiones grandes donde la actriz se ve pintada en una actitud
desafiante. El mal gusto de la pintura resalta en los ojos de Lola y de su ayudante que se
forman una idea de la arrogancia y de la falta de cultura de la dueña de la casa.
A lo largo del libro, el espacio adquiere valor simbólico como ocurre en el capítulo
Lo dicho, dicho queda, donde la visita del director de la obra Sin reglas en la floristería
Flores Manolita que le impregna los sentidos con una multitud de sensaciones: el aroma
de las flores, el tintineo de la campanilla y la explosión de los colores de las flores, marca
un detenimiento en el tiempo de la historia. Arnaldo Villafañe retrocede con sus
pensamientos hacia su adolescencia cuando entró aquí por primera vez, acompañado por
su padre que, al amparo de la complicidad de la dueña, compra dos ramos de rosas, uno
blanco para la esposa y el otro rojo para su amante joven. Es el momento decisivo en el
cual el adolescente Arnaldito se ve convertido en hombre, cuando empieza a sospechar
los entresijos de las relaciones humanas, los altibajos del matrimonio de sus propios
padres y como consecuencia, rompe el lazo espiritual que lo unía a su padre. Lola Vergara
nació y vivió en Madrid, la ciudad de su infancia y de casi toda su vida, así que a lo largo
del libro se acuerda de sus olores, de su aspecto de antaño: “Cuando cae la noche, la ciudad
refresca. Hace muchos años, cuando yo era niña, Madrid a estas horas olía a cena. A
pimientos fritos y a huevos con patatas. Nada de ensaladas de quínoa, ni canónigos con
aceite de oliva virgen extra y vinagre balsámico. La gente tenía unos estómagos a prueba
de bomba. Si paseabas por el centro, el único aire acondicionado era el frescor que salía
de los portales de los edificios antiguos que estaban abiertos de par en par porque nadie
se colaba a hacer sus necesidades”.
Conclusión: Sería una aproximación truncada decir que “Sin reglas” es solo una novela
de ficción policiaca, al incluir una historia que se dispone en torno a un crimen que una
mujer detective irá desvelando hasta el final del libro. La misma autora se esquiva a
definir su primera obra de ficción como novela negra, confesando que la escribió para que
los lectores se divirtieran y disfrutaran de una buena lectura. También es una novela
contemporánea que trata sobre amistad, amores prohibidos, engaño, violencia,
decepción, celos, cosas que pasan en la vida. Es un libro en el cual cada lector encuentra
lo que busca, como un retrato fidedigno de nuestra sociedad. Una mezcla de humor y
drama que proporciona una lectura amena a los partidarios de novelas policiales.

518
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliografía:
Arranz, Isabel (2020), Sin reglas, Editorial Planeta, Madrid.
Chandler, Raymond (2013), A mis mejores amigos no les he visto nunca: cartas y ensayos selectos,
(Traducción de Cesar Aira y Juan Manuel Ibea), Editorial España, Barcelona.
Diez Borque, José María (1972), Literatura y cultura de masas (Estudio de la novela subliteraria),
Editorial Al-Borak, Madrid.
Highsmith,Patricia (1987), Suspense. Como se escribe una novela de intriga, (traducción Jordi
Beltrán), Círculo de lectores, Valencia.
López Fernández, Encina Isabel (2020), Boom de la novela policíaca española: los nuevos nombres,
en Revista Contextos Nº46.
Martín Cerezo, Iván (2005), La evolución del detective en el género policiaco, en Revista Tono
Digital, número 10, noviembre.
Uría, Paloma (2013), Las novedades en la actual novela española en Pagina abierta, número 224,
enero-febrero.
Venkataraman, Vijaya (2010), Mujeres en la novela policial: ¿Reafirmación o subversión de patrones
patriarcales? Reflexiones sobre la serie Petra Delicado de Alicia Giménez Bartlett en Literatura y
sociedad 2, Ediciones digitales del GRISO, Pamplona.
Fuentes electrónicas:
Entrevista a Domingo Villar, escritor (2020) en http://www.cepasyvinos.com
Entrevista a María Oruña en https://www.laopiniondemurcia.es/cultura/2017/08/21/maria-
oruna-atraido-misterio-31838538.html
Andreu Martín: Los gurús de la cultura ignoran la novela negra, en http/: www.elmundolibro.com
Entrevista a Eugenio Fuentes por Claudio Mateos, en
https://www.hoy.es/extremadura/201611/07/novela-negra-espanola-logrado-
20161107000738-v.html
https://www.larazon.es/cultura/20200305/3dbmvruqefb57ddnljrvd5kgse.html.
https://www.todoliteratura.es/noticia/52357/entrevistas/entrevista-a-isabel-arranz:-en-mi-
libro-puedes-encontrar-ironia-pero-no-animadversion-hacia-la-television.html.

519
 ISSUE NO. 28/2022

SPORT AND ART - ABOUT THE AESTHETICS OF SPORT

Denisa Elena PETREHUŞ

Lecturer PhD., .....................

MOTTO:
„Sportul este superbul salt al omului împotriva lui însuşi”.
(Adrian Păunescu)

Abstract: It has been said that even sport can be considered art, the eighth art ... H. Lenk even
published a work entitled "The Eighth Art", advocating an incorporation of sport among the arts. In
the same vein, establishing that since ancient times sport has been considered "a kind of art", the
Greek philosopher Nikos Nissiotis emphasizes the artistic nature of sport. Neighborhood, even
kinship, no doubt exists between the arts.

Keywords: sports, art, literature, painting, music

Pentru a motiva alăturarea celor doi termeni se cuvine o trimitere la înţelepciunea

antichităţii. Aristotel sublinia că principiul de bază al gimnasticii este frumosul. În
practicarea exerciţiilor fizice, Platon preţuia armonia proporţiilor, frumuseţea şi
sănătatea. În aprecierea estetică a ţintei, Cicero vedea frumuseţea cu precădere în mişcare
şi atitudinea corpului. Mai aproape de noi, Schiller completa: „Nu vom greşi niciodată dacă
vom căuta idealul de frumuseţe pentru om pe aceeaşi potecă pe care el îşi satisface pofta de
joc”. Dacă există o estetică a literaturii, a muzicii, a artelor plastice, de ce n-ar trebui să
discutăm şi despre o estetică a sportului? Este lesne de observat că zămislirea frumosului
în sport are aceleaşi implicaţii estetice ca şi crearea frumosului în oricare alt domeniu.1 În
istoria culturii universale se pot descifra patru momente distincte de interferenţă a
sportului cu artele plastice. Primul este reprezentarea prin statui a frumuseţii atleţilor
greci, al doilea înfăţişarea în pictura flamandă a patinatorilor pe gheaţă, al treilea este
seria engleză de transpunere pe pânză a sporturilor nobile, iar al patrulea moment
înseamnă ilustrarea în arta modernă a secolelor 19 şi 20 a dinamismului activităţii
sportive.2 Nu trebuie să omitem că operele în relief ale asirienilor, cretanilor sau
egiptenilor reprezentau înotători, luptători şi pugilişti. Din Creta provin scenele cu abili
săritori peste tauri, premergând tauromahia modernă. În mormintele faraonilor egipteni,
picturile murale înfăţişează înotători, luptători, alergători şi scene de scrimă.
Arta este înţeleasă de Kant ca mulţimea de obiecte care prin forma lor ne stârnesc
un sentiment aparte numit gust estetic, dincolo de intenţie, iar Hegel consideră că este
artă tot ceea ce este făcut cu voinţa de a fi artă, raţionament prin care refuză frumosul
natural. Vom enumera în cele ce urmează câteva ramuri ale artei şi posibila implicare a
sportului în domeniul acesta.

1
Iulian Vernescu, „Sportul si arta”, Arena vâlceană, 27.07.2010, p. 12
2
Idem, p. 23

520
 ISSUE NO. 28/2022

Sculptură
Sursă: www.sport.ro
Nu există sculptură fără corpuri frumoase, iar acestea sunt rezultatul activităţii
sportive, modelul ideal. Semnificaţia corpului în sport poate fi descifrată urmărind vasele
greceşti, pictura murală etruscă şi mozaicurile romane. Discobolul lui Miron este o
capodoperă a Antichităţii Greceşti, care datează din perioada 460-450 I.Hr. Din păcate,
originalul grecesc din bronz nu mai există, însă a devenit celebru prin numeroasele copii
realizate în marmură de artiştii Imperiului Roman, atât la scara reală, cât şi
redimensionate. Celebra sculptură exprimă forţa şi energia atletică în cel mai armonios
şi echilibrat mod. Deşi, în prezent, se consideră că poziţia aruncătorului este nefirească şi
reprezintă o manieră ineficientă de a arunca discul, sculptura constituie un model de
rigurozitate în redarea fiecărui muşchi încordat de pe corpul atletului. Se spune că
„Discobolul” lui Miron a reprezentat un moment revoluţionar în arta statuilor, pentru că
autorul avea priceperea de a reda mişcări dinamice. Statuia „David” a lui Michelangelo
Buonarroti este, ca şi „Perseu” a lui Benvenuto Cellini, reprezentarea unui învingător.

Pictură
În privinţa picturii, amintim că în secolul al XIX-lea spectacolul sportiv cel mai
conturat în viaţa cotidiană a fost moda curselor de cai. Celebrii Daumier, Gericault, Degas
sau Toulouse-Lautrec au pictat inegalabile scene din curse, analizând în special mişcarea
şi tensiunea. Pictori moderni ca A. Lhote (1885-1962) sau G.Braque (1882-1963)
utilizează atleţii drept o încununare a operei lor. La fel o face şi Pablo Picasso (1881-
1973). Secolul al XIX-lea şi XX stau sub semnul sporturilor şi în pânzele unor renumiţi
pictori români. De exemplu, Theodor Aman (1831-1891) a desenat scene de patinaj.

Sursă: www.pictori.com
Theodore Gericault, Captura de um cavalo bravo, Mus. das Belas-Artes - Rouen

521
 ISSUE NO. 28/2022

Sursă: www.pictori.com
Edgar Degas, Blue dancers, 1890, The Pushkin Museum

Literatură
Scriitorul american Erich Segal, autorul neuitatului roman „Love Story” afirma
cândva: „Sportul, orice s-ar întâmpla cu el şi mai ales în jurul său, rămâne cea mai generoasă
temă literară”. Din 24 de cânturi ale Iliadei, unul întreg, al 23-lea, este consacrat în întregime
unor întreceri atletice! Era, desigur, o prefigurare a ceea ce pentru greci a devenit, ulterior,
o componentă obişnuită de viaţă, Jocurile Olimpice. În cealaltă operă atribuită lui Homer,
Odiseea, eroul principal, Ulise, este descris înotând, aruncând discul, boxând, trăgând cu
arcul.
Mult mai târziu, cunoscuţi scriitori, precum Ernest Hemingway, Victor Hugo, Arthur
Conan Doyle sau George Bernard Shaw, au descris cu măiestrie scene sportive pline de
spectaculozitate din ciclism, box sau alergări. Un loc special îl deţine extraordinarul roman
al lui David Storey, „Viaţa sportivă”, ce dezvăluie asprimea rugby-ului modern.3
Poate sportul să pătrundă în literatură? În ce măsură literatura se lasă influenţată de
sport?
Sportul şi literatura contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii, născându-
se din acelaşi izvor, care se numeşte timp liber. Este extrem de sugestiv faptul că grecii
foloseau acelaşi cuvânt pentru a denumi răgazul, şcoala şi educaţia. Sportul poate exprima
toate sentimentele, emoţiile umane, tot aşa cum literatura şi artele - în general - exprimă
sentimentele şi emoţiile cititorului sau ale spectatorului.
Criticii literari se întreabă cu uimire: Cum a reuşit subiectul sportiv să fie atât de
prezent în marile opere ale antichităţii? De altfel, întreaga literatură clasică este un lung şir
de evenimente şi virtuţi sportive. Homer este întâiul cronicar al Jocurilor Olimpice, vigilent
şi tributar realităţilor observate. El a fost primul reporter, primul “trimis special” la o mare
sărbătoare a trupului… Tot Homer este în acelaşi timp cel dintâi şi cel mai mare poet al
Europei. O primă privire fugară despre organizarea jocurilor atletice la greci ne este dată în
Cartea a 23-a a Iliadei, în care Homer ne aduce o mărturie despre jocurile funerare
organizate de Achille pentru prietenul său, Patrokle, care a fost ucis în războiul troian. Iliada
şi Odissea reuşesc să ne fascineze şi astăzi, după 3000 de ani…. Chiar şi fără «ProSport» sau
«Gazeta Sporturilor», grecii antici îşi onorau şi chiar îşi “marcau” eroii, atleţii. Înainte de sec

3
Idem. p. 21

522
 ISSUE NO. 28/2022

V î.Ch. victoriile cucerite de atleţi erau puternic sărbătorite. Poeţii erau deseori puşi să
celebreze aceste victorii în odele lor, iar sculptorii erau angajaţi să redea înfăţişarea
atletului victorios. “Onorat ca un atlet “ se spunea în Elada când era vorba despre un
« superstar »... De fapt, se poate afirma că sportul a fost descoperit de către greci… Faimosul
poet grec Pindar a scris o odă pentru a celebra victoria lui Hiero într-o cursă de cai din
Olympia. Odele erau în mod frecvent comandate de către atlet, de familia lui sau de un om
politic bogat pentru a sărbători într-un mod original o victorie atletică sau chiar hipică.
Pindar cântă în Epinikiile sale frumuseţea întrecerii atletice disputate sub ochii săi. Acelaşi
lucru îl va face şi Giradoux peste 25 de secole – descriind Parisul celei de - a 8-a Olimpiade
moderne. Din numeroasele ode pindariene ne-au mai rămas 14 olympice, 12 pythice, 11
nemice, 8 isthmice. Cele mai multe sunt închinate învingătorilor la cursele de care, ceea ce
a dus la suspiciunea că el ar fi fost un “poet de curte”. Despre importanţa “imortalizării”
victoriei vorbeşte chiar el în Nemeice (VII, 11-12) : “Cele mai strălucite fapte, dacă nu sunt
cântate de imnuri, în adânc întuneric se afundă”.
Bacchylide, Heliodor, Simonide, Epictet, Platon, Horaţiu – nume care nu pot lipsi
azi din nici o enciclopedie – şi-au lăsat amprenta în literatura universală şi prin abordarea
subiectului sportiv. De ce s-au inspirat şi ei din sport? Pentru că toţi trăiau într-un mediu
în care “cultivarea corpului” prin exerciţii, prin ceea ce noi numin azi generic sport, era o
îndeletnicire fundamental asumată. Cea mai veche mărturie europeană despre existenţa
unui precursor al fotbalului datează din sec. VII î.Ch. pe coasta Dalmaţiei. Prin anul 850 î.
Ch. grecii practicau nu mai puţin de 4 jocuri cu mingi de diferite mărimi (episkiros,
aporaxis, fenindes, urania). Jocul cu mingea este evocat şi de către Homer în Odiseea. De
prin anul 300 î.Ch. datează mărturii despre practicarea unui joc asemănător cu fotbalul pe
teritoriul coloniilor greceşti.
Competenţa sportivă a fost, fără îndoială, descoperită de greci; ei o numeau agon,
pentru care stabileau reguli stricte şi alcătuiau liste de învingători. Ei doreau să ştie nu
numai cine era cel mai bun la lupte, box, aruncarea lăncii, a discului etc. Şi poeţii, cântăreţii
sau muzicienii participau la concursuri. Despre acest fapt ne aduce aminte şi Friedrich
Schiller în Cocorii lui Ibykus: “Spre înfruntări de care şi balade, pe greci unindu-i în bucurie/
într-al Corintului istm, porni Ibykus, prietenul zeilor”. Nu întâmplător, începând din 1912
şi până în 1948 s-au organizat Concursurile Olimpice de Artă. La prima ediţie a participat
Pierre de Coubertin însuşi, părintele Jocurilor Olimpice moderne şi creatorul
Concursurilor Olimpice de Artă - cu “Odă sportului”. Un îndemn pentru a scrie literatură
au fost şi aceste întreceri olimpice. Au cucerit medalii olimpice pentru literatură polonezul
Wierzynski, italianul Bruno Fattori, germanul Paul Bauer şi mulţi alţii. Datorită faptului că
în Evul Mediu corpul era considerat doar « mormântul sufletului », educaţia fizică le părea
stăpânilor doar o practică păgână. Dar moştenirea greacă nu a fost uitată. Pofta
contagioasă de joc şi competiţie a grecilor a fost transmisă peste generaţii, dar, în acelaşi
timp, şi obişnuinţa jocului, a distracţiei (să nu uităm că desportare - a se distra se spune
că stă la baza cuvântului sport). Aşadar, sportul a inspirat foarte puţin literatura
medievală. Epopeea eroică germană Cântecul Nibelungilor conţine multe scene sportive.
Brunhilda se întrece cu nevăzutul Siegfried la aruncarea suliţei, a greutăţii, la alergare etc.
Dante Alighieri, în Divina Commedia, nu se sfieşte să folosească metafore şahiste. Rabelais
523
 ISSUE NO. 28/2022

rezervă 3 capitole din Gargantua (XIV-XVII) jocurilor vremii, de la gimnastică la înot şi de

la aruncarea suliţei la haltere. Surprinzător sau nu, în 21 dintre 34 de opere dramatice ale
lui Wiliam Shakespeare referinţele sportive ocupă un loc aparte. Se poate face chiar o listă
cu disciplinele sportive întâlnite: lupte în Cum vă place, scrimă în Hamlet, Romeo şi Julieta,
nataţie în Julius Cesar, fotbal în Regele Lear etc. Se poate constata că în secolul al XVII-lea
şi al XVIII-lea trupul – ca energie şi funcţie motrice, a fost aproape absent din preocupările
scriitorilor. Secolele următoare vor aduce însă o altă situaţie. Fenomen social
incontestabil, parte a realităţii cotidiene, sportul avea să devină subiect de literatură.
George Călinescu – pe vremuri autor de cronici sportive în „Adevărul literar şi
artistic”, susţine că „sportul, care este pasiune prin puterea sa de contaminare totală,
geografic vorbind – modernă, poate fi substanţă de roman.” De altfel, mulţi scriitori au
întărit acest adevăr şi l-au valorificat. Unii critici literari vorbesc chiar de o „poezie
sportivă”. Lecţia lui Pindar, de care am amintit anterior, nu a fost uitată. Marile competiţii
au dat naştere epopeilor sportului. De ce? Simpla performanţă sportivă nu mai e
suficientă, ea simte nevoia celebrării. Astfel, sportul se transformă în poezie. Spaniolul
Rafael Alberti îi cântă pe fotbalişti şi înotătoare; elveţianul Hermann Hesse versifică
schiul; italianul Umberto Saba scrie „5 poezii despre jocul cu mingea”. Dar sunt şi poeţi
care nu s-au putut sustrage farmecului antichităţii şi care au găsit în exemplele de
odinioară nu numai prilej de evocare artistică, ci şi ocazia unei lecţii de morală sportivă.
Prima operă de acest fel apare în 1920 la Paris, având titlul Menetes Tebanul şi a fost scrisă
de Maurice Huet. Cartea a fost dedicată lui Pierre de Coubertin, „În semn de admiraţie
pentru marea sa operă olimpică.” Din păcate, acest subietct nu a pătruns la fel de puternic
şi în lirica românească. Poeţii noştri au rămas probabil mai „insensibili” la lirica efortului
şi la eroii arenei. Probabil că ei ar fi trebuit să urce în tribune, iar apoi să coboare pe
stadioane şi să devină ei înşişi eroi ai întrecerii sportive pentru a putea scrie adevărata
poezie sportivă. Şi totuşi, am putea să îi amintim aici pe Ion Minulescu cu „Romanţa
iahturilor” sau pe Ionel Teodoreanu cu „Patinele golanului”. Miron Radu Paraschivescu
are chiar o poezie cu titlul „Olimpiadă”, în care se întreabă:”Ce sunt sportivii?”. Şi tot el îşi
răspunde:”Tineri, potop multiplicat în inşi / ce nu cunosc nici bezna, nici ţărâna”. Altădată
un simbol, o metaforă, sportul devine de la sine în poezia anilor 1960-1970 o căutare şi o
împlinire. L-a îndrăgit Dan Deşliu, l-a omagiat Alexandru Andriţoiu, s-a lăsat sedus de
puritatea sa Eugen Barbu. Privită cu o oarecare curiozitate, dar şi mirare şi superioritate,
acest tip de poezie rămâne totuşi un capitol original în literatură. Aceste poezii sunt ecouri
multiplicate în vers şi metaforă, sau cum le-ar numi Montherlant „poeme scrijelate cu pana
în nisipul fierbinte al arenei”....
Dar altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte proza. Temelor clasice – dragoste, artă,
război, natură, moarte - li se adaugă o alta nouă, generoasă, vitală, care este mişcarea,
sportul şi tot ceea ce ţine de acesta. Sportul este un mod de cunoaştere care ispiteşte şi
răsplăteşte. Avem scriitori care au îndrăgit sportul şi care au scris despre el cu pasiune.
De exemplu, Mihail Sadoveanu şi Demostene Botez au scris despre oină; Tudor Arghezi şi
Ionel Teodoreanu despre box, tenis şi patinaj; Eugen Barbu despre fotbal...., iar lista ar
putea continua. Filosoful olandez Johan Huizinga afirmase în Homo ludens că tot ce este în
preajma noastră –artă, meşteşuguri, ştiinţă, tehnică - toate îşi au rădăcina în joc, omul
524
 ISSUE NO. 28/2022

fiind dintotdeauna fiinţa care se joacă. Tot aşa s-ar putea explica probabil şi diversitatea
jocurilor sportive, aproape fiecare popor având jocurile sale străvechi şi jocurile sale
preferate. Tot aşa există foarte mulţi scriitori care au scris despre sporturile lor preferate:
eroina din povestirea lui Radu Boureanu „Mahalaua patinează” „aleargă pe lac ca o zeitate
păgână, cu aripi invizibile la glezne”; Giuseppe Brunamontini în nuvela sa „O fată m-a făcut
să alerg” afirmă:”o fată care face sport are parcă ceva în plus, în afară de muşchii pe care
eu nu-i am, cel puţin nu tot atât de antrenaţi”; Eugen Barbu avea să dedice un întreg roman
sportului-Rege, fotbalul, dând şi un titlu semnificativ cărţii sale: Unsprezece; J.Koniusz în
„Alergarea de la Maraton la Atena” afirmă că „sportul fără spectatori nu face două parale.
Nu mai e distracţie!”; Demostene Botez dă chiar o definiţie schiului, spunând că este „un
sport nu numai al muşchilor şi al trupului, ci şi al voinţei şi al spiritului, care te face stăpân
peste înălţimi şi-ţi dă mândrie de vultur”.
Până acum am prezentat scriitori care s-au inspirat din emoţiile sportive trăite de
ei sau de alţii şi pe care le-au adus în faţa cititorului cu intenţia de a imortaliza bucuria
victoriei sau lacrima eşecului. Dar există şi situaţii în care scriitorii coboară ei înşişi în
arenă, devenind astfel actori principali în spectacolul sportiv. De altfel, la o primă
retrospectivă, personalităţile oamenilor de cultură, ale scriitorilor care nu au ignorat
sportul par să ne mustre şi să ne contamineze.... Pitagora câştigase o probă de pugilat.
Platon concurase la lupte în jocurile istmice şi nemeice. Sofocle putea fi găsit în palestrele
din Atena. Euripide şi Chrisippos luaseră premii la concursurile din timpurile jocurilor
sacre. Poetul Timocreon din Rhodos era un atlet faimos....şi lista ar putea fi completată cu
Tolstoi, Shaw, Giradoux.... Un mare număr de scriitori din literatura universală (începând
de la Homer, continuând cu Hemingway, London, Vaillant, etc) s-au inspirat din sport, au
scris despre victorii şi eşecuri, speranţe şi dezamăgiri, ceea ce ne dovedeşte în fond că
ideea de a scrie „literatură sportivă” nu este chiar o absurdidate şi un act de
extravaganţă..... Un desen de epocă ni-l prezintă pe Goethe în plin avânt sportiv, patinând
pe podul de pe Main; o gravură a vremii ni-l arată pe Byron luând lecţii de box; Henry de
Montherlant a jucat fotbal şi a practicat atletismul. Astăzi, pentru a putea scrie despre
sport se cere o cunoaştere temeinică dinăuntru şi o participare din exterior a literaturii.
Scriitorul, prin talentul său, opreşte „clipa” victoriei, o face eternă cu ajutorul Cuvântului.
Acest lucru îl simţim şi în celebrele biografii (articole sau cărţi) făcute de scriitorii sau
conicarii sportivi. Se cuvine să o amintim aici pe Cella Delavrancea, care în „Alegoria
patosului” o defineşte pe Nadia Comăneci astfel: ”Nadia zbura de pe dunga de 10 centimetri
înălţată sus, deasupra pământului, desena în aer epure geometrice cu exactitate muzicală,
izbutind cu graţia ei patetică cele mai îndrăzneţe expresii ale temerităţii”, pentru care era
răsplătită cu o „adevărată Niagară de aplauze”. Ion Chirilă ne prezintă în cartea sa
Pe de altă parte, profitând de extinderea culiselor vieţii sportive şi transformând
spectacolul de stadion într-o metaforă a vieţii cu întortocheate căi, unii autori moderni au
abordat chiar literatura poliţistă cu subiect sportiv (Conan Doyle, creatorul seriei lui
Sherlock Holmes, face nu mai puţin de 150 de referinţe la sport). O altă subcategorie ar fi
literatura sportivă pentru copii.(Tudor Arghezi scrie Sporturile copiilor, o plachetă cu 10
catrene pentru cei mici).

525
 ISSUE NO. 28/2022

Sportul nu are numai spectatori, ci şi însoţitori activi, pasionaţi, care poartă diferite
nume: suporteri în România sau fans în Anglia. Din momentul în care s-a constituit ca
spectacol, sportul a început să semene tot mai mult cu teatrul. Deşi cu acte (reprize) mai
riguros respectate, sportul se caracterizează prin improvizaţie şi neprevăzut. Camil
Petrescu în eseul său „Sportul şi teatrul” aduce în discuţie această paralelă între sport şi
teatru, concluzionând: ”În sport totul e devenire. Nimeni nu poate prevedea nimic.
Întâmplarea e unică. Ea nu se desfăşoară după indicaţiile unui text.” Chiar Shakespeare
are un număr mare de piese de teatru în care nu neglijează sportul. Avem şi actori care au
făcut sport: Silviu Stănculescu a făcut atletism; Mircea Albulescu a fost alergător la proba
de 110 metri garduri; Carmen Stănescu a făcut tir; Ştefan Tapalagă- floretă. El declara într-
un interviu: „Sportul este un izvor din care actorii sorb apa vie care le dă nebănuite puteri
pe scenă”. Aşadar, teatrul cere rezistenţă, sănătate, efort continuu – la fel ca şi sportul.
Nu putem să nu îl amintim în demersul nostru şi pe poetul Adrian Păunescu, care
a pătruns temerar şi polemic în arena scrisului sportiv, semnând temporar rubrica „Cu şi
fără crampoane”. Pentru Păunescu, „sportul este superbul salt al omului împotriva lui
însuşi”. „Crâmpeie” de literatură sportivă se găsesc şi în cronicile sportive scrise de Dan
Deşliu, Radu Cosaşu, Theodor Mazilu, Ion Chirilă, Nicolae Manolescu şi mulţi alţii. Ei
analizează. Disecă. Controversează. Sunt chirurgi şi psihologi. Cronicile lor devin astfel
adevărate capitole de literatură sportivă. Eroii noştri şi-au găsit în talentul lor descrieri
pe măsură.Istoria sporturilor s-a scris nu numai cu lancea de turnir, ci şi cu pana. Element
activ în sânul civilizaţiei, sportul atrăgea în mod firesc atenţia gânditorilor, a creatorilor,
a oamenilor de litere.
Cele mai reuşite opere literare inspirate de exerciţiul fizic propun şi o etică a
stadionului. Ionel Teodoreanu îl numea „întâiul meu stadion, maidanul.....îşi are
vocabularul său.” Tot despre stadion Giradoux afirma „Stadionul nu este numai luptă,
mişcare, ci şi poezie, poezia elanurilor pure şi a sincerelor prietenii”. El este circul roman,
arena în care te măsori cu tine însuţi şi cu ceilalţi.
La Delphi, atletul şi muzicianul erau încununaţi cu aceiaşi lauri. Şi în ciuda
autonomiei artelor, cucerită cu timpul, imnurile închinate lui Dionysos erau dansate şi
cântate de cor în versuri: muzică, dans şi poezie laolaltă. Legende şi Eroi există deopotrivă
în sport şi literatură..... trebuie doar să îi descoperim..... Fuziunea artelor e un dat.

Muzică
Sursa: www.hobbies.com

Muzica, artă consacrată de-a lungul secolelor, este prezentă şi ea în sport. Unuia
dintre primii recordmani mondiali la săritura cu prăjina, norvegianul Charles Hoff, îi

526
 ISSUE NO. 28/2022

plăcea să sară în acordurile fanfarei militare! Boxerii cubanezi, rugby-ştii americani şi

înotătorii australieni preferă să se antreneze pe muzică de jazz, din nevoia de a activa
energiile psihice şi fizice, iar exerciţiile gimnaştilor şi patinatorilor au ca parte
inseparabilă acordurile muzicale.
Este potrivit aici să menţionăm un lucru, prilej de mândrie naţională pentru
români. Creaţii muzicale memorabile, precum „Rapsodiile române”, „Ciocârlia” sau „Sania
cu zurgălăi” au răsunat adesea, pe multe meridiane ale globului, cu prilejul Campionatelor
Mondiale, Europene sau Jocurilor Olimpice, la întrecerile de gimnastică sau patinaj
artistic.

Cinematografie
Cea mai tânără dintre arte, cinematografia, a fost îmbogăţită prin paleta de valori
sportive care i s-au dăruit, precum au făcut-o Johnny Weismuller, celebrul înotător
medaliat la Jocurile Olimpice, la fel ca patinatoarea Sonja Henje, eroi neuitaţi ai multor
filme cu subiect sportiv. Dacă mai adăugăm că mai multe filme sportive, precum „Rocky”,
„Campionul” , „Cineva acolo sus mă iubeşte” (box ), „Grand Prix” (automobilism), „Drumul
spre victorie” (fotbal ), „Viaţa sportivă” (rugby), au obţinut numeroase premii
internaţionale, nu facem decât să recunoaştem că filmul sportiv nu este numai un simplu
divertisment, ci probează o capacitate de investigaţie şi putere de penetraţie, explorând
fenomenele societăţii moderne.4
S-a spus că sportul inclusiv poate fi considerat artă, a opta artă... H. Lenk a publicat chiar
o lucrare cu titlul „A opta artă”, pledând pentru o înglobare a sportului printre arte. În
aceeaşi ordine de idei, stabilind că din timpuri străvechi sportul a fost considerat „ca un
fel de artă”, filosoful grec Nikos Nissiotis subliniază natura artistică a sportului.
Vecinătate, ba chiar rudenie, există fără îndoială între arte.
Prin performanţele sale, SPORTUL prilejuieşte aşadar înnobilarea, aprofundarea şi
îmbogăţirea uneia dintre marile sărbători ale lumii, ARTA.

BIBLIOGRAFIE:
Aacken, Ernst, Programmiert für 100 Lebensjahre, Meyer& Meyer Verlag, Aachen, 1993
Albert, A., Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002
Albu, V., Istoria educaţiei fizice şi a sportului, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1996
Aries, Phillipe, Georges Duby coordonatori, Istoria vieţii private vol.IX, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1998, vol I-IX
Aristotel, Etica nicomahică, Ed. Paideia, Bucureşti, 2006
Bănciulescu, Victor, Sport şi cultură, Ed. Facla, Timişoara, 1983
Bernard, M., Encyclopedia Universalis, Paris, PUF, 1989
Nicoară, Toader, Clio în orizontul mileniului trei, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2003
Iulian Vernescu, „Sportul si arta”, Arena vâlceană, 27.07.2010
Emilia Grosu, Emilia, Petrehuş, Denisa, Conceptele fundamentale ale ştiinţei sportului, Ed. GMI,
Cluj-Napoca, 2008

Publicarea acestui articol a fost finanțată prin Fondul de Dezvoltare al Universității Babeș-Bolyai 2021 (grant
SEED 2021-2022)".

4
Idem. p. 56

527
 ISSUE NO. 28/2022

RELIGIOUS ARTWORKS - A TREASURE OF NATIONAL AND EUROPEAN

CULTURAL HERITAGE

Florentina TRIF
Museum Conservatory (Conservator IA), "Gavrilă Simion" Eco-
Museum Research Institute Tulcea, Romania

Abstract: When we refer to religious objects of art, we must not lose sight of the pastoral function
specific to religious heritage. It is extremely important that these goods be protected, preserved by
the Church and beyond. At the same time, they must be valued. In this context, it was found that the
Church over time, through numerous cultural and pastoral projects, has implemented a process of
regeneration of these assets which, with proper planning of the necessary interventions, creates a
long-term investment. This is due to the fact that it manages to activate resources in the territories
and create new opportunities for economic and cultural development.

Keywords: national and European cultural heritage, religious heritage, religious art objects,
preservation of religious cultural heritage, PRERICO (International Scientific Committee on Places
of Religion and Ritual).

Introducere
Moștenirea parohiilor și eparhiilor și, în general, cea care se referă la arhitectură
și artă pentru cult, a fost întotdeauna recunoscută ca factor identitar și capabilă să
activeze relațiile chiar și cu diferite comunități – culturale, etnice și religioase. Din acest
motiv, odată ce aceste active sunt puse în pericol (deoarece nu sunt conservate și
întreținute în mod adecvat sau suferă distrugeri din cauza unor dezastre naturale),
valoarea lor crește, iar precaritatea sau pierderea lor devin daune incalculabile atât
pentru întreaga comunitate, cât și pentru întregul sector cultural și, de ce nu, economic.

1.1. Arta creștină - expresie a culturii europene

Dimensiunea istorică a culturii umane este mai importantă decât evenimentele și
personalitățile, deoarece în opinia lui Radu Florescu „tot ceea ce face omul până în zilele
noastre este un produs al istoriei și se explică prin antecedentele sale”. În acest sens,
revenind la izvoarele, nu numai ale culturii creștine ci ale oricărei culturi, în general, omul
prin memoria și imaginația sa este capabil, folosind sisteme de simboluri, să anticipeze,
dar în egală măsură să și aștepte niște răspunsuri din partea contextului său natural,
cultural și social1. Mai târziu, dezvoltarea culturală (vorbim despre Europa din epoca
modernă) a fost influențată de cele două mișcări antagonice - Reforma și Contrareforma.
Acestea și-au găsit expresiile culturale și artistice atât în forme religioase cât și laice,
emulația dintre cele două variante ale culturii europene fiind, în cele din urmă, benefică
determinând o mai mare bogăție de forme culturale și stimulând totodată creativitatea2.
Însă, în ultimii ani, subiecte legate de protecția și punerea în valoare în mod special a

1
Radu Florescu, Istoria civilizației creștine, București, Editura Oscar Print, 2000, pp. 5-7.
2
Ibidem, p. 198.

528
 ISSUE NO. 28/2022

patrimoniului cultural de interes religios devin din ce în ce mai importante în cadrul

dezbaterilor publice, naționale și internaționale3.
În acest context „arta creștină are o capacitate proprie de a înțelege un aspect sau
altul al mesajului [creștin] traducându-l în culori, forme, sunete care susțin intuiția
privitorului” Arta și moștenirea culturală, în general, „iau un sens specific, în măsura în
care sunt comandate pentru evanghelizare, cult și caritate”4.
Așadar, având în vedere funcția pastorală specifică a patrimoniului religios, acesta
are nevoie de o concepție și management adecvat. Cu alte cuvinte, aceste bunuri, trebuie
create, protejate, păstrate de către Biserică dar în același timp trebuie puse în valoare și
redate publicului larg, prin organizarea unor expoziții tematice itinerante, prin realizarea
unor circuite turistice culturale, prin încheierea de parteneriate cu școlile etc.
Se cunoaște faptul că arta, ca și alte expresii ale culturii, în timpurile moderne a
fost atinsă de secularism, care poate fi în esență definit ca „o formă de umanism
caracterizată prin absența lui Dumnezeu și adesea în opoziție cu el”5.
Nu putem ignora modul în care arta contemporană, datorită aderenței sale la
relativism și laicism, se dovedește adesea inadecvată pentru a exprima valorile
creștine. Cu toate acestea, Biserica continuă, cu toate eforturile, dialogul cu oamenii de
cultură – și în special cu artiștii, având certitudinea că există mult mai multe puncte
comune decât cele care le despart: „Arta religioasă, de fapt, chiar și dincolo de expresiile
sale cele mai tipic religioase, atunci când este autentică, are o afinitate intimă cu lumea
culturală”6.
Necesitatea recunoașterii valorilor culturale religioase care decurge din
interacțiunea între diferite culturi ale țărilor lumii, este promovată și de înființarea, la 7
martie 2017, la Paris (Charenton), a comitetului științific „International Scientific
Committee on Places of Religion and Ritual”7 (PRERICO), ICOMOS fondat pentru a cerceta
și a oferi suporturi specializate pentru cunoașterea și punerea în valoare a monumentelor
istorice religioase, precum și a locurilor destinate serviciilor religioase (a ritualurilor
sacre), incluzând în acestea chiar și acele zone de interes global în care contribuția
intangibilă este deosebit de importantă.
Așadar, Comitetul științific ICOMOS (PRERICO) a fost înființat în mod oficial
pentru cercetarea și oferirea unor soluții specializate în ocrotirea monumentelor istorice
religioase precum și a ritualurilor lor, inclusiv al tuturor religiilor mondiale (tradițiilor și
credințelor locale), protejarea patrimoniului religios devenind un deziderat semnificativ
la nivel mondial.
În aceeași perioadă, a avut loc prima conferință internațională „Conoscere,
conservare, valorizzare, Il patrimonio culturale religioso”8 organizată de către scriitori și

3
http://www.institutoeuroarabo.itil-patrimonio-culturale-di, Il patrimonio culturale di interesse religioso.
Definizioni e…accesat pe 21.V.2021.
4
http://www.vatican.va/roman_curia_pontifical_commissions/pcchc/documents/rc_com_pcchc_20060328_patri
monio_chiesa_it.html, accesat pe 22.III.2019.
5
Fiorillo Mario, „Verso il patrimonio culturale di un’Europa unita”, în Astrid, nr. 4/2011.
6
Zecchi Stefano, Il brutto e il bello nella vita, nella politica, nell’arte, Milano, Editore Momdadori, 1995, p. 145.
7
https://whc.unesco.org>religious-sacred-heritage, accesat pe 26.VI.2021.
8
A cunoaște, a conserva, a valoriza patrimoniul cultural religios.

529
 ISSUE NO. 28/2022

ale cărei rezultate au fost publicate în lucrarea omonimă în trei volume publicate în
octombrie același an la Roma și prezentate la Florența la Academia de Arte de Desen în
decembrie 2017 de Franco Cardini, Francesco Gurrieri, Cristina Acidini și Carlo Francini.

1.1.1 Ce numim „bun cultural” în sfera religioasă?

Bunurile culturale sunt integrate, tot mai mult, în conexiune directă cu ambientul,
cu un anumit cadrul istoric și în relație cu anumiți parametrii socio-economici dintr-o
perioadă de timp bine precizată. În același timp, ele sunt specifice unui anume „humus
cultural”9.Termenul de moștenire culturală de interes religios este cea mai potrivită
expresie adoptată recent pentru identificarea acestui gen de bunuri.
Principala etapă a evoluției artelor reprezentative pentru confecționarea
obiectelor de cult este marcată de momentul istoric în care are loc oferirea libertății de
cult creștinismului din Imperiul Roman, prin edictul de la Milan din anul 313 emis de
către Sfântul Împărat Constantin cel Mare, care a decis prin programul său edilitar
ecleziastic – ce s-a concretizat într-o adevărată „geografie a sacrului” – o creștere
semnificativă a obiectelor dedicate acestui sector și o optimizare importantă a
compozițiilor și tehnicilor de prelucrare10. Înflorirea producerii obiectelor de cult
liturgice a dus și la dezvoltarea unor opere de artă dar și la înflorirea unor meșteșuguri
precum bunurile textile (ex. veșminte, sf. Epitafe), broderii, orfevrării11
Răspunsul la întrebarea referitoare la sensul bunului cultural pentru Biserică nu
înseamnă doar a privi în sine și, prin urmare, a gândi la o definiție strâns legată de
perimetrul unui teritoriu național, ci implică, în mod necesar, o muncă intensă de
cercetare și reflecție la nivel internațional, capabilă să clarifice conținutul, nu numai în
diferitele legislații, dar mai ales în diferitele culturi religioase, ai termenilor de „moștenire
religioasă” și „moștenire culturală”. Ceea ce considerăm a fi evident sunt numeroasele
cercetări efectuate în ultimii ani în Occident și în Est12.
În realitate, nu este posibil să se dea o definiție generalizată conceptului de
„moștenire” și „bun cultural”, iar acest lucru este demonstrat tocmai de abordările și
paradigmele diversificate ale referinței metodologice și operaționale, și că nu este posibil
să se generalizeze sau să se limiteze în cadrul unei legi internaționale valabile pentru toți.
În acest sens, istoria ne-a învățat de-a lungul vremii, că nenumăratele culturi ale
statelor lumii se caracterizează prin sisteme de valori diversificate și tradiții
antropologice, precum și prin metode eterogene de protecție și punere în valoare a
patrimoniului cultural religios13.
Acest lucru este demonstrat de siturile de restaurare ale complexelor de interes
religios observate în diferite contexte geografice și culturale ale lumii. Cu toate acestea,

9
Ioan Opriș, Istoria muzeelor din România, București, Editura Museion, 1994, p. 8.
10
Dionisie Dumitru Constantin, Frumusețea liturgică ortodoxă - icoană a frumuseții cerești. Istoria, arta
confecționării și semnificațiile t=eologico - simbolice ale obiectelor de cult, teză de doctorat, Iași, 2019, p. 4.
11
Ibidem, p. 5.
12
Manzi Andreotti, „Il paesaggio massimo bene della cultura europea”, în Beni culturali e territorio, Manzi
(a cura di), Roma, Editura Società Geografica Italiana, 2003, p. 137.
13
Olimpia Niglio, „Il patrimonio culturale di interesse religioso. Definizioni e riflessioni”, in Dialoghi
Mediterranei, Periodico bimestrale dell'Istituto Euroarabo di Mazara del Vallo, 2018, pp. 25-27.

530
 ISSUE NO. 28/2022

în acest studiu specific, prin restrângerea sectorului cultural de referință, ne vom limita
la oferirea unor clarificări mai ales pentru ceea ce se înțelege în cultura religioasă și a
dreptului canonic al termenului de „bun cultural”14.
Până în prezent, noțiunea de proprietate culturală de interes religios nu găsește
referințe clare, cu excepția dispozițiilor referitoare la lucrări de interes istoric și
artistic. Din codul Italian din 1917 [Can. 1497 CIC din 1917] aflăm: „Dicuntur sacra, quaker
consecratione vel benedictione ad divinum cultum destin sunt; pretiosa, quibus notabilis
valor sit, artis vel historiae vel materiae causa” [Se spune că lucrurile destinate închinării
divine, prin dăruire sau binecuvântare, sunt sacre, prețioase; acele lucruri cărora li se
atribuie o valoare artistică, istorică sau materială considerabilă]. De asemenea, numai în
codul din 1983 [Can. 1283 CIC din 1983], cu referire la titlul II privind administrarea
activelor, se prevede: „Înainte ca administratorii să-și înceapă misiunea: [...] Cecil Bories
este realizat cu atenție un inventar detaliat, pe care trebuie să îl semneze, cu privire la
bunuri imobiliare, atât bunuri personale valoroase, cât și, la bunurile culturale, și alte
lucruri, cu descrierea lor”15.
Noțiunea de bun cultural religios se referă la un amestec vast de mărturii
eterogene, într-o anumită măsură această noțiune incluzând și biserici declarate
monumente istorice. Aceste bunuri aparținând sferei religioase, îndeplinesc o funcție
duală: ele reprezintă fie o mărturie a artei, fie sunt obiecte de cult funcționale în cadrul
vieții religioase.

CONCLUZII
Se poate afirma că de la sfârșitul secolului al XX-lea statele membre ale UE au
început o importantă cercetare internațională cu scopul de a identifica cea mai bună
metodologie privind gestionarea, protejarea și punerea în valoare și a patrimoniului de
interes religios, fiind bine știut că multe active culturale (atât mobile, cât și imobile) la
nivel european sunt de factură religioasă.
De fapt, este evidențiată nevoia, din ce în ce mai mult, a unei discuții fructuoase și
constructive pe această temă la nivel internațional, nu pentru a omologa acțiunile ce
urmează a fi întreprinse, ci mai degrabă pentru a cunoaște și evalua ceea ce a fost propus
și în alte domenii culturale pentru conservarea și valorificarea patrimoniului de factură
religioasă și pe baza acestor cunoștințe și bune practici, să se dea viață programelor și
proiectelor concrete de management și valorificare în ceea ce privește cultul și obiectele
respective. Pentru a atinge acest scop, dialogul dintre lumea ecleziastică și cea laică este
necesar să fie bazată, mai ales în sfera occidentală, pe un dialog ce trebuie structurat astfel
încât, să analizeze perspective noi și interesante, fără a renunța la valorile fondatoare
proprii acestui patrimoniu cultural extraordinar, atât material, cât și intangibil.

Bibliografie

14
Ibidem, p. 231.
15
Consiliul de la Niceea II (787), „Definiție”, în Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Bologna, 1973, pp. 131-
136.

531
 ISSUE NO. 28/2022

Andreotti, Manzi „Il paesaggio massimo bene della cultura europea”, în Beni culturali e territorio,
Manzi
(a cura di), Roma, Editura Società Geografica Italiana, 2003;
Constantin, Dionisie Dumitru, Frumusețea liturgică ortodoxă - icoană a frumuseții cerești. Istoria,
arta confecționării și semnificațiile teologico - simbolice ale obiectelor de cult, teză de doctorat, Iași,
2019;
Florescu, Radu, Istoria civilizației creștine, București, Editura Oscar Print, 2000;
Opriș, Ioan, Istoria muzeelor din România, București, Editura Museion, 1994;
Niglio, Olimpia, „Il patrimonio culturale di interesse religioso. Definizioni e riflessioni”, in Dialoghi
Mediterranei, Periodico bimestrale dell'Istituto Euroarabo di Mazara del Vallo, 2018;
Mario, Fiorillo, „Verso il patrimonio culturale di un’Europa unita”, în Astrid, nr. 4/2011
Stefano, Zecchi, Il brutto e il bello nella vita, nella politica, nell’arte, Milano, Editore Momdadori,
1995
Consiliul de la Niceea II (787), „Definiție”, în Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Bologna, 1973;
http://www.institutoeuroarabo.itil-patrimonio-culturale-di, Il patrimonio culturale di interesse
religioso. Definizioni e..
https://whc.unesco.org>religious-sacred-heritage;
http://www.vatican.va/roman_curia_pontifical_commissions/pcchc/documents/rc_com_pcchc_
20060328_patrimonio_chiesa_it.html;

532
 ISSUE NO. 28/2022

PHONETICS AND PHONOLOGY – DISCIPLINES OF LINGUISTICS

Mihaela HRIBAN,
Lecturer PhD., „Vasile Alecsandri” University of Bacău

Abstract: Phonetics and phonology are considered as branches of linguistics. Their main domain is revealed
by the manner in which the sounds are produced, sent and received by the addressee. Unlike phonetics,
phonology is also a discipline of linguistics that deals with the sounds of a language from the perspective
of their functional value, establishing the characteristics of different variants (d.e. functional phonetics)
and the systems of phonemes specific to a certain idiom.

Keywords: phonetics, phonology, phonemes, sounds, accent, inflection.

I. Ierarhizări ale foneticii

Fonetica este o ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul producerii, transmiterii,
audiției, evoluției sunetelor și structurii acustice specifice limbajului articulat. Fonetica este de
mai multe tipuri, și anume:
• Fonetica generală este cea care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o
anumită limbă.
• Fonetica descriptivă (statică) reprezintă o ramură a foneticii care se ocupă cu
descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în general vorbind sau ale unei anumite limbi într-
o perioadă determinată.
• Fonetica istorică (sau evolutivă) este o ramură a foneticii care studiază sunetele unei
limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după
care au loc modificările fonetice.
• Fonetica experimentală (instrumentală) este o ramură a foneticii care studiază sunetele
articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice.
• Fonetică sintactică vizează studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub
influența cuvintelor învecinate cu care se găsește în relații sintactice.
• Fonetică funcțională (fonologia) studiază sunetele ținând cont de valoarea lor
funcțională. Astfel, se vor stabili sistemele de foneme ale unei limbi sau ale unei ramificații
teritoriale specifice acesteia.
• De asemenea, cercetătorii abordează conceptul de „ortografie fonetică” ce implică
scrierea cuvintelor după cum se pronunță1.
II. Bazele constituirii fonologiei
a. Concepții ale Școlilor structuraliste europene de lingvistică
Studiul atent și meticulos asupra aspectelor ce implică și domeniul foneticii și al
fonologiei este atribuit reprezentanților Școlii lingvistice de la Praga . Ideile acestor
cercetători sunt evidențiate în cele opt volume ale publicației, între 1929-1938, „Travaux de
Cercle Linguistique de Praga”. Reprezentanții Școlii de la Praga sunt convinși de faptul că nu
este posibilă o separare a conceptului „sincronie”, de opusul acestuia, și anume: „diacronie”. În

1
În acest sens, să se vadă Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Ediția a II-a, Editura „Univers Enciclopedic”,
București, 1997, s.v. fonetică.
533
 ISSUE NO. 28/2022

accepția acestor lingviști, „descrierea sincronică nu poate elimina noțiunea de evoluție, care
apare sub forma elementelor stilistice simțite ca arhaisme sau a unor forme mai mult sau mai
puțin productive”2. Lingviștii din cadrul Școlii de lingvistică de la Praga sunt de părere că
aspectele sincronice ale unei limbi se îmbină cu cele diacronice. Aceasta reprezintă una dintre
tezele susținute de reprezentanții Școlii lingvistice de la Praga. O altă opinie pe care o
formulează lingviștii praghezi constă într-o distincție corectă între sunet și fonem, în calitate
de echivalentul funcțional al sunetului. În accepția cercetătorilor praghezi, fonologia
sincronică are următoarele trăsături:
a. caracterizarea sistemului fonologic, prin stabilirea repertoriului de foneme și a specificării
relațiilor lor;
b. determinarea combinațiilor fonemelor realizate în raport cu combinațiile posibile;
c. evidențierea gradului de utilizare și a densității realizării fonemelor și a combinațiilor lor,
adică ceea ce ar presupune: încărcătura lor funcțională;
d. evidențierea folosirii morfologice a diferențelor fonologice. Pentru prima dată, lingviștii din
cadrul Școlii de la Praga pun în discuție conceptele: „morfo-fonologie” și „fono-morfologie”,
punând accentul pe ultimul concept: „fono-morfologie”.
În cercetările lor asupra limbii, lingviștii praghezi au adus în prim-plan un număr de
aspecte lingvistice, care vizează legătura lingvisticii cu alte discipline: psihologia, filosofia,
poetica, teoria și critica literară etc., dar trebuie consemnat faptul că cea mai mare
responsabilitate a lingviștilor praghezi este aceea care implică studiul fonologiei. Astfel,
Școala de la Praga devine aceeași cu Școala fonologică de la Praga . În lucrările Cercului de
la Praga s-a solicitat diferențierea foneticii de fonologie; fonetica studiind caracteristicile
fiziologice și acustice ale sunetelor, iar fonologia punând accentul pe funcția lor diferențială,
cea dată de relațiile din sistemul limbii. În cadrul Cercului de la Praga s-au pus bazele
fonologiei descriptive și istorice .
Printre lingviștii care au adus contribuții importante teoriei fonologice, îl evidențiem pe
Nikolaj Seergheevici Trubetzkoy (1890-1938), profesor la Universitatea din Viena, între 1922-
1938. În cariera sa lingvistică, N. S. Trubetzkoy pleacă de la distincția saussuriană limbă vs
vorbire, pe care o transpune în studiul sunetelor deosebind, astfel, sunetele concrete din
vorbire, de sunetele din limbă, adică de ceea ce poartă numele: „foneme”. N. S. Trubetzkoy
acordă o mare atenție opozițiilor și relațiilor fonologice. Lingvistul utilizează metoda
substituției, ce constă în înlocuirea primei consoane în cuvinte precum: „[f]ată”, „[p]ată” și
„[v]ată”. El numește pertinente sau distinctive diferențele de sunete utilizate și non-pertinente,
acele sunete, care nu realizează o diferență de sens. De exemplu, o trăsătură pertinentă în limba
română o constituie caracterul surd sau sonor al consoanelor, deoarece comutarea lui [v] cu [f]
poate duce la diferențieri semantice. Concepția lui N. S. Trubetzkoy despre limbă este
formulată în Grundzüge der Phonologie, lucrare care a fost tradusă în limba franceză în 1949 și
care este cunoscută drept: Principes de phonologie.3 Sistemul fonologic, pe care l-a propus N. S.
Trubetzkoy, este continuat de Roman Jakobson și de André Martinet.

2
Constantin Frâncu, Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura „Casa
Editorială Demiurg”, Iași, 1999, p. 46.
3
Idem, Curente…, op. cit., p. 49.
534
 ISSUE NO. 28/2022

Din cadrul orientărilor europene structuraliste de lingvistică, unul dintre reprezentanții

Școlii lingvistice de la Praga este Roman Jakobson. Acesta a căutat să determine legile generale
ale structurii unui sistem lingvistic, studiind limba copiilor și a afazicilor de diferite naționalități.
Stabilind un număr de 12 opoziții binare de valabilitate universală, R. Jakobson a arătat că, din
aceste opoziții, fiecare limbă faceo alegere, compunându-și propriile sale foneme. Pentru fiecare
limbă, inventarul fonemelor și definirea lor rezultă dintr-un tablou cu 12 opoziții binare și cu
lista fonemelor: fiecărui fonem îi corespunde o coloană de 12 cazuri (un caz pentru fiecare
opoziție), iar, în fiecare caz, se folosesc semnele (+) sau(–) pentru a marca prezența sau absența
trăsăturii respective sau „zero” dacă opoziția nu este convenabilă. Trăsăturile inerente, care
rezultă din analiza calității acustice și articulatorii,sunt clasificate în două grupe: trăsături ale
sonorității (care țin de percepția sunetelor) și trăsături ale tonalității (care țin de înălțimea
muzicală a acestora).
Acestea sunt următoarele:
I. Trăsături ale sonorității:
1. vocalic/non-vocalic;
2. consonantic/non-consonantic;
3. nazal/oral;
4. dens/difuz;
5. continuu/întrerupt;
6. strident/non-strident;
7. glotal/non-glotal;
8. surd/sonor;
9. tensiv/non-tensiv.
II. Trăsături ale tonalității:
10. grav/acut;
11. coborâre/non-coborâre;
12. prelungit/non-prelungit.
Un alt reprezentant al Școlii de la Praga este André Martinet. Acesta dezvoltă ideile
cuprinse în tezele Cercului de la Praga în trei direcții principale: fonologia generală și descriptivă,
fonologia diacronică și teoria dublei articulații.
Prima articulare este aceea a monemelor – cuvinte, morfeme, desinențe, construcții
sintactice minimale – în care se divizează un lanț sonor în unități cu semnificație.
A doua articulație implică numai planul expresiei și sereferă la modul în care miile de
semnificanți diferiți ai monemelor sunt formați cu ajutorul unui inventar de câteva zeci de
foneme. Așadar, a II-a articulare este aceea a fonemelor, datorită căreia se creează cea mai mare
economie în limbă.
O nouă direcție structuralistă a apărut în Europa și estecunoscută sub numele de Școala
lingvistică de la Copenhagasau Cercul lingvistic de la Copenhaga. Întemeietorii lui sunt danezii:
Wiggo Bröndal (1887-1942), Louis Hjelmslev, H. Uldall.
Cel mai de seamă reprezentant al Școlii de la Copenhaga este Louis Hjelmslev (1899-
1965). Acesta este autorul teoriei limbii, numită glosematica, care a inspirat un număr mare de
semioticieni.
Lingvistul susține o teorie conform căreia între morfologie și sintaxă nu există granițe:
535
 ISSUE NO. 28/2022

„Raporturile sintagmatice domină la fel morfologia cași sintaxa propriu-zisă. Dintr-un

anumit punct de vedere, toate raporturile gramaticale sunt raporturi tranzitive, orice
morfologie este sintaxă. Orice sintaxă este morfologie”4.
Louis Hjelmslev împarte unitățile lingvistice în trei categorii:
a. fonemele;
b. semantemele și morfemele;
c. cuvintele.
Acesta nu adaugă a patra categorie, care să cuprindă „propoziția” sau „fraza”, deoarece
cele două menționate i se par greu de definit.
În conformitate cu orice studiu de o asemenea anvergură, au fost aduse și reproșuri
adepțilorteoriei glosematice5, care privesc limba în mod abstract, formal, neținând seama de
„substanța” acesteia, deși tocmai prin substanța fonică și semantică, limba își poate realiza
funcția sa de comunicare. S-a susținut faptul că glosematica nu diferențiază limba ca fenomen
social, de alte sisteme semiotice, căneglijează diferențele dintre limbi și compartimentele limbii.
Este necesar să subliniem faptul că autorii glosematicii nu și-au stabilit ca obiectiv să analizeze
specificul fenomenului lingvistic. Așadar, teoria acestora nu se dovedește aplicabilă în
cercetarea lingvistică.
H. J. Uldall și Louis Hjelmslev și-au propus să realizeze o metodă de studiere a sistemelor
semiotice sub aspectul relațiilor dintre semne. Prin urmare, aceștia cercetează în limbănu ceea
ce are ea ca fenomen specific, ci ceea ce are limba în comun cu alte coduri. Creatorii glosematicii
iau în considerareîn studiul lor, cercetarea limbii ca formă pură, aspect promovatde părintele
lingvisticii, și anume: Ferdinand de Saussure. Glosematicienii sunt destul de consecvenți ideilor
lor, considerând „limba ca un sistem de relații interne, în calitate de obiect în sine” (vezi infra –
glosematica).
Un astfel de mod de a percepe limba nu este folositorstudiului limbilor concrete, atât
timp cât o limbă nu poate fi redusă la un cod. S-a arătat că principiul unitar de analiză a relațiilor
dintre limbi poate deveni un bun „suport” în vederea uneiclasificări tipologice și riguroase din
punctul de vedere științific al limbilor, comparativ cu cele elaborate actualmente.
Totodată, studiul cantitativ și formal al limbii desfășurat de glosematicieni poate fi
aplicabil în afara lingvisticii, înconceperea limbilor intermediare pentru dispozitivele de tradus
și, de asemenea, în elaborarea limbilor abstracte, universale, decare are nevoie cibernetica pentru
dispozitivele informaționale.
Așadar, în măsura în care în cadrul glosematicii este luat în analiză un singur aspect al
limbii, iar aplicarea rezultatelor obținute din cercetare devine limitată și unidirecțională,
glosematica nu mai poate fi considerată o teorie a limbii și, cu atât mai puțin, unica teorie
lingvistică științifică, în confor mitate cu opiniile unora dintre susținătorii ei” (vezi supra –
opiniile lingviștilor din cadrul Școlii de lingvistică de la Copenhaga.).

4
Idem, Curente..., op. cit., p. 59.
5
Glosemática reprezintă o „ramură a lingvisticii structuraliste care aplică teoria pozitivismului logic, considerând limba
ca un sistem de relații interne, ca obiect în sine”.
˂ din fr. glossématique, cf. engl. g l o s s e m a t i c s , germ. G l o s s e m a t i k .
Să se vadă: h t t p s : / / d e x o n l i n e . r o / d e f i n i t i e / g l o s e m a t i c % C 4 % 8 3 (consultat pe 25 februarie 2022, ora:
9.57).
536
 ISSUE NO. 28/2022

b. Concepții ale reprezentanților Școlii descriptiviste americane de lingvistică în

ceea ce privește fonetica și fonologia
Putem consemna faptul că lingviștii din cadrul Școlii descriptive americane de lingvistică
au fost preocupați de studiul foneticii și al fonologiei. În acest sens, putem menționa
preocuparea lui Eduard Sapir, reprezentantul direcției mentaliste în lingvistica americană, care
în 1921 a elaborat lucrarea Language. An Introduction to the Study of Speech, preocupându-se,
astfel, de studiul limbilor indigene nord-americane6. Eduard Sapir afirmă că lucrarea sa
Language... reprezintă atât un studiu al limbii și al culturii, cât și al relațiilor și al influențelor
care se stabilesc în comunitățile umane. La polul opus direcției mentaliste în lingvistica
americană, este Leonard Bloomfield, în calitate de reprezentant al direcției mecaniciste în
lingvistica americană. Lucrarea reprezentativă a lui Leonard Bloomfield7 se numește Language
și a apărut în 1933, constituind una dintre cele mai importante lucrări în lingvistica generală
(cu atât mai mult în lingvistica descriptivistă americană) și o capodoperă în domeniu.
Bloomfield admite faptul că sensul nu poate fi ignorat în totalitate de lingviști, iar scopul
lingvisticii este acela de a studia legătura unor anumite sunete, cu anumite sensuri. Referitor la
sunet, Bloomfield aduce în prim-plan trăsături nedistinctive și distinctive ale sunetului,
ultimele sunt corelate cu sensul și au un rol important în procesul de comunicare. Lingvistul
american definește fonemul ca un fascicul de trăsături distinctive. În mod asemănător lui
Ferdinand de Saussure, Leonard Bloomfield evidențiază în lucrarea sa Language (1933) faptul
că, din perspectiva funcției în limbă, devin importante nu trăsăturile pozitive ale fonemelor, ci
diferențele dintre acestea8.
Deși lingviștii din cadrul Școlii descriptive americane nu au luat în considerare studiul
atent al factorului sens în analiza limbii, s-a constatat că cercetătorii americani au obținut
rezultate constructive în descrierea sincronică a elementelor componente din fonologie și din
morfologie.
III. Câteva aspecte ce implică modul de percepere a sistemului fonetic românesc
Luând în considerare modelul european9 de interpretare a sunetelor, pe care l-au
descris atât Roman Jakobson, și anume: clasificarea sunetelor din perspectiva trăsăturilor
sonorității (care țin de percepția sunetelor) și din cea a trăsăturilor tonalității (care țin de
înălțimea muzicală a acestora), cât și opiniile formulate de Ferdinand de Saussure în lucrarea
sa Curs de lingvistică generală (1916) și foneticienii români au clasificat consoanele după locul
de articulare, după modul de articulare, după gradul de sonoritate și după cantitatea de zgomot,
iar vocalele, în limba română, sunt ierarhizate: după locul de articulare, după gradul de
deschidere, după caracterul rotunjit și după caracterul palatal/nonpalatal al acestora.
În opinia lui Ferdinand de Saussure, „clasificarea sunetelor limbii după gradul de
deschidere a cavității bucale duce la distingerea a șapte categorii: ˗ 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6 ˗, cărora

6
https://ro.wikipedia.org/wiki/Edward_Sapir (consultat, 1 martie 2022, ora: 17.53).
7
https://biography.yourdictionary.com/leonard-bloomfield (consultat, 25 februarie 2022, ora: 18.00) și
https://en.wikipedia.org/wiki/Leonard_Bloomfield (consultat, 25 februarie 2022, ora: 19.30).
8
Leonard Bloomfield, Language, Londra, 1933, p. 128.
9
Să se vadă Școala lingvistică de la Praga, și anume: opinia lui Roman Jakobson ce implică: clasificarea sunetelor din
prisma celor două tipologii ale acestora: sonoritatea și tonalitatea.
537
 ISSUE NO. 28/2022

(simplificând lucrurile) le corespund în ordine: 0 – oclusivele, 1 – fricativele, 2 – nazalele, 3 –

lichidele, 4 – vocalele închise, 5 – vocalele medii, 6 – vocalele deschise”10.
Fonetica și fonologia, în general vorbind, sunt discipline dificile, ce necesită un timp
îndelungat în procesul de înțelegere și de receptare a informației. Ele sunt considerate
disciplinele lingvisticii, alături de alte discipline: morfologia, sintaxa, lexicologia, lexicografia,
semantica, stilistica, pragmatica, dialectologia ș.a.m.d.
Pentru înțelegerea foneticii și a fonologiei, se solicită un studiu temeinic în formarea
unor abilități de lucru cu fenomenele fonetice (diftongi, triftongi, vocale în hiat, digrafuri,
trigrafuri, valori ale unor sunete: d.e. valorile lui [i] etc.) și cu realizarea analizei fonetice
descriptive a unui cuvânt, toate acestea fiind necesare atât reprezentanților nivelurilor de
învățământ primar, gimnazial, liceal, cât și studenților filologi și celor interesați în descoperirea
tainelor acestor discipline destul de rigide: fonetica și fonologia.

BIBLIOGRAFIE:
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Dicționarul explicativ al limbii
române (DEX), Ediția a II-a, Editura „Univers Enciclopedic”, București, 1997.
Frâncu, Constantin, Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru, Ediția a II-a revăzută și adăugită,
Editura „Casa Editorială Demiurg”, Iași, 1999.
Bloomfield, Leonard, Language, Londra, 1933
Iordan, Iorgu; Robu, Vladimir, Limba română contemporană (LRC), Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1978
Saussure de Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Traducere și cuvânt-înainte de Irina Izverna
Tarabac, Editura „Polirom”, Iași, 1998.

WEBOGRAFIE:
https://gorjeanul.ro/eseu-teoria-lui-ferdinand-de-saussure-intre-explicatie-si-interpretare-i/
(consultat, 24 martie 2022, ora: 22.30)
h t t p s : / / d e x o n l i n e . r o / d e f i n i t i e / g l o s e m a t i c % C 4 % 8 3 (consultat pe 25 februarie 2022, ora:
9.57)
https://ro.wikipedia.org/wiki/Edward_Sapir (consultat, 1 martie 2022, ora: 17.53)
https://biography.yourdictionary.com/leonard-bloomfield (consultat, 25 februarie 2022, ora: 18.00)
https://en.wikipedia.org/wiki/Leonard_Bloomfield (consultat, 25 februarie 2022, ora: 19.30).

10
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană (LRC), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978,
p. 102.
538
 ISSUE NO. 28/2022

ÎNCETAREA DE DREPT A CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE

MUNCĂ INSTITUȚIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI MUNCII.

Ioan MICLE
Lecturer PhD., ,,Aurel Vlaicu” University of Arad

Abstract: Labor law, doctrine and jurisprudence use different terms to designate the ways in which
the termination of a legal employment relationship takes place.
Thus, the Romanian legislator, in Chapter V of the Labor Code, uses the notion of termination of the
employment contract. On the one hand, the notion designates the legal end of the employment
contract, regardless of the grounds and the ways in which the legal employment relationship is
terminated, in a broad sense. extinguishing the legal employment relationship. Labor law refers to
the phrase "termination of employment" which qualifies as a generic term for all situations that end
a legal employment relationship.
The Labor Code stipulates the modalities of termination of the individual employment contract The
termination of the individual employment contract may have the right, by agreement of the parties
and as a result of the unilateral will of one of the parties. . two such ways of terminating legal
employment are regulated. From the contents of the respective legal texts, it results that, in all these
hypotheses, the termination of the employment contract is achieved by a legal act. This legal act can
be, a unilateral manifestation of will, initiative of one of the parties (employee or employer), or
through a bilateral manifestation of will, (as a result of the agreement of the parties). one of the
parts of the legal employment relationship.
The termination of the legal employment relationship requires the establishment of the reasons that
lead to it, the knowledge of the cases and the ways to end this relationship and the fulfillment of
certain conditions. In their absence, the termination of the employment contract will not take effect.
There is only one exception, namely: when the legal employment relationship terminates by law, ie
in circumstances that do not depend on the will of the parties.
The hypotheses provided by the labor legislation, in which the termination of the employment
contract may take place, in the ways and for the reasons established by law, form the cases of
termination of the employment contract. However, in addition to the stability of the ways, the
reasons and the cases of termination of the employment contract, the labor legislation provides
certain conditions, both in substance and in form. These procedural conditions must to justify, to
validate the termination of the employment contract, as a legal act.

Keywords; individual employment contract, termination of contract, employee, employment,

employment relationships.

1.1 Încetarea de drept a contractului individual de muncă

Încetarea de drept a contractului individual de muncă este o modalitate de a pune
capăt unui raport juridic de muncă independent de voința părților contractante.
Intervenţia părţilor nu are nici un efect deoarece încetarea contractului se face prin
efectul legii, făcând imposibilă producerea efectelor contractului1.
Actualul Cod al Muncii reglementează cazurile de încetare de drept a contractului
individual de muncă în articolele 50 lit. h), art. 56 și art. 80 alin. (3).

1
Romulus Gidro, op. cit., p. 124

539
 ISSUE NO. 28/2022

Fiind o modalitate juridică nouă în legislaţia muncii din România, încetarea de

drept a contractului individual de muncă este reglementată de dispoziţiile art. 56 din
Codul Muncii al României, modificat şi completat ulterior. O modalitate de încetare a
contractului este la data decesului salariatului. În această situaţie în mod normal
contractul de muncă nu mai poate continua iar opoziţia angajatorului nu are nici un temei.
Urmaşii angajatului au dreptul de a primii ultimul salariu ce urma să-l primească
angajatul şi alte drepturi patrimoniale ce nu au fost ridicate de acesta. În condiţiile în care
nu este identificat cadavru persoanei şi există o hotărâre judecătorească de declarare a
morţii rămase irevocabile a sau a punerii sub interdicţie a salariatului contractul de
muncă încetează de drept .L-a data la care angajatul i se comunică decizia de pensionare
pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială sau
pensionare pentru invaliditate a salariatului, contractul încetează de drept. În situaţia în
care se încheie contractul de muncă între angajat şi angajator ,iar ulterior se constată
nulitatea absolute a contractului, contractul încetează de drept. În cazul nulităţii
contractul poate înceta de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părţilor
sau prin hotărâre judecătorească definitivă. Dacă un angajat este condamnat la
executarea unei pedepse privative de libertate, contractul încetează de drept de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
În situaţia în care angajatorul pentru funcţionare are nevoie de avizelor,
autorizaţiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei; iar acestea sunt
retrase de către autorităţile sau organismele competente, iar unitatea se închide
contractele de muncă încetează de drept .Dacă instanţa de judecată pronunţă o hotărâre
definitivă ca măsură de siguranţă sau pedeapsă complimentară a interzicerii exercitării
unei profesii sau a unei funcţii contractul încetează de drept .În condiţiile în care
contractul de muncă se încheie pe o perioadă determinată la data expirării termenului
contractului individual de muncă încheiat,dacă acesta nu se prelungeşte cu acordul
părţilor.
Pot fi angajaţi în baza contractului de muncă şi salariaţilor cu vârsta cuprinsă între
15-16 ani,doar cu acordului părinţilor sau a reprezentanţilor legali. În cazul retragerii
acordului părinţilor sau a reprezentanţilor legali contractul încetează de drept.
În doctrină este evidențiată și o anomalie legislativă conform căreia forța majoră
este consacrată ca motiv legal de suspendare de drept a contractului individual de muncă
. În Codul Muncii nu figurează între cazurile de încetare de drept a unui astfel de act
juridic. Se face propunerea de a se completa dispozițiile art. 56 Codul Muncii cu
menționarea forței majore ca un caz distinct de încetare de drept2.
În legislația autohtonă se găsesc și alte cazuri de încetare de drept a contractului
individual de muncă, cum ar fi:

2
Ion Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu, Interesul și sfera de aplicare a noțiunilor de forță majoră și caz
fortuit în dreptul muncii, Revista Dreptul, nr. 6/2008

540
 ISSUE NO. 28/2022

-contractele de muncă ale administratorilor, conform Ordonanta de urgenta

pentru modificarea si completarea Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale si a
altor acte normative incidente, oug nr. 82/20073;
-contractul de muncă al asistentului personal, în cazul decesului persoanei cu
handicap4;
încetarea de drept a personalului didactic potrivit Legii nr. 1/20115.
-decesul salariatului
Este evident că dispariţia fizică salariatului va atrage încetarea de drept a acestui
contract.
Fiind vorba de un contract intuitu personae, munca nu poate fi prestată de o altă
persoană decât cea care s-a angajat, iar drepturile şi obligaţiile contractuale nu se pot
transmite moştenitorilor.
Odată cu moartea persoanei fizice încetează capacitatea sa de folosință, prin
urmare calitatea sa de subiect de drept și, implicit, calitatea de subiect de dreptul muncii.
Încetarea de drept în cazul dizolvării este consecința dispariției ca subiect de drept
a persoanei juridice, adică a uneia dintre părțile contractante.
Data încetării contractului individual de muncă este data decesului salariatului.
La data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții sau a
punerii sub interdicţie a salariatului sau a angajatorului persoană fizică
Acest caz de încetare de drept a contractului se aseamănă cu cel anterior.
Declararea judecătorească a morţii (art.16-21 din Decretul nr. 31/1954) echivalează cu
moartea fizică, ceea ce înseamnă că salariatul nu mai există.
În ipoteza punerii sub interdicţie a salariatului sau angajatorului problema se
pune în aceeaşi termeni. El nemaifiind capabilă juridic să-şi asume obligaţiile şi să-şi
exercite drepturile pe care le presupune contractul de muncă, acesta va înceta. De altfel,
se prevede că încadrarea în muncă a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească este
interzisă (art. 13 alin. (4) din Codul Muncii).
Cu privire la angajator, textul vizează, teoretic, următoarele ipoteze :
-în cazul în care angajatorul este comerciant - persoană fizică;
- în cazul anumitor persoane fizice care practică o profesiune liberală - avocat,
notar, executor judecătoresc (sub formă de cabinete individuale) - şi care au avocaţi,
notari, executori judecătoreşti stagiari, textul este aplicabil, dar într-un sens specific şi
anume: prin „afacere” trebuie să se înţeleagă chiar practicarea profesiei respective;
-în toate cazurile în care o persoană fizică a angajat personal casnic, textul este, la
fel, aplicabil.

3
Ordonanța de Urgență pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a
altor acte normative incidente, O.U.G. nr. 82/2007, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 446 din 29/06/2007
4
Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008
5
Șerban Beligrădeanu, Corecta interpretare a art. 289 din Legea educației naționale nr. 1/2011 privitoare la
condițiile în care personalul didactic și de cercetare din învățământul superior își poate continua activitatea după
împlinirea vârstei de pensionare, Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 2/2011

541
 ISSUE NO. 28/2022

Momentul încetării contractului individual de muncă este cel al rămânerii

irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții, respectiv al punerii sub
interdicție.
Comunicarea deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare
anticipată, pensionare anticipată parţială sau pentru invaliditate
Acest caz de încetare de drept a contractului individual de muncă a fost simplificat
prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 și mai apoi prin dispozițiile Legii
nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii6, fiind eliminată prima modalitate şi
anume încetarea contractului ca urmare a îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă
standard şi a stagiului minim de cotizare. Acesta a devenit un caz de concediere pentru
motive care ţin de persoana salariatului (art. 61 lit. e din Codul Muncii). Dacă aceste două
elemente nu sunt întrunite este exclusă orice posibilitate legală de încetare de drept a
contractului individual de muncă pe acest temei.
Modificarea este salutară; ea înlătură confuziile şi este favorabilă ambelor părţi
contractuale, când acestea doresc continuarea aceloraşi raporturi de muncă.
În plus, încetarea contractului la data comunicării deciziei de pensionare pentru
limită de vârstă este în concordanţă cu prevederile art. 41 alin. (6) din Legea nr. 19/2000
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, conform căruia în
situaţia asiguraţilor care au depus cerere de pensionare , angajatorii acestora nu pot
dispune încetarea raporturilor de muncă decât după primirea deciziei de admitere a
cererii.
Mai mult, şi în cazul pensionării anticipate (pentru salariaţii în vârstă de cei mult
5 ani înaintea vârstei standard de pensionare, care au depăşit stagiul complet de cotizare
cu cel puţin 10 ani), precum şi al pensionării anticipate parţiale (cu reducerea vârstei
standard cu motivul că nu este de acord cir salariul oferit7, înseamnă de facto şi de jure,
că un asemenea contract nu există8.
Într-o speţă, salariatul a solicitat, încetarea raporturilor de muncă, iar angajatorul
a avizat favorabil cererea. În ziua emiterii deciziei de încetare a contractului9 prin acordul
părţilor, salariatul a intrat în incapacitate temporară de muncă.
Instanţa de judecată a considerat că într-o atare situaţie contractul s-a suspendat
de drept în temeiul art. 50 lit. b) din Codul Muncii, suspendare care durează până la
însănătoşirea salariatului şi redobândirea capacităţii de muncă. Ca urmare, angajatorul
nu putea dispune încetarea raporturilor de muncă, el încălcând în acest mod dreptul la
protecţie socială al celui în cauză10.

6
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 852 din 20
decembrie 2010
7
Decizia civilă nr.227/1994 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti sursa www.jurisprudenta.org (accesat la data de
18 martie 2014)
8
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul Muncii, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti,
2001, p.335-336
9
În cazul încetării contractului individual de muncă prin acordul părţii nu este necesară o decizie, unilaterală, a
angajatorului în acest sens; este suficient acordul de voinţă al părţilor, dovedit cu orice mijloc de probă
10
Sentinţa civilă 854/2005 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi decizia nr .495/MC/2005 pronunţată de Curtea
de Apel Constanţa, în Culegere de practică judiciară în materia dreptului muncii şi asigurărilor sociale -2005,
Editura ExPonto, Constanţa, 2006, pp. 167-171.

542
 ISSUE NO. 28/2022

În cazul pensionării pentru invaliditate, pensiei anticipate, pensiei parțial

anticipate și a pensionării pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei de pensie
momentul încetării de drept a contractului individual de muncă este cel al comunicării
deciziei de pensionare, și nu data emiterii ei11.

Nulitatea absolută a contractului individual de muncă

Potrivit art. 56 lit. d) Codul Muncii, contractul individual de muncă încetează de
drept ca urmare a constatării nulității absolute a acestuia, de la data la care nulitatea a
fost constatată prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitiva.
Este reglementată, direct, pentru prima dată în legislaţia muncii în situaţia în care
nu au fost respectate condiţiile legale pentru încheierea valabilă a acestui contract (art.
57 alin. (1) din Codul Muncii).
Textul se referă numai la nulitatea absolută, nu şi la cea relativă ceea ce pare o
lacună evidentă. De aceea, se apreciază că ar trebui să fie aplicabil şi în cazurile de nulitate
relativă12.
În dreptul nostru, nulitatea este sancţiunea încălcării unei dispoziţii legale, a
încălcării scopului acestei dispoziţii. îndreptată nu împotriva actului juridic ci, exclusiv,
împotriva acestor efecte ce ar contrazice scopul dispoziţiei încălcate. Nulitatea constituie
mijlocul de restabilire a concordanţei dintre dispoziţia legală şi actul juridic ce o încalcă.
Această concepţie nu urmăreşte distrugerea actului viciat de nulitate, ci pe cât este cu
putinţă, salvarea lui13. Nulitatea nu constituie o măsură îndreptată împotriva unui act
juridic ca atare, ci este o măsură care tinde ca anumite efecte, acelea viciate de nulitate,
să nu se producă.
Nulităţile în dreptul muncii, ca şi în dreptul civil, se împart în absolute şi relative.
În determinarea caracterului absolut sau relativ al nulităţii se are în vedere natura
dispoziţiei încălcate. Când interesul precumpănitor ocrotit prin acea dispoziţie este cel
general, ne aflăm în faţa nulităţii absolute. Când interesul precumpănitor ocrotit este cel
personal, nulitatea este relativă14.
Regimul juridic al nulității în dreptul muncii se circumscrie, cu anumite derogări,
regimului juridic de drept comun al nulității actelor juridice.
Ceea ce determină însă criteriul de împărţire a nulităţilor în absolute şi relative
este gradul de îmbinare a interesului general cu cel personal15. Sub raportul efectelor,
clasificarea nulităţilor în absolute şi relative comportă o tratare din mai multe puncte de
vedere:
Se are în vedere persoanelor care pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie pot să
invoce nulitatea.Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar

11
Raluca Dumitriu, Reflecții privind încetarea contractului individual de muncă din perspectiva noilor
reglementări, Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 3/2011
12
Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2003., p. 487.
13
Emilian Lipcanu, Considerații și o propunere de lege ferenda în legătură cu încetarea de drept a contractului
individual de muncă în cazul nulității acestuia, Revista Dreptul, nr. 7/2007
14
Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii – Legislație. Doctrină. Jurisprudență, Ediția a VII-a, revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 393
15
Ibidem

543
 ISSUE NO. 28/2022

din oficiu pe când nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de partea sau persoana
ocrotită prin această sancţiune”16;
Nulitatea absolută, spre deosebire de cea relativă, poate fi invocată oricând în
dreptul comun, dreptul la acţiune în declararea nulităţii absolute este imprescriptibil (art.
2 din Decretul nr. 167/1958).Cât priveşte dreptul la acţiunea în anulare în caz de nulitate
relativă, acesta este prescriptibil;
Nulitatea absolută spre deosebire de cea relativă, în principiu, nu poate fi
confirmată. Prin confirmare înţelegându-se actul juridic prin care cel ce avea dreptul de
a se prevala, pe cale de acţiune ori pe cale de excepţiune, de o nulitate, renunţă la acest
drept .Prin renunţare la acel drept recunoaşte ca valabilă obligaţia de a cărei nulitate s-
ar fi putut prevala.
Nulitatea contractului de muncă, absolută sau relativă, decurge din lege, nu din
voinţa părţilor. Ea trebuie să fie constatată prin actul organului care este competent să
hotărască şi încheierea contractului17. Dar, ori de câte ori părţile nu cad de acord asupra
nulităţii, trebuie să se pronunţe organul de jurisdicţie .
Încetarea de drept a contractului individual de muncă, în baza art. 56 lit. e) Codul
Muncii, se produce în situația nulității absolute totale care afectează întregul contract .Nu
poate interveni încetarea de drept a contractului de muncă în cazul nulității parțiale care
se referă la anumite clauze contractuale.
Sunt sancţionate cu nulitatea absolută şi contractul încetează de drept în condiţiile
încheierii unor contracte de muncă cu persoane a căror încadrare este interzisă de lege
(minori sub 15 ani, persoane puse sub interdicţie).Altă situaţie de încetare de drept a
contractului de muncă este în cazul încadrării dispusă de un organ necompetent,
încadrarea într-un post neprevăzut în statul de funcţii sau fără examen sau concurs, când
acestea sunt obligatorii potrivit legii sau încadrarea unor persoane care nu îndeplinesc
condiţiile de studii18.
Şi în dreptul muncii ca şi în dreptul civil existenţa nulităţii, în principiu, nu face
imposibilă validitatea actului juridic. Nulitatea nu constituie un scop în sine. Ceea ce
trebuie însă menţionat este că toate situaţiile ce pot fi considerate cauze de remediere a
nulităţii într-un contract trebuie întotdeauna privite în considerarea momentului
încheierii sale.
De aceea, se prevede că nulitatea contractului individual de muncă poate fi
acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse de lege (art. 57 alin. (3) din
Codul Muncii).
Validarea contractului lovit de nulitate absolută se realizează prin îndeplinirea
ulterioară a acelor cerințe legale care nu au fost respectate la încheierea contractului
individual de muncă, fără ca valabilitatea acestuia să fie afectată.

16
Aurelian lonaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, București,1963, p.109
17
Sentinţa civilă decizie nr. 316/1979 pronunţată de Tribunalul Suprem, în Culegere de decizii ale tribunalului
suprem pe anul 1979, redactată de Anton Virgil, Ioan Aurel, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980, p. 176.
18
Raluca Dimitriu, Contractul individual de muncă – prezent și perspective, Editura Tribuna Economică, București,
2005, pp. 277-278.

544
 ISSUE NO. 28/2022

Să presupunem că un atare contract s-a încheiat fără acordul părinţilor, condiţie

obligatorie pentru încheierea legală a sa în cazul minorilor în vârstă de 15-16 ani.
Neîndeplinirea acestei condiţii este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului de
muncă, întrucât ea are un caracter imperativ. Dar, acordul poate fi dat ulterior şi astfel
nulitatea este acoperită.
De asemenea, dacă se încheie fără certificatul medical prevăzut de lege, el este
sancţionat cu nulitatea absolută, întrucât s-a încălcat o normă de protecţie a muncii
instituită pentru ocrotirea desigur a salariatului, dar cu semnificaţia ocrotirii unui interes
general. Ulterior, însă, este posibil să se obţină acest certificat şi nulitatea va fi acoperită
(art. 27 alin. (2) şi (3) din Codul Muncii).
În situaţia în care o clauză este afectată de nulitate19 întrucât stabileşte drepturi
sau obligaţii pentru salariaţi care contravin unor norme legale imperative (de pildă
referitor la salariul minim brut pe ţară) sau contractelor colective de muncă (de exemplu
referitor la durata concediului de odihnă) aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile
legale sau contractuale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri. Deci, într-o
atare situaţie, când este vorba de o asemenea clauză doar, nu intervine nulitatea
contractului şi nici atunci când nulitatea, deşi absolută, este acoperită.
Prin urmare, contractul individual de muncă încetează doar ca urmare a unei
nulităţi absolute şi numai atunci când aceasta nu poate fi acoperită ulterior20.
Nulitatea, însă, trebuie constatată ca atare, prin acordul părţilor (angajator şi
salariat).În condiţiile în care ele nu se înţeleg, prin hotărâre judecătorească (art. 57 alin.
(6) şi (7) din Codul Muncii).
Potrivit art. 57 alin. (2) din Codul Muncii, nulitatea contractului produce efecte
numai pentru viitor, (ex nunc) nu şi pentru trecut (ex tunc). Aşa fiind (prevede art. 57
alin. (3) din acelaşi Cod al Muncii), persoana care a prestat munca în temeiul unui contract
nul, are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a
sarcinilor de serviciu.
Admiterea cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane
concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de reintegrare.
În condiţiile reglementărilor actuale, trebuie să se ţină seama că instanţa care a
dispus anularea concedierii, repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de
concediere (îl reintegrează în funcţie/post pe cel în cauză) numai la solicitarea
salariatului concediat (art. 78 alin. (2) din Codul Muncii). Ca atare, textul este aplicabil
doar dacă intenţia salariatului concediat nelegal sau netemeinic de a fi reintegrat este
certă (în caz contrar, fără solicitarea sa, hotărârea judecătorească se referă numai la
despăgubiri). În consecinţă, atunci când cel concediat nelegal sau netemeinic cere
reintegrarea sa în muncă, încetarea de drept a contractului de muncă al celui angajat între
timp pe postul respectiv este, logic şi juridic, justificată.

19
Art. 57 alin. 4) din Codul Muncii
20
I.T. Ștefănescu, Tratat..., 2012, p. 388

545
 ISSUE NO. 28/2022

Reglementarea acestui caz de încetare a raporturilor juridice de muncă are la bază,

necesitatea înfăptuirii unui act de dreptate, reintegrarea în funcţie. Prin reintegrare se
ocroteşte interesele legitime ale persoanei care ocupă postul în care trebuie să se facă
reintegrarea21.
Încetarea contractului într-un atare caz îşi are justificarea în aceea că „pe acelaşi
post din statul de funcţiuni nu pot figura concomitent doi titulari, primul având
întâietatea de a-l ocupa. Prin constatarea ilegală de către organul jurisdicţional, a
desfacerii sau modificării contractului său şi prin hotărârea de reintegrare a sa, postul nu
trebuie considerat că nu a fost nici un moment vacant şi, deci, nu putea fi ocupat de o altă
persoană22
Dispoziţiile art. 56 lit.e) din Codul Muncii trebuie coroborate cu cele ale art. 76 şi
78 din acelaşi Cod.
Conform art. 76, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de
lege este lovită de nulitate absolută. În cazul în care concedierea a fost efectuată
netemeinic sau nelegal, la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea
concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, adică
va dispune, inclusiv, reintegrarea în funcţia avută.
Pentru încetarea în acest mod a contractului trebuie, în prealabil, îndeplinite mai
multe condiţii .În primul rând trebuie să existe încetarea anterioară şi ilegală a
raporturilor de muncă între angajator şi un salariat al său. Angajatorul să angajeze un alt
salariat pe postul devenit astfel vacant.
anularea concedierii salariatului iniţial prin hotărârea organului de jurisdicţie
competent);
hotărârea instanţei de reintegrare în muncă, dată la cererea celui în cauză
Se pune problema dacă este admisibilă reintegrarea salariatului concediat nelegal
într-o funcție similară sau dacă trebuie efectuată în aceeași funcție.
Reintegrarea salariatului trebuie efectuată în funcția deținută anterior concedierii
sale, ca expresie a restabilirii legalității în urma anulării măsurii concedierii.
Dacă revenirea în aceeași funcție nu este posibilă din motive obiective,
reintegrarea va putea avea totuși loc într-o funcție similară, cu acordul salariatului23.
Condamnarea la executarea unei pedepse privative de liberate
Modificarea acestui caz de încetare de drept a contractului individual de muncă
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 şi a Legii nr. 371/2005 de aprobare
a acestei ordonanţe, a înlăturat o lacună esenţială a textului iniţial24, care nu era corelat
cu dispoziţiile legii penale.

21
Sanda Ghimpu, Gheorghe Mohanu, Garanţii ale stabilităţii în muncă, Editura Politică, București, 1977, p.103
22
Nicolae Haraga, Interesul noţiunii de „reintegrare” potrivit dispoziţiilor Codului Muncii, Revista Română de
Drept, nr.4/1975, p.19.
23
Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementari interne și comunitare, Editura Rosetti, București, 2003, p.
85
24
Ion Traian Ştefănescu, Modificările Codului muncii comentate, Editura Lumina Lex, București, 2006, pp. 62-63

546
 ISSUE NO. 28/2022

Încetarea de drept a contractului nu putea interveni doar în ipoteza executării

pedepsei la locul de muncă25, ci, cu atât mai mult, în orice situaţie de privare de libertate,
care face imposibilă prezenţa salariatului la locul de muncă . Absenţa acestuia o perioadă
îndelungată din unitate justifică încetarea de drept a contractului26, fără să fie nevoie de
o altă formalitate sau de vreun demers al angajatorului.
Potrivit art. 56 lit. f) Codul Muncii, condamnarea salariatului la executarea unei
pedepse privative de libertate antrenează încetarea de drept a contractului individual de
muncă, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Condamnarea cu executarea pedepsei la locul de muncă se aplică de instanța
judecătorească tocmai în acele cazuri în care apreciază că sunt suficiente temeiuri ca
scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate.
În ipoteza unei condamnări cu executarea pedepsei la locul de muncă, prestarea
muncii se face în baza unui mandat de executare și nu în temeiul contractului de muncă
care nu mai poate subzista.
Retragerea de către autorităţile sau organismele competente a avizelor,
autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei
În unele cazuri reglementate prin dispoziţii legale speciale încheierea sau
modificarea contractului individual de muncă pentru anumite posturi sau funcţii este
condiţionată de existenţa prealabilă a unui aviz, atestat sau a unei autorizaţii emise de
autorităţile sau organismele competente.
Necesitatea avizelor, autorizațiilor sau atestatelor este legată de specificul și
importanța unor profesii și meserii pentru a căror exercitare se impune certificarea unui
anumit grad de pregătire și competență profesională care excede aprecierii angajatorului,
datorită specializării ridicate a domeniului respectiv de activitate.
Prin urmare, revine autorităților sau organelor de specialitate corespunzătoare
fiecărui astfel de domeniu de activitate de a evalua riguros pregătirea persoanei care
urmează să presteze munca într-un asemenea sector pentru care se cere abilități speciale.
Astfel, este necesar avizul conform al organului de poliţie în cazul personalului din
pază şi gardă de corp, al operatorilor de jocuri de noroc, precum şi atestarea
taximetriştilor, este necesară autorizarea artificierilor de către inspectoratul teritorial de
muncă metrologilor de către Biroul Român de Metrologie Legală27.
Tot astfel, se prevede atestarea asistenţilor maternali profesionişti de către
Comisia pentru protecţia copilului.
Avizul, autorizația sau atestatul, în domeniul dreptului muncii, reprezintă garanții
legale de pregătire profesională adecvată a celui care urmează să presteze activitate în
locuri de muncă ce implică o specializare superioară, astfel încât absența lor face
imposibilă prestarea acelei activități, chiar dacă, în fapt, nu se constată necorespunderea
profesională a salariatului28.

25
Condamnarea la executarea pedepsei la locul de muncă şi-a restrâns aplicarea, având în vedere că munca
forţată este interzisă , art. 42 alin. 1 din Constituţie şi art. 4 alin. 1 din Codul Muncii
26
Alexandru Ţiclea, Omisiuni ale Codului Muncii, Revista Română de Dreptul Muncii, nr.4/2003, p. 13
27
Romulus Gidro, op. cit., p. 127
28
Ibidem

547
 ISSUE NO. 28/2022

Neîndeplinirea condiţiei prealabile respective conduce la nulitatea absolută, dar

remediabilă a contractului în cauză.
Pe cale de consecinţă, retragerea avizului, autorizaţiei ori a atestatului sau lipsa
reatestării va determina încetarea de drept a contractului individual de muncă. Curtea
Constituţională, prin Decizia nr. 545/200429 a constatat că prevederile art. 56 lit. g) sunt
conforme cu Constituţia României revizuita prin Legea 429/2003. A reţinut astfel că,
dispoziţiile constituţionale referitoare la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a
ocupaţiei, precum şi a locului de muncă nu pot fi interpretate în sensul că orice persoană,
oricând poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea
oricărui loc de muncă fără a avea pregătirea şi calificarea corespunzătoare ori fără a face
dovada că a obţinut avizul, autorizaţia sau atestatul, în cazul în care pentru exercitarea
unei profesii sau meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, şi
acest lucru. Obţinerea avizelor, autorizaţiilor sau atestatelor este motivată de specificul
fiecărei profesii sau meserii care presupune o calificare corespunzătoare, precum şi
anumite aptitudini pe care cel ce doreşte să exercite acea meserie sau profesie trebuie să
le aibă, tocmai pentru îndeplinirea sarcinilor la locul de muncă ales30.
Retragerea avizului, autorizaţiei sau atestatului de către autoritatea sau
organismul competent se face numai în momentul în care nu sunt îndeplinite condiţiile
cerute la data acordării acestora.
Contractul individual de muncă încetează de la data retragerii avizului,
autorizației sau atestatului de către autoritățile competente, deoarece de la acel moment
încetează unul dintre elementele sale de valabilitate relative la existența acestor
înscrisuri pentru încheierea relațiilor juridice de muncă.
Încetarea se produce prin efectul legii și nu în baza actului de retragere a avizului,
autorizației sau atestatului profesional, deoarece, în caz contrar, ar însemna o intruziune
nepermisă a unui terț în raporturile juridice dintre părți.
Ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de
siguranţă ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia
Măsurile dispuse de instanța penală sunt obligatorii, iar unitatea nu are libertatea
de apreciere asupra necorespunderii profesionale a salariatului în raport cu locul de
muncă în care este încadrat, din moment ce punerea în executare a hotărârii judecătorești
este obligatorie31.
Interdicția la care se referă art. 56 lit. h) Codul Muncii nu are în vedere orice
profesie sau funcție, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la muncă, ci vizează acea
profesie sau funcție care face obiectul măsurii de siguranță sau, după caz, a pedepsei
complementare pronunțate de instanța judecătorească.

29
Decizia Curții Constituționale Nr. 545 din 7 decembrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 56 lit. h) din Legea nr. 53/2003 − Codul Muncii, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.85 din 25 ianuarie 2005
30
http://www.clr.ro/Rep_dil_2002/..%5Crep_htm%5CDCC545_2004.htm (accesat la data de 18 martie 2014)
31
Alexandru Țiclea, Tratat…, 2011, p. 236

548
 ISSUE NO. 28/2022

Măsura de siguranță poate fi luată când salariatul a săvârșit fapta penală datorită
incapacității, nepregătirii, lipsei de cunoștințe necesare, nepăsării față de regulile și
cerințele de care depind buna desfășurare a activității. Măsura de siguranţă poate fi luată
şi-n cazul în care îl fac impropriu pentru exercitarea unei profesii, ocupații sau meserii.
Scopul luării măsurilor de siguranță este împiedicarea săvârșirii altor fapte
asemănătoare în viitor.
Încetarea contractului de muncă se produce începând cu data rămânerii definitive
a hotărârii prin care s-a dispus pedeapsa complementară a interdicției exercitării unei
profesii sau a unei funcții.
Se remarcă astfel că în materia dreptului muncii pedeapsa complementară privind
interzicerea exercitării unei profesii sau a unei funcții produce efectele de încetare a
contractului de muncă, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale. Se
observă că în materia dreptului muncii este o derogare de la dispozițiile art. 66 Cod Penal,
care prevăd că executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea
pedepsei închisorii, a intervenției grațierii sau prescripției executării ei32.
Expirarea termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată
determinată
Fără a utiliza expres sintagma încetare de drept şi Codul muncii anterior
reglementa încetarea ex lege a raporturilor de muncă la expirarea termenului pentru care
fusese încheiat contractul individual de muncă. Cu referire la contractul de muncă pe
durată determinată, vechea reglementare şi cea actuală sunt identice sub aspectul
încetării contractului respectiv.
Contractul individual de muncă pe perioadă determinată poate fi prelungit şi după
expirarea termenului iniţial,dacă se respectă anumite condiţii . Respectiv dacă
prelungirea să se hotărască prin acordul scris al părţilor. A doua condiţie să nu se
depăşească durata maximă de 18 luni pe care poate fi încheiat, de regulă, un contract
individual de muncă pe perioadă determinată.
Potrivit Codului Muncii, contractul individual se încheie, ca regulă, pe durată
nedeterminată, iar, doar, ca excepţie, pe o durată determinată. Durata maximă este, în
principiu, 24 luni33.
Având în vedere că regula o constituie încheierea contractului individual de muncă
pe durata nedeterminată, valabilitatea contractului individual de muncă pe durata
determinată se circumscrie cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 81 Codul
Muncii.
Dacă un contract individual de muncă a fost încheiat pe durată determinată într-o
altă situație decât cele prevăzute limitativ de lege, sancțiunea este nulitatea clauzei
referitoare la durata determinata a contractului. Astfel, această clauza se înlocuiește cu
prevederea legală ce stabilește regula potrivit căreia contractul se încheie pe durată
nedeterminată.

32
Romulus Gidro, op. cit., p. 128
33
Art. 82 din Codul Muncii

549
 ISSUE NO. 28/2022

Contractul de munca pe durată determinată se încheie numai în formă scrisă, cu

stipularea expresă a duratei pentru care se încheie34.
Expirarea duratei iniţiale ori a celei rezultate în urma prelungirii sale prin acordul
părţilor (art. 80 alin. (3) din Codul Muncii), coincide cu încetarea de drept a acelui
contract, fără să fie nevoie de nici-o altă formalitate îndeplinită de părţi. Un asemenea
contract este afectat de un termen extinctiv cert.
În ipoteza în care, după expirarea termenului, salariatul continuă munca, cu
acceptul angajatorului, iar postul există, fiind vacant, deşi contractul a încetat, se
consideră că s-a încheiat un nou contract, prin tacita reconducţiune.
El va fi tot pe durată determinată sau pe una nedeterminată în funcţie de natura
postului şi de condiţiile prevăzute de lege35.
Textul de lege este imperativ când stabilește că încetarea de drept a contractului
individual de muncă pe durată determinată intervine la data expirării termenului pentru
care a fost încheiat.
Retragerea acordului părinţilor sau al reprezentanţilor legali, în cazul salariaţilor
cu vârsta cuprinsă între 15-16 ani
Conform art. 13 alin. (2) din Codul Muncii „persoana fizică poate încheia un
contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinire; vârstei de 15 ani .Încheierea
contractului de muncă este condiţionată de acordul părinţilor sau al reprezentanţilor
legali şi pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale
.Activităţile pe care minorul le desfăşoară trebuie să nu pericliteze sănătatea,
dezvoltarea şi pregătirea profesională.
Persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani,
conform art. 13 alin. (1) Codul Muncii, faţă de alte ramuri de drept respectiv 18 ani în
Dreptul civil.
La încheierea contractului de muncă de către un tânăr între 15-16 ani, se va face
mențiune despre încuviințare, iar părinții sau tutorii minorului vor semna alături de
acesta contractul individual de muncă.
Retragerea acordului de către părinți sau reprezentanții legali, în cazul salariaților
cu vârsta între 15–16 ani, constituie un caz distinct de încetare a contractului de muncă.
Contractul de muncă încetează la data retragerii acestui acord.
În perioada vârstei de 15–16 ani, minorii pot încheia acte juridice de drept comun
și de dreptul muncii numai cu acordul prealabil al părinților sau al reprezentanților
legali36.
Lipsa acordului conduce la nulitatea absolută, dar remediabilă a contractului astfel
încheiat, adică dacă, ulterior, părinţii sau reprezentanţii legali, dau acel acord, contractul
va fi valid.

34
Romulus Gidro, op. cit., p. 128
35
Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, Drept muncii, Editura All Beck, București, 2005, p. 117.
36
Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii..., 2013, p. 395

550
 ISSUE NO. 28/2022

Dacă însă, în cursul executării contractului de muncă, dezvoltarea ori sănătatea

minorului este periclitată, acordul poate fi retras caz în care intervine încetarea de drept
a contractului.
Soluţia se impune deoarece acordul respectiv priveşte, în esenţă, prestarea unei
munci de către minor, fiind o garanţie pentru protecţia acestuia, pe întregul parcursul
existenţei contractului.

2 Constatarea încetării de drept a contractului individual de muncă.

Fiind vorba de o încetare în virtutea legii - ope legis, contractul este reziliat în chiar
momentul apariţiei cauzei de încetare. Pentru rezilierea contractului nu mai e nevoie de
nici-o formalitate ori să intervină un act al angajatorului.
Întocmirea unui act constatator al încetării de drept a contractului, legal ar fi inutil,
şi în orice caz, nu ar putea avea ca efect stabilirea unui alt moment - subsecvent - al
încetării acestui contract37. În situaţia în care s-ar impune intervenţia părţilor nu ar mai
exista diferenţe semnificative între cazurile în care contractul încetează de drept şi cele
în care aceasta are loc prin actul angajatorului ori al salariatului.
De altfel, se arată38 că, majoritatea situaţiilor reglementate de art. 56 din Codul
Muncii, caută să acopere juridic încetarea obiectivă a contractului individual de muncă.
Încetarea survine ca urmare a imposibilităţii legale (sau chiar fizice) desfăşurării
raporturilor juridice de muncă, determinată de încălcarea altor ramuri de drept.
Într-adevăr, uneori elaborarea unui act constatator este chiar inutilă şi fără
reverberaţii juridice39 .
În anume situaţii de încetare a contractului individual de muncă prevăzute de art.
56 lit. a) şi lit. b), de vreme ce, în cazurile respective, legal „constatarea" are loc prin
întocmirea actului de deces (art. 34 şi urm. din Legea nr. 119/1996 cu privire la starea
civilă) ori, dacă salariatul a fost pus sub interdicţie, prin hotărârea irevocabilă a instanţei
judecătoreşti competente.
Dar, problema „constatării” încetării „de drept” a contractului individual de
muncă se pune în ipotezele reglementate prin art. 56 lit. d) şi lit. f) din Codul Muncii În
aceste situaţii, prestarea muncii, urmată şi de plata drepturilor salariale, poate continua,
după caz, licit sau contra legii.
În aceste ipoteze „apare necesară şi raţională emiterea unui act de constatare.
Actul de constatare poate fi întocmit de angajator, fie de salariat, fie de ambii de comun
acord .Acest act nu este menit să dispună încetarea contractului individual de muncă, ci
doar să constate că s-a produs una dintre cauzele care atrag încetarea de drept a
contractului, statornicite prin dispoziţiile legale amintite”. Numai că întocmirea unui
asemenea act semnifică, în funcţie de data comunicării sale celeilalte părţi, constatarea
încetării de drept a contractului individual de muncă. Constatarea încetării de drept se
face la unul din momentele indicate în cuprinsul textelor respective .Acestea pot fi , fie

37
Şerban Beligrădeanu, Ion Traian Ştefănescu, Discuţii privind încetarea de drept a Contractului individual de
muncă I (II), Revista Dreptul, nr. 1/2004, p. 107
38
Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii..., 2013, p. 398
39
Şerban Beligrădeanu, Ion Traian Ştefănescu, Discuţii privind încetarea..., pp. 107-108

551
 ISSUE NO. 28/2022

refuzul, fie acordul emitentului actului de continuare a raportului juridic de muncă prin
încheierea tacită a unui contract individual de muncă”40.

3. Obligația oferirii unui loc de muncă vacant corespunzător în cazul încetării

de drept a contractului individual de muncă, în baza art. 56 lit. e)
Încetarea de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 lit. e)
Codul Muncii antrenează incidența art. 64 Codul Muncii. Acesta stabilește anumite
obligații în sarcina angajatorului față de salariatul afectat de admiterea cererii de
reintegrare a persoanei concediate nelegal sau neîntemeiat.
Încetarea de drept a contractului individual de muncă în temeiul este determinată
de admiterea cererii de reintegrare în funcția ocupata de salariat a unei persoane
concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate. Aceasta neavând niciun fel de
implicație în capacitatea de muncă a salariatului sau necesitatea stabilirii ei de medicul
de medicină a muncii. Prin urmare, angajatorului nu îi revine obligația găsirii și oferirii
salariatului a unui loc de muncă vacant prin prisma capacității sale de muncă stabilite pe
cale medicală .Obligaţia revine datorită aptitudinilor și a pregătirii sale profesionale care
îl pot recomanda pentru ocuparea unui alt post existent vacant în unitate41.
Potrivit art. 64 alin. (3) Codul Muncii, salariatul are la dispoziție 3 zile lucrătoare
pentru a-și manifesta consimțământul în scris cu privire la noul loc de muncă oferit. Și
angajatorul are obligația comunicării în scris salariatului a locului de muncă oferit sau a
listei locurilor de muncă disponibile, în situația existenței mai multor posturi vacante, și
a termenului de opțiune.
Dacă salariatul optează în scris și în cadrul termenului legal de 3 zile pentru postul
oferit de către angajator, efectul constă în încheierea unui nou contract individual de
muncă prin acordul de voință al părților.
Dacă angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu
pregătirea profesională a salariatului, acesta are obligația notificării Agenției Teritoriale
de Ocupare a Forței de Muncă în vederea redistribuirii salariatului42.

Bibliografie
Athanasiu, Alexandru, Dima, Luminița, Volonciu, Magda, Cazan, Oana, Codul muncii – comentarii
pe articole, vol. I – articolele 1-107, Editura C.H.Beck, București, 2007
Barbu, Vlad, Dreptul muncii.Curs universitar, Editura Național, București, 2003
Belu Magdo, Mona Lisa, Conflictele colective şi individuale de muncă, Ed. All Beck, București, 2001
Pop, Liviu, Popa, Ionuț-Florin, Vidu, Stelian Ioan, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile,
Editura Universul Juridic, București, 2012
Ștefănescu, Ion Traian, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2012
Țiclea, Alexandru, Dreptul public al muncii, Editura Wolters Kluvert, București, 2011
Țiclea, Alexandru, Tratat de dreptul muncii – Legislație. Doctrină. Jurisprudență, Ediția a VII-a,
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013
Micle Ioan Dreptul muncii curs universitar Editura Universității Aurel Vlaicu din Arad 2017

40
Ibidem
41
Al. Athanasiu, M. Volonciu, L. Dima, O. Cazan, Codul muncii..., p. 365
42
Art. 64 alin. 2) din Codul Muncii

552
 ISSUE NO. 28/2022

THE MOTIF OF THE FLYER IN TUDOR ARGHEZI’S POEMS

Laura Alina CRIȘAN

PhD., University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology
“George Emil Palade” of Târgu-Mureș

Abstract: In Arghezi’s poem Lingoare, the myth of the Flyer is only suggested by the girl's illness
and by her association with longing. The rhythm of poetry has folk resonances and accents of
enchantment. Love is represented here, as in popular mythology, under the spectrum of mystery
and the infusion of the fantastic. The feeling of love is captured in a unique hypostasis: that of
illness, longing, smoldering suffering that leads to a lethargy of the being, to a dull pain and no
cure.
In Fătălăul, the reason of the Flyer, which accuses the mixture of a dirty sacred form in human
destiny, is correlated with elements of traditional, folkloric anthropology, which warns that the
evil hidden in man, the predisposition for crime, would be denounced, first of all, by an aberrant
appearance compared to normal.

Keywords: motif, Flyer, Arghezi, love, fantastic

Tudor Arghezi și-a făcut debutul mai târziu decât poeții din aceeași generație,
făcând parte din perioada interbelică și având o relație complexă cu cele două orientări
literare paralele, care l-au revendicat pe rând – modernismul și tradiționalismul. Poetul
a cochetat, pe rând, cu poezia și cu ziaristica, a fondat reviste şi ziare şi a scris pamflete.
„Arghezi a debutat sub semnul influenţei parnasiene, fără a neglija şi unele teme,
toposuri sămănătoriste, cultivate însă într-un moment în care această orientare era în
disoluţie (Arheologie, Belşug, Inscripţie pe o casă de ţară). Poeziile cu care poetul atrage
pentru prima dată atenţia sunt cele din ciclul Agate negre, un ciclu poetic unitar, dar nu şi
foarte original, din care autorul nu va publica în volum decât câteva. Inspiraţia şi
tonalitatea sunt baudelairiene, existând însă şi ecouri din Eminescu, ecouri ce vor persista
până târziu în creaţia elegiac-sentimentală a poetului.”1
Volumul Cuvinte potrivite însumează o experienţă artistică de trei decenii. E
aproape imposibil de stabilit cronologia exactă a poeziilor lui Tudor Arghezi. Pamfletarul
dezlănţuit e dublat acum de un poet de adânci sfâşieri şi dureroase căutări ale cuvântului.
Cuvinte potrivite dezvăluie din plin această fuziune insolită între clocotul interior şi
ezitare, între plasticitate verbală şi fondul sentimental al multor creaţii. Volumul Cuvinte
potrivite cuprinde un repertoriu de teme pe care Arghezi le va relua de multe ori şi le va
adânci mai târziu. Poetul aparţine tuturor curentelor literare şi nici unuia, lucru dovedit
de volumul Flori de mucigai cel mai unitar volum al poetului. Acest volum revelează un
poet al profunzimilor şi al marilor tensiuni, preocupat atât de dimensiunea socială cât şi
de condiţia metafizică a omului. Pe de altă parte, arta poetică a lui Arghezi a constat în

1
Iulian Boldea, Sacru și profan în poezia lui Tudor Arghezi, p. 114, pe
http://old.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari2/Iulian%20
Boldea.pdf

553
 ISSUE NO. 28/2022

asocierea insolită a contrariilor. Varietatea lexicului se îmbină cu nepăsarea faţă de

ierarhiile stilistice ale cuvintelor. Contrastul dintre vigoarea, şi uneori chiar brutalitatea
vocabularului şi conştiinţa şovăitoare, dubitativă a poetului constituie una dintre cheile
explicative ale universului arghezian.
Problema esenţială a liricii lui Arghezi e aceea a conştiinţei, o conştiinţă care caută
şi se frământă, punând însă totul în termenii unei înţelegeri simple, concrete, primordiale.
Dotat cu o inteligenţă ascuţită, suplă, poetul nu dă problemelor sale o soluţie care să fie
rezultatul unui proces intelectual, ci preferă să sondeze străfundurile, să se întoarcă la
momentele limită, iniţiale ale cunoaşterii. Poeziile lui Arghezi sunt o mărturie dramatică
a efortului prin care gândirea îşi cucereşte adevărurile. De aceea, în ciuda stilului său de
multe ori discursiv, Arghezi nu meditează asupra problemelor lumii, precum poeţii
romantici, ci se îndreaptă spre situaţiile prime, concrete şi simple. Poetul priveşte
realitatea cu luciditate, după cum se situează în mod interogativ – ireverenţios şi în faţa
Divinităţii. Iubirea e, în viziunea lui Arghezi, o relaţie între două conştiinţe chinuite, iar
moartea nu înseamnă împăcarea romantică cu nefiinţa, ci un atentat continuu la adresa
conştiinţei umane.
La o primă cercetare s-ar părea că latura modernă ar fi preponderentă, prin
noutatea esteticii propuse și a limbajului, unul dintre cele mai inovatoare din epoca
modernă. Există, însă, în poezia sa o permanentă legătură cu trecutul, ilustrată prin
mentalitatea sa de un primitivism încântător uneori, de om aflat în totală armonie cu
natura.
Acestea țin de tradiționalism, ca și limba vorbită, pe care Arghezi o folosește,
amintind de poezia populară și de caracterul ei epic. Mircea Scarlat ajungea la niște
interesante concluzii și nota că autorul Cuvintelor potrivite, „între poeții interbelici, este
cel mai ancorat în tradiția românească, fără a fi tradiționalist. Acesta este probabil, sub
raport istoric al operei sale, aspectul cel mai fascinant. El a cultivat noutatea, fiind modern
fără a fi modernist... A refuzat toate excesele literare ale vremii, a reușit să-și impună
drumul propriu... și se poate afirma, fără teamă de a greși, că artistul a reușit ceea ce și-a
propus – să fie unic”2.
Lingoare face parte din volumul Cuvinte potrivite și din poezia de dragoste
argheziană. Poemul ocupă un loc important în lirica argheziană, tocmai datorită
ipostazelor pe care le înfățișează –trecerea suavă de la inocență la maturitate. În lirica
erotică argheziană femeia dobândește două înfățișări – femeia, obstacol în calea realizării
bărbatului, senzuală și rapace, asociată cu somnul și ispita, de o materialitate șocantă a
descrierii, iar cea de-a doua imagine este cea a unei femei care este stăpână peste
universul casnic, soția, dar și regina ogrăzii, ce reunește universul mare cu lumea gâzelor,
albinelor, plantelor și animalelor mici.
Titlul poeziei ne înfățișează iubirea ca pe o boala gravă, utilizând în acest sens, un
termen popular pentru febra tifoidă – lingoare. Intenția poetului nu este una inedită și-l
determină pe criticul George Călinescu să afirme că „Lingoare este o replică a Sburătorului
(lui Heliade-Rădulescu – n.n.), cu o analiză a turburărilor organice în totul nouă,

2
Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, Editura Minerva, București, 1982, p. 78

554
 ISSUE NO. 28/2022

întemeiată pe aceeași osmoză între materia suav organizată și anarhia vitalității, pe ideea
inoculării principiului evaporator”3.
Asemănările țin, mai ales, de vârsta aleasă – vârsta inocenței ce aspiră spre
maturitate. Acesta este motivul pentru care este preferat și cuvântul fată, iar sensul său
metaforic se referă la tandrețe, inocență și puritate. Interesant este că punctul de vedere
care folosește numele de fată este un punct de vedere triplu: cel al tânărului îndrăgostit
de perfecțiune, al tatălui protector și al creatorului de frumos, artistul cu puteri
demiurgice. Asemănările se opresc însă, aici – în Lingoare mitul Sburătorului este doar
sugerat subtil prin boala fetei și prin asocierea cu dorul – „Fata noastră e bolnavă, / Fata
mea și-a dorului”4. Lucrul important îl reprezintă nu delicatețea portretului ideal, ci imnul
creației căruia artistul îi imprimă un caracter ludic. Arghezi are puterea cuvântului
creator și nu imită creația naturală dintr-un impuls firesc, ce ține de admirație.
Poezia este străbătută de elemente preluate din folclor sau descântece. Dragostea
este înfățișată aici, ca în mitologia populară, ca o imagine a misterului şi a infuziei de
fantastic. Observăm ipostaza inedită în care este surprins sentimentul iubirii: „aceea de
boală, de tânjeală, de suferinţă mocnită ce conduce la o letargie a fiinţei, la o durere surdă
şi fără de leac”5. Poetul deplânge soarta fetei care şi-a pierdut echilibrul și liniştea,
cuprinsă de dorință după altceva. Dominată de sentimentul iubirii, întreaga viață a fetei
se schimbă, și fiinţa sa dobândește noi reflexe ale trăirii. „E vorba de o trăire lentă,
vegetativă şi vegetală, o eroare în care se complace cea care presimte toate schimbările
ce se petrec în fiinţa sa, dar nu şi le poate explica.”6 Invazia sentimentului dragostei se
însoţeşte astfel de nelinişte şi speranţă, de dor şi încredere nelămurită, de resemnare şi
debilitate organică: „Fata noastră e bolnavă,/ Fata mea şi-a dorului./ În vârful piciorului/
A-nţepat-o cu otravă/ Spinul prins de crini şi laur.// Fată, nu ţi-am spus să pui/ Ghetele
cu bot de aur,/ Şesu-n turn să ţi-l încui,/ Să-ţi farmeci cărările,/ Să te joci cu Duhul Sfânt/
Şi numai cu zările/ Să te reazimi de pământ?/ Nu ţi-am spus eu, la călcâi,/ Să pui floare
de sulfină/ Şi, ca steaua, să mângâi/ Ghimpii, spinii cu lumină?/ Să fii floarea ce-şi
desparte/ Frumuseţea de ţărână/ Şi sleieşte sus, departe,/ Viaţa ei de-o săptămână?/ Nu
ţi-am spus, seara şi-n zori,/ Toate, de câte trei ori?”7.
Avem apoi o descriere a bolii în care comparațiile utilizate țin tot de domeniul
vegetalului. „Suferinţa tăcută, neştiută, inexplicabilă, provocată de fiorii dragostei e
încadrată sugestiv într-un spaţiu al decorativului şi miniaturalului, cu rezonanţe
orientale”8(“Fata zace-n pat bolnavă,/ Gingaşă şi somnoroasă/ Ca pe-o tavă/ De argint, o
chiparoasă”9).

3
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed.cit., p. 812.
4
Tudor Arghezi, Pagini alese. Versuri și proză, Ediție îngrijită și tabel cronologic de Mitzura Arghezi și Traian
Radu, Editurile Tudor Arghezi & Regis, București, fără an, p. 46.
5
Iulian Boldea, Sacru și profan în poezia lui Tudor Arghezi, p. 122, pe http://old.upm.ro/facultati_departamente/
stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari2/Iulian%20Boldea.pdf
6
Ibidem
7
Tudor Arghezi, op. cit., pp. 46-47.
8
Iulian Boldea, Sacru și profan în poezia lui Tudor Arghezi, p. 122, pe http://old.upm.ro/facultati_departamente/
stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari2/Iulian%20Boldea.pdf
9
Tudor Arghezi, op. cit., p. 47.

555
 ISSUE NO. 28/2022

Poemul conține cinci strofe inegale în care începutul și sfârșitul sunt cele mai
importante. Urmându-l pe Heliade-Rădulescu, asociind dragostea cu boala și cu otrava,
începutul poeziei specifică, într-o manieră sugestivă, care este tema acestuia – „A-nțepat-
o cu otravă/ Spinul prins de crini și laur”10. Scenariul ne duce cu gândul la descântecul
popular și la vechile filtre de dragoste, iubirii fiindu-i puse alături două simboluri
importante – crinul și laurul. Prima floare implică aroma și frumusețea iubirii, iar a doua
implică veninul și otrava aduse de durere. Spinul este un indiciu clar al legăturii strânse
între iubire și durere, dar odată instalat acest fenomen, în mod brusc, el nu va mai fi
oprit și se va răspândi ca otrava. În cele din urmă, la finalul poemului, întreaga
perspectivă a fost schimbată și contravine idealizării de la început, devenind mai umană
și mai complicată.
Metaforele concrete și originale descriu minuțios condiția umană tranzitorie și
haotică, dar au importanța și farmecul lor. Verbele care le însoțesc sunt, de asemenea,
concrete și marchează perisabilitatea și dificultatea inerentă a vieții. Adverbul mai bine
simbolizează o descoperire de anvergură a existenței, fără a sugera supunerea în fața
condiției umane deoarece viața, chiar plină de păcat, este un dar foarte important și
demn, acrul în sine ascunzând semnificații nebănuite. Atitudinea eului artistic trădează o
privire de ansamblu asupra condiției umane, plecând parcă de la latinescul errare
humanum est și privind greșeala sau ispita ca pe o cale de cunoaștere a vieții și a sinelui.
Nu putem ignora că, la Arghezi, calea spre înțelepciune trece prin ironie și intenție ludică.
„Poetul îşi imaginează alcătuirea fetei ca o îngemănare a cosmicului şi terestrului,
a naturalului şi supranaturalului. E o imagine fabuloasă, ce stă sub semnul ficţionalului,
cu încrustaţii de cuvinte rare, cu sugestii ale unor pietre preţioase şi cu străluciri
neaşteptate; perlele, rubinele, topazele, luceferii – sunt elementele acestei alcătuiri
neaşteptate, din regnul fantasticului livresc şi decorativ”11. Într-o încercare de a scăpa
fata de suferință și de boală, cerul și pământul par să se apropie: „Căci nu fui de la-nceput/
Ca să te fi fost făcut,/ Eu cu degetele mele,/ Din luceferi şi inele!/ Ţi-aş fi pus, ca să nu
suferi,/ Pleoape smulse de la nuferi,/ Ochi câte un bob de rouă,/ Licurici în lună nouă./
Sânii, ca doi pui de mierlă,/ I-aş fi pus în câte-o perlă./ Şi de fiece obraz/ Un rubin ori un
topaz”12. La finalul poeziei, fata își acceptă condiția pământească, trăirea și iubirea devin
adevărate valori, dragostea, cu suferințele ei, fiind imaginată ca o aventură și o experiență
a cunoașterii („Dar de stai şi te gândeşti,/ Mai bine să fii cum eşti,/ Să te-nţepi, să te
striveşti/ Prin bucate pământeşti”13).
„Erosul arghezian trece, în poezia Lingoare, într-o nouă dimensiune: aceea a
revelaţiei suferinţei trupului, a dezordinii organice provocate de iubire. Boala dragostei e
semnul declanşării unui alt regim existenţial, al unui alt statut al fiinţei, nuanţat şi

10
Ibidem, p. 46
11
Iulian Boldea, Sacru și profan în poezia lui Tudor Arghezi, p. 123, pe http://old.upm.ro/facultati_departamente/
stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari2/Iulian%20Boldea.pdf
12
Tudor Arghezi, op. cit., p. 47.
13
Ibidem.

556
 ISSUE NO. 28/2022

revelator pentru disponibilităţile nemăsurate ale sufletului omenesc”14.

Strofa a doua este deschisă de apelativul fata și ne vedem conduși într-o lume de
basm, creată printr-o succesiune de metafore, cu fete de împărat închise în turnuri, ghete
„cu bot de aur”15 și descântece cu „floarea de sulfină”16 -„Toate, de câte trei ori”17. Se
observă o atenuare a caracterului epic, însă de o tentative de parodie, care ne sugerează
că este vorba despre o lume care nu trebuie luată prea în serios, e o iluzie, un vis – „șesu-
n turn să ți-l încui, / Să-ți farmeci cărările, / Să te joci cu Duhul Sfânt”18. Avem de-a face
cu un joc, ce are la bază asocierea fetei cu o floare, simbol al frumuseții și gingășiei.
Comparația „și ca steaua, să mângâi/ Ghimpii, spinii de lumină”19 deschide scena în care
este receptată frumusețea de la terestru la cosmic. Aceasta devine o calitate a divinului și
înaltului și se separă de terestru – „Să fii floarea ce-și desparte/ Frumusețea de țărână”.
Și, totuși, oricât de încântătoare și de sacră, frumusețea este trecătoare, ne spune eul
poetic, asociind floarea cu efemeritatea condiției umane – „si sleiește sus departe, / Viața
ei d-o săptămână”. Strofele doi și trei au rolul de a sublinia incertitudinea ce
caracterizează viața și caracterul iluzoriu al universului în care trăim. Următoarea
secțiune a poeziei este de fapt o explicație între paranteze a titlului, revenind la ideea de
la început. Ni se sugerează că iubirea este misterioasa boală a fetei, iar comparația
întregește portretul ideal al fetei – frumoasă, gingașă și inocentă.
Strofa a patra conține o referire clară la creație – „… de la-nceput”20. Acest început
poate fi interpretat atât ca o primă creație a lumii, cât și ca un debut al creației artistice,
prin a cărei magie ni se înfățisează idealul feminin, la vârsta inocenței. La realizarea
acestui portret contribuie atât lumea vegetală și animală – nuferi, mierla, cât și cea
minerală – perla, rubinul. Pietrele prețioase, între care perla e un simbol al feminității, fac
ca acest portret să fie unul strălucitor și nobil. Observând lumea în întregul ei, prin acest
joc al creației, eul poetic învață lecția simplității și a armoniei:-„Soarele prin frunze dese,
/ Cum izbește-n piatră râul/ și s-ascult cum crește grâul”21. Prins într-un joc al
creației, artistul este subjugat atât de frumusețea ingenuă a fetei cât și de propria sa
operă. Finalul îndepărtează și mai mult textul de poezia romantică, preferând idealizării
o viziune mult mai pământească.
Lingoare este un poem special și tratează două teme la fel de importante în lirica
argheziană – iubirea și creația. Caracterul său deosebit vine și din neaderarea completă
la nici una dintre ipostazele feminine ale poeziei erotice, nici de partea femeii/ ispita și
piedica în calea realizării masculine, nici de partea femeii/ stăpână a universului ogrăzii.
De aici și frumusețea poemului ce nu se lasă compartimentat și etichetat cu usurință.
Motivul erotic al Zburătorului l-a atras și pe Tudor Arghezi, care în poemul

14
Iulian Boldea, Sacru și profan în poezia lui Tudor Arghezi, p. 123, pe http://old.upm.ro/facultati_departamente/
stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari2/Iulian%20Boldea.pdf
15
Tudor Arghezi, op. cit., p. 46.
16
Ibidem.
17
Ibidem, p. 47.
18
Ibidem, p. 46.
19
Ibidem.
20
Ibidem, p. 47.
21
Ibidem.

557
 ISSUE NO. 28/2022

Fătălăul îl dezvoltă într-o direcție surprinzătoare, asociindu-l cu problemele unui destin

imperfect. Poemul este, de fapt, un portret al unui deținut, al unui tâlhar la drumul mare,
cu sex incert, un androgin sau, după cum ar spune chiar Arghezi, o ființă de-al treilea tipar
a cărei natură reunește, contradictoriu, virilitatea fabuloasă cu o excesivă efeminare a
formelor. Modelul este examinat cu minuțiozitate, chiar cu perversitate, am putea spune:
„Cu vreo câteva tuleie, / Mă, tu semeni a femeie. / La sprânceană / Fetișcană, / Subsuoară
/ De fecioară. / Ai picioare / Domnișoare, / Coapsa lată, / Adâncată, / Ca-n zuvelci; /
Urechile, ca doi melci; / Doi zulufi cu doi cârcei; / Două boabe de cercei / Dezlipite de
muiere.”22
Poezia Fătălăul face parte din ciclul Flori de mucigai și este reprezentativă pentru
acesta, prin amestecul de suavitate și grotesc în care e surprinsă figura hoţului androgin,
prin lexicul „extras din registre ale limbajului extrem de diverse şi, nu în ultimul rând,
prin viziunea artistică particulară, în care se amestecă demonicul și angelicul,
instinctualitatea pură şi idealitatea, frumosul și urâtul”23.
Ca structură, poezia este alcătuită din trei strofe, inegale ca întindere şi cu
semnificaţii diferite şi trei versuri finale, ce reprezintă un fel de sens care încearcă să
explice, să dezvăluie, în plan empiric, figura fantastică și onirică a fătălăului.
În prima strofă ni se dezvăluie un portret grotesc al fătălăului, personaj ambiguu,
alcătuit din contraste care nu se pot împăca, cu trăsături greu de definit. Lipsa unei
identități stabile a personajului liric, neputinţa încadrării sale într-un singur regn ne ia
prin surprindere. „Este ca şi cum, în făptura sa de carne, abur şi lut s-ar găsi îngemănate
trăsături umane, animale şi vegetale, ca şi o nediferenţiere a sexelor ce-i amplifică acestei
fiinţe lipsa de contur statornic”24, nedeterminarea: „Cu vreo câteva tuleie,/ Mă, tu semeni
a femeie./ La sprânceană/ Fetişcană,/ Subsuoară/ De fecioară,/ Ai picioare/
Domnişoare,/ Coapsa lată,/ Adâncată,/ Ca-n zuvelci; Urechile, ca doi melci;/ Doi zulufi ca
doi cârcei;/ Două boabe de cercei/ Dezlipite, de muiere./ Şi – al dracului! – a miere/ Şi a
tiparoase/ Hoitul tău miroase,/ Ţi-este mâna/ Ca zmântâna/ Degetele ţi-s -/ Parcă ţi le-a
scris -/ Gemene/ Să semene;/ Degetele: ca viermuşii,/ Pielea: pielea corcoduşii./ Solz de
sticlă-n unghie./ Ochiul tău înjunghie,/ Gura ta subt firişoare-i/ Pafta cu mărgăritare”25.
Toate aceste comparații care compun imaginea de ansamblu se deschid către feminin și
sugerează o imaginație care este stârnită de abstinență, de natură să explice această
percepție confuză a formelor umane.
Obsesia femininului erupe din seria de cuvinte fetișcană, femeie, muiere,
domnișoară etc, dar și din amintirea pieselor de vestimentație sau a podoabelor feminine.
Această parte a portretului, în care virilitatea personajului este negată sau contestată prin
acest inventar de forme feminine, este conectată, contradictoriu, la o a doua secțiune care
acuză o virilitate agresivă și neverosimilă.
Cea de a doua strofă ne înfăţişează efectul pe care acest personaj, cu înfățișarea sa
halucinantă şi nediferenţiată îl are asupra tinerelor fete. Se poate constata că fătălăul nu

22
Ibidem, pp. 64-65.
23
Iulian Boldea, Modernitate și postmodernitate în poezia românească a secolului XX - curs, 2017, p. 60.
24
Tudor Arghezi, ibidem.
25
Ibidem, p.65.

558
 ISSUE NO. 28/2022

reprezintă altceva „decât o variantă modernă, cu iz infernal și demonic, de o concreteţe

tulburătoare a detaliilor, a Zburătorului”26, un personaj mitologic care, în imaginaţia
populară, simbolizează naşterea sentimentului erotic: „Buzei tale apă dă/ Fântâna şi
leapădă./ Fata, de cum te-o vedea,/ ca din vânt rămâne grea,/ Căci pleoapa de ţi-o ridici/
O ciupeşti cu trei furnici”27.
Strofa a treia conturează un fel de genealogie fantastică, cu iz mitic, a fătălăului.
„Ascendenţa personajului e una fabuloasă, cu trimiteri la toate regnurile, animal şi
vegetal, cu sugestii ale grotescului şi indeterminatului.”28 Dar toate aceste forme feminin
– angelice ascund, de fapt, un fond demonic pentru că modelul este de fapt un tâlhar la
drumul mare, cu o ascendență stranie. Finalul poemului pune în relație imaginea cu un
fond tulbure, de credințe stranii și reprezentări ale maleficului, concentrate în jurul
mitului erotic al Zburătorului. În scopul absolvirii vinovatului avem de-a face cu o
invocare a unui erotism echivoc, fabulos.
Alcătuirea hibridă a fătălăului se explică prin elementele disparate ce au concurat
la zămislirea lui: „O fi fost mă-ta vioară/ Trestie sau căprioară/ şi-o fi prins în pântec
plod/ De strigoi de voievod?/ Că din oamenii de rând/ Nu te-ai zămislit nicicând./ Doar
anapoda şi spârc,/ Cine ştie din ce zmârc,/ Morfolit de o copită/ De făptură negrăită/ Cu
coarne de gheaţă,/ Cu coama de ceaţă,/ Cu uger de omăt -/ Iese aşa fel de făt”29. Versurile
finale ne aduc, din perimetrul fantasticului în planul concretului şi al cotidianului.
Adresarea e, ca în prima strofă, directă, familiară, iar portretul eroului liric se colorează
afectiv: „Din atâta-mpărechere şi împreunare,/ Tu ai ieşit tâlhar la drumul mare./ Na!
Ţine o ţigare”30.
Imperfecțiunea destinului anunțată și ea printr-o înfățișare stranie, masculin –
feminină, ar fi explicată, așadar, de o ereditate încărcată, ca urmare a unui erotism
aberant, implicând, la generația anterioară, raporturi vinovate, interzise, cu formele
sacrului malefic, care figurează o relație înregistrată de demonologi la capitolul copula
cum daemone. Mitul erotic al Zburătorului care acuză amestecul unei forme a sacrului
murdar în destinul uman, este corelat astfel cu elemente ale antropologiei tradiționale,
folclorice, care acertizează că răul ascuns în om, predispoziția pentru crimă, ar fi
denunțate, în primul rând, printr-o înfățișare aberantă față de normal. Logica analistică a
celuilalt deținut este, la nivelul mentalității pe care o reprezintă, fără fisură: o formă
coruptă disimulează un fond corupt și vinovat, dar iresponsabil, deoarece culpa s-a
produs, genealogic vorbind, într-un moment anterior, al generației trecute. Stabilită astfel
nevinovăția, se permite un gest final de bunăvoință și de apropiere.
„Expresie a percepţiei argheziene a universului dantesc al închisorii şi damnării,
Fătălăul se impune prin lexicul diversificat şi plastic, dar şi prin viziunea poetică ce adună
laolaltă datele realului concret şi sugestii ale fantasticului grotesc. Există, cum s-a
observat de către exegeza argheziană, o linie a poeziei sale în care e creionat universul

26
Iulian Boldea, Modernitate și postmodernitate în poezia românească a secolului XX - curs, 2017, p. 61.
27
Tudor Arghezi, op. cit., p. 65.
28
Iulian Boldea, ibidem.
29
Tudor Arghezi, Ibidem, p.66.
30
Ibidem.

559
 ISSUE NO. 28/2022

domestic, iar sentimentele nu mai au dramatismul interogaţiilor din Psalmi ori tragismul
damnării din Flori de mucigai. E transcris liric în astfel de creaţii un spaţiu închis,
protector, o lume a minunilor vegetalului şi a micilor întâmplări din grădină. Evident, un
astfel de orizont liric nu e lipsit de fiorul transcendenţei ori de sugestii ale înaltului. Numai
că acestea sunt desemnate într-o tonalitate a suavităţii şi într-un regim afectiv al
beatitudinii virginale”31.

Bibliografie:
Angelescu, Silviu, Mit și literatură, Editura Univers, București, 1999
Arghezi, Tudor, Pagini alese. Versuri și proză, Editie îngrijita si tabel cronologic de Mitzura Arghezi
si Traian Radu, Editurile Tudor Arghezi & Regis, Bucuresti, fara an.
Arghezi, Tudor, Versuri, Editura pentru Literatura Biblioteca pentru toti, Bucuresti 1960
Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei românești, Editura Aula, București, 2005
Boldea, Iulian, Modernitate și postmodernitate în poezia românească a secolului XX - curs, 2017
Boldea, Iulian, Poezia clasică și romantică, Editura Aula, Brașov, 2002
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II – a, editura Minerva,
București, 1985
Cioculescu, Ș., Streinu, Vl, Vianu, T., Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1971
Constantinescu, Pompiliu, Figuri literare, Editura Minerva, București, 1989
Densusianu, Ovid, Literatura română modernă, Editura Eminescu, Bucuresti, 1985
Muthu, Mircea, Literatura română și spiritul sud-est european, Editura Minerva, București, 1976
Nicolau, Irina, Mihalache, Carmen, Credințe și superstiții românești după Artur Gorovei și Gh. F.
Ciaușanu, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2012
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românești, Editura Minerva, Bucuresti, 1982
http://old.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/
Lucrari2/Iulian%20Boldea.pdf

31
Iulian Boldea, ibidem.

560
 ISSUE NO. 28/2022

GLEMBAY'S UNSETTLING DESTINY

Maria LAȚCHICI
Lecturer PhD., University of Bucharest

Abstract: Krleža is a Croatian dramatist, novelist, short story writer, essayist, and poet. He has been
chiefly concerned with the downfall of the Austro-Hungarian empire in his writings. A master stylist,
Krleža has been compared with the great writers of Western Europe: Proust and Joyce. The volume
of Krleža's writings is vast and impressive. He has written more than fifty volumes of prose and
poetry, and among his plays, the best known are The Glembays, In Agony, and Leda, all published in
1929.

Keywords: Glembay, drama in three acts; the life of one Agremerian Patrician family, Miroslav
Krleža.

Leone Glembay:
”Totul este tulbure în noi, draga mea Beatrice…”
Domnii Glembay, de Miroslav Krleža

Miroslav Krleza, cel mai important scriitor croat si cea mai marcanta personalitate
literara croata a secolului XX s‐a nascut la Zagreb, Croatia, la data de 7 iulie 1893 unde a
si murit pe 29 decembrie 1981 în perioada cand aceasta era parte a înca existentei
Monarhii Austro‐Ungare. Anii formarii sale sale coincid cu destramarea acestei seculare
Monarhii împărătești și regești (”Kaiserliche und Konigliche Monarchie”), o lume în care s‐
au întrepatruns natiuni, culturi si limbi. A studiat la Zagreb, Pecs si la Academia militara
Ludoviceum din Budapesta, de unde este însa exmatriculat. Revine la Zagreb si se consacra
scrisului. In anul 1914 publica prima opera, drama expresionista Legenda. Combatant în
Primul Razboi Mondial este mobilizat si trimis pe frontul din Galitia.
Activitatea literara a lui Miroslav Krleza se întinde pe mai mult de o jumatate de
secol, aproape sapte decenii, si a început‐o la douazeci de ani, cu nuvele care au ca tema
razboiul pe care l‐a trait pe viu. Astfel, începand cu anul debutului, 1914, si pana în anul
în care a parasit aceasta lume, în 1981, a publicat peste saizeci de volume în diverse editii.
Opera lui Miroslav Krleza fost tradusa în patruzeci de limbi straine, iar unele dintre
scrierile sale sunt traduse si în limba romana, printre care amintim romanele Întoarcerea
lui Filip Latinovicz (”Povratak Filipa Latinovicza” 1932), La hotarele rațiunii (”Na rubu
pameti”, 1938), Banchet în Blituania (”Banket u Blitvi”, 1939) , un volum care cuprinde
nuvelele: Hirotonisirea lui Alojz Ticek (”Mlada misa Alojza Ticeka”), Trei domobrani (”Tri
domobrana”, Marele maestru al ticăloșiei (Veliki mestar sviju hulja) si piesa de teatru
Domnii Glembay („Gospoda Glembajevi”, 1929).
Și cum orice scriitor, chiar și dintre cei mai cunoscuți, este asociat de obicei cu una
dintre operele sale, Krleža cu siguranță este asociat cu drama Domnii Glembay, datorită
căreia și-a câștigat epitetul de cel mai tradus și mai interpretat autor croat.
Domnii Glembay face parte din trilogia dramatică în a cărei componență intră și
dramele În agonie (”U agoniji”) și Leda , toate scrise în anul 1929. Având în vedere
tematica abordată, se poate spune că acestea apar cu întârziere față de literatura
europeană, cum spune însăși autorul: ”(...) m-am decis să scriu dialogurile după modelul

561
 ISSUE NO. 28/2022

școlii nordice din anii nouăzeci, cu intenția de a pune accent pe aspectul interior al
tensiunii psihologice… Astfel s-a ajuns la ultimele mele drame care nu vor fi altceva decât
dialoguri psihologice care apar pentru prima oară în literatura noastră dramatică cu o
întârziere de patruzeci de ani. Și în timp ce critica literară scrie, pe de o parte, că sunt
expresionist și futurist, eu, ca cel mai îndârjit dramaturg în ochii criticii noastre, scriu
astăzi dialoguri psihologice după modelul școlii suedeze cu o întârziere de patruzeci și
cinci de ani(...).”6
Cele trei drame menționate sunt legate de volumul de proză cu titlul Familia
Glembay care conține nuvele, fragmente și portrete literare ale cercului Glembay. Această
genealogie sui-generis a unei familii patriciene din Agram1 (”agramerske”, adică din
Zagreb) a apărut pentru prima oară integral în anul 1945.
Domnii Glembay2 sunt deci un ciclu de 14 texte (cele 3 drame mentionate si 11 texte
de proza, pe care autorul le numeste fragmente), pe care Krleža le-a publicat treptat între
anii 1926-30. Ca un tot unitar, textele despre familia Glembay și despre societatea căreia
îi aparțin, sunt produsul finit, dominant al activității lui Krleža după ce a finalizat aproape
toate nuvele care au ca temă principală indivizi care se confruntă cu nimicul (adunate mai
întâi sub volumul cu titlul O mie și una de morți, cr0. Hiljadu i jedna smrt), după cartea cu
impresii despre călătoria în Rusia, și înainte de asta, Scrisori din Koprivnica (”Pisma iz
Koprivnice”), de fapt o versiune eseistică – jurnal de călătorie a prozei ficționale Ivan
Križovec. Ultimele texte din ciclul despre Glembay apar în perioada în care Krleža lucrează
la romanul Întoarcerea lui Filip Latinovicz
Despre Domnii Glembay, Krleža, în convorbirile avute cu Predrag Matvejević,
spune că sunt în sensul termenului de ”glembajevština ili agramerština”3, ficțiune literară
(...) ”Glembajevi‘ sunt un fel de panou decorativ, pictat după modelul unei civilizații
urbane pe picior de plecare, aflată în agonie și au un profund caracter poetic și liric în
toate elementele așa numitei drame psihologice”4
Miroslav Vaupotić5 denumește această dramă drept un exemplu clasic de
dramaturgie ibseniană, adică o dramă angrenată de dialoguri intelectuale excepționale și
care respectă cu sfințenie principiul lui Aristotel privind unitatea locului, timpului și
acțiunii. Criticul Branimir Donat6 pune accentul pe aspectul imaginar al întregului ciclu,
respectiv pe faptul că scriitorul a descris în mod abstract o lume, o familie și o situație.
Dramaturgul Boris Senker7 consideră pe de altă parte că niciodată nu s-a vorbit la Zagreb
așa cum vorbeau cei din familia Glembay, că nimeni nu a auzit vreodată de firmele pe care
le deținea familia Glembay, și că nimeni nu a cunoscut vreodată asemenea intelectuali și

1
Agram este denumirea în germană pentru orașul Zagreb
2
În original Gospoda Glembajevi
3
Glembajevština: termen care a devenit sinonim pentru decadență, exploatare, lăcomie, perfizie, crime, dorință
de îmbogățire pe căi necinstite
4
Predrag Matvejević, Razgovori s Krležom, V.B.Z., Zagreb, 2011, pag. 89
5
Vaupotić Miroslav, Siva boja smrti, Znanje, Zagreb, 1974, pag. 346-348
6
Branimir Donat, O Miroslavu Krleži još i opet, Dora Krupićeva, Zagreb, 2002, pag. 249-251.
7
Vezi Boris Senker, Krleza, drama i hrvatsko kazaliste în Hrvatski dramatičari u svom kazalistu, Hrvatski centar
ITI, Zagreb, 1996, pag. 11-70.

562
 ISSUE NO. 28/2022

artiști, dar nici asemenea personaje criminale, deci niciodată nu au trăit la Zagreb acești
Glembay.
Având în vedere, pe de o parte, afirmațiile conform cărora niciodată nu s-a vorbit
la Zagreb așa cum vorbeau cei din drama Domnii Glembay, devine cu atât mai interesantă
analiza limbajului folosit de membrii acestei familii, limbaj care a fost denumit de criticii
literari ca glembajevština.8
Scriind drama Domnii Glembay, Miroslav Krleža, pentru a ilustra cât mai realist
atmosfera societății din Zagreb din aceea vreme, apelează la cel mai bun instrument,
limba vorbită de înalta societate din acea vreme, și anume cuvinte, expresii și fraze din
limba germană pe care membrii acestei societăți le învață din fragedă copilărie. Expresii
și fraze care nu rămâneau doar învățate de reprezentanții înaltei societăți ci cu care
aceștia se și identifică în multe aspecte ale vieții, un modus vivendi. Și cum în contextul
social respectiv tot ce este străin este cel mai bun, tot astfel și imaginea, părerea lor despre
lume, despre ambianță, concepte și obiecte pot fi exprimate adecvat (consideră scriitorul)
numai într-un cuvânt străin, în cele mai multe din cazuri, într-o formă neadaptată
fonologic, în limba germană.
În cele ce urmează vom evidenția câteva din aspectele sociolingvistice și stilistice
ale utilizării germanismelor în această dramă, care a devenit un punct de reper al
activității literare ale lui Krleža, tocmai grație acestui limbaj.
In analizarea elementele limbilor straine într‐o limba, lingvistica traditionala se
apleaca cu precadere asupra adaptarii grafice si ortografice, fonologice, morfologice si a
sensurilor împrumuturilor în limba receptoare. Spre deosebire de cea tradițională,
lingvistica contemporana a facut un pas mai departe observand ca utilizarea cuvintelor si
frazelor straine nu se limiteaza doar la notiunile pentru care nu exista un lexem
corespondent în limba receptoare. Vorbitorul utilizeaza un cuvant împrumutat si atunci
cand dispune de un cuvant autohton cu aceeasi extindere a sensului, iar acest lucru se
întampla deoarece, uneori, cuvantul strain e mai pertinent pentru exprimarea unor stari
emotionale, respectiv în unele situatii acesta înglobeaza mai multe conotatii decat cel
autohton si prin el se realizeaza o anumita functie stilistica. Alaturi de stilistica
tradițională, care alege un instrument lingvistic între multe altele, de funcția cuvintelor
din limbi străine dintr-un text se ocupă și lingvistica cognitivă, teorie lingvistică
(contemporană) care din SUA s-a extins în Europa. Această teorie statuează că motivele
împrumuturilor și adaptărilor trebuie căutate în contactul diferitelor universuri
lingvistice și în întrepătrunderea dintre acestea.9
În analiza elementelor de limbă germană în drama Domnii Glembay, ținând cont de
această teorie referitoare la contactul și întrepătrunderea diverselor universuri
lingvistice. Cele mai interesante texte din acest punct de vedere sunt cele din beletristică,
deoarece stilul literar-artistic este cel mai receptiv, stil în care găsim, în afară de arhaisme,

8
Miroslav Krleža, Glembajevi. Drame, Zora, Zagreb, 1962, pag. 512
9
Despre prezența expresiilor străine în drama Domnii Glembay vezi și Kristina Katalinić, Stilska funkcija stranih
jezičnih elemenata u Krležinoj drami Gospoda Glembajevi i njezinom mađarskom prijevodu, Kolo, 3, 2003., pe
www.matis.hr

563
 ISSUE NO. 28/2022

cuvinte dialectale, cuvinte și fraze străine pentru care există corespondențe echivalente
în limba maternă.
Înainte de prezentarea exemplelor care descriu, și care re-creează cu succes acest
univers Kaiserlich und koniglich, se impune descrierea pe scurt a acțiunii dramei în trei
acte despre viața unei familii de patricieni bogați din Zagreb. Aceasta se petrece într-o
noapte de vară târzie, cu un înainte de Războiul din 1914-1918, în casa unei familii de
bancheri bogați, Glembay, după o cină opulentă care marca a șaptezecea aniversare a
societății bancare, și la, care printre cei mai de seamă reprezentanți ai înaltei societăți din
Zagreb, participă ofițeri superiori, episcopul și alte personaje importante, este prezent și
fiul capului familiei, în persoana lui Ignjat Glembay, pictorul Leone, care a lipsit
unsprezece ani de acasă, și care după cina distinsă discută cu văduva fratelui său, cu sora
dominicană Angelika, născută ca baroneasă Zigmuntovicz, despre relația dintre rațional
și senzual. În timp ce privesc portretele de familie de pe perete în discuția rafinată pe care
o poartă cei doi intervin ruda bătrânului Glembay, odinoară mare prefect, Fabriczy,
confesorul baronesei Charlotte Castelli-Glembay, actuala soție a lui Ignjat Glembay,
preotul Alojzije Silberbrandt, și doctorul Paul Altmann. Leone, fiul lui Ignjat Glembay,
contrazice constant părerile convenționale ale convorbitorilor săi și declară că se
consideră doar un călător în casa familiei, despre care susține, amintind numeroase
exemple, că se bazează criminali, înșelătorii și suicide. Aceste afirmații coincid cu
”legenda” pe care o amintește Fabriczy cum că, după vorbele bătrânei Barboczyj (o nobilă
căsătorită cu un Glembay), toți cei din familia i Glembay sunt blestemați fiindcă sunt
ucigași și escroci. Discuția dintre personaje se desfășoară în mare parte, ca dealtfel pe tot
parcursul dramei, în limba germană – modalitate obișnuită de conversație în înalta
societate din Zagreb înaintea celui Primului război mondial, astfel că propozițiile din
croată alunecă și trec lejer în germană și invers.
În actul al doilea asistăm la un dialog dramatic între tată și fiu, Ignjat Glembay și
Leone, în camera de oaspeți. În timp ce Leone se pregătește de plecare, preotul
Silberbrandt (confesorul baroanei Glembay, soției lui Ignjat și amantul ei) îl imploră pe
Leone să nege sau să spună că a fost o glumă ceea ce a spus despre soția tatălui său. Intră
în acel moment și Ignjat, măcinat de cele spuse anterior de Leone, iar acesta începe să îi
reproșeze tatălui său că este vinovat de moartea mamei si a surorii sale, îl acuza de
formalism si de minciuni conventionale. Desi discutia începe într‐o nota de politete fortata
pe parcurs devine tot mai aprinsa, iar Leone îi recunoaste ca si el a fost sedus de mama
vitrega (despre care sustine ca are mai multi amanti) motiv pentru care el a plecat din casa
parinteasca. Batranul Ignjat Glembay îi ia apararea sotiei si îi reproseaza lui Leone ca are
sange greco‐venetian, ca familia mamei lui, familia Danielli. Vizibil afectat tatal se înfurie,
se repede la Leone si îl loveste peste fata dar i se face rau si cade. Cere sa fie chemata
baroneasa însa aceasta nu este în camera. Moare dandu‐si seama ca fiul lui, Leone, a avut
dreptate despre baroana Charlotte Castelli – Glembay.
In actul al treilea în jurul catafalcului decedatului Ignjat Glembay se discuta despre
moarte. Leone îl deseneaza pe tatal sau mort. Vine baroana Castelli‐Glembay si într‐o
discutie tête-à-tête încearca sa obtina bunavointa lui Leone. In casa soseste stirea ca banca
Glembay a dat faliment si ca baroana nu mai are nimic. In clipa aceea ea se înfurie
564
 ISSUE NO. 28/2022

îngrozitor si cu acuzatii grave o ataca pe sora Angelika, vaduva fiului mai mare al lui Ignjat
Glembay, Ivan, si pe Leone (care o iubeste în secret pe sora Angelika). Leone îsi pierde
controlul, apuca o foarfeca si o ucide pe baroana. Pe scena ramane sora dominicana
Angelica.
Pentru a ilustra amploarea germanismelor, am clasificat în câteva grupe exemplele
de expresii în limba germană care apar cel mai frecvent în textul dramei.
1. Descrierile spațiului în care se desfășoară dialogurile celor trei acte ale dramei.
Astfel, la începutul fiecărui act avem o descriere minuțioasă a interiorului, salonului sau
camerei, interior care prin stilul de amenajare reflectă universul Monarhiei Austro-
Ungare, univers care poate fi reprezentat cel mai bine, cum altfel decât prin cuvinte
străine, adică germanisme.
”Na terasi kaktusi i paome, i slamnata garnitura s dva šaukelštula, niz kamene stube
silazi se u vrt. (...) Marijaterezijanski, empire i bidermajer.”10 (ro. Pe terasă cactuși șo
palmieri, și o garnitură din paie cu scaune, pe scările din piatră se coboară în grădină. (…)
Stil Maria Tereza, empire și bidermaier.)
”Leone još uvijek kod vaštiša ispire nos i na šaku zaustavlja krv...”11 (ro. Leone încă
și mai spală nasul lângă măsuța de toaletă și cu pumnul oprește sângele…)
”Na stolu gori jedna kugellampa od mliječnoga stakla. Leone sjedi
na bidermajerskom altfaterštulu do postelje u alkovenu i crta...”12 (ro. Pe masă o lampă
rotundă din sticlă de culoarea laptelui. Leone stă pe vechiul balansoar în stil bidermaier
de lângă pat și desenează).
În text apare de foarte multe ori expresia fremdencimer, în loc de varianta croată
gostinjska soba (ro. cameră de oaspeți).
2. Descrirerea personajelor abundă de cuvinte și expresii în germană, fie că sunt
descrise de autor, sau este vorba de autodescriere.
”Doktor Altmann, gospodin oko pedesete, crne masti, potpuno crne i uscuvane
bujne kose i jakog brka, ima u sebi jedan potez jermenskog ciganskog primasa.
Jako einseitig gotovo grbav, sa savrsenim geradehalterom pod kaputom: to ga smeta u
kretanju. (...)”.13 (Doctorul Altmann, un domn de aproape cincizeci de ani, cu tenul închis,
cu par bogat, complet negru si bine întretinut, cu mustata, are în el ceva din miscarile unui
tigan armean de vaza. Foarte inteligent, aproape garbovit, cu un suport pentru umar
perfect, sub palton: asta îl deranjeaza la mers…)
Baroana Castelli: ”(...) O, Gott, ja jedva gledam svoje migrene! Meine nerven sind so
angegriffen, dass ich an der letzten Grenze meiner Spannung bin(...). Mir ist das also
furchtbar fad und lästig! Einen Schwarzen möcht'ich bitten”14
(ro. O, Doamne, de abia rezist cu migrenele mele! Sunt atat de iritata si tensionata
pana la limita (…) Pentru mine toate astea sunt atat de plictisitoare si insuportabile! V‐as
ruga una neagra”.

10
Krleža, Miroslva, Glembajevi. Drame, Zora, Zagreb, 1962, pag.11
11
Ibidem, pag. 133
12
Ibidem, pag. 137
13
Ibidem, pag. 39
14
Ibidem, pag. 48

565
 ISSUE NO. 28/2022

3. În dialogurile purtate, personajele lui Krleža se salută în majoritatea situațiilor

doar în limba germană. Astfel, salutul cu care personajele se adresează persoanelor de sex
feminin și persoanelor masculine mai în vârstă ne apropie în mod deosebit lumea din acea
perioadă.
”Küss' die Hand, presvijetla! Ljubim ruke! Servus! Doviđenja, ekscelenc!
Preporučam se, moj naklon, auf Wiederseh'n, grüss dich Gott! Adieu! Vaš pokorni sluga,
ilustrisime! Moj najdublji naklon, laku noć! Servus, grüss dich Gott.”15 / (ro. ”Sărut mâinile,
prealuminată! Sărut mâinile! Servus! La revedere, excelență! Mă recomand, cu
plecăciune, la revedere, lăudat să fie Isus! Adieu! Supusul dvs. servitor, ilustrisime! Cu
profundă plecăciune, noapte bună! Servus, lăudat să fie Isus”).
Cand persoanele de rang inferior se adreseaza sau vorbesc cu persoane de rang
superior utilizeaza întotdeauna titlul corespunzator în germana.
Ignjat Glembay catre camerist: ”Sagen sie, bitte, der gnadigen Frau Baronin, sie soll
sofort herkommen! Wecken sid die Gnädige, aber schnell!”16(...) / (ro. Spuneti‐i va rog,
doamnei baroane, ca ar trebui sa vina imediat! Treziti‐o pe doamna, dar repede!).
Raspunsul cameristului catre Ignjat Glembay, spre finalul actului doi: ”Bitte
schön, Exzellenz, ich finde die Exzellenz nirgends! Ekscelencija nisu u svojoj sobi! (...)”17 (ro.
Excelenta, nu o gasesc pe Excelenta sa nicaieri! Nu este în camera sa….!).
Există și paragrafe întregi, doar în limba germană, ca spre exemplu dialogul dintre
Fabriczy (cumnatul lui Ignjat Glembay, fost prefect) si Leone:
”No ja, natürlich, du mit deinem überspannten Anschauungen! No ja, ganz natürlich:
der englische Hof und der Salon dAutomne wissen naturlich nicht, dess ein Ferenczy László
einen Dreck wert ist”18 / (ro. Da, tu cu opiniile tale exagerate! Desigur, foarte firesc: curtea
Angliei si Salonul de toamna sigur ca nu stiu ca un Ferencz Laszlo nu valoreaza nici doi
bani).
4. Conflictele verbale dintre personaje se desfășoară în mare parte în limba
germană.
Acțiunea dramei este marcată de conflictul dintre Leone și membrii familiei
Glembay, pe care îi consideră ucigași și hoți. De fapt, Leone fuge toată viața de ceea ce este
de sorginte Glembay, adică ”glembajevski” în el, însă la final va fi înfrânt tocmai de aceste
porniri.
Dacă ar fi să-l îl definim pe Leone Glembay, așa cum reiese din această dramă,
într-un singur cuvânt, acesta ar putea fi: überspannt. Aproape toți îl consideră pe Leone,
un tip überspannt19 după se poate observa în exemplele care urmează:
Fabriczy către Leone: ”Geh' ich bitt' dich, mit diesen
deinen überspannten Witzen!„ (ro. Lasă, te rog, glumele tale exagerate!).
20

15
Ibidem, pag.11
16
Ibidem, pag.133
17
Ibidem, pag. 133
18
Krleža, Miroslav, Glembajevi. Drame, Zora, Zagreb, 1962, pag.23, cro:” No da, ti sa svojim prenapetim
nazorima! No da, sasvim naravno: engleski dvor i Jesenji salon naravno ne znaju da jedan Ferencz Laszlo na
vrijede ni pišljiva boba.”
19
Ro. exagerat, paranoic
20
Ibidem,pag. 29

566
 ISSUE NO. 28/2022

În continuarea discuției, puțin mai târziu, același Fabriczy repetă despre Leone:
”Ein ungemütlicher Sonderling! Došao je nakon jedanaest godina prvi put u svoj vlastiti
roditeljski dom i vlada se tako überspannt, so zügellos nervös, dass er beinahe ansteckend
wirkt!”,21 (ro: Un excentric incomod! A venit acasă după unsprezece ani și se comportă
atât de exagerat, atât de nervos încât pare aproape contagios!).
Și baroana Castelli-Glembay, mama vitregă a lui Leone, îl consideră überspannt:
”Dakle, ti bi već jedanput mogao da prestaneš s tim svojim überspannt pogledima! Das
alles ist wieder überspannt!”22 (ro. Deci, tu ar trebui să încetezi odată cu aceste opinii
exagerate! Totul este din nou exagerat!)
”Vi ste faktično überspannt! (...) Vi sve iskrivljujete wie ein Zerrspiegel! Das ist
einfach krankhaft!“23 / (ro. Sunteți chiar paranoic (…). Deformați totul ca o oglindă
distorsionată! Asta este chiar patologic
Până și Leone spune despre sine: (...) ”Ja lazem, ja sam neuropat, sulud
i ungemutlich »ein überspannter Sonderling«, kao sto kaze stari Fabriczy, i cemu, molim te,
da se nas dvojica sada tu natezemo? To sto je jedno tako minderwertig lice, kao sto sam ja,
izjavilo ili ne, sto moze to tebi biti tako vazno?”24
Folosind cuvintele germane pe care Leone le introduce în textul croat si cu ajutorul
carora îl caracterizeaza interlocutorii sai, se obtine un efect de autoironie, care îl
caracterizeaza atat de bine pe excentricul artist Leone. Și conflictul verbal dintre Leone și
tatăl său decurge, firesc, în limba germană, ca și conflictul dintre el și mama lui vitregă,
baroana Charlotte Castelli – Glembay, despre care Leone îi mărturisește tatălui său că l-ar
fi sedus chiar și pe el în tinerețe (această afirmație a lui Leone se va dovedi fatală pentru
Ignjat Glembay care la finalul actului doi moare răpus de inimă).
” Es ist viehisch, was du da zusammensprichts, verstehst du? Und sagst du nur noch
ein Wort, ich hau' dich nieder wie einen Hund!”25/(ro. Intelegi ca este animalic ce vorbesti
tu! Si daca mai spui un singur cuvant te voi ciomagi ca pe un caine!)
Baroana Castelli‐Glembay: ” Dieses alte Schwein hat mich beraubt! Schweine seid
ihr und Bagage, das seid ihr! Je li to vladanje dostojno jedne opatice? So benimmt eine
Strassendirne, nicht eine Nonne!”26 / (ro.Porcul acesta batran m‐a furat! Sunteti niste
porci si niste gunoaie, asta sunteti voi!...Asa se comporta o femeie de strada, si nu o
calugarita).
Si Leone în disputa cu baroana cand îi ia apararea sorei dominicane Angelica
vorbeste tot în germana: ”Kein Wort mehr! Marsch hinaus aus dem Zimmer!”27 / (ro. Nici
un cuvant în plus! Mars afara din camera!).

21
Ibidem, pag.35
22
Ibidem, pag. 61
23
Ibidem, pag.161
24
Ibidem, pag. 105
25
Miroslav Krleža, Glembajevi. Drame, Zagreb, Zora, 1962, (cro. Zvjerski je, što ti tu govoriš, razumiješ li! A ako
izgovoriš samo još jednu riječ, ja ću te umlatiti kao psa!) pag.129
26
Ibidem, pag. (cro. Ta me je stara svinja orobila! Svinje ste vi i bagra, to ste vi!... Tako se vlada ulična drolja, a
ne opatica) pag. 182
27
Ibidem, pag. 183 (cro. (Ni riječi više! Marš napolje! )

567
 ISSUE NO. 28/2022

Iar ultimele cuvinte ale baroanei Charlotte Castelli Glembay, înainte ca Leone sa o
ucida cu foarfeca, demonstrand ca si el este un Glembay, ca sangele celor din familia
Glembay clocoteste si vinele lui, desi a fugit toata viata de familie, sunt fireste, în germana:
”Was wollen Sie von mir? Lassen sie mich! Lassen sie mich, Sie Morder!....Hilfe, hilfe.”28
Din exemplele prezentate (aici un număr relativ redus) observăm că dialogul se
desfășoară în mare parte în limba germană, fie că este vorba de membrii familiei sau de
slujitorii acesteia, fapt care oglindește și apartenența vorbitorilor la un anumit cerc
cultural, concret la lumea imperială și regală a Monarhiei Austro-Ungare.
Funcția germanismelor este o modalitate de a (re)prezenta atitudinea vorbitorilor,
care atitudine este de cele mai multe ori, negativă și disprețuitoare, și câștigă în
expresivitate dacă se utilizează un cuvânt străin, deși o expresie adecvată există și în
limba croată. Elementele lingvistice germane, creează și recreează atmosferă și emoție,
sporind și subliniind conținutul comunicării. La nivelul întregului text dramatic, aceste
elemente mediaza un întreg univers, se reflecta o imagine a lumii, imaginea înaltei
societatii din Zagreb, si mai ales a celor din familia Glembay.
Limbajul este excesiv de bogat, toate personajele lui Krleža au un limbaj stratificat
cu măiestrie din care se poate deduce și poziția socială a personajelor (înalta pătură
burgheză), ocupația sau vocația (medic, avocat, preot), apartenența la un mediu cultural
(amestecul de croată și germană obișnuit în vorbirea de altădată a societății civile din
Zagreb), nivelul intelectual ș.a. Aparenta flecăreală (uneori excesivă a personajelor) nu
este mecanică, întâmplătoare, ci profund înrădăcinată în ideea dramei. Un maestru al
stilului, Krleža am putea spune că aduce acest limbaj la nivel de personaj, un personaj care
îi unește dar îi și dezbină pe toți cei prezenți în dramă, care se folosește de cei care îl
vorbesc pentru a străluci în toată splendoarea sa și pentru a dispune de vorbitori după
bunul plac. Măiestria cu care se folosesc de limbaj plasează personajele dramei la locul
cuvenit, ne oferă o imagine destul de clară și fidelă a celui care îl vorbește, stilul și modul
lui de viață, gradul de educație, statutul social ș.a.
Dealtfel, Krleža a caracterizat limbajul ca instrument de expresie a artei destul de
impresionant și convingător: "Omul este scufundat în limbaj peste cap, omul plutește în
limbaj, limbajul îl duce și îl poartă ca un râu, iar omul fie înoată fie se îneacă în acest limbaj.
Cei mai abili maeștrii ai scrisului, cei care sunt lăudați ca fiind mari specialiști și meșteri
ai acestui meșteșug, sunt meșteri care înoată în limbaje, iar limbajele au înotat cu mult
timp înaintea lor și vor continua să curgă în continuare și fără ei. (...).”29
Forța și expresivitatea textului constă tocmai în acestă simbioză de croată-
germană, care redă foarte fidel viața familiei Glembay, a aristocrației din Zagreb, la finalul
existenței imperiului. Fără aceste germanisme, Domnii Glembay nu ar fi un tablou atât de
veridic al acestei lumi, sau cum spune Krleža, Kaiserlich und koniglich. Folosind din
abundență cuvintele și expresiile în germană putem avea impresia că personajele se pun
cumva la adăpost, își asigură și cimentează în continuare locul pe care îl au în societate.

28
Ibidem, pag. 184-185
29
Vezi și Krlezin jezik i stil în http://krlezijana.lzmk.hr/clanak.aspx?id=1653

568
 ISSUE NO. 28/2022

Aceste expresii au acea duritate, gravitate și solemnitate care nu suportă schimbări sau
variații și care odată exprimate sune uneori ca sentințe, decizii.
Un maestru desăvârșit al stilului, Krleža, spre deosebire de personajele dramei
care sunt duse de valul limbajului, manipuleaza și duce limbajul în direcția dorită de el,
vâslește sprinten, pertinent în marea de cuvinte și expresii croato-germane, fiindcă ”Un
bun stilist înoată în limbaj ca un pește care nu are habar că se află în apă, că apa este umedă
și nici nu știe să respire prin branhii”30
Măiestria vine din eterna curiozitate a lui Krleža dar și din deschiderea lui față de
alte limbi străine care pentru el nu erau un mister. A crescut la Zagreb, unde pe lângă
dialectul kajkavian (impregnat din plin cu germanisme), limba germană era a doua limbă
vorbită. Mai târziu, aflat la studii militare în diverse orașe al monarhiei plurilingviste,
unde limba de formare era germana și maghiara, Krleža a devenit deschis la învățarea și
acceptarea acestora, iar diferențele dintre limbi le accepta și considera ca și diferențele
în obiceiuri, vestimentație sau mod de hrană. Pe vremea când Krleža pășea în viață,
germana era prima și ”cea mai oficială” limbă a marii monarhii central-europene iar în
Zagrebul copilăriei și tinereții lui era și a doua limbă vorbită (a funcționarilor, ofițerilor,
comercianților, bancherilor, a unei părți a nobilimii și orășenimii, a străinilor). Germana
era o componentă constantă a educației școlare, iar aristocrația croată și populația urbană
– cel mai adesea școlită în institutele austrice – vorbea pe lângă croată și germană. Deci
avea germana în sânge Krleža, iar în ultimele decenii la sfârșitului acestui imperiu Krleza
accepta limba germana pe toate palierele ei de comunicare și stilistice, de la
»Kuchendeutsch« din Zagreb și până la stilul literar, filosofic și științific de la sfârșitul
secolului al 19-lea. S-a folosit de cunoștințele de limba germană multidisciplinar. Prin
operele în limba germană (cu statut de limbă mondială la acea vreme) Krleža era la curent
cu toate evenimentele culturale importante la acea perioadă din Europa, ceea ce se și
reflectă în eseurile, criticile și polemicile lui.31 Tocmai ușurința cu care a îmbinat armonios
și cu lejeritate limbile croată și germană aduc o plus valoare măiestriei și rafinamentului
stilului cu care și-a încondeiat personale din punct de vedere social, psihologic și politic.
”Alături de L.N. Tolstoi și de J. Falkberget, Krleža este unul din rarii scriitori care, în proza
beletristică și în textele dramaturgice (Stindardele/cro. Zastave și în ciclul despre familia
Glembay), s-a folosit sistematic de bilingvismul personajelor sale. Oricât de critic a fost
față de influența nefastă a politicii austriece și germane din acea perioadă asupra Croației,
limba germană rămâne pentru Krleža un instrument puternic de comunicare
internațională și o punte de conexiune la sursele cunoașterii.”32
Considerată ca fiind una dintre cele mai importante drame din istoria literaturii
croate, Domnii Glembay, poate fi citită drept critică socială, dramă psihologică, cu accent
pe relația (pe atunci modernă) freudiană dintre tată și fiu, ca o analiză a burgheziei
decadente din poziția unui socialist (Krleža la acea vreme) dar și ca o manifestare a puterii
erosului feminin (baroana Castelli-Glembay dar și sora Angelika). Este probabil cea mai

30
Miroslav Krleža, Fragmenti iz dnevnika 1942., pe http://krlezijana.lzmk.hr/clanak.aspx?id=1653
31
Ibidem
32
Ibidem, vezi și http://krlezijana.lzmk.hr/clanak.aspx?id=1653

569
 ISSUE NO. 28/2022

citită dramă croată în sensul aplicării teoriei literare și descoperirii de noi și diverse
straturi de sensuri, iar această căutare și descoperire de noi sensuri și valențe se
datorează în mare parte și cuvintelor și expresiilor din limba germană în care este scrisă
această dramă.

BIBLIOGRAFIE
Cărți:
1. Wierzbicki, Jan, Miroslav Krleža. Zagreb : Sveučilišna naklada Liber, 1980.
2. Donat, Branimir, O Miroslavu Krleži još i opet. Zagreb, Dora Krupićeva, 2002.
3. Žmegač, Viktor, Težišta modernizma: Od Baudelairea do ekspresionizma. Zagreb : Sveučilišna
naklada Liber, 1986.
5. Frangeš, Ivo, Povijest hrvatske književnosti, Zagreb, Ljubljana: Nakladni zavod Matice hrvatske
; Cankarjeva založba, 1987
6. Gospoda Glembajevi // Krležijana : A - LJ. Zagreb : Leksikografski zavod “Miroslav Krleža”,
1993. Str. 305 – 308.
7. Leksikon hrvatske književnosti : djela / uredništvo Dunja Detoni - Dujmić...[et. al.]. Zagreb :
Školska knjiga, 2008. Str. 209-210. (pogledati i literaturu)
8. Matković, Maja, Dva eseja iz hrvatske dramaturgije. Zagreb : Zora, 1954.
9. Hećimović, Branko, 13 hrvatskih dramatičara: od Vojnovića do Krležina doba. Zagreb: Znanje,
1976.

Articole:
1. Štebih, B. Germanizmi u zagrebačkom govoru. // Kaj : časopis za književnost, umjetnost i
kulturu. 35(2002), 5/6, str. 31-36.
Webliografie (accesate în luna septembrie 2018)
1.URL: http://www.matica.hr/kolo/291/Stilska%20funkcija%20stranih%20jezi%C4%8Dnih%
20elemenata%20u%20Krle%C5%BEinoj%20drami%20Gospoda%20Glembajevi%20i%20njezi
nom%20ma%C4%91arskom%20prijevodu/
2. URL: http://www.zadarskilist.hr/clanci/09122013/promasena-bit-krlezinog-najcitanijeg-
teksta
3. URL: hrcak.srce.hr/file/172146

570
 ISSUE NO. 28/2022

THE ICON- THE ART OF LIGHT

Mihaela Alieta (Mircea) PETROVAN

PhD, iconographer

Abstract: There is a holy covenant between the Word and the icon, used to defend what is behind the
Divine Incarnation and the work of salvation. Where God makes a covenant and communicates
through his Word and shows his image, it is important to display both the icon and the word, and
their character of mutual relationship in the covenant between God and humanity. Thus, the icon
and the Word have the same role, they belong to the same categories, because they are in a
relationship of reciprocity, the content of the orthodox icon being represented by the new creation in
Christ. The aesthetics of the light and the colors painted in the church help both to identify the
protagonists and the reproduced biblical narratives, as well as to recognize the themes that refer to
the revelation of God. The iconographic programs seek to visualize the notion of divine
enlightenment, using different modes of visual language, the icon thus having the role of painting
saints only in the light of the Divine Kingdom.

Keywords: icon, light, sacred art, angels, halo.

Introducere:
Orice cuvânt al Sfintei Scripturi care încearcă să exprime realitatea Împărăției lui
Dumnezeu este adaptat imagisticii. Relația dintre icoană și cuvânt este mereu pusă în
evidență: ceea ce poezia reprezintă pentru ureche, iconografia reprezintă pentru ochi,
scopul lor comun fiind acela de a descoperii lumina Împărăției lui Dumnezeu.1 Iconografia
este chemată să întrebuințeze tehnici și mijloace materiale specifice în scopul a înfățișa
cât mai concret cu putință înțelegerii umane, Împărăția lui Dumnezeu.
Mărturia Vechiului Testament este clară: talentul artistic este unul dintre darurile
pe care Dumnezeu le face oamenilor. Astfel, și artiștii pot deveni sfinți folosind arta lui
spre slava lui Dumnezeu, deși în Vechiul Testament artele vizuale, respectiv pictorii au
avut o popularitate scăzută. Înflorirea acestui talent în cadrul poporului lui YHWH trebuia
să aștepte o nouă vreme, aceea a Cuvântului Întrupat al lui Dumnezeu, vremea imaginii
văzute a Dumnezeului celui nevăzut.2
Imaginea, asemenea cuvântului, dorește, după expresia lui Andre Grabar, „să
exprime și idei”. A trebuit, așadar, să găsească mijloacele adecvate, printre cele de care
dispune ca imagine. Încă de la apariția artei creștine, se observă căutarea și dezvoltarea
unui limbaj specific: limbajul iconografiei creștine.3 Imaginea liturgică ortodoxă nu își
propune doar să reprezinte evenimentele descrise de texte. Ea vrea să indice atât sensul
și cât și semnificația lor.
O estetică a luminii este evidentă în toate bisericile, iar asocierea cu o dimensiune
transcendentală este explicită, printr-o decorare fără echivoc pe tema iluminării divine și
a revelației.4

1
Stephane Bigham, Icoana în Tradiția Ortodoxă, Ed. Theosis, Oradea, 2016, p.63.
2
Stephane Bigham, Icoana în Tradiția Ortodoxă, Ed. Theosis, Oradea, 2016, p.106.
3
Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Ed. Anastasia, București, 1998, p.56.
4
Nadine Schibille, , Hagia Sophia And The Byzantine Aesthetic Experience, Ed. Ashgate Publishing Company,
Burlington, USA.,2014, p.168-172.

571
 ISSUE NO. 28/2022

Pe Dumnezeu Îl numim Cuvânt, și totuși este mai presus de cuvânt; Îl numim

Lumină și este mai presus de lumină; Îl numim foc, nu întrucât este perceput în chip
sensibil, ci pentru că zădărnicia și răutatea materiei o curăță. 5 Spre deosebire de Vechiul
Testament, unde simbolismul slavei Domnului (Kabod YHWH) e folosit alături de
„întunericul divin”, Noul Testament folosește pentru teofania divină doar o terminologie
luminoasă. Este o mare diferență între vederea Lui Dumnezeu și vederea luminii
impersonale, creație a minții omenești atinsă de unele tehnici mistice și intelectuale
necreștine (când omul însuși este sursa unei senzații luminoase). Vederea luminii
necreate e legată de rugăciunea ipostatică, în care persoana îmbrățișează și ia în sine pe
toți și pe toate, chiar și pe vrăjmași. Această iubire ipostatică care îmbrățișează toate e
văzută drept Lumina necreată care a strălucit peste Apostoli pe Tabor. Astfel, experiențele
ascetice ale luminii și întunericului sunt situate în contextul caracterului personal al
existenței divine și umane.6
Verbul este cuvântul creator al lui YHWH, însă lumina este semnul său cel mai
convingător. Cel dintâi cuvânt al Genezei, cea dintâi dorință creatoare a lui YHWH este:
„Să fie lumină”! (Gen. 1/3). Această lumină există, în consecință, înainte ca nimic altceva
să fie. Înseamnă apariția timpului, care divizează lumina în două. Lumina strălucește în
gândul lui Dumnezeu. Strălucește și înglobează în ea toate devenirile posibile ale viziunii
cosmogonice. Pe Sinai, această lumină va deveni foc: „Înfățișarea slavei Domnului era ca
un foc mistuitor pe vârful muntelui”.(Ex.24/17) Nu numai YHWH are aparența unei lumini
strălucitoare, asemănătoare unui foc mistuitor, dar cel care se expuse la aceasta este el
însuși „iradiat”, unde se poate vorbi despre o iradiere a lui YHWH asupra lui Moise. Când
psalmistul spune: „Domnul este lumina”!(Ps.27,11), vrea să spună că în el este mântuirea,
protecția și certitudinea lui, în acest caz fiind vorba despre o lumină „tangibilă”.7 YHWH
își împrăștie lumina asupra tuturor acelora care se apropie de el. În norul care merge
înaintea israeliților, YHWH se arată și prin lumina Sa. Natura acestei lumini este
indefinibilă, este deopotrivă foc și glas. Că lumina este și glas, ne face să ne gândim la
numeroasele experiențe ale misticilor care, transportați în lumina meditației lor, aud
adesea vocea Lui Dumnezeu.
Dacă slava lui Dumnezeu nu ar fi izvor de lumină, atunci nu s-ar justifica strălucirea
feței lui Moise. În acest fel este necesar să ne raportăm și noi la chipurile sfinților din
icoană. Dacă viețuirea noastră ar fi una aleasă, atunci am dobândi capacitatea de a vedea
strălucirea feței sfinților și prin harul icoanei am deveni și noi purtători de lumină
cerească.8
Deși știm că Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată, dar Fiul cel Unul-Născut i-a
revelat Chipul- Icoana lui Dumnezeu, prin Întruparea Sa, Dumnezeu-Cuvântul, fiind
„strălucirea Slavei și chipul ființei Lui”(Ev.1,3). Precum „în sânul Tatălui”, așa și după

5
Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul la Sfânta Lumină (Bobotează)- Cuvântul la Cincizecime- Cuvântul 37,
E.I.B.M.B.O.,București, 2012, p.74.
6
Nicolas Saharov, Iubesc, deci exist- teologia arhimandritului Sofronie, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p.233-234.
7
Julien Behaeghel, Bibia în lumina simbolurilor, Ed. Paralela 45, Pitești, 2010, p.131-134.
8
Pr. Ioan Chirilă, studiu publicat în „Satul și spiritul românesc între tradiție și actualitate. Lectura Sfintei Scripturi
și provocările transmiterii credinței”, vol.1, Ed. Vasile Stanciu și Daniel Mocanu, Cluj Napoca: PUC, 2020, p.73-
91.

572
 ISSUE NO. 28/2022

Întrupare, Fiul este consubstanțial cu Tatăl, fiind, după Dumnezeirea Sa, Chipul Lui, egal
în cinstire. Icoana nu numai că nu contrazice esența creștinismului, ci fiind adevărul său
fundamental, este inalienabil legată de ea. Acesta este fundamentul tradiției care
demonstrează că propovăduirea creștinismului în lume a fost dintru început realizată de
Biserică prin cuvânt și prin icoană.9 Acesta este adevărul revelat în creștinism, care stă la
baza artei iconografice.
În nor YHWH își ascunde slava și foarte puternica lui lumină. Este un Dumnezeu
„incandescent” și misterios, ce nu dorește a se manifesta decât în verticalitatea flăcării și
în imponderabilitatea norului. În Ecclesiast, se vorbește despre înțelepciunea lui ca
despre un abur care-i iese din gură și care acoperă pământul. Acest nor este comparat de
autor cu Tronul Lui Dumnezeu. Acest nor este practic o emanație divină, care îl acoperă și
îl transformă pe cel care pătrunde în el. Este botezul și trezirea vieții interioare. Norul este
așadar, manifestarea divină a unui foc. Norul este interior, el conduce pe omul pe care îl
acoperă către un centru al ființei și către propriul centru. Este matricea unei noi nașteri.
Aceasta este semnificația „norului întunecat”, asociat cu YHWH.10 Norul va deveni
simbolul slavei arzătoare, strălucitoare a lui Dumnezeu. YHWH nu poate fi văzut. El este
doar intuit, nu poate fi nici perceput, nici observat, în mod concret.
Pe drumul gândirii omul a ajuns să formuleze numeroase întrebări cu privire la
originea Universului. Cosmologia recentă, prin uimitorul scenariu Big- Beng care vorbește
despre o energie imensă eliberată din explozia inițială, dar și remarcabilele legi fizice, care
permit existența Universului, a Pământului, a galaxiilor, a vieții și a omului, par a fi indicii
clare în favoarea unei credințe în existența unei super-inteligențe. În același timp, vârsta
imensă a pământului, estimată la 13,7 miliarde de ani, dar și dimensiunile sale gigantice,
ar putea sugera supra-spațialitatea și supra-temporalitatea Creatorului.11 Arta
iconografică este interesantă atât pentru înțelegerea conținuturilor ei teologice, cât și
pentru faptul că în ea se găsesc răspunsuri la toate întrebările omenirii cu privire la creația
cosmosului, apariția omului și scopul lui pe acest pământ.
Lumea comună, lumea degradării, sau „imaginea întunecată sau necurată” a lumii
și a omenirii, a fost reînnoită prin harul „prea abundent” (Rom. 8:21). Pentru ca arta să
poată exprima această lucrare de har pe care Biserica o proclamă, era necesar ca și forma
sa, să fie analogă. Din acest motiv, iconografiile care încercau să exprime sfințenia
persoanelor nu puteau să fie doar simple portrete ale unor oameni naturali. Mai degrabă,
trebuiau să aibă o concepție morfologică specială, astfel încât privitorul să fie înălțat de la
tranziția acestei lumi și înzestrat cu ideea de creație renăscută, creația transfigurată a
lumii veșnice, a Împărăției din Dumnezeu. O presupunere de bază și fundamentală a
formei a fost ideea de a crea omenirea „nouă” și lumea în Hristos. Scripturile, Părinții
Bisericii iar Sinoadele ecumenice au formulat și dezvoltat această idee și tradiție și au
prezentat-o Bisericii. Arta a fost obligată de la începutul de a urma, de a „formula” această
idee fundamentală a credinței Bisericii. Al Șaptea Sinod Ecumenic a decis că „invenția

9
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2006, p.31-32.
10
Julien Behaeghel, Bibia în lumina simbolurilor, Ed. Paralela 45, Pitești, 2010, p.110-121.
11
Adrian Sorin Mihalache, Lumina Celui Nevăzut – O privire teologică în raționalitatea Creației și teoriile
științifice recente despre Univers-vol.II, Ed. Basilica, București, 2016,p 370-371

573
 ISSUE NO. 28/2022

pictorilor este creația icoanei, dar distincția instituției și tradiției aparține bisericii. Căci
pictorului aparține artei numai în timp ce urmează ordinea fundamentelor Sfinților
Părinți.”12 . Astfel, forma de artă a fost subordonată autorității Bisericii, devenind astfel
proprietatea Bisericii, iar partea tehnică a devenit preocuparea intrinsecă a iconografilor.
Cunoașterea valorii artei bizantine și întreaga sa formă particulară precum și identificarea
motivelor care dictează forma particulară a artei ortodoxe și iconografia utilizată, este
absolut necesară. Arta occidentală este admirată pentru redarea puterii naturalismului,
în timp ce arta bizantină este critică în redarea realității naturale, accentul ei căzând, cu
precădere pe transfigurarea omului vechi.

Despre cinstirea sfintelor icoane:

Doctrina cinstirii icoanelor a fost stabilită de Sinodul al VII-lea Ecumenic.
Temeiurile pentru cinstirea icoanelor găsim nu numai în Sfânta Scriptură ci și în scrierile
Sfinților Părinți. Sfântul Vasile Cel Mare arată că între figura înfățișată pe icoane și
prototipul său original al acesteia, există o legătură morală. Sfântul Teodor Studitul relevă
și el identitatea dintre cinstirea ce se dă icoanei și prototipului. „Noi nu venerăm materia
icoanei, ci figura prototipului pe care ea îl arată, materia icoanei rămânând fără venerare”.
Sfântul Ioan Damaschin spune că cine nu cinstește icoana, nu cinstește nici prototipul și
tot el ne mai spune că „ne închinăm icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele Lui și
zugrăvesc biruințele și patimile lor, pentru că prin ele mă sfințesc și mă aprind de râvna
de a le imita. Dacă înălțați biserici Sfinților Lui Dumnezeu, trebuie înălțate și icoanelor
lor.” Și Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă formulează doctrina cinstirii icoanelor, în
aceeași linie cu Sfântul Ioan Damaschin și Părinții Sinodului al VII-lea Ecumenic.13 Astfel,
putem observa faptul că cinstea dată icoanelor este proporțională cu vrednicia sau rangul
prototipului pe care îl reprezintă. Închinarea la icoană îndreaptă gândul și sufletul spre
cinstea care trebuie dată prototipului.
Există o corelație între semnul concret, material și o realitate absentă,
imperceptibilă. Semnificatul reprezintă sensul deplin al semnificatului, care participă la
deschiderea spre infinit. Simbolul este centripet, el tinde prin semnificat spre negrăit,
devenind epifanie. Această interacțiune crește calitățile semnului, el putând astfel să
exprime valori antinomice.14
Lumina, ca mediu artistic, reprezintă calitățile divine ale unității și simplitatea.
Natura schematică și organizarea ierarhică a programelor iconografice sunt în
concordanță cu conceptele estetice de unitate și ordinea divină a ființei, prin care este
legată lumea pământească spre tărâmul ceresc. Din punct de vedere artistic, acest lucru
se realizează printr-o utilizare tot mai mare a stilului abstract și utilizarea selectivă a
culorilor. În paradisul ceresc, particularitățile acestei lumi sunt dizolvate și predomină
culorile luminoase. Splendoarea iconografiei este văzută ca o reflectare a splendorii

12
Gennadios Limouris, Icons. Windows on Eternity- Theology and Spirituality in Colour, Ed. WCC Publications,
Geneva, 1990, p.96-97.
13
Ene Braniște, Liturgica Generală- Noțiuni de Artă Bisericească, Arhitectură și Pictură Creștină, Ed. Partener,
Galați, 2008, p.706-707.
14
Egon Sendler, Icoana- chipul nevăzutului, Ed. Sophia, București, 2005, p.82.

574
 ISSUE NO. 28/2022

divine, fiind o manifestarea vizuală a ignoranței umane din față de înțelepciune divină
căreia i-a fost dedicată.15 Principiile decorative ale construcțiilor ecleziale cristalizează
incapacitatea umană de a înțelege esența divină. Paradoxul imanenței divine și
transcendența se manifestă în bogăția decorului interior, structura arhitecturală
complexă și, mai ales, în abundența de lumină.
Culorile folosite în pictura grecească primară erau tonuri locale, ca și cele din
natura. Peisaje, clădirile și altele asemenea au fost pictate într-o manieră simbolică deși a
existat în mod evident o încercare de a da două sau mai multe straturi de culoare, pentru
o imagine. Portretul a fost o generalizare, iar în pictură au fost scrise numele personajelor
principale, în scopuri de identificare. Fondurile au fost convenționale setări pentru
pictura portretului.16
Culoarea dominantă în scenele narative este auriul, lumina, în general. Schema de
culori selective servește pentru a evidenția diferitele sfere și gradele diferite ale realității.
Scopul iconografiei, a fost proclamarea regatului ceresc ca o promisiune a mântuirii.
Hristos întronizat este așezat într-un peisaj paradisiac, încadrat fiind într-un fundal de
aur. Scopul iluminării oferite prin intermediul credinței, care s-a împlinit în Hristos
întrupat, spațiul sacru al bisericii, împodobit cu icoanele din care izvorăște lumina și
cunoașterea, devine un sanctuar al înțelepciunii.17 Cum viața nu este posibilă fără lumină,
cu toate că există forme de viață care pot supraviețui un timp îndelungat și fără lumină,
deducem faptul că pe termen lung, lipsa razelor de lumină pe Pământ ar însemna implicit
și lipsa vieții, soarele reprezentând cea mai importantă sursă de energie pentru susținerea
ei.18 Astfel, credincioșii sunt chemați să aspire la asemănarea cu divinul, în lumină și prin
lumină, comportamentul ideal al creștinului a cărui răsplată va fi viziunea lui Dumnezeu,
fiind ilustrat cu o mare atenție în iconografie.
Lumina dă o formă materialității și istoricității chipurilor reprezentate în icoană.
Partea carnală a suprafeței chipului, respectiv expresia unei persoane, reprezintă o
demonstrație specifică a principiului de luminare în pictura unei icoane. Formele care
marchează ceea ce numim drept contururile feței: ochii, nasul, gura, urechile, obrajii,
fruntea, pomeții sunt puse sub „puterea” luminii, însă contururile obținute sunt întru totul
tipizate, atât din punct de vedere al desenului, cât și din cel al răspândirii părților de
lumină care, în sens formal, se desăvârșesc pe aceasta, astfel că luminarea reprezintă
punctul final al procesului de conturare a formelor. Pe scurt, dacă li s-ar da jos părul și
barba, chipurile din cadrul ansamblului concret pictural sau de compoziție, ar semăna
foarte mult unele cu altele. Ar exista doar două tipuri de figuri: tinere și bătrâne.19
Existența potențială a imaginii lui Dumnezeu în om și trecerea acesteia spre asemănare,
în lumină, sunt unele din elementele esențiale surprinse în icoane.

15
Nadine Schibille, , Hagia Sophia And The Byzantine Aesthetic Experience, Ed. Ashgate Publishing Company,
Burlington, USA.,2014, p.168-172.
16
John C. Van Dyke, History of Painting, Ed. College Histories of Art, Toronto, 1927, p. 34.
17
Nadine Schibille, , Hagia Sophia And The Byzantine Aesthetic Experience, Ed. Ashgate Publishing Company,
Burlington, USA.,2014, p.41.
18
Adrian Sorin Mihalache, Lumina Celui Nevăzut – O privire teologică în raționalitatea Creației și teoriile
științifice recente despre Univers-vol.II, Ed. Basilica, București, 2016,p.36.
19
Todor Mitrovic, Carte de Pictură- bazele Iconografiei, Ed. Bizantină, București, 2015, p.51-54.

575
 ISSUE NO. 28/2022

Îngerii:
Iconografia ne înfățișează și ființele de lumină, respectiv îngerii. În fața slavei lui
Dumnezeu, întotdeauna stau șapte Îngeri din cinul cel mai înalt: Mihail, Gavriil, Rafail,
Uriil, Selafiil, Iegudiil și Varahiil. Toți îngerii sunt reprezentați cu aripi, ceea ce arată
înstrăinarea lor de tot ceea ce este pământesc și lumesc, cu toate că ei ne sunt apropiați.
Aripile reprezintă și mișcările lor iuți și a dorinței arzătoare în împlinirea voii lui
Dumnezeu. Aripile arată că Îngerii sunt gata să slujească oamenilor și să-i apare cu
acoperământul lor. Aripile Serafimilor, care acoperă fețele și picioarele lor, ne vorbesc
despre evlavia, smerenia, frica și cutremurul cu care se înfățișează feței lui Dumnezeu.20
Sfântul Ioan Damaschin ne spune că „toți îngerii au fost zidiți prin Cuvânt și au fost
desăvârșiți de Sfântul Duh prin sfințire, participând la luminare și la har în măsura
vredniciei și rangului lor.(...) Îngerul are o fire rațională, spirituală, liberă și schimbătoare
în felul de a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea ce
este necreat este neschimbător. (...) Are libertatea de a progresa în bine și de a se îndrepta
spre rău. (...) Îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, căci tot ceea ce are început are
și sfârșit, potrivit naturii lui. Numai Dumnezeu este veșnic, dar mai degrabă este mai presus
de veșnicie. Cel ce a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului.(...) Îngerii sunt
circumciși, căci atunci când sunt în cer nu sunt pe pământ și când sunt trimiși de dumnezeu
pe pământ nu rămân și în cer. Nu sunt limitați de pereți, de uși, de încuietori și de peceți. (...)
Locuiesc în cer și au un singur lucru de făcut: să laude pe Dumnezeu și să slujească voinței
Lui dumnezeiești”. 21
Natura îngerilor este foc nematerial, spirit aerian, potrivit mărturiei Sfintei
Scripturi. În ciuda naturii lor imateriale, îngerii nu sunt desăvârșiți și sfinți în virtutea
naturii lor, ci datorită participării lor la sfințenia lui Dumnezeu. Sfințenia lor este
exterioară naturii lor, fiind un dar al Sfântului Duh. Îngerii au ajuns la desăvârșire și
sfințenie nu în mod treptat, ci chiar de la creația lor. Există o mare diferență între ei și
oameni, căci, în ce ființele omenești sunt supuse schimbării și alterării, îngerii rămân în
aceeași stare. Ei n-au fost mai întâi prunci, ca să se desăvârșească mai apoi, puțin câte
puțin, prin tot felul de străduințe și astfel să devină vrednici de primirea Duhului, ci chiar
de la prima întemeiere a lor, au avut pusă în ei sfințenia. De aceea sunt greu de dus către
răutate, fiind îmbibați îndată de sfințenie, întocmai ca de o vopsea și având statornicia în
virtute, cu darul Sfântului Duh. Îngerii primesc rugăciunile oamenilor și le aduc înaintea
lui tronului Celui Preaînalt, iar Dumnezeu trimite îngerii la oameni pentru a le fi apărători
și aliați în războirile lor cu demonii.22
Atât în redarea lumii nevăzute, cât și în redarea lumii celei văzute, iconograful
trebuie să dea culorii o luminozitate care surprinde prin transparența și puritatea sa.
Veșmintele trebuie pictate în culori pure, care să-și etaleze întreagă lor strălucire. Aceste
culori sunt puse de iconograf în valoare prin reflexele de lumină. Acestea nu sunt puse ca

20
Monahia Iuliana, Truda iconarilor, Ed. Sophia, București,2001, p.132
21
Constantin Coman, Ion Vlăducă, Din învățătura Sfinților Părinți- Antologie de texte patristice pe teme de
dogmatică și de spiritualitate ortodoxă, Ed. Bizantină, București, 2004, p.89.
22
Constantin Voicu, Studii de Teologie Patristică, E.I.B.M.B.O.R, București, 2004, p.186-188.

576
 ISSUE NO. 28/2022

și cum ar proveni de la o sursă luminoasă, ci pe părțile cele mai apropiate privitorului,

obținându-se astfel un modelaj fără a se da iluzia corpului în spațiu. Este vorba deci, de o
altă formă de lumină „specifică”. O altă funcție a reflexelor „specifice” constă în sublinierea
diferitelor mișcări și gesturi ale personajelor, respectiv personajului din icoană, care în
mod normal sunt marcate prin linii care își au direcția spre centrul icoanei. Aceste reflexe
„specifice”, chiar dacă presupun după toate aparențele observarea naturii, îndeplinesc
rolul de fenomen spiritual.23

Nimbul și mandorla:
Fundalul pe care sunt înfățișate persoanele și obiectele reprezintă lumina și slava
și este tipic auriu, iar în cazul mozaicurilor și albastru închis sau albastru deschis în frescă,
în timp ce în icoanele pe lemn este de obicei auriu, culoarea cel mai des folosită, uneori
însă și albastru sau verde.24 Acest fundal zugrăvit în culori de lumină descrie frumusețea
negrăită a luminii divine, unde sălășluiesc sfinții lui Dumnezeu. Practicile din pictura
bizantină târzie au legat culoarea nimbului de strălucirea fondului aurit.
Nimbul desemnează lumina aurei. De origine suprapământească, el înconjoară
capul sau corpul omului care primește lumina divină și o radiază în jurul său. Nimbul nu
apare numai la sfinți, ci și la regi, împărați și chiar la animale, în măsura în care acestea
simbolizează persoane sacre. Mielul și pasărea Phoenix, simbolizându-l pe Hristos, sunt
adesea înconjurați de nimb. Nimbul creștin apare încă din catacombe, creștinii adoptând
obiceiul romanilor de a înconjura cu un cerc luminos aureola, capul zeilor și al
împăraților.25 Astfel, nimbul sau cununa de lumină, îl înțelegem înainte de toate ca formă
simbolică preacurată de exprimare vizuală, la fel ca celelalte simboluri, pe baza
experienței empirice. Un mare număr de sisteme religioase observă aureola sau nimbul
ca o formă de emanație luminoasă care se răspândește în diferite feluri în jurul
persoanelor sfinte. Spre deosebire de lumina „obișnuită” care descrie formele, nimbul în
nenumărate realizări simbolice a păstrat și valorizat superior tocmai acest element al
exclusivității sfințeniei. Purtătorii însemnelor nimbului sau mandorlei au fost
dintotdeauna cei care au avut un loc aparte în sistemul religios. Punerea în legătură fizică
a luminii cu înfățișarea corporală a unui personaj carismatic concret reprezintă un
fenomen religios și în cazul reprezentării vizuale a nimbului (aureolei, mandorlei sau
aurei). În afara formei obișnuite a discului luminos, nimburile sunt pictate și sub forma
unui dreptunghi, în reprezentarea cărora puteau fi deosebite personajele care sunt pictate
încă din vremea vieții lor, iar mai târziu (din sec. al XIII-lea) în nimb se pot ivi și forme
geometrice mai complexe. La început, nimburile și mandorlele sunt pictate într-un
albastru deschis, într-o scală de la tonuri cenușii și până la cele violet. Mandorla sau slava
reprezintă emanația luminoasă care înconjoară întregul corp. În arta bisericească,
mandorla este, spre deosebire de aureolă, legată aproape în exclusivitate de Hristos și este
precumpănitor înfățișată în întâmplările cu un sens eshatologic special. Cel mai adesea,

23
Egon Sendler, Icoana- chipul nevăzutului, Ed. Sophia, București, 2005, p.185-187.
24
Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2001,p.23.
25
Constantin Apostol, Oficializarea stilului pictural bizantin în iconografia creștină, Ed. Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2009, p.37.

577
 ISSUE NO. 28/2022

pe aceasta, fie are înfățișarea unei migdale ( de unde provine și originea grecească a
numelui ei) sau este rotundă, sunt înfățișate razele luminoase prezentate în moduri foarte
diferite, care exprimă ideea că simbolul, are o legătură narativă puternică cu aparițiile
luminoase referitoare la evenimentele istorice concrete. În cazul mandorlei, lumina
„eliberată” părăsește figura, îndreptându-se spre spațiul înconjurător și slăbește impresia
puternicei legături dintre lumina emanată și chip, cum a fost în cazul aureolei.26
Simbolistica aureolei și a mandorlei a rămas legată de propria lor origine luminoasă și de
scopul de a reflecta lumina divină.
Nimbul din icoane nu înconjoară capul în întregime, ci partea de deasupra și
laturile, oprindu-se la umeri, de o parte și de alta a gâtului. Atunci când apar figuri
apropiate nu rămâne spațiu pentru o aureolă întreagă, căci ar acoperi mare parte din
chipul personajelor din apropiere, realizându-se astfel doar partea superioară a nimbului
sau numai partea superioară și una dintre laturi. Nimbul se detașează de fundal prin
intermediul unei linii circulare trase în jurul lui, printr-o culoare contrastantă.27 Mandorla
reprezintă așadar o vocabulă utilizată pentru a face vizibil invizibilul. Ea se prezintă, cum
spuneam, ca și o aureolă rotundă sau ovală, net delimitată în raport cu restul imaginii și
înconjoară întreg personajul, plasându-l oarecum într-un nor de lumină. Reprezentarea
acestui nor luminos este posibil să fi fost inspirată de descrierile biblice ale „slavei lui
Dumnezeu”, termen utilizat în traducerea „kebod YHWH”, care este după Eichrodt, „un
mod de apariție exterioară și sensibilă a maiestății supranaturale a lui YHWH” și care nu
afectează deloc invizibilitatea sa fundamentală. Începând cu șederea lui Israel pe Muntele
Sinai ( Ieș. 24,17), el va rămâne modul teofanic predilect al Vechiului Testament. Kebod
YHWH și poate chekhina (nelocuire, prezență divină) sunt termenii care par să fi inspirat
crearea mandorlei, căci primele exemple care ne-au parvenit sunt legate tocmai de
viziunile vetero- testamentare.28 Chiar dacă mandorla are aceeași îndepărtată origine ca
nimbul obișnuit, introducerea sa în reprezentările iconografice teofanice ale sec al V-lea
înseamnă, o autentică creație creștină.
Iconografia a preluat aureola și mandorla atât din Sfânta Scriptură cât și din
situațiile concrete de viață ale persoanelor sfinte, care au fost văzute iradiind lumină,
căci „drepții vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor”(Mt.13/43). Sfântul Ioan
Teologul are o viziune cu tronul lui Dumnezeu „și douăzeci și patru de scaune înconjurau
tronul și pe scaune, douăzeci și patru de bătrâni, șezând, îmbrăcați în haine albe și purtând
pe capetele lor cununi de aur” (Apoc.4/4). Atunci când Moise a coborât din Muntele
Sinai29, fața lui era scăldată în lumină.

Concluzie:
Credința, prin însăși natura ei, nu poate fi demonstrată prin elemente de ordin
rațional, rămânând în afara teritoriului de competență al științelor și scăpând oricăror
încercări de conceptualizare științifică. A crede înseamnă a intra într-o relație de

26
Todor Mitrovic, Carte de Pictură- bazele Iconografiei, Ed. Bizantină, București, 2015, p.62-66.
27
Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2001,p.18.
28
Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Ed. Anastasia, București, 1998, p.59.
29
Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2001, p.17.

578
 ISSUE NO. 28/2022

comuniune personală cu Dumnezeu, Ființa absolută, subzistentă și transcendentă. Astfel,

toate expresiile de care se folosește credința, precum imaginile, conceptele, dogmele, nu
sunt obiectul fundamental al credinței, ci modul sau mijlocul prin care se prezintă
Dumnezeu, care nu poate fi atins prin Sine Însuși.30
Fizica ne demonstrează că materia este energie, posedând o constituție duală, undă
și corpuscul, sugerând că poate fi pătrunsă de energiile necreate ale lui Dumnezeu și poate
fi transfigurată, în ultimă instanță în eshaton. Din perspectivă teologică, s-ar putea spune
că ceea ce există, substanța, în diferitele ei forme și structuri, demonstrează faptul că nu
este afectată complet de căderea omului. Întregul Univers, spațiu-timp și materie-energie,
are un început. Din perspectiva Cosmologiei actuale, pretutindeni în Universul vizibil
suntem în cuprinsul relativității generale, astfel, timpul, spațiul și materia sau energia
trebuie considerate de fiecare dată împreună, având ca început Big-Beng. În abordarea
Relativității Generale, spațiul-timp, coordonatele nelipsite pentru o prezență fizică, au un
caracter contingent, fiind deformabile în vecinătatea găurilor negre. Date din Mecanica
cuantică , respectiv efectul Casimir, dovedesc faptul că vidul din Univers este umplut cu
ceva, ceea ce sugerează că întreg Universul vizibil nu prezintă loc care să fie gol de orice
existență.31Toate aceste descoperiri științifice își găsesc corespondențe simbolice în
scrierile Sfinților Părinți.
Primele texte biblice îndeplinesc o funcție simbolică de reprezentare
epistemiologică a realității transcendente a creației și de intermediere, într-o consonanță
perfectă cu structura ambientului cultural de unde ele au emanat, a adevărului
evenimentelor cosmice fondatoare. Teoriile cosmologice actuale, chiar dacă posedă o
valoare gnoseologică superioară, în esență, ele nu diferă de cele biblice, realizând doar o
resemnificare conceptuală a funcției de reprezentare a realităților originare care au
întemeiat lumea, în acord cu treapta superioară de dezvoltare istorică a civilizației. Pe
criterii exclusiv rațional-demonstrative, nu poate fi stabilită în niciuna din cele două
paradigme epistemilogice -biblică și științifică- valoarea de adevăr a evenimentelor
petrecute la originile Universului, fiind absolut necesară implicarea credinței.32
Încă de la Platon și Aristotel, obiectul, ajungând la ochi cu ajutorul razei de lumină,
lasă o urmă asupra acestuia, precum amprenta în ceară. Aceeași logică a peceții este
aplicată și în cazul memoriei, care este în cea mai mare măsură înțeleasă în cadrul
categoriilor vizuale, de aceea existând o legătură puternică între moaște și icoanele
transformate treptat într-un tip special de „relicve secundare”. Raportul dintre imagine,
prototipul ei și lumină se poate exprima foarte bine, atât în cultura antică, cât și în cea
bizantină, folosind chiar cuvinte precum pecete și amprentă. Lumina se arată a fi ca un
fel de instanță supra-istorică în pictura bisericească, într-un înțeles foarte specific,
aproape negativ, impersonalizat. Aceasta nu numai că în sens metaforic poate fi semnalată

30
Cristian Bălănean, Nicolae Bodea, Cronologia principalelor evenimente și scrieri biblice- compendiu doctrinar
și istoric, Ed. Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2014, p.11-13.
31
Adrian Sorin Mihalache, Lumina Celui Nevăzut – O privire teologică în raționalitatea Creației și teoriile
științifice recente despre Univers-vol.II, Ed. Basilica, București, 2016,p 370-371.
32
Cristian Bălănean, Nicolae Bodea, Cronologia principalelor evenimente și scrieri biblice- compendiu doctrinar
și istoric, Ed. Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2014, p.32-33.

579
 ISSUE NO. 28/2022

ca o pecete a creației lui Dumnezeu asupra omului, ci literalmente, prin unificarea formei
chipurilor, reprezintă un anumit tip de amprentă în serie pe acesta, care ar putea vorbi
practic numai despre potențialul omului33 de a aduce un răspuns pozitiv la Judecata de
Apoi.

BIBLIOGRAFIE:
Apostol, Constantin, Oficializarea stilului pictural bizantin în iconografia creștină, Ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2009.
Bălănean Cristian, Bodea Nicolae, Cronologia principalelor evenimente și scrieri biblice- compendiu
doctrinar și istoric, Ed. Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2014.
Behaeghel, Julien, Bibia în lumina simbolurilor, Ed. Paralela 45, Pitești, 2010.
Bigham, Stephane, Icoana în Tradiția Ortodoxă, Ed. Theosis, Oradea, 2016.
Braniște, Ene, Liturgica Generală- Noțiuni de Artă Bisericească, Arhitectură și Pictură Creștină, Ed.
Partener, Galați, 2008.
Cavarnos, Constantine, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2001.
Chirilă, Pr. Ioan, studiu publicat în „Satul și spiritul românesc între tradiție și actualitate. Lectura
Sfintei Scripturi și provocările transmiterii credinței”, vol.1, Ed. Vasile Stanciu și Daniel Mocanu,
Cluj Napoca: PUC, 2020, p.73-91.
Coman Constantin, Vlăducă Ion, Din învățătura Sfinților Părinți- Antologie de texte patristice pe
teme de dogmatică și de spiritualitate ortodoxă, Ed. Bizantină, București, 2004.
Limouris, Gennadios, Icons. Windows on Eternity- Theology and Spirituality in Colour, Ed. WCC
Publications, Geneva, 1990.
Iuliana, Monahia, Truda iconarilor, Ed. Sophia, București,2001.
Mihalache, Adrian Sorin, Lumina Celui Nevăzut – O privire teologică în raționalitatea Creației și
teoriile științifice recente despre Univers-vol.II, Ed. Basilica, București, 2016.
Mitrovic, Todor, Carte de Pictură- bazele Iconografiei, Ed. Bizantină, București, 2015.
Ozolin, Nikolai, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Ed. Anastasia, București, 1998.
Saharov, Nicolas, Iubesc, deci exist- teologia arhimandritului Sofronie, Ed. Deisis, Sibiu, 2008.
Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul la Sfânta Lumină (Bobotează)- Cuvântul la Cincizecime-
Cuvântul 37, E.I.B.M.B.O.,București, 2012.
Schibille, Nadine, Hagia Sophia And The Byzantine Aesthetic Experience, Ed. Ashgate Publishing
Company, Burlington, USA.,2014.
Sendler, Egon, Icoana- chipul nevăzutului, Ed. Sophia, București, 2005.
Uspensky, Leonid, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2006
Van Dyke, John C., History of Painting, Ed. College Histories of Art, Toronto, 1927.
Voicu, Constantin, Studii de Teologie Patristică, E.I.B.M.B.O.R, București, 2004.

33
Todor Mitrovic, Carte de Pictură- bazele Iconografiei, Ed. Bizantină, București, 2015, p.51-54

580
 ISSUE NO. 28/2022

THE CALENDAR IN THE PRESS DURING THE GREAT UNION

PERIOD

Mihaela RACOVIȚEANU
PhD., Romanian Cultural Institute

Abstract: The theme of the study was established considering the librarianship field and the goal
consists in the research of serial documents by exploring the advertising for the calendar, as a
bibliographic unit, in the press during the Great Union period. The period after the First World War
and the context of the Great Union is the beginning of the European modernity, when high-impact
political, economic and social measures have been taken in order to strengthen the union and what
has been gained from it; therefore, the period 1918-1921 can be named the period of the Great Union.
Romania wanted to subscribe to European modernity, but an obstacle was the high level of illiteracy
among the population. To correct the situation, they turned to literacy and then the authorities
applied policies of mass culture. The popularization of culture was also done through publishing
products, the book having an overwhelming role, but it is important to know if the calendar also
played a role in this process, if there was a promotion of this type of document in the press and how
the promotion was being made. The info-documentary study includes the most representative
newspapers from the period 1918-1921: Adevărul 1919-1921, Universul, 1918-1921 and Gazeta
Bucureștilor 1918 and also the bibliographic magazine Gazeta cărților 1921. The way the calendar
as document was reflected in the press, 100 years ago, it provides information on the popularization
of culture and a certain perspective of the era, from socio-cultural point of view.

Keywords: librarianship, calendar, press, newspaper, Great Union

Tematica lucrării s-a stabilit având în vedere domeniul biblioteconomiei iar

obiectivul constă în cercetarea documentelor seriale prin explorarea publicității în presa
din perioada Marii Uniri pentru calendar, ca unitate bibliografică. Perioada de după
Primul Război Mondial și unificarea țării este și începutul modernității României, când s-
au luat măsuri politice, economice și sociale de mare impact asupra țării, cu scopul de a
consolida unirea și ceea ce s-a câștigat prin ea; prin urmare, perioada 1918-1921 se poate
numi perioada Marii Uniri. România dorea să subscrie la modernitatea europeană însă un
obstacol era analfabetismul ridicat în rândul populației. Pentru corectarea situației s-a
trecut la alfabetizare aplicându-se apoi politici de cultură a maselor. Popularizarea
culturii s-a făcut și prin intermediul produselor editoriale, un rol covârșitor avându-l
cartea, însă este important de aflat dacă și calendarul a avut un rol în proces, dacă exista
o promovare a acestui tip de document în presă și cum se făcea promovarea. Studiul
infodocumentar cuprinde cele mai reprezentative ziare din perioada 1918-1921:
cotidienele Adevărul 1919-1921, Universul 1918-1921 și Gazeta Bucureștilor 1918 și
revista cu caracter bibliografic Gazeta cărților 1921. Modul în care era reflectat în presă
documentul tip calendar, în urmă cu 100 de ani, oferă informații privind procesul de
popularizare a culturii și o anumită perspectivă a epocii, din punct de vedere socio-
cultural.

581
 ISSUE NO. 28/2022

Calendarul
Termenul calendar provine din latinescul calendarium, adică împărțirea timpului
în ani, luni și zile în funcție de fenomenele astronomice periodice și calendae - prima zi a
fiecărei luni.
Calendarul este definit în lucrarea de specialitate Lexicon ca „publicație periodică
ce cuprinde succesiunea zilelor, săptămânilor, lunilor, anotimpurilor dintr-un anumit an,
la care se adaugă uneori date astronomice și informații din diferite domenii.”1
Conform Dicționarului explicativ de biblioteconomie și știința informării calendarul
este un „serial care cuprinde succesiunea zilelor unui an cu mențiunea principalelor
evenimente (aniversări, evenimente politice, culturale, științifice, istorice, religioase etc.)
uneori însoțite de articole de prezentare.”2
La noi în țară calendarul a pătruns ușor, datorită tradiției tipăririi acestei publicații
pe teritoriile românești încă din secolul al XVIII-lea. Data apariției primului calendar nu
se cunoaște exact întrucât sursele de informație sunt diferite. Nicolae Ionnițiu scrie în
Istoria editurii românești: „cel dintâi calendar românesc datorat dascălului Petru Șoanul”3
este tipărit la Brașov în 1733. De altă părere este Sextil Pușcariu care spune că primul
cărindariu românesc apare în 1794, la Sibiu, tipărit de tipograful Bart cu litere chirilice,
fiind „cea mai veche publicație periodică românească”4.
Profesorul Mircea Regneală afirmă în monumentala lucrare Tratat de
biblioteconomie, vol I. Biblioteconomie generală că, în cultura română, la cumpăna dintre
secolele al XIX-lea și al XX-lea, calendarele se bucură de popularitate „îndeosebi în mediile
mai puțin cultivate ale populației”5.
În general calendarele au apariție anuală, însă unele apar sporadic, câțiva ani la
rând ori o dată la 2-3 sau 4 ani, iar altele o singură dată. Publicații populare înainte de
război își găsesc sfârșitul după război, cum ar fi Calendarul Minervei, editat la București.
Printr-o situație asemănătoare trece și calendarul Mica Enciclopedie populară a vieții
practice, care se publică timp de 17 ani, între 1899-1916, bucurându-se de o mare
popularitate la cumpăna dintre secole.
În Bucureștiul anilor 1918-1921 se editează calendare de diferite forme (bloc, de
birou, de perete sau de buzunar), adresate unei anumite categorii sociale (familiști,
plugari, gospodari, muncitori, cooperatori, soldați, oameni de la orașe și sate), aproape
niciodată intelectualilor (savanți, profesori, medici). Publicația destinată păturilor medii
și de jos ale populației are puține informații, scrise pe înțelesul tuturor, ilustrații frumoase
și atractive pentru oamenii simpli. Spre exemplu, imaginea Reginei Maria, cunoscută și

1
OLTEANU, Virgil. Din istoria și arta cărții. Lexicon. Vademecum pentru cititori, editori, ziariști, tipografi,
bibliotecari, librari, documentariști, arhiviști, muzeografi, profesori și studenți. București: Ed. Enciclopedică,
1992, p. 61.
2
REGNEALĂ, Mircea. Dicționar explicativ de biblioteconomie și știința informării, ediția a 2-a revăzută și
adăugită, volumul 1: literele: A-L. București: F.A.B.R., 2001, p. 91.
3
IONNIȚIU, Nicolae Th. Istoria editurii românești. București: Ed. Cartea Românească, 1943, p. 67.
4
PUȘCARIU, Sextil. Calendare și almanahuri. În: Almanahul graficei române 1931. Craiova: Ed. Grafica română,
p. 97.
5
REGNEALĂ, Mircea (coord.) Tratat de biblioteconomie, vol I. Biblioteconomie generală. București: Editura
ABR, 2013, p. 163.

582
 ISSUE NO. 28/2022

iubită în rândul soldaților, orfanilor și văduvelor de război și nu numai, s-a folosit în anul
1918 pentru editarea unui calendar.

Fig. 1. Calendarul Regina Maria 1918, Tipografia Serviciului Geografic Iași

(sursa: https://mvu.ro/product/calendarul-regina-maria-1918/)

În librăriile bucureștene se regăsesc calendare utile vieții de zi cu zi: Calendarul

Familiar, Calendarul gospodăriilor, Calendarul Plugarilor, Calendarul sătenilor, Calendarul
muncitorului, Calendarul Cooperatorului Orășan, Calendarul ostașului. Partidele politice își
fac cunoscute platformele-program, personalitățile conducătoare, adresele sediilor și
existența filialelor prin publicarea unor calendare proprii cum sunt: Calendarul Liga
Poporului sau Calendarul partidului țărănesc. Și în provincie se editează calendare:
Calendarul Moldovei, Calendarul studenților din Prahova, Calendarul Asociațiunii (Astra) etc.

Calendarul în presă
Studierea colecțiilor celor mai reprezentative ziare din perioada 1918-1921
privind reflectarea calendarului în anunțurile/reclamele cu caracter bibliografic din
paginile acestora se face cu excepția calendarului Lumea ilustrată, care constituie
subiectul unei alte cercetări. Pentru anul de referință 1918, când Adevărul era suspendat
de comandatura germană de ocupație, se alege în compensare Gazeta Bucureștilor, opus
ca ideologie și sprijin politic. Similar pentru cotidianul Universul care, în perioada
octombrie 1916 și noiembrie 1918, nu apare.
Virgil Olteanu, definește bibliografia cu unul dintre următoarele sensuri: „titlu dat
uneori acelor rubrici dintr-un periodic, care cuprind o listă sumară de lucrări recent
apărute, sau recenzii ale acestora.”6 Prin urmare, lista bibliografică publicată în presă este
un tip de bibliografie. În ziarele studiate se remarcă numeroase astfel de rubrici
specializate ce anunță apariția unor publicații. În funcție de datele conținute, se identifică
anunțuri bibliografice de tip semnal, succinte în informații, anunțuri bibliografice de tip
analitic, care sunt mai „bogate” în date și reclame, care în text pot avea una dintre cele
două forme de anunț, dar pot conține și semne grafice, desene etc.

6
OLTEANU, Virgil.Op. cit., p. 46.

583
 ISSUE NO. 28/2022

Rubrica Noutăți literare din Gazeta Bucureștilor, de vineri 17 mai 1918, cuprinde
două anunțuri bibliografice pe pagina a doua, dintre care unul pentru „Calendarul
Moldovei, întocmit de George G. Maxim, publicist ieșean.”7. Serialul este editat la Iași, de
Tipografia L. Rabinovici situată pe strada Cuza-Vodă nr. 38, și costă 1,25 lei. Pentru
publicare, anunțul bibliografic de tip semnal se supune regulilor cotidianului, care sunt
precizate chiar pe pagina cu noutăți literare: „Anunciuri se primesc în București, la
administrația ziarului, str. Sărindar 9-11, după tarif. Anunciuri mai mari după învoială.
[…] Orele de primire pentru public la redacție: după amiaza între orele 3 și 4.”8

Fig. 2. Anunțul de la rubrica Noutăți literare pentru Calendarul Moldovei și precizările pentru
„Anunciuri”, Gazeta Bucureștilor, 1918 (sursa:colecție proprie)

La începutul anului 1919, la rubrica Bibliografii din Universul, se identifică un

anunț de tip analitic care cuprinde date importante (titlu, ediție, autor, cuprins) despre
un calendar ortodox: „Calendarul bisericesc ortodox pentru anul mântuirii 1919, întocmit
de Episcopul Sofronie, cuprinzând sărbătorile bisericești, legale și ale Casei Regale,
[pre]cum și posturile anului 1919.”9
Ziarul Adevărul publică în 5 ianuarie 1919, pe pagina a 2-a, la rubrica A apărut, un
anunț bibliografic de tip semnal pentru mai multe tipuri de calendare ale anului: ,,In
editura Librăriei Stănciulescu, Bul. Regina Elisabeta No. 5 a apărut Calendarul Bloc Ortodox
pe anul 1919. Coperta calendarului reprezintă o frumoasă alegorie, România Mare,
executată de pictorul Costin Petrescu. Prețul, Lei 4. A mai apărut: Calendarul săptămânal
pentru biurou, Lei 4. Calendarul de perete în ramă, format mare, Lei 10. Calendaral de
buzunar, sub presă. Bani 50. Calendarul sătenilor alcătuit de mai mulți feciori de
gospodari. Lei 2”10 În funcție de mărime, conținut sau folosință editura Librăriei
Stănciulescu face cunoscut că vinde o serie de calendare: calendar-bloc, de biurou, de
perete, de buzunar, calendarul sătenilor sau ortodox. Biurou este o scriere influențată de
pronunția în limba franceză a cuvântului birou-bureau folosită frecvent în epocă. În
funcție de mărime, calendarul de perete în ramă costă 10 lei iar calendarul de buzunar aflat

7
GAZETA BUCUREȘTILOR, an 2, nr. 510, vineri, 17 mai 1918, p. 2.
8
Ibidem.
9
UNIVERSUL, an 37, nr. 61, miercuri 2/15 ianuarie 1919, p. 2.
10
ADEVĂRUL, an 32, nr. 10673, sâmbătă, 5/18 ianuarie 1919, p. 2. [online] [accesat 24 iunie 2021]. Disponibil
pe Internet: http://digibuc.ro/colectii/adevarul-ianuarie-1919-c9061

584
 ISSUE NO. 28/2022

la tipar, numai 50 bani. Calendarul sătenilor, lucrare comună a unor tineri de la sate, costă
2 lei.
Reclama pentru colecția „Biblioteca «Fiat Lux» să se facă lumină”11 identificată în
ziarul Universul din luna februarie 1919 conține în textul său titlul unui calendar ilustrat,
cu caracter satiric, pe anul în curs, despre care dă și detalii: „Biblioteca «Fiat Lux» să se
facă lumină, a editat până acum: No. 1. Calendarul refacerii pe anul 1919, puternică satiră
politico-socială, ilustrată.”12 Din cauza spiritului critic, calendarul a fost cenzurat și
interzis în județul Iași iar autorul său arestat. Subtitlul colecției să se facă lumină
sugerează un principiu de conduită a publicației, aceea de a încerca luminarea sau
lămurirea cititorilor, ceea ce, probabil, nu a fost pe placul autorităților... Calendarul, o
publicație amplă, are 189 de pagini și conține „72 clișee”13 iar prețul cu care se vinde este
de 3,50 lei. Despre cea de-a doua publicație cititorul nu își dă seama din titlu dacă este o
carte, broșură sau un periodic însă din lectura textului anunțului reiese că are tot un
caracter satiric. Un alt amănunt important, pe care anunțul de tip analitic îl oferă, este
legat de editorul celor două publicații: „No. 2. Congresul oilor, ilustrat, satiră de actualitate
neîntrecută. Prețul 2 lei. De vânzare pretutindeni, afară de județul Iași, unde cenzura
locală a confiscat calendarul și a arestat pe autor. Direcția bibliotecii în București, strada
Sf. Constantin No. 14.”14

Fig. 3. Frontispiciul și reclama pentru colecția Fiat Lux, cuprinzând Calendarul refacerii pe anul
1919, Universul, 1919 (sursa: colecție proprie)

O editură mai puțin cunoscută, Nica, din Iași editează un calendar școlar pentru
anul 1920. Promovarea lui se face în ziarul Universul la rubrica Informațiuni, secțiunea
Bibliografii printr-un anunț bibliografic de tip semnal, astfel: „Calendarul școlar pe anul
1920. Editura Nica din Iași. Prețul 2,50 lei.”15
Dorind să fie cât mai aproape de popor, partidele politice își fac cunoscute
personalitățile, adresele sediilor și existența filialelor prin publicarea unor anunțuri
bibliografice care semnalează apariția calendarelor proprii.

11
UNIVERSUL, an 37, nr. 113 , luni, 25 februarie/10 martie 1919, p. 4.
12
Ibidem
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
UNIVERSUL, an 38, nr. 34, vineri, 19 decembrie 1919, p. 3.

585
 ISSUE NO. 28/2022

La rubrica Cărți, Reviste din Adevărul, din ianurie 1920, apare un anunț al nou-
înființatului partid fondat de fostul și viitorul prim-ministru al României, Alexandru
Averescu, care aduce la cunoștința cititorilor ziarului că: „Liga Poporului a tipărit un
calendar în culori, cu 32 de fotografii în frunte cu generalul Averescu, cu o schiță
reprezentând pe general în mijlocul țăranilor și a invalizilor și cu un autograf al
președintelui Ligii Poporului conținând o urare de anul nou.”16 Calendarul Liga Poporului
1920 se comercializează la chioșcuri și librării cu 1 leu exemplarul, iar pentru vânzări en-
gros doritorii se pot adresa direct depozitului de la sediul central al partidului, din str.
Academiei nr. 8 din București, sau la sediile filialelor partidului din județe. Se pare că
partidul are o organizare foarte bună în țară, respectiv că există filiale în toate județele
țării. Prețul este mic, practicat anume pentru adresabilitate către popor și mai ales către
pătura cea mai oropsită, țărănimea. Atractivitatea sporită a serialului datorată condițiilor
grafice, popularitatea în creștere de care se bucură figura reprezentativă a partidului,
generalul Averescu, și privilegiul oferit eventualilor cumpărători ai calendarului în a
deține un autograf al eroului de la Mărăști, determină o cerere mare din întreaga țară.
După numai două zile, redacția revine, la rubrica Cărți, Reviste, cu un anunț din
partea Ligii Poporului prin care informează organizațiile din teritoriu că nu va putea
onora „prea numeroasele cereri de calendare ce primește telegrafic din toate orașele țării,
[…] decât treptat și pe rând […] pe măsură ce se vor imprima în tot cursul lunii ianuarie.”17
Filialele partidiului sunt rugate, prin intermediul ziarului, să dea asigurări țăranilor că vor
primi calendarele.

Fig. 4. Frontispiciul și anunțul pentru Calendarul Liga Poporului 1920, rubrica Cărți, Reviste,
Adevărul, 1920 (sursa: http://digibuc.ro/colectii/adevarul-ianuarie-1920-c9073)

Rubrica Informațiuni secțiunea Bibliografii a cotidianului Universul este formată în

general din anunțuri bibliografice pentru cărți, broșuri, ziare, reviste dar și calendare,
almanahuri etc. Rivalitatea dintre cele două mari cotidiene Universul și Adevărul
transpare și din modul de transmitere a informațiilor despre Calendarul Liga Poporului
1920.

16
ADEVĂRUL, an 33, nr. 11006, duminică, 11 ianuarie 1920, p. 3. [online] [accesat 24 iunie 2021]. Disponibil pe
Internet: http://digibuc.ro/colectii/adevarul-ianuarie-1920-c9073
17
ADEVĂRUL, an 33, nr. 11007, marți, 13 ianuarie 1920, p. 2. [online] [accesat 24 iunie 2021]. Disponibil pe
Internet: http://digibuc.ro/colectii/adevarul-ianuarie-1920-c9073

586
 ISSUE NO. 28/2022

În 15 ianuarie, la numai câteva zile distanță de cel din Adevărul, anunțul

bibliografic din Universul apare diferit ca mod de prezentare. În Adevărul este de tip
analitic, bogat în informație și foarte detaliat, iar în Universul de tip semnal, aproape
telegrafic, limitându-se doar la câteva date: „Calendarul Ligii Poporului în culori, cu 32 de
fotografii. Prețul 1 leu.”18
Peste două luni, în martie 1920, generalul Averescu devine prim-ministru al
României, iar cele două ziare Adevărul și Universul susțin orientări politice antagoniste
față de cea a guvernului în exercițiu sau față de alte partide, cum ar fi Partidul Țărănesc.
Ziarul Universul din 2 martie 1921 anunță sec la rubrica Informațiuni, secțiunea
Bibliografii: „Calendarul partidului țărănesc pe anul 1921. Prețul 10 lei.”19 Această
informare succintă pare a fi determinată de o obligație contractuală și nicidecum de o
manifestare a vreunei simpatii față de editorul calendarului.
Un grup de studenți reuniți sub organizația Cercul studenților din Prahova reușesc
să editeze „un interesant și instructiv Calendar pe anul 1920”20, informează un anunț
bibliografic de tip semnal de la rubrica Informațiuni, secțiunea Bibliografii din Universul.
În aceeași rubrică se identifică și anunțul „Calendarul Glasul Bucovinei pe 1920. Prețul 6
lei. (15 coroane).”21 Poate părea ciudat că prețul unui exemplar este dat și în coroane dar
unificarea monetară a României era în curs iar pe teritoriul Bucovinei încă se folosea
moneda austro-ungară. În 1920 statul român face eforturi uriașe de răscumpărare a masei
valutare străine care circulă pe teritoriile românești (fostele provincii Basarabia,
Bucovina și Transilvania) și introducere unitară a leului românesc.
Pentru prima dată, în Gazeta cărților, la rubrica sa Cărți se identifică un anunț
bibliografic de tip semnal, ce conține informația la titlu, numele colecției și autorul pentru
Calendarul Asociațiunii pe anul comun 1921, „întocmit de d. I. Georgescu secretarul
Asociațiunii.”22. Căutarea pe surse online arată că serialul Calendarul Asociațiunii pe anul
comun 1921 face parte din colecția Biblioteca poporală a Asociațiunii (ASTRA) aflată la nr.
95. Pe copertă scrie că se vinde la prețuri preferențiale, 3 lei pentru abonați și 7 lei pentru
neabonați, încurajând astfel efectuarea abonamentelor și menținerea editării publicațiilor
asociației. Pe contracopertă se află îndemnul: „E de datoria fiecărui bun Român să
sprijinească «Asociaţiunea», abonând publicaţiile ei şi înscriindu-se de membru.”23
Domeniul agriculturii este reflectat și în serialele tip calendar. O asociație a
profesioniștilor din agricultură, Societatea Inginerilor Agronomi editează pe lângă
organul de presă, revista bilunară Viața agricolă, și un calendar. Din cotidianul Universul,
din data de 17 noiembrie 1920, cititorii află că va apărea în cursul lunii Calendarul
Plugarilor pentru anul 1921, „cu materie bogată, scrisă de cei mai buni specialiști ai țării:

18
UNIVERSUL, an 38, nr. 55, joi, 15 ianuarie 1920, p. 2.
19
UNIVERSUL, an 39, nr. 47, miercuri, 2 martie 1921, p. 3.
20
UNIVERSUL, an 38, nr. 72, vineri, 6 februarie 1920, p. 2.
21
Ibidem.
22
GAZETA CĂRȚILOR, an I, nr. 6, 30 septembrie 1921, p. 5-7.
23
ASOCIAȚIUNEA PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN. Calendarul
Asociațiunei pe anul comun 1921. Sibiu: Editura Asociațiunii, Tiparul Tipografiei W. Krafft, 1921, Biblioteca
Poporală a Asociațiunii Nr. 95. [online] [accesat 16.05.2019] Disponibil pe internet:
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/51868/1/BCUCLUJ_FP_C452_1921.pdf.

587
 ISSUE NO. 28/2022

C. Sandu-Aldea, S. P. Radianu, G. Cipăianu, D. Busuiocescu, V. S. Moga, G. Ionescu-Sisești, A.

Nasta, C. Jormescu, A. Cardaș [...] precum și cu un ales material literar, cu numeroase clișee,
cu date practice pentru agricultură, tarife în vigoare, etc.”24 În reclama pentru Calendarul
Plugarilor, Societatea Inginerilor Agronomi oferă, în subsidiar, informații despre
publicitatea care s-ar putea face prin intermediul publicațiilor proprii, prin adresare
directă la sediul societății din București, strada Sf. Dumitru, nr. 2, al agențiilor de
publicitate existente în București sau la Tipografia Gutenberg, din strada Paris, nr. 20.

Fig. 5. Frontispiciul și reclama pentru Calendarul Plugarilor pentru anul 1921, Universul, 1920
(sursa: colecție proprie)

Universul din 12 decembrie 1920, la rubrica Informațiuni, secțiunea Bibliografii,

publică un anunț bibliografic de tip semnal pentru Calendarul gospodăriilor pe 1921, editat
de Cartea Românească, ce mai conține un calendar de perete și o copie a unei picturi
executate de pictorul Ipolit Strâmbu. Anunțul este simplu: „Calendarul gospodăriilor pe
1921 cu două suplimente: un calendar de perete și un tablou după o pictură de pictorul
Strâmbu.”25
Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale editează în anul 1921 colecția intitulată
Biblioteca de propagandă și popularizare în care numărul 1 este Calendarul muncitorului
pe 1921. Prin intermediul anunțului de tip analitic din ziarul Universul redactorul dorește
să-l facă mai atractiv și oferă detalii de tipul: „cuprinzând pe lângă partea calendaristică
diferite povestiri și versuri.”26 Numărul 2 al aceleiași colecției este Calendarul
Cooperatorului Orășan pe anul 1921, „un volum de 112 pagini, frumos ilustrat”27,
promovat în luna februarie, la aceeași rubrică.
Calendarul cooperației oltene pe anul 1921 al Federalei «Mihai Viteazul» a băncilor
populare și cooperativelor sătești din Dolj, apare „sub îngrijirea d-lui G. Mil.
Demetrescu”28 la editura Ramuri, Craiova, are prețul de 20 lei iar Calendarul gospodarilor
pe anul 1922 „cu toate lucrările câmpului și ale gospodăriei rurale”29 este inclus în
Almanahul Universul pe anul 1922.

24
UNIVERSUL, an 38, nr. 275, miercuri, 17 noiembrie 1920, p. 2.
25
UNIVERSUL, an 38, nr. 297, duminică, 12 decembrie 1920, p. 3.
26
UNIVERSUL, an 39, nr. 8, joi, 13 ianuarie 1921, p. 3.
27
UNIVERSUL, an 39, nr. 36, joi, 17 februarie 1921, p. 4.
28
UNIVERSUL, an 39, nr. 92, sâmbătă, 23 aprilie 1921, p. 3.
29
UNIVERSUL, an 39, nr. 242, sâmbătă, 22 octombrie 1921, p. 3.

588
 ISSUE NO. 28/2022

Aceeași rubrică Informațiuni, secțiunea Bibliografii publică peste câteva zile trei
anunțuri bibliografice, printre care și unul de tip analitic pentru Calendarul bisericesc
ortodox pentru anul mântuirii 1922. Numărul 23 al serialului este întocmit de P.S. Sofronie
și are aprobarea scrisă, acordată în ședința din data de 22 aprilie 1921 de Sfântul Sinod al
Sfintei Biserici autocefale ortodoxe Române, „prin adresa nr. 101 din 22 mai, către
întocmitor; dăruit fiind de autor Cassei Bisericii, se tipărește acum în Tipografia cărților
bisericești.”30
Pentru lumea satului se identifică alte două publicații utile: Calendarul săteanului
1922 editat de editura W. Krafft din Sibiu și Calendarul Familiar 1922, întocmit de Orest
Horia Pașcanu, care se vinde cu prețul de 5 lei. Ambele seriale sunt semnalate în Universul,
la rubrica Informațiuni, secțiunea Bibliografii din 19 decembrie 1921.31
În Universul se identifică în proximitate două reclame dedicate promovării a două
calendare. Din cea dintâi cititorii află că „A apărut Calendarul ostașului pe 1922 alcătuit de
căpitanul George Budu aprobat de Marele Stat Major. Este cea mai bună publicație de acest
fel și cuprinde zilele calendaristice cu lista completă a sărbătorilor, un bogat material
educativ ostășesc, sfaturi și îndemnuri morale culese de marii gânditori, precum și tabele
admirabil alcătuite pentru inventarul efectelor și pentru felurite notițe militare. Cea mai
folositoare cărticică a ostașului”32, publicată de editura Învățătorul Român din București,
strada General Berthelot nr. 30 și costă 8 lei.
Sub același titlu, A apărut, se identifică a doua reclamă pentru Calendarul sătenilor
pe anul 1922, despre care se poate presupune că este același serial identificat în Universul
cu o săptămână înainte. Calendarul sătenilor pe anul 1922 alcătuit „de mai mulți feciori de
gospodari și scris de învățătorii Kirileanu și Gheorgheasa. Această publicație care
dăinuește de 14 ani, cuprinde pe lângă partea calendaristică, îndemnuri morale și sfaturi
practice pentru muncitorii pământului. Scris pe înțelesul tuturor și tipărit în cele mai bune
condiții tehnice [...] nu trebuie să lipsească din casa nici unui bun gospodar.”33 notează
redactorul rubricii. Se specifică aceeași editură, Învățătorul Român, „Societate Anonimă
Culturală” ce are depozitul general în București, strada General Berthelot nr. 30 și prețul
calendarului (8 lei), deci nu este același calendar pentru săteni, de la Sibiu.
Reclama pentru Calendarul sătenilor pe anul 1922 similară cu cea pentru
Calendarul ostașului pe 1922, de o dimensiune considerabilă, dispune de text tipărit și
semne grafice încadrate într-un chenar gros care se evidențiază vizual în pagină. Pentru
text se folosesc caractere mai mari decât cele de la articolele de fond, diferențiate ca
tipologie, fiind italice și groase. Literele îngroșate, de dimensiuni mai mari se utilizează
pentru expresia A apărut, titlul serialului, numele autorilor, prețul, locul de unde se poate
procura și societatea editoare iar caracterele italice se folosesc pentru detaliile despre
calendar. Semnele grafice utilizate sunt liniile subliniatoare pentru titlu și apariție și
desenele ilustrând două mâini, stânga-dreapta, ambele cu arătătorul îndreptat către preț.

30
UNIVERSUL, an 39, nr. 245, miercuri, 26 octombrie 1921, p. 5.
31
UNIVERSUL, an 39, nr. 291, luni, 19 decembrie 1921, p. 2, 3.
32
UNIVERSUL, an 39, nr. 297, luni, 26 decembrie 1921, p. 3.
33
Ibidem.

589
 ISSUE NO. 28/2022

Fig. 6. Frontispiciul și reclamele pentru Calendarul ostașului pe 1922 și Calendarul sătenilor pe

anul 1922, Universul, 1921 (sursa: colecție proprie)

Concluzii
În urma analizei mixte (cantitativă și calitativă) se pot emite câteva constatări
despre calendar, ca unitate bibliografică promovată în presa din perioada Marii Uniri. În
perioada 1918-1921 se identifică în ziarele studiate (Gazeta Bucureștilor, Adevărul,
Universul) și revista (Gazeta cărților) un număr de 23 de anunțuri bibliografice de tip
semnal, de tip analitic și reclame pentru calendar, distribuite astfel: 4 în Adevărul, 1 în
Gazeta Bucureștilor, 17 în Universul, 1 în Gazeta Cărților. Dacă în perioada de referință
1918-1921 s-au identificat 23 de anunțuri și reclame pentru acest tip de publicație serială,
rezultă că au fost publicate în medie aproximativ 6 anunțuri pe an. Astfel, putem spune că
exista publicitate în presa din perioada Marii Uniri pentru produsele editoriale tip
calendar, în rubricile de profil din cele mai citite și populare ziare studiate.
Promovarea se făcea direct, în mod profesionist, prin angajarea unor societăți
specializate în publicitate sau pur și simplu prin serviciile proprii, care se ocupau cu acest
segment. Având în vedere că în medie se publica un anunț pentru calendar o dată la două
luni, reflectarea în presă este relativ scăzută, ceea ce demonstrează de fapt și prezența
editorială. În condițiile grele de după război și calendarele întâmpinau dificultăți în
editare fiindcă erau probleme cu redresarea economică și funcționarea la parametri
normali a întregii societăți. Ritmicitatea apariției avea de asemenea de suferit, pentru că
revenirea instituțiilor și organizațiilor la o viață administrativă normală era dificilă, și de
aceea și publicațiile apareau poate cu întârziere sau nu mai apăreau deloc.
Publicitatea din ziare era un factor catalizator al societății, tirajele mari și prețurile
mici ale ziarelor ce conțineau anunțuri bibliografice despre calendare contribuind direct
nu numai la creșterea câștigurilor și circulația mai facilă a informației ci și indirect la
stimularea dorinței de „a ști carte” și accelerarea alfabetizării populației.
În concluzie, reflectarea în presă a calendarului, ca unitate bibliografică, oferă o
imagine specifică asupra promovării publicațiilor dar nu și a pieței editoriale a vremii, în
totalitate. Obiectul (presa) și subiectul cercetării (calendarul) sunt unități bibliografice
care se tezaurizează în arhive și biblioteci, sunt bunuri culturale cu rol important în istoria
umanității. Promovarea acestui tip de document, calendarul, în presa din perioada Marii
Uniri nu face decât să augmenteze rolul cultural pe care acesta îl are în popularizarea
culturii în rândul maselor șiimplicit în progresul societății românești.

590
 ISSUE NO. 28/2022

BIBLIOGRAFIE
Monografii:
IONNIȚIU, Nicolae Th. Istoria editurii românești. București: Ed. Cartea Românească, 1943, 262 p.
OLTEANU, Virgil. Din istoria și arta cărții. Lexicon. Vademecum pentru cititori, editori, ziariști,
tipografi, bibliotecari, librari, documentariști, arhiviști, muzeografi, profesori și studenți. București:
Ed. Enciclopedică, 1992, 399 p.
REGNEALĂ, Mircea. Dicționar explicativ de biblioteconomie și știința informării, ediția a 2-a
revăzută și adăugită. vol. 1: literele: A-L. București: F.A.B.R., 2001, 410 p.
REGNEALĂ, Mircea (coord.) Tratat de biblioteconomie. Volumul 1: Biblioteconomie generală.
București: Editura ABR, 2013, 471 p.
Publicații periodice:
GAZETA BUCUREȘTILOR, colecția 1918.
GAZETA CĂRȚILOR, colecția 1921.
UNIVERSUL, colecțiile 1919, 1920, 1921.
Contribuții în publicații periodice
PUȘCARIU, Sextil. Calendare și almanahuri. În: Almanahul graficei române 1931. Craiova: Ed.
Grafica română, p. 95-108.
Publicații periodice online:
ADEVĂRUL, colecțiile 1919, 1920, 1921. În: Biblioteca Digitală a Bucureștilor [online] [accesat 24
iunie 2021]. Disponibil pe Internet: http://digibuc.ro/colectii/adevarul-c5194
Referințe web:
ASOCIAȚIUNEA PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN. Calendarul
Asociațiunei pe anul comun 1921. Sibiu: Editura Asociațiunii, Tiparul Tipografiei W. Krafft, 1921,
Biblioteca Poporală a Asociațiunii Nr. 95. [online] [accesat 16.05.2019] Disponibil pe internet:
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/51868/1/BCUCLUJ_FP_C452_1921.pdf
MUZEUL VIRTUAL AL UNIRII. Calendarul Regina Maria 1918. [online] [accesat 16.05.2019]
Disponibil pe internet: https://mvu.ro/product/calendarul-regina-maria-1918/

591
 ISSUE NO. 28/2022

DECIPHERING LANGUAGE THROUGH THE MILTON MODEL

Cristina-Dana POPESCU
Lecturer PhD, Ovidius University of Constanta
Carmen-Liliana MARUNTELU
Associate Professor PhD, Ovidius University of Constanta

Abstract: The present paper aims at giving a brief insight into the process of communication as an
energetic, substantial and informational exchange between two or more systems. This is achieved in
principle through language, a special role belonging to the conscious component, to thinking. The
paper is also focused on the role of the metamodel as a tool that allows us to understand what people
mean and is a reformulation of language and experience. The metamodel can also be used to make
people more specific or to get them out of a trance state, where their attention is focused on
something specific that prevents them from looking for other possible solutions. By recovering lost
information, it is possible to express new choices both in terms of behavior and in terms of concepts
or experience.

Keywords: meta-model, N.P.L., omission, generalization, distortion

Neuro linguistic programming has created the meta-model that provides a way to
identify the structure, syntax, and understanding of human mapping. This path was
owned by Milton Erickson in an excellent way and used it as a magic wand with which he
touched the human minds and hearts of those who met him.
The influential linguistic patterns found in the Ericksonian patterns and then
taken up in the NLP (neuro-linguistic programming) meta-model give us the opportunity
to influence our lives. They offer a deeper degree of understanding of how we influence
the lives of these systems by the simple way we speak and the symbols we use. By simply
using these language patterns, we can expand the maps to experience more power and
flexibility. This expands the capacity for persuasion, influence and clarity.
Richard Bandler and John Grinder, the creators of the discipline called neuro-
linguistic programming, described, in a so-called metamodel, the main elements of
language that translate subjective experiences into false-objective terms, thus giving the
illusion of knowledge. We generalize, omit and distort the realities to place them faster
on map. The NLP assumption that states the map is not the territory is taking into account
these generalizations, omissions and distortions. They come out in language. Listening to
others, it can immediately be seen how their realities are generalized, omitted or
distorted.
Starting from the principle enunciated by Alfred Korzybski, “The map is not
territory", and adding a series of elements specific to N. Chomsky's transformational
grammar, the two founders conceive the meta-model for language. Man does not operate
directly on reality but builds a subjective structure of it. This map, made through the
intercession of the senses and language, will constitute a complete linguistic
representation of the world, that is, the structure of depth.

592
 ISSUE NO. 28/2022

However, '' Map is not the territory '', the image of reality is not reality, the map is
a schematic, faithful and reduced representation of the territory. N.P.L. talks about the
"model of the world" that each person builds from his own reality. The differentiation of
the world from the "model of the world", of the territory from the map, allows to make
the fundamental distinction between the change of the world and the change of the idea
that the person has about the world.
Milton H Erickson (1901-1980), doctor in medicine and psychology is recognized
as the most famous world authority in hypnotherapy and short-term strategic
psychotherapy. It is labeled as one of the most creative, receptive and ingenious
psychotherapeutic personalities of all time. He was both a very creative therapist and a
remarkable teacher in psychotherapy. He relied on "unconscious learning," experiential,
first and foremost.
His therapeutic approach was difficult to replicate by other psychiatrists, so
Milton H. Erickson is considered today a creative genius. He developed, among other
tools, language-based therapeutic strategies to change the mind. A hallmark of Erickson's
work was his ability to channel the power of language. He used certain patterns of words
and tone of voice to get specific answers from his subjects, based on his knowledge of
building relationships.
The researchers Richard Bandler and John Grinder later used Erickson's theories
of language as part of their basis for neuro-linguistic processing, a type of therapy in
which language patterns can dramatically affect behavior and knowledge.
The language used by Milton Erickson, is considered to be a way to make us aware
of how these linguistic patterns change in order to significantly improve perception and
attitudes towards many aspects of life. Awareness of how these language models affect
emotions, both positive and negative would be the first step to changing the mind.
Erickson possessed the art of focused multi-level communication, a powerful technique
that he used consistently. When in his lectures he described a principle, he illustrated it
with anecdotes and also demonstrated the use of the principle while at the same time
engaging the audience. He worked therapeutically in the sense of developing the
flexibility of each member of the group. He was an unusual therapist with an unusual way
of teaching.
A particularly important part of communication is, of course, language. Although,
as is well known, the words we say make up only about 7% of communication, they are
very important. In addition, there are times and media of communication in which words
have an overwhelming weight, for example, an article written on the Internet or a
telephone conversation. Good communicators know the importance of words, of
language, and they know how to use them to achieve their goal. It is interesting that
language is like a double-edged sword – it can be used either for its precision or for its
imprecision. Sometimes it is useful to be precise, to call things by their names and to give
accurate and pertinent information. Other times, it is much more useful to leave room for
interpretation, to have a vague, slightly hypnotic language.

593
 ISSUE NO. 28/2022

For these two sides of communication, the creators of NLP have developed the two
mirrored models. The Milton Model, the "Milton Model" for vague, hypnotic language, and
the Meta Model "Meta Model’ for precision. The two models are very similar in structure,
both of which are in fact a collection, a series of categories (patterns) of language either
for the purpose of communicating in vague, general or trance-inducing terms (in the case
of the Milton Model), or in order to describe and create precision (in the case of the Meta
Model).
In essence, the Milton Model is a method of using vaguely artistic language for a
more persuasive communication, the receiver understanding from communication the
idea to which the metamodel consists of a set of 12 linguistic patterns accompanied by as
many sets of questions, which bring to the surface the possible deficiencies of the verbal
message and allow its reformulation in accordance with the sensory experience. These
12 patterns are divided into 3 major categories:
Generalization – the process by which specific elements of our maps are extracted
from the experiences that include them and become elements that represent a whole
category of phenomena. This creates the well-known generalizations through which the
desired idea is transmitted.
Elimination (or omission) - the process by which we select certain items we focus
on, eliminating a number of other divergent information. These bring to light the natural
process of neurological filtering of our brain, and the way we set aside information limits
our thinking, action, and therefore goal achievement.
Distortion – the process by which we make changes in characteristics, information
(sensory) in our experiences to guide the mind of the receiver in the desired direction.
These highlight the tendencies of thinking to find caused connections and logical
connections, and the information we communicate here greatly limits our choices. The
purpose of the questions is to correct the semantics of the sentence and thus increase the
possibility of the choices we make further.
The Greek term meta means something that exceeds. In this case, it is a language
model used to describe or analyze another person's world model. During the
communication process, people erase, distort or generalize their experience in order to
make sense of it and communicate it to others. Following this process of filtering, only the
superficial structure of the representation of that experience is perceived. The
metamodel helps to regain the unconscious meaning and experience of someone else's
world, that is, the deep structure of the experience. The metamodel for language is one of
the first models made by the founders of the programmed neurolinguistics, J. Grinder and
R. Bandler. This is a metamodel because it uses language to highlight the limits of
language, capitalizing on the extent of exceptional therapists (Satir, Erickson), the
functioning rules of the language proposed by Transformational Grammar.
To understand the metamodel, a tool that facilitates access to profound
understanding of what people say, we need to know that the translation of our inner
universe in words is not a light operation. Our inner universe is made up of pictures,
feelings, words. The images carry a lot of information simultaneously, and their

594
 ISSUE NO. 28/2022

verbalization is inevitably lacunar. For our lives and sensations, which are so concrete,
unique, most of the time, we do not have the right words to express them, more
appropriate being the metaphorical language, although it also has its limits. Linguists
distinguish two levels of language: superficial structure and deep structure. The
superficial structure is the one proposed to an interlocutor, it is the oral or written speech
of a person. It also includes the words used in our inner dialogue. The profound structure
of language is rarely expressed in verbal communication, being the unspoken discourse.
It is the complete linguistic representation of experiences and feelings of our inner
universe.
People behave according to the image they have about their world and therefore
changing the image, the map, we change the behaviors, and the latter can change the
world, the territory! When we communicate, we carry out a process of derivation from
the deep structure of our experience into the superficial structure that is received by the
interlocutor. In this process of derivation, the information undergoes a series of changes
we select only a part of the information available in the deep structure, most of it being
abandoned, omitted.
Hypnotic language therapy used by Milton Erickson, or NLP, would be a way to
make us aware of how we change these language patterns to significantly improve our
perception and attitudes toward many aspects of life. Awareness of how these language
patterns affect emotions, both positive and negative, would be the first step in changing
your mind. Milton Erickson broke the mold in the world of psychotherapy and we owe
him a huge debt of gratitude for his revolutionary contributions.
The metamodel is a very powerful tool in changing one's beliefs, thoughts,
behaviors, decisions and, implicitly, one's life, mainly to educate our inner dialogue.
Therefore, when using the metamodel, in order to achieve its purpose, it is necessary to
take into account 3 things:
Rapport - active listening means getting involved with your heart and mind, your
body, your ears and your voice. Use the heart and mind to understand the other's needs
and desires, use the body to create harmony through rapport, listen to what the person
is saying and why is saying, and shape the voice into questions that make the other
broaden their horizons.
Simplicity - the simpler the questions, the stronger their impact on the other.
Objective - When using the metamodel as a method of finding solutions, you need
to make it clear what your purpose is and use the questions only to help you and the other
person.
The influential language patterns we call the mind lines come from the meta-
model and give us a golden opportunity to influence our lives. Language patterns also
provide a deeper understanding of how we influence the life of these systems by the
simple way we speak and the symbols we use. We also know that by simply using these
language patterns intentionally and elegantly, we can expand our maps to experience
more power and flexibility. It expands our capacities for persuasion, influence, clarity,
and so on. It gives us the magic of language in a new and exciting way.

595
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliographical References:
Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, Ed. Tritonic, Bucureşti 2003;
Dafinoiu, I., Vargha, J., Hipnoză clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003
Holdevici, I.,Ion, A.,Ion, B., Noua hipnoză ericksoniană,. Bucuresti, Ed. Dual Tech, 2001
Lyons, J. Introduction to Theoretical Linguistics.Cambridge, England: Cambridge
University Press.
Rinvolucri M.& Baker J.,Unloking Self-expression trough NLP, Delta Publishing, 2005

596
 ISSUE NO. 28/2022

CONTRIBUTIONS TO THE STUDY OF HISTORIOGRAPHY

Ştefan LIFA
Lecturer, PhD., West University of Timișoara

Abstract: A first problem in the historical study is that of the way of presenting the events, of the
historical facts. There are several factors that determine this way of presenting. There are also
various points of view regarding the evolution of the society and the division in various periods of
the society's history. We tried to refer to them.

Keywords: Middle Ages, Historiography, Philosophy of History, Historical Concepts, Periodization of

History

Scientific papers are differentiated by their form and content, which is also
natural. These tests are used for their documentary value. Some of them are current
scientific papers with information and research findings. Another part are the usual ones
that have a longer topicality. Finally, there are scientific works that have lost their
relevance and are outdated. In our opinion there are a number of scientific works that
due to the way they were written and due to their authors have a very long documentary
value. For history we can give one conclusive example - Roman History (Th. other
examples. I used the above one due to the fact that the author's erudition and seriousness
are well known.
Initially, our intention was to present such a book, it is about General
Historiography written by Vasile Cristiana for many decades. Some of the ideas contained
in this scientific paper we have developed in our study.
Over the course of the study, however, I developed or added new ideas. I didn't
really dispute anything that came up, I eventually developed or, hopefully, we got rich.
First of all, it is true and it no longer needs to be demonstrated that the interest of human
society has turned to history. In addition to historical phenomena, people were interested
in knowing those who wrote it. Thanks to them we know what happened in the past.
Historiography includes all historical writings to this day.
History has gained its scientific status after the representatives of this discipline
made a considerable effort in the sense mentioned above. Last but not least, we find the
idea, very important regarding the way in which the writer looks at his work. The position
of the historian in relation to the object of his research and to the society also determines
the way of writing
There are still ways of looking at the world and various conceptions of the
evolution of human society. Some cosmogonies present in a certain way the creation of
the earth and human society. Some people considered that everything that happens in
society is a result of the will. Golden. Although the myth of the wild good is not entirely
representative, it is based on this conception. The myth of the wild good also refers to the
decay of society by corrupting morals, a similar idea. There are also concepts that

597
 ISSUE NO. 28/2022

consider that human society has an upward trend. Although it is not the only conception
in this sense, we find the Christian idea representative.
We will talk about egalitarianism, messianism and the ransom sacrifice elsewhere,
here we mention that the Christian religion offers the world a purpose - salvation. In
theory, it also offers free will. Last but not least, we can mention the cyclical history.
Cyclical history has something to do with the theory of the organic evolution of social
structures, which states that these structures, like organisms, know birth, maturity, and
death. On a classical philosophical level J.L. Borges in the Books and the Night states that
there are arguments such as the finiteness of matter in a given space or something closer,
the rotation of the stars or the common destiny of people.

There are also theories according to which the environment has influenced the
development of society and implicitly the people. The environment influences society,
there is no denying the environment, nature, climate influences the development of
society. However, I considered that some of these ideas, even if they are absolutized, lead
to the emergence of other ideas regarding inequality between people or racism. That is
why they must be analyzed or even just mentioned with great care. There are, of course,
many conceptions, especially religious, concerning the world. However, the way of
interpreting and even presenting the various historical phenomena is different. We
understand by historical phenomenon, that phenomenon which has implications and
consequences at least on a human community.
The historical phenomenon does not only refer to what we ugly call factuality in
most political phenomena, political history. Economic or cultural history also has major
implications for communities. Mankind has witnessed many cultural and economic
revolutions, beginning with the Neolithic Revolution and ending today. The term
revolution should have at least two meanings in relation to human communities. the
meaning we accept and think about. It is that change, usually the violent overthrow of
social ordinances. Such revolutions have often been criticized because many have been
diverted from their purpose or involved too much violence. They are entirely factual
phenomena and we do not intend to study them. Many have achieved their goals, namely
to overthrow the old state of affairs.
The term revolution has another meaning, namely that of change in other non-
political areas of social life. We are referring here to the economic and cultural
revolutions. This usually takes longer. From a social point of view, their effect is not
immediately visible. From a human point of view, their effect should be presented in time
because the mentalities of a generation must be changed. an extension of the notion
which represents the object itself to which we refer.
The connection between this object and meaning gives meaning to the notion.
Those notions whose actual object is not palpable have a meaning that can be changed
depending on the receiver. We do not go further with the explanation, but we recognize
in this phase that the same notion has different meanings for different people. The same
notion has different meanings for different researchers. In our case we are talking about

598
 ISSUE NO. 28/2022

history, we can talk about different concepts, different ways of presenting things. If we
stick to this idea we could easily conclude that only the natural sciences are accurate and
history or the social sciences are not. But looking more closely, we notice that we can
consider mathematics as a law, a method and realize that the natural sciences draw their
conclusions, the results of inductive reasoning, that is, based on experiment. The social
sciences draw their conclusions from deductive reasoning, so using a pleonasm are just
as accurate and have only a different character. The series of conclusions offered by the
social sciences may eventually generate other conclusions based on inductive reasoning.
However, we do not engage in this discussion, although we have in society a series
of laws such as, the simplest to exemplify the so-called law of large numbers, this law
stipulates that the same conditions occur approximately the same social phenomena. at
the simple presentation of the events. The historian must explain at least the causes and
implications of historical phenomena. In this work we must know the conditions and
mentalities of past ages in terms of the idea mentioned above, it is clear that we need to
improve our working methods. Among other things, in the more recent times, the
auxiliary sciences of history have emerged as independent disciplines. Their usefulness
cannot be questioned, nor should it be explained in the case of sciences such as
archeology, paleography or epigraphy.
The present study considers to the end the fact that historical works can present
historical reality in various ways. Diplomacy deals with the study of diplomas, especially
for the Middle Ages. In general, however, diplomatic sources do not offer room for
interpretation. Among other auxiliary sciences we mention heraldic. Although the
symbols appeared with man, heraldry has strict laws of interpretation and is a valuable
auxiliary science. Archiving has its origins in antiquity. The archival sources are very
important, we only mention the fact that the free research of the archives was proposed
very late in the modern era and only in the democratic states. Since the time of the ancient
Romans, it has been observed that the loss of archives means more than the loss of special
historical sources, as the loss of archives seriously affects both the public and private
interest. Also in terms of methods, we mention the codicology that deals with books in
the form of manuscripts.
The bibliography deals with finding the necessary documents for the researcher.
The printed documents are kept and organized according to the science of
librarianship. Archiving deals mainly with the organization of manuscript documents.
The other materials from the past are collected and organized by the museum. The
bibliographic index, the file, the computer are orientation tools and the library, museum,
archive are documentation offices.
With all the above, it is necessary for the researcher, the historian in our case, to
carry out the research in a critical, scientific manner. The position of the historian
determines the character of his work and is of fundamental importance. Vasile Cristian
wrote in Istoriografiegenerala (p.11) that: the position of the historian in relation to the
object of his research determines the fundamental importance of another aspect of
historiography, that of the general concepts about the evolution of society. Among them,

599
 ISSUE NO. 28/2022

the attention is focused especially on the ideas about the meaning of human history, the
factors that determine it, the stages it goes through (…). The position of the historian is
revealed not only by his general conceptions and those with a particular character
Vasile Cristian also shows us that one historian can consider the French
Revolution the culmination of world history and another can consider it a colossal
accident. Over the centuries, there have been ideological currents or simply concepts that
regard the broad masses as the engine of historical evolution. The most representative
example in this sense is provided by communist historiography. Other ideological
conceptions claim that the engine of historical development is the action of great
personalities. The best example of this would be the Enlightenment historians. Until the
late modern era, historians presented their own people and their achievements in a
favorable way.
They had no words of praise for other peoples. To a greater or lesser extent this
conception has been perpetuated to the present day. As far as we can tell from the
Enlightenment period historians or philosophers of history such as: Voltaire began to
look favorably on the achievements of other peoples but most of the time did not forget
to praise his own people. who participated himself. We do not want to choose historical
phenomena belonging to modern or contemporary history. For example, Thucydides
wrote the Peloponnesian War. Thucydides is considered the founder of critical history
because he had reliable sources and eliminated uncertain sources. We often think that
the Peloponnesian War is not a work of memorialism.
But Thucydides was elected strategist, he fought on the side of Athens in this war
and being defeated he was exiled. If we try to praise Thucydides for the method and style
of his work we can also think in the ancient period of Caesar. Caius Julius Caesar was
among the political leaders who wrote his memoirs to justify his activity during the
fighting during the Roman republic and he also wrote to explain that he only wanted to
get rich in his campaigns against the Gauls.
If Bello Civili's comments still leave the impression of objectivity Belo Galico's
comments are clearly written to praise his own person. Only to increase the impression
of objectivity did he write about him in the third person. We do not deny his exceptional
qualities as a politician or general, we only give an example of an author who participated,
in one camp or another, in the events he described. There are also works written by
authors who were not contemporary with the events described. An eloquent example of
direct interest to us would be the one regarding the abandonment of Dacia by the
Romans. But all these sources link the Romanians' retreat to events in the south of the
Danube. We know that other emperors wanted this retreat but there were too many
Romanian citizens north of the Danube and they did not want to leave them.
Probably for this reason, in order to create the false impression of the existence of
some more Dacians, Dacia Ripensis and Dacia Mediteranea were created south of the
Danube. The historiographical production of authors who were not contemporary with
the events described is obviously much higher than that of contemporary authors or
participants or contemporaries of the event. Although there are examples that could be

600
 ISSUE NO. 28/2022

used in our presentation, we always think of ancient Egypt and the battle of Kadesh. The
author is not known, there may have been several authors, it was important here to
glorify the Ramses lighthouse. The latter was even put in difficulty during the battle.
However, it seems that it was an undecided battle and ended with a treaty. But the writing
describes the battle as a victory for the Egyptians, a victory due of course to Pharaoh.
In the East, in particular, there were many court historians, and their task was to
glorify the ruler. Last but not least, the history can be influenced by a political cultural
current, etc. dominant in its time here, we immediately think of an example from our
modern history. The great revolutionary and patriot Nicolae Balcescu wrote the work in
which he promoted the ideals that the generation of 1848 pursued, Union and
independence. One of his important works is the Armed Forces and the military art of the
Romanians. In essence, it is an undisputed scientific work to this day. At one point,
however, the author states that the Romanian army could be the strongest in Europe. I
attributed this statement to the fact that the author was a great patriot. Moreover, some
niches seem to be a romantic exaggeration. Romanticism and liberalism were
commonplace dominant during this period.
The Enlightenment considered human reason to be a valid general element,
immediately after Romanticism, in its reply it considered the emotion, intuition and
specificity of peoples as guided ideas. Romanticism and liberalism intersected, Balcescu
was also a great historian. he wrote the inspiration of the time. Regarding the patriotism
of historical writings, if we think about staying with our study in the ancient period and
it is medieval, we have to think about the Romanian historiography. Roman
historiography was strongly influenced by Greek historiography. Greek civilization
influenced ancient Rome in other areas of social life. The Romans wrote in Greek. The first
Romanian historian to write in Latin Marcus Porcius Cato. Cato praised the old Roman
virtue and considered that in his time morals had fallen. Sallustius Crispus was also
concerned about this decline. He is the one who stated that with morals, luck changes.
Titus Livius thought so, perhaps the most important of Romanian historians
However, the importance of historical writings for the community was stated
before Cicero. This was not a true historian. In modern terms we would call him a
politician and orator, historian and philosopher of history. Cicero considered that
through the examples offered by history she is the teacher of life - Historia magistra vita
e. she was greatly influenced by political life. Historiography also presupposes an attitude
towards what has happened in the past as well as an attitude towards what is happening
in the present. In addition, for a long time only political events were presented. Thus, at
the beginning of antiquity and at the beginning of the Middle Ages, we have only annals,
not a historiography itself. I also referred to the beginning of the Middle Ages because,
although ancient civilization reached high levels of development, at least for Europe the
Middle Ages was a new beginning in a period in which states, peoples and then nations
were formed. Of course, the first productions referring to historical phenomena often
mixed different periods or different heroes. Timelessness and the interweaving of reality
with myths are two important features of early writings that reflect the historical past.

601
 ISSUE NO. 28/2022

As expected, the first such writings appeared in ancient Greece and their authors
were not considered historians per se but logographers. Knowledge in space must be
associated with the knowledge of things in time, one of these logographers, namely
Hellanicosdin Mitilene tried for the first time to compile a chronological picture. . Our
study presented some general opinions regarding the old historiographical production,
especially. First of all, I noticed that a historical phenomenon can be presented in several
ways and I praised those who tended to be objective. Secondly, we discussed the
social role of historiography, namely that of being a way to educate generations through
the examples provided. It is very important how the various events and phenomena are
presented to us. In relation to this we have examples to follow or not and all this
determines us to have or not to have an attitude and a sense of accomplishment.

Bibliografie
Vasile Cristian , Istoriografie generala, Bucuresti 1979
J.L.Borges, Cartile si noaptea, 1988
Scriitori greci si latini ,1978
Victor Kernbach, Miturile esesntiale, 1971
Giovanni Reale(trad. Soimusan Cristian) , Istoria fiolosofiei antice,vol-VI, 2018

602
 ISSUE NO. 28/2022

SEARCHING FOR SUCCESSFUL APPROACHES IN TEACHING ROMANIAN

AS A FOREIGN LANGUAGE

Silvana Diana STOICA,

English Lecturer PhD, University Politehnica of Bucharest

Abstract: The present paper is an attempt to find successful approaches while teaching Romanian
as a foreign language based on my 16 years in the field of teaching Romanian to foreign teenagers
and adults.
Each of the students studies/ed in Romanian as a foreign language in the preparatory year before
completing their Bachelor’s, Master, PhD or medical residency.
I drew my conclusions based on my experience in class, as well as from the feedback I have from my
fellow colleagues and from the evaluations of the courses and teaching methods provided by our
students along the years.

Keywords: approaches, teaching, language, challenges, communication

I often wondered what motivates an adult to start studying a foreign language

from zero. Irrespective of the answer, we expect adults to be more motivated than
children are, to have a clear aim and the objectives/the means to achieve that particular
aim. This aim is very often related to getting a better job, being promoted in their country
of origin, integrating themselves in the community and thus being able to communicate
with the members of the target language community.
Some of our preparatory year students choose Romanian for educational
purposes, i.e. they want to study for Bachelor degree, Master degree, PhD or residency
programs. These particular students’ journey is long, challenging and often strenuous.
Most of them need the target language because they will be integrated in the Romanian
community, i.e. resident doctors who need to communicate with patients, participate in
conferences.
Our graduate students of the preparatory year obtain a certified diploma issued
by the Ministry of Education and their participation to these classes is fully recognized at
an academic level.
During my nearly 16 years as a teacher of Romanian as a foreign language, I have
had hundreds of students from, I daresay, all over the world and all walks of life, I have
witnessed and experienced different mentalities of people with different religion. All
along this period I have carefully observed and devised an analysis of this particular batch
of students: foreign students whose target is learning Romanian as a foreign language.
Almost every year we had two groups of students, mainly non homogenous
groups, with one exception in 2015 when we had a class of 30 Iraqis. The preparatory
year is divided into 2 semesters, each semester ending with a final test.
On both semesters, each class studies Romanian language intensively, an average
of 5 hours a day, 5 days a week. On the first semester, students study general Romanian,
while on the second semester they continue with Romanian for Specific Purposes. We

603
 ISSUE NO. 28/2022

teach medical terms for the students who are going to do Medical school or Residency.
We also do Romanian for Engineering, Architecture or Journalism.

All along the teaching process we bear in mind the objectives that help us cover
long-term goals as well as the short-term goals and devise clear plans about what we
intend to cover during our class. We make us of many effective objectives in order to
achieve our goal. Among these effective objectives I should mention just a few: clear
enough to be written down, brief enough to be remembered, specific enough to be
achieved, flexible enough to allow for changes in the teaching situation.
Using the communicative approach with Romanian as a foreign language has
proven a real success. Approachability was also one of the keys to effective teaching. Even
though teaching and the process of learning are distinct, they still meet at some point.
We make use of a variety of approaches in class communication/management,
among which I will mention: Teacher to Student communication (through demonstration,
lecture, storytelling); Student to Teacher (through recitation, reports and testing);
Student to Student (through pair work, role plays); Teacher with Student communication
(through online group activities, online class discussion, Question and Answer sessions).
Choosing a specific method of teaching is done according to the objective of the lesson,
age group (methods differ from young learners to adults), content of the lesson, available
resources and, of course, the educational background of students.
Another important method used in class is the Natural Approach. We use this
method because we consider that visuals and realia help comprehension; vocabulary is
more useful than syntactic structures; beginners become intermediate in a more natural
way; it focuses more on listening and reading, helping speaking to develop. This method
also involves students into the language process and helps teachers to be aware of the
students’ own progress in learning improvement, through tests and immediate feedback.
During the very first classes, we make use of realia and visuals, games that help
students enrich vocabulary. Students usually respond very well, and visual aids as well
as speech mode and key vocabulary help students to give responses easier and faster,
making a smooth transition from the first development stage (comprehension,
preproduction) to the next stage (early production). In the second stage (early speech)
we use open dialogues, open-ended sentences and guided interviews. In the third stage
of Natural Approach, called Speech Emergence, students are expected to produce more
elaborate sentences, as their vocabulary comprises a wider number of words. The
language acquisition activities in which the focus is on the message are classified in four
types: content (subject matter, new information, reading); affective -humanistic
(students’ own ideas, opinions); games (focus on using language to participate in the
game); problem-solving (focus on using language to locate information).
Wishing to be in touch with the latest methods in learning and wanting to meet all
of our students’ needs, I also make use of the SMART method that gives criteria in the
setting of objectives. I use this method whenever I feel that the traditional method doesn’t
prove to be an effective learning environment for the students, because many of them

604
 ISSUE NO. 28/2022

don’t participate actively during a traditional lecture. Older students tend to be fond of
the traditional method (copying the board), but this method does not engage the students
in thinking, contrasting, analysis and projection during the lecture. In order to avoid the
drawbacks of the traditional method, I try to put more emphasis on making lectures more
interactive, engage students to participate in class more actively. This approach proves
to be extremely successful with students of all ages. They are less reluctant to take active
part in the lesson and engage themselves in the learning process. They learn more easily
if they participate in observing, speaking, listening. Learning is enhanced when built on
current understanding.
At the beginning, the basic vocabulary is thought with a minimum of language
knowledge. Dialogues and conversations are mainly used once an initial set of vocabulary
is understood. Dialogues are used to present a situation that is similar to a real one, with
real language in which the students feels safe using controlled techniques, before
stepping into the real language scenario. By using role-plays, students use language in a
more confident manner, they use certain phrases and sentences in a natural way and later
on they can personalize them. Things get more difficult when they have to hold a
conversation in a real scenario. Real life situations are indeed a challenge, but students
are eventually able to say each part of the conversation easily and without prompts. In
order to improve pronunciation I use a lot of drilling and back chaining.
In teaching Romanian as a foreign language, I use a lot of modern techniques:
Facebook groups, e-learning methods, language e-clubs. The role of the electronic tools
used in the classroom or recommended by the teacher for further individual study at
home is to combine the task of language learning with the everyday habits and activities
of the students nowadays.
Another issue I encounter as a teacher of Romanian as a foreign language is how
to build confidence in students, how to ‘create’ independent learners. How to make
Romanian fun and interesting? How to stop students studying Romanian and make them
start using Romanian. How can you use confidently what you learn in class and keep
improving? In order to enhance confidence, I am trying to build a friendly and safe
learning environment at school and to prolong it online on our Facebook group. I
encourage learning groups where students gather together and study being helped by
their peers. In order to keep Romanian practice fun I advise students to set their mobile
phones or computers to Romanian, to watch Romanian television, to listen to music ( in
class we also do many vocabulary activities starting from songs), we watch movies in
class and then I give them several after-watch tasks, we visit musems, have a city tour
together followed by questionnaires related to the things we visited.
As for encouraging students to use Romanian confidently outside the classroom, I
challenge them with classroom discussions or topics related to real-life events. I have
them interview people from outside the class and then come back with feedback. This
language immersion is very much appreciated by students. If at first they are shy and
reluctant, afterwards they are willing to try it again.

605
 ISSUE NO. 28/2022

For the students, the learning process is integrated in the everyday living process,
as they have a tendency to naturally involve in a friendly and comfortable learning
environment, media channels prove to be very popular and easy to use.

Bibliography
Boran G. Methods and Approaches in Language Teaching in Brief.
Brown, H.D. (20000. Principles of Language Learning and teaching (4th ed.). New York: Longman.
Canale, M., & Swain, M., (1980). Theoretical bases of communicative approaches to second
language teaching and testing. Applied Linguistics.
Chambers, Gary (2000), Motivation and the Learners of Modern Languages, Great Britain:
Cromwell Press Ltd.
Dörnyei, Zoltán (1990), Conceptualizing Motivation in Foreign-Language Learning, Language
Learning.
Garder R. C& Lambert W. E (1972), Attitudes and Motivation in Second Language Learning,
Rowley and Mass: Newbury house.
Harmer, J. The Practice of English Language Teaching, third edition. London: Longman; 2001.
Richards, J.C. & Rodgers, T.S. (1986). Approaches and methods in language teaching: A description
analysis. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

606
 ISSUE NO. 28/2022

LATIN APHORISMS AND PHRASES: VALUES AND PRINCIPLES

Eugenia MINCU, Dorina MACOVEI, Natalia ROTARI, Cristina NEGRU

INSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÂNĂ „B. P.-HASDEU”

Abstract: Some researchers name Latin a "dead language" which saves the living. However, we
consider the phrase a dead language to be untrue, because the perpetuation of the Latin language is
demonstrated and ensured, first of all, by Latin aphorisms and phrases, which reflect human
existential values and assume the role of Genus Universalis. This article proposes the analysis of Latin
aphorisms and phrases from the three-dimensionality perspective: ontology, gnoseology and
deontology. At the same time, criteria for classifying Latin aphorisms and phrases are proposed.

Keywords: three-dimensionality, ontology, gnoseology, deontology, aphorisms and Latin phrases.

Introducere. Limbajul ab ovo este axat pe realitățile ontologică, gnoseologică

(tendințele omului de a cunoaște și de a recunoaște „lucrurile”), care, la rândul lor,
prestabilesc anumite relații deontologice.
Nu ne propunem să recurgem la abordări filosofice. Menționăm totuși importanța
actualizării marilor adevăruri spirituale antice. Căci, așa cum menționa Tudor Vianu:
„După cum, ca fiinţe biologice, nu putem exista decât prin adaptările întregii filogeneze,
care ne-a dotat cu organele, aparatele şi funcţiunile noastre, tot astfel nu putem participa
la munca de cultură de azi decât pornind de la nenumăratele câştiguri intelectuale şi
morale, adunate de-a lungul secolelor şi mileniilor. Există o filogeneză a culturii” [13].
Și pentru a ne forma o „filogeneză proprie”, condiția sine-qua-non este a cunoaște
unicitatea și irepetabilitatea inteligenței universale („sinteza gândirii”), care a trecut cu
brio testul temporal.
Limba latină (aici, aforismele și expresiile latine) își rezervă statutul de limbă de
comunicare prin excelenţă și se ajustează cerinţelor verbale, îndeplinind funcţiunile
limbajului.
Apud Butiurca, formulele savante, „un spaţiu” concis, în care spiritul şi inteligența
conviețuiesc [2, p. 25] sunt susceptibile a menține legătura cu receptorul (funcția fatică),
a transmite o informație (funcția conotativă), de multe ori, sub formă de metaforă (funcția
expresivă). Laconice, aceste enunţuri erudite sunt markeri ai culturii universale, care
îmbracă haina didacticului, devenind „formule de învățătură și de meditație”, care vor fi
înțelese, actualizate, utilizate etc. Spre deosebire de limbajul uzual, cel specializat oferă
corpusului savant și valoare specializată (terminologică).
Prezentul articol aduce la ordinea de zi tratarea unor subiecte controversate în
literatura de specialitate: aforismul și seria sinonimică pe care o presupune, aforismul și
expresia latină, perspective de interpretare a corpusului savant (cronologică, ab ovo,
tridimensionalitatea ontologie, gnoseologie, deontologie etc.).
Termenul aforism: etimologie și istorie. Conform dicționarului, cuvântul aforism
este o „cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu
(din fr. aphorisme < lat. aphorismus)” sau „o frază concisă, care cuprinde o formulare cu

607
 ISSUE NO. 28/2022

caracter generalizator sau o reflecție morală ori filosofică”, sau „formulare concisă,
lapidară, a unei cugetări, a unui adevăr filosofic; mici sinteze, bazate pe experiență, sau
„judecată care redă într-o formă concisă și expresivă un adevăr”, „o părere cu privire la
viață” etc.
Totuși, aphorismus are la bază grecescul aphorismos „zicere scurtă”, „definiție”
din aphorizein „a delimita” și din aphorizo „definesc” (Scriban, 1939). Există și alte
explicații etimologice. Unele surse [3] indică următoarea etimologie destul de
controversată: latinescul a- „cald sau picant”, „neplăcut” + phor „opinie” + -ism, pentru
care nu s-a oferit niciun sens. Conform sursei supra, aforismul are drept punct de pornire
Grecia Antică, iar primul aforism lizibil a fost descoperit în ruinele acoperite de lavă ale
orașului Pompei; în traducere – Când cazi cel mai jos, ai posibilitatea să-ți găsești cei mai
buni prieteni. Există și opinia conform căreia aforismele au la bază zicalele („zicerile”) din
Egipt (sec. III ante Chr.), populare pe atunci în Grecia.
Alte surse [6] arată că prima colecție medievală de aforisme datează din 1066
(versuri latine, autor: celebrul medic Joannes de Meditano), în care sunt oferite perceptele
școlii medicale din Salerno; o altă colecție de aforisme medicale în limba latină este cea
oferită de Hermann Boerhaave (1709, Leiden), în care sunt concentrate cunoștințele
medicale. Menționăm Collectanea adagiorum (1500), colecție semnată de Erasmus din
Rotterdam etc.
Referindu-se la esența aforismului, filosoful britanic John Stuart Mill (1837)
(ibidem) menționa „finalitatea îngrijită, dar ușor dubioasă”, iar „aforismul este, în
abrevierea sa algebrică, un micromodel de anchetă empirică”, în care calitatea de „a fi
nesistemic este specifică tuturor adevărurilor, bazate pe experiență”. Un aforism este
întotdeauna „o abordare îndrăzneață a unui adevăr”.
Altfel spus, aforismul este „concentrarea mesajului în gândirea absolută”,
percepută de ascultători. Primul care folosește termenul aforism este Hippocrates (sec. V
ante Chr.) în identificare „coerentă și concisă” a simptomelor anumitor boli pentru a le
diagnostica corect și a le trata. Perceptele medicale au luat forma aforismului, deoarece
se cer a fi concise și informativ concentrate: Non multa, sed multum (ca valoare, un elogiu
adus calității). Ulterior, din medicină, ideea a fost preluată și de alte științe.
În linii generale, aforismul se identifică prin: logică, concizie, originalitate,
memorabilitate, paternitate (cu mici excepții), reflectivitate, caracter de figură
(caracteristica literară), imagistică, completitudine semantică, modalitatea perfectă,
rapidă, convingătoare de comunicare [4].
Aforismul și seria lui sinonimică. Pentru cuvântul aforism, dicționarele [5] arată
următoarele sinonime: maximă, sentință („sentență sau maximă scurtă plină de noimă (s-
a mai zis mai întâi de aforismele lui Hippocrate... (Șăineanu, ed. VI, 1929), „sentință sau
maximă scurtă”, (Scriban, 1939), adagiu: maximă (˂ lat. maxima) „gândire formulată
concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc. Si: aforism, (liv.) adagiu,
sentință) = sentință (˂ lat. sententia) „o cugetare sau un gând adânc, o normă de
conduită”. Si: maximă, aforism, adagio); adagiu (< lat. adagium), explicat prin
sinonimele maximă, sentință, aforism, apoftegmă (< gr. apophthegma „pronunț,
pronunție”) „maximă, sentință formulate, de obicei, de o personalitate celebră (din
608
 ISSUE NO. 28/2022

Antichitate)”. Dicționarul actualizat de neologisme [7, p 40] oferă următoarea explicație:

„aforism s. n. cugetare, judecată care redă într-o formă concisă și expresivă un adevăr,
adaugiu, maxima, sentință”.
Menționăm și prezența altor termeni: gnoma, înțelepciune, panseu, reflecție, proverb,
zicătoare, axiomă, formulă solemnă, formulă bibliografică, citat, locuțiune, moto,
învățătură, afirmație etc., aflate în relație de sinonimie relativă, toate acestea stabilind o
relație de hiponimie cu sintagma generică paremiologie latină.
Aforismele și expresiile latine. Unele surse [15] arată distincția dintre categoriile
cuvintele înaripate (aici, expresii): Alma Mater/ (ad lit. Mama care ne alăptează/hrănește/
Mamă care ne instruiește (fig. Universitate); Ab ovo/ (ad lit. din ou) De la începutul
începutului etc. și aforisme, și anume: cuvintele înaripate fac trimitere, de regulă, la citate
din opere literare, expresii care țin de anumite personaje (paternitate literară) etc.
Aforismele, de regulă, sunt paterne (personalități istorice etc.) și didactice, formate din
două segmente, și conțin o cugetare definitivată în baza unei experiențe de viață. Cuvintele
înaripate se utilizează, de regulă, cu unul sau cu mai multe sensuri figurate, ușor de
memorat. Deseori, cuvintele înaripate cer a fi explicate, aforismele sunt inteligibile (chiar
și fiind rupte din context), prezentând un principiu sau o regulă).
Expresia cuvinte înaripate sau cuvinte „cu aripi”, cuvinte „care își iau zborul/ zboară
din gura vorbitorului”, este folosită pentru prima dată în poemul Odiseea de Homer,
rapsodul antic numindu-le și „cuvinte care zboară din gură în gură” [1, p. 3] [14]; este pusă
în uz de către poetul german Friedrich Gottlieb Klopstock (sf. sec. al XVIII-lea); ulterior,
Georg Büchmann, filolog, lexicograf german îi oferă statut de termen lingvistic în
Culegerea de citate (1864, Geflügelte Worte). În 2002, lingvistul ucrainean Dyadechko L.
(2002, Cuvintele înaripate ca obiect al descrierii lingvistice: istorie și modernitate) [16]
propune termenul de etponim, pentru care menționează caracteristica paternă care o
diferențiază de proverbe, aforisme etc.
Actualmente, o expresie înaripată este „un frazeologism stabil care a apărut din
unele surse culturale sau literare”. Expresiile „cu aripi” sunt considerate expresiile
culturale, care înglobează o spiritualitate marcantă, încrustată în memoria culturală
universală. Cercetătorul Babichev [15, 10], referindu-se la aceste expresii, le considera „o
manifestare vitală a limbajului”, menționându-le structura semantico-stilistică,
susceptibile a fi utilizate în funcție de anumite contexte.
Perspective de clasificare și de interpretare a aforismelor și a expresiilor
latine:
1. Perspectiva cronologică [8, p. 1-5] vizează următoarele realități:
a) realitatea latină antică (sub rosa);
b) realitatea medievală (sub specie aeternitatis, filosoful Benedict Spinoza);
c) realitatea latină târzie (formule solemne utilizate în ritualuri, formule
bibliografice, expresii consacrate etc.): Favente linguis!/ Păziți-vă limbile!, formulă de cult
a preoților romani, liniște, nu tulburați solemnitatea!; honōris causa/ pentru merite
„distincție”; Urbi et orbi/ (ad lit. Orașului și lumii) Romei și lumii, formula din ritualul de
binecuvântare papală; ritual dezvoltat în secolul al XIII-lea, papa Grigore al X-lea.

609
 ISSUE NO. 28/2022

Actualmente, cu această formulă începe adresarea anuală a Papei de la Roma către mireni
etc.
2. Perspectiva Ab ovo (ad litt.: de la ou/ de la naștere, de la început; Horațiu, Ars
poetica, v.147; „poetul îl lăuda pe Homer că acesta a început războiul de la mânia lui Ahile
și nu ab ovo, adică de la nașterea frumoasei Elena, care – pretinde legenda – s-a născut din
oul Ledei. Latinii foloseau formula cu sens de „să începem cu începutul” [1, p. 17]; se
referă la următoarele surse (Maznic, 2014, p. 1-5):
a) Mitologie: Alma mater/ (ad litt. mama care ne hrănește; astfel au fost denumite
Cibela, zeița naturii; Ceres, zeița vegetației. Mai târziu, poeții latini au folosit expresia
pentru a desemna patria; actualmente ei se referă la universități care oferă „hrană
spirituală) [1, p. 29].
Ab Iove principium/ Să începem cu Jupiter; Vergiliu, Egloge III, 60. În această eglogă,
ciobanul Dameta vestește că își începe cântecul de la Jupiter, părintele tuturor lucrurilor,
considerat căpetenia tuturor zeilor. Expresia înseamnă „să pornim de la lucrul cel mai
important” [1, p. 17].
b) Istorie: Hannibal ad portas/ (ad litt. Hannibal la porți) Dușmanul la porți. În
Hannibal credo erat ad ports (Cicero) sau Hannibal ante portas (Titus Livius). Numele
Hannibal inspira panică în rândul romanilor, se asocia cu groaza, se presupune, din cauza
prezenței elefanților folosiți în asaltul cetăților. Ulterior, romanii foloseau acest nume
pentru a-și cuminți copiii (rol educativ); Alea iacta est/ (ad litt. Zarul a fost aruncat)/
Zarurile au fost aruncate. În cronica lui Suetoniu, se face trimitere la Cezar care spune
aceste cuvinte (la 10 ianuarie, anul 49 ante Chr.) la granița dintre Galia și Italia; expresia
a marcat începutul războiul civil împotriva lui Pompei. Actualmente, expresia desemnează
punctul de dincolo, indicator al ireversibilității.
Ad calendas graecas/ La calendele grecești, prescurtare a expresiei Ad calendas
graecas solvere, adică a plăti la calendele grecești. Calendele erau la romani prima zi a
lunii, zi fixată pentru plata datoriilor. Rău-platnicii ziceau în derâdere că vor plăti Ad
calendas graecas, deoarece grecii nu aveau calende; aceasta însemnând niciodată [1, p.
28].
c) Realitatea romană: Barba crescit, caput nescit/ Barba a crescut, dar nu și mintea;
Barba non facit philosophum/ Barba nu te face filosof etc. Grecii antici considerau barba
un simbol al înțelepciunii și al cunoașterii. Barba era un marker al maturității și al poziției
sociale. Ulterior, moda bărbii este suprimată de Alexandru cel Mare, care capătă putere
asupra Greciei. Pentru romani, barba era un simbol al barbarismului, iar o față curată de
bărbat era un indicator al civilizației; Mille viae ducunt homines per saecula Romam/ (ad
lit. O mie de drumuri vor duce întotdeauna oamenii la Roma) Toate drumurile duc la Roma.
Expresia se referă la perioada de glorie a Imperiului Roman, în care cele 29 de căi de acces
public aveau drept finalitate orașul Roma etc.
Ab ovo usque ad mala/ De la ou până la miere (Horațiu, Satire, 1, 3, 6). Știind că la
romani prânzul începea cu ouă și se termina cu miere, formula horațiană însemna „de la
început până la sfârșit”, „de la un capăt pânî la alt capăt” [1, p. 18].
d) Dreptul roman: Suum cuique tribuere? Prin drept trebuie să se
dea fiecăruia ceea ce este al său (Ulpian) – Iurus praecepta sunt: haec, honeste, neminem
610
 ISSUE NO. 28/2022

laedere, suum cuique tribuere/ Perceptele dreptului sunt: a trăi cinstit, a nu vătăma pe
nimeni, a da fiecărui ce e al său; Jus est ars boni et aequi/ Dreptul este arta binelui și a
echității (Celsus); această celebră formulă pune, la baza dreptului, morala și onestitatea,
echivalând binele cu valorile morale ale societății; Corruptissima republica plurimae leges/
Statul cel mai corupt are cele mai multe legi (P. Cornelii Taciti Annalium Liber Tertius, 27)
etc.
f) Filosofie: Si tacuis, philosophus mansisses/ Dacă tăceai, filosof rămâneai. Boethius
în lucrarea sa Mângâierile filosofiei, II, 7 (scrisă în închisoare, aflându-se în dizgrație)
relatează o situație devenită fabulă; un pretins filosof asculta docil toate injuriile unui om,
prin care respectivul îl acuza de minciuni. Într-un final, acesta a rupt tăcerea și l-a întrebat
zâmbind: „Acum ai înțeles că sunt filosof?”, la care omul i-a răspuns:
„Intellexeram, si tacuisses!/ Aș fi înțeles, dacă tăceai!”. Morala este: Dacă rezista și nu
reacționa la cele insinuate, pretinsul filosof își demonstra pe bună dreptate statutul.
Intervenind în discurs, nu a respectat principiul filosofic al tăcerii: „Dacă, totuşi, se iscă
discuţia, printre oameni simpli, despre vreun principiu de filosofie, păstrează tăcerea cât
mai mult cu putinţă. Căci, astfel, există primejdia să dai afară un aliment încă nedigerat”,
dat fiind faptul că filosofia se probează prin fapte, nu prin vorbe (Epictet, [11, p. 90];
Cugeto, ergo sum (R. Descartes)/ Cuget, deci exist. Având drept reper dihotomia corp-
suflet, Descartes definește certitudinea de sine. Anterior, Augustin (lucrarea Despre liberul
arbitru) a recurs la un mod similar de înțelegere a lucrurilor existențiale: „Deci sunt şi
cunosc, şi voiesc; sunt [ceva] care ştie şi vrea, şi ştiu că exist, că voiesc şi voiesc să fiu şi să
ştiu. Meritul lui Descartes constă în descoperirea existenței de sine ca gândire prin
gândire” [ibidem, p. 7] etc.
3. Perspectiva tridimensionalității ontologie, gnoseologie și deontologie [10,
p. 100-103]:
a) ontologie („esența ființei”, „ființa în ceea ce există” sau „existența ființei și a
lucrurilor” – conceptele: res, rei, f „lucru” versus unus, i, m „unul”, homo, inis, m
(individuum, i, n); ens, entis, n „existent, existență” – vita, ae, f „viață”, mors, mortis, f
„moarte”; verum, i, n „adevărul”, deus, i, m „zeu” și universus, i, m „univers”);
b) gnoseologie („cunoașterea lucrurilor și felul cum le percepem” – conceptele res,
rei, f „lucru” et homo, ǐnis, m (individuum, i, n); cognosco, ere „a cunoaște” – cognitionis
„cunoștințe”;
c) deontologie ( „știință a datoriei și a obligațiilor morale” cu două categorii de bază
Bonum, i, n „binele”, pulchrum, i, n „frumosul”).
În continuare, propunem analiza aforismelor și a expresiilor latine referitoare la
medicină/medic (selectate din Manualul de limbă latină și terminologie medicală, autor:
Mârza et al. [9] ), având drept reper cele trei dimensiuni. Medicina se consideră prima
ştiinţă care s-a desprins din ştiinţa-mamă – filosofia: Medicus philosophus est; non enim
multa est inter sapientiam et medicinam differentia/ Medicul este filosof, pentru că nu e
nicio diferenţă între înţelepciune şi medicină etc. și este domeniul de activitate, în care
limba latină şi-a demonstrat vitalitatea.
Aceleași perspective (ființă, normă și cunoaștere) pot fi implementate în triada
menționată de către Hippokrate (considerat autor ale primelor aforisme) „pacientul,
611
 ISSUE NO. 28/2022

boala, medicul”; ordinea „elementelor” plasează pacientul-om pe prim plan, pentru că

Homo est sacra homini/Omul este sfânt pentru om.
De medico et de medicina/Despre medic și despre medicină
Dimensiunile ontologică și deontologică, alcătuite din super-ego (conştiinţa id-
ului, reprezentat în personalitate) + ego (personalitatea în contact cu realitatea) (apud
Freud) este reflectată în formula savantă Pulchra res homo est si homo est/ Frumoasă fiinţă
este omul, dacă este om.
Așadar, condiţia forte în acoperirea deontologiei profesionale este una general
umană, aceea de a fi Om, condiție regentă practicii medicale, un garant pentru Officium
medici est, ut toto, ut celeriter, ut jucunde sanet/ Datoria medicului este de a vindeca sigur,
repede şi plăcut, circumstanțiale axate pe abilitățile personale ale medicului în a
„înțelege”, a „sintetiza” și a „trata” starea morbidă.
Ars midendi este cuprinsă în sentinţe de tipul: Non quaerit aeger medicum
eloquentem, sed sanantem/ Nu artă oratorică vrea bolnavul, ci vindecare, cu toate că
măiestria verbală a medicului deține un rol esențial în stabilirea unui diagnostic corect,
etapa de anamneză, iar asistența medicală verbală este una continuă pe tot parcursul
medicației: Quod medicamenta non sanant, verbum sanat/ Ceea ce nu tratează
medicamentele, tratează cuvântul.
În Cursul de chirurgie [12], este pus în valoare un moment esenţial în practica
medicală: Errāre humanum est/ A greşi este omenesc, îndemnând medicii să aibă curajul
de a recunoaşte şi de a corecta o eroare/ mea culpa/ greșeala mea, deoarece Chirurgiae
effectus inter omnes medicinae partes evidentissimus est/ Dintre toate compartimentele
medicinei, efectul chirurgiei este cel mai evident.
Dimensiunea cognitivă: Nosce te ipsum/ Cunoaşte-te pe tine însuţi, axa
fundamentală în ars medica, urmată de un aforism care, uneori, provoacă zâmbetul:
Medice, cura te ipsum!/ Medicule, tratează-te pe tine însuţi!
Sentinţa învață că numai un om „sănătos” îşi poate lua responsabilitatea de a trata;
altfel spus, sănătatea naște sănătate, iar un medic „cuprins de boală” este dominat,
inconștient, de aceasta.
Tot aici pot fi atribuite alte două sentinţe, care oferă „brâu” de protecţie în studierea
medicinei: Multi multa sciunt, nemo omnia/ Mulţi ştiu multe, nimeni nu le cunoaşte pe toate
şi Omne initium difficĭle est/ Oricare început este dificil. Cunoştinţele sunt achiziţii
pesonale, la care nimeni nu va putea pretinde, nu vor putea fi furate, ele însele formând
proprietatea intelectuală privată și priceperea profesională: Omnea mea mecum porto
(Biant)/ Tot ce-mi aparţine port cu mine şi Nihil est hominis animo jucundius quam discere/
Nimic nu este mai plăcut sufletului omenesc decât studiul (= cunoaşterea).
În același Curs de chirurgie [ibidem] se arată că „din vasta cantitate de cunoștințe, e
necesar a alege, la momentul potrivit, exact partea care ne este necesară… La noțiunile
teoretice trebuie să adăugăm spiritul de observaţie şi spontaneitatea gândirii”, căci
„medicina cere un efort masiv autodidact de aplicare a culturii generale medicale în
practica de la patul bolnavului”.

612
 ISSUE NO. 28/2022

Responsabilitatea medicului e enormă, iar rezultatele practicilor medicale sunt

controversate: Si juvatur, natura laudatur, si non juvatur, medicus accusatori / Dacă este
de folos, se laudă natura, dacă nu – se acuză medicul.
Didacticismul aforistic medical este reflectat prin sentințe de tipul: Natura incipit,
ars dirigit usus perficit/ Natura începe, arta dirijează, experienţa perfecţionează; în
implementarea cunoştinţelor dobândite, medicul este atenţionat că Nulla regula sine
exceptione/ Nicio regulă fără excepţie şi Nota bene!/ Ţine minte! = nu uita = fii atent la...
De aegro/ Despre bolnav (ființă, normă și cunoaștere)
Apud medicos antiques, pacientul nu este mai puţin responsabil de starea sănătății
sale.
Internetul, promovarea diferitor preparate „la modă”, automedicaţia etc. sunt
probleme de ultima oră, cu impact nociv asupra sănătății omului: Nihil aeque sanitatem
impedit, quam remediorum crebra mutation/ Nimic nu zdruncină mai tare sănătatea ca
schimbul des de remedii.
Un mod sănătos de viaţă asigură vitalitatea organismului uman. Unul dintre
principiile hippokratice vizează igiena, ca modalitate de a preveni boala, de aceea De est
remedii locus ubi, guae vitia fuerunt, mores fiunt/ Nu au loc remediile acolo, unde ceea ce se
consideră viciu devine o normă (Seneca).
Modus vivendi/ Modul (sănătos) de viaţă este garantul sănătăţii şi presupune:
Optimum medicamentum quies est/ Medicamentul optim este liniştea (= calmul); Omne
nimium nocet/ Orice exces este dăunător; Non curator, qui curat/ Nu are vindecare cel care
este învins de griji (inscripţii pe pereţii băilor romane) etc.
Homo est animal sociale (Aristotel), de aceea Nes quisquam melior medicus, quam
fidus amicus/ Nu este un medic mai bun decât un amic fidel. Dar să fim atenţi la sfaturi,
pentru că Facile omnes, cum valemus, recta consilia aegrotis damus/ Toţi noi, când suntem
sănătoşi, uşor dăm sfaturi bolnavilor.
O altă recomandare, cea mai de preţ, este Memento mori/ Nu uita de moarte, care
îndeamnă la un trai decent, căci „de multe ori medicina este cea care ne oferă o moarte de
durată şi mai dureroasă” (Plutarh).
De morbo/ Despre boală (normă și cunoaștere)
a) Terminologia anatomică: în descrierea experimentelor de domeniu, se recurge,
de regulă, la formule generale (unele dintre ele devenite uzuale), de tipul: de facto/de fapt,
în realitate, post factum/după ce s-a săvârşit fapta, in vivo/pe viu, in vitro/în laborator, a
priori/din timp, anticipat, a posteriori/din experienţă, casus ordinarius/caz ordinar, casus
extraordinarius/caz extraordinar, ad hoc/la/pentru moment(ul) dat, în acest scop, pentru
acest lucru, ad exemplum/de exemplu, după model, ca probă, ad maxĭmum/la maximum etc.
b) Terminologia clinică abundă în aforisme; este segmentul în care medicul şi
pacientul conlucrează. Pro diagnosi/Diagosticarea conţine trei etape importante în Ratio
medendi/ modalitatea de tratare.
1. Anamneza se consideră foarte importantă în stabilirea unui diagnostic corect.
Medicul este îndemnat: Ausculta et perpende!/ Ascultă şi chibzuieşte!

613
 ISSUE NO. 28/2022

Formulele frecvent utilizate sunt: anamnēsis vitae/date despre viaţa bolnavului;

anamnēsis morbi/date despre etiologia şi evoluţia bolii, sine causa/fără motiv,
asymptomatic; sine dubio/fără dubiu etc.
2. Examenul clinic-obiectiv: Rubor, tumor, calor, dolor et functio laesa/Roşeaţă,
tumefacţie, căldură (temperatură ridicată), durere şi înrăutăţirea funcţiei – aceste sunt
simptomele clasice ale inflamaţiei; status quo anti/starea existentă; status praesens
aegroti/starea actuală a bolnavului; habitus aegroti/aspectul pacientului etc.
3. Examenul paraclinic: pro analysi/pentru analiză; cito/repede; ultima
ratio/ultimul raţionament etc.; etapa confirmă sau infirmă un diagnostic preventiv, fiind
numită şi diagnosis ex juvantibus (< lat. ex „din” + < lat. juvanus „ceea ce ajută, ajutător”)
seu diagnosis et observatione.
Diagnosticianul este un om al cărţilor (M. Ralea), chinuit de probleme abstracte, care
ia contact cu realitatea (Fr. Rainer), dar care trebuie „să aibă o viziune modernă, o
perspectivă, un prognostic…”: Bene diagnoscitur, bene curator/Un diagnostic corect este
un tratament corect şi Ignoti nulla curatio morbi/Nu poţi trata o boală neidentificată (=
necunoscută) (Celsius).
Tratamentul finalizează cu însănătoșirea bolnavului, căci Sublata causa, tollitur
morbus/ Eliminând cauza, se elimină boala, dar şi cu exitus letalis/deces.
c) Terminologia farmaceutică: Primul remediu folosit de către om au fost plantele
medicinale. Homeoterapia este un tratament de alternativă, dar vechi în esenţă, bazat pe
principiul Similia similibus curantur/ Cele ce se aseamănă se tratează prin lucruri
asemănătoare (= focul prin foc se stinge). Vis medicatrix naturae/ Puterea tămăduitoare a
naturii este incontestabilă, plantele medicinale întotdeauna au fost şi rămân a fi
„prietenele sănătăţii”: Natura sanat, medicus curat morbus/ Medicul tratează boala, natura
vindecă.
În prescrierea medicamentelor, înţelepciunea savantă sfătuiește: Medica mente, non
medicamentis/ Tratează cu mintea, nu cu medicamentele, pentru că Medicamenta heroica
in manu imperiti sunt, ut gladius in dextra furiosi (in dextra manu)/ Medicamentele active
(= heroinele) în mâna unui impertinent e ca o sabie în mâna (dreaptă) a furiosului.
Formulele latine se regăsesc în reţetă, modul de preparare, modul de administrare
a preparatelor medicamentoase etc., luând în considerare faptul că, până nu demult, limba
latină era limba de bază la nivel de comunicare medic-farmacist. Actualmente, se
recomandă prescrierea reţetelor în limba naţională, dar medicii continuă a folosi limba
latină, demonstrându-i, o dată în plus, perpetuarea: Medicus sine materia Latina non est
medicus/ Medicul fără cunoaşterea limbii latine nu este medic.
Concluzii. Actualizarea, interpretarea corpusului savant le supraoferă noi
deschideri de cercetare. Uzajul frecvent al corpusului savant (diverse domenii de
activitate), popularizarea acestuia etc. demonstrează vitalitatea limbii latine, considerată
model de formare științifică, personală și profesională. Universalia sunt realia et nomina /
Esența lucrurilor și a numelor este universală. Este un adevăr pe care îl redescoperim
printr-o ordinară lecturare a formulelor savante, care fascinează prin artisticul creațiilor
intelectuale despre viață, iar perfecțiunea lor, la niveluri de înțeles și de compoziție, este

614
 ISSUE NO. 28/2022

de admirat. Prezentul articol a fost elaborat în cadrul proiectului Valorificarea științifică a

patrimoniului lingvistic național în contextul integrării europene, finanțat ANCD.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
BERG, I. Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre. București: Editura știința, 1968. 63p. [Accesat
14.01.2022] Disponibil: DICTIONARE/fdocuments.in_dictionar-cuvinte-expresii-citate-
celebre1.pdf
BUTIURCA, D. Lingvistică şi terminologie. Hermeneutica metaforei în limbajele specializate. Iaşi:
Institutul European, 2015. 244 p. ISBN 978-606-24-0133-7.
D'ANK, J. A Brief History of the Aphorism, 2017. [Accesat 27.11.2021] Disponibil:
https://medium.com/@alpamare/a-brief-history-of-the-aphorism-1acb25fe129a
Dicționar de termeni literari (coordonator, Al. SĂ NDULESCU). Bucuresti: Editura Academiei
Republicii Socialiste Romania, 1976. 493 p.
https://dexonline.ro/
HUI, A. A Theory of the Aphorism from Confucius to Twitter, 2019. [Accesat 10.12.2021] Disponibil:
a-theory-of-the-aphorism#preview
MARCU, Fl. Dicționar actualizat de neologisme. Bucureşti: Editura Saeculum I. O., 2013. 1078 p.
ISBN 978-973-8455-56-6.
MAZNIC, S. Aforistica latină: încercări de clasificare. În: Limba română, Nr. 4, anul XXIV, 2014, p.
1-5. [Accesat 23.10.2021] Disponibil: https//limba
romana.md/index.php?go=articole&printversion
MÂRZA, E. et al. Limba latină şi bazele terminologiei medicale. Chişinău, CEP Medicina, 2006, 400
p. ISBN 978-9975-9523-3-5
MINCU, E., MACOVEI, D. et al. Corpusul aforistic latin: sumă a valorilor existențiale universale și
didactică. În: Lecturi in memoriam acad. Silviu Berejan. Ediția 5, 10 noiembrie 2021, Chişinău.
Chişinău: Pro Libra, 2021, pp. 100-103. ISBN 978-9975-3387-7-6.
OLARIU, E. et al. Filosofie: Tip A, Filiera teoretică şi vocaţională: manual pentru clasa a XII-a.
Bucureşti: CD PRESS, 2007. ISBN 978-973-1760-40-7. ( p. 90);
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ. Curs de chirurgie. Iaşi, 2016. 45 p.
VIANU, T. Dicționar de maxime comentat. București: Ed. Saeculum I.O., 2016. 358 p. ISBN 978-
973-642-356-7.
АШУКИН, H., АШУКИНА, М. Крылатые слова. Литературные цитаты. Образные
выражения. 4-е изд., доп. Москва: Художественная литература. 528 с. ISBN 5-280-00471
БАБИЧЕВ Н., БОРОВСКИЙ, Я. Словарь латинских крылатых слов. 4-е изд., испр. и
доп. Москва: Русский язык, 1999. 784 с. [Accesat 25.12.2021] Disponibil: (https://ro.tax-
definition.org/53935-aphorism
ДЯДЕЧКО, Л. Крылатые слова как объект лингвистического описания: история и
современность. Киев: ИПЦ «Київський університет», 2002. [Accesat 25.10.2021] Disponibil:
http://enc-dic.com/enc_sovet/Krlate-slova29968

615
 ISSUE NO. 28/2022

THE UNIVERSE OF PARALLEL LIVES

Irina DABIJA,
PhD., ”Al.I.Cuza” University of Iași

Abstract: The idea of the existence of parallel universes that coexist, has fascinated and attracted
several authors. Embracing different forms and offering various explanations to justify in a manner
as close to scientific as possible the possibility of existence, we meet it in two authors, Jorge Luis
Borges and Matt Haig. Along with a few similar ideas, there are also many differences between the
two works, starting from the dimensions and ending with the treatment of the theme.

Keywords: book, time, choice, happiness, parallel lives

La idea de los universos paralelos no es nueva y se puede encontrar en varias

obras. Una de las más conocidas es la novela corta “El jardín de los senderos que se
bifurcan” de Jorge Luis Borges. El autor cuenta la historia de Yu Tsun, un espía alemana
que quiere transmitir en Berlin el nombre de la ciudad Albert para que la destruyan y la
única manera que tiene es la de matar a un hombre con el mismo nombre. La noticia va a
alertar a los alemanes que van a tomar las medidas necesarias. Yu Tsun es también el
descendiente de Ts’ui Pen quien renunció a todo para crear un laberinto y escribir un
libro. El laberinto nunca fue encontrado y el libro fue considerado sin importancia a causa
de la discontinuidad y la confusión que lo caracterizaba. El encuentro con el sinólogo
Stephen Albert que dedicó gran parte de su tiempo al estudio del libro de Ts’ui Pen, fue
muy revelador para Yu Tsun, porque de esta manera se enteró que el laberinto y el libro
eran la misma cosa. Descubre también que la obra no era una confusión ilógica de estrofas,
sino que presentaba las diferentes posibilidades de vidas conforme a las decisiones que
el protagonista toma. Según la opción acceptada o decidida, pueden existir más variantes,
más vidas. Cada decisión de nuestra existencia conduce a una determinada vida, pero en
el universo existen todas estas vidas, sólo que nosotros vivimos aquella que hemos
decidido. Como un motivo recurrente en la obra de Borges encontramos el libro que cierra
dentro muchas posibilidades, como muchas otras vidas, el libro de los libros, el libro de
las vidas.
La novela de Matt Haig, “La biblioteca de la medianoche”, trata el mismo tema, pero
con otros matices. La protagonista, Nora Seed, es una joven mujer inglesa que considera
su vida un total fracaso: está sola, no tiene un marido ni tampoco un novio, su gato ha
muerto recientemente y después ha sido despedida. Su hermano está todavía enfadado
con ella por haber renunciado al grupo musical que tenían junto, no tiene amigos, se siente
absolutamente sola. En estos momentos de profunda depresión decide renunciar a su vida
pero se despierta en una biblioteca, la biblioteca de la medianoche. La señora Elm, que fue
la bibliotecaria de su escuela, le explica que todavía no ha muerto y que se encuentra en
esta biblioteca muy especial, una biblioteca toda suya que contiente una infinidad de
libros que representan sus vidas paralelas si hubiese tomado otras decisiones. Hay aun
un libro de los remordimientos que puede leer para poder saber las decisiones que
lamenta. De este modo es posible elegir vivir otra vida en la que hubiera hecho otra
616
 ISSUE NO. 28/2022

elección. Si alguna le parece aquella justa, adecuada para ella se puede quedar y continuar
en esta variante. Nora decide intentar y vivir otras vidas. La primera que elige es la en la
que se hubiera casado con Dan su novio que abandonódos días antes de la boda. Se entera
de que tienen un bar y que intentan tener un hijo, pero no siente que esta es la vida que le
gustaría vivir. Prueba después otras vidas en las cuales es una famosa nadadora olímpica
pero tiene un tentativo de suicidio. En otra es una famosa cantante que ha tenido una
relación amorosa con un actor conocido. Otra la lleva al Polo Norte, donde es una científica
que quiere ayudar el medio ambiente y que durante una misión espanta un oso polar.
Después es la esposa de Ash, un médico que encontró en su vida inicial, trabaja en la
universidad y tienen juntos una hija. Va a entrar en muchas otras vidas paralelas a la suya,
pero en ninguna no se siente bastante bien para quedarse y vivirla hasta el final de sus
días, sobre todo porque se da cuenta de que en cada una gana algo pero también pierde
algo, especialmente personas muy importantes para ella. Si cuando ganó un premio en los
juegos olímpicos su padre estaba todavía vivo, su madre había muerto. Se entera de que
en la vida no puedes tener todo lo que deseas, pero puedes vivir de una manera muy
hermosa si en todo lo que haces piensas más en los demás. Así que cuando se despierta
en su vida real realiza que ella es importante para la vida de otras personas, como por Leo
al cual emparte clases de piano lo que lo ayuda a estar lejos de las malas influencias, por
el señor Banderjee, su vecino de ochenta y cuatros años que ayuda y al que tiene
compañía.
En las dos obras aparece la idea de la existencia de las vidas paralelas que
coexisten, pero Borges considera que son limitadas y Haig que son infinitas. En “El jardín
de los senderos que se bifurcan” una persona puede vivir o estar conciente sólo de una de
sus existencías, al contrario de “La biblioteca de la medianoche” donde la protagonista
puede pasar por todas las vidas que desea. Si en la novela corta de Jorge Luis Borges el
protagonista se arrepiente en el final de la decisión tomada de matar a Stephen Albert, en
la de Matt Haig, Nora se da cuenta que la vida que quiere es la que ha vivido hasta ahora,
y que para ser feliz sólo ella puede encontrar el camino. Los errores y las elecciones hechas
en el pasado la han llevado en la situación en la que se encuentra ahora. Sin estas
seguramente su vida no habría sido la misma. La llave sería hacer lo que le gusta, ser
valiente y tomar las decisiones adecuadas y especialmente ayudar a los demás, porque la
felicidad y la alegría de los otros se convierten en su felicidad y alegría, y sobre todo no
tener miedo de vivir, de hacer las propias elecciones y aunque no sean las más adecuadas,
afrontar las consecuencias.
Desde el punto de vista de la estructura, la obra de Borges es como una caja
nascondida en otra caja, como las muñecas rusas: en el marco de la Primera Guerra
Mundial, en una historia de espías aparece el cuento de un antepasado chino que escribió
por trece años un libro que todos consideraron y consideran sin alcún valor y dijo de
haber construido un laberinto que nadie encontró. La novela de Matt Haig fluye muy
dulcemente, siendo en muchos tratos bastante predecible. La de Borges es sorprendente,
porque esperas que el laberinto sea dentro del jardín de Albert y no el libro propriamente
dicho. El desenlace no es la variante previsible, Yu Tsun decide demostrar que está fiel a
Alemania y no a sus proprios antepasados, a Ts’ui Pen. Matando a Stephen Albert destruye
617
 ISSUE NO. 28/2022

la posibilidad que los descubrimientos de Albert sobre la importancia de la obra de Ts’ui

Pen sean conocidos y reconocidos en todo el mundo. El sacrificio de Ts’ui Pen no aportó
ningún provecho a nadie, pero hizo que una obra muy valiosa quedase en la sombra del
desconocimiento. Tomó la oportunidad de la humanidad de conocer una obra valiosa,
muy ingeniosa como forma y contenido. Una de las ideas transmitidas puede ser que en la
vida debes elegir muy atentamente los sacrificios que haces y las consecuencias que
pueden producir tus acciones.
Las dos obras, aunque tratan el mismo tema, la existencia de vidas paralelas en
nuestro universo, ofrecen dos perspectivas diferente sobre la vida: en la de Luis Borges el
protagonista se da cuenta de haber tomado la decisión errata, porque todo su esfuerzo y
sacrificio no tuvo las consecuencias mejores; en la de Matt Haig, Nora Seed accepta su vida
con todos los fracasos, las insatisfacciones y las pérditas que tiene, porque realiza que hay
también logros que antes no valoraba suficientemente.

Bibliografia:
Jorge Luís Borges – Moartea și busola, vol.1, Editura Polirom,2006, pp.432-444
Matt Haig – Biblioteca de la miezul nopții, Editura Nemira, 2020

618
 ISSUE NO. 28/2022

READING PATTERNS AND EDUCATIONAL PRACTICES IN JANE EYRE

Mădălina Elena MANDICI (MOCANU)

Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași
Cadru didactic asociat

Abstract: This paper deals with the reading histories of a formally-educated fictional woman within
the pages of Charlotte Brontë’s Jane Eyre (1847). Jane Eyre’s reading habits raise questions
concerning the dissemination of texts, the anxieties surrounding intellectual, lively women in the
19th century and the moral, spiritual and psychological repercussions of their reading interests in
an era predominantly defined by anti-fiction prejudices. Although between the 1860s and the 1890s
novels partially stopped raising eyebrows; sentimental fiction, Gothic romances and other popular
genres were still associated with outrageous actions and promiscuous scenarios. Reading was
affiliated with passivity, escapism, delusion and rebelliousness, no matter how hard novelists tried to
bail their texts out and make a bona fide effort to encourage active, critical reading. Nowadays, the
controversial status of female readers has not melted away completely, it has only avoided attracting
attention to itself. The present paper shows how Charlotte Brontë’s Jane Eyre serve as a gateway to
the cultural and political atmosphere of the 19th century and, by extension, assesses the reading
practices enacted by women in the informing context of the Victorian period.

Keywords: women readers, Victorian literature, Jane Eyre, female intellectuality, formal education

1. Introduction
In 1800, Victorian Britain offered a predominantly practical education to its citizens,
acquired either at home or at work. Only by 1901 did elementary education and literacy
become all-inclusive, with higher instructional opportunities for the well-to-do members
of the society. To understand women’s historical educational opportunities and the
dynamics of the female characters’ reading and education analyzed in this section, one
must note that girls began to be allowed to move to university study only by the 1860s. At
different times in history, female education was aimed at promoting virtue and piety,
reasoning and self-esteem, and only towards the 1870s, female independence and equal
academic opportunities mimicking those enjoyed by men. For some promoters of formal
education for women, emulating male models of education (not diverting from them, in
this period) meant equipping women with the capacity of reasoned judgement. For
others, it signified an extra opportunity to mold intellectually better wives and mothers.
Only for a few advocates for formal female education – including women like Mary Astell
(the first to propose institutionalized female learning, two centuries before the Victorian
period) and Emily Davies (a pioneer of women’s access to higher education) – such goals
were not mutually exclusive.
The instruction (or, perhaps, self-instruction) of women can be traced back to the
eighteenth century, when text-books, almanacs, lectures, sermons and advice and conduct
books – with titles such as Lady’s Companion (1790), An Epistle to a Lady (1753) and The
Young Lady’s Geography (1765), A Father’s Legacy to his Daughter (1774) – were aimed
exclusively at an amateur female readership denied college education. Women’s
instruction was limited to the confines of the private sphere, while men could enjoy

619
 ISSUE NO. 28/2022

instruction that was associated with readiness to enter the public sphere. Learning could
cause great damage to women – render them less attractive for their suitors, allow them
to engage in vain gossip and be part of the anathematized groups identified as
Bluestocking salonieres by being part of residential college education, weaken their
reproductive system and provoke them to challenge conventional social structures,
among many other ills. The formal instruction of young Gentlewomen was, in fact, as
damaging as the books of general instruction meant for informal instruction. Many
writers at the end of the eighteenth-century (including Mary Wollstonecraft and Maria
Edgeworth) offered stinging commentaries on the popularity of boarding schools which
only provided a shallow education (Eliot’s Rosamond Vincy in Middlemarch is a mirrored
version of the frivolity induced by superficial chances at formal instruction and the evils
of genteel education in the accomplishments; likewise, Casaubon is not able to educate
Dorothea, because he is himself improperly educated; even more so, Daniel Deronda
exposes a certain hypocrisy and distrust in university education).
The real Victorian children were educated at first by a nanny or nursemaid (illustrated
by the fictional Bessie in Jane Eyre), followed by a tutor or a governess. Only rich families
were in the possession of material possibilities to hire male tutors with university
training. Many girls and boys of the period, therefore, were living examples of tutorial
failure. In Small Adults: Education and the Life of Children (2001), Anthony Burton
exemplifies the not-so-great parts of governessing in Victorian Britain, when “being a
governess was an affliction” (66). As many well-educated young women had no other
option but to take on teaching as their families experienced financial downfalls and
teaching was the only career available for them. Not every governess could find congenial
employers and, thus, their role within the household was ambiguous – “they were not
really part of the family but they were a cut above the servants” (67). Good secondary
schools for girls were founded only in the latter part of the century. Thus, Victorian girls’
education was almost entirely received via a governess.

2. Female reading habits and educational practices in Jane Eyre

Every page of Charlotte Brontë’s Jane Eyre (1847) – published under the male
pseudonym of Currer Bell – burns with the question of literacy acquisition and the
heroine’s creative reading encounters with secular and religious texts, constantly pushing
against the limits of patriarchy and traditional cultural values. Jane’s fictional pilgrimage
from curious, make-believe childhood reading games (when Jane is not yet a full-fledged
reader, but a listener of stories and consumer of book illustrations) and adult reading
experience (as an interpreter, approaching fiction and nonfiction pragmatically, with
serious cultivation and comforting herself with images of wisdom) is a crucial testimony
of the mature female protagonist vacillating between passion and discipline. Throughout
her story, Jane practices furtive, solitary, extremely careful reading with the aristocracy
of the mind presuming a concealed meaning in the didactic secrets of texts. Analogously,
the modern reader experiences the female character’s childhood flashbacks and
subsequent use of education while participating, to some degree, in the secrecy of
Brontë’s parabolic narration. The modern reader becomes imaginatively involved in
620
 ISSUE NO. 28/2022

picturing the concealed reading corner of Gateshead Hall, taking an intermediate stance
towards Brocklehurst’s abuse and surveillance or interacting with Helen Burns and Maria
Temple intellectually.
Charlotte Brontë’s own mind has been marked and intellectually stimulated by the
books and periodicals she encountered in her early years. The Brontë juvenilia, as
Christine Alexander and Jane Sellars have pointed out in The Brontës in the World of the
Arts (2008), indicate that Charlotte and her siblings availed themselves of the works of Sir
Walter Scott and Lord Byron, gained access to plays by Shakespeare, to Bunyan’s The
Pilgrim’s Progress, Aesop’s Fables, The Arabian Nights and James Ridley’s Tales of the Genii.
Like the young Jane Eyre, Charlotte indulged in the reading of Jonathan Swift’s Gulliver’s
Travels and Samuel Johnson’s The History of Rasselas, Prince of Abissinia. In her
Introduction to Holy Ghosts: The Male Muses of Emily and Charlotte Brontë (1990), Irene
Tayler restores the intellectual authority of the Brontë sisters, by admonishing her
readers to reconsider their firm and vigorous education. They should not be “thought of
as naïfs or primitives, unschooled artists driven by native talent and emotional need, but
largely innocent of the complex cultural and aesthetic movements of their time” (1).
Nothing is less true than this. Although the impression one gets about the Brontë sisters
is that they lacked a sound and regular education because they lived in a secluded
moorland village, they were remarkably hungry for knowledge and their days were filled
to the brim with diverse area of knowledge, from politics to literature and art. Avid
readers themselves (their father, Patrick Brontë, was a notable Cambridge alumnus and
viewed book-purchases as upscale necessities), like their female characters, they were
very familiar with the periodicals of their period, whose idiosyncrasies they emulated and
whose standpoints they debated mock-solemnly in their own fabricated worlds.
The literal verisimilitude of Jane’s encounters with art is indebted to Charlotte’s
familiarity with histories by Hume and Rollin, the poetry of Milton, Thomson, Goldsmith,
Pope, Scott, Byron, Wordsworth and Southey. She was also fascinated with natural history
by Goldsmith and White, with books which contained pictures, as informed by Brontë’s
correspondence. Charlotte and her siblings used Bewick’s miniature wood engravings as
templates in their drawing lessons. In the early and mid-nineteenth century, individuals
held the Bible within their reach. Even domestic servants were not left behind when it
came to family prayers and reading from the Scriptures. The text of the Bible was seen as
holy speech. Thus, many pages of Jane Eyre are padded with the biblical references of a
fierce child, courageous in her strenuous efforts to make her own textual choices. A ten-
year-old’s disdain for the Psalms and her explicit textual references might appear
shocking to the reader. This chapter intends, thus, to penetrate the crux of Jane’s
imaginative rebellion throughout the novel.
The pictorial prelude to the novel’s pre-adolescent reading experience, filled with
solitary birds and rocky promontories is graphically introduced by the book-to-window
motif. Like dialogue tags, the stock of books being ‘owned’ by little Jane indicates that
subsequent descriptions should be ascribed to another text. The non-linear plot of Jane
Eyre is jump-started by the non-fiction work of Thomas Bewick, A History of the British
Birds (1797, 1804), sinking and transposing the modern reader further and further into
621
 ISSUE NO. 28/2022

the past. Jane transmogrifies into a confident make-believe player in a vignette world
brimmed with bleak shores of Lapland, Siberia, Spitzbergen, Nova Zembla, Iceland and
Greenland, rocks found unescorted in a sea of billow and spray and unaccompanied
disintegrated boats abandoned on a secluded shore, in forms that the child gradually
learns to shed light on and control1. This literary allusion, part of the novelistic equipment
of Charlotte Brontë, is particularly important in precipitating, albeit subtly, the debate
over women’s identification with texts and their censored print material. The process of
readerly identification invests in the novel a dream-like gravity. Though never overtly
stipulated in Jane Eyre, the little female protagonist identifies herself with the variety of
pictures she buries within her juvenile energies to strip the world of its naivete. There are
two common threads reminiscent of Jane’s real experience running along the adopted
non-fictional text: (1) secrecy and concealment and (2) the unavoidable danger lurking in
the background that besets the reader. As a poverty-stricken orphan living in the house
of her malicious and well-to-do relatives, Jane Eyre is a solitary character. The cruel Reed
children and Aunt Reed regard little Jane – who ought to know better than to “rummage
[their] book-shelves” - with patronizing contempt, echoing the long line of critics
constantly assaulting Victorian women’s minds for daring to consult a father or a
relative’s library, the British Museum, the lending library or a room of one’s own as a site
of agency from where one prizes out intellectual power.
The illustrations in Bewick mimic the verbal pattern of Bessies’s narratives2, which
are taken, as Jane subsequently discovers, from John Wesley and Samuel Richardson’s
literary works. Bessie’s narratives are indicative of the predominant reading interests of
the Victorian English society, which was keen on imparting to the young good taste and
proper conduct through texts focusing on the Protestant emphasis on an obediant
Christian’s accountability for his own salvation and on imaginative license. For Jane,
reading and viewing fit her modus operandi3. At the end of the novel, Brontë is careful to
tell her readers that Jane must render visual images for her blind husband. As Antonia
Losano has indicated in Reading Women (31), Brontë herself desired to be a painter before
her vision started to decline and turned to writing, instead. Gilbert and Gubar in The
Madwoman in the Attic (1979) have argued that Rochester’s visual impairment is Brontë’s
way of forcing him to surrender to a verbally-based mode of perception.

1
Many Victorian girls were able to ‘travel’ through the world by indulging in imaginative literature (although
even travel and adventure books were banned in some rigid households) and witness many different forms of
masculine enterprise: political conspiracy, social entertainment and rebellion, intellectual pursuits. Brontë is able
to fantasize travel and social withdrawal for her female character.
2
This comparison reduces the printed word to a layover between the oral and the visual. The oral narratives told
by Bessie hint to the reading tastes of the early nineteenth-century society. In this flashback, each incident serves
to unlock some traits of Jane’s reading as an avenue for escape in a fictional realm. Jane was “happy at least in
[her] way” (4). Books become a cryptogram of the preferences of the young Jane up to the point where her
imagination and reality come in close proximity. Her textual escapade serves as a barrier from family members.
However, later in the narrative, Jane listens to the Riverses read aloud and begins seeing them as kindred spirits
only by watching them from afar.
3
Jane converts the verbal text into visual imagery in the same way in which she transfers texts into daydreams.
The first pages of the novel submit to the reader visual images and reading observations simultaneously.

622
 ISSUE NO. 28/2022

One of the scenes built on the bifurcation along gender lines of empowerment is
introduced right in the opening pages of the novel, when Jane’s cousin, John Reed, learns
that the female protagonist, a ten-year-old at this point in the narrative, has been reading
his family’s copy of A History of the British Birds: “[…] I’ll teach you to rummage my book-
shelves”, John scorns her, “for they are mine; all the house belongs to me, or will do in a
few years. Go and stand by the door, out of the way of the mirror and the windows” (6).
Blind to what is special to Jane, he reduces books to projectiles to dismiss her from the
curtained alcove where she found shelter. Just as Hugh Trevor’s master hits him for being
engaged in his book in Thomas Holcraft’s eighteenth-century book, The Adventures of
Hugh Trevor, John Reed, too, belittles the aesthetic merit of books by hurling one, in a fit
of temper, at Jane’s head. To the Reeds, books do not consist of sacred, living speech, but
of physical, material traits providing no guarantee of mental engagement and trumping
the textual content: “You have no business to take our books: you are a dependent, Mama
says; you have no money; your father left you none; you ought to beg, and not live here
with gentlemen’s children like us, and eat the same meals we do, and wear clothes at our
Mama’s expense” (6).
Elegant, genteel Victorian girls and ladies were allowed in the family’s library but
not without a tutor or a governess. Family libraries are, as the text indicates, not open to
members of lower station. The female heroine is, thus, in direct conflict with a world
whose culture, socialization tools, educational tools and economy are dominated by men
(of the upper reaches, of course). One can see that the powerful male owner/vulnerable
female occupant paradigm is unavoidably apparent here. Withdrawing into the veiled
recess at Gateshead places Jane in a liminal state between enclosure and sense of control,
of self-reflection. It is this sense of control that John Reed despises. What can an external
reader make of John Reed’s continual insistence that Jane be prohibited to approach the
looking glass and the windows? The identification between Jane as a reader and texts as
imaginative disobedience allows for a Lacanian commentary on the construction of a
fictional “double” or “mirrored” version of the protagonist through reading. According to
Jacques Lacan4, the infant does not possess an absolute sense of identity as physical entity
and looks into the self-reflective surface of the mirror to capture his own image. However,
the image perceived by the infant is mere artifice, and offers the infant a distorted,
alienated mimesis. Thus, the child must banish his fascination with the revelatory surface
of the looking glass by getting hold of language and culture from the Other and gaining
entrée into the Symbolic Order as subject, where he will be capable of differentiating
between self and others. Jane is refused self-reflection – both literally and symbolically –
into a looking glass promising self-scrutiny, wholeness and revelatory truth. Throughout
her fictional life, Jane constantly turns to books, instead, both for the specificity of the
mother-infant unity she lacks as an orphan and for revelatory, seductive images of herself
and the others.

4
In The Mirror Stage as Formative of the “I” Function as Revealed in Psychoanalytic Experience (delivered on
July, 17, 1949, in Zurich, at the Sixteenth International Congress of Psychoanalysis), J. Lacan explains that the
“mirror stage” (3) establishes within the individual a relationship between self as organism and its reality (the
reflected environment).

623
 ISSUE NO. 28/2022

Reading and rereading also take place off-stage, when Jane temporarily shies away
from the reader’s attention:
“Bessie asked if I would have a book – the word book acted as a transient
stimulus and I begged her to fetch Gulliver’s Travels from the library. This book I
had again and again perused with delight; I considered it a narrative of facts, and
discovered in it a vein of interest deeper than what I found in fairy tale: for as to
the elves, having sough them in vain. (…)” (21).
When the mature Jane returns to Gateshead at Aunt Reed’s deathbed, she
immediately recognizes the books which have witnessed her despair as a child – Jonathan
Swift’s Gulliver Travels (1726) and the collection of folk tales The Arabian Nights, read
after she first met Mr. Brocklehurst. These volumes had, in fact, immortalized her terror
in the Red Room. Even the furniture reminded Jane of the hostile environment in which
her childhood unfolded. In addition to being acquainted with books of illustrations and
fairy tales (both secular types of texts), Jane reads stories of male adventure – Arabian
tales – rich in plots riddled with protagonists enduring hardships and escaping danger
through a mixture of good fortune and wit. Gulliver’s Travels – a tale seen as “a narrative
of facts”, comprising pigmies, giants, floating islands and chattering horses – seems a
healthy choice for a ten-year-old’s unsophisticated literary sensibility.
Does the idea that rereading occurs mainly in adulthood hold true? Hardly so. Just
as little children are still fascinated with cherished oral stories being told over and over
and read under the tutelage of a parent or another tale-teller (who could be identified as
“la sage femme” (72), as Karen E. Rowe calls Bessie, from whom Jane inherited her
penchant for narratives) even if they know them so well they could reproduce them
verbatim, it is one of the axioms of (re)reading that literate young readers enjoy reading
their favorite texts time and again, in order to replicate an experience of textual complicity
verging on auto-hypnosis. This youthful indulgence in rereading is phenomenologically
and structurally different from the grown-up encounter with books that one might have
cherished in one’s youth, perhaps unwillingly or in the absence of any alternative. In a
general sense (and the 21st-century, sophisticated reader might nod in agreement), the
genuine classics of children’s literature – Alice in Wonderland, Gulliver’s Travels or
Robinson Crusoe – are more fitly enjoyed and (re)savored at a mature age. One can, of
course, argue that chronological age is not directly linked to precocious wisdom or late-
blooming sagacity. Although “reading in youth can be rather unfruitful, owing to
impatience, distraction, inexperience with the product's ‘instructions for use’, and
inexperience in life itself”, the probability that those leafing through the classics “only out
of love” being small, as Italo Calvino demonstrated in his Why Read the Classics? (The Uses
of Literature: Essays 127-8), Jane’s reading promises each time renewed pleasures and
parallels. However, for the mature Jane, Gulliver’s Travels and the Arabian Nights are an
alibi for a simulacrum of memory in an attempt to reexplore and relive past events that
coincided with reading.
The formerly delightful imaginary world of Lilliput and Brobdingnag has now, in
retrospective, become horrendous to the grown-up Jane. Even to the young female

624
 ISSUE NO. 28/2022

character, whose reader-response was inevitably shaped by her physical and social space5
(and corresponding mood), Gulliver seemed “a most desolate wanderer in most dread and
dangerous units” (21). Most children of her age regard Gulliver as a gleeful adventurer.
Not Jane. She is able to see both good and evil in adventure stories, thus revealing her
active reading processes from an early age. The incoherent world where Gulliver lands is,
by extension, Jane’s own inhospitable environment. Critics have pointed to Jane’s
propensity – as an orphan – towards identifying herself with the miniature Lilliputians as
a reflection of her own feelings of diminution and hostile figures in her life (Brocklehurst,
Mrs. Reed) – “looming adult persecutors” (Rowe 74) – with the imposing Brobdingnagian
giants. While the fearsome Brocklehurst is looking down on Jane, his physical traits
borrow the features of the annihilatory wolf in Little Red Riding Hood, one of the popular
tales with which girls of the period were familiar (in fact, Jane’s early literary sensibility
was largely tutored by Bessie’s folktales, including those hinted at through later,
Thornfield-related pointers to Cinderella, Sleeping Beauty, Beauty and the Beast, Snow-
Drop, The Blue-Bird, recounting a heroine’s attempt to escape danger). Jane’s myopic
description of Mr. Brocklehurst is revelatory in this regard: “What a face he had, now that
it was almost on a level with mine! what a great nose! and what a mouth! and what large
prominent teeth!” (37). Size distortion, here, subsumes intertextual references to fairy
tales into Jane’s rhetoric.
Jane’s access to male adventure stories is also occasioned, as the external reader
finds out, by scriptural teaching, through the books of the Old Testament. The reading
heroine even tells Brocklehurst that she prefers such books – Genesis, Exodus, Samuel,
Kings, Chronicles, Job and Jonah – to the Psalms, when she is removed from Gateshead to
Lowood, where her formal education commences. It is in the books of the Old Testament
that most male heroes lodge in (Moses, Daniel, Saul, David, Solomon). The Psalms grant
Jane with no plot stretching out the narrative, no lively adventure stories (that had been
crudely emblematic of her previous reading experience). The female protagonist is a
wide-ranging reader, familiar with multiple modes in literature. Thus, she uses secular
tools to (re)interpret religious literature. Just as romance (via fairy tales) is remodeled to
fit a realistic framework and attacked with the instrumentality of satire, likewise, morally-
improving tales and studies in Bible Catechism are tailored to fit the narrative form and
intent of adventure stories. It is in such (re)interpretive acts that Jane starts to lay the
foundation of her teaching vocation. Reader-response is, again, shaped by her
environment. Before arriving at Lowood, Brocklehurst interrogates Jane’s reading
preferences in a manner redolent of the nineteenth-century morally-improving tales
assessing girls’ interest in serious teachings and invites her to indulge in different types
of reading:

5
Reading as closely tied to place factors has received little attention in studies authored by reading specialists or
literary critics. Reading under hostile circumstances – as Jane Eyre does – can have curative, therapeutic effects.
More examples could do justice to this issue (even if it is a sugared topic for a reader living in a pleasure-oriented
age) – reading in prison or reading under circumstances of moral deprivation in a ruthless political prison system.

625
 ISSUE NO. 28/2022

“Little girl, here is a book entitled the Child's Guide, read it with prayer, especially
that part containing ‘an account of the awfully sudden death of Martha G—, a
naughty child addicted to falsehood and deceit’.” (Brontë 42, my emphasis)
Brocklehurst’s monopoly on Bible interpretation will be, unfortunately, repeated
time and again during Jane’s stay at Lowood. These different responses to sacred texts
echo the significance of the Bible, in the nineteenth-century (although not restricted to
this period), as the most powerful catalyst to reading in Protestant Europe and America.
It was precisely Jane’s type of internalization of interpretive authority that was
dramatically new to Victorians used to regulate the content and manner of reading in its
traditional sense. The Victorians’ belief, ideologically consonant with Brocklehurst, was
that new readers’ attitudes to the Book would be less reverential and more erratic,
frivolous, and consumer-like. Jane’s reading proves, however, that intellectual women’s
reading in the nineteenth-century was far from ignorant, idle and superficial. If one
accepts the idea that Victorians witnessed a shift from a culturally-homogenous
readership to a culturally-heterogenous one, one should give credit to those writers who,
through their reader-protagonists as hypothetical constructs, showed that the two types
of reading audience could be complementary and equally influential. After the Middle
Ages, print material deficiency was essential in shaping a culturally-homogenous reading
audience composed mostly of an intellectual elite activating in monasteries, libraries and
scriptoria, and eventually in universities (first open only to men). The profusion of print
matter of the nineteenth-century helped fluidify this elitist readership to give rise to
polysemous readings and rereadings and heterogenous, democratic readerships.
Jane’s education at Lowood is, again, accompanied by fairy-tale-like and religious
patterns, both (re)interpreted and internalized by Jane in her attempts to reconcile
profane and sacred texts. For Jane’s fellow bookworm at the Lowood Institution, Helen
Burns, reading is not solipsistic and self-destructive, for she is “absorbed, silent,
abstracted from all round her by the companionship of a book, which she read by the dim
glare of the chambers” (70). As books bind readers not just to the author, but to all the
other readers who allow the power of texts to change their identity, Jane feels drawn by
the presence of Helen, feeling the urge to interrupt her reading of Samuel Johnson’s
Rasselas (1759): “I hardly know where I found the hardihood thus to open a conversation
with a stranger – the step was contrary to my nature and habits – but I think her
occupation touched a chord of sympathy somewhere, for I too liked reading, though of a
frivolous and childish kind; I could not digest or comprehend the serious or substantial”
(p. 62, my emphasis). Thus, reading becomes a bridge linking readers alike, fueling their
preoccupation with books even more intensely.
The Lowood Institution Jane is sent to is far from being a fashionable boarding
school for girls of the upper reaches. The Church (represented by Brocklehurst) and
feudal aristocracy (enacted by Mrs Reed) agglutinate their efforts to grant the poor Jane
a chance at formal education. Lowood is the type of semi-charitable school (using
convent-like methods of upbringing and resembling Dickens’ Gradgrind model) catered
for poor girls. To avoid the counterproductive social aspects of unsupervised female
behavior and upbringing, the primary aim of the Brocklehurst training system is to lay the
626
 ISSUE NO. 28/2022

seeds of trainees’ further improvement, placing ever-stricter demands on them to help

them become the embodiments of a life of toil and self-control. It fails, thus, to coincide
with the descriptions Bessie filled Jane’s imagination about schools for young ladies
where they “sat in the stocks, wore black-boards, and were expected to be exceedingly
genteel and precise”.
What Jane does not know is that, on the one hand, the distinction between male
education (classical) and female education (vernacular, at its heart) is colossal. The girls
either remained at home to be educated by mothers in domestic skills or were sent off to
a boarding school that gathered all its efforts to render the young lady marriageable and
teach her “a little music, singing, dancing, drawing, fancy needlework, and a smattering of
foreign languages and literature”, the primary focus of the young girl’s education being
“religion and morality” (Peterson 18). Learning for its own sake was deterred and seen as
useless (even in convent schools in France). Teaching or governessing granted young girls
ready to pursue their careers the opportunity to transmit to other women the same
“ornamental education” they received, in their turn. Disciplines such as science,
economics and mathematics were, by definition, allocated to studious men only. On the
other hand, her phantasmal image of the “attractive” boarding school for young ladies and
her new home, the “institution for educating orphans” (63) are incompatible. Most of the
Gateshead and Lowood scenes reveal a fraudulent image of those in power and the
humiliation of the powerless at the hands of their masters.
The Thornfield episode in Jane’s life comes packaged with its own main texts
available for analysis – John Bunyan’s The Pilgrim’s Progress and John Milton’s Paradise
Lost – and correspondent interpretive challenges. Simultaneously, Brontë uses multiple
fairy-tale motifs to show how Bessie’s enchanted stories shaped Jane’s childhood
heartstrings and ideas of romance. The novel also puts up a persuasive case for biblical
allusions and echoes that are either overt or covert signals over the character’s
development. Brontë usually glues direct quotations to her heroine’s own discourse,
demanding a reader familiar with the Bible and ready to plunge directly into vast layers
of foreign-text allusions nestling together to form the reading female that Jane is. The
playfulness of the novel dwells in the way it invites other readings or rereadings, tempting
the reader to revisit the intertexts in search for its intended meanings tucked under other
evocative titles, to pace to-and-fro until the source text will be pondered anew.
In three stages of her life – at Thornfield, Moor House and Ferndean – Jane changes
from an eager, curious, but methodically naïve reader into a highly reflective reader and
interpreter. The heroine has reached the entrance-into-life phase – in the pattern already
established by Richardson’s romance Pamela, another Cinderella-like figure climbing her
way up to aristocracy and wealth from a servant position. If Pamela conveys the message
that economic prosperity is gained through marriage, Jane Eyre eliminates the romance-
oriented filter distorting the importance of employment and education, by rendering Jane
as a Quakerish autonomous lady bent on self-help ideas of improvement
Akin to Jane, Rochester is a well-informed reader and is acquainted with both
religious and secular literature (the Bible, Milton, fairy tales and Eastern tales). As
opposed to Jane, though, he performs stubborn interpretive reading acts and uses his
627
 ISSUE NO. 28/2022

reading skills to place Jane in his fictionalized improvisation. Brontë may sanction,
through Rochester’s (mis)use of knowledge, reading acts and materials as a form of deceit.
He indulges in theatrical play, in wooing Jane, by disguising not only his fantasies but also
play itself. In 5 Readers Reading (1975), Norman Holland is concerned with the idea of
individual reading styles and declares that individual, distinct readers develop an equally
individual and distinct identity theme involving the lower and higher ego functions: “The
reader creates a fantasy within his individual style” transformed, ultimately, “into a
synthesis and unity that he finds consciously integrative and satisfying” (125). Both Jane
and Rochester are educated readers, but they read differently. Jane, as opposed to
Rochester (who propels his reading outwards), projects her creative reading inwards,
although she is always quick to perceive his hints “in the fast-moving battle of wits which
develops between them” (Wheeler 34), when Jane attempts to “read” her new master.
Rochester is the “the reader as interpreter” (14) – the fourth type of reader on J. A.
Appleyard’s list in Becoming a Reader (1991) – a reader who understands texts and can
conceive interpretations after realizing that literary texts lend themselves to theatrical
interpretation. Charades involve mutual knowledge and mutual guessing on the part of
the players (this is why Miss Ingram is rather disappointed with what she hears from the
old gypsy fortune-teller). The implication one can derive from Miss Ingram and Jane
Eyre’s responses is that Miss Ingram cannot participate in a joint recognition of features
commonly known by implied authors and implied readers, thus, she cannot critically
understand texts. Jane does, but she often enjoys books that a feminine readership would
not necessarily enjoy (history, male adventure stories) and leans to read and understand
texts from a male standpoint (a consequence of the fact that women’s reading in history
has been limited and their reader-response muted).
If the reader can sense a strong echo of Bunyan’s Progress at Lowood, before
being tenured as a governess, in the Thornfield chapters, the Christian allegory functions
as a complementary text the reader should keep in the back of his mind while reading Jane
Eyre. Jane seems to reinterpret thematically and revise (literally) the Bunyan allegory
widely read in the nineteenth-century, as she depicts herself wandering through her
personalized version of the Valley of Humiliation after she leaves Thornfield behind. Moor
House seems to be inhabited by those who grant her a path to the Celestial City. After the
cancelled wedding, she turns to providential guidance and starts “a pilgrim’s progress
within the self” (Roberts 146). Since her readerly subjectivity is transformed every time
the novel shifts its setting, the Moor House section of the novel (where the heroine
discovers her real family and home and is exposed to a sisterly household through Diana
and Mary Rivers, the two blue-stockings educating themselves for the sake of education,
without professional or subversive goals) is, too, revelatory of another layer of Jane’s
quest.
To complete her development, Brontë has Jane discover the perils of religious
doctrines through St. John Rivers, after having discovered at Thornfield, the dangers of
romantic (and Romantic) instruction. Before following Rochester’s voice and cry for help
back to Ferndean, where their reconciliation occurs, Jane dares to offer – albeit silently –
a tart rebuttal to St. John Rivers’ comment – on the slip of paper passed under her door –
628
 ISSUE NO. 28/2022

that “the spirit (…) is willing, but the flesh (…) is weak”, thinking to herself that, in fact,
both are powerful and both will listen to the cry only she can hear. Reunited with her now
blind King Ahasuerus, after dismissing St. John’s fanatical ardor, she modifies her
previous formulations of the Adam and Eve union from the Genesis, declaring – using her
usual tools for reinterpretation – that “[n]o woman was ever nearer to her mate than [she
is]: ever more absolutely bone of his bone, and flesh of his flesh” (640). Perhaps just as
importantly, Rochester has stopped misinterpreting fictions and inserting Jane into
dramatized fictional worlds. The final Ferndean marriage plot in Jane Eyre refashions the
previous reader versus author and oral tale-teller versus the audience frameworks, the
previous false Eden at Thornfield. She is, at the end, far from figures of persecuted
maidens, artificially-educated English gentlewomen and narrative settings filled with
idyllic love and marriage – not every pilgrim is fit for them.

3. Conclusions
As a reader of fiction and nonfiction, imaginative literature and external reality,
settings and human characterization, Jane Eyre proves to be a constant recreator of texts
and a challenger of the accepted/imposed canon, showing that the boundaries of what
one can or ought to read should be set by self-imposed principles and not directly
controlled by an outside authority. Forced reading has an effect opposite to what the
censor intended: it prompts unreserved dissent and brings forth a pluralistic reading of
conflicting narrative paradigms (secular and religious, male and female). For a broadly
curious and open-minded reader like Jane Eyre, romances can be put under the weight of
critical scrutiny and interpreted using the satirist’s tool, while religious literature may be
patterned after secular stories. The fairy-tale motifs scattered across the novel – there is
a cruel stepmother as in Cinderella or Snow-Drop and stepsisters with spoon-fed
personalities, Thornfield Hall is associated with Bluebeard’s castle, the bedsteads Jane
discovers upon arrival at Thornfield seem to be a century-old, Rochester is in the secret
possession of a shadowy, undisclosed room hiding a “monster”, Rochester takes up the
role of the ugly Beast, while Jane is his Beauty – are shifted and reinterpreted to show that
many of their romance-charged plots subsume painful, cynical realities which cannot be
ignored. Jane Eyre ventures into a constant reworking of literary motifs, culminating with
the idea that the Victorians should rethink nouveau riches-inspired educational paradigms
(the drawbacks of the curriculum are explicitly made available by Georgiana Reed
(indulges in amorous intrigues and is educated for the marriage market), Eliza Reed (her
daily routine is extracted from the conduct books of the age) and Blanche Ingram
(educated according to the requirements of the fashionable curriculum, standing in sharp
contrast to the genuine gentlewoman, Jane). Rather than expecting childhood readings
and fairy-tale plots to build a replica in her life, Jane Eyre lets their imaginative playfulness
rest between what has been read and what remains to be read.

Works Cited
Appleyard, J. A., 1991. Becoming a Reader: The Experience of Fiction from Childhood to Adulthood.
New York: Cambridge University Press.

629
 ISSUE NO. 28/2022

Badia , J. & Phegley, J. eds., 2005. Reading Women: Literary Figures and Cultural Icons from the
Victorian Age to the Present. Toronto, Buffalo & London: University of Toronto Press.
Brontë, C., 1847. Jane Eyre. London: Puffin Books.
Bunyan, J., 1678. The Pilgrim's Progress. New York: Barnes & Noble Classics.
Burton, A., 2001. Small Adults: Education and the Life of Children. In: J. M. MacKenzie, ed. The
Victorian Vision: Inventing New Britain. London: V & A Publications, pp. 64-87.
Calvino, I., 1982. The Uses of Literature: Essays. Torino: Harcourt Brace Jovanovich.
Cervetti, N., 1998. Scenes of Reading. Transforming Romance in Brontë, Eliot and Woolf. New York:
Peter Lang Publishing.
Eliot, G., 1871-72. Middlemarch. United Kingdom: Alma Books Ltd..
Flaubert, G., 1856. Madame Bovary. United Kingdom: Alma Books Ltd..
Holland, N., 1975. 5 Readers Reading. New Haven: Yale University Press.
Hylson-Smith, K., 1988. Evangelicals in the Church of England: 1734-1984. Edinburgh: T. & T. Clark
Publishers.
Peterson, C., 1944. The Determined Reader. New Brunswick, New Jersey: Rutgers University Press.
Roberts, D., 1980. Jane Eyre and "The Warped System of Things". In: Reading the Victorian Novel:
Detail Into Form. London: Vision Press, pp. 131-149.
Rowe, K. E., 1983. "Fairy-born and human bred": Jane Eyre's Education in Romance. In: E. Abel, M.
Hirsch & E. Langland, eds. The Voyage In. Hanover and London: The University Press of New
England, pp. 69-89.
Wheeler, M., 1979. The Art of Illusion in Victorian Fiction. London and Basingstoke: The Macmillan
Press Ltd..

630
 ISSUE NO. 28/2022

FAITH IN JESUS, SOURCE OF APOSTOLATE AND MISSION IN THE

ECCLESIAL COMMUNITY
[La fede in Gesù, fonte di apostolato e missione nella comunità ecclesiale]

Călin-Daniel PAŢULEA
Lecturer, PhD, Babeş – Bolyai University of Cluj-Napoca

Abstract: We go to the encounter with Christ with disinterested, enlightened, unlimited faith. This is how the
faith of a true Christian must be: it must have as its center not one's own self, but the infallible word of God.
We believe because God is true and because He has spoken. We believe in faith, not because we can control its
truth directly, but only relying on God, who in his sublime intelligence can neither deceive nor deceive us, and
who in his great goodness wanted to reveal truths inaccessible to the human intellect alone. The individual
and the community must strengthen their faith with a profound study of the revealed truths, adequate to their
intelligence and responsibilities.

Keywords: apostolate, ecclesial community, faith, intellect, mission.

Introduzione
La comunità ecclesiale rappresenta il luogo autentico dell’apostolato e missione,
forme di promuovere l’incontro con Cristo di coloro che credono in Lui. Il punto di
partenza o l’evento stesso della fede è la Pasqua del Cristo Risorto presente nel kerigma
della Chiesa e agisce nell’ecclesiologia. La fede è il primo ed inderogabile atto del
cristiano, perché solo con essa noi ci accostiamo a Dio. A Lui appartiene tutto il nostro
essere, l’intelligenza e la forza; a Lui dobiamo essere interamente soggetti, perché è il
nostro padrone assoluto. La nostra soggezione a Cristo comincia dall’intelletto, la nostra
intelligenza sta al vertice di tutto il nostro essere. Dio Cristo è venuto a portarci la sua
rivelazione, si è fatto uomo, è vissuto tra contraddizioni, incomprensioni, dolori,
preghiere, ecc. Per essere i suoi seguaci dobbiamo accogliere la sua parola, di essere
disposti a dargli il nostro consenso, la fede diventando l’atto supremo col quale ci
facciamo i suoi veri discepoli, pronti per svolgere l’apostolato e missione nella comunità
ecclesiale odierna.

La fede, dono divino che porta alla conoscenza delle verità che salva l’uomo
La fede è un dono di Dio, una virtù soprannaturale da lui infusa 1, per mezzo della
quale l’uomo riceve la Sua rivelazione, le verità divine, «è fondamento di ciò che si spera
e prova di ciò che non si vede» (Eb 11, 1). La fede si appoggia sull’autorità di Dio che si
rivela attraverso il Figlio Suo, Gesù Cristo2. Non è una scoperta della nostra intelligenza
umana, è un dono gratuito da parte di Dio, con lo scopo che l’uomo possa arrivare alla sua
conoscenza e alla salvezza, perchè «la fede ci fa gustare come in anticipo la gioia e la luce
della visione beatifica, fine del nostro pellegrinare quaggiù. Allora vedremo Dio “a faccia
a faccia” (1 Cor 13, 12), “così come egli è” (1 Gv 3, 2). La fede, quindi, è già l’inizio della

1
Cf. Catechismo della Chiesa Cattolica, 153.
2
Cf. W. KASPER, Gesù il Cristo, Queriniana, Brescia, 19896, 196-220.

631
 ISSUE NO. 28/2022

vita eterna»3. L’uomo è libero di ricevere il dono divino oppure di rifiutarlo4, però chi ama
la verità viene alla luce (cf. Gv 3, 21), compie le opere di Dio e offre la libera risposta alla
chiamata e all’iniziativa gratuita di Dio5, mosso dagli impulsi interiori dello Spirito Santo6.
Il discorso sulla fede7 giovannea in Gesù, soprattutto nel Vangelo8, è diverso dai
Vangeli Sinottici e dal resto del Nuovo Testamento9. L’Evangelista Giovanni crea un
legame, attraverso i segni presentati10, tra la testimonianza da parte di Dio attraverso il
Suo inviato, il Figlio e la fede di coloro che credono per mezzo di lui (cf. Gv 1, 7) alla verità
rivelata11. Il binomio credere-conoscere acquista un valore importante nella teologia
giovannea12, perché si tratta di accogliere la testimonianza divina attraverso la fede, che
porta alla conoscenza, e la conoscenza delle verità orienta l’uomo verso la fede:
«L’orientamento della conoscenza verso la fede è antignostico e antispeculativo. L’uditore
deve sapere che fanno parte della salvezza, sia l’accoglienza della testimonianza, sia
l’elaborazione autonoma e l’impostazione che corrisponde alla testimonianza»13. Tanto
la fede quanto la conoscenza percepiscono che Gesù è stato inviato dal Padre, che il suo

3
Catechismo della Chiesa Cattolica, 163.
4
Il credente riceve e accoglie il dono divino per realizzare la contemporaneità di Cristo nella sua vita. Il dono
divino è segno di grande amore da parte di Dio per la sua creatura, e allo stesso tempo è un serio invito ad assumere
le proprie responsabilità. Dall’altra parte esiste il tema del rifiuto, rigettare il dono divino e sottoporsi al potere di
Satana, diventando il suo schiavo (cf. Gv 8, 34). Rifiutando si vuole rimanere in un accecamento volontario, si
manifesta il vuoto interiore: «Per non cedere alla tentazione del rifiuto e per non essere schiavi del peccato, i
discepoli devono restare uniti a Cristo e lasciare che la sua parola, come un seme divino, operi nella loro vita [...]
Non si vuole dire che i discepoli siano perfetti a tal punto da non sbagliare mai; anche loro commettono delle
trasgressioni, dei peccati, che però sono perdonabili (cf. 1 Gv 1, 9), perché non comportano un’ostinazione nel
male che equivalga a un rifiuto di Cristo. Se essi sono resi impeccabili, lo devono al grande amore di Dio, così
come lo hanno sperimentato nel Gesù di Nazaret. L’amore divino finisce per essere la forza che attraversa la loro
vita, proprio come attraversa quella di ogni uomo», M. ORSATTI, Giovanni, il vangelo “ad alta definizione”,
Ancora, Milano, 1999, 28.
5
Cf. A. POPPI, Sinossi dei Quattro Vangeli, II, Messaggero, Padova, 19944, 454.
6
Cf. P.-van IMSCHOOT, Fede, in DB, Società Editrice Internazionale, Torino 1960, 352-355; A. MAILLOT,
Foi, in DEB, Brepols, Turnhout 1987, 485-503; R. FISICHELLA, Fede, in LDTE, Piemme, Casale Monferrato
(AL) 1993, 406-407; L. L. MORRIS, Credinţă, in DB I, Cartea Creştină, Oradea 1995, 280-282.
7
Il sostantivo pístis non è mai usato né nel Vangelo né nelle lettere. È invece frequentemente usato il verbo
pistéuein, da 98 volte nel Vangelo, 9 in 1 Gv mai in Apocalisse, come l’accettazione del messaggio di salvezza
portato da Gesù; cf. R. BULTMANN, pistéuo in Giovanni, in GLNT X, Paideia, Brescia 1975, 471-472; J.
MATEOS – J. BARRETO, Fede, in ID., Dizionario Teologico del Vangelo di Giovanni, Cittadella, Assisi 1982,
102; L. L. MORRIS, Credinţă, in DB I, Cartea Creştină, Oradea 1995, 281.
8
Per un’approfondimento sulla fede nel Quarto Vangelo, cf. R. FABRIS, Giovanni, 99-104. «Tutto il Vangelo è
pensato come un itinerario di fede che parte dai segni compiuti da Gesù e interpretati dalla sua parola», M.
ORSATTI, Sinfonia dell’amore. Introduzione alla Prima Lettera di Giovanni, Dehoniane, Roma 1999, 159.
9
«La foi dont parle Jean est la même que celle des Synoptiques. Elle groupe la communauté des disciples autour
de Jésus (Jn 10, 26s; cf. 17, 8). Orientée par Jean-Baptiste (1, 34s; 5, 33s), elle découvre la gloire de Jésus à Cana
(2, 11). Elle “reçoit ses paroles” (12, 46s) et “écoute sa voix” (10, 26s; cf. Dt 4, 30). Elle s’affirme, par Passion
est pour elle une épreuve (14, 1.28s; cf. 3, 14s) et la Résurrection son objet décisif (20, 8.25-29). Mais le quatrième
évangile est, beaucoup plus encore que les Synoptiques, l’évangile de la foi. Tout d’abord la foi y est explicitement
centre sur Jésus et sa Gloire divine. Il faut croire en Jésus (4, 39; 6, 35) et en son Nom (1, 12; 2, 23). Croire en
Dieu et en Jésus, c’est tout un (12, 44; 14, 1; cf. 8, 24). Car Jésus et le Père sont un (10, 30; 17, 21); cette unite
meme est objet de foi (14, 10s)», J. DUPLACY, Foi, in VTB, Du Cerf, Paris 19712, 485.
10
Cf. E. E. BROWN, Giovanni, Cittadella, Assisi, 1991, 1472-1480.
11
«La fede deve diventare una “permanenza” nella parola di Cristo (8, 31). I credenti appartengono a Cristo e
rimangono in lui soltanto se la sua parola rimane in loro. A chi rimane nella sua parola è promessa la conoscenza
della verità», R. BULTMANN, pistéuo in Giovanni, 483.
12
Cf. R. BULTMANN, pistéuo in Giovanni, 483-485.
13
O. MICHEL, pístis, in DCBNT, Dehoniane, Bologna 20006, 624.

632
 ISSUE NO. 28/2022

insegnamento viene dal Padre (cf. Gv 11, 42; 17, 3.8.21). L’oggetto della fede e della
conoscenza è Cristo, fede e conoscenza sono due stadi dello stesso processo14, e nel
contesto giovanneo del Vangelo «la conoscenza non può mai elevarsi sulla fede,
staccarsene e lasciarla indietro. Ogni conoscenza che comincia con la fede rimane nella
fede, ma ogni fede dovrebbe anche diventare conoscenza»15.
Un altro binomio rivelato nella teologia del Quarto Vangelo e credere-vivere. La
fede nel Figlio di Dio assicura il possesso della vita eterna: «Dio infatti ha tanto amato il
mondo da dare il Figlio unigenito, perché chiunque crede in lui non vada perduto, ma
abbia la vita eterna [...] Chi crede in lui non è condannato; ma chi non crede è già stato
condannato, perché non ha creduto nel nome dell’unigenito Figlio di Dio» (Gv 3, 16-18).
Credere in Gesù per Giovanni vuol dire credere nell’oggetto del suo annuncio, che si
identifica con la Sua persona, «è soprattutto la sua persona il centro, la sorgente e il punto
terminale della fede»16. La parola predicata e l’opera di Dio Padre manifestata nel Figlio
avviano il processo della fede che aiuta la persona umana ad andare all’incontro con Gesù
Cristo, ad accoglierlo e ad amarlo: «A quanti però lo hanno accolto ha dato il potere di
diventare figlio di Dio: a quelli che credono nel suo nome» (Gv 1, 12). Attraverso la fede
in Gesù riconosciamo l’amore divino (cf. Gv 3, 16) e rimaniamo nel Suo amore, nella
dimensione verticale (cf. Gv 15, 1-10), che determina l’amore reciproco, cioè la
dimensione orizzontale sperimentata dalla comunità dei credenti (cf. Gv 13, 35; 15, 11-
17)17.
Ascoltare la parola di Gesù fa nascere la salvezza, la vita (zoé), alla quale l’uomo
aspira ardentemente, quella vita che gli offre la salvezza vera e propria. Questa vita si
costruisce sulle parole chiare di Gesù (cf. Gv 10, 22-38), e questa chiarezza è evidente
soltanto per chi le accoglie con fede: «Queste cose ve le ho dette in modo velato, ma viene
l’ora in cui non vi parlerò più in modo velato ma apertamente vi parlerò del Padre. Gli
dicono i suoi discepoli: “Ecco, ora parli apertamente e non più in modo velato”» (Gv 16,
25.29). In altre parole si può definire la fede giovannea come «la rinuncia dell’uomo a se
stesso, il volgersi a ciò che non si vede, a ciò di cui non si può disporre»18. Questo significa
rinunciare ai concetti di vita e morte, familiari all’uomo, per essere aperti alla vita offerta
da Gesù, che traspone il credente in ciò che è eterno. Una tale rinuncia presuppone anche
la conversione, cioè, un’allontanamento e un distacco del credente dal mondo: «non prego
che tu li tolga dal mondo, ma che tu li custodisca dal Maligno» (Gv 17, 15), da quella entità
storica che può influire negativamente sull’uomo e lo allontanarlo dalla luce della
rivelazione. Attraverso la fede l’uomo si sottrae all’influsso negativo del mondo e si
trasferisce nell’ambito della rivelazione della Parola, «per avere accesso a Cristo,
comunione con Dio e quindi la vita eterna»19.

14
Cf. R. BULTMANN, pistéuo in Giovanni, 484.
15
R. BULTMANN, pistéuo in Giovanni, 485.
16
M. ORSATTI, Sinfonia dell’amore. Introduzione alla Prima Lettera di Giovanni, 160.
17
«All’unità del credere e dell’agire corrisponde il contenuto dei comandamenti in quanto l’opera che essi esigono
con è altro che l’amore», R. BULTMANN, pistéuo in Giovanni, 486; J. MATEOS – J. BARRETO, Fede,108-
109.
18
R. BULTMANN, pistéuo in Giovanni, 475
19
M. ORSATTI, Sinfonia dell’amore. Introduzione alla Prima Lettera di Giovanni, 161.

633
 ISSUE NO. 28/2022

L’apostolato di Gesù e dei discepoli

Gesù è il maestro dei discepoli e di tutti i credenti (cf. Gv 20, 16b). È il Figlio di Dio che
prolunga, nell’invio dei discepoli, la propria missione salvifica20, li accompagna e li
alimenta con la sua presenza misteriosa (cf. 21, 1-14), singolarmente e comunitariamente
(cf. 21, 15-23). Ha glorificato il Padre (cf. 17, 1b) e ha manifestato la verità su Dio e il
destino dell’uomo (cf. 17, 3-4). Ha redento l’uomo mediante la Croce, ha interceduto e ha
pregato per tutti coloro che hanno accettato la sua parola e la sua redenzione. La sua
opera si è realizzata negli apostoli, che hanno creduto nella parola di Cristo, alla sua
divinità. Egli ha compiuto l’opera di salvezza in loro e per mezzo Suo sono entrati in
comunione con il Padre, essendo beneficiari/destinatari dell’adozione spirituale. Gesù ha
riflesso la sua gloria sui discepoli e li ha trasformati (cf. 2 Cor 3, 18), facendoli partecipi
del suo grande paradosso della morte/glorificazione, che continua la sua azione nella
Chiesa21.
Il Figlio di Dio si è rivelato per essere il nostro Pastore e Maestro, per toglierci dalla
banalità dell’esistenza, per rendere la nostra vita e i nostri ideali degni di lui e di noi, per
dare certezza alle nostre esigenze e speranze, per comunicarci i suoi decreti eterni
riguardo alla nostra salvezza e per renderci partecipi dei beni divini che trascendono la
comprensione della nostra ragione: «Con la divina rivelazione Dio volle manifestare e
comunicare se stesso e i decreti eterni della sua volontà riguardo alla salvezza degli
uomini, per renderli cioè partecipi dei beni divini, che superano assolutamente la
comprensione della mente umana»22.
Gesù, durante il ministero pubblico ha proposto un metodo di insegnamento e di
educazione in vista della fede, ha invitato il suo destinatario, la persona umana, ad
imparare da lui (cf. Mt 7, 29), e il suo metodo psico-pedagogico diventa un modello per
tutta la comunità cristiana. Gesù, Figlio di Dio, il Verbo Incarnato tra gli uomini, la
Sapienza eterna del Padre, ha portato agli uomini la buona notizia, il lieto messaggio, sia
per l’acquisto della salvezza, ma anche per insegnare a mettere in pratica le verità
essenziali che arricchiscono il comportamento della persona umana. Il compito di Gesù,
attraverso l’evento dell’Incarnazione, fu anche un compito educativo che ha avuto come
traguardo il dovere di insegnare, di educare, di parlare e di trattare con i suoi discepoli e
con gli uomini, partendo dal loro stato di vita, al fine di aiutarli nella crescita spirituale a
divenire perfetti. Tutto ciò secondo un ideale psico-pedagogico che Egli stesso aveva
portato sulla terra. Parlando con gli uomini, Gesù si regolò secondo la più assoluta e

20
Gv 20, 21-23: «Gesù disse loro di nuovo: “Pace a voi! Come il Padre ha mandato me, anche io mando voi”.
Detto questo, soffiò e disse loro: “Ricevete lo Spirito Santo. A coloro a cui perdonerete i peccati, saranno
perdonati; a coloro a cui non perdonerete, non saranno perdonati».
21
Cf. K. H. SCHELKLE, Seconda lettera ai Corinti, Città Nuova, Roma, 19712, 75; M. ORSATTI, Armonia e
tensioni nella comunità. La Seconda Lettera ai Corinti, Dehoniane, Bologna, 1998, 58.
22
Dei verbum, n. 6. Attraverso il suo apostolato Gesù ha reso possibile la conoscenza del Padre, unico vero Dio.
Questa conoscenza di Dio per mezzo di Cristo vuol dire vita eterna, cioè penetrazione nel mistero trinitario; vuol
dire anche partecipazione, e comunione alla vita divina, attraverso la parola salvifica e il dono della grazia. Nel
suo apostolato ha interceduto per i credenti, per quelli che hanno incarnato con coraggio nella propria esistenza la
sua parola. Il credente è raggiunto dalla preghiera di Cristo, che lo difende e lo edifica, per mezzo dell’umiltà e
dell’amore.

634
 ISSUE NO. 28/2022

profonda verità e la più alta carità. Il suo agire è stato sempre perfetto e il suo profondo
insegnamento si manifestò all’uomo proprio nella sua azione esteriore. Attraverso i suoi
segni e le sue parole la persona umana può pervenire e scoprire, nella sua più alta
evidenza tale insegnamento. Il Suo Vangelo non è un trattato sistematico secondo le
regole odierne. È una presentazione e descrizione abbastanza particolareggiata del
programma educativo di Gesù Maestro dei discepoli e dell’uomo.
L’apostolato del discepolo è la realtà visibile dell’invisibile mistero di Cristo.
Testimoniando Cristo si sviluppa nel mondo, senza essere ancora proprietà del mondo. Il
suo apostolato non deve assimilarsi al mondo, altrimenti perde la fisionomia secondo il
suo Maestro. Il discepolo deve preoccuparsi continuamente di vivere con Cristo e in
Cristo, vissuto che deve impressionare gli uomini e condurli sulla via della salvezza.

La missione e il discepolato nella comunità ecclesiale

Gesù si è presentato come unico Maestro di verità soprannaturale, che guida l’uomo, la
comunità ecclesiale, sulla strada della conoscenza del suo destino. Con la sua psico-
pedagogia affronta una missione direttiva e organizzativa, portando la luce che illumina
ogni uomo che si interroga sulla questione dell’esistenza di Dio e sul suo destino. La
comunità ecclesiale diventa co-partecipe alla missione del Maestro.
La sua missione direttiva è profetica e messianica; è una continua obbedienza al
Padre. È anche una missione paradossale, perché i modi di agire di Dio sono sempre
paradossali e sconcertanti: Dio si rivolge ai semplici, agli umili, agli emarginati;
praticamente a tutti coloro che mostrano un’anima disponibile che si lascia stimolare
dalla verità divina, dalla grazia e dalla santità, per convertirsi continuamente,
abbandonando il suo egoismo e rimanendo sempre pellegrino verso l’eternità23.
La missione di Gesù è a tempo pieno, infatti è totalmente immerso in questo
compito con tutto il suo dinamismo, ma anche col suo aspetto drammatico a causa del
mistero esistenziale del male.
La missione e il discepolato nella comunità ecclesiale rivelano una prima
caratteristica, cioè quella di essere di origine soprannaturale, perché la chiamata viene da
Dio, è misteriosa, esige un processo psico-teologico interiore che prepara la disponibilità
all’apostolato. La comunità ecclesiale deve svolgere una missione esigente e salvifica,
consacrando tutte le forze nella lotta contro il male, nella salvezza degli uomini e nella
santificazione delle anime.
La missione e il discepolato nella comunità ecclesiale sono una costante
nell’esistenza dell’uomo. Egli si prepara continuamente ad incontrarsi con Cristo,
mediante la nuova evangelizzazione e la psico-pedagogia ecclesiale che costruiscono
continuamente questo cammino. La psico-pedagogia ecclesiale deve educare al senso
della sincerità e della coerenza, della certezza escatologica, dell’incarnazione, della
gradualità e della speranza, dell’amicizia e della bontà di Cristo. Non deve mancare però
il senso della sofferenza e della gioia della verità.

23
Cf. H. KÜNG, La Chiesa, Queriniana, Brescia, 19692, 399-415.

635
 ISSUE NO. 28/2022

L’incontrare Cristo vuol dire convertirsi, cioè cambiare, la mentalità, il

comportamento e il modo di interpretare i valori educazionali nella vita propria e nella
vita comunitaria; la vera conversione è una realtà soprannaturale, che ha come
fondamento veritiero l’incontro con Cristo, con il suo amore e con la sua
contemporaneità.
La psico-pedagogia ecclesiale, componente della missione e del discepolato
ecclesiale, educa all’incontro con Cristo come maestro, psico-pedagogo. L’uomo ritrova
la sua umiltà di creatura che fa vivere la fede autentica, che lo aiuta a guardare, pensare e
meditare la profondità del mistero umano e lo innalza alla grandezza del mistero di Dio.
La psico-pedagogia di Gesù è un processo continuo di formazione per conseguire una
sensibilità educazionale che faccia scoprire il senso della gratuità e il senso di Dio. Il
Maestro di Nazaret, con sapienza pedagogica e con fine intuito psicologico, ci educa al
valore della gratuità che spinge la persona umana ad una esperienza esistenziale cristiana
vissuta come figli adottivi, che impegnano le loro migliori energie esercitando i valori
evangelici; siamo educati per instaurare dei rapporti di genuino amore che ha nella
gratuità e nel disinteresse i suoi punti di forza.
L’arte psico-pedagogica di Gesù ha di mira l’illuminazione della persona umana
con le verità della fede e con i valori del Vangelo. Con l’immagine del cibo e soprattutto,
in questa circostanza, con quella dei campi che biondeggiano per la mietitura (cf. Gv 4,
35ss), il Maestro di Nazaret vuole indicare qual è la volontà di Dio, cioè l’obbedienza alle
sue leggi e alla sua rivelazione.
L’obbedienza a Dio diventa per noi cristiani un metodo educativo, che ci offre la
via e i metodi per eseguire perfettamente la volontà del Padre. Come per i discepoli Gesù
desiderava un coinvolgimento maggiore nell’opera di predicazione, così anche noi
cristiani dobbiamo lasciarci sollecitare alla formazione di quei sentimenti che furono del
Maestro. Siamo collaboratori all’opera Sua di seminare, per cooperare attivamente alla
mietitura.
L’educazione presuppone un costante e faticoso esercizio. La conoscenza di sé
apre la persona umana, il cristiano, all’amore per l’altro, verso la vita degli altri, così
d’avere possibilità di confronto per scoprire e incontrare noi stessi. Non dobbiamo mai
rifiutare la nostra storia, anche se è stata striata da insuccessi e da fallimenti. Dobbiamo
accettare tutto il nostro essere, con i suoi limiti e difetti con la speranza che una sana
psico-pedagogia alla scuola del Maestro di Nazaret determini il superamento delle nostre
difficoltà. Se saremo capaci di accettare noi stessi, diventeremo a nostra volta capaci di
accettare l’altro, e mediante la nostra conversione diventare fonte di gioia per entrambi.

Conclusione: Alcune implicazioni per l’attualità

La centralità del Vangelo determina la dimensione comunitaria della vita cristiana per
tutti i credenti, luogo che manifesta il dinamismo psico-pedagogico voluto da Cristo, in
cui si concretizzano i valori di unione e di comunione insiti nella comunità stessa.
Il dinamismo psico-pedagogico del Maestro di Nazaret, sta al ‘il cuore’ stesso della
fede cristiana, presuppone l’attenzione e il dovere di prendersi cura dell’altro, in spirito

636
 ISSUE NO. 28/2022

fraterno, amorevole e solidale. La stessa comunità ecclesiale, infatti, viene chiamata ad

essere, a sua volta, quel corpo di persone che mettono in pratica quello che hanno
imparato dal Maestro, nutrendosi continuamente del suo insegnamento, per promuovere
a tutto campo la crescita umana spirituale di tutti i suoi membri. Tale meta richiede di
costruire e approfondire vicendevolmente le capacità di aiutare, di intervenire nelle
soluzioni delle diverse esigenze, cercando di comprendere le motivazioni sottese, di
offrire il supporto necessario nel risolvere i vari problemi, sempre nel rispetto
dell’interlocutore, sbloccando – se necessario – gli eventuali ostacoli che si interpongono
alla crescita etica, morale, religiosa dell’individuo, senza dimenticare il ricorso alla divina
Provvidenza.
L’apostolato e il metodo psico-pedagogico di Gesù rappresenta la fonte della
tensione missionaria ecclesiale, essa deve animare anzitutto il linguaggio della
predicazione e della catechesi, cercando di conoscere e di approfondire sempre meglio la
condizione spirituale e vitale del cristiano d’oggi, affinché a sua volta, divenga
‘missionario’ per i suoi fratelli. Si evidenzia così lo scopo fondamentale dell’aiuto psico-
pedagogico insegnato da Gesù Maestro: accompagnare ogni credente, finchè giunga alla
pienezza della verità tutta intera.
Quindi, ogni responsabile di comunità, a motivo della sua specifica qualificazione
e delle sue competenze particolari, deve offrire consigli ed esortazioni, deve manifestare
la sua sapienza e capacità psico-pedagogica pe favorire lo sviluppo del dinamismo della
vita cristiana. I Pastori saranno così dei buoni maestri, secondo il Cuore di Cristo e
lavoreranno con dedizione per la cura pastorale e per l’educazione cristiana del loro
gregge. Gesù è il supremo maestro e seguendo il suo esempio, con buona volontà e fedeltà
ai suoi insegnamenti, con sano discernimento, sapranno offrire l’aiuto necessario ad
approfondire il suo messaggio di salvezza, a realizzare la sequela del Maestro di Nazaret
coinvolgendo i fratelli, grazie ai valori psico-pedagogici da Lui messi in atto. Tutto ciò è
possibile per l’azione dello Spirito Santo che Egli ci ha donato. Lo Spirito, infatti, ci
accompagna nelle gioie e nelle prove, c’introduce nello spazio di vita del Figlio e del Padre,
spazio che deve diventare la nostra dimora, spazio dell’autentica edicazione cristiana.
Ascoltare la voce dello Spirito e i suoi impulsi, non vuol dire cedere all’entusiasmo
facile, ma ci aiuta a misurare la nostra configurazione e conformità al dinamismo psico-
pedagogico di Cristo. Lo Spirito agisce anche nella nostra povertà, perché ci riveste
dell’amore del Padre che vuole la salvezza integrale dell’uomo. La pazienza e la sapienza
del silenzio, la preghiera, la capacità di ascolto e della comprensione sono gli strumenti
adatti a discernere la volontà di Dio, e a procedere con i fratelli verso il compimento di
questa volontà.

BIBLIOGRAPHY CONSULTED:
BROWN, R. E., Giovanni, Cittadella, Assisi, 19913.
BULTMANN, R., pistéuo in Giovanni, in GLNT X, Paideia, Brescia, 1975.
Catechismo della Chiesa Cattolica, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 1992.
Concilio Ecumenico Vaticano II: costituzioni, decreti, dichiarazioni, Dehoniane, Bologna, 1992.
COLLANTES, J., La fede della Chiesa Cattolica. Le idee e gli uomini nei documenti dottrinali del
Magistero, Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 1993.

637
 ISSUE NO. 28/2022

DUPLACY, J., Foi, in VTB, Du Cerf, Paris, 19712.

FABRIS, R., Giovanni, Borla, Roma, 1992.
FISICHELLA, R., Fede, in LDTE, Piemme, Casale Monferrato (AL), 1993.
IMSCHOOT, P.-van, Fede, in DB, Società Editrice Internazionale, Torino, 1960.
KASPER, W., Gesù il Cristo, Queriniana, Brescia, 19896.
KÜNG, H., La Chiesa, Queriniana, Brescia, 19692.
MAILLOT, A., Foi, in DEB, Brepols, Turnhout, 1987.
MATEOS, J. – BARRETO, J., Fede, in ID., Dizionario Teologico del Vangelo di Giovanni, Cittadella,
Assisi, 1982.
MICHEL, O., pístis, in DCBNT, Dehoniane, Bologna 20006.
MORRIS, L. L., Credinţă, in DB I, Cartea Creştină, Oradea, 1995.
ORSATTI, M., Armonia e tensioni nella comunità. La seconda Lettera ai Corinti, Dehoniane, Bologna,
1998.
ORSATTI, M., Sinfonia dell’amore. Introduzione alla Prima Lettera di Giovanni, Dehoniane, Roma,
1999.
ORSATTI, M., Giovanni, il vangelo “ad alta definizione”, Ancora, Milano, 1999.
POPPI, A., Sinossi dei Quattro Vangeli, II, Messaggero, Padova, 19944.
SCHELKLE, K. H., Seconda lettera ai Corinti, Città Nuova, Roma, 19712.

638
 ISSUE NO. 28/2022

THE IMPACT OF NEW TECHNOLOGIES ON CHILD BEHAVIOR

Silvia ȘPAC
Lecturer PhD.,
Institutul de Științe ale Educației, Chișinău, Republica Moldova

Abstract: This article addresses the issue of the impact of new technologies on children. The author
highlights the risks and dangers that children may face in the virtual environment, as well as the
factors that promote addiction and destructive behavior in the online space. It is worth paying
attention to the aspects characteristic of cyberbullying of young school children and the
recommendations in order to ensure their protection and safety in the online environment. The ideas
and suggestions treated by the author can be very useful for all those involved in the field of raising
and educating children (parents, teachers, students).

Keywords: impact, technologies, children, risks, dangers, safety, protection, law

Explozia tehnologică din ultimele decenii a produs mutații semnificative în viața

cotidiană, influențând experiențele sociale și profesionale ale oamenilor. Unele schimbări
s-au produs atât de rapid încât a devenit dificil să înțelegem comportamentul în continuă
evoluție a copiilor noștri în viața reală, cu atât mai problematic, în mediul online. Acest
mediu nou, în plină dezvoltare, trezește din ce în ce tot mai mult interes din partea
copiilor, iar noi adulții, simțim acest lucru, împreună cu percepția profundă a pierderii
controlului asupra comportamentului lor. Copiii se comportă diferit atunci când
interacționează cu tehnologia decât față în față cu lumea reală. Noile norme create online
pot migra către viața reală afectând-o și invers. În acest sens, e necesar să studiem și să
înțelegem interacțiunile copiilor cu tehnologia și mediile digitale, dispozitivele mobile și
echipamentele în rețea, jocurile, realitatea virtuală, inteligența artificială, telefoane
mobile etc. De fapt, suntem provocați într-o continuă cursă cu tehnologia care evoluează
și se schimbă de la zi la zi. Ținând cont de ceea ce am văzut deja, unele aspecte ale
comportamentului online au fost studiate încă de la începutul anilor 1990, studii
documentate care anticipau despre o revoluție tehnologică în educație, fapt resimțit
actualmente. Constatăm deci, că copiii noștri sunt supuși unor noi norme, create rapid din
cauza unei forme de socializare accelerată pe care astăzi o numim socializare online.
Printre aspectele legate de impactul internetului asupra conduitei copiilor este și efectul
anonimatului online sau anonimatul perceput, care reprezintă echivalentul modern al
invizibilității puterii super-eroului. Anonimatul online întreține dezinhibarea online, care
la rândul său constituie un alt factor important pentru alte efecte. Copiii pot fi mai
generoși și mai predispuși să ajute în spațiul online decât atunci când sunt față în față. Un
alt efect pe care l-am observat este și încrederea pe care copiii o au în persoanele pe care
le întâlnesc online și le oferă informații despre ei și membrii familiei sale într-un mod
degajat și foarte repede, ceea ce nu o fac atunci când sunt față în față cu cineva. Acest lucru
duce mai rapid la o relație de prietenie și o intimitate fără să se gândească prea mult.
Datorită efectului de dezinhibare online copiii sunt mai îndrăzneți, mai puțin inhibați, dar
atestăm și o capacitate mai redusă de judecată și exprimare a emoțiilor și sentimentelor
pe care le trăiesc[3]. Noile libertăți permise online sunt amețitoare, senzaționale și

639
 ISSUE NO. 28/2022

captivante pentru miliarde de oameni dar și mai mult pentru copii. Mai multă libertate
pentru copil înseamnă mai puțin control din partea părinților/adulților. Suntem cu toții
martorii cum unui bebeluș într-un cărucior i se oferă un telefon scump cu care să se joace
sau când un copil de doi-trei anișori glisează ușor cu un aer expert, cu degețelul pe un
ecran tactil. Remarcăm și faptul cum în curtea școlii un grup de copii, strânși la un loc,
fiecare uitându-se solemn la dispozitivul lui mobil, și nu unul spre celălalt aflându-se atât
de aproape și totuși atât de departe unul de celălalt. Condițiile și calitățile mediului online
sunt diferite de cele din lumea reală, argument că instinctele copilului sunt perfecționate
pentru lumea reală și eșuează în spațiul online. Pe măsură ce dispozitivele electronice și
gadgeturile se schimbă, se schimbă și tehnologia iar odată cu ea se schimbă și mediul
online, ceea ce influențează din nou comportamentul ființei umane. Acest fapt duce la
transformarea tinerei generații a întregii societăți, schimbări care generează mai multe
situații noi, mai multă confuzie. O modalitate sigură de a face față unui flux continuu de
noutăți este să informăm copiii despre felul în care mediul online ne afectează pe noi toți,
precum și despre cum să acționăm în diferite situații. Cunoașterea înseamnă putere și este
extrem de reconfortantă. Mediul virtual nu este doar un mediu tranzacțional cum ar fi
vizionarea pasivă a unei emisiuni TV sau efectuarea unui apel telefonic. Este un mediu
extrem de interactiv, extrem de antrenant și extrem de fascinant cum nu mai este altul și
cu siguranță foarte captivant în special pentru copii. Spațiul online este plin de nume de
locații - rețele sociale, forumuri, site-uri iar odată intrați acolo, ne alăturăm unui grup mult
mai mare decât cel în care am fost înainte, ceea ce face ca acest mediu să fie diferit. Cu o
mulțime atât de mare de prieteni noi și contacte în viața noastră , este esențial să aflăm
cât mai multe despre comportamentul uman și să înțelegem cum acesta se schimbă în
mediul online. Instinctele umane s-au dezvoltat astfel încât să gestioneze interacțiunile
față în față, dar odată cu pătrunderea în mediul virtual aceste instincte ne trădează.
Suntem afectați asemenea unui conducător auto căruia i s-au dat cheile unei mașini dar
care nu a fost învățat cum să conducă. În acest sens avem nevoie de mai multe instrumente
și de mai multe cunoștințe. E necesar să familiarizăm copiii că dacă petrec timpul online,
este posibil să întâlnească o varietate mult mai mare de oameni decât a cunoscut până la
moment cu comportamente diferite, de la cel bine dispus și altruist la cel tenebros și
criminal. Internetul le-a deschis lumea copiilor noștri, dar a oferit și lumii acces la ei, fapt
ce trezește îndoieli că majoritatea adulților ar cunoaște destul despre asta. Psihologul
clinician Michael Seto afirma „trecem prin cel mai mare experiment social nereglementat
al tuturor timpurilor – o generație de tineri care au fost expuși unui conținut online
extrem”.Copiii se nasc, cresc,viețile lor se schimbă și ne frământă întrebarea ce se va
întâmpla cu această generație de-a lungul timpului? Care este impactul în ceea ce privește
expunerea la aspectele mai dure și mai sumbre ale internetului? Fiind în plină migrație
umană către spațiul online, este important să examinăm ce se află în spatele nostru, unde
suntem acum și care este viitorul Asemenea unor turiști care caută aventură, trebuie să
fim atenți să nu ne grăbim prea tare să ieșim pe ușă, fără să ne asigurăm că avem cu noi
tot ceea ce este necesar pentru călătoria pe care vrem să o facem în acest spațiu. Există
lucruri importante, aspecte ale vieții umane care ne-au servit bine timp de secole și sunt

640
 ISSUE NO. 28/2022

atât de importante pentru supraviețuirea noastră, încât nu ne putem permite să le

pierdem sau să le abandonăm în această călătorie. Societatea mereu este în curs de
reformare iar specialiștii în domeniu trebuie să reconsidere modul de gestionare a
problemelor comportamentale ale copiilor care la fel evoluează cu viteza tehnologiei.
Impactul tehnologiei asupra comportamentului uman începe de la naștere și se termină
odată cu moartea. Comportamentul uman a fost întotdeauna influențat și modelat de
tehnologie, dar nu a existat o influență mai mare decât cea determinată de apariția
internetului. În mediul online ne putem simți eliberați și încurajați, îndrăzneți și direcți
fiind supuși efectului de dezinhibare online –concept introdus inițial de John Suler,
specialist în psihologia cibernetică[5]. Iar, odată cu perceperea acestui efect al mediului
virtual trebuie să fim pregătiți pentru supravegherea și securitatea copiilor, riscurile dar
și pericolele ascunse de acest mediu necunoscut și neexplorat încă. Pentru început ar fi
bine să facem diferența dintre acești doi termeni un risc în mediul online, un pericol în
mediul virtual pentru copiii, universul și identitatea cărora este modelat de tehnologie.
Riscul este un concept care exprimă probabilitatea unor întâmplări negative și impactul
acestora. Pericol se consideră o situație, întâmplare care pune sau poate pune în primejdie
existența, integritatea cuiva sau a ceva, primejdie,amenințare. Actualmente, a devenit
stringentă problema ce ține de expunerea copiilor riscurilor și pericolelor online. Efectele
noilor tehnologii își regăsesc reflectarea în următoarele aspecte care trebuie să ne
mobilizeze în căutarea soluțiilor utile.
Vulnerabilitatea –
 cunoștințe insuficiente despre pericol și securitate,
 fragilitatea psihică,
 capacități insuficiente de a distinge pericolul de aventură, persoanele de încredere
de persoanele cu rea intenție
 comportamentul autentic față de comportamentul manipulator.
Satisfacerea nevoilor
 interes sporit față de mijloacele bănești
 dorința de originalitate și ieșire din tipare
 tendința spre maturizare și atingerea propriilor idealuri.
Personalitatea disfuncțională
 Atitudine necorespunzătoare față de normele sociale
 Atitudine neadecvată față de sine și cei din jur
 Surplus de experiențe negative, dezamăgiri de la adulți și semeni
 Confuzia față de valori[7].
La momentul actual resimțim tot mai des efectele extreme ale tehnologiei asupra
comportamentului marginal sau neobișnuit al copiilor, ne confruntăm tot mai frecvent cu
implicațiile și riscurile care sunt în mediul online. O realitate dureroasă cu care se
confruntă tot mai mulți copiii este Hărțuirea cibernetică. Serviciul telefonic de urgență
pentru copii a înregistrat o creștere cu 88% a numărului de apeluri despre hărțuirea în
mediul online în ultimii cinci ani. Aproape o treime dintre acestea au fost despre copiii în

641
 ISSUE NO. 28/2022

jurul vârstei de șapte ani, care au afirmat că hărțuirea s-a produs pe site-uri de jocuri sau
rețele de socializare.(3)
1.Hărțuirea în spațiul virtual (cyberbullying) - constă în utilizarea comunicării
electronice prin mesaje, e-mailuri, fotografii pentru a hărțui pe cineva. Hărțuirea în spațiul
virtual este insidioasă, deoarece victima nu se poate ascunde, însă agresorul da. Acesta
urmărește 24ore din 24,este prezent în casă și îl va face pe copil să se simtă umilit, hărțuit,
urmărit, înjosit, vulnerabil - astfel poate deveni antisocial, agitat sau depresiv și își poate
pierde încrederea în sine.[4] Pentru copii, chiar și cele mai mici zvonuri sau remarci
negative pot deveni mult mai importante decât sunt, iar în situații extreme, hărțuirea
cibernetică poate duce la violență fizică și traume emoționale care nu se vor vindeca prea
repede.
Hărțuirea în mediul online include:
 trimiterea de mesaje –text amenințătoare sau abuzive;
 crearea și împărtășirea de imagini sau clipuri video jenante;
 ridiculizarea - trimiterea de mesaje amenințătoare sau supărătoare pe rețelele
sociale,camere de chat sau jocuri online;
 excluderea copiilor de la jocuri, activități sau din grupuri de prieteni;
 crearea de site-uri sau grupuri care instigă la ură privind un anumit copil;
 încurajarea copiilor la autovătămare;
 votarea pentru sau împotriva unei persoane aflate într-un sondaj ofensator (Cine
este cea mai urâtă fată din clasa ta?Cine este cel mai pistruiat băiat?
 crearea de conturi false;
 deturnarea sau furtul identităților online pentru a-l face pe copil să-i fie rușine sau
pentru a provoca probleme folosind numele lui.
 Trimiterea unor mesaje cu caracter sexual(cunoscute sub numele de sexting)
 Presiuni asupra copiilor să trimită imagini cu caracter sexual sau să participe în
conversații despre sex.
Riscul inviolabilității vieții private a copilului caracterizat prin furtul de
identitate,
 folosirea informațiilor personale cu scopul compromiterii reputației. Amprenta
digitală virtuală a copilului nu trebuie să fie perfectă e nevoie să fie cât mai reală și
să îi reflecte dezvoltarea, realizările și maturizarea.
Exploatarea sexuală și abuzul sexual.
 Distribuirea de imagini cu conținut sexual al unor persoane fără consimțământul
lor. Imaginile sunt obținute inițial cu consimțământul persoanei, de cele mai multe ori
prin înregistrări pe ascuns, ulterior postate public.
 Ademenirea copiilor în scopuri sexuale.
 Expunerea copiilor la conținuturi cu caracter sexual. Sexting înseamnă trimiterea
de mesaje sugestive din punct de vedere sexual atât sub formă de texte, cât și sub
formă de fotografii.
Comunicarea prin mijloacele electronice este propice mesajelor de tip sexting
pentru că inhibițiile scad atunci când interlocutorul nu se află fizic în prezența noastră.

642
 ISSUE NO. 28/2022

Studiile clinice și observațiile zilnice efectuate în activitatea cu copiii de vârstă școlară

mică ne demonstrează că copiii impulsivi au dificultăți legate de autocontrol. Aceștia se
pot pierde mai ușor pe moment sau într-o activitate și tind să se simtă confortabil cu
dispozitivele digitale și să caute –riscul. Asemenea copii întâmpină dificultăți în a se opri
dintr-o activitate care îi recompensează, spre exemplu jocurile online, dar care poate fi
autodistructivă sau periculoasă. Explicația ar putea fi următoarea, asemenea copii sunt
extrem de neastâmpărați și agitați, deseori neînțeleși de colegii lor de clasă și neapreciați
pe terenul de joacă, ei pot gravita spre calculator. Fiind violenți din punct de vedere fizic,
impulsivi, ei se concentrează greu și prin urmare, ar putea sta mai des așezați în fața
ecranului unui computer. Impresionați de un joc extrem de stimulativ, palpitant, în
continuă schimbare, pentru a-l viziona și interacționa cu el, aceștia pot fi captivați și atrași
în grupurile delincvente cu comportamente antisociale sau în acțiuni de genul:
 Atragerea copiilor ca martori, inițiatori în agresiuni și Bullying.
 Atragerea în vandalizări, furt, deteriorarea bunurilor publice.
 Șantajarea prin sustragerea de mijloace financiare și alte bunuri prețioase.
 Consumul și distribuirea drogurilor, etnobotanicilor și a altor substanțe
interzise. Implicarea minorilor în acțiuni infracționale.[5]
Cea mai potrivită soluție pentru orice copil în asemenea situații este crearea unui
răgaz de liniște într-o cameră cu iluminare discretă în care să se instaleze un difuzor de
parfum sau arderea unor lumânări cu miros de lavandă sau portocală , arome cunoscute
pentru efectele lor terapeutice, discutând sau pur și simplu conversând cu un părinte. Nu
putem trece cu vederea despre rolul manipulator și de creare a unui comportament
dependent al jocurilor online , unde jucătorii se află într-un mediu captivant, conceput să-
i țină să joace cât mai mult timp posibil –ceea ce înseamnă că stau absorbiți și imobili ore
în șir, iar jocul nu are un sfârșit, deoarece din start a fost astfel proiectat. Ne putem da
seama despre acest lucru dacă recurgem la compararea unui joc real practicat de copii și
unul virtual. Spre exemplu, preferatul de către băieți a jocului de fotbal în mediul real, pe
măsură ce se trece în ultima repriză, resursele de energie ale jucătorilor se reduc. Jocul
devine mai simplu, mai greoi, din cauza oboselii, ritmul încetinește, iar jucătorii își șterg
transpirația și respiră din greu, ceea ce de fapt este o evoluție naturală, o lege naturală a
participării la joc. Cu totul altfel se întâmplă în majoritatea jocurilor online. Cu cât copilul
joacă mai mult, cu atât el este atras de jocul mai complex, mai dificil, intrând în lumi noi,
la noi niveluri, o calificare mai înaltă pentru a reuși. Deși, se simte obosit, abia treaz și
conștient, cu voința scăzută și judecata afectată el continuă să joace, iar pentru a opri jocul
în acest moment are nevoie de prea multă energie. Fiind atât de absorbit și atât de
încrâncenat să obțină succesul ca să continue jocul, copilul devine extrem de nefericit
când face o greșeală sau este întrerupt de o persoană din lumea reală acesta poate fi
(frățiorul /surioara) mai mică, sau un părinte, care insistă să oprească jocul. Scena care
urmează este însoțită de un acces de furie,un colaps și o cădere nervoasă toate împreună.
Jucătorii țipă și plâng ,vorbesc obscen, aruncă telecomenzile, uneori pot și să spargă
același monitor sau dispozitiv digital. Nu este mai plăcută nici situația când alți
participanți la joc se bucură să vadă reacțiile iraționale ale unora la jocurile pe calculator,

643
 ISSUE NO. 28/2022

să se amuze, să râdă și să-și dezvăluie între ei preferințele. Acesta nu este altceva decât un
episod disociativ, deoarece acești copii nu mai au capacitatea de a face față realității sau
chiar să-și amintească de ea. Singurul lucru care îi interesează în acel moment este
succesul la joc și satisfacerea dorinței de a juca. Este și mai rău faptul că ciudățeniile
înregistrate cu cruzime de unii prieteni dragi jucătorului sunt apoi afișate online. Copilul
care se confruntă cu o cădere nervoasă, fapt foarte alarmant și deloc amuzant-va fi umilit
din nou și din nou, posibil pentru tot restul vieții, în timp ce colegii de jocuri și alți străini
de pretutindeni se uită la reacțiile lui iraționale și se amuză, prăpădindu-se de râs.
Umilința la care este supus copilul de fiecare dată rămâne nemuritoare.
Tehnologia face posibilă aceasta escaladare online a noului comportament. Dacă
acest lucru ar fi avut loc pe terenul de joacă și ar fi pierdut în cadrul jocului cu mingea,
copilul ar putea izbucni în lacrimi, dar s-ar calma relativ repede și scena s-ar termina în
câteva minute. Copiii fiind copii, ar fi dat uitării după o perioadă de timp respectiva
izbucnire nervoasă, deoarece nu există o înregistrare reală a acesteia, ceea ce nu se poate
întâmpla online. Odată înregistrată, o reacție irațională, ciudată poate dura însă pentru
totdeauna, trezind amintiri neplăcute și sentimente de umilință pentru tot restul vieții.
Alt motiv de îngrijorare constă în faptul că dacă un copil își petrece prea mult timp fiind
stimulat de internet și dispozitivele digitale și nu se conectează cu lumea care există în
realitate - cu oameni autentici, cu animale de companie adevărate, jucării veritabile și
obiecte reale - acest lucru i-ar putea afecta alte competențe și aptitudini importante de
mai târziu cum ar fi empatia, abilitățile sociale și soluționarea problemelor. Acestea sunt
lucruri care se învață prin explorarea mediului natural și prin folosirea imaginației pentru
a consuma timp într-un joc nestructurat și creativ. Pentru copil este esențial să participe
la diverse activități senso - motrice, moto-vizuale de a observa, recunoaște și utiliza
informații vizuale despre forme, figuri și obiecte, incluzând o coordonare a informațiilor
vizuale cu abilitățile motorii. S-a demonstrat în mod repetat că jocul nestructurat timp de
cel puțin șaizeci de minute pe zi –când copiii se distrează singuri sau cu alt copil și fără
participarea adulților sau fără nici un dispozitiv electronic este esențial. Acesta este
momentul în care un copil își folosește imaginația și creativitatea, când ia decizii și găsește
soluții la diverse probleme. Jocul nestructurat este cel care îi ajută pe copii să dezvolte
concepte matematice timpurii cum ar fi forma, mărimea, sortarea, ordinea și numărarea.
În același timp, aceștia își dezvoltă abilități motorii fine și coordonarea mână-ochi. Mulți
specialiști în domeniu afirmă că cele mai bune jucării sunt cele cu minim de reguli pe care
copilul le poate reține și jucându-se învață câte ceva despre lume și mediul înconjurător.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul utilizării excesive a tehnologiei și dispozitivelor
digitale de către copiii de vârstă școlară mică. Piața media pentru aplicațiile educaționale
oferă o gamă variată de aplicații interesante și captivante dar care s-au dovedit că sustrag
copiii de la învățarea reală. Îmbunătățirile exterioare, neesențiale aduse cărților
electronice interferează cu și bruiază înțelegerea și capacitatea copilului de a urmări pur
și simplu o poveste. De fapt, copilul este stimulat de imaginile de pe ecran, din carte, dar
în realitate nu învață nimic, puțin ce reține din mesajul poveștii prezentate. Am observat
că copiii mici învață mai puțin prin imagini video decât din interacțiunile directe,ceea ce

644
 ISSUE NO. 28/2022

se poate realiza prin învățarea directă, într-o singură încercare, pretinde tentative
repetate într-un filmuleț. Cu toate acestea identificăm și faptul că expunerea la
jocurile/filmele video generate de ecranele digitale provoacă o dorință nebună și un gust
pentru mai multă excitare pe care o putem numi dependență de excitarea senzorială.
Constatăm, că astăzi, sala de clasă din lumea reală a devenit un mediu plictisitor în
comparație cu efectele stimulatoare și deopotrivă calmante ale dispozitivelor digitale. Iar
pentru ca impactul tehnologiei în viața copiilor să fie mai puțin resimțit este necesar de
ținut cont de câteva aspecte foarte importante.
 Copilul să fie distras de dispozitive digitale, iar pentru aceasta este nevoie de
asigurat un contact vizual redus cu dispozitivele digitale.
 O utilizare stabilă , regulată de tehnologie precede accese de furie, toane,capricii.
 Accesele de furie, toane, capricii completate cu mai multă tehnologie pentru
calmare nu duce decât la un proces de amplificare.
 Amplificarea problemei nu poate fi soluționată decât prin administrarea de
medicamente.
Pentru ca problemele legate de efectele și impactul spațiului cibernetic să nu ia
amploare iar copiii să nu ajungă la tratarea dependenței de acest spațiu e necesar să
acționăm și să le asigurăm protecție și siguranță. Copiii au nevoie de protecția statului și
în spațiul cibernetic, așa cum sunt protejați în viața reală. Acest fapt este confirmat și de
Legea nr.338 din 15.12.1994 privind drepturile copilului, Articolul 6. Dreptul la
inviolabilitatea persoanei, la protecție împotriva violenței fizice și psihice în care se
stipulează că Statul ocrotește inviolabilitatea persoanei copilului, protejându-l de orice
formă de exploatare, discriminare, violență fizică și psihică, neadmițând comportarea plină
de cruzime, grosolană,disprețuitoare, insultele și tratările, antrenarea în acțiuni criminale,
inițierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea ilicită de substanțe stupefiante și
psihotrope, practicarea jocurilor de noroc, cerșetorii, incitarea sau constrângerea de a
practica orice activitate sexuală ilegală,exploatarea în scopul prostituției sau al altei
practici sexuale ilegale,în pornografie și în materiale cu caracter pornografic, inclusiv din
partea părinților sau persoanelor subrogatorii,rudelor. În același context, tot în Legea
nr.338 din 15.12.1994 privind drepturile copilului, Articolul 18,se stipulează și despre:
Răspunderea familiei pentru copii prin care se atenționează că:
1)Ambii părinți, în egală măsură, sau persoanele subrogatorii legale poartă toată
răspunderea principală pentru dezvoltarea fizică, intelectuală, spirituală și socială a
copilului, ținând cont în primul rând de interesele acestuia.
2 ) Părinții sau persoanele subrogatorii legale poartă răspundere juridică pentru
lipsa de supraveghere permanentă a copiilor de vârstă fragedă și preșcolară.
3) Dacă ambii părinți sau unul din ei, precum și persoanele subrogatorii legale, nu-
și îndeplinesc obligațiunile față de copil sau abuzează de drepturile lor paterne, copilul
are dreptul de a sesiza organele de tutelă și curatelă, precum și de drept, pentru a-și apăra
drepturile și interesele[1].
În acest sens considerăm foarte importante enumerarea unor subiecte de discuție
cu copiii în scopul securității și siguranței în spațiul online axate pe următoarele direcții:

645
 ISSUE NO. 28/2022

 De a nu ignora niciodată informațiile care îi deranjează pe copii în mediul online.

 De a cere permisiunea părinților în cazul când vor să ofere cuiva pe internet
informații despre adresa și numărul de telefon.
 De a nu accepta niciodată să se întâlnească cu cineva cunoscut pe internet dacă
părinții nu sunt informați, nu sunt la curent.
 De a nu descărca niciodată un document dacă nu este cunoscută sursa.
 De a nu petrece niciodată cea mai mare parte a timpului liber pe internet.
 De a nu păstra niciodată mesajele dăunătoare pe care le primește copilul pe adresa
electronică
 De a nu folosi fără permisiunea părinților numărul cartelei de credit pe internet
 De a nu trimite niciodată mesaje lipsite de respect, sau amenințătoare.[6]
Menționăm faptul că, adulții nu trebuie să învinovățească copiii pentru faptul că au
ajuns într-o situație de risc. Este necesar să conștientizăm existența a patru obstacole care
împiedică la soluționarea problemelor.
Tipul de acțiune, influențează! Copilul nu poate gestiona individual situația, în
special cele multiple și repetate.
Caracterul repetitiv! Odată ce a inițiat sau a participat la o singură acțiune,
deseori nu poate spune Stop,deoarece, se consideră complice, sunt martori, video,foto
care demonstrează vinovăția sa.
Caracterul ciclic! Copilul poate demonstra atitudini alternative, dar,
stereotipurile și etichetele sociale îl readuc la statutul de „neadecvat”.
Vârsta și disproporționalitate de forță! Copilului nu-i sunt dezvoltate abilități și
reziliențe de a negocia, refuza și a se disocia de la influențele persoanelor sau grupuri
autoritare. În contextul celor expuse mai sus atestăm deci și patru cauze care îi fac pe copii
să nu apeleze după ajutor. Printre acestea cele mai relevante se regăsesc:
Frica de a nu pedepsiți, învinovățiți!
Frica de a fi respinși emoțional de părinți, ignorați, neacceptați de semeni și
după caz de persoanele de influență.
Acceptarea și complacerea în statutul și situația/ grupul de apartenență.
Normalizarea și valorizarea realității pe care o trăiește.
Resemnarea cu situația din lipsa de alternative și suport, confidențialitate.[2]
Atestăm deci cât de profunde sunt amprentele spațiului virtual asupra creșterii și
dezvoltării copiilor și cât de necesar le este sprijinul și responsabilizarea părinților la
acest subiect. E necesar să recunoaștem că tehnologia e doar un instrument. Tabletele și
computerele pot fi instrumente de citit și asistență școlară. Telefonul inteligent poate fi
folosit pentru a trimite mesaje părinților și a face planuri cu prietenii. Nu trebuie folosit
pentru a evita viața reală sau a viziona materiale neadecvate. Securitatea copilului în
mediul online se asigură prin implicarea activă a tuturor membrilor comunității
educaționale (cadrele didactice, personalul didactic, părinți).Doar de acordul comun
depinde obținerea unui echilibru în utilizarea dispozitivelor digitale și impactul acestora
asupra copiilor în creștere. Distragerea atenției de la aparate e cea mai bună modalitate
de a organiza o viață care nu este centrată excesiv pe media. Esența creșterii copiilor în

646
 ISSUE NO. 28/2022

secolul XXI constă în înțelegerea profunzimilor educației și cetățeniei digitale. Lumea

digitală oferă instrumente și dispozitive de care copiii pot profita sau abuza pe măsură ce
cresc. Cel mai important este să înțeleagă că este o extensie a vieții reale. Aceste
interacțiuni ar trebui să fie complementare relațiilor pe care le are și nu să o îndepărteze
de el-în nici un caz să înlocuiască integral conversațiile față în față. Copilul trebuie să se
gândească în permanență la modul în care comportamentul său on-line îi afectează
relațiile offline cu persoana dată. Site-urile de socializare vin și pleacă, iar popularitatea
de care se bucură un anumit site se va estompa și va dispărea, dar prieteniile adevărate și
comunitatea vor rămâne pentru totdeauna.[8]
În concluzie Dacă vom reuși să punem bazele unei bune conduite în educația
copilului , atunci nu va trebui să inventăm și reinventăm „roata de la căruță” doar pentru
a învăța copilul să se poarte frumos online. Toate principiile și metodele de încredere
studiate rămân valabile. Important este să ajutăm copilul să se bucure de o experiență
benefică pe internet, fiind la curent cu toate activitățile ei virtuale. Am putea enumera aici
încurajarea pentru a nu-și petrece cea mai mare parte a timpului liber la calculator,
deoarece mai au nevoie de lumina soarelui, de mișcare și de contactul direct cu semenii,
cu oamenii. Regula celor „7 NU ”de vom respecta-impact negativ cu tehnologia nu
vom avea!
Nu uitați că amprenta voastră virtuală are consecințe în viitor.
Nu spuneți lucruri pe internet pe care nu le-ați spune și în persoană.
Nu dați „like”, nu susțineți site-uri rasiste ,sexiste, pornografice sau violente.
Nu trebuie să credeți că profilele online reprezintă exact realitatea vieții unei persoane.
Nu postați cele mai intime și secrete gânduri.
Nu exagerați cu selfie -urile.
Nu distribuiți poze stânjenitoare și mesaje jignitoare.

Bibliographical References:
1.Legea privind drepturile copilului nr.338-XIII din 15.12.1994.Monitorul Oficial nr.13/127 din
02.03.1995.
2.Dr.Elizabeth Kilbey,Creșterea copilului în era digitală, Ghid de parenting responsabil,Editura
NICULESCU.București,2019.
3. Dr. Mary Aiken, THE CYBER EFFECT, Psihologia comportamentului uman în mediul online,
Editura NICULESCU, București, 2019.
4. Michael Patrick Lynch, Internetul nostru, Știm mai mult, înțelegem mai puțin, Editura
NICULESCU,București, 2017.
5.Jodi Gold, Părinte în era digitală, Psihologie practică pentru părinți, traducere de Anca Sevcenco,
Editura Trei, București, 2016.
6.Sheryl Eberly, Caroline Eberly, Bunele maniere pentru copii în 365 de zile Cu jocuri și activități
practice pentru educația copilului tău. Editura Corint, București, 2014.
7. Silvia Șpac , Educația pentru mass-media a elevilor din treapta învățământului primar, Ghid
Metodologic, Institutul de Științe ale Educației, Chișinău, 2014.
8. Tipa V., Cultura Audiovizuală, Provocări și tendințe, Academia de Științe a Moldovei, Chișinău
2011.

647
 ISSUE NO. 28/2022

CHILD AS MUSE. A PSYCHOANALYTICAL APPROACH IN ALICE IN

WONDERLAND

Ileana-Silvia CIORNEI,
Lecturer PhD., University of Piteşti

Abstract: Lewis Carroll’s books Alice’s Adventures in Wonderland (1865) and Through the Looking-
Glass and What Alice Found There (1871) are both set in the young girl Alice’s dream fantasies. For
more than a hundred years, adults as well as children have enjoyed losing themselves in the
nonsensical stories. But it appears that there is more to the stories than pure nonsense. As many
authors and critics observed, Alice can be psychoanalyzed easily; it is easy to treat it as a dream,
because it is a dream. And ever since Freud began publishing his theories, critics have been applying
them to Alice. The first wave of Alice psychoanalysts focused on the sexual symbolism in the novel,
which according to the theory reveals Carroll’s own repressed sexuality. Most works more or less
unequivocally assume that Dodgson was a pedophile, though a repressed and celibate one, while
others keep on the respectable neutral side. Although the details about Carroll ‘s relationship with
children in general, and with the Liddell girls in particular, might never be known and never be
clearly established, the evidence that he had somewhat unhealthy obsession with minors seems
somehow unquestionable.

Keywords: nonsense, childhood, psychoanalysis, sexuality, paedophilia

Lewis Carroll’s books Alice’s Adventures in Wonderland (1865) and Through the
Looking- Glass and What Alice Found There (1871) are both set in the young girl Alice’s
dream fantasies. For more than a hundred years, adults as well as children have enjoyed
the nonsensical stories; however, it appears that there is more to the stories than pure
nonsense. The many-layered Alice books can hide a complex structure and varied motifs
and meanings.
Alice is often studied as a parodic perspective on Victorian Britain, at least the lifestyle
of the middle and upper classes. Through nonsense, Carroll mirrored in Alice`s Adventures
in Wonderland and Through the Looking-Glass the changing Victorian world. Fantasy,
eccentricity and inventiveness, were part of nineteenth-century England, with its unique
features; but primarily, Alice in Wonderland is mainly a book of nonsensical, topsy-turvy,
mythical world which epitomizes relationships between childhood and the adult world.
The origins of English children`s books lie in the Victorian romance with childhood.
Victorian and Edwardian society made a cult of childhood and children’s books were a
natural invention of the 19-th century. Images of eternal youth were created by creators
like Dickens, Wilde or Millais while childhood as a theme and child characters are at the
heart of novelists like Dickens, George Elliot or Charlotte Bronte. Also, the rise of children
fantasies was unique in the nineteenth and the first part of the twentieth century. Carroll,
Milne, KennethGrahame, James M. Barrie, Ruskin, Charles Kingsley starred child heroes
or heroines “dependent of the Romantic idea that the child had an imaginative vision
superior of that of an adult” (Wullschläger, 1995: 18). Another idea deeply rooted in the
Victorian psyche was the link between childhood, goodness, redemption and purity. “The

648
 ISSUE NO. 28/2022

feeling that innocent girlhood was a model for pure womanhood” (ibidem:20) was a belief
passionately illustrated by Lewis Carroll in his Alice books.
Primarily, Alice in Wonderland is a fantasy about growing, about identity, about the
differences between childhood and adulthood. We can analyze Carroll’s child protagonist,
using developmental psychology to learn more of the heroine’s motivations and fears in
the two stories. The journeys Alice undertake can be seen as more than pointless
daydreams and fantasies, and that they may symbolize changes and experiences we go
through as children. Alice’s fall down the rabbit hole can be interpreted as a fall back into
the first years of childhood, a child experimenting with regression, a fascinating journey
through the experiences of growing up.
As it has been observed by critical work, Alice can easily be psychoanalyzed; it is easy
to treat it as a dream, because it is a dream: “to make the dream-story from
which Wonderland was elaborated seem Freudian one, only has to tell it” (Empson, 1950
:157). And ever since Freud began publishing his theories, critics have been applying
them to Alice.The first wave of Alice psychoanalysts focused on the sexual symbolism in
the novel, which according to the theory reveals Carroll’s own repressed sexuality while
others focused on identity and self-understanding.
Much can be said about Victorian morals characterized by reticence and suspicion in
sexual matters. As women’s sexuality was strongly denied, the “pre-sexual child, the
epitome of innocent beauty which awakens longing without itself demanding sexual
satisfaction, was above all idealized.” (Wullschläger, 1995:23). This can be a solid
argument supporting Carroll’s romance with child-friends which resulted in Alice in
Wonderland. All through his life, Carroll was never tempted to marry, he only befriended
little girls; he invited them to dinner, entertained them, organized walks and tea parties
for them, photographed them in nude and wrote them affectionate letters. Helost his
stammer in their presence. His nephew and first biographer, Stuart Dodgson Collingwood,
writes that Carroll “always took about with him a stock of puzzles when he travelled, to
amuse any little [female] companions [he detested little boys] whom chance might send
him” (Collingwood, 1898 :407).
The Alice stories suggest the idea that the author's fondness for little girls was
sexually motivated. This has become an extremely complicated subject over the years, as
a result of many dubious and serious biographies. However, the evidence (in the form of
Carroll/Dodgson's own writings, as well as descriptions and recollections by
acquaintances) indicates that his relationships with children were nothing other than
straightforward friendships.
The dynamic of these friendships may seem bizarre, but a detailed overview of
Dodgson's life story provides a very reasonable explanation. Dodgson was never happier
than during his own childhood, at home with his parents and his siblings. He was a man
of logic who kept diaries and struggled with a speech impediment, but found a sense of
confidence when speaking to children, inventing fanciful stories and other amusements.
The innocence of youth was something he seemed to consider immensely precious and
sacred, worthy to be loved and kept in photographs and writings.

649
 ISSUE NO. 28/2022

The conjecture is greatly enhanced by the fact that Dodgson, also an accomplished
photographer, preferred creating nude portraits of young girls. He considered
“their perfect simplicity” to be “very beautiful”, an expression that today might seem
sordid or perverse. Nevertheless, Dodgson “apparently convinced many of his friends that
his attachment to the nude female child form was free of any eroticism, but later
generations look beneath the surface.” (Cohen, 1995:56). However, this was not abnormal
practice at the time; children were commonly depicted as such in Victorian works of art,
particularly represented as angels or other spiritual beings.
Carroll/Dodgson biographers have determined that the children depicted in his
photographs were always accompanied in the studio by a parent or governess. Stuart
Dodgson Collingwood (Dodgson’s nephew and biographer) wrote: “And now as to the
secondary causes which attracted him to children. First, I think children appealed to him
because he was pre-eminently a teacher, and he saw in their unspoiled minds the best
material for him to work upon. In later years one of his favourite recreations was to
lecture at schools on logic; he used to give personal attention to each of his pupils, and
one can well imagine with what eager anticipation the children would have looked
forward to the visits of a schoolmaster who knew how to make even the dullest subjects
interesting and amusing”.(Collingwood, 1898: 98)
Early in the 20-th century, the book began to be analyzed in the light of the new
Freudian theories. A writer named A.M.E. Goldschmidt presented at Oxford an essay titled
“Alice in Wonderland Psycho-Analysed,” in which he suggested that Dodgson was
suppressing a sexual desire for Alice. (Her fall down the well, he wrote, is “the best-known
symbol of coitus.”) Goldschmidt was not a psychoanalyst, and some scholars say he may
have been trying to parody the 1930s vogue for Freudian ideas. Whatever his intent were,
serious writers began to pay attention to the idea.
Soon after Carroll completed the Alice manuscript, the boat trips with the Liddels
continued but after a family outing when he was allowed to escort the girls Ina, Alice, and
Edith home, his close contact with them ceased. The pages 90 to 92 in his diary
disappeared, possibly describing a row with the Liddells triggered by something
improper to Victorian sensibilities. “We are reasonably sure that the little girls substitute
for incestuous love objects,” wrote New York University professor Paul Schilder in 1938.
Psychoanalyst’s work also reveals addition complexities regarding Carroll’s relationship
with his fictional character. She represents not only his “love object,” but also a substitute
for a mother and sister, and his own unconscious desire to reject his adult masculinity and
to become a little girl himself (Schilder, 1938: 291)
In 1945, Florence Becker Lennon affirmed that Dodgson had had an unhealthy
attraction to Alice in Victoria Through the Looking Glass, the first modern critical
biography of him. “People have wondered what he did with his love life,” Lennon wrote.
“Now it can be told. He loved little girls, but, like Peter Pan, he had no intention of marrying
them.” But Alice, she wrote, “was the first and most favoured of his girl friends,” and she
speculated about the idea that Dodgson precipitated the break with the Liddells by

650
 ISSUE NO. 28/2022

proposing “honourable marriage to [Alice] directly or through her parents” in 1863. Alice
was 11 then-too young, even by Victorian mores.
Lennon’s basis for the assertion may have seemed sound: Ina, Alice’s sister was one
of her sources. (Alice did not talk to Lennon because, her sister said, she was ill.) But in a
letter to Alice, Ina wrote, “I tremble at what I said” to Lennon about the Liddell family’s
supposed break with Dodgson. “I said his manner became too affectionate to you as you
grew older and that mother spoke to him about it, and that offended him, so he ceased
coming to visit us again.” Ina had also told Lennon that she, Ina, was 10 at the time-but
she was 14, or old enough to accept courtship and formal suitors. It may be possible that
Ina was mistaken, duplicitous or confused when she spoke with Lennon and she lied to
conceal Dodgson’s interest in her, or hers in him.
Lennon acknowledged that she wrote without the benefit of Dodgson’s diaries,
which were published in abridged form in 1954 and in full, with Wakeling’s annotations,
beginning in 1993. But it appears, they are an imperfect source, too. Four of the 13
volumes are missing-as are the pages covering late June 1863, when his break with the
Liddells occurred. A Dodgson descendant apparently cut them out after the writer died.
But if the diaries offer nothing about his romantic interests, other documents do.
One is a note, purportedly written by one of Dodgson’s nieces, summarizing what
was in the missing diary pages from 1863: “L.C. learns from Mrs. Liddell that he is
supposed to be using the children as a means of paying court to the governess-he is also
supposed...to be courting Ina,” it reads, meaning that the children’s mother told him that
people were gossiping about him, saying he was courting either the Liddells’ governess or
their eldest daughter.In addition, Dodgson’s surviving letters suggest that he had a keen
interest in women although there is no evidence for that.
Despite comments like this, Dodgson's friendships with young girls and
psychological readings of his work – especially his photographs of nude or semi-nude
girls– have all led to speculation that he was a pedophile and had an unhealthy
involvement with Alice, although there is no evidence to support it. This possibility has
influenced numerous modern interpretations of his life and work, particularly Dennis
Potter's play Alice and his screenplay for the motion picture, Dreamchild, and even more
importantly Robert Wilson's Alice, and a number of recent biographies, including Michael
Bakewell’s “Lewis Carroll: A Biography “(1996), Donald Thomas’s “Lewis Carroll: A
Portrait with Background “(1995), and Morton N. Cohen’s “Lewis Carroll: A Biography”
(1995).
All of these works more or less clearly assume that Dodgson was a pedophile, though
a repressed and celibate one. Cohen claims Dodgson’s “sexual energies sought
unconventional outlets”, and further says: “We cannot know to what extent sexual urges
lay behind Charles's preference for drawing and photographing children in the nude. He
contended the preference was entirely aesthetic. But given his emotional attachment to
children as well as his aesthetic appreciation of their forms, his assertion that his interest
was strictly artistic is naïve. He probably felt more than he dared acknowledge, even to
himself.” (Cohen, 1995 48).

651
 ISSUE NO. 28/2022

Cohen and other biographers argue that Dodgson may have wanted to marry the 11-
year-old Alice Liddell, and that this was the cause of the unexplained “break” with the
family in June 1863. Any significant evidence supported the idea, and the 1996 discovery
of the “cut pages in diary document” seems to make it highly probable that the 1863
“break” had nothing to do with Alice, but was perhaps connected with rumours involving
her older sister Lorina (born 11 May 1849, so she would have been 14 at the time), her
governess, or her mother who was also nicknamed “Ina”.
Some writers, like Derek Hudson and Roger Lancelyn Green, could not identify him
as a pedophile, but advanced the idea that he had a passion for small female children and
next to no interest in the adult world. The basis for Dodgson’s “obsession” with female
children has been challenged in the last ten years by several writers and scholars.
Similarly, the writer Will Self says that without doubt, Carroll was a heavily repressed
pedophile, “It’s a problem, isn’t it when somebody writes a great book but they’re not a
great person” while in A New Biography, Lewis Carroll, The Man and his Circle (2015),
Edward Wakeling presents Carroll as a respectable member of society.
Although the details about Carroll ‘s relationship with children in general, and with
the Liddell girls in particular, might never be known and never be clearly established, the
evidence that he had somewhat unhealthy obsession with minors seems somehow
unquestionable. His image as a man of suspect sexuality “says more about our society and
its hang-ups than it does about Dodgson himself,” (Brooker, Will, 2005: 64) as we see him
through the prism of contemporary culture.
Another thoughtupon him can be related to the idea of puer eternus, the psychological
type characterized by the reluctance to commit himself, to become in any way tied down,
to engage in conventional behavior, like a boy who would never grow up. His inner child-
like structure also made him extremely perceptive about the psyche of the child; there
seems to be some evidence that children love and relate to Alice since they are facing the
same challenges and issues about developing a “reasonable” view of the universe and
establishing their own identity. On the other hand, as a writer, Lewis Carroll, another boy
who never grew up, needed “a child-muse to trigger the adult imagination into creating
an extraordinary fantasy” (Wullschläger, 1995: 5).
Taking into account the extensive literature on the subject, the nature of his
relationships with Alice, with other girls and with women may never be established with
certainty. What is certain is that emerged from Victorian cult of childhood innocence,
directly influenced by cultural reticence about sex and desire, Alice in Wonderland
remains a fantasy book equally enjoyed by children and adults.

Bibliography
Brooker, Will, Alice’s Adventures, Lewis Carroll in Popular Culture, Bloomsbury Academic, 2005
Cohen, Morton N., Lewis Carroll: A Biography, London, Macmillan, 1995
Collingwood, Stuart Dodgson, The Life and Letters of Lewis Carroll, London, T. Fisher Unwin,1898
Ede, Lisa S., An Introduction to the Nonsense Literature of Edward Lear and Lewis Carroll.
Explorations in the field of Nonsense, ed. Wim Tiggers, Amsterdam, 1975,
Empson, William, Some Versions of the Pastoral, Norfolk, New Directions, 1950

652
 ISSUE NO. 28/2022

Goldschmidt, A. M. E., Alice in Wonderland Psycho-analysed. Aspects of Alice: Lewis Carroll’s

Dreamchild as Seen Through the Critics’ Looking-Glasses, 1865-1971, Ed. Robert Phillips, New
York, Vanguard, 1971.
Kelly, Richard, Lewis Carroll, Boston, Twayne Publishers, 1990
Leach, Karoline, In the Shadow of the Dreamchild: A New Understanding of Lewis Carroll, London,
Peter Owen Publishers, 1999
Lennon, Florence Becker, Lewis Carroll, London, Cassell, 1947
Taylor, Alexander L., The White Knight, Edinburgh, Oliver and Boyd, 1952
Taylor, Roger & Wakeling, Edward, Lewis Carroll, Photographer, Princeton University Press, 2002
The Diaries of Lewis Carroll. Ed. Roger Lancelyn Green. Vol. 1. Westport, Connecticut:
Greenwood, 1954. 2 Vols
Unn, Segren, Childhood in Wonderland: Child Development in Lewis Carroll’s Books Alice’s
Adventures in Wonderland and Through the Looking-Glass, Centre for Languages and Literature
Lund University, 2015
Woolf, Jenny, The Mystery of Lewis Carroll, St. Martin's Press,2010
Wullschläger, Jackie Dreaming in Pictures: The Photography of Lewis Carroll Yale University Press
& SFMOMA, 2004
Wullschläger, Jackie, Inventing Wonderland, Free Press, New York, 1995

https://www.lunduniversity.lu.se › lup › publication

https://ro.scribd.com › document ›
https://victorianweb.org › dreamchild › dreamchild3
https://www.carleton.edu
ttps://www.csulb.edu › ~csnider › Lewis.Carroll.html
http://dlib.nyu.edu/findingaids/html/fales/berol/dscref642.html
http://www.gutenberg.org/files/35418/35418-h/35418-h.htm
http://www.gutenberg.org/ebooks/35990
http://www.gutenberg.org/files/28885/28885-h/28885-h.htm

653
 ISSUE NO. 28/2022

DEPORTATIONS AND SECRET EMIGRATION - ETHNIC CLEANSING IN

COMMUNIST REGIMES

Ana-Daniela FARCAȘ
Cercetător științific dr. Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul
Universitar Nord din Baia Mare

Abstract: Campaigns to remove the unwanted population from certain territories due to political
strategies, ideological considerations or ethnic discrimination have taken place in history in order
to establish homogeneous populations in geographical areas occupied by citizens of several
ethnicities. Ethnic cleansing was a method widely used by totalitarian regimes to eliminate citizens
who might have opposed regime ideology. The paper aims to provide a series of examples from the
Eastern European region, where Russia's communist ideology and propaganda have influenced the
regimes of neighboring states that have adopted the same doctrine.

Keywords: deportation, emigration, communism, ideology, secret

Cercetările efectuate asupra regimurilor comuniste au dezvăluit că una dintre

practicile comune ale acestor state o constituie epurarea etnică, procedeu prin care se
urmărea îndepărtarea persoanelor de altă naționalitate de pe teritoriul statului respectiv,
fie prin lichidare, fie prin deportare. La început, epurarea a fost folosită pentru
îndepărtarea dușmanilor și a membrilor nedoriți din partidul comunist, pentru ca mai
târziu să constituie una din metodele preferate de regimurile totalitare, o armă cu
aplicabilitate la o scară din ce în ce mai mare, până la epurarea etnică a unor regiuni
considerate ca fiind ocupate de disidenți sau contrarevoluționari. Procesul de epurare, de
purificare a fost inițiat de Lenin, inspirat de opera socialistului german Ferdinand Lassalle
(adept al marxismului), care îndemna la curățarea partidului de către cei ce se opun sau
comit greșeli. Pedepsele aplicate erau variate, de la expulzarea din partid, care era
percepută ca o cădere în dizgrație, la tortură, închisoare sau chiar lichidarea celor acuzați
de fapte mai grave1.
Evreii, rromii, șvabii, saxonii sunt etnicii ce au îngroșat cel mai adesea numărul
celor deportați în România, ponderea cea mai mare având-o primii. Astfel, în perioada
cuprinsă între 1967-1968, Polonia, sub conducere comunistă, duce o campanie
antisemită, prin care evreii erau trași la răspundere pentru așa-zise crime din trecut și, în
parte, cu scopul de a se distrage atenția poporului de la condițiile grele de viață. 2 Un alt
motiv pentru care aceștia au fost făcuți țapi ispășitori îl constituia faptul că originile
Partidului Muncitoresc Unit Polonez au fost sioniste, evreii fiind printre membrii
fondatori ai acestui partid comunist care a deținut puterea politică începând cu 1948.
Deoarece în perioada anilor ’60 Polonia a trecut printr-o criza economică și socială fără

1
Wolton, Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică, Vol. I: Călăii, Ed.
Humanitas, București, 2018, p. 172-173.
2
Ibidem, p. 798-799.

654
 ISSUE NO. 28/2022

precedent, acest lucru începând să nemulțumească masele, membrii de partid au

considerat că e mai convenabil să arunce vina pe fondatorii acestei instituții politice, atât
pentru situația dezastruoasă a țării, cât și pentru politica eșuată a partidului, mai ales că
acești întemeietori erau de altă etnie. Epurarea sionistă are ca rezultat înlăturarea de la
conducere a șefului statului, a unor miniștri, viceminiștri, dar și a altor membri de partid
de această etnie. Responsabilii cu epurarea organizau în cadrul celor mai mari fabrici
poloneze manifestații anti-sioniste, care erau filmate și televizate, astfel încât să
stârnească ura față de evrei3.
Majoritatea statelor comuniste, influențate de modelul sovietic au recurs la
deportarea persoanelor nedorite sau considerate periculoase. Încă din anii ’30, Rusia s-a
folosit de deportările țăranilor înstăriți, pentru ca, la ordinul lui Stalin, să le poată fi
confiscate terenurile, animalele, bunurile și averile4. Acești oameni au fost deportați „la
mii de kilometri depărtare de casă, spre est”5. Odată deportați, aceștia erau practic
abandonați și lăsați să se descurce singuri, fără a li se oferi adăposturi sau hrană. De altfel,
țăranii erau considerați nedezirabili, fiind percepuți ca un obstacol în calea transformării
societății proletare.
În aceeași perioadă, după ce fusese cucerită de URSS, Ucraina este supusă acelorași
tratamente. Pe fondul neînțelegerilor de natură istorică, potențate de încercarea de a
transforma această țară dintr-o republică eminamente agrară într-o zonă anexată Rusiei
conformată în totalitate la politicile socialiste, în 19326 se hotărăște deportarea populației
de ucraineni din zonele cele mai rezistente la rusificare către partea de Nord a URSS-ului.
În 1942, odată cu ocuparea unei mari părți a Rusiei de către trupele germane în cel de-al
Doilea Război Mondial, Hitler va plănui deportarea a „31de milioane de locuitori ai acestor
teritorii”7. Desigur, evreii ruși au constituit subiecții predilecți pentru deportări în lagăre
de concentrare sau asasinare. Cu un an mai devreme, peste patru milioane de civili
sovietici fuseseră deportați în Germania, ca muncitori8. Și în 1949, după cucerirea țărilor
baltice de către ruși, familiile țăranilor bogați, a naționaliștilor care se împotriveau noului
regim și ale bandiților au fost deportate în Siberia9. Dar exemplul dat de regimul sovietic
nu s-a oprit aici, deoarece odată cu finalul anului 1932 este introdus în URSS un pașaport
intern, în care era trecută naționalitatea fiecărui cetățean, pentru ca, mai târziu,
naționalitatea să fie înregistrată și pe documentele necesare angajării, acesta fiind startul
discriminărilor.10 Pașaportul, dar și vehicularea informațiilor privind etnia cetățenilor din
Uniunea Sovietică va face diferențieri în ceea ce privește modul în care aceștia vor fi tratați
mai departe de către oficialități. În retorica politică va fi introdus termenul de „minoritate

3
Jelen, Christian apud Wolton, Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică,
Vol. I: Călăii, Ed. Humanitas, București, 2018, p. 799.
4
Wolton, Thierry, op. cit., p. 254-255.
5
Ibidem, p. 255.
6
Ibidem, p. 261.
7
Ibidem, p. 391.
8
Ibidem, p. 396.
9
Ibidem, p. 557.
10
Wolton, Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică, Vol. II: Victimele, Ed.
Humanitas, București, 2019, p. 168-169.

655
 ISSUE NO. 28/2022

națională”, care va fi preluat de populație sub forma sa contrasă „națmen”, fiind utilizată
cu sens peiorativ. La sfârșitul anilor ’30, s-a conturat o perioadă sângeroasă, ce s-a
concretizat prin sute de mii de arestări și execuții ale etnicilor germani, polonezi, chinezi,
afgani și deportări ale etnicilor coreeni, letoni, români, estoni, greci, iranieni, bulgari,
macedoneni sau finlandezi. Crimele au fost justificate prin apel la naționalism. În perioada
1933-1952, peste patru milioane de oameni au fost deportați sub regimul stalinist11.
În legătură cu problema evreilor, Wolton susține că țările comuniste au instituit un
antisemitism de stat. Două milioane de evrei au emigrat din Rusia la începutul secolului
XX, deplasările fiind pricinuite de atacurile organizate de autoritățile țariste împotriva
acestora12. În cel de-al Doilea Război Mondial, peste trei milioane de evrei au fost
exterminați aici13. Persecutările i-au determinat pe evreii cu posibilități materiale să
încerce să emigreze în Israel, în condițiile în care populația rusă nu avea libertatea de a
călători. Deși costisitoare, atât din punct de vedere financiar, cât și al efortului și a duratei,
plecarea a zece mii de evrei a fost posibilă, din 1948 și până în 197014.
Iată deci, mai multe situații în care deportările au fost folosite ca armă politică, de
către regimuri totalitare, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război. Aceste state au fost
inspirate de modelul sovietic, care a dat tonul epurărilor, cu scopul de a îndepărta toate
elementele disidente, posibilele pericole pentru regim sau pentru conducătorii socialiști.
Pentru implementarea acestor măsuri de purificare națională s-a apelat la metode de
constrângere a populației, ce aveau darul de a inspira frică, de a înăbuși orice împotrivire
în fașă. Modul de operare a partidelor și a polițiilor secrete a fost identic în toate statele
comuniste sau totalitare: intimidare, crime, arestări, ordine secrete (la care populația nu
avea acces), propagandă și îndoctrinare, reducerea influenței cultelor religioase și
preluarea controlului acestora, nimicirea opoziției și a elitelor (a intelectualilor),
distrugerea satelor, controlul presei, a publicațiilor și a culturii etc. Fiind vorba despre o
viziune expansionistă, imperialistă, ce trebuia realizată sub orice formă, teama și paranoia
au dominat în regimurile de tip totalitar: pe de o parte teama celor de la putere că
populația majoritară sau cea din teritoriile proaspăt cucerite s-ar putea revolta –
împotrivindu-se astfel politicilor restrictive sau regimurilor străine care le-au cucerit, dar
și teama populației, a cetățenilor față de clasa asupritoare, dominantă, ce nu pregeta să
facă uz de toate mijloacele posibile pentru a-și impune ideologia. Mentalitatea de tip
comunist și valorile oficiale trebuiau făcute cunoscute tuturor, urmărindu-se ca sferele de
influență ale acestor regimuri să crească cât mai mult.
România15 nu a făcut excepție de la regulă, iar în 1941, evreii români au început să
fie deportați în Bucovina, Basarabia, și, într-o măsură mai mică în Transilvania și Banat,

11
Ibidem, p. 174.
12
Ibidem, p. 178.
13
Ibidem, p. 184.
14
Ibidem, p. 190.
15
Fragmente din această parte a articolului se află în curs de publicare în Motoi, Ina; Ana-Daniela, Farcaș; Woch,
Agnieszka, „Émigration et immigration : les deux côtés de la mise en scène médiatique d’une langue de bois”, în
Buletin Științific, fascicula Filologie, seria A, vol. XXXI, Editura UTPRESS, Cluj-Napoca, 2022.

656
 ISSUE NO. 28/2022

sub regimul mareșalului Antonescu16. Populația cea mai afectată de deportări a fost cea
„din zonele frontaliere, situate de-a lungul Iugoslaviei”17. Între 1945 și 196418 au relocați
forțat în alte zone ale țării, cetățenii considerați periculoși sau nedezirabili pentru ordinea
statală și socială, printre ei aflându-se cei din zona de graniță cu Iugoslavia, datorită
faptului aceștia ar fi putut fi tentați să fugă peste hotare sau să înlesnească fuga altor
cetățeni. Stabilirea rezidenței obligatorii în zone diferite față de cele în care acești oameni
domiciliaseră inițial s-a făcut prin hotărâri secrete, în ciuda faptului că, în Constituția
republicii române din 194819 și în cea din 195220 se garanta atât libertatea personală, cât
și inviolabilitatea domiciliului pentru cetățenii români. Unul dintre cele mai cunoscute
exemple și un moment rușinos pentru politica internă a României a constituit-o
deportarea în masă a peste 40.000 de persoane, în anul 1951, cunoscută sub numele de
„Rusaliile Negre”21. Deportările au avut loc în noaptea de 17-18 iunie, adică în noaptea de
Rusalii, fără ca cetățenii deportați să fi fost anunțați în prealabil. Dintre aceste persoane,
91 de familii au fost relocate în Câmpia Bărăganului. Mare parte din familiile deportate
aveau singura vină de a fi avut domiciliul în zonele de frontieră menționate, într-o
perioadă în care relațiile externe cu Iugoslavia aflată sub regimul lui Tito erau tensionate.
Restricțiile de domiciliu obligatoriu pentru aceste familii au fost ridicate abia în 1955 22.
În 1953, odată cu începerea colectivizării, familiile înstărite de țărani care s-au împotrivit
au fost deportate în Câmpia Bărăganului23. Dacă în Uniunea Sovietică evreii au fost folosiți
de autorități ca țapi ispășitori pentru a justifica deportările și persecuțiile, în România au
existat etnicii maghiari din Ardeal și țiganii, care au fost folosiți în același rol24.
Începând cu a doua jumătate a anului 1942, au fost luate o serie de măsuri prin
care s-a permis emigrarea legală a cetățenilor români de etnie evreiască ce fuseseră
deportați în Transnistria, contra cost, în Palestina. În acest scop, emigrarea evreilor spre
Palestina a fost intermediată cu Statul Român prin Ira Hirschmann (care a ocupat și
funcția de reprezentant special al Consiliului pentru Refugiați de Război din Statele Unite)
și de agenți ai MOSSAD-ului25. Hirschmann ar fi precizat în presa americană că în perioada

16
Ioanid, Radu, Holocaustul în România. Distrugerea evreilor și romilor sub regimul Antonescu 1940-1944,
Editura Polirom, Iași, 2019, Coeditare cu Editura Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania
Elie Wiesel, p. 205.
17
Wolton, Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică, Vol. I: Călăii, Ed.
Humanitas, București, 2018, p. 557.
18
Tismăneanu, Vladimir, Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, Ed.
Humanitas, București, 2007, p. 189.
19
***. Monitorul Oficial nr. 87 bis din 13 aprilie 1948, Constituția Republicii Populare Române din 1948,
Articolele 28 și 29, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1574, accesat în 28 februarie 2022.
20
***. Buletinul Oficial nr. 1/27 septembrie 1952, Constituția Republicii Populare Române din 1952, Articolele
85 și 88, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1454, accesat în 28 februarie 2022.
21
Ungureanu, Laurențiu, „Cumplita noapte de Rusalii – deportarea în Bărăgan”, Historia,
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cumplita-noapte-de-rusalii-60-de-ani-de-la-deportarea-in-
baragan, publicat în iunie 2011, accesat în 28 februarie 2022.
22
Ibidem.
23
Wolton, Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică, Vol. I: Călăii, Ed.
Humanitas, București, 2018, p. 552.
24
Wolton , Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică, Vol. I
25
Ioanid, Radu, Securitatea si vanzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre Romania si Israel, Editura
Polirom, Iași, 2015, p. 13

657
 ISSUE NO. 28/2022

ce a urmat ocupării României de trupele sovietice (1944), din România au emigrat 50.000
de evrei26. Această politică a fost perpetuată odată cu trecerea României la regimul
comunist27. În 1949, sub conducerea președintelui Gheorghe Gheorghiu-Dej, evreii au
început să fie vânduți Israelului, întâi în schimbul produselor petroliere, apoi în produse
agricole, mărfuri și echipamente de care România avea nevoie28. În perioada 1959-1989,
deoarece era interzisă emigrarea cetățenilor români, aceasta fiind pedepsită prin lege, a
avut loc emigrarea legală secretă, cu aprobarea lui Nicolae Ceaușescu. Cetățenilor români
de altă etnie (saxoni, șvabi, evrei) li s-a permis să părăsească țara, pe baza unor acorduri
secrete cu Republica Federală Germană29 și Israel.
În regimul ceaușist a fost preferată valuta: dolari sau mărci, pe care Israelul sau
RFG-ul le vor trimite numerar pentru fiecare cetățean ce avea să părăsească țara astfel,
prețul fiind stabilit în funcție de importanța, pregătirea și condiția materială a evreilor sau
germanilor traficați.30 În douăzeci și unu de ani (1968-1989) peste 40.000 de evrei au
părăsit România, valuta încasată pentru aceștia ajungând la 112 milioane de dolari 31. În
aceeași perioadă, aproximativ „250.000 de sași din Transilvania și șvabi din Banat”32 au
îngroșat rândurile emigranților români, în schimbul a peste 3 miliarde de mărci. Avocatul
Heinz Günther Hüsch, care a intermediat operațiunile de răscumpărare a cetățenilor
români de etnie germană a dezvăluit că prețul plătit de Germania pentru fiecare persoană
ce părăsea România varia între 2.000 și 10.000 de mărci33. După unele mărturii, într-un
singur an din perioada anilor ’80 s-a ajuns ca 16.000 de șvabi din Banat să emigreze spre
Germania.34 Banii au fost utilizați de către președintele român pentru plata datoriei
externe a țării.
Dar nu numai evreilor și germanilor le-a fost facilitată plecarea din România de
către oficialități. Și romii care aveau o situație materială suficient de satisfăcătoare în
urma negoțului cu mărfuri aduse din Iugoslavia, au avut posibilitatea de a se refugia pe
teritoriul altor state. Destinațiile preferate erau Austria și Germania, celor ce urmau să
plece, eliberându-li-se pașapoarte valabile o scurtă perioadă de timp, pe care erau sfătuiți
să le distrugă la sosirea în țara vizată. Existau rețele formate în acest scop între Securitate,

26
Gligor, Mihaela; Caloianu, Miriam (coord.), Intelectuali evrei și presa exilului românesc, Presa Universitară
Clujeană, 2014, p. 86.
27
Ioanid, Radu, Securitatea si vanzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre Romania si Israel, Editura
Polirom, Iași, 2015, p. 13.
28
Wolton, Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică, Vol. II: Victimele, Ed.
Humanitas, București, 2019, p. 191.
29
Both, Ștefan, „«Paşaport pentru Germania», cum a vândut Ceauşescu ca la piaţă un sfert de milion de cetăţeni
ai României”, Adevărul, https://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_52ff3b56c7b855ff565c3eae/index.html,
publicat în 15 februarie 2014, accesat în 28 februarie 2022.
30
Wolton, Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică, Vol. II: Victimele, Ed.
Humanitas, București, 2019, p. 191.
31
Ibidem.
32
Both, Ștefan, „«Paşaport pentru Germania», cum a vândut Ceauşescu ca la piaţă un sfert de milion de cetăţeni
ai României”, Adevărul, https://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_52ff3b56c7b855ff565c3eae/index.html,
publicat în 15 februarie 2014, accesat în 28 februarie 2022.
33
Ibidem.
34
Both, Ștefan, „Mărturiile şvabilor vânduţi de Ceauşescu Germaniei. Cât era şpaga cerută de securişti şi ce a făcut
fostul dictator cu miliardele de mărci”, Adevărul, https://adevarul.ro/locale/timisoara/title-
1_5398c90f0d133766a87fb16b/index.html, publicat în 12 iunie 2014, accesat în 28 februarie 2022.

658
 ISSUE NO. 28/2022

Miliție și clanurile de romi. Plata se făcea chiar de către cei ce urmau să plece, în valută
cash sau aur35.
O altă operațiune care nu a fost cunoscută de către public la momentul respectiv,
s-a derulat pe o scurtă perioadă de timp, între 1970 și 1973, sub denumirea „Peregrinii”.
Aceasta a constat în vânzarea românilor de orice etnie în schimbul banilor, a locuințelor,
mașinilor sau altor obiecte valoroase. Identificarea posibililor candidați care puteau plăti
se făcea „prin surse interne cu relații în rândurile unor cetățeni care solicitau
emigrarea”36.
Pe baza exemplelor prezentate, se poate concluziona că procesele de purificare
etnică a regimurilor totalitare au puncte de confluență, majoritatea fiind inspirate din
practica și ideologia socialistă a Rusiei. Dacă în prezent accesul la informațiile privind
existența practicilor de vânzare a cetățenilor de alte etnii în Uniunea Sovietică este
aproape inexistent, în cazul României operațiunile de acest tip au fost documentate și
aduse la cunoștința publicului. În schimb, toate statele comuniste care la un moment dat
s-au aflat în postura de sateliți au Rusiei comuniste, deci sub influența directă a acesteia,
au recurs la deportări, arestări și exterminări cu bună știință, pentru curățarea etnică,
motivând ca motive naționalismul, comportamentul refractar al acestora față de ideologia
partidelor sau delicte inventate pe care le-ar fi comis. Deportările și migrația legală dar
secretă au constituit mijloacele cele mai rentabile pentru regimul comunist român de a
scăpa de cetățenii nedoriți. cu atât mai mult cu cât bunurile, proprietățile acestora puteau
fi confiscate sau contravaloarea lor în valută, aur sau bunuri puteau contribui la plata
datoriei externe.

Bibliografie:
***. Buletinul Oficial nr. 1/27 septembrie 1952, Constituția Republicii Populare Române din 1952,
Articolele 85 și 88, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1454
***. Monitorul Oficial nr. 87 bis din 13 aprilie 1948, Constituția Republicii Populare Române din
1948, Articolele 28 și 29, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1574
Both, Ștefan, „Mărturiile şvabilor vânduţi de Ceauşescu Germaniei. Cât era şpaga cerută de
securişti şi ce a făcut fostul dictator cu miliardele de mărci”, Adevărul,
https://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_5398c90f0d133766a87fb16b/index.html, publicat
în 12 iunie 2014
Both, Ștefan, „Operaţiunea «Peregrinii»: cum i-a vândut Ceauşescu pe români la bucată. Peste 6
milioane de dolari, maşini, case şi bunuri au intrat în posesia statului”,
https://adevarul.ro/locale/timisoara/operatiunea-peregrinii-i-a-vandut-ceausescu-romani-
bucata-6-milioane-dolari-masini-case-bunuri-intrat-posesia-statului-
1_553f9a12cfbe376e35a5ecb4/index.html, publicat la 28 aprilie 2015
Both, Ștefan, „Operaţiunea «Ţigani de vânzare», pe filiera mafiotă formată din clanurile de romi,
Securitate şi Miliţie. Secretul bine ascuns în România comunistă”, Adevărul,

35
Both, Ștefan, „Operaţiunea «Ţigani de vânzare», pe filiera mafiotă formată din clanurile de romi, Securitate şi
Miliţie. Secretul bine ascuns în România comunistă”, Adevărul, https://adevarul.ro/locale/timisoara/operatiunea-
Tigani-vanzare-filiera-mafiota-formata-clanurile-romi-securitate-militie-secretul-ascuns-romania-comunista-
1_57d6876d5ab6550cb89811c6/index.html, publicat la 12 septembrie 2016, accesat la 25 februarie 2022.
36
Both, Ștefan, „Operaţiunea «Peregrinii»: cum i-a vândut Ceauşescu pe români la bucată. Peste 6 milioane de
dolari, maşini, case şi bunuri au intrat în posesia statului”, https://adevarul.ro/locale/timisoara/operatiunea-
peregrinii-i-a-vandut-ceausescu-romani-bucata-6-milioane-dolari-masini-case-bunuri-intrat-posesia-statului-
1_553f9a12cfbe376e35a5ecb4/index.html, publicat la 28 aprilie 2015, accesat la 25 februarie 2022.

659
 ISSUE NO. 28/2022

https://adevarul.ro/locale/timisoara/operatiunea-Tigani-vanzare-filiera-mafiota-formata-
clanurile-romi-securitate-militie-secretul-ascuns-romania-comunista-
1_57d6876d5ab6550cb89811c6/index.html, publicat la 12 septembrie 2016
Both, Ștefan, „«Paşaport pentru Germania», cum a vândut Ceauşescu ca la piaţă un sfert de milion
de cetăţeni ai României”, Adevărul, https://adevarul.ro/locale/timisoara/title-
1_52ff3b56c7b855ff565c3eae/index.html, publicat în 15 februarie 2014
Gligor, Mihaela; Caloianu, Miriam (coord.), Intelectuali evrei și presa exilului românesc, Presa
Universitară Clujeană, 2014
Ioanid, Radu, Securitatea si vanzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre Romania si Israel,
Editura Polirom, Iași, 2015
Ioanid, Radu, Holocaustul în România. Distrugerea evreilor și romilor sub regimul Antonescu 1940-
1944, Editura Polirom, Iași, 2019
Tismăneanu, Vladimir, Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România,
Raport final, Ed. Humanitas, București, 2007
Ungureanu, Laurențiu, „Cumplita noapte de Rusalii – deportarea în Bărăgan”, Historia,
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cumplita-noapte-de-rusalii-60-de-ani-de-la-
deportarea-in-baragan, publicat în iunie 2011
Wolton, Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică, Vol. I: Călăii,
Ed. Humanitas, București, 2018
Wolton, Thierry, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigație istorică, Vol. II:
Victimele, Ed. Humanitas, București, 2019

660
 ISSUE NO. 28/2022

DRAMATISM AND DRAMATIZATION – A PERSUASIVE STRATEGY IN

NICOLAE STEINHARDT'S SERMONS

Maria LUPU
PhD., Universitatea „Alexadru Ioa Cuza”, Iași

Abstract: N. Steinhardt proves in his homiletic discourse a real predisposition for dramatization. The
Christian "tragedy" is staged and, at the same time, commented by an exceptional playwright and director.
Argumentative discourse is a “mise en scene” and thus adheres to a determined social theatricality (of roles
and actors). We identify the predilection for theatricality in the impeccable rhetoric, in the syntax of the
sentence - the mixture of concise, elliptical sentences with astonishingly long utterances that presuppose a
certain rhythm of utterance, the preference for interjection and exclamation, for the free indirect style. All
this reveals a permanent concern of N. Steinhardt for the effect. Concentrated and unitary, Steinhardt's
essay relies, sometimes, on the "shock" of the listener, on an aesthetic of the paradox and, apparently, of the
sensational. Finally, we are witnessing, together with Steinhardt, a dramatic change in the homily
paradigm. Sermons such as the ”Living Water”, the ”Hananian Woman”, the ”Tragedy of Judas”, the ”Holy
Prophet Elijah”, ”Reflections on Death”, the ”Lord came to save and scandalize us”, the ”Holy Wrath” amply
proves the directorial pleasure of the learned monk.

Keywords: theatricality, scene, rhythm of utterance, aesthetics of paradox, effect.

Omiliile steinhardtiene creează impresia unei opere arhitecturale prin simțul evident al
ordinii, structură, greutate, detaliu și chiar prin meșteșug, textele înscriindu-se de multe ori
într-o paradigmă vizuală, comunicarea transformîndu-se astfel într-o călătorie vizuală1.
Consumator al genul și veritabil specialist al teatrului, N. Steinhardt dovedește în discursul său
o reală predispoziție pentru teatralizare/ dramatizare. „Tragedia” christică este pusă în scenă
și, totodată, comentată, de un dramaturg și regizor de excepție.
Discursul argumentativ este prin definiție o „mise en scene” și aderă, astfel, la o
teatralitate socială determinată (de roluri și actori)2. De fapt, referindu-ne la o metaforă
curentă, putem vorbi despre „limbajul-teatru”, sintagma avînd în vedere limbajul ca acțiune,
energeia, joc de roluri și forțe. Varianta textului liturgic, precum și cea a rugăciunii, aparțin
variantei orale a limbii. Astfel încît putem vorbi, la nivelul predicii în discuție, atît despre o
oralitate primară, de gradul I (rostirea efectivă în lăcașul de cult), cît și de o oralitate derivată,
de gradul al II-lea, deoarece eseurile publicate vor fi fost revizuite de autor, plus că intervine și
o anumită oralitate căutată, mimată, cu scop retoric. În limbajul oral, mesajul se constituie și se
comunică prin complementaritatea permanentă a elementelor de limbaj verbal cu elemente de
limbaj nonverbal, într-un fenomen de sintaxă mixtă. Faptul că predicile au fost mai întîi rostite
are ca efect prim această îmbinare permanentă a limbajului sonor articulat cu limbajul vizual,
cinetic: privire, mimică, gestică, ritm și tempo etc. Steinhardt este într-un permanent dialog cu
receptorii, se adresează lor direct, îi întreabă, le răspunde, folosește pluralul inclusiv, adaptează
discursul argumentativ și îi învață (cu modestie, fără ifose de superioritate). Dacă privirea
izolează, este direcțională, oralitatea, sunetul încorporează, este omnidirecțional, auzul devine

1
J. Pallasmaa, Privirea care atinge: arhitectura și simțurile, Editura Fundației Arhitext design, București, 2015, p.51.
2
G. Vignaux, 1979:71, apud Daniela Rovența Frumușani
661
 ISSUE NO. 28/2022

un semn al solidarității și devine o experiență a interiorității. Plăcerea teatralizării textului o

evidențiază și utilizarea diferitelor registre, a codurilor alternative, pentru abordarea
mozaicată. Este dramatică această de-lemnificare a limbii, de-clișeizare prin apelul la toate
registrele limbii: conversațional/ familiar, expresiile pestrițe, argotice, științific, artistic –
remarcăm intensificarea funcției expresive a limbajului. Predilecția pentru dramatizare, pentru
plăcerea regizorală a punerii în scenă o identificăm și în retorica impecabilă, în sintaxa frazei –
amestecul de propoziții concise, eliptice cu enunțuri uluitor de lungi care presupun un anumit
ritm al rostirii, preferința pentru interjecție și exclamație, pentru stilul indirect liber. Toate
acestea dezvăluie o preocupare permanentă a lui N. Steinhardt pentru efect 3. Concentrat și
unitar, eseul steinhardtian mizează, nu de puține ori, pe „șocarea” auditorului, pe o estetică a
paradoxului și, aparent, a senzaționalului. În final, asistăm, odată cu Steinhardt, la o schimbare
dramatică a paradigmei omiliei.
Predica Apa cea vie (Femeia samarineancă) începe ex abrupto, cu enunțarea clară și
distinctă a tezei argumetării: faptul că episodul dialogului dintre Isus și femeia din Samaria este
un „duel aprig și fără de cruțare”4. Paragraful următor trece deja la temeiul argumentării, începe
să dovedească judecata de valoare emisă. În primul rând, apropie scena biblică de teatrul clasic,
această luptă fiind de fapt o „confruntare spirituală, ca în tragediile lui Corneille ori Racine”.
Numele marilor dramaturgi francezi par și o cheie a lecturii ulterioare a întregului eseu, care
stă sub semnul dramaticului. Tehnica folosită este cea a punerii în abis, mise en abyme. Autorul
pare că împrumută ritmul alert, trepidant, precipitat al teatrului. Aduce în fața receptorului
personajele, le plasează în spațiu și timp, caracterizându-le succint (ca în lista de personaje
dintr-o piesă de teatru): „Stau acolo, față în față – în tăcerea și arșița amiezii de vară, în centrul
întinderii deșarte, având drept singur focar fântâna [...] – două caractere, două puteri, două
libertăți.”. În continuare este redată discuția vie dintre Hristos și samarineancă; însă nu oricum,
ci ca un dialog dramatic, cu tot cu didascalii. Indicațiile de regie sunt marcate formal, exact ca
în opera dramatică, fiind puse între paranteze:
„Hristos (scurt): Dă-mi să beau.
Samarineanca (arțăgoasă, mândră, ca să făurească o distanță, ca nu cumva să pară
măgulită că-i vorbește un iudeu; să se situeze, așadar, într-o poziție de inferioritate): Cum, tu,
iudeu, îmi vorbești mie!
Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi să-mi ceri tu Mie să bei.
Samarineanca (ironică, de sus): Nici găleată nu ai... (din ce în ce mai ironică, trecînd de-
a dreptul la obrăznicie): Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov!”
Hristos (atacă din altă direcție): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta
niciodată.
Samarineanca (obraznică, dar și rațională, practică, înțelegînd că din convorbirea
aceasta s-ar putea alege cu un folos însemnat): Da, dă-mi apa aceea ca să nu mai vin aici să mă
obosesc.

3
A. Mureșan, Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, OMG, 2020, Alba-Iulia, p151.
4
Steinhardt, Nicolae, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Ediția a IV-a îngrijită de Ioan Pintea, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2000p. 40. [= Steinhardt, Dăruind, vei dobândi]
662
 ISSUE NO. 28/2022

Hristos (care știe unde este punctul vulnerabil, atacînd prin surprindere, din cu totul alt
unghi, ca un duelist experimentat): Cheamă-ți bărbatul.” și dialogul continuă savuros, am putea
zice.
Autorul definește și nuanțează atitudinea personajelor, dovedindu-se un bun și fin
psiholog. Instrucțiunile scenice aduc, efectiv, auditorul la teatru. Creează impresia proximității,
a prezenței, face ciocnirea verbală mult mai vie, și apropiată celor care ascultă. De fapt, scena
dialogului dintre cei doi, care la origine chiar a fost trăită, reală, este trecută, parcă, de către
monahul Delarohia, în caietul regizorului, didascalia devine paratext. Dacă referatele
evanghelice sunt mai succinte în redarea acestui dialog, Steinhardt vine și puncteză detaliat
realitatea nonverbală, făcînd pe auditor să simtă, efectiv, pulsul discuției. Dar la nivelul
traducerii în cuvinte, verbalizînd totul. Deci Steinhardt re-teatralizează, face un teatru de gradul
al doilea. Pleacă de la realitate și ajunge la o realitate mimată, pe scenă.
Cuvintele sunt din câmpul semantic al luptei – ofensiva, atacă. Argumentarea este un
spațiu privilegiat al reconstrucției limbajului ca acțiune5. Creatorul discursului își îndreaptă
subtil publicul către concluzia dorită. Așadar, teatralizarea ca strategie argumentativă are două
niveluri aici – pe de o parte, faptul că îi aduce în ajutor pe dramaturgii secolului al XVII-lea
francez, pe de altă parte faptul că eseul este, la un moment dat, el însuși dramatic. Mai mult,
chiar limbajul utilizat trimite la această artă: „scenă”, „recuzite infame”, „intensitate dramatică”,
„tragedii clasice”, „dinamică sporită”.
Dialogul dintre Hristos și femeia samarineancă „scapără de la prima încrucișare a
săbiilor”, este viu și pulsează deoarece Domnul „înfruntă” o femeie „înfiptă, tare de cerbice [...],
inteligentă, mândră, ironică și arțăgoasă”. Convorbirea dintre cei doi nu se desfășoară pe un ton
consecvent, egal, ci evoluează gradat, ascendent, spre revelația din final. Climaxul îl constituie
descoperirea directă a Fiului Dumnezeu. Femeii i se face cinstea de a i se revela Isus Hristos :
„Eu sunt.” și merită această cinste, este de părere eruditul monah, deoarece imediat, fără a mai
sta pe gânduri, pornește să anunțe tuturor pe Mesia, să îl mărturisească. Atunci când află că
interlocutorul nu este nimeni altul decât Mântuitorul femeia este „stăpânită de tremur și
cuprinsă de iubire, întocmai [...] ca la sfârșitul dialogului dintre Elizabeth Bennet și Darcy în
Mândrie și prejudecată de Jane Austen unde, următor sfidării reciproce, bărbatul și femeia își
dau în final seama că sunt făcuți unul pentru altul”6. Monahul se referă și cu altă ocazie la această
femeie și vorbește de ea laudativ, aglomerând calități care îi sunt pe plac Domnului și o fac să
merite teofania: „e raționalistă, pozitivă, practică [...], e deșteaptă, judecă logic; și nu are lacăt la
gură; e vorbăreață, e țeapănă, are o fire comunicativă de țărancă neamăgită ori de orășeancă
frecată cu lumea [...] aidoma personajelor lui Creangă”, simplitatea, îndrăzneala și agerimea
făcând-o o adevărată „Smărăndiță samarineană”7. Asemenea analogii îndrăznețe dovedesc ce
spirit nonconformist este evreul botezat ortodox, probează creștinismul lui deschis, axat pe
ideea de libertate și joc, neîncremenit în platitudini stilistice. Fără a fi afectată dogma,
conexiunile exuberante și îndrăznețe de foarte multe ori, au efectul scontat: aduc textul biblic
mai aproape de ascultăor/ cititor, explică spre a fi înțeles.

5
Daniela Rovența Frumușani, Argumentarea. Modele și strategii, Bic All, București, 2000, p. 7.
6
Steinhardt, Dăruind vei dobândi, p. 42.
7
Steinhardt, Dăruind vei dobândi, p. 164 (eseul Mărturisirile Domnului).
663
 ISSUE NO. 28/2022

Femeia hananeancă este o altă excelentă predică ilustrînd dramatizarea ca strategie

retorică. Exordiul, ex-abrupto, pune pe tapet subiectul piesei, plus personajele actante: „Etapele
teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ținutul Tirului și al
Sidonului se enumeră după cum urmează”. În continuare, eseul pare structurat în acte
dramatice, urmînd etapelor probei, delimitate și intitulate clar – „Prima: neluarea în seamă”, „a
doua: respingerea intervenției mult iubiților săi ucenici”, „a treia – declinarea de competență”,
„a patra – insulta, jignirea, ocara”. Fiecare asemenea „act” constituie o micronarațiune, o fabulă,
un șir evenimențial care pare că evoluează pe momentele subiectului, ajungînd către un climax
dramatic, moment plin de suspans. Sesizăm că, deși dialogul este povestit, mijloacele teatrale
există. Indicația de regie devine, din nou, paratext și se traduce prin detaliul semnificativ, prin
viziunea proprie și specifică lui Steinhardt. Sintaxa mixtă este verbalizată – gestul, tonul,
privirea sînt redate nu oricum, ci artistic, predominînd funcția expresivă a limbajului: „ea îi ține
calea, topită de nefericire, strigă și-L imploră”; „tăcerea aceasta, de gheață și depărtări, e mai
rea decît sudalma și ustură mai cumplit decît insulta.” (Steinhardt, 2000:36). Tot în oralitate se
înscrie și acumularea retorică. Pendulînd contrapunctic între „atunci” și „acum”, ni se aduce la
cunoștință cum s-a comportant Iisus sau ce spus în alte situații asemănătoare, astfel încît ceva
pare a fi singular de această dată. Este clar că urmărește ceva. Trăsăturile apostolilor sînt
enumerate și concentrate într-o singură frază, tocmai pentru a ilustra lipsa de consecvență a
Fiului Omului, care de astă dată nu îi mai ascultă, nu le mai ia în seamă intervenția în favoarea
femeii: „Apostolii Domnului, ucenicii, credincioșii, apropiații Săi, aceia pe care-i asigurăcă lor li
s-a dat să cunoască tainele Împărărției cerurilor (Matei, 15,11); ai căror ochi văd și ale căror
urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă și să audă - și n-au văzut, n-au auzit – mulți drepți, proroci
și împărați (Matei 13, 17); cărora li s-au încredințat cheile împărăției cerurilor și puterea de a
lega și dezlega pe pămînt [...]; pe care-i numește mama și Frații Mei” și fraza arborescentă
continuă cu încă cîteva rînduri, evidențiind importanța ucenicilor. Aceasta ar constitui intriga
scenei. De ce nu a ținut cont Iisus de intervenția apostolilor? Mai departe, Steinhardt utlizează
jargonul juridic. Domnul este caracterizat aici ca fiind „procedurist”, acționînd formal, legalist.
Din nou, frapează detaliul regizoral; Domnul își declină competența referitor la cazul
hananencei, „ca și cum ar fi spus: ducă-se petiționara la alt ghișeu, aici nu are ce căuta”
(steinhardt, 2000:37). Preocuparea pentru efectului teatral este aici clară – parcă auzim
hohotul declanșat de această nepotrivire a registrului funcționăresc în gura lui Hristos. În fine,
punctul culminant este reprezentat de „ofensele grele și cinica zeflemisire” spuse de Iisus. După
ce, gradual, autorul a acumulat o tensiune dramatică, un suspans cu privire la comportamentul
suspect și singular al Domnului în această situație, vine și răspunsul: femeia a fost supusă unui
examen, i-au fost puse la încercare credința și caracterul. După obiectivitatea și ariditatea
termenilor juridici, urmează un registru plin de efuziune și emoție, cel școlăresc: „trece
examenul cu brio”, „ia notă peste calificarea maximă, zece plus”, „a luat premiul întîi cu cunună
de la Învățător” (Steinhardt, 2000:39).mai mult, parcă monahul Delarohia ne flutură în fața
ochilor și un certificat al competențelor, înregistrînd punctual „excepționalele calificative și
premiul ce i se acordă”. Calitățile care au recomandat-o sunt: credință, dezinteresare, curaj,
stărunițe, bună-cuviință, smerenie, inteligență. Risipa de exclamații creează senzația că asistăm
la o serbare: „O, femeie!”, „Fericită hananeancă!” (Steinhardt, 2000:39). Predica se încheie cu,

664
 ISSUE NO. 28/2022

cu metafora vieții ca un examen, rămînînd în același registru didactic: fie ca fiecare dintre noi
să luăm măcar notă de trecere la sfîrșit.
Cu predica Tragedia lui Iuda rămânem tot în sfera dramaticului, așa cum ne sugerează și
titlul. Monahul Delarohia declară dintru început că locul discuției se află pe tărâmul artei,
referindu-se la gânditori, dramaturgi care au încercat să îl disculpe pe Iuda. El polemizează cu
cei care îl achită pe Iscariotean de vina trădării pornind de la premisa că acesta nu a făcut
altceva decât să joace un rol în scenariul mântuirii, fiind doar „o rotiță într-un angrenaj
aparținând planului divin”8. Hipotextul de la care pornește este piesa lui Paul Raynal, A pătimit
sub Ponțiu Pilat, jucată pe scena Comediei Franceze în 1938, piesă care încearcă să-l exonereze
pe Iuda vânzătorul. Steinhardt demontează sofismul care stă la baza tragediei cu armele logicii
și transformă eseul într-o pledoarie în care găsește „hibele” apărării. Limbajul dramatic se
împletește cu cel juridic: Iuda ar fi fost „distribuit” în rolu-i nefast, „tragica greșeală”, autorul
trece la „fondul problemei”. Metoda steinhardtiană este reducerea la absurd: pornește de la
adevărul ipotezei de tip Paul Raynal, și anume că Iuda se consideră „colaborator al lui
Dumnezeu”, acesta din urmă având nevoie de cineva care să-l predea pe Iisus Hristos
autorităților iudaice. În acest caz însă (și nu exclude ca Iuda să fi gândit astfel) ucenicul dă
dovadă de o „trufie dementă” deoarece se crede egalul lui Dumnezeu, hybris-ul fiind de astă
dată faptul că „judecă prea subtil și prea sofisticat”, părăsind bunul simț elementar și
considerându-se și voindu-se „co-redemptor”. Steinhardt este și el de părere că e puțin probabil
ca doar lăcomia să-l fi împins pe Iuda spre trădare, și e posibil ca raționamente mai subtile și
mai complicate să-i fi trecut prin cap, însă acest lucru nu îl disculpă. Pentru a-și susține punctul
de vedere, monahul dă un exemplu din literatură și unul din istorie, ajungând la Raskolnikov și
Brutus. Oricât de filosofică, de „nietzscheană și de înălțătoare” ar fi fost lupta lăuntrică a
personajului dostoievskian, în final tot o crimă dublă sordidă a săvârșit. Oricât de superioare ar
fi fost motivele pentru care a fost ucis Cezar, Brutus tot pe tatăl său adoptiv l-a omorât. Tot
astfel, istoria a reținut trădarea apostolului iubit, iar numele său a devenit un substantiv comun
semnificând actul vânzării. Deci Steinhardt lucrează cu premisele de tip Paul Raynal și chiar le
consideră aserțiuni adevărate. Însă îi impută lui Iuda tocmai complicarea, finețea și
artificialitatea raționamentului, părăsirea cutumei de bun simț elementar: „Eu prietenul și
vânzătorul nu mi-l vând. Atâta știu (lucru știut de toată lumea din moși strămoși)”9.
Predica se sfârșește cu un dialog plin de savoare, imaginat de orator, dintre Iuda și un
organ de anchetă care îl interoghează. Îl vom cita în întregime: „ – Ai fost la popi, mă!/ ̶ Da, dar
să vedeți că.../ ̶ Mă, ai luat bani de la ei, recunoști?/ ̶ Recunosc, însă eu nu i-am cerut. Ei m-au
silit să-i iau./ ̶ Lasă asta, i-ai luat ori nu? Răspunde!/ ̶ I-am luat./ ̶ Și le-ai arătat locul unde
urma să vină husănul?/ ̶ Eu am vrut cu totul altceva.../ ̶ Tu răspunde la întrebări. Le-ai arătat?/
̶ Da./ ̶ Așa. Și pe acela l-ai sărutat?/ ̶ Mi-era prieten./ ̶ Mă podoabă, tu ca prieten l-ai săruta
ori ca indicator?/ ̶ Eu am vrut să-l ajut să.../ ̶ Nu ține, mă, tu ai vândut pontul și-ai mers acolo
să-l predai oamenilor popimii, așa-i? ̶ Eu.../ ̶ Atunci ce-o tot întorci ca la Ploiești?/ ̶ Dar banii
i-am dat înapoi și m-am sinucis./ ̶ Păi tocmai asta dovedește că te recunoști vinovat și că ești
agent informator.”10. Ne izbește caracterul subversiv al acestui pasaj deoarece el preia scenariul

8
Ibidem, p. 73.
9
Ibidem, p. 75.
10
Ibidem, p. 76.
665
 ISSUE NO. 28/2022

și limbajul unui interogatoriu dintr-un birou de anchetă al anilor '50, numai că rolurile sunt
inversate: cel anchetat este trădătorul, nu victima11. Dialogul este într-un registru ironico-
parodic. Jocul ironic este foarte important în revelarea seriozității temei și a scopului. Iar
parodia presupune evident o relație intertextuală. Mai mult, parodia poate fi considerată o
formă extinsă de meta-textualitate, deoarece implică comentariul, este un „intertext
metatextual”12. Aici eruditul monah actualizează discursul de amvon nu numai prin
deschiderea intertextuală culturală, ci și prin impregnarea textului cu potențial subversiv.
Discursul argumentativ este prin excelență o mise en scene, dar la Steinhardt parcă mai mult ca
la alții, prin caracterul accentuat dramatic al predicii sale, prin impresia de pledoarie/ apărare
sau acuzare, prin dialoguri reale cu didascalii imaginate sau chiar dialoguri imaginate în
întregime.
Predica Sfîntul Proroc Ilie este o altă punere în scenă. Textul debutează cu un amplu
portret fizic al sfîntului, punctat și de trăsături morale. Paradoxal, descrierea creează un efect
de crescendo și devine, astfel, dinamică și dramatică. Fraza arborescent construită presupune
rostire, un anumit ritm și tempo, o anumită tonalitate, iar acumularea detaliilor, apozitivă
uneori, evoluează către un climax metaforic: „un om de la munte [...] cu înfățișare de aspru ascet
[...]. Poartă păr lung, cingătoare de curea împrejurul mijlocului și manta de piele de oaie, un
cojoc [...], de fapt un soi de pelerină mițoasă și lungă, fără mîneci, o țundră adică, o sarică. Este
iute în mișcări și tăios în rostiri, totul în vorbirile, purtările și gesturile sale produce o impresie
ce poate fi rezumată numai în termeni de foc și pară, tunete și fulgerem mînie și urgie”
(Steinhardt, 2000:26). Și portretul lui continuă, punctînd caracterul de excepție al omului.
Dramatic, antitetic, îi este opusă lui Ilie Izabela. Cuvinte dintre cele mai tari sînt folosite pentru
a o defini: „Izabela nu e numai o nemernică, jefuitoare, o dușmancă a norodului, e și o
mincionoasă fără seamăn, o ipocrită înveterată [...] ticăloasa și netrebnica [...]. Și ce poate fi mai
jalnic, mai caraghios și mai revoltător decît să pretinzi că ești ceea ce prea bine de către toți se
știe că nu ești (și oamenii știu că tu știi că ei știu) și să ceri, să pretinzi, să impui a fi recunoscută
ca atare!” (steinhardt, 2000:27). Parcă răsună glasul monahului în urechile noastre.
Acumularea, apozitivă uneori, creează tușa groasă, expresionistă, în care o zugrăvește,
subversiv, pe nimeni alta decît pe Elena Ceaușescu. Efectul juxtapunerilor (căutate și folosite
premeditat și cu grijă) este teatral prin oralitate. Steinhardt nu se oprește niciodată la un singur
cuvînt sau o singură sintagmă. Pentru a capta sensul dorit, pentru a nuanța și îngroșa sensul,
întotdeauna explică în amănunt, dorește să convingă fără drept de apel. La fiecare pas, avem
aglomerări enumerative: „Capcana aceasta [...] spre a-l lipsi de pămîntul său strămoșesc, de
sfoara lui de vie, de peticul lui de țară – premeditată, organizată, grijuliu și amănunțit
meșterită”; „Nu se înduplecă, nu se lasă cucerit, ademenit, îmbrobodit, aperiat, mituit”
(Steinhardt, 2000: 27). Paralelismele sintactice de acest fel mizează pe efectul dramatic, căutat
și utilizat pe scară largă de către autor.
Un eseu extrem de bine structurat/ articulat, de o coerență internă și retorică uluitoare,
de o extraordinară bogăție culturală, semantică și intertextuală este cel care pune în oglindă
moartea lui Iisus, pe de o parte, și moartea lui Socrate, pe de alta. Paralela dintre cele două se

11
Ardelanu, George, N. Steinhardt și paradoxurile libertății. O perspectivă monografică, Humanitas, București, 2009, p.
235.
12
D. Petroșel, Retorica parodiei, București, Ideea Europeană, 2005, p.24.
666
 ISSUE NO. 28/2022

realizează dramatic, contrapunctic, evidențiind cu prisosință antiteza ditre ele. Cum ne-am
obișnuit deja, sîntem introduși ex abrupto în temă. În exordiul predicii Reflecții despre moarte
autorul se folosește de limbajul familiar tocmai pentru a atenua puțin, probabil, din seriozitatea
și angoasa temei: „Despărțirea sufletului de trup nu-i chiar treabă lesnicioasă și de două parale.”
(Steinhardt, 2000:91). După ce pune în drepturi frica, firească, de moarte, Steinhardt stabilește
sensurile termenului, care acoperă atît încetarea bătăilor inimii, cît și momentul în care sufletul
se îndreaptă către Judecata de Apoi. Apoi compară cele două morți din istorie, atît de diferite,
fără a avea nimic în comun. Foarte clară este delimitarea: „Hristos moare ca un nelegiuit și
netrebnic; Socrate ca un semizeu. Hristos-Dumnezeu moare ca un om, ca ultimul dintre oameni.
Socrate ca un senior și o ființă transcedentală.”. Și, bineînțeles, argumentarea se deschide și spre
literatură: „Moartea lui Hristos e kafkiană și ține de literatura neagră, a lui Socrate [...] parcă e
scoasă din Viețile Sfinților, dintr-o carte pilduitor-edificatoare.” (Steinhardt, 2000: 92). Prin felul
paradoxal în care a expus datele, autorul sigur a trezit interesul receptorilor. După asertarea
aestor judecăți de valoare, monahul Delarohia le agumentează punctual. Pe larg, acumulînd
detalii semnificativ-realiste și nuanțînd temeinic, tratează diferențele, majore, dintre
circumstanțele celor doi sortiți pieirii. Iisus moare la periferia localității, la margine, pe „o
căpățînă, un dîmb, o ridicătură plină de gunoaie, necurății și mortăciuni [...] între doi tîlhari,
batjocorit, scuipat, ocărît, purtînd cunună de spini, hulit, sfidat și luat în derîdere de către
trecători [...], în chinuri groaznice”. Remarcăm cascada de acumulări, cu rol de intensificare și
îngroșare tragismului destinului christic. Dramatismul scenei este secondat de un spectaculos
bolnav, gustat de apetitul patologic al unora. De un realism exacerbat, spectacolul morții
hipnotizează – „e țintuit pe crucea infamiei, expus gol (căci brîul care-i înconjoară mijlocul e o
invenție pioasă a inconografilor creștini, iar din trupul pironit pe cele două scînduri țîșnește
urina – ce mai distracție și pun'te pe rîs pentru spectatori) spre ocară, hulă și rușine”
(Steinhardt, 2000:92). Mai mult, omenescul lui Iisus merge pînă la capăt, dovedindu-se extrem
de slab și înfricoșat de moartea groaznică ce îl aștepta. Nimic eroic, nimic transcedental, nimic
excepțional: „A! moartea Domnului e numai jale, nevolnicie, necinste și sfîrșeală.
De un contrast dramatic, izbitor, este cealaltă moarte, a atenianului. Acesta moare demn,
fără să sufere, înconjurat de ucenici care îi sorb ultimele cuvinte. Treptat, din simplă narațiune,
scena se transformă în scenariu dramatic, Steinhardt atribuindu-i lui Socrate gînduri și
atitudini: „Iar el perorează [...], ia prea bine amintec ă s-a purtat ca un bun și vrednic cetățean
și că nu și-a trădat convingerile, nici părăsit modul de a fi, poate (ba nu, desigur) și nițel semeț
(pe bună dreptate, de altfel, ei, viața nu e simplă!)” (Steinhardt, 2000:93). Autorul reține doza
de teatral, făcînd referire și la tabloul lui David și punctînd opoziția vădită între „nobila tragedie
fastuos-teatrală a lui Socrate și mizerabila moarte a Celuilalt”. Tocmai faptul că Hristos moare
ca un om verifică autenticitatea întrupării. Intertextul cultural, tablourile lui Mathias
Grünewald și al lui Velasquez sînt grăitoare pentru cît de improbabilă părea învierea.
Răstignirea dovedește că întruparea nu a fost o piesă de teatru jucată pentru omenire. În
registru ilar, Steinhardt remarcă faptul că „Hristos pe cruce [...] nu le face – Mariei, lui Ioan, celor
cîteva mironosițe, semn cu ochiul <<Nu plîngeți, las' că ne vedem duminică>>” (Steinhardt,
2000:93). Finalul omiliei ne propune cele două morți drept model – una pentru demnitatea
trupească, cealaltă pentru frica de Judecată.

667
 ISSUE NO. 28/2022

Oratorul argumentează de obicei, așa cum am văzut și în capitolul precedent, apelînd la

mai multe forme de artă – literatură, teatru, pictură, muzică, film, anulînd frecvent distanța
dintre creația artistică și realitate (alătură persoane biografice celor aparținînd universului
ficțional și le tratează ca fiind egale). Astfel, s-a afirmat, în literatura de specialitate, că
Steinhardt reactualizează happeningul, o mișcare artistică a anilor '60, specifică mai ales
teatrului, mizînd pe ștergerea deosebirilor dintre creator și public, pe improvizație,
spontaneitate și presupunînd o participare activă a publicului. Bineînțeles că în eseurile sale
omiletice nu improvizația l-a apropiat pe monah de acest concept, ci perspectiva panculturală,
a artelor care se înșurubează în scriitura lui, și preocuparea reală pentru efectul dramatic, care
este căutat, parte a unui program estetic13. Specific happeningului ar fi și predispoziția de a șoca
auditoriul, de a provoca lecturile anterioare ale textului biblic printr-o viziune nouă; prin
răstălmăcire și nesupunere și lectură în răspăr, prin libertatea hermeneuticii. Astfel, „ideile-
șoc”, dramatice, se insinuează ex-abrupto în textul predicilor, scoțînd ascultătorul din lîncezeală
și pregătindu-l pentru alt discurs decît s-ar fi așteptat14.
Un titlu aproape senzațional și provocator îl are eseul Domnul a venit să ne mîntuiască și
să ne scandalizeze. Consecvent, Steinhardt pune paradoxul și absurdul la baza creștinismului.
Retorica sa omiletică este construită pe modelul unui discurs de tip Meister Eckhart. După ce
asertează dintru început ca fiind în afara oricărei îndoieli, drept logic și rațional, faptul că
Domnul a venit deopotrivă pentru a ne mîntui și pentru a ne scandaliza, Steinhard procedează
metodic. Temă predilectă scenei teatrale și tabloidului, scandalul este identificat și argumentat.
Astfel, tragedia hristică, întregul drum „de la iesle la cruce, de la Viflaim la Golgota” (Steinhardt,
2000:159) este presărat de scandaluri. Iar monahul Delarohia nu omite nici măcar unul, este
exhaustiv în inventarierea lor. Astfel, un „imens scandal” este însuși actul întrupării lui
Dumnezeu, și nu oriunde, ci într-o familie dintr cele mai simple locuind într-o „țărișoară
neînsemnată și învinsă”; scandal „deopotrivă de cutremurător” o constituie și continua
revendicare a calității de Fiu al lui Dumnezeu; de asemenea, anturajul pe care îl alegea Hristos
este, și el, scandalos: „printre oameni simpli (pescari, mici slujbași), samarineni (norod
nesuferit iudeilor și din belșug disprețuit), păgîni (adică spurcați), lunatici, vameși,
(colaboratori ai ocupantului, așadar vînzători de neam), demonizați, desfrînați și desfînate,
dezmoșteniți ai soartei, cerșetori bolnavi. Și cu precădere bolnavi de boli respingătoare și
urîcioase: femei cu scurgere de sînge, leproși, idropici, slăbănogi, paralizați, epileptici, orbi,
muți, ciungi, șchiopi, paludici, oamenii cei mai scîrbavnici, pleava și drojdia societății, proscrișii
din rîndurile lumii cumsecade, normale și respectabile” (Steinhardt, 2000:173). Parcă este
demonstrată teoria secundarului a lui V. Nemoianu și estetica urîtului baudelairiană, se
conturează un univers bolnav și putred, preferat cărturarilor și nobililor. Scandalizează pilda
lucrătorilor în vie, unele profeții (cei din urmă vor fi cei dintîi) și unele sfaturi: „Care dintre voi
vrea să fie întîiul să vă fie vouă slugă”. „Dublu scandal” este faptul că a primit ca o desfrînată să
se apropie și să se atingă de el, precum și că a încuviințat risipirea mirului foarte scump, de 300
de dinari. Iisus Hristos a scandalizat pe toată lumea; pe „zeloți, care tremurau de indignare,

13
A. Mureșan, Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, OMG, 2020, Alba-Iulia, p. 262.
14
Șimonca-Oprița, „De la Didahiile lui Antim Ivireanul la Cuvinte de credință – un parcurs integrator”, în Familia
română. Centenar N. Steinhardt. Revistă pentru solodaritatea românilor de pretutindeni, nr. 45, mai 2012, p. 75.

668
 ISSUE NO. 28/2022

mîânie și dezamăgire” (din nou remarcăm plăcerea regizorală steinhardtiană, prezența

detaliată a unor reacții și atitudini atribuite de către el actanților), pe farisei, pe saduchei și pe
cărturari. Răstignirea constituie alt scandal deosebit de puternic, întrecut doar de cel al sfintei
împărtășanii – „dacă nu veți mînca trupul Meu și nu veți bea sîngele Meu” – „Cît se vor fi
cutremuratcei ce au auzit îndemnurile acestea solemne și atroce” (Steinhardt, 2000:175).
Întreag viață a Fiului Omului este pusă sub semnul scandalului: încălcarea sîmbetei, nepăsarea
față de cele lumești (averea, grija de casă, țarină), faptul că nu pierde nici o ocazie de ospăț,
recunoscîndu-se „om mîncăcios și băutor de vin”, este mai sever cu drepții și mai îngăduitor cu
păcătoșii. Dramatic și antitetic, pe de o parte, se declară, trufaș, „deopotrivă cu Dumnezeu”,
„Calea, Adevărul și Viața”, ”Eu sunt Învierea și Viața”, „Eu și Tatăl meu una suntem”, iar pe de
altă parte spală, plin de umilință, picioarele ucenicilor și se lasă răstignit pe cruce.
Bineînțeles că spre final monahul Delarohia delimitează sensul cuvîntului „a scandaliza”.
Hristos s-a folosit de terapia-șoc a scandalului pentru a chema oamenii la înțelegerea de ordin
superior a lucrurilor.acets lucru face însuși oratorul. Scandalul devine o metodă terapeutică,
„analogă procedeului numit satori în doctrina zen și care se tîlcuiește: șoc” (Steinhardt,
2000:177). Se folosește de comparații și idei șocante la o primă vedere, pentru a-i călăuzi la
sensurile de adîncime ale scripturii. Resemantizarea și interpretarea nouă este una de efect, pe
care mizează, conferind o nouă paradigmă de lectură. Scandalul provocat de Iisus este unul
întemeitor și nu distrugător. Spre final, Steinhardt afirmă că noi sîntem ultimii șocați,
scandalizați de Fiul Omului; a venit „să ne scandalizeze, să ne tulbure, [...] să ne trezească, să ne
zgîlțăie, să ne supună unei serii de șocuri” – parcă ne resuscitează din moartea cauzată de
păcate, pentru a ne duce „de la întuneric și confuzie la realitate și lumină” (Steinhardt,
2000:177). Iar finalul predicii răsună și el de efect dramatic – creștinismul este măsurat după
gradul de scandal; cu cît fapta este mai scandaloasă, cu atît mai creștinească, argumentul prin
exemplu lămurind. Sesizăm o retorică în doi timpi în această predică ce cultivă senzaționalul:
un climax duscursiv de natură să șocheze, urmat de dezamorsarea șocului respectiv printr-o
argumentație logică, foarte persuasivă15.
Tot de la un „scandal” provocat de Iisus pornește Steinhardt și în predica Sfînta mînie.
Titlul suscită interesul. Tema argumentării este asertată în primul enunț: accentul de mînie pe
care el, monahul Delarohia, îl sesizează în cuvintele adresate de către Domnul slăbănogului de
la scăldătoarea Vitezda. Și, pornind de la „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă (Ioan 5,8)”
(Steinhardt, 2000:203), oratorul „montează” o piesă de teatru. Modalizînd cu ajutorul verbelor
(„îmi pare”, „mi-L închipui” ) și a adverbelor („parcă”), Steinhardt creează sintaxa mixtă a
scenei. Gestica, tonul și atitudinea devin indicație de regie: „Mi-l închipui pe Domnul cu ochii
țintă la patul acela respingător [...] și parcă peste măsură de scîrbit, mohorît și indignat [...] se
răstește în tonalitate militară” (Steinhardt, 2000:203). Altă ocazie în care se vădește mînia
divină este relatată tot în registru dramatic. Indicațiile scenografice în cazul vindecării omului
cu mîna uscată devin iarăși paratext: „Hristos e în sinagogă, toți stau cu ochii îndreptați asupră-
i, plini de maliție, invidie, fanatism și fățărnicie. [...] Iar omul cu mîna uscată se găsește și el acolo.
Tăcut, prbobabil, și sfios și plin de nebunească nădejde. Liniștea va fi fost deplină, atmosfera
încărcată și grea” (Steinhardt, 2000:204). Monahul însuși remarcă în scena biblică dramatismul

15
G. Ardeleanu, N. Steinhardt și paradoxurile libertății. O perspectivă monografică, Humanitas, București, 2009, p. 15.
669
 ISSUE NO. 28/2022

scenic și „o tărie sintetizatoare ca în tragediile teatrului” (Steinhardt, 2000:205). Efectul teatral

este amplificat de cadența enunțului obținut prin acumulare, precum și prin folosirea
expresiilor triviale („le-a rupt gura!”).
Majoritatea predicilor steinhardtiene pot fi analizate din pucntul de vedere al
dramatismului și al dramatizării. În concluzie, Steinhardt mizează pe această strategie pentru
a-și apropia auditoriul prin concentarea și unitatea discursului său, prin miza pe oralitatea
derivată, prin predispoziția către efecte (uneori în dauna semnificație, spune A. Mureșan), prin
paradox, șocarea ascultătorului și prin adăugarea unor indicații de regie.

Bibliografie
A. Izvoare
Steinhardt, Nicolae, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Ediția a IV-a îngrijită de Ioan
Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

B. Literatură de specialitate
Ardelanu, George, N. Steinhardt și paradoxurile libertății. O perspectivă monografică, Humanitas,
București, 2009.
Ardeleanu, George, Nicolae Steinhardt, monografie, antologie comentată, receptare critic, Editura „Aula”,
Brașov, 2000.
Frumușani, Daniela Rovența, Argumentarea. Modele și strategii, Bic All, București, 2000.
Guia, Sorin, Discursul religios. Structuri și tipuri, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014.
Horceag, Elena Iuliana, Lectura genurilor literare, Adenium, 2017.
Mureșan, Adrian, Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, OMG, 2020, Alba-Iulia.
Nemoianu, Virgil, O teorie a secundarului: literatură, progres și reacțiune, taducere de Livia Szasz
Câmpeanu, Editura Univers, București, 1997.
Pallasmaa, Juhani, Privirea care atinge: arhitectura și simțurile, Editura Fundației Arhitext design,
București, 2015.
Petroșel, Daniela, Retorica parodiei, București, Ideea Europeană, 2005.
Petroșel, Daniela, Retorica parodiei, București, Ideea Europeană, 2005.
Sălăvăstru, Constantin, Mic tratat de oratorie, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Ediția a II-a,
Iași, 2010
Șimonca-Oprița, Diana, „De la Didahiile lui Antim Ivireanul la Cuvinte de credință – un parcurs
integrator”, în Familia română. Centenar N. Steinhardt. Revistă pentru solodaritatea românilor de
pretutindeni, nr. 45, mai 2012.

670
 ISSUE NO. 28/2022

EGALITATEA DE ȘANSE

Oana Voica NAGY

Lecturer PhD., „Dimitrie Cantemir” University of Tg. Mureș

Abstract: in this paper we propose an analysis of the equality of opportunities from different point of
views, starting with the internal regulations and continuing with the international ones, in the
domain of fundamental human rights. Equal opportunities, recognized to all people as fundamental
human right is a topical issue. The United Nations as well as the European Union continuously fight
against inequalities. Achieving equal opportunities for categories of vulnerable people is one of their
main goals, which is included in their Agendas. In order to identify the steps taken in this matter, at
national and international level we will analyze the legal dispositions adopted by the Romanian
legislator, then the regulations contained in international conventions and finally the reports, the
proposed work agendas and communications made by the mentioned international organizations,
but not only. To be able to draw some pertinent conclusions, we will also perform a parallel between
the efforts of the national authorities in comparison with those of the international institutions and
organizations. Also, we intend to find out to which extent the proposals of international bodies are
implemented internally.

Keywords: equality, opportunities, employment, children, international organizations

INTRODUCERE
Egalitatea de șanse reprezintă un ideal pentru care se militează încă de la
momentul apariției primelor reglementări din domeniul drepturilor fundamentale ale
omului. Ca parte a principiului nediscriminării, prin recunoașterea egalității de șanse
se urmărește înlăturarea acelor criterii care sunt de natură să favorizeze anumite
categorii de persoane.
Atunci când vorbim despre egalitatea de șanse nu trebuie să ne limităm la
egalitatea de gen, ori la egalitatea de intrare pe piața muncii. Dimpotrivă, aceasta
trebuie să se regăsească în toate domeniile vieții cotidiene, pornind de la vârste
fragede, prin înlăturarea oricăror criterii de discriminare în ceea ce îi privește pe copii.
Deși este recunoscută tuturor, există categorii de persoane care, datorită unor
caracteristici, au nevoie de un srijin suplimentar din partea autorităților și a
organismelor internaționale pentru a-și valorifica acest drept. Astfel de persoane,
considerate a fi vulnerabile, sunt femeile, copiii, persoanele cu dizabilități,
minoritățile, emigranții etc.
În cele ce urmează vom analiza toate aceste aspecte, încercând să identifi căm
care sunt domeniile în care egalitatea de șanse este mai puțin prezentă și măsurile care
sunt luate, la nivel național și internațional, pentru eliminarea inegalităților. Egalitatea
de șanse își are izvorul în articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului,
primul document internațional care a reunit într-un singur document, după cel de-al
doilea Război Mondial, drepturile considerate a fi cele mai importante pentru ființa
umană. Acest prim articol subliniază înainte de toate faptul că „toate fiinţele umane se
nasc libere şi egale î n demnitate şi î n drepturi”. Pornind de la această premisă și

671
 ISSUE NO. 28/2022

adăugând dispozițiile celui de-al doilea articol al Declarației Universale a Drepturilor

Omului, care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere pentru eliminarea
discriminării, ne dăm seama de importanța pe care aceste valori le au pentru ființa
umană. Este imperios necesar ca fiecare om să-și poată atinge potențialul maxim având
acces liber la toate șansele ce se ivesc pe parcursul dezvoltării sale.
Aceste valori au fost ulterior preluate și transpuse în documente cu valoare
juridică1 precum Carta Internațională a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ș.a.
Într-adevăr fiecare dintre aceste documente, pornind de la drepturile cuprinse
în Declarația Universală a Drepturilor Omului, a consfințit sub diferite forme egalitatea
de șanse. Astfel, spre exemplu Convenția Europeană a Drepturilor Omului
reglementează expresis verbis în art. 14 interzicerea discriminării pentru oricare din
criteriile enumerate în cuprinsul articolului fără a realiza însă o enumerare exhaustivă
și creând totodată premisa egalității de șanse pentru toate persoanele.
La nivel național nediscriminarea și implicit egalitatea în drepturi se regăsește
în Constituția României care, în art. 16 alin. (1) instituie egalitatea cetățenilor „în fața
legii și a autorităților publice” și obligă la eliminarea privilegiilor și a discriminării 2. La
aceste dispoziții se adaugă și o serie de reglementări speciale, cum ar fi Legea nr.
202/2002 privind egalitatea de șanse și tratament între bărbați și femei sau Legea
privind combaterea marginalizării sociale nr. 116/2002.

PROTECȚIA SPECIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI

În încercarea de a elimina discriminarea Uniunea Europeană luptă pentru
obținerea egalității între femei și bărbați, pentru drepturile persoanelor cu handicap
dar și a altor persoane ce aparțin anumitor grupuri, pentru combaterea rasismului și
xenofobiei etc. Subliniam încă de început faptul că egalitatea de șanse poate fi analizată
din diferite puncte de vedere. Ne referim aici la diferitele categorii de persoane,
aparținând unor grupuri vulnerabile, față de care se manifestă în special inegal itățile.
Deși, în general, se pune accent pe egalitatea de șanse între bărbați și femei nu trebuie
marginalizate nici celelalte categorii de persoane care, fiind vulnerabile sunt expuse
situațiilor în care pot fi cu ușurință marginalizate sau defavorizate.
Cu titlu exemplificativ, vom analiza în primul rând situația persoanelor cu
dizabilități, referindu-ne atât la persoanele adulte cât și la minori. Pentru a sprijini și
a preveni discriminarea acestor persoane, organismele internaționale au adoptat
norme obligatorii pentru state. Astfel, Organizația Națiunilor Unite a adoptat

1
În ceea ce privește protecția și promovarea drepturilor copiilor, la nivel internațional au fost încheiate o serie de
convenții, declarații, pacte al căror obiect este protejarea intereselor lor. Dintre acestea amintim Convenția cu
privire la drepturile copilului, Convenția europeană în materia adopției de copii etc. Pentru amănunte cu privire la
unele acorduri internaționale în materia promovării protecției copiilor, a se vedea I.R. Toncean-Luieran, Adopția
conform noilor reglementări interne ale României, Editura Universul Juridic, București, 2020, pp. 69-75.
2
Criteriile nediscriminării cetățenilor sunt enumerate limitativ la art. 4 alin. (2) din Constituția României. Pentru
detalii, a se vedea A.V. Fărcaș, I.R. Toncean Luieran, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul
Juridic, București, 2011, p. 90.

672
 ISSUE NO. 28/2022

Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități 3 pentru a garanta în mod

adițional drepturile acestora, punând accent pe necesitatea integrării lor în societate
prin recunoașterea egalității de șanse. În acest sens, convenția ridică egalitatea de
șanse la rang de principiu în cadrul articolului 3 care enumeră principiile ce stau la
baza convenției. Mai mult, în art. 4 obligă statele la modificarea, respectiv abrogarea
acelor dispoziții legale care favorizează discriminarea persoanelor cu dizabilități.
Așa cum s-a subliniat și în doctrina de specialitate este necesară efectuarea
distincției dintre persoanele cu handicap respectiv cele cu dizabilități. Dizabilitatea
este definită ca lipsa unei anumite abilități pe când handicapul se datorează unei
deficiențe cognitive sau fiziologice 4.
Pe plan intern, legiuitorul român arată un interes sporit la nivel legislativ
pentru protejarea persoanelor cu dizabilități stabilind încă din Constituție un cadru
general al drepturilor acestor persoane. Totodată, se obligă prin art. 50 din Constituție
să realizeze o „politică națională de egalitate a șanselor” pentru a facilita participarea
persoanelor cu dizabilități la „viața comunității”, venind însă în completare și cu
dispoziții prevăzute în reglementări speciale menite să întregească și să asigure o
protecție completă.
Revenind însă la nivel internațional, Uniunea Europeană a realizat o strategie
ce urmează a fi implementată până în anul 2030 și privește drepturile persoanelor cu
dizabilități. Printre obiectivele principale ale acestei strategii se numără înlăturarea
discriminării datorată dizabilităților, egalitatea de tratament, aplicarea unor măsuri
anti-discriminare. Prin atingerea acestora Uniunea Europeană dorește să aducă
îmbunătățiri majore calității vieții persoanelor cu dizabilități. Uniunea urmărește,
împreună cu statele membre, ca parte a strategiei de eliminare a discriminării, să
îmbunătățească liberul acces la justiție, la sistemul de asigurări sociale, la sănătate, la
educație, la bunuri și servicii, inclusiv în ceea ce privește nevoile locative ale
persoanelor cu dizabilități, cultură, turism, activități recreative și sport. În vederea
realizării acestei strategii Uniunea Europeană propune statelor luarea în considerare
a nevoilor persoanelor cu dizabilități la realizarea, implementarea și monitorizarea
politicilor, legislațiilor și programelor menite sa vină în ajutorul lor 5.

3
Convenția privind persoanele cu dizabilități a fost adoptată de Organizația Națiunilor Unite la 13 Decembrie la
New York, și este ratificată de 184 de state și semnată de 164. Pentru detalii în privința adoptării și a statelor
semnatare, a se vedea site-ul oficial al Organizației Națiunilor Unite
https://www.un.org/development/desa/disabilities/convention-on-the-rights-of-persons-with-disabilities.html
4
N. Purdă, N. Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București,
2016, pp.183-184.
5
Uniunea egalității: strategia pentru drepturile persoanelor cu dizabilități 2021-2030, Publications Office,
2021, https://data.europa.eu/doi/10.2767/31633, elaborată de Comisia Europeană, Direcția Generală pentru
muncă, afaceri sociale și incluziune publicată la 3 martie 2021, Luxembourg, Biroul de Publicații al Uniunii
Europene.

673
 ISSUE NO. 28/2022

FEMEILE ȘI COPIII, CATEGORII CE TREBUIE SĂ BENEFECIEZE DE EGALITATEA DE

ȘANSE
Așa cum am precizat deja, femeile și copiii6 fac fiecare parte dintr-o categorie de
persoane ce necesită o atenție sporită din partea legiuitorului. Pentru a elimina din
societate inegalitățile datorate diferenței de gen legiuitorul român a adoptat Legea nr.
202/2002 privind egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați.
Încă din primele articole legiuitorul explică conceptul de egalitate de șanse și
tratament între bărbați și femei, subliniind faptul că trebuie avute în vedere capacitaţile,
nevoile şi aspiraţiile diferite ale persoanelor. Putem spune deci, că aceste atribute sunt
cele care trebui să diferențieze persoanele și nu genul acestora.
Chiar dacă femeile sunt considerate a fi cele vulnerabile și, de cele mai multe sunt
cele care se află în situații defavorizate Legea nr. 202/2002 încearcă, prin prevederile sale,
să elimine orice formă de discriminare din toate sferele vieții și să instituie egalitatea de
șanse și tratament între femei și bărbați – art. 1 alin. (1).
Pentru a se asigura de claritatea exprimării și pentru a nu lăsa loc interpretărilor,
în art. 2 alin (1) legiuitorul enumeră cele mai importante domenii în care inegalitățile
dintre femei și bărbați trebuie eliminate, și anume: „domeniul muncii, educaţiei, sănataţii,
culturii şi informarii, politicii, participarii la decizie, furnizarii şi accesului la bunuri şi
servicii...”. Această enumerare nu este însă una limitativă având în vedere formularea
legiuitorului pe de o parte „...precum şi în alte domenii reglementate prin legi speciale”,
iar pe de altă parte marea varietate a sferelor în care atât bărbații cât și femeile își
desfășoară viața.
Autoritatea națională în domeniul egalității de șanse este Agenția Națională pentru
Egalitatea de Șanse între femei și bărbați care, începând cu luna decembrie 2021, și-a
propus implementarea proiectului VioGen-RoJust în cadrul Apelului „Drepturile omului –
implementare la nivel național”. Principalul obiectiv al acestui proiect îl constituie
protecția persoanelor vulnerabile dar și dezvoltarea unor măsuri de combatere a
discriminării respectiv de promovare a drepturilor omului la nivel național7.
În ceea ce privește copiii, Uniunea Europeană atrage atenția asupra necesității
sprijinirii copiilor și tinerilor cu dizabilități, în special în țările aflate în dezvoltare ori care
se află într-o stare post-conflictuală deoarece, în astfel de state, lipsește de cele mai multe
ori protecția acestora, accesul la educație ori la alte servicii de bază 8. Cel mai important
aspect pe care îl vizează egalitatea de șanse în privința copiilor este accesul la educație.
Cu toate că, potrivit Legii nr. 1/2011 art. 3 lit.j, egalitatea de șanse este ridicată la rang de

6
Apreciem că principiul interesului superior al copilului are aplicabilitate directă și imediată și în acest context,
avănd în vedere că acesta este un principiu diriguitor al tuturor reglementărilor interne și internaționale în materia
protecției copilului. Pentru detalii, a se vedea I.R. Toncean Luieran, Principiul interesului superior al copilului în
reglementările referitoare la protecția acestuia, în volumul Conferinței Naționale „Provocări educaționale în
contextul dezvoltării durabile”, Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca, 2019, pp. 51-57.
7
Obiectivele Proiectului VioGen-RoJust sunt disponibile pe site-ul Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse
între femei și bărbați care implementează acest, proiect finanțat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2014-2021,
https://anes.gov.ro/lansarea-proiectul-viogen-rojust-actiune-strategica-in-scopul-implementarii-efective-a-
standardelor-consiliului-europei-privind-drepturile-omului/
8
Strategia Uniunii Europene, op. cit., p. 23.

674
 ISSUE NO. 28/2022

principiu și potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu alin. (4) al aceluiași articol urmărește
promovarea „unui învaţamant orientat pe valori, creativitate, capacitaţi cognitive,
capacitaţi volitive şi capacitaţi acţionale, cunoştinţe fundamentale şi cunoştinţe,
competenţe şi abilitaţi de utilitate directa, în profesie şi în societate” fără „nicio
discriminare”, în practică ne confruntăm încă cu existența inegalităților, cu
marginalizarea copiilor care provin din anumite medii sau aparțin anumitor minorități
naționale.
Și Organizația Națiunilor Unite luptă pentru înlăturarea inegalităților și a egalității
de gen. În Agenda9 sa pentru o dezvoltare durabilă se regăsesc 17 obiective pe care
organizația și-a propus să le atingă. Printre acestea un loc important ocupă și înlăturarea
inegalităților precum și egalitatea de șanse. Motivul pentru care aceste două obiective
sunt incluse în Agenda ONU este faptul că nu poate exista o dezvoltare durabilă atât timp
cât unii oameni sunt privați de șansa de a duce o viață mai bună.
Pentru a reuși să diminueze în mod vizibil inegalitățile ONU propune o serie de
acțiuni menite să fie aplicate progresiv astfel încât să producă efectul scontat până în anul
2030. Se urmărește creșterea treptată a salariilor pentru 40% din populația cea mai
săracă, promovarea incluziunii sociale economice și politice, independent de orice criteriu
care ar putea sta la baza discriminării, asigurarea egalității de șanse prin eliminarea
oricăror dispoziții discriminatorii, adoptarea unor politici fiscale, salariale și de protecție
socială în vederea obținerii progresive a egalității, monitorizarea piețelor și instituțiilor
financiare globale precum și îmbunătățirea reglementărilor aplicabile acestora,
asigurarea reprezentării țărilor aflate în dezvoltare în cadrul instituțiilor economice și
financiare internaționale și nu în ultimul rând facilitarea migrației într-un cadru
organizat10.
În ceea ce privește egalitatea de gen, atingerea obiectivelor propuse se bazează în
special pe emanciparea femeii și vizează înlăturarea oricăror forme de discriminare a
femeilor și fetelor. Pe plan intern, legislația este mult mai complexă, legiuitorul abordând
problema egalității de șanse și tratament între bărbați și femei din mai multe perspective.
Astfel, sunt instituite dispoziții speciale în ceea ce privește domeniul muncii, al educației,
sănătății culturii și informării și egalității în procesul decizional. Distinct sunt tratate și
aspecte ce privesc politicile naționale din acest domeniu11.

CONCLUZII
Prin înlăturarea unui număr cât mai mare de obstacole cu care se confruntă
categoriile de persoane vulnerabile, li se asigură acestora acces în mod egal la toate
aspectele vieții cotidiene astfel încât, dispozițiile menite să garanteze egalitatea de șanse
sa-și găsească aplicabilitate practică. Din analiza dispozițiilor documentelor

9
Agenda pentru dezvoltare durabilă 2030 a Organizației Națiunilor Unite, adoptată prin Rezoluția Adunării
Generale pe 25 septembrie 2015, în cadrul celei de-a 17-a sesiune este disponibilă online pe site-ul
https://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/70/1&Lang=E
10
Idem p. 21.
11
A se vedea Capitolele II și III din Legea nr. 202/2002, art. 7 și următoarele privind egalitatea de șanse și tratament
între bărbați și femei.

675
 ISSUE NO. 28/2022

internaționale, dar și a legislației interne constatăm că egalitatea de șanse presupune

aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor, recunoașterea și garantarea
drepturilor prevăzute în dispozițiile legale, asigurarea accesului acestor persoane la toate
serviciile oferite pe plan intern de către stat așa încât acestea să-și poată exercita în mod
egal drepturile și libertățile fundamentale.
Eforturile organismelor internaționale trebuie să fie însoțite de cele făcute pe plan
intern de către state, în caz contrar primele ar fi zadarnice. Așa cum, Uniunea Europeană
subliniază în strategia elaborată pentru persoanele cu dizabilități pentru anii 2021-2030,
aceasta împarte cu statele responsabilitățile din anumite domenii, cum ar fi transportul
sau piața internă, iar în altele precum sănătate, educație, cultură Uniunea Europeană are
doar o funcție de sprijin, rolul principal revenind statelor membre, respectiv autorităților
publice locale și centrale.
Se poate observa cu ușurință faptul că legiuitorul român încearcă să implementeze
politicile din domeniul egalității de șanse ale Organizației Națiunilor Unite și ale Uniunii
Europene în legislația națională pentru a înlătura pe cât posibil inegalitățile ce se nasc
datorită diferențelor dintre persoane. Se pune accent atât pe domeniile în care acestea
trebuie înlăturate dar și pe controlul și sancționarea inegalităților descoperite de
instituțiile abilitate ale statului. Prin elaborarea unui sistem de legi speciale legiuitorul
nostru încearcă să protejeze toate categoriile de persoane vulnerabile care sunt de regulă
mai expuse discriminării, pornind de la copii, continuând cu femeile și bărbații până la
protecția și integrarea persoanelor cu dizabilități, astfel încât fiecare dintre aceștia să
beneficieze pe deplin de drepturile fundamentale recunoscute pe plan internațional.

BIBLIOGRAFIE
Declarația Universală a Drepturilor Omului disponibilă online, în format electronic pe site-ul
https://www.ohchr.org/en/udhr/documents/udhr_translations/rum.pdf;
Convenția Europeană a Drepturilor Omului disponibilă online, în format electronic pe site-ul
https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf;
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene disponibilă online, în format electronic pe
site-ul https://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF;
Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități disponibilă online pe site-ul
https://www.un.org/development/desa/disabilities/convention-on-the-rights-of-persons-with-
disabilities.html;
Agenda pentru dezvoltare durabilă 2030 a Organizației Națiunilor Unite este disponibilă online
pe site-ul https://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/70/1&Lang=E
Uniunea egalității: strategia pentru drepturile persoanelor cu dizabilități 2021-2030, Publications
Office, 2021, https://data.europa.eu/doi/10.2767/31633, elaborată de Comisia Europeană,
Direcția Generală pentru muncă, afaceri sociale și incluziune, Luxembourg, Biroul de Publicații al
Uniunii Europene, 2021;
Constituția României disponibilă online pe site-ul http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339;
Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și tratament între bărbați și femei;
Legea educației naționale - Legea nr. 1/2011, disponibilă în format electronic, online pe site-ul
https://edu.ro/sites/default/files/_fișiere/Legislatie/2021/LEN_2011_actualizata_2021.pdf
A.V. Fărcaș, I.R. Toncean Luieran, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul Juridic,
București, 2011
N. Purdă, N. Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ediția a III-a, Editura Universul

676
 ISSUE NO. 28/2022

Juridic, București, 2016;

S. Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura ALL Beck, București, 2003.
I.R. Toncean Luieran, Principiul interesului superior al copilului în reglementările referitoare la
protecția acestuia, în volumul Conferinței Naționale „Provocări educaționale în contextul
dezvoltării durabile”, Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca, 2019;
I.R. Toncean-Luieran, Adopția conform noilor reglementări interne ale României, Editura Universul
Juridic, București,2020, pp. 69-75;

Proiectului VioGen-RoJust implementat de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între femei
și bărbați, disponibil online pe site-ul oficial al instituției https://anes.gov.ro/lansarea-proiectul-
viogen-rojust-actiune-strategica-in-scopul-implementarii-efective-a-standardelor-consiliului-
europei-privind-drepturile-omului/.

677
 ISSUE NO. 28/2022

NATURALISTIC ELEMENTS IN THOMAS MANN’ S NOVEL

THE BUDDENBROOKS HOUSE

Oana Carina CÎRCU (CRIȘAN)

PhD., University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George
Emil Palade” of Târgu Mureș

Abstract : Naturalism implies the exact observation, the documentation that paints life, nature with
all its conditions. Naturalists reveal the ugly, present in reality, but the ugly is as educative as the
beautiful, since that is the way the bourgeois moral is defied, and the flaw, the hypocrisy, the
decomposition are given away. The atmosphere in Thomas Mann’s novel is pessimistic and the
degradation is caused by the power of money. Thomas Mann describes pathological precesses, the
symptoms of diseases, death and biological changes. The description of diseases gives expression to
restlessness and the sick humanity moves in a closed universe.

Keywords: Naturalism, naturalistic elements, decline, disease, degradation

Naturalismul a apărut mai întâi în Franța și a fost preluat de școlile naturaliste

europene. Numele curentului derivă de la natură și sugerează importanţa biologicului în
structura personalităţii umane. Naturaliştii scot în evidenţă o dublă determinare: a
mediului şi a biologicului. Astfel, omul nu mai e o fiinţă liberă, ci devine un produs al
mediului şi al eredităţii. Sub influența entuziasmului pentru știință, scriitorii naturaliști
descoperă omul de rând, omul comun și poporul de jos. Naturaliștii se adresează urâtului
din viață, dizgrațiosului, patologicului, cu titlu reparator. Urâtul primește o încărcătură
stimulatoare pentru inspirația artistică, se descoperă frumosul în urât.
În literatura germană, opera lui Thomas Mann e reprezentativă în ceea ce privește
influențele naturaliste. Thomas Mann provoacă în literatură, la limita dimesiunii abstracte
a gândirii, întâlnirea paradoxală între artă și maladie. Cele două îndeplinesc mereu același
scop: îndepartează de viață. Maladia devine semnul definitoriu în cultură, pentru
imaturitatea socială și politică a burgheziei. Boala cumulează refuzul de a trăi, dorința de
izbăvire, viața individuală se refugiază în anormalitate biologică. La Thomas Mann, faptul
moral nu se expune în toată cruzimea sa, ci tinde să se obiectivizeze în drama corporală
sau în doctrină. Răul interior e convertit în factualitate patologică, interzice viața, aduce
inițierea spirituală și disoluția placidă a vieții burgheze. Protagoniștii experimentează
dorința de extaz și declin, ating punctul culminant prin moartea și degenerarea unei
întregi generații.
Apărut la început de secol XX, romanul Buddenbrook (Buddenbrooks: Verfall einer
Familie), publicat în 1901, închide între paginile sale povestea unui declin. Romanul
reușește să prindă atmosfera de secol XIX, societatea burgheză, cu descrierea detaliată a
caracterelor, a obiceiurilor și convențiilor într-o cronică insidioasă, un document cultural
ce aparține unei clase sociale apuse, a lumii patricienilor și a instituțiilor sale.
Buddenbrook a fost scris într-o epocă a nervozității, a nerăbdării, epocă a rupturii și a
frământărilor artistice, adiacente. Thomas Mann își califică romanul ca fiind ideal și

678
 ISSUE NO. 28/2022

constructi iar Nicolae Balotă îl descrie ca un roman burghez, care nu implică fericirea
burgheză.
Noua reședință a familiei Buddenbrook din Mengstrasse, în care predomină
culoarea gălbuie a tablourilor, biroul încărcat de bibelouri, stofă, mobile, perdelele,
instraurează încă din primele pagini climatul unui interior burghez. Laitmotivele
îndeplinesc o funcție majoră în construcția ritmului decadent al sonorității burgheze:
marea e asociată cu eliberarea de toate restricțiile burgheze și în același timp cu un spațiu
al morții; casa e simbolul prosperității, dar și al ruinei vechilor proprietari, primul indiciu
al declinului, iar culorile sunt asociate cu diferite caractere: galbenul pielii sau al dinților
anunță moartea, albastrul-vinețiu indică boala.
Mutația la nivel social- pe care o resimte Thomas Buddenbrook în momenul în care
pătrunde în viața comunității și devine senator- are repercusiuni la nivel individual,
acesta se detașează de lumea predecesorilor săi și îi anulează ereditatea burgheză. Sub
masca burgheză, în spatele vieții publice plină de echilibru, ținută, demnitate, se deschide
universul guvernat de teama alienării. Estetica aparențelor, artificialitatea, confecționarea
măștii conduc personajul spre declin, și mai departe, spre moarte. Decadența e un reflex
ce poate fi provocat. Totul începe de la perfecționarea formei, de la nevoia pe care o
manifestă senatorul Buddenbrook de a-și schimba hainele de mai multe ori pe zi ca o
consecință a unei uzuri accelerate.
Timpul burghez este un timp al evoluției (conform tezei economiei adaptative din
Originea speciilor de Charles Darwin: o specie în evoluție poate crea mutații, accidente
biologice, care ar prejudicia speciile. Natura sancționează excesul și rămân exemplarele
foarte bine adaptate la mediu), o achiziție cantitativă ce conduce spre un ideal aflat
înaintea oamenilor. Tot de proces evolutiv este vorba și în ceea ce privește declasarea
simbolisticii sociale ereditare: valoarea personalității se atinge prin muncă. Începând cu
mijlocul secolului XIX, omul condiționat de mediu, rasă și timp trăiește puternica presiune
a concretului și, simultan, o materializare excesivă a vieții.
Căsătoria nu e mai mult decât o convenție, o modalitate de a întregi veniturile
familiei, de conformare la rigorile societății: ,,Noi nu ne-am născut, draga mea, pentru ceea
ce în ochii nostri miopi apare drept mica noastră fericire personală, fiindcă nu suntem
niște ființe izolate, de sine stătătoare și independente, trăind pentru ele însele, ci verigile
unui lanț, și astfel existența noastră nu poate fi concepută fără șirul acelora care ne-au
precedat și ne-au arătat drumul.”1, îi amintește consulul Johann fiicei sale. Căsătoria e o
simplă funcție a serializării. Renunțarea la aceste rigori degenerează în excludere.
Gotthold, celalalt fiu al bătrânului Buddenbrook, este exclus din lista invitaților la
întrunirea de inaugurare a noii locuințe, deoarece a încălcat normele familiei,
căsătorindu-se din dragoste, neglijând starea materială, spre deosebire de fratele său,
adept al unui mariaj de convenție și recompensat, ca atare, cu funcția de succesor al
părintelui în afaceri. Nu afecțiunea, ci dota substanțială a soției și familia influentă a
acesteia au determinat căsătoria consulului. În acest roman, membrii familiei sunt

Thomas Mann, Casa Buddenbrook. Declinul unei familii, În românește de Ion Chinezu, Editura Cartea
1

Românească, București,1981, p. 215.

679
 ISSUE NO. 28/2022

evaluați după aportul financiar și serviciile aduse firmei. Cea de-a treia generație: Thomas,
Christian, Tony și Clara, înfățișează în detaliu maniera în care interesul economic
subclasează relațiile interpersonale. Îndrăgostită de Morten, student la medicina, Tony e
obligată să se căsătorească cu Grünlich, un om de afaceri respingator. Sacrificiul o conduce
spre un mariaj nefericit care degenerează într-un divorț succedat de pierderea
substantială a moștenirii sale și de un al doilea mariaj sfârșit în același mod. Fericirea
maritală îl eludează și pe Thomas, care se vede obligat să renunțe la adevarata dragoste
pentru a se căsători cu Gerda Arnoldsen:,, fire artistică, aparte, enigmatică, rece și, în
același timp, fermecătoare.2 Clara, mezina familiei, moare la scurt timp după căsătoria cu
pastorul Tibertius, un om interesat mai mult de moștenirea ei decât de ea. Mariajele
convenționale și sacrificiile personale sunt inutile și nu pot împiedica declinul familiei:
câștigurile din afaceri sunt sărace și moștenirile sunt puțin substanțiale. Christian se
căsătorește din dragoste dar e marginalizat de familie, iar revolta împotriva normelor
burgheze sfârșește cu internarea sa într-un ospiciu chiar de către soție, o femeie care nu
urmărește altceva decât să acceadă la partea lui de moștenire.3Dormitorul devine spațiu
interzis, locul unde se desfășoară tabuurile.
Singurătatea e vanitatea lui Thomas Buddenbrook și e cea care îl conduce spre
declin. În lumea lui, ,,falimentul e mai îngrozitor decât moartea, e haosul, prăbușirea,
ruina, rușinea, deznădejdea și mizeria.”4Secolul XIX, burghez, este unul al morții care se
ascunde, înmormântările sunt discrete, decente, cât mai retrase. Accentul se mută de pe
moarte pe viață. Muribundul se ascunde, își ascunde semnele bolii, să nu deranjeze prea
mult viața celor încă activi. Reflexe sociale de disimulare cu privire la boală trăiește orice
familie burgheză: burghezul nu recunoaște moartea, se cramponează de viață. Familia
bolnavului se îngrijește ca mirosurile bolii să nu răzbată printre pereții încăperilor, să
ascundă detaliile scârboase, toate acestea dintr-o rușine față de trup, față de neputința
suferindului.5 Boala bătrânei doamne Buddenbrook schimbă comportamentul și
obiceiurile zilnice ale familiei. Singurul care pare să nu aibă un comportament restrictiv
față de prezența morții e Hanno. Pentru el, moartea manifestă o oarecare tentativă a
grotescului: ,,Micul Johann stătea în picioare lângă catafalc, amețit de miresmele
nenumăratelor jerbe și coroane de flori printre care, ușor de tot și perceptibil numai în
răstimpuri, se amesteca un alt miros, necunoscut și totuși straniu și familiar.”6
Decadența burgheză e condiționată la Thomas Mann de fatalitatea femeii. Figurile
feminine construite de scriitorul german par a fi mai mult sau mai puțin fatale, purtătoare
sau vestitoare ale morții.7 Gerda se pliază perfect pe acest model, căsătoria ei cu Thomas
nu e mai mult decât o tacită condamnare la moarte.8

2
Ibidem, p. 438.
3
Iulia Micu, Thomas Mann, istoria unei partituri literare, Editura Casa Cărții de Știintă, Cluj-Napoca, 2007, p.93.
4
Thomas Mann, op. cit., p. 312.
5
Cf. Philippe Ariès, Omul în fața morții, Traducere și note de Andrei Niculescu, Editura Meridiane, București,
1998, vol. II, pp. 365-394.
6
Thomas Mann, op. cit., vol. II, p.285.
7
Iulia Micu, op. cit. p. 59.
8
Ibidem, p. 94.

680
 ISSUE NO. 28/2022

Narcisismul se manifestă mai întâi ca boală –vehicul prin care personajele acced la
metamorfoza libertății și la reducția vieții în contemplația sinelui. Incubația marchează o
inevitabilă sancțiune pentru dezvoltarea spiritului, ea concentrează, de fapt, refuzul de a
trăi, iar moartea, în același timp, treapta finală a declinului, intervine ca o substanță
aristocratică a existenței, o consecință la forma pură și placidă dobândită printr-un
devotăment susținut față de trecut.9
Romanul ,,decăderii unei familii” prezintă traseul celor trei generații care se succed
pe drumul lent, descendent, de la o vitalitate sănătoasă către un rafinament spiritualizat
și nuanțat, către debilitate. În băiatul Hanno, visătorul solitar, sistemul nervos e total
expus și tocmai excepționalul din el e sortit morții. Cu tot pesimismul său, romanul redă
amplu și detaliat, farmecul vechiului stil de viață burghez. O adâncă ironie rezidă în faptul
că tocmai la Toni, cea mai insignifiantă sub raport intelectual, subzidă viața sănătoasă,
tenace, statornică, în timp ce personajele cu inclinații spiritual-artistice, ca senatorul și
Hanno, se destramă în muzică și artă, pesimism și oboseală. Thomas Mann privește
personajele din unghiul psiho-uman. E un moralis care cunoaște toate încercările,
abisurile și rătăcirile vieții și le analizează rece și obiectiv.10
Gotthold este fiul vitreg al bătrânului Buddenbrook, un rebel imprevizibil care nu
se aliniază exigențelor familiei. La nașterea lui mama sa a murit, tatăl îl urăște pentru că a
venit pe lume ,,sănătos, plin de viață”11 și nu a văzut nimic altceva în el decât un criminal
care i-a distrus fericirea. Acesta s-a recăsătorit cu Antoinette Duchamps, o fată bogată cu
care a avut trei copii: Tom, Antonie și Christian. Avea un caiet cu notițe legate de
întâmplări mărunte din viața copiilor, majoritatea legate de boli: Tom a făcut pojar,
Antonie hepatită iar Christian, varicelă. În același caiet a scris și tatăl său Johann despre
familia sa și a descris genealogia primei ramuri a familiei. Bunicul consulului a întemeiat
firma de cereale și tot în acest caiet erau notate date exacte despre ,,când a suferit de
friguri, de variolă, când a avut febră de parcă era nebun.”12 La șase ani de la mutarea
familiei în Mengstrasse, Antoinette se îmbolnăvește iar ,,gândul morții se cuibărise în casă
și domnea tăcut în vastele încăperi”.13 Bătrânul Buddenbrook renunță la activitatea
comercială, îi lasă lui Johann afacerea, se îmbolnăvește de un banal guturai și moare. Tony
notează în registrul familiei data de 22 septembrie, ziua logodnei cu Bendix Grünlich,
comerciant din Hamburg, ,,cu un joc nervos și înfrigurat al fizionomiei, înghiți în sec și o
clipă buzele i se frecară una de cealaltă.”14
Moartea lui Lebrecht Kröger, socrul lui Johann Buddenbrook, e descrisă naturalist:
,,fața galbenă și brăzdată de cute lăbărțate. Gura se prefacuse într-o strâmbătură

9
Iulia Micu, op. cit. p. 18.
10
Cf. Fritz Martini, Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent, în românește de Eugen Filotti și
Adriana Hass, cuvânt înainte de Liviu Rusu, cu un studiu critic de Tudor Olteanu, Editura Univers, București,
1972, p.453.
11
Thomas Mann, op. cit.,p 51.
12
Ibidem ,p. 53.
13
Ibidem, p.65.
14
Ibidem,p.150.

681
 ISSUE NO. 28/2022

neajutoarată piezișă, fleșcăită de moșneag. Capul îi căzuse pe piept, maxilarul de jos se izbi
de cel de sus, trosnind.”15
La gândul falimentului, ,,fața trandafirie a lui Grünlich era plină de pete roșii, de
parcă ar fi avut scarlatină.”16Acest faliment era considerat de Tony ,,mai îngrozitor decât
moartea, era haosul, prăbușirea, ruina, rușinea, ocara, deznădejdea și mizeria..”17 Tony
notează în registrul familiei divorțul după patru ani de căsnicie.
Thomas ,, avea vinișoare albăstrii și foarte pronunțate de la tâmplele-i înguste, ca
și o ușoară predispoziție spre friguri. Unele amănunte ale conformației fizice îl apropiau
și mai mult ca înfățișare bunicului său.”18
Christian avea un ,,nas mare și coroiat, cu gâtul subțire și exagerat de lung, cu părul
roșcat și rar, cu o seriozitate neliniștită și inexplicabilă, avea picioarele uscățive și
strâmbe, ochii mici, rotunzi, adânciți în cap…Aproape se părea că lumea râdea pe
socoteala lui, că rădeau de el…Dar la așa ceva Christian nu se gândea.”19 El se plânge de ,,o
durere vagă în piciorul stâng, e un chin, un chin neîntrerupt, surd și neliniștitor în tot
piciorul…și asta pe partea stângă unde e și inima.”20 Christian descrie simptomele bolilor
de care suferă iar fratele său le numește ,,rezultate neroade ale unei respingătoare
autoanalize.”21El renunță la orice activitate comercială, are gânduri sinucidale și este
ipohondru.
Erika, fata lui Tony din căsătoria cu Grünlich, seamănă cu tatăl său și e mai mică la
statură decât e firesc. Tony pleacă la München și se căsătorește cu Alois Permaneder, un
comerciant de hamei ,,cu mâini scurte și pete pe față, cu purtare necioplită, ursuză dar și
jovială totodată.”22 În urma căsătoriei, Tony mai are o fetiță care moare la naștere. Noul
soț are o relație extraconjugală cu bucătăreasa, motiv de rușine și dispreț la adresa clasei
din care făcea parte. Tony îl părăsește pe acest ,,om fără ambiție, fără aspirații, fără
țintă”,23 cu toate insistențele fratelui său de a reveni asupra deciziei. Reîntoarsă acasă,
Tony are probleme cu stomacul și o tuse pe bază nervoasă.
Naturalistă este și scena în care e descrisă moartea senatorului James Möllendorpf.
Acesta și-a închiriat un loc secret în care să poată mânca dulciuri nestingherit și moare cu
gura plină de prăjitură din cauza diabetului de care suferă.
Hanno, fiul lui Thomas se naște ,,plăpând, fără vlagă, suferă de spasme, are
cearcăne adânci, semn de meningită.”24 E talentat la pian, fizic seamănă familiei
Buddenbrook, dar pasiunea pentru muzică e moștenită de la mama sa, Gerda. Discuțiile
cu tatăl lui au aspectul unui mic examen pe care Hanno îl ratează de fiecare dată: ,,Din
partea mea poți să rămâi mut și prost toată viața.”25 Sănătatea lui Hanno e șubredă, suferă

15
Ibidem, p. 182.
16
Ibidem, p.194.
17
Ibidem, p.198.
18
Ibidem, p. 217.
19
Ibidem, p. 254.
20
Ibidem,p. 269.
21
Ibidem, p. 284.
22
Ibidem, p.307.
23
Ibidem, p. 350.
24
Ibidem, p. 393.
25
Ibidem, p.474.

682
 ISSUE NO. 28/2022

pe rând de febră, convulsii, abcese dentare și inflamații ale gingiilor, dureri de dinți și
insomnie. Dinții lui erau moi și fragili, creșteau pieziș și se stinghereau unul pe
altul”.26Vizitele la dentist erau considerate de Hanno o adevarată tortură. Tulburări ale
digestiei, febră gastrică, indispoziții ale stomacului, amețeală, pavor nocturnus, o boală
curioasă, pe care doctorul Grabow o tratează cu zeamă de afine, administrată seara. Toate
aceste boli, l-au maturizat prematur pe Hanno. El nu merge cu plăcere la școala iar Ida,
bona sa ,,îi refuză băiatului compania altor copii sustinând că ceilalți ,,au sângele
stricat”.27Hanno găsește registrul familiei cu toate însemnările, le privește nepăsător și
usor disprețuitor și trage o linie groasă după numele său pentru că ,,nu mai urmează
nimic.” El se gândește cu groază și repulsie la faptul ca pe viitor va fi nevoit să preia rolul
tatălui sau și să reprezinte o clasă în care nu se regăsește.
Doamna Buddenbrook are pneumonie iar singura vizită care o mai înviorează e
cea a medicilor. Este descrisă minuțios suferința bolnavei: ,, puls neregulat, febră care
ducea în friguri violente și delir, tuse însoțită de dureri interne și de expectorații cu sânge.
Întreg plămânul era afectat iar stomacul începu să nu mai funcționeze”.28 Cei doi frați,
Thomas și Christian se ceartă pentru moștenire după moartea mamei. După moartea
doamnei Buddenbrook casa este vândută.
Clara moare de tuberculoză iar soțul său moștenește averea ei.
Thomas, ajuns senator e la 42 de ani ,,un om sfârșit cu ochii tulburi și istoviți.
Expresia feței cade ca o mască.”29Căsătoria dintre el și Gerda e privită ca una interesată,
Gerda având o moștenire importantă. Deranjantă e și diferența de vârstă dintre ei. Tom
face eforturi să ascundă curioșilor mâhnirea, ura și neputința lui.Suferă de inapetență,
insomnii, amețeli și friguri. Voința nu îi aduce succes sau stisfacție, ci doar deznădejde.
Ajunge să moară pe stradă în urma unei extracții dentare. Moartea senatorului survine în
urma unui banal abces dentar iar acesta se prăbușește în plină stradă, murdărindu-și
hainele mereu impecabile.
După moartea lui Thomas, totul se dezintegrează: mor pe rând madame Kethelsen,
Peter Döhlmann, Justus Kröger, doamna Gotthold, firma este lichidată nefavorabil și
dezastruos. Gerda vinde casa și se mută cu Hanno ,,într-o vilă mică, draguță, într-o alee de
castani bătrâni și înconjurată de o gradină de flori și de zarzavaturi.”30 Bona lui Hanno
este concediată și pleacă după 40 de ani de muncă. Christian se internează într-o clinică
de sănătate. Căsătoria cu Aline Puvogel nu are o influență bună asupra stării sale de
sănătate: maniile și halucinațiile se repetă în forme agravate. Hanno se îmbolnăvește, i se
spune că ,,provine dintr-o familie îmbătrânită”31 și moare de tifos. Boala este descrisă pe
parcursul a trei săptămâni. Hanno moare din cauza tifosului, căruia constituția sa
plapândă îi cade victimă fără rezistență. Compoziția improvizată într-o seară fusese

26
Ibidem, p.475.
27
Ibidem, p.484.
28
Ibidem, p. 521.
29
Ibidem, p. 433.
30
Ibidem, p. 643.
31
Ibidem, p.685.

683
 ISSUE NO. 28/2022

precedată de un gest pe care copilul îl deprinse de la mama sa: el trase ,,cu o mișcare
violentă” perdeaua de dormit ,,ca să se cufunde într-o penumbră palidă”.32
Indiciile exterioare, manifeste ale bolii necunoscute de care suferea Hanno erau
reprezentate de permanentele dureri de dinți, care-l terorizau tot atât de mult cât îl
îngrozea și incapacitatea sa de a obține, la școală, certificatele de calitate pe care le aștepta
tatăl său, consulul, și, odată cu el, tot orașul, fiindcă tradiția familiei Buddenbrook se
cuvenea să fie confirmată prin rezultate școlare excepționale. Motivul real al debilității se
datora unei afecțiuni a sângelui: ,,organismul baiețașului nu producea, din nefericire, în
număr îndestulător atât de importantele globule roșii.”33 Din cauza acestei infirmități
sanguine, Hanno rămâne departe de exercițiile de gimnastică pe care profesorul Fritsche
le organiza la Burgfeld și arăta o ,, aversiune față de asemenea distracții sănătoase, o
aversiune mută, rezervată, aproape orgolioasă”34, amplificată și de faptul că cei doi fii ai
familiei de parveniți Hagenström îl umileau de câte ori aveau ocazia.35 Satisfacția lui
compensativă o reprezenta Kai, prietenul său singuratic, marginalizat dar dotat cu o
deosebită imaginație literară.
Ajuns adolescent, Hanno își însoțește tatăl, ajuns senator, în vizitele de afaceri și
înțelege, cu o perspicacitate infantilă, că tatăl său joacă un rol pe care ceilalți nu îl
sesizează: ,,Micul Johann vedea mai mult decât trebuia și ochii lui, ochii aceia timizi,
căprui-aurii și încercănați de umbre albastre, observau prea bine totul. El nu vedea numai
amabilitatea plină de siguranță prin care tatăl său îi impresiona pe cei din jur, ci observă-
cu o stranie și chinuitoare perspicacitate- și cât de îngrozitor de greu e să realizezi această
amabilitate, cum, după fiecare vizită, tatăl său devenea mai tăcut, mai palid, cum se
ghemuia în colțul trăsurii, cu ochii închiși, cu pleoapele roșii. Și inima i se umple de groază
când vedea că, în pragul casei următoare, peste aceeași față se așternea o mască, un curent
trecea deodată prin mișcările aceluiași trup obosit, înviorându-le..”36
Romanul Buddenbrook aduce în prim plan funcția corozivă a muzicii. Deloc
întâmplător, finalul subliniază această idee, odată cu imaginea plecării Gerdei la
Amsterdam. Dezrădăcinat din viața de toate zilele și condamnat să se reflecte doar în
oglinda creației sale, artistul presupune că integritatea ființei îi poate fi restituită prin
raportare la cei din jur, dar proximitatea se dovedește nesinceră, limitată și mai ales
corozivă. În acest context, boala e anormalul devenit normal. Apare ca incapacitatea de a
acționa, ca refuz obligat al actului. De aici conștiința vidului, absența ca element al
revelației radicale, fragmentarea, emblematică pentru secolul XX. Maladia posedă un
spirit care se opune vieții, demistifică toate aparențele și convențiile, amendează eșecul
individului. Există o negare a existenței care vine din partea eroilor incapabili de a se
recunoaște în viață așa cum este ea. Stigmatul bolii le oferă ocazia unei experiențe mentale
fascinante.37

32
Ibidem, p. 511.
33
Ibidem,p. 323.
34
Ibidem, p. 334.
35
Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2005, p.55.
36
Thomas Mann, op.cit., p. 341.
37
Iulia Micu, op.cit., p. 20.

684
 ISSUE NO. 28/2022

Thomas Mann a fost unul dintre marii scriitori-călăuză ai secolului. Călăuza care te
poartă uneori pe langa prăpăstii în care mor unii din eroii săi sleiți, refugiați în boală,
atrași de moarte. E autorul care a meditat îndelung asupra problematicii artei ca formă de
boală, care s-a judecat pe sine cu maxim luciditate care îi este dată vreunui scriitor în
legatură cu propria sa creație, a dat însă întotdeauna, în marele proces al vieții sale,
dreptate vieții însăși.38
Thomas Mann a învățat conștient de la marii scriitori francezi și ruși și s-a desprins
de tradiția realistă germană a secolului al XIX-lea, care și-a prelungit influența până la
sfârșitul secolului următor. Dezvoltarea marilor orașe și a tehnicii, noua psihologie și
tendințele de reformă socială și morală ale timpului îi pun la dispoziție o mare abundență
de idei și motive. Naturalismul stabiliștee prin programul observării analitice o anumită
sferă de probleme și teme dar e limitat la capitolul inventivitate și fantezie. 39

Bibliografie:
I.Bibliografia operei
Mann, Thomas Casa Buddenbrook. Declinul unei familii, În românește de Ion Chinezu, Editura
Cartea Românească, București, 1981

II. Bibliografia critică

Autobiografia lui Charles Darwin 1809-1882, Editată de Nora Barlow, urmată de fragmente din
Călătoria unui naturalist în jurul lumii, Traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Andrei Bontaș și
Ancuța Bontaș, Editura Humanitas, București, 2017
Ariès Philippe, Omul în fața morții, Traducere și note de Andrei Niculescu, Editura Meridiane,
București, 1998
Balotă, Nicolae Literatura germană de la Sturm-und-Drang la zilele noastre, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2002
Borbely, Ștefan Despre Thomas Mann și alte eseuri, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2005
Ianoși, Ion Thomas Mann, Editura Pentru Literatură, București, 1965
Ianoși, Ion Temă cu variațiuni, Editura Trei, București, 2002
Martini, Fritz Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent, în românește de Eugen
Filotti și Adriana Hass, cuvânt înainte de Liviu Rusu, cu un studiu critic de Tudor Olteanu, Editura
Univers, București, 1972
Micu, Iulia Thomas Mann, istoria unei partituri literare, Editura Casa Cărții de Știintă, Cluj-Napoca,
2007
Zalis, Henri Sub semnul realului: eseu despre naturalismu european, Editura Enciclopedică Română,
București, 1974

38
Ibidem, p. 149.
39
Ibidem, p. 445.

685
 ISSUE NO. 28/2022

LEADERSHIP STYLE

Elena Oliviana EPURESCU

Lecturer PhD., University POLITEHNICA din București

Abstract: A reference title - leadership and organizational behavior, which pursues specific
competencies and objectives that allow the individual to become familiar with the field but also with
the implementation of the acquisitions. That is why I recommend that courses, modules or trainings
with this topic be organized both in the school and in the organizations. Leadership takes place on
levels and sets of values. These lead to the approach of a certain style of leader with a certain
typology. In this article I have chosen to present leadership styles.

Keywords: competencies, objectives, leadership, organization, style.

1. Competențele specifice vizate în leadership:

 exersarea abilităţilor necesare cunoaşterii profilului de leader, manager, conducător;
 competența de a realiza proiectarea. organizarea, implementarea și evaluarea
activităților de instruire dedicate formării leader-ului și stilurilor de leadership;
 formarea capacităţilor de proiectare a unor activităţi de cercetare/investigare vizând
optimizarea activităţii organizaționale a acestei categorii – leader-ul;
 reconstruirea experiențelor formative prin integrarea informațiilor privind
managementul comunicării în context organizațional de grup;
 competenţa de a reflecta sistematic asupra propriului proces de dezvoltare personală
și de modificare comportamentală privind managementul conflictului;
 gândirea critică- abordarea critic constructivă a situațiilor de instruire formală și
nonformală- putere, corupție, stres;
 lucrul în echipă, inteligență emoțională, management strategic.
Obiectivele urmărite:
 dezvoltarea competențelor de proiectare, organizare, implementare și evaluare a
experiențelor formative ale leaderilor în acord cu specificul comportamentului
organizațional;
 utilizarea adecvată a informaţiilor şi conceptelor aparţinând domeniului Leadership
și comportament organizațional în contexte oranizaționale specifice- managementul
comunicării, managementul conflictului, managementul stresului, managementului
antreprenorial managementului gupului și psihologiei mulțimilor;
 descrierea eficientă a stilurilor de leadership, a stadiilor de dezvoltare a sistemului
cognitiv uman, a psihologiei mulțimilor;
 formarea capacităţii de a opera cu modelele de intervenție pentru leaderi care
necesită anumite modificări comportamentale (gestionarea situațiilor de criză);
 utilizarea informațiilor și abilităților dezvoltate pentru a realiza o analiză de nevoi de,
pentru a gândi și livra experiențe de formare semnificative, să elaboreze instrumene
de evaluare și strategii de optimizare a expriențelor organizaționale;

686
 ISSUE NO. 28/2022

 centrarea pe situațiile problematice cu care se confruntă adultul în viața socială și

profesională.

2. Silurile de leadership
În general, s-a observat că grupurile au nevoie de lideri atunci când procesele
interpersonale trebuie îmbunătățite sau când eforturile fiecarui membru în parte trebuie
să fie mai bine coordonate.
D. R. Forsyth (2019) anulează egalitatea între a conduce și a controla, și implicit
ipostaza pasivă a grupului, optând pentru o abordare interacțională.
El definește leadership-ul ca fiind un proces reciproc, tranzacțional (relația lider-
membru este o formă de schimb) și transformațional (relația aduce modificări în
sistemul valoric, al opiniilor și nevoilor grupului) prin care indivizilor li se permite să-i
influențeze și să-i motiveze pe ceilalți pentru promovarea soluțiilor individuale și de
grup.
La nivel comportamental, rolul de lider implică două aspecte: aspectul relațional,
care generează comportamente de menținere a relațiilor interpersonale pozitive în
interiorul grupului, și aspectul funcțional, care implică comportamente de lucru ce
orientează acțiunile membrilor grupului spre îndeplinirea obiectivelor.
Convingerea că liderii sunt persoane care au anumite caracteristici, cu care s-au
născut sau le-au dobândit într-un mediu adecvat, conduce la ideea unui sistem
educațional destinat dezvoltării trăsăturilor dezirabile liderilor.
Profilul liderului nu se încadrează într-o anumită tipologie, însă se poate construi
pe o serie de direcții și orientări care să permita o relaționare eficientă în context
organizațional.
Psihologul K. Lewin (1939) a identificat, în urma unui studiu, trei stiluri principale
de conducere și a subliniat efectul pe care fiecare stil l-a avut asupra membrilor echipei.
Cercetările au demostrat clar că liderii obțin rezultate diferite atunci când își
conduc echipele într-un anumit stil.
Cele trei stiluri de conducere de bază identificate de K. Lewin, pe care le vom
detalia mai jos, alături de alte stiluri care s-au alăturat de-a lungul timpului, sunt:
leadership autoritar (autocratic), leadership participativ (democratic) și leadership
delegativ (laissez-faire).
 Leadership-ul autoritar (autocratic) sau ajutându-i pe alții să cumpere
viziunea!
Liderul autoritar sau autocratic ia decizii fără consultarea membrilor echipei sale,
spunându-le ce și cum să facă.
Este considerat un stil de leadership demotivant, supus erorilor care pot să apară
din lipsa de consultare cu restul echipei, mai ales în probleme ce depăsesc expertiza
liderului. Acest tip de leadership este descris prin putere totală asupra taskurilor
membrilor echipei, iar munca acestora este controlată îndeaproape.
În ceea ce privește comportamentul liderului, acesta este rece, iar relația se
menține la nivel strict profesional și formal.

687
 ISSUE NO. 28/2022

Membrii echipei nu sunt implicați în procesul decizional și nu pot face sugestii de

îmbunătățire a activității. Este considerat un stil de leadership ineficient.
Trebuie folosit în perioadele de schimbare, când este necesar ca viziunea să fie
împărtășită sau să-și demonstreze expertiza.
Avantaje: arată încrederea, direcția și așteptările privind performanța.
Dezavantaje: această abordare nu funcționează bine în situații în care colegii sunt
mai experimentați.
Ex: D. Trump – lider de tip autoritar, înainte să intre în politică și să devină
președintele SUA, miliardarul american a fost om de afaceri ș vedetă de televiziune între
anii 2004-2015.
D. Trump a fost prezentator al serialului de tip reality-show „Ucenicul” (The
Apprentice) la televiziunea NBC, impunându-se atât în public, cât și în afaceri ca lider de
tip autoritar.
 Leadership-ul participativ sau democratic este bazat pe construirea
consensului.
Acest tip de leadership, deși este caracterizat de o implicare ridicată a membrilor
echipei în procesul de luare a deciziilor, lasă ultimul cuvânt de spus în seama liderului.
Așadar, decizia finală e luată de acesta, după ce se consultă cu toți membrii echipei.
Acest stil se bazează pe încredere și unitate între membrii echipei la locul de
muncă, precum și pe o responsabilizare și implicare a acestora în muncă.
Tebuie folosit ori de câte ori liderul are nevoie de un feedback de la echipă, această
abordare este vitală. Un stil democratic oferă membrilor echipei o șansă de a se regăsi în
procesul de luare a deciziilor.
Avantaje: stimulează generarea ideilor, ajută la îmbunătățirea angajamentului
angajaților, dezvoltă moralul echipei.
Dezavantaje: în cazul în care apar prea multe opinii progresul poate stagna.
Ex: W. Disney – lider de tip democrat, unul dintre cei mai cunoscuți producători de
film din lume, a câstigat de 22 de ori premiul Oscar pentru filmele sale de animație și este
una dintre cele mai cunoscute personalități în rândul americanilor. W. Disney și echipa
au dat naștere celor mai cunoscute personaje, cum este, de exemplu, personajul Mickey
Mouse.
 Leadership-ul de tip laissez-faire
Acest tip de leadership este specific liderilor care doresc să construiască doar
viziunea de ansamblu, prin stabilirea obiectivelor specifice, apoi să dea frâu liber echipei
asupra modalității de îndeplinire a obiectivelor.
Astfel, liderul se implică doar în prima faza, legată de strategie, iar zona
operațională nu este controlată de acesta.
În acest caz, membrii echipei își stabilesc singuri propria strategie pentru fiecare
obiectiv și își împart rolurile, apoi acționează, fără influența liderului.
Trebuie folosit în cazul angajaților motivați și cu o înaltă calificare.
Avantaje: oferă o privire de ansamblu atât pentru lider cât și pentru echipa cu rol
de viziune, de perspectivă.

688
 ISSUE NO. 28/2022

Dezavantaje: în cazul unei echipe fără experiență, cu slabe cunoștințe și motivație

redusă, acest stil duce la o performanță organizațională scazută.
Ex: M. Gandhi – lider de tip laissez-faire, este considerat părintele independenței
Indiei și al conceptului de revoltă nonviolentă, a luptat pentru recunoașterea drepturilor
indienilor și a reușit să influențeze la nivel politic decizii in favoarea acestora.
Alte stiluri de leadership
 Leadership-ul charismatic
Acest tip de leadership se întâlnește la persoanele care au un talent nativ de a-i
influența pe cei din jur într-o manieră profundă, charisma personală fiind principala
calitate.
De cele mai multe ori, acestă trasatura de personalitate este înnăscută și cizelată
prin educație.
Liderii charismatici au încredere foarte mare în forțele proprii, în valorile în care
cred și în abilitatea de a obține ceea ce doresc, au energie, determinare, optimism.
Ex: W. Churchill – lider de tip charismatic
 Leadership-ul tranzacțional
Acest tip de leadership se bazează în mare parte pe capacitatea liderului de a
negocia. Pentru a avea o echipă productivă și implicată în muncă, liderul tranzacțional
promite o serie de recompense și își dezvoltă permanent abilitățile de negociator.
Trasătura de personalitate importantă este empatia, care îl ajută să
înțeleaga factorii care îi motivează pe oamenii din echipa lui.
Dacă liderul promite diverse recompense în schimbul anumitor performanțe, dar
nu reușește să le ofere la timp, vom asista la pierderea credibilității în fața echipei și la
amplificarea influenței unui alt lider.
Ex: B. Gates – lider de tip tranzacțional
 Leadership-ul transformațional
Leadershipul transformațional este caracterizat de dorința liderilor de a genera
schimbarea la nivel organizațional.
Acest tip de leadership este cel mai potrivit pentru companiile care urmează să
treacă prin schimbări sau fuziuni organizatorice majore.
Pentru ca liderii să reușească și să conducă eficient, trebuie să contureze o viziune
atractivă care să inspire și să influențeze echipa pe care o conduc.
Ex: M. Luter King Jr. – lider de tip transformațional
 Leadership-ul prin Coaching
Este concentrat pe dezvoltarea celorlalți.
Un astfel de stil este important atunci când se urmărește crearea capacității de
leadership la ceilalți, pentru a-i ajuta să învețe, să se dezvolte și să se împlinească.
Avantaje: se concentrează pe dezvoltarea altora, ajutându-i să-și descopere
potențialul propriu prin întrebări puternice
Dezavantaje: un lider care în mod natural se mișcă repede poate privi coaching-ul
ca fiind prea lent, plictisitor și consumator de timp.
 Leadership-ul coercitiv

689
 ISSUE NO. 28/2022

Vizează modul de conducere de criză, trebuie folosit atunci când este necesară
schimbarea sau un răspuns rapid.
Avantaje: arată cine este la comandă și oferă rapid o soluție situației de conflict
Dezavantaje: liderul poate părea ca fiind arogant, exigent, exercitând un control
inutil, poate eroda motivarea echipei, limitează contribuția celorlalți, privit ca
management de sus in jos.
 Leadership-pul prin normare
Această abordare este potrivită atunci când un lider are nevoie să clarifice
așteptările privy la performanță, standarde și norme.
Avantaje: oferă orientari clare privind performanța și așteptările.
Dezavantaje: limitează stimularea ideilor celorlalți, frânează creativitatea și fluxul
de idei, poate produce o cultură de tipul „am făcut-o întotdeauna în acest fel".

Concluzii
Leadership-ul se manifestă diferit în organizații, fiind influențat de contextul
economic, de cultura organizațională, dar și de personalitaea liderului.
Interacțiunea acestor elemente a dat naștere, de-a lungul timpului, mai multor
clasificări ale leadership-ului, însă, indiferent de mărimea sau de domeniul de activitate a
companiei, stilul de leadership influențează productivitatea organizației.

Bibliografie
Eysenck, H., Eysenck, M. (1999). Descifrarea comportamentului uman. București: Editura Teora.
Carnegie, D. (2002). Liderul poți fi tu. București: Editura Curtea Veche.
Forsyth, D. R. (2019). Group dynamics (7th ed.). Belmont, CA: Cengage. Earlier editions: 1983,
1990, 1999, 2006, 2010, and 2014.
Lewin, K.; Lippitt, R.; White. (1939). Patterns of aggressive behavior in experimentally created
social climates in Journal of Social Psychology, no.10.
Neculau, A. (2007). Dinamica grupului și a echipei. Iași: Editura Polirom.
Zlate, M. (2004). Tratat de psihologie organizațional-managerială. Iași: Editura Polirom.

690
 ISSUE NO. 28/2022

PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI PE TIMP DE RĂZBOI

Oana Voica NAGY

Lecurer PhD., „Dimitrie Cantemir” University of Tg. Mureș

Abstract: the paper proposes an analysis of the international regulations regarding the protection
of the fundamental human rights during armed conflicts. We approach this topic due to the fact that
in some parts of the world armed conflicts are still used to settle disputes of different natures. Such
conflicts affect the wellbeing of the populations, cause migration and most of the time disregard the
importance of respecting the fundamental human rights. We also aim to identify the role of
international organizations in protecting the human rights, as they are regulated by international
conventions, in those countries which are not part of any treaty or organization. Another goal of the
present study is to find out how our state implemented in their national regulations the provisions
regarding the humanitarian law that we find at international level. Also, by analyzing these special
provisions we will try to point out the importance of this law branch called humanitarian law that
became an important part of international public law.

Keywords: war, protection, human rights, humanitarian aid, international regulations

INTRODUCERE
Odată cu încheierea celui de-al doilea război Mondial și conturarea unui cadrul
legal internațional de protecție a drepturilor fundamentale ale omului prin înființarea
Organizației Națiunilor Unite dar și a altor organisme cu același rol, se urmărea evitarea
încălcării flagrante a drepturilor omului așa cum s-a întâmplat pe parcursul războiul.
Crearea unui cadru legal internațional, de amploarea celui de care ne bucurăm astăzi a
presupus concesii și implicare din partea statelor semnatare ale documentelor
internaționale ce protejează aceste drepturi. La acel moment s-a considerat imperios
necesară identificarea drepturilor ce sunt inerente ființei umane, adică a acelor valori ce
trebuie ocrotite de către state atât pentru proprii cetățeni cât și pentru cetățenii altor state
care se află la un moment dat pe teritoriul lor. Datorită eforturilor depuse la acea vreme
astăzi ne bucurăm de o serie de drepturi pe care le considerăm esențiale, precum: viața,
sănătatea, integritatea, demnitatea, libertatea, educația, familia, munca etc. și fără de care
nu am putea aplica principiile general recunoscute a nediscriminării și egalității.
Omenirea se confruntă însă în continuare cu conflictele armate, chiar dacă nu de
amploarea unui război mondial. Aceste lupte pentru putere fac abstracție de normele ce
recunosc și reglementează protecția drepturilor fundamentale ale omului, iar populația
din zonele conflictuale se vede nevoită să migreze spre state dezvoltate în care
respectarea drepturilor fundamentale este un principiu primordial. Pe de altă parte,
organizațiile internaționale, precum Organizația Națiunilor Unite ori Uniunea Europeană
și alte entități ce au ca obiectiv menținerea păcii și asigurarea respectării drepturilor
fundamentale ale omului sunt nevoite să intervină pentru a asigura populației afectate de
conflictul armat ajutor umanitar. Acordarea acestui tip de ajutor presupune pe lângă
protecția populației civile și protecția celor implicați direct în conflict și anume a
bolnavilor, răniților și a prizonierilor de război.

691
 ISSUE NO. 28/2022

Spre exemplu, Uniunea Europeană s-a confruntat în anii precedenți cu un val

extrem de mare de emigranți ce au venit din zonele afectate de conflict armat, a căror
drepturi au fost încălcate de statele a căror cetățeni erau și care fugeau de condițiile
precare pe care le aveau acasă.

ASPECTE PRIVIND DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR

Chiar dacă statele, în marea lor majoritate, după cele două războaie mondiale au
fost de acord cu necesitatea protejării drepturilor fundamentale ale omului, posibilitatea
nașterii și pe viitor a conflictelor armate nu putea fi exclusă în totalitate. Deși acesta este
unul dintre obiectivele majore ale tuturor organizațiilor internaționale ce se dedică în
principal menținerii păcii mondiale și protecției drepturilor fundamentale ale omului.
Fapt pentru care a luat naștere o ramură de drept distinctă, menită pe de o parte, să
stabilească obligațiile statelor față de cetățenii lor și a celorlalte persoane aflate pe
teritoriul lor în cazul unui război, iar pe de altă parte să permită intervenția organizațiilor
internaționale și ajutorul acordat de celelalte state pentru a sprijini persoanele din zonele
de război.
Din punct de vedere științific, specialiștii au definit Dreptul Internațional Umanitar
ca fiind acea ramură a dreptului internațional public ce cuprinde ansamblul normelor
juridice ce au ca obiect protecția omului împotriva efectelor produse de război1.
Astfel, a luat naștere un cadru legislativ amplu menit să asigure atingerea acestor
obiective și care se bazează pe o serie de principii de bază pe care le găsim formulate în
mod expres în convențiile internaționale. S-au conturat în acest sens, patru principii
fundamentale ce guvernează această ramură de drept desprinsă din Dreptul internațional
public2. Primul dintre acestea este principiul limitării alegerii mijloacelor și metodelor de
război.
Acest principiu își are sorgintea în Convenția de la Haga, din conținutul căreia se
desprinde idee limitării mijloacelor utilizate în cadrul conflictelor armate, prin
coroborarea articolelor 22-28 din Secțiunea II, intitulată „Ostilități”, Capitolul I „Mijloace
de rănire a inamicului, asedii și bombardamente – reglementări” a Anexei la convenție3.
Convenția de la Geneva a instituit și ea unul dintre principiile fundamentale ale
Dreptului Internațional Umanitar care impune respectarea, protejarea și tratarea cu
umanitate a persoanelor care nu sunt implicate în conflictul armat4. În cadrul aceleași

1
S. Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura ALL Beck, București, 2003, p. 4.
2
N. Purdă, N. Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București,
2016, p. 275.
3
Convenția referitoare la legile și obiceiurile de război pe cale terestră și anexele sale: dispoziții privind legile și
cutumele de război terestru. Haga 18 octombrie 1907, cunoscută simplu și sub denumirea de Convenția de la Haga,
a fost încheiată în cadrul Conferinței Internaționale pentru Pace de la Haga din 18.10.1907 și a intrat în vigoare în
anul 1910. Este disponibilă în format electronic, pe site-ul Comitetului Internațional al Crucii Roșii https://ihl-
databases.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/Treaty.xsp?action=openDocument&documentId=4D47F92DF3966A7EC125
63CD002D6788
4
Convenția privind protecția persoanelor civile în timp de război. A fost adoptată la 12 August 1949 la Geneva și
a intrat în vigoare în anul 1950 și este ultima din cele patru adoptate în cadrul Conferinței Diplomatice de la Geneva
disponibilă online pe site-ul Comitetului Internațional al organizației nonguvernamentale Crucea Roșie https://ihl-
databases.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/Treaty.xsp?action=openDocument&documentId=4D47F92DF3966A7EC125
63CD002D6788.

692
 ISSUE NO. 28/2022

conferinței au fost adoptate alte 3 documente, cunoscute generic sub denumirea

„Convențiile de la Geneva”. Acestea reglementează aspecte referitoare la persoanele
rănite și bolnave, atât în cadrul unui conflict terestru cât și în cazul confruntărilor
maritime și nu în ultimul rând protecția prizonierilor de război.
Cele patru convenții de la Geneva stau și la baza desfășurării activității Comitetului
Internațional al Crucii Roșii. Atât convențiile cât și protocoale adiționale îi permit
întreprinderea unor acțiuni diferite, în funcție de situație. Astfel, potrivit Protocolului I și
a celor patru Convenții de la Geneva, Comitetul Internațional al Crucii Roșii poate, în caz
de conflict armat internațional să asiste personalul militar rănit, bolnav sau care a
naufragiat, să viziteze prizonierii de război, să acționeze în folosul civililor și nu în ultimul
să se asigure că sunt respectate dispozițiile legale în privința persoanelor protejate5.
Pe de alte parte, în cazul conflictelor armate interne Comitetul Internațional al
Crucii Roșii, ca organism privat ce militează pentru protecția victimelor războiului își
poate oferi serviciile pentru desfășurarea unor operațiuni de asistență sau vizitarea
persoanelor deținute în urma conflictului armat6.
Din punctul de vedere al temei tratate în cadrul acestui articol și a principiului
enunțat anterior prezintă importanță și Convenția de la Geneva prin care sunt
reglementate aspectele ce îi privesc pe civili. Din punctul de vedere al acestor dispoziții
este esențial, așa cum se specifică în art. 2 al Convenției ca aceasta să intre în vigoare „încă
din timp de pace” chiar dacă ea urmează să fie aplicată în momentul apariției unui conflict
armat. Prin dispozițiile Convenției se încearcă acoperirea tuturor situațiilor în care
oamenii s-ar putea afla pe timpul unui conflict armat și în privința tuturor participanților
la conflict. Astfel, așa cum se desprinde din conținutul art. 3 pct. 1 lit. a-d sunt prohibite
orice acțiuni care ar putea aduce atingere valorilor umane fundamentale cum ar fi viața,
sănătatea, libertatea, demnitatea și accesul la justiție.
Alte două principii fundamentale ale dreptului Internațional Umanitar sunt
principiul proporționalității ce presupune ca beligeranții să nu cauzeze adversarului
pierderi decât proporțional cu scopul conflictului armat, precum și principiul dreptului
uman, adică al prioritizării respectării ființei umane7.
O lungă perioadă de timp Protecția Internațională a Drepturilor Omului și Dreptul
Internațional Umanitar nu interferau, în special datorită faptului că Organizația Națiunilor
Unită sub egida căreia s-a dezvoltat protecția drepturilor fundamentale ale omului
considera că reglementarea aspectelor referitoare la drepturile omului în timpul
conflictelor armate ar fi intrat în conflict cu scopul său de a menține pacea. Cu timpul însă,
și ONU a început să adopte documente ce protejează diferite categorii de persoane pe care
le consideră vulnerabile, cum ar fi femeile și copii. Dar, a adoptat și documente care

5
Pentru detalii a se vedea art. 5 pct. 3,5 și urm. din Protocolul I – Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva
din 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale adoptat în 8 iunie 1977, disponibil în format
electronic, pe site-ul https://ihl-databases.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/ART/470-750011?OpenDocument
6
Pentru detalii în acest sens, a se vedea art. 18. pct. 1 și 2 din Protocolul II – Protocol Adițional la Convențiile de
la Geneva din 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional adoptat în 8 iunie
1977, disponibil în format electronic, pe site-ul https://crucearosie.ro/assets/Uploads/Protocolul-Aditional-II.pdf
7
N. Purdă, N. Diaconu, op. cit., p. 274.

693
 ISSUE NO. 28/2022

urmăresc protecția ziariștilor și combatanților ce luptă împotriva ocupației străine, a

regimurilor rasiste, a crimelor împotriva umanității ș.a.m.d8.
Chiar dacă obiectivele celor două ramuri ale dreptului internațional vizează
protecția persoanelor și a drepturilor acestora ele nu trebuie confundate. Protecția
drepturilor fundamentale ale omului are loc atât pe timp de pace cât și în timp de război
pe când cele de drept umanitar se aplică cu precădere în cazul conflictelor armate9.
Uniunea Europeană are și ea o politică10 strictă în privință susținerii și respectării
normelor de Drept Internațional Umanitar pentru a obține minimalizarea efectelor
conflictelor armate asupra celor care nu participă în mod direct la aceste conflicte.
Orientările Uniunii Europene arată că aceasta dispune de gamă variată de mijloace de
acțiune precum dialogul politic, declarațiile publice, cooperarea cu alte organisme
internaționale cum ar fi Organizația Națiunilor Unite dar nu numai, gestionarea crizelor
dar și formarea, respectiv instruirea populației. În același context este subliniat faptul că
Uniunea trebuie să se asigure că nu rămân nepedepsite crimele de război chiar dacă
obiectivul principal este cel al menținerii păcii și al impunității11.
Pe plan intern, autoritatea care are atribuții în domeniul Dreptului Umanitar este
Comisia Națională de Drept Internațional Umanitar ce își desfășoară activitatea în temeiul
Hotărârii Guvernului nr. 408/2011 care a fost adoptată pentru modificarea Hotărârii
Guvernului nr. 420/2006 privind înfiinţarea şi organizarea Comisiei Naţionale de Drept
Internaţional Umanitar ca organ consultativ al Guvernului.
Această entitate fără personalitate juridică are ca principale atribuții, așa cum se
desprind din art. 4 lit. 1-h, urmărirea aplicării și respectării normelor de drept
internațional umanitar la nivel național precum și transpunerea în legislația internă a
acestor reguli, propunerea ratificării convențiilor din domeniul acestei ramuri de drept și
în cazul proiectelor de lege emiterea avizelor de natură consultativă. Tot din aceleași
dispoziții se desprinde și obligația Comisiei de a elabora „Strategia naţională de aplicare
a dreptului umanitar”, strategie ce este ulterior supusă aprobării de către primul ministru.
Alte atribuții importante ale acestei autorități sunt de a promova dreptul umanitar
în cadrul sistemului educațional, de a organiza cursuri pentru formarea și specializarea în
domeniul dreptului umanitar și organizarea reuniunilor științifice. Fiind unica autoritate
de acest gen trebuie să asigure colaborarea cu instituțiile internaționale din domeniul
dreptului umanitar dar și cu comisiile naționale din celelalte state.
Nu în ultimul rând, are datoria de întocmi în fiecare an rapoarte care arată stadiul
de aplicare a dreptului umanitar la nivel național la care s-a ajuns prin intermediul

8
S. Scăunaș, op. cit., p. 4.
9
Orientările actualizate ale Uniunii Europene privind promovarea respectării dreptului internațional umanitar,
publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, nr. C 303/12 din 2009, disponibil în format electronic, online,
pe site-ul
http://publications.europa.eu/resource/cellar/8162b20e-9176-4ad2-8a33-56cf204bdc27.0019.02/DOC_1
10
Mai mult, adoptarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene indică preocuparea constantă față de
protecția drepturilor omului în general, dar și față de tradițiile constituționale ale statelor membre în acest sens.
Pentru detalii, a se vedea E.L. Cătană, I.R. Toncean Luieran, Dreptul Uniunii Europene: istoric, conținut, izvoare,
libertăți fundamentale, jurisprudență, Editura Pro Universitaria, București, 2018, pp.185-196.
11
Ibidem

694
 ISSUE NO. 28/2022

măsurilor întreprinse de instituţiile reprezentate12 în Comisiei Naționale de Drept

Umanitar. Același raport trebuie să conțină date cu privire la activităţile pe care aceasta
le desfăşoară în calitate sa de organ consultativ al Guvernului. La aceste atribuții a fost
adăugată prin H.G nr. 408/2011 obligația Comisiei Naționale de Drept Umanitar de a
îndeplini sarcinile Comitetului consultativ prevăzut de Rezoluţia a II-a a Conferinţei de la
Haga din 1954.

CONCLUZII
Prin prisma protecției drepturilor fundamentale ale omului Dreptul Internațional
Umanitar joacă un rol foarte important având în vedere că în situațiile generate de stările
conflictuale acestea sunt ignorate și în consecință, oamenilor le sunt îngrădite ori chiar
suprimate unele dintre drepturile fundamentale pe care le au. Acest fapt necesită
intervenția unor organisme și organizații internaționale, fără interese de natură politică,
pentru a le oferi un minim de protecție, de siguranță și mai ales de a lupta pentru
recunoașterea și respectarea drepturilor lor chiar și pe perioada conflictului armat.
Statele, indiferent de natura conflictelor pe care încearcă se le soluționeze pe calea
războiului nu pot ignora drepturile omului sau însăși ființa umană ca element central al
societății. Instituirea unor norme riguroase care să guverneze conflictele armate și care
să impună statelor un set de obligații privind modalitatea de desfășurare a acestora sunt
esențiale atât pentru siguranța cât și pentru garantarea drepturilor fundamentale ale
oamenilor.

BIBLIOGRAFIE
Declarația Universală a Drepturilor Omului disponibilă online, în format electronic pe site-ul
https://www.ohchr.org/en/udhr/documents/udhr_translations/rum.pdf;
Convenția Europeană a Drepturilor Omului disponibilă online, în format electronic pe site-ul
https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf;
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene disponibilă online, în format electronic pe
site-ul https://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF;
Convenția de la Haga referitoare la legile și obiceiurile de război pe cale terestră și anexele sale:
dispoziții privind legile și cutumele de război terestru disponibilă în format electronic, pe site-ul
oficial al Comitetului Internațional al organizației nonguvernamentale Crucea Roșie https://ihl-
databases.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/Treaty.xsp?action=openDocument&documentId=4D47F92
DF3966A7EC12563CD002D6788
Convenția de la Geneva privind protecția persoanelor civile în timp de război, disponibilă online
pe site-ul Comitetului Internațional al organizației nonguvernamentale Crucea Roșie https://ihl-
databases.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/Treaty.xsp?action=openDocument&documentId=4D47F92
DF3966A7EC12563CD002D6788;
Protocolul Adițional la Convențiile de la Geneva (Protocolul I) din 1977 privind protecția
victimelor conflictelor armate internaționale, disponibil în format electronic, pe site-ul
https://ihl-databases.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/ART/470-750011?OpenDocument;

12
Potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 420/2006 privind înfiinţarea şi organizarea Comisiei Naţionale de Drept
Internaţional Umanitar modificată prin H.G. nr. 408/2011, Comisia „este formată din câte un reprezentant al
Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Justiției, Ministerului
Administrației și Internelor, Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Ministerului Sănătății,
Ministerului Culturii și Patrimoniului Național și Ministerului Mediului și Pădurilor”.

695
 ISSUE NO. 28/2022

Protocolul Adițional la Convențiile de la Geneva (Protocolul II) din 1977 privind protecția
victimelor conflictelor armate fără caracter internațional, disponibil în format electronic, pe site-
ul https://crucearosie.ro/assets/Uploads/Protocolul-Aditional-II.pdf
Orientările actualizate ale Uniunii Europene privind promovarea respectării dreptului
internațional umanitar, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, nr. C 303/12 din 2009,
disponibil în format electronic, online, pe site-ul
http://publications.europa.eu/resource/cellar/8162b20e-9176-4ad2-8a33-
56cf204bdc27.0019.02/DOC_1
Constituția României disponibilă online pe site-ul http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339;
Hotărârea Guvernului nr. 408/2011 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 420/2066
privind înfiinţarea şi organizarea Comisiei Naţionale de Drept Internaţional Umanitar
E.L. Cătană, I.R. Toncean Luieran, Dreptul Uniunii Europene: istoric, conținut, izvoare, libertăți
fundamentale, jurisprudență, Editura Pro Universitaria, București, 2018, pp.185-196.
N. Purdă, N. Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ediția a III-a, Editura Universul
Juridic, București, 2016;
S. Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura ALL Beck, București, 2003.

696
 ISSUE NO. 28/2022

RECONFIGURING LEARNING THROUGH PROJECT STRATEGY

Simion CRENGUȚA,
cercetător științific, Institutul de Științe ale Educației, Chișinău

Abstract: This article addresses the project learning strategy to reconfigure the learning process. The
basic idea of the project is to orient the student's knowledge activity on the result / product, which
results from solving a significant practical or theoretical situation. Along with the formed /
developed key competencies are the expression of the successful integration of multiple attitudes,
knowledge, skills and cognitive resources for solving the complex real life situations.

Keywords: learning, project, project-based learning, key competencies.

Lumea modernă în care trăim astăzi este determinată de o multitudine de

provocări și perspective, care conduc la rândul lor sensul evoluției umane. Această eră a
informației, digitalizării, impune școlii sarcina de a revizui conținuturile curriculare
pentru a armoniza realitatea școlii la noile realități sociale. Practicile educaționale, atât
cele internaționale, cât și cele naționale ne demonstrează că pentru a facilita o învățare de
calitate, este necesară o reconfigurare a procesului educațional, încât aceasta să ofere
tinerilor o pregătire pentru realitatea de azi, dar și pentru a-și putea controla viața și
echilibrul personal în contextul dinamic al vieții profesionale, sociale și familiale.
Întrebarea devine evidentă: Cum învață azi elevii și cum facilităm învățarea în secolul XXI?
Și cum ne adaptăm la schimbările erei digitalizate, cum abordăm din punct de vedere
pedagogic toate aceste situații/realități?
Piața muncii în prezent înaintează un șir de cerințe față de angajați și anume, pe
lângă competențele profesionale se mai adaugă și: abilitatea de a lucra în
echipă/colaborare, gândire creativă și reziliență de a răspunde eficient la circumstanțele
care se schimbă foarte rapid. Prin urmare, în aceste condiții de schimbări dinamice care
au loc atât la nivel de societate, cât și la nivelul sistemului educațional, învățarea prin
proiecte devine o strategie care stimulează învățarea autentică în contexte reale și îi
angajează personal pe elevi în rezolvarea problemelor. Învățarea prin proiecte asigură
conectarea proceselor de învățare cu experiența, cu interesele elevilor și respectiv
curricula. Iar cunoașterea este un proces, care se realizează din reflecția elevilor asupra
experiențelor. Metoda proiectelor stimulează învățarea autentică în contexte reale, îi
angajează personal pe elevi, dezvoltă solidaritatea de grup și implicarea în schimbări
sociale la nivelul comunității. Aceste abilități noncognitive, elevii le dezvoltă prin
experiențe în timp real, atunci când au ocazia să ia decizii care contează pentru viața lor
și au un rol activ în procesul de învățare. Iar pentru cadrele didactice, învățarea prin
proiecte le oferă ocazia să construiască situații în care să implice elevii în contexte de
învățare generate de realitate, din care să proiecteze sarcini care să stimuleze
răspunderea individuală, participarea și responsabilitatea față de comunitate.
Cercetătoarea C. Ulrich afirmă, că utilizarea proiectelor reprezintă mult mai mult
decât un cadru conceptual sau o strategie complexă de învățare și evaluare care conduc la
rezultate bune, dar și prin proiecte, elevii găsesc sensul în ceea ce învață, pentru că
697
 ISSUE NO. 28/2022

experiența de învățare este contextualizată, reflectă interesele lor și este marcată de

bucuria succesului împărtășit cu ceilalți [4].
Cum este definită învățarea prin proiecte? Literatura pedagogică ne propune o
multitudine de definiții, explicații ale învățării bazată pe proiecte, însă considerăm
relevantă sinteza principalelor caracteristici ale învățării prin proiect, realizată de către J.
Tomas:
1) Proiectul se focalizează pe un conținut central în curriculum, ceea ce eficientizează
învățarea și adeseori și evaluarea;
2) Proiectele pornesc de la întrebări importante și dinamice, derivate din conținut,
care generează implicarea optimă a elevilor și structurează demersul intelectual
de găsire a soluțiilor;
3) Proiectele îi implică pe elevi în activități de identificare a problemelor, de generare
și dezvoltare de soluții, în crearea unui produs final cum ar fi: o prezentare, un
raport, o invenție sau un model;
4) Proiectele sunt centrate pe elevi. Cadrele didactice joacă rolul de facilitatori și
ghizi, dar este responsabilitatea elevilor să definească, să aleagă și să deruleze
propriile proiecte;
5) Tematica proiectelor pornește de la idei și situații reale, decât de la demersuri și
inițiative academice. Proiectele reprezintă eforturi autentice de rezolvare și
investigare a unor dileme din lumea reală. De asemenea, cercetătorul Thomas
(2000), cât și Kilpatrick (1918) subliniază profunzimea învățării și motivația
intrinsecă drept beneficii esențiale ale acestei abordări instrucționale alături de
centrarea pe elev și cercetarea sistematică [apud. 4].
Scopul oricărui proiect constă în formarea competenţelor cheie, care la rândul lor
determină însuşirile complexe ale personalităţii elevului, inclusiv interacţiunea dintre
cunoştinţe, capacităţi, valori, cât şi mobilizarea acestora într-o anumită situaţie. Învățarea
prin proiecte determină formarea unei personalități spirituale și profesionale a elevului,
sunt de părere Н. Федорова și М. Борисова [6]. Autoarele mai precizează că, prin
utilizarea strategiei învățării prin proiecte, ne permite să percepem elevul ca subiect al
învățării și astfel se schimbă și relația dintre profesor și elev.
Potenţialul pedagogic al proiectului presupune plasarea elevului în miezul unei
acţiuni, având un rol activ şi principal în realizarea acesteia, determinându-l nu numai să-
şi imagineze şi să construiască pe plan mintal, dar şi să transpună în practică. Pentru a fi
efectiv în viaţa sa, omul trebuie nu numai să-şi formeze o imagine clară a realităţii, dar
mai trebuie şi să posede capacitatea de a se orienta în această realitate. În viziunea sa, В.
Лазарев numeşte această capacitate – intelect practic. Intelectul practic este un tip de
gîndire care îi asigură omului posibilitatea de a înţelege adecvat situaţiile care apar în
viaţa sa, să-şi propună obiectivele activităţilor practice, să planifice realizarea lor, să
adopte soluţii pe parcursul realizării sarcinilor, să prognozeze şi să evalueze consecinţele
posibile. Iar pentru ca elevul să învețe să formuleze nişte obiective, să prelucreze un plan
de realizare/atingere, să evalueze şi să obțină soluţii efective trebuie să se includă în
rezolvarea problemelor practice şi să-și dezvolţe capacităţile intelectuale necesare [5].
Aşa dar, învățarea prin proiecte asigură deprinderea elevilor cu strategia cercetării, cu
698
 ISSUE NO. 28/2022

munca ştiinţifică, să creeze situaţii problematizate, să exprime diferite puncte de vedere

etc.
Potențialul psihologic al învățării prin proiecte. Activitatea proiectivă oferă
posibilitatea de a dezvolta gândirea la elevi, însă este important să se ştie cum să
exploreze această posibilitate. O condiţie importantă în formarea unei activităţi/acţiuni
intelectuale sau fizice constă în realizarea practică a acestea, adică punerea în practică a
cunoştinţelor teoretice. Propunem mai jos o schemă (adaptată după В. Лазарев) de
învăţare prin experienţă.
Cerinţe faţă de
rezultat (scopul)

modalitatea de acţiune rezultatul

Acţiune/activitate

comparaţie

Feedback (corectarea
modului de acţiune)
schimbarea modului de informaţia despre necoincidenţa scopului
acţiune cu a rezultatului

Fig.1. Schema de învăţare prin experiență

Pentru a fi posibilă acumularea de experienţă, pe lângă realizarea activităţii

trebuie de avut în vedere rezultatul/produsul final, iar acesta se va compara cu rezultatele
reale. Dacă acest rezultat nu există/coincide, atunci oricare rezultat este potrivit, iar
modalitatea de acţiune care oferă acest rezultat este corectă. Însă este insuficient,
consideră cercetătorul, deoarece neconcordanța rezultatului obţinut cu rezultatul real
denotă o reflectare asupra modului de realizare a acţiunii şi corectarea acestuia, iar acesta
nu este altceva decât un feedback [idem]. Astfel, activităţile practice şi nu numai, îl impune
pe profesor să utilizeze diverse strategii pe care să le aplice la clasă cu scopul de a-l ajuta
pe elev nu doar să gândească, ci şi de a-l învăţa să gândească. În acest context, J. Piaget
menționează, că şcoala trebuie să dezvolte şi să orienteze capacităţi pentru a elabora o
educaţie în spirit experimental şi o învăţare a ştiinţelor naturii bazată mai mult pe căutare
şi descoperire decât pe repetare, iar cunoştinţele derivă din acţiune [3]. Prin urmare,
executarea unui proiect îl pune pe elev într-o situaţie de cercetare care îl mobilizează în
mod productiv în căutarea noului, astfel afirmându-și inventivitatea şi gândirea lui
productivă.
Având în vedere abordarea complexă a proiectului, la întrebarea cum să proiectăm
învățarea prin proiecte, cercetătorul T. Markham, răspunde prin construirea unui cadru
metodologic, pe care îl prezentăm adaptat în tabelul de mai jos [apud. 4]:

699
 ISSUE NO. 28/2022

1. Identificați provocarea: proiectele încep de la o întrebare importantă, o problemă

autentică sau o idee legată de viață.
2. Schițați întrebările care orientează demersul: la finele proiectului, observați cum se
manifestă elevii astfel încât să dovedească înțelegerea aprofundată pe care cadrul
didactic o anticipează.
3. Proiectați evaluarea: la finalul proiectului elevii întotdeauna realizează un produs. Iar
rezultatele sunt evaluate în concordanță cu un plan de evaluare conceput la începutul
proiectului, care să reflecte abilități, cunoștințe, calități personale sau capacități
mentale.
4. Planificați înapoi: cadrul didactic concepe învățarea prin proiecte ca experiență de
învățare complexă care include atât procesul, cât și produsele, iar cadrul didactic joacă
rol de model și ghid pentru colaborare și manifestarea empatiei față de membrii
echipei.
5. Reuniți elevii și susțineți implicarea, încorporând de la debutul proiectului vocea
elevilor și alegerile lor, utilizând repere clare și date/calendare precise.
6. Facilitați lucrul în echipă: munca la un proiect solicită angajament, focalizate pe scop și
rezultate concrete.
7. Aveți în vedere finalul: dacă nu este bine organizat, proiectul riscă să devină
haotic/dezorganizat; de asemenea proiectul trebuie să stimuleze reflecția și
dezvoltările ulterioare inspirate de procesul și rezultatele proiectului derulat.

Tabelul 1. Cadru metodologic în proiectarea învățării prin proiecte

Cercetări consacrate învățării prin proiecte, având în vedere etapele unui proiect
le găsim în lucrările cercetătorilor: W. Kilpatrick, M. Minder, M. Bocoș, C. Ulrich, Н.
Федорова, М. Борисова, В. Лазарев ș.a. Există puține divergențe în legătură cu etapele
de derulare ale unui proiect. În linii generale demersul oricărui proiect este același: din
moment ce a fost identificată problema, se propune un scop, se planifică un demers prin
care să se atingă scopul, se pune în aplicare acest plan/demers și se evaluează rezultatele,
însă se ține cont și de aprecierile celor care contribuie la evaluare. Așa dar, proiectele
traversează trei etape, care decurg una din alta: pregătirea, derularea propriu-zisă și
evaluarea. Un aspect deosebit prezintă abordarea propusă de L. Katz, care consideră că,
în orice proiect, profesorii trebuie să se concentreze pe cele trei etape (planificare,
îndrumare și evaluare), iar pentru fiecare dintre ele să aibă în vedere cinci activități
concrete, cu caracter recurent:
a) Discuțiile;
b) Lucrul pe teren;
c) Cercetarea;
d) Reprezentarea;
e) Expunerea publică.
Această schemă propusă de L. Katz ne ajută să înțelegem atât filosofia proiectului, cât și
derularea propriu-zisă a fiecărei faze [apud. 4].

700
 ISSUE NO. 28/2022

Proiectele promovează o abordare constructivistă și construcționistă a învățării.

Astfel, învățarea prin proiecte armonizează dimensiunea epistemologică, ontologică și
axiologică a învățării școlare. La rândul lor, proiectele sunt generate de practică și propun
rezolvarea de probleme reale, deasemenea presupun investigații autentice direcționate
spre un scop concret. Fiind o strategie complexă de instruire poate fi adaptată pentru
facilitarea învățării (consolidare) dintr-o anumită arie curriculară, rezolvarea de
probleme (cu accent pe aplicarea interdisciplinară a achizițiilor din domeniul învățării),
cât și evaluare [1].
Pentru o abordare integrată a abilităților și conținuturilor curriculare, este esențial
de ținut cont de faptul că temele proiectelor trebuie să fie interdisciplinare sau/și
transdisciplinare. L. Ciolan consideră, că din perspectiva curriculumului integrat și a
temelor cross-curriculare, proiectele se pot centra pe o temă sau pe un ansamblu de teme
integrate, iar pentru a răspunde la întrebări semnificative, elevii sunt puși în situația de a
traversa, prin investigație și explorare, granițele disciplinare tradiționale [2, p.219].
Cadrele didactice focalizate mai mult pe curriculă și pe abilitățile academice, foarte puțin
știu despre experiențele cu care vin elevii la școală. Or, experiențele lor, care de cele mai
multe ori sunt experiențe practice ajută foarte mult la învățarea școlară. Prin astfel de
experiențe elevii au șansa să aibă succes prin contribuția lor la o sarcină comună. Astfel,
relevanța în învățarea prin proiecte înseamnă să dai viață curriculumului construind un
cadru care conectează nevoile și interesele elevilor cu rezultatele anticipate în curriculum
sau standarde, să pui în practică o filosofie a educației care reflectă elevul ca persoană,
dintr-o perspectivă încărcată valoric și moral, susține cercetătoarea C. Ulrich [4]. Iar
natura umană se împlinește pornind de la dorința interioară și nu de la un ideal
educațional standardizat, prin unicitate în diversitate și nu prin uniformizare.

Concluzii
Provocările societății de astăzi cu care se confruntă în general omenirea, dar și
educația în particular, necesită o reconfigurare a procesului actual de învățare. Iar
relevanța educației pentru viitor nu va putea fi atinsă fără o perspectivă completă asupra
educației. Strategia învățării prin proiecte dezvoltă competențele cheie, necesare în viață,
reorientează atenția educației asupra elevului. Și schimbările impuse de lumea
globalizată, pune accent pe așa calități cum ar fi: creativitatea, energia, pasiunea, empatia
și reziliența. Prin urmare, aceste calități nu pot fi predate din manual, dar pot fi
dezvoltate/activate numai prin experiență. Așa dar, strategia învățării prin proiecte
determină următoarele avantaje:
1. Învățarea prin proiecte îl angajează pe elev atât cu mintea, cât și cu inima,
dând relevanță procesului de învățare, fiind inspirat și conectat la realitate,
iar școala devine mai captivantă pentru elevi.
2. Îmbunătățește semnificativ învățarea, iar elevii au șanse mai mari să
utilizeze ce știu și ce pot să facă în situații noi.
3. Învățarea prin proiecte formează/dezvoltă competențele cheie. Prin
urmare, elevii își dezvoltă încrederea în sine, rezolvă probleme, au inițiativă
și responsabilitate, se organizează mai eficient și pot lucra în echipe.
701
 ISSUE NO. 28/2022

4. Predarea devine mai agreabilă și generează satisfacții, atât elevilor, cât și

cadrelor didactice.
5. Proiectele conectează elevii cu comunitatea, interacționând cu organizații,
firme, cunosc locuri de muncă, își pot dezvolta interese pentru viitoarele
cariere etc.

Referințe bibliografice:
Achiri I, Franțuzan L et al. Modele de reconfigurare a procesului de învățare: Aria curriculară:
Matematică și științe: Ghid methodologic. Institutul de Științe ale Educației. Chișinău: Print-Caro,
2022.
Ciolan L. Învățarea integrată: fundamente pentru un curriculum transdisciplinar. Iași: Polirom,
2008.
Piaget J. Psihologie și pedagogie. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972.
Ulrich C. Învăţarea prin proiecte. Ghid pentru profesori. Iaşi: Polirom, 2016.
Лазарев В. С. Новое понимание метода проектов в образование. În: Проблемы современного
образования. №6, стр. 35-43, 2011.
Федорова Н. Б, Борисова М. А. Особенности организации и оценивания проектной
деятельности школьников. În: Физика в школе 1/2014, стр. 37-42.

Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului:

Reconfigurarea procesului de învățare din învățământul general în contextul provocărilor
societale, 20.80009.0807.45 A.

702
 ISSUE NO. 28/2022

DIGITAL FORMATION OF COMPANIES BY DIRECTIVE 2019/1151

AMENDING DIRECTIVE (EU) 2017/1132 AS REGARDS THE USE OF
DIGITAL TOOLS AND PROCESSES IN COMPANY LAW

Luieran Ioana Raluca TONCEAN

Lecturer, Phd, „Dimitrie Cantemir” University of Târgu Mureș

Abstract: The Covid-19 pandemic caused a resizing of the business environment, and the restrictions
imposed led to the reorganization of the procedures carried out. In this context, the business
environment, but also the decision-makers have realized how indispensable are the digitalization of
the rules of commercial law and the implementation in the field of the already existing technologies.
European company law is constantly being transformed and adapted to the European context of the
single market, so that Directive 2019/1151 of the European Parliament and of the Council of 20 June
2019 amending Directive (EU) 2017/1132 as regards the use of digital tools and processes in
company law requires Member States to adopt internal rules governing the possibility for companies
to register, set up new branches or submit documents to the online business register without the need
to physically go to public authorities. The present study proposes an analysis of the provisions of this
Directive in the current context, by reference to the internal regulations.

Keywords: company, digitalization, digital tools in company law, EU e-Government Action Plan,
limited liability company

Planul de acțiune al Uniunii Europene privind guvernarea electronică

Preocuparea Uniunii Europene pentru integrarea tehnologiei în procesul de
guvernare nu este de actualitate1. Încă de la începutul anilor 2000, Comisia Europeană a
dezvoltat un „Plan de acțiune al Uniunii Europene privind guvernarea electronică”2 care
să conțină instrumentele politice necesare pentru modernizarea administrațiilor publice
ale statelor membre. Coordonarea și colaborarea dintre statele membre au dus la
dezvoltarea unor acțiuni comune în domeniul guvernării electronice.
Integrarea tehnologiilor digitale în procesul de guvernare are drept scop crearea
de servicii publice digitale mai rapide, mai adaptate nevoilor cetățenilor și, nu în ultimul
rând, mai puțin costisitoare. Astfel, interacțiunile dintre cetățeni și administrațiile publice
să fie mai facile, mai eficiente și mai transparente, iar în cele din urmă instituțiile să fie
degrevate de o serie de operațiuni ce le îngreunează activitatea.
Planul de acțiune privind guvernarea electronică are ca finalitate și dezvoltarea
unor servicii publice transfrontaliere care, în condițiile funcționării coerente, conduc la
creșterea competitivității și, implicit, la atragerea de noi investiții. În context menționăm

1
Integrarea tehnologiei a devenit o necesitate în toate domeniile odată cu instalarea Pandemiei Covid-19 și apariției
nevoii de a transfera majoritatea activităților în mediul virtual. Pentru detalii legate de desfășurarea altor activității
prin intermediul tehnologiei, cum ar fi spre exemplu procesul educațional, a se vedea B. Gorea, O. V. Nagy, I. R.
Toncean-Luieran, Educația juridică online: Oportunități și Provocări, publicat în Revista Universul Juridic, nr. 3
martie 2021, pp. 58-109.
2
A se vedea Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European
și Comitetul Regiunilor COM/2016/0179, Planul de acțiune al UE privind guvernarea electronică 2016-2020
Accelerarea transformării digitale a guvernării, disponibilă la adresa web https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=CELEX:52016DC0179, accesată la data de 07.02.2022.

703
 ISSUE NO. 28/2022

că la nivelul Uniunii Europene există o „Strategie privind piața unică digitală pentru
Europa” care asigură un acces mai bun al consumatorilor și al întreprinderilor la bunuri
și servicii online, prin crearea condițiilor adecvate pentru dezvoltarea rețelelor și a
serviciilor digitale și valorificarea la maximum a potențialului de creștere al economiei
digitale europene3.
Viziunea Comisiei presupune ca, în baza abordării inovatoare, administrațiile
statelor membre să poată oferi servicii fără frontiere, ușor de utilizat și accesat de către
toți cetățenii și toate întreprinderile Uniunii Europene.
În ceea ce privește societățile comerciale, Planul de acțiune privind guvernarea
electronică prevede dezvoltarea de modalități pentru a facilita utilizarea soluțiilor digitale
pe toată durata ciclului de viață al unei societăți, în special în ceea ce privește procedurile
de înregistrare online și depunerea electronică de documente și informații ale societăților
în registrele comerțului, inclusiv în context transfrontalier.
Dreptul european al societăților comerciale este într-o continuă transformare și
adaptare la contextul european al pieței unice, ajustarea politicilor Uniunii Europene fiind
în concordanță cu susținerea dezvoltării și competitivității acestora. În acest sens, Comisia
Europeană a realizat „Planul de acțiune: Dreptul european al societăților comerciale și
guvernanța corporativă – un cadru juridic modern pentru acționari, angajați și societăți
durabile”4.
În vederea realizării obiectivelor celor două planuri, a rezultat un pachet legislativ
care aduce reglementări noi în domeniul dreptului societăților comerciale ce acoperă
aspecte precum constituirea, capitalul și cerințele de publicitate ale companiilor, precum
și anumite operațiuni cum ar fi fuziunile și divizările. Principalele acte normative sunt:
Directiva 2017/1132 a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte
ale dreptului societăților comerciale5, Directiva 2019/1151 a Parlamentului European și
a Consiliului de modificare a Directivei 2017/1132 în ceea ce privește utilizarea
instrumentelor și a proceselor digitale în contextul dreptului societăților comerciale 6 și
Directiva 2019/2121 a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei

3
A se vedea Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European
și Comitetul Regiunilor COM/2015/0192, O strategie privind piața unică digitală pentru Europa, disponibilă la
adresa web https://eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/?uri=CELEX:52015DC0192, accesată la data de
15.02.2022.
4
A se vedea Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European
și Comitetul Regiunilor COM/2012/0740, Planul de acțiune: Dreptul european al societăților comerciale și
guvernanța corporativă – un cadru juridic modern pentru acționari, angajați și societăți durabile, disponibilă la
adresa web https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:52012DC0740&from=MT,
accesată la data de 07.02.2022.
5
Directiva 2017/1132 a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale dreptului societăților
comerciale a fost publicată în JO 169 din 30.06.2017, disponibilă la adresa web https://eur-
lex.europa.eu/eli/dir/2017/1132/2020-01-01, accesată la data de 09.02.2022. În continuare, referirea la acest
document se va realiza prin sintagma „Directiva 2017/1132”.
6
Directiva 2019/1151 a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 2017/1132 în ceea ce
privește utilizarea instrumentelor și a proceselor digitale în contextul dreptului societăților comerciale a fost
publicată în JO L186 din 11.07.2019, disponibilă la adresa web https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=CELEX:32019L115;1 accesată la data de 09.02.2022. În continuare, referirea la acest
document se va realiza prin sintagma „Directiva 2019/1151”.

704
 ISSUE NO. 28/2022

(UE) 2017/1132 în ceea ce privește transformările, fuziunile și divizările

transfrontaliere7.

Digitalizarea înființării unei societăți comerciale

Directiva 2019/1151 este concepută să promoveze aplicarea instrumentelor și
proceselor digitale în dreptul societăților comerciale și să ofere noi soluții digitale pentru
companiile europene pentru a consolida Europa ca mediu de afaceri și pentru a armoniza
legislația. Obiectivul-cheie al Directivei 2019/1151 este ca întreprinderile să se poată
înregistra, să înființeze noi sucursale sau să depună documente la registrul comerțului
online, fără a fi necesară deplasarea fizică în fața autorităților publice.
Ab initio precizăm că, în temeiul art. 2 din Directiva 2019/1151, termenul de
transpunere al acesteia a fost 1 august 20218, lăsând statelor care întâmpină dificultăți
deosebite posibilitatea de prelungire a perioadei. Având în vedere complexitatea
procedurii și efectele asupra cadrului legislativ intern, România a solicitat prelungirea
perioadei de transpunere până la data de 01.08.2023.
Legislația existentă a societăților comerciale din UE include deja anumite elemente
ale digitalizării, cum ar fi obligația statelor membre de a pune la dispoziție informații
online despre societățile cu răspundere limitată care figurează în registre diferite. Trebuie
să precizăm că la nivelul Uniunii Europene există implementat un sistem de
interconectare a registrelor comerțului, permițând accesul la numite informații cu privire
la societățile comerciale și asigurând, totodată, o comunicare sigură și securizată a
registrelor statelor membre.
Așa cum este arătat în cuprinsul Directivei 2019/1151, la nivelul Uniunii
Europene, există diferențe semnificative între statele membre cu privire la serviciile
online prin care societățile comerciale să poată comunica cu autoritățile publice. De aceea,
Directiva 2019/1151 impune în sarcina statelor membre crearea cadrului uniform prin
intermediul instrumentelor digitale, astfel încât să fie permisă constituirea societăților
comerciale, înregistrarea sucursalelor și depunerea de documente și informații în
întregime online.
În dreptul intern, în ceea ce privește formele de întreprinderi comerciale așa cum
sunt ele reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale9, Directiva
2019/1151 este aplicabilă constituirii, înregistrării de sucursale și mențiuni ale
societăților cu răspundere limitată10. Totuși, în temeiul art. 13g alin. (1), Directiva

7
Directiva 2019/2121 a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 în
ceea ce privește transformările, fuziunile și divizările transfrontaliere a fost publicată în JO L321 din 12.12.2019,
disponibilă la adresa web https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32019L2121,
accesată la data de 09.02.2022.
8
În ceea ce privește art. 1 pct. 5 din Directiva 2019/1151 referitor la art. 13i și art. 13j alin (2) din Directiva (UE)
2017/1132, precum și art. 1 pct. 6 din prezenta directivă referitor la art. 16 alin. (6) din Directiva (UE) 2017/1132,
termenul de transpunere este până la 1 august 2023.
9
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 126-127
din 17 noiembrie 1990, fiind ulterior modificată și republicată.
10
A se vedea Anexa IIA la Directiva 2017/1132 a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte
ale dreptului societăților comerciale.

705
 ISSUE NO. 28/2022

2017/1132 lasă posibilitatea statelor să ofere proceduri de constituire online și pentru

alte tipuri de societăți, dacă normele interne sunt compatibile.
Trebuie menționat din capul locului că Directiva 2019/1151 introduce art. 13c la
Directiva 2017/1132 potrivit căruia aceasta „nu aduce atingere procedurilor și cerințelor
prevăzute de dreptul intern, nici celor referitoare la procedurile juridice pentru
întocmirea actelor de constituire”, cu condiția ca înființarea unei societăți comerciale,
înregistrarea de sucursale, precum și depunerea de documente și informații online să fie
posibilă.
Întrucât în procesul de constituire al societăților pot fi implicate și alte persoane
autorizate sau organisme competente potrivit dreptului intern al statelor membre,
Directiva 2019/1151 permite statelor să desemneze o autoritate, o persoană sau un
organism autorizat să gestioneze orice aspect al procedurilor de constituire online a
societăților comerciale (art. 13c). Aspectul trebuie subliniat cu atât mai mult cu cât, spre
exemplu, în dreptul nostru intern, atunci când în aportul la capitalul social există un
imobil, actul constitutiv al societății se încheie în formă autentică în fața notarului11.
În sistemul de drept românesc, capitalul social al societății cu răspundere limitată
poate fi format din aporturi în bani și aporturi în natură12. În ceea ce privește aportul în
bani, statele membre trebuie să asigure posibilitatea ca vărsarea acestuia să se realizeze
online într-un cont deschis la o bancă din UE, iar dovada vărsământului să fie, la rândul ei,
transmisă online. Pe de altă parte, art. 13g alin. (4) lit. d) din Directiva 2017/1132 prevede
„excluderea constituirii online în cazurile în care capitalul social al unei societăți
comerciale se plătește sub formă de aport în natură”. Concluzionăm astfel, că societățile
cu răspundere limitată care au ca aport la capitalul social și bunuri în natură nu se pot
constitui prin intermediul procedurii digitale.
Sub aspect procedural, statele membre trebuie să pună la dispoziția cetățenilor
formulare tip, documente și informații care sunt necesare constituirii online de societăți
comerciale. Aceste formulare-tip vor fi disponibile prin intermediul portalului digital unic
și vor fi verificate potrivit unei proceduri legale stabilită de către fiecare stat. În vederea
înlesnirii accesului utilizatorilor transfrontalieri, aceste formulare vor fi traduse și într-o
altă limbă oficială a UE, diferită de cea a statului membru respectiv.
Un alt aspect important al procedurii este utilizarea mijloacelor de verificare a
identității solicitanților. În acest sens, Directiva 2019/1151 stabilește fără echivoc că
mijloacele de identificare electronică a cetățenilor UE trebuie să fie aprobate de propriul
stat membru sau recunoscue în scopul autentificării transfrontaliere, în conformitate cu
articolul 6 din Regulamentul (UE) nr. 910/201413. Oricum, în temeiul art. 13b alin. (4) din
Directiva 2017/1132, statele membre sunt libere să stabilească situațiile în care poate fi
impusă prezența fizică a unui solicitant în fața autorităților. Desigur, motivele pot fi de

11
A se vedea art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societățile.
12
A se vedea art. 16 din Legea nr. 31/1990 privind societățile.
13
Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 iulie 2014 privind
identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă și de abrogare a
Directivei 1999/93/CE a fost publicat în JO L257 din 28.08.2014.

706
 ISSUE NO. 28/2022

interes public, precum suspiciuni legate de utilizarea sau modificarea frauduloasă a

identității.
Specific activității comerciale, procedura digitală trebuie să se desfășoare cu
celeritate, astfel că termenul de cinci zile este considerat suficient pentru finalizarea
constituirii în situațiile în care societatea este înființată exclusiv de către persoane care
utilizează formularele-tip. Iar pentru restul situațiilor (spre exemplu când actul
constitutiv este întocmit în formă autentică la notar), termenul este de 10 zile de la data
îndeplinirii tuturor formalităților necesare pentru constituirea online sau a altor
proceduri prevăzute de dreptul intern14.
Urmare a constituirii societății, aceasta va dispune de identificatorul unic
european (EUID)15, care va permite identificarea în sistemul de interconectare a
registrelor și, totodată, permite indicarea statului membru al registrului, a registrului
național de origine, a numărului societății comerciale din registrul respectiv și, dacă este
cazul, alte elemente pentru a evita erorile de identificare.
Nu în ultimul rând, statele membre se asigură că taxele aplicabile procedurilor
online, precum și a celor percepute pentru accesul la informațiile publicate nu depășesc
costurile aferente furnizării acestor servicii și administrării, dezvoltării și întreținerii
registrelor.
Legat de constituirea sucursalelor societăților comerciale, trebuie precizat că
Directiva 2019/1151 prevede ca înregistrarea acestora, în alt stat decât cel în care
societatea mamă își are sediul social, să se poată realiza în întregime online și cu utilizarea
informațiilor și documentelor depuse deja la registru și fără a fi necesară prezența fizică
a solicitanților în fața autorității statului în care se înmatriculează sucursala16.

Concluzii
În contextul Pandemiei Covid-19, digitalizarea serviciilor publice a devenit o
prioritate, având un rol esențial pentru a face față noilor provocări economico-sociale.
Prin directivele adoptate se urmărește, în primul rând, să se stabilească reguli mai simple
și mai puțin costisitoare în ceea ce privește constituirea și înregistrarea societăților
comerciale, iar pe de altă parte, dezvoltarea unor operațiuni transfrontaliere importante
pentru acestea.
Transpunerea Directivei 2019/1151 în dreptul intern presupune adoptarea unor
norme ce permit constituirea, înregistrarea de sucursale ori de mențiuni în ceea ce
privește societățile cu răspundere limitată, printr-o procedură exclusiv digitală.
Integrarea reglementărilor în dreptul intern sunt imperios necesare în contextul actual,
cu atât mai mult cu cât, dreptul comercial român ar trebui, de asemenea, să facă obiectul
unui proces de reînnoire digitală într-o era a noilor tehnologii și a inteligenței artificiale.

14
A se vedea art. 13g alin. (7) din Directiva 2017/1132 a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite
aspecte ale dreptului societăților comerciale.
15
Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/884 al Comisiei din 8 iunie 2015 de stabilire a specificațiilor
tehnice și a procedurilor necesare pentru sistemul de interconectare a registrelor instituit prin Directiva
2009/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului a fost publicat în JO L 144 din 10.06.2015.
16
A se vedea art. 28a și 28b din Directiva 2017/1132 a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite
aspecte ale dreptului societăților comerciale.

707
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliografie
Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/884 al Comisiei din 8 iunie 2015 de stabilire a
specificațiilor tehnice și a procedurilor necesare pentru sistemul de interconectare a registrelor
instituit prin Directiva 2009/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului;
Directiva 2017/1132 a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale
dreptului societăților comerciale;
Directiva 2019/1151 a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei
2017/1132 în ceea ce privește utilizarea instrumentelor și a proceselor digitale în contextul
dreptului societăților comercial;
Directiva 2019/2121 a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei (UE)
2017/1132 în ceea ce privește transformările, fuziunile și divizările transfrontalier;
Legea nr. 31/1990 privind societățile
Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social
European și Comitetul Regiunilor COM/2012/0740, Planul de acțiune: Dreptul european al
societăților comerciale și guvernanța corporativă – un cadru juridic modern pentru acționari,
angajați și societăți durabile;
Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social
European și Comitetul Regiunilor COM/2015/0192, O strategie privind piața unică digitală pentru
Europa;
Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social
European și Comitetul Regiunilor COM/2016/0179, Planul de acțiune al UE privind guvernarea
electronică 2016-2020 Accelerarea transformării digitale a guvernării.
B. Gorea, O. V. Nagy, I. R. Toncean-Luieran, Educația juridică online: Oportunități și Provocări,
publicat în Revista Universul Juridic, nr. 3 martie 2021, pp. 58-109.

708
 ISSUE NO. 28/2022

THE EFFECTS OF ADOPTION ON THE CITIZENSHIP OF THE ADOPTEE

Luieran Ioana Raluca TONCEAN

Lecturer, Phd, „Dimitrie Cantemir” University of Târgu Mureș

Abstract: According to the Romanian Citizenship Law no. 21/1991, citizenship is "the connection and
belonging of a natural person to the Romanian state". Named in the literature as the "intimate
connection" between the state and the individual, citizenship is the basis of the fundamental rights
and freedoms of citizens, as well as the basis of their duties to the state. The constitutional legislator
provided for two ways of acquiring Romanian citizenship: by birth or by another derivative method,
provided by the special law. One of the derivative ways to obtain Romanian citizenship is the
adoption, in certain situations and in accordance with the European Convention on Citizenship. The
present study proposes an analysis of the circumstances in which the adoption may have effects on
the citizenship of the persons involved in the procedure, by referring to domestic and international
law, while synthesizing some solutions for a better interpretation and understanding of legal
regulations.

Keywords: citizenship, adoption, the effects of intercountry adoption, citizenship of the adoptee, civil
parentage.

Aspecte generale
Fără a ne propune o analiză exhaustivă a conceptului, se cuvine precizat mai întâi
că noțiunea de cetățenie are două accepțiuni: de instituție juridică și de condiție juridică.
Instituția juridică a cetățeniei se rezumă la ansamblul normelor juridice ce au ca obiect
modul de dobândire, respectiv, de pierdere a cetățeniei române. Condiția juridică a
cetățeniei se referă la totalitatea raporturilor juridice ce rezultă dintre stat și individ,
exprimând apartenența acestuia la statul respectiv1.
Raporturile juridice în care se manifestă cetățenia sunt multiple, cum ar fi:
raporturi de drept internațional, raporturi de drept administrativ, raporturi de drept
constituțional, raporturi de dreptul familiei etc. Astfel, această „legătură intimă”2 dintre
stat și individ se încheagă printr-o multitudine de raporturi de natură diversă, fiind,
totodată, baza prin care individul participă la diferite proceduri legale, beneficiază de
drepturile și libertățile cetățenești pe care i le garantează statul și, care, în același timp, îi
impune anumite îndatoriri fundamentale.

1
Pentru considerații cu privire la noțiunea de cetățenie, a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coordonatori),
Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2019, pp. 52-53.
2
Pentru detalii, a se vedea C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ediția 3, Editura C.H. Beck,
București, 2019, pp. 874-877.

709
 ISSUE NO. 28/2022

Principiile juridice ale cetățeniei române se regăsesc în Constituția României3 și în

Legea cetățeniei române nr. 21/19914. Dobândirea cetățeniei române este limitativ
prevăzută de lege și se poate realiza de drept sau prin efectul unui act juridic. Astfel,
potrivit art. 4 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cetățenia română se dobândește
prin naștere, adopție sau acordare la cerere.
Legiuitorul român a optat pentru principiul ius sanguinis5 (dreptul sângelui) care
să guverneze dobândirea cetățeniei române. Potrivit acestui principiu, în stabilirea
cetățeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acesteia cu părinții săi.
În acest caz, simpla dovadă că părinții sau doar unul dintre ei are cetățenie română este
suficientă pentru dobândirea cetățeniei de către copil. De asemenea, nu are relevanță pe
teritoriul cărui stat s-a născut copilul.
Dobândirea cetățeniei prin adopție se realizează în condițiile expres prevăzute de
Legea cetățeniei române nr. 21/1991. Dobândirea cetățeniei ca urmare a încuviințării
adopției este o consecință rezultată din legătura de filiație care se creează dintre
adoptator și adoptat. Ca urmare a adopției încetează pentru viitor legăturile de filiație și
de rudenie naturală și se stabilesc legături de filiație și rudenie civilă6. Astfel, legătura cu
părinții firești încetează, iar raporturile rezultate între adoptator și adoptat sunt similare
rudeniei firești. În această împrejurare, e lesne de înțeles că, în ceea ce privește asigurarea
interesului superior al copilului7, este de preferat ca atât părinții adoptivi, cât și copilul să
aibă aceeași cetățenie.
În context menționăm că trebuie avute în vedere și dispozițiile privitoare la
efectele încuviințării adopției, așa cum sunt prevăzute de Legea nr. 273/2004 8 privind
procedura adopției și de Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil9. Mai mult, aceste
dispoziții trebuie coroborate cu reglementările de drept internațional privat în materie
(art. 2607-2610 din Codul civil). În acest sens, art. 2609 din Codul civil dispune că „efectele

3
Constituția României a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991
și, ulterior, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Constituția
României este legea fundamentală a statului, având forță juridică supremă și care, reglementează, printre altele și
relațiile de natură socială (N. Fărcaș, O. V. Nagy, I. R. Toncean Luieran, The Concepts of Legality and Legitimacy
of Power in the Contemporary Modern Era, publicat în „The 17th International Conference. The Knoledge-Based
Organization. Economics, social and administrative approches to the Knoledge-Based Organization. Conference
Procedings 2. 24-26 November 2011”, Nicolae Bălcescu Land Force Academy Publishing House, Sibiu).
4
Legea cetățeniei române nr. 21/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 44 din 6 martie 1991
și republicată în Monitorul Oficial al României nr. 576 din 13 august 2010, fiind ulterior modificată.
5
În context menționăm că un alt principiu de dobândire al cetățeniei este ius loci (dreptul locului), potrivit căruia
copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetățenia părinților. Această
modalitate nu a fost preferată de majoritatea statelor întrucât poate crea rupturi între cetățenia copilului și cetățenia
părinților săi.
6
Pentru amănunte cu privire la efectele hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției, a se vedea T. Bodoașcă,
Dreptul familiei. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 676-682.
7
În toate cazurile în care se iau decizii referitoare la persoana copilului, interesul superior al acestuia trebuie să
primeze. În acest sens a se vedea, O.V. Nagy, I. R. Toncean-Luieran, The legal protection of children after divorce,
publicat în Academica Science Journal, Juridica Series, no. 1 (2/2013), Tg. Mureș.
8
Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
557 din 23 iunie 2004, fiind ulterior modificată, completată și republicată.
9
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24
iulie 2009 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, fiind ulterior
modificată și completată.

710
 ISSUE NO. 28/2022

adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt guvernate de legea naţionala
a adoptatorului, iar în cazul în care ambii soţi sunt adoptatori, se aplica legea care
guverneaza efectele generale ale casatoriei. Aceeaşi lege carmuieşte şi desfacerea
adopţiei”.
Statul român oferă prezumție de cetățenie copilului găsit pe teritoriul țării, dacă
niciunul dintre părinți nu este cunoscut. Alte modalități de dobândire a cetățeniei române
sunt: acordarea la cerere, repatriere sau ca efect al schimbării cetățeniei părinților.
Pe de altă parte, pierderea cetățenie române se poate produce numai ca efect al unui
act juridic. Conform art. 24 din Legea nr. 21/1991 pierderea cetățeniei române se realizează
prin retragere, aprobarea renunțării la cetățenie, și în alte cazuri prevăzute de lege.

Schimbarea cetățeniei adoptatului ca urmare a încuviințării adopției

Din capul locului trebuie menționat că adopția nu produce efecte asupra cetățeniei
adoptatorului sau a soților din familia adoptatoare.
Art. 62 alin. (2) din Legea nr. 273/2004 dispune că efectele adopției internaționale,
precum și efectele în cazul anulării adopției internaționale asupra cetățeniei adoptatului
sunt prevăzute de Legea cetățeniei române nr. 21/1991. O reglementare similară o găsim
în art. 453 din Codul civil.
Aceste dispoziții legale comportă unele observații. În temeiul Legii nr. 273/2004
adopția este internațională doar dacă implică deplasarea adoptatului de pe teritoriul
statului de origine, pe teritoriul altui stat unde va avea reședința obișnuită10. Dispozițiile
au în vedere doar „reședința obișnuită”, ca element de referință în delimitarea adopției
interne de cea internațională, nu și cetățenia.
Așa cum am mai arătat11, apreciem că adopția unui copil cetățean român, cu
reședința obișnuită în România, de către un cetățean străin, cu reședința obișnuită tot în
România, este calificată și se încuviințează potrivit procedurii adopției interne. În
consecință, dacă adoptatorul sau adoptatul au cetățenii diferite, dar reședința obișnuită
în România, adopția este considerată a fi internă, contrar esenței sale de drept
internațional privat.
Față de cele prezentate, propunem de lege ferenda, fie, eliminarea termenului
„internațională” din cuprinsul art. 62 alin. (2) din Legea nr. 273/2004 privind procedura
adopției, fie, introducerea unei dispoziții clare care să menționeze că adopția internă nu
produce efecte asupra cetățeniei adoptatului.
Legea cetățenie române nr. 21/1991 reglementează situațiile în care adoptatul
dobândește sau pierde cetățenia română ca efect al încuviințării adopției de către instanța
de judecată. În ceea ce îl privește pe adoptat, pot fi identificate două împrejurări: adopția
cetățeanului român de către adoptatori sau familie adoptatoare cetățeni străini și adopția
cetățeanului străin sau fără cetățenie de către adoptator sau familie adoptatoare cetățeni
români.

10
A se vedea art. 2 lit. d) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției.
11
Pentru detalii cu privire la noțiunea și reglementarea adopției internaționale, a se vedea I.R. Toncean Luieran,
Adopția conform noilor reglementări interne ale României, Editura Universul Juridic, București, 2020, pp.221-
224.

711
 ISSUE NO. 28/2022

În concret, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, în cazul
adopției copilului străin sau fără cetățenie de către o familie adoptatoare formată din
cetățeni români, copilul va dobândi cetățenia română. În mod firesc, adoptatul major va
trebui să își prezinte consimțământul în fața instanței cu privire la dobândirea cetățeniei
române.
În cazul în care în familia adoptatoare doar unul dintre adoptatori este cetățean
român, aceștia vor hotărî de comun acord care va fi cetățenia adoptatului minor. În
situația în care adoptatorii nu ajung la un consens, instanța de judecată care trebuie să
încuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei minorului, ținând seama de interesele
acestuia. În acest caz, este necesar consimțământul copilului care a împlinit 14 ani [art. 6
alin. (2)].
În împrejurarea în care adopția este realizată de către un singur adoptator,
cetățean român, copilul dobândește cetățenia română [art. 6 alin. (3)].
Legiuitorul a dorit să clarifice și situația concubinului sau a soțului cetățean român
al părintelui firesc sau adoptiv, cetățean străin. Prin analogie, se acordă același tratament
ca și în cazul soților, când doar unul dintre ei are cetățenia română. Astfel, cetățenia
minorului va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptator și părintele cetățean străin.
În situația în care aceștia nu cad de acord, instanța judecătorească competentă să
încuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei minorului, ținând seama de interesele
acestuia12. Totodată se păstrează condiția ca minorul care a împlinit 14 ani să își exprime
consimțământul în acest sens.
De asemenea, precizăm că pronunțarea hotărârii judecătorești de încuviințare a
adopției este momentul în care adoptatul dobândește cetățenia română, fără a fi necesară
nicio altă manifestare de voință în acest sens.
Pe de altă parte, în situația adopției cetățeanului român de către adoptatori
cetățeni străini, acesta își pierde cetățenia română ca urmare a încuviințării adopției doar
dacă dobândește cetățenia adoptatorului, în condițiile legii străine, potrivit art. 29 din
Legea nr. 21/1991. Reglementarea este în concordanță cu Convenția Europeană Asupra
Cetățeniei13 potrivit căruia apatridia trebuie evitată.
Ținem să subliniem că pierderea cetățeniei nu operează de drept, adoptatorul sau
adoptatorii trebuie să ceară în mod expres schimbarea cetățeniei adoptatului. De data
aceasta, momentul pierderii cetățeniei române este momentul dobândirii cetățeniei
străine de către adoptat. Și în această situație minorul în vârstă de 14 ani trebuie să își
exprime consimțământul.

Schimbarea cetățeniei adoptatului ca urmare a încetării adopției

În temeiul art. 475 din Codul civil, „adopția încetează prin desfacere ori ca urmare
a anulării sau constatării nulității sale”. Așa cum am arătat14, adopția poate fi desfăcută de

12
A se vedea art. 6 alin. (4) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991.
13
Convenția Europeană Asupra Cetățeniei din 6 noiembrie 1997 de la Strasbourg a fost ratificată de România și
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 490 din 9 iulie 2002.
14
Întrucât au făcut obiectul de studiu al unei alte lucrări, nu ne propunem aici o analiză a situațiilor de încetare a
adopției, ci doar o expunere a efectelor acesteia asupra cetățeniei adoptatului. Pentru detalii cu privire la desfacerea

712
 ISSUE NO. 28/2022

drept (art. 476 Cod civil), la cererea adoptatorului (art. 477 Cod civil) sau la cererea
adoptatului (art. 478 Cod civil). Pe lângă desfacere, nulitatea adopției poate fi relativă (art.
479 Cod civil) sau absolută (art. 480 Cod civil).
Potrivit principiilor generale ale dreptului, desfacerea adopției operează doar
pentru viitor, pe când nulitatea acesteia produce efecte și retroactiv.
În situația declarării nulității sau anulării adopției copilului străin sau fără
cetățenie de către o familie adoptatoare formată din cetățeni români, „copilul care nu a
împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă
domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate”15.
În context menționăm cazurile de nulitate ale adopției, așa cum sunt reglementate
de art. 479 și 480 din Codul civil. Nulitatea relativă intervine atunci când, la încuviințarea
adopției, persoanele chemate să consimtă la încheierea ei eu fost în eroare cu privire la
identitatea adoptatului sau au avut consimțământul viciat prin dol sau violență. Este nulă
absolut adopția fictivă și atunci când a fost încheiată cu nerespectarea condițiilor de formă
și de fond (cu excepția cazurilor în care nerespectarea este sancționată cu nulitate
relativă).
În acord cu cele exprimate în doctrină16, dacă sunt îndeplinite cerințele, efectul
pierderii cetățeniei române este drastic și operează ex tunc, apreciindu-se că adoptatul nu
a fost niciodată cetățean român. Soluția este probabil prea aspră pentru copilul a cărui
interese au fost ocrotite la perfectarea adopției, însă efectul nulității adopției atrage
refacerea legăturilor de filiație cu părinții firești și, astfel, redobândirea cetățeniei
pierdută inițial ar putea să fie în avantajul său.
Chiar dacă adopția a fost anulată sau declarată nulă, copilul care a dobândit
cetățenia română prin adopție păstrează această cetățenie dacă domiciliază în țară sau nu
părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. În opinia noastră, această excepție de la
principiul retroactivității efectelor nulității este pe deplin justificat de interesul superior
al copilului.
În cazul desfacerii adopției „copilului care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde
cetățenia română pe data desfacerii adopției, dacă acesta domiciliază în străinătate sau
dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate”17. Observăm efectul ex nunc al
desfacerii adopției, în mod clar aplicabil și motivat de interesul superior al copilului.
Ținem să subliniem, că dacă adoptatul este major, desfacerea adopției nu îi va afecta
cetățenia.

adopției a se vedea I.R. Toncean Luieran, Unele considerații cu privire la desfacerea adopției, publicat în volumul
Conferinței naționale ”Sub semnul Centenarului Marii Uniri. Reflecții transdisciplinare la ceas aniversar”, 26-27
Noiembrie 2018, organizată de Universitatea,,Dimitrie Cantemir" din Târgu Mureș și Direcția Generală
Anticorupție Serviciul județean Anticorupție Mureș, Editura Risoprint, pp. 184-191.
15
A se vedea art. 7 alin. (1) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991.
16
A se vedea I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, Editura
C.H. Beck, București, 2006, p.162.
17
A se vedea art. 7 alin. (2) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991.

713
 ISSUE NO. 28/2022

Desfacerea adopției intervine de drept, atunci când este încuviințată o noua

adopție succesivă a aceeași persoane cu condiția ca adoptatorul sau adoptatorii din
adopția inițială să fi decedat18.
Desfacerea adopției intervine și ca sancțiune la cererea adoptatului sau a
adoptatorului. Adoptatul sau adoptatorul poate să ceară desfacerea adopției dacă cealaltă
parte a atentat la viața sa sau a descendenților ori ascendenților lor, precum și atunci când
s-a făcut vinovat față de acesta de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de
libertate de cel puțin doi ani19. În aceste circumstanțe este firească soluția schimbării
cetățeniei adoptatului, ar fi indezirabilă continuarea relațiilor de familie, și implicit,
legătura cu statul român.
În mod simetric, anularea sau declararea nulității adopției cetățeanului român de
către adoptatori cetățeni străini, poate produce efecte juridice asupra cetățeniei
adoptatului. În cazul declarării nulității sau anulării adopției, copilul care nu a împlinit
vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română.
Legiuitorul nu a prevăzut situația desfacerii unei astfel de adopții, situație care,
pentru identitate de rațiune, ar trebui să aibă aceeași soluție ca și în cazul desfacerii
adopției copilului cetățean străin de către cetățeni români. Propunem de lege ferenda
introducerea unei soluții în cadrul Legii cetățeniei române nr. 21/1991.

Concluzii
Efectul imediat al adopției este încetarea legăturilor de filiație și de rudenie
naturală cu părinții firești și stabilirea legăturilor de filiație și rudenie civilă cu
adoptatorul sau părinții adoptatori. Acest lucru se reflectă nu numai la nivelul relațiilor
de familie, cât și la nivelul legăturii juridice dintre stat și adoptat atunci când adoptatorii
au cetățenie diferită în raport cu adoptatul. Schimbarea cetățeniei adoptatului este pe
deplin justificată de protejarea interesului superior al acestuia, de promovarea și
ocrotirea relațiilor de familie ce se creează între adoptat și adoptatori în cadrul aceluiași
sistem juridic.
Sintetizând, filiația este principala sursă de dobândire a cetățeniei române, dar și
de pierdere a acesteia. Indiferent care ar fi izvorul cetățeniei, aceasta este în esența sa, o
legătură intimă între cetățean și statul român, pe care acesta o va ocroti oriunde s-ar afla
persoana respectivă.

Bibliografie
Legislație
Convenția Europeană Asupra Cetățeniei;
Constituția României;
Legea cetățeniei române nr. 21/1991;
Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției;
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil;

18
A se vedea art. 462 alin. (2) din Codul civil.
19
A se vedea art. 477 și 478 din Codul civil.

714
 ISSUE NO. 28/2022

Doctrină
T. Bodoașcă, Dreptul familiei. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2015;
I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, Editura
C.H. Beck, București, 2006;
N. Fărcaș, O. V. Nagy, I. R. Toncean Luieran, The Concepts of Legality and Legitimacy of Power in the
Contemporary Modern Era, publicat în „The 17th International Conference. The Knoledge-Based
Organization. Economics, social and administrative approches to the Knoledge-Based
Organization. Conference Procedings 2. 24-26 November 2011”, Nicolae Bălcescu Land Force
Academy Publishing House, Sibiu
C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2019;
I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, București, 2019;
O.V. Nagy, I. R. Toncean-Luieran, The legal protection of children after divorce, publicat în
Academica Science Journal, Juridica Series, no. 1 (2/2013), Tg. Mureș
I.R. Toncean Luieran, Adopția conform noilor reglementări interne ale României, Editura Universul
Juridic, București, 2020;
I.R. Toncean Luieran, Unele considerații cu privire la desfacerea adopției, publicat în volumul
Conferinței naționale ”Sub semnul Centenarului Marii Uniri. Reflecții transdisciplinare la ceas
aniversar”, 26-27 Noiembrie 2018, organizată de Universitatea,,Dimitrie Cantemir" din Târgu
Mureș și Direcția Generală Anticorupție Serviciul județean Anticorupție Mureș, Editura Risoprint.

715
 ISSUE NO. 28/2022

ROLUL DE PRODUCT OWNER ÎN CADRUL ECHIPELOR CONTEMPORANE

DE DEZVOLTARE A PRODUSELOR IT CARE LUCREAZĂ CU PRINCIPII
„AGILE”

Alina-Cristina GHIBA,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, România,
[email protected]

Rezumat: În lucrarea de față este evaluat rolul pe care îl are Product Owner-ul în cadrul unei echipe
care dezvoltă un produs IT după testarea unor ipoteze specifice legate de disponibilitatea sa față de
ceilalți membri ai echipei, în momentul în care apar cerințe noi din partea clientului sau atunci când
este nevoie de expertiză relevantă, de capacitatea sa în momentul stabilirii priorităților din ciclul de
dezvoltare, de interacțiunea pe care o are cu membrii echipei și legate de modalitatea în care se
confirmă finalizarea muncii sau a anumitor sarcini. Obiectivele asumate au fost atinse prin aplicarea
unui chestionar pe exemplul a 80 de persoane care ocupă diverse poziții din domeniul IT și care
lucrează urmând principiile „Agile” precum Proxy Product Owner, Scrum Master, Technical Business
Analyst, Tech Lead, Developer, WebOps, Front End, QE Lead, Manual Tester și Automation Tester.
Analiza empirică confirmă că Product Owner-ul stabilește toate prioritățile legate de dezvoltarea
unui produs IT și aprobă că produsul realizat a fost finalizat conform cerințelor venite din partea
clientului. Aceste rezultate sunt importante și confirmă că, dincolo de limitele date de
disponibilitatea limitată a Product Owner-ului și interacțiunea imperfectă cu membrii echipei,
raportarea la principiile „Agile” îl ajută pe acesta să livreze calitate către clienți.

Keywords: agile, Product Owner, software, value, client

1. Introducere
Metoda „Agile” este din ce în ce mai populară în contextul în care utilizarea sa are
efecte benefice asupra rezolvării problemelor care sunt inerente în procesul de dezvoltare
a produselor IT. Rezolvarea acestor probleme derivă din faptul că această abordate are o
viziune diferită cu privire la fluxul de muncă și de interacțiune dintre membrii echipei,
comparativ cu varianta abordării „în cascadă” („waterfall”). Echipa de dezvoltare livrează
în mod frecvent părți din produs ca urmare a faptului că totul este organizat sub formă de
iterații, aspect care creează premisele pentru furnizarea de calitate, în acord cu nevoile pe
care le are clientul. Metoda „Agile” este bazată pe patru valori: pe indivizi și pe
interacțiunea dintre aceștia, pe colaborarea cu clientul, pe adaptarea la schimbarea și pe
livrarea unui produs software funcțional. În plus, sunt urmărite respectarea a 12 principii
comportamentale după cum urmează: satisfacția clientului este o prioritate, schimbarea
cerințelor conform noilor informații pe care le deține echipa sau clientul este de dorit,
periodic trebuie să fie livrată valoare către client prin intermediul unor funcționalități
care nu au erori și funcționează conform cerințelor agreate de către părți, colaborarea
dintre dezvoltatori și cei care formulează și monitorizează rezolvarea cerințelor se face
cu o frecvență zilnică, activitatea de dezvoltare se bazează pe încredere și suport acordat
în caz de nevoie, comunicarea se face față în față, eforturile depuse în cadrul dezvoltării
sunt axate pe latura calitativă și au la bază principii de sustenabilitate și durabilitate,

716
 ISSUE NO. 28/2022

atenția este continuă pe tot parcursul dezvoltării, activitățile se desfășoară pe baza luării
unor decizii bazate pe principiul simplității, echipele se autoorganizeaza, respectiv
verificările și ajustările sunt realizate tot timpul (Sidky, 2020). Aceste valori și principii
comportamentale au fost centralizate de către 17 profesioniști independenți care au
formalizat experiența acumulată într-un cadru teoretic (Cockburn & Highsmith, 2001;
Sutherland & Schwaber, 2007). Succesul abordării „Agile” este demonstrat și de faptul că
principiile aferente sunt utilizate și în alte domenii economice, chiar și în activitățile de
producție (Conboy & Carroll, 2019).
Principiile „Agile” nu sunt suficient pentru a furniza suficientă valoarea clienților
fără implicarea în procesul de dezvoltare a indivizilor cu pregătire și experiență relevantă,
pe roluri care li se potrivesc și de care are nevoie echipa pentru a satisface cerințele
clientului. Managementul proiectului trebuie să finalizeze părți ale produsului în perioade
scurte de timp, în cadrul iterațiilor, în contextul în care clientul trebuie să fie ținut la
curent pe tot parcursul dezvoltării. Atingerea acestor deziderate necesită susținerea unui
ritm sustenabil de muncă fără a se amplifica presiunea asupra echipei, inclusiv prin
eliminarea muncii în afara orelor alocate în timpul programului de lucru. În contextul
celor prezentate mai sus, este evidentă nevoia ca o persoană să reprezinte interesele
clientului și să lucreze alături de echipa de dezvoltare. Această persoană este Product
Owner-ul iar acesta trebuie să fie implicat tot timpul în procesul de dezvoltare (Shalloway
& Trott, 2014). Pe fondul importanței pe care o are rolul de Product Owner, este necesar
ca acesta să fie disponibil tot timpul în cazul în care apar neclarități din partea echipei sau
a Scrum Master-ului cu privire la cerințele de dezvoltare (GAO, 2020).

2. Rolul pe care îl are Product Owner-ului în procesul de dezvoltare a

produselor IT în contemporaneitate
Product Owner-ul are în cadrul echipelor care lucrează cu principii „Agile”
responsabilități diverse, accentuate în special în cadrul de lucru Scrum unde poziția sa
este crucială. Acesta reprezintă clientul iar principala sa responsabilitate are legătură cu
furnizarea de valoare către acesta (Tam et al., 2020). În legătură cu acest aspect, Product
Owner-ul creează viziunea legată de proiect în acord cu cerințele clientului. Prin urmare,
el poate accepta sau respinge schimbările care trebuie să fie realizate la finalul fiecărei
iterații. Acesta poate să stabilească prioritățile din backlog prin corelație cu valoarea care
poate să fie adusă proiectului. Putem concluziona că furnizarea de valoare este principala
sa preocupare și pentru a o atinge, trebuie să contribuie la cerințele din backlog. De altfel,
rolul pe care îl are în cadrul proiectului, accentuează necesitatea de furniza informații
legate de funcționalitățile dezvoltate. Pentru atingerea acestui deziderat, Product Owner-
ul trebuie să consulte permanent echipa de dezvoltare pentru a găsi un echilibru între
cerințele clientului și resursele pe care le are la dispoziție. În caz contrar, realizarea unor
estimări care nu sunt realiste pot pune o presiune suplimentară pe echipa de dezvoltare,
dincolo de capacitatea sa reală de furnizare a unui product funcțional.
Una dintre cele mai importante responsabilități este dată de oferirea de ghidaj
pentru realizarea studiului de fezabilitate a proiectului. Acesta este punctul de plecare,
când Product Owner-ul și echipa implicată în procesul de dezvoltare stabilesc de comun
717
 ISSUE NO. 28/2022

acord care sunt reperele pe care trebuie să le urmărească. Acesta este momentul în care
așteptările celor două părți sunt stabilite și la care se va face referire pe măsura
dezvoltării. În plus, el este responsabil de implementarea noilor cerințe care apar în urma
unor informații noi care modifică ceea ce se știa anterior. Pe baza acestor noi informații,
Product Owner-ul face reestimări. Pe tot parcursul acestor procese, trebuie oferit acces
tuturor membrilor echipei la informațiile care sunt actualizate în backlog.
O altă responsabilitate importantă a Product Owner-ului în echipele care lucrează
cu principii „Agile” este dată de rolul avut în organizarea iterațiilor. Acestea fac referire la
perioade scurte de timp când părți din produsul IT sunt dezvoltate. Perioada iterațiilor
este de aproximativ 1-4 săptămâni și sunt foarte importante deoarece la final echipa de
dezvoltare trebuie să furnizeze valoare către client. În acest sens, Product Owner-ul
trebuie să stabilească obiective care să fie realiste pentru a fi atinse la finalul fiecărei
iterații. Pe baza lor, se poate monitoriza progresul prin referirea la ce este menționat în
backlog.
Pentru a concluziona, menționăm că Product Owner-ul este una dintre cele mai
importante părți ale unei echipe de dezvoltare a unui produs IT în majoritatea cadrelor
de lucru pe bază de principii „Agile”. În abordarea Scrum, Product Owner-ul lucrează
împreună cu Scrum Master-ul pentru beneficiul întregii echipe (Canty, 2015).

3. Analiza empirică
Obiectivul principal al studiului constă în a determina disponibilitatea pe care o
are Product Owner-ul față de cerințele pe care le are echipa, în a evalua dacă acesta
stabilește prioritățile cu privire la dezvoltarea de produse IT, respectiv pentru a
determina dacă acesta interacționează cu echipa tot timpul și dacă aprobă munca care a
fost finalizată.
Pentru atingerea obiectivului stabilit, s-a aplicat un chestionar asupra unui număr
total de 80 de persoane care lucrează cu principii „Agile” și care ocupă următoarele poziții:
Proxy Product Owner, Scrum Master, Technical Business Analyst, Tech Lead, Developer,
WebOps, Front End, QE Lead, Manual Tester și Automation Tester.
Persoanele care au completat chestionarul lucrează la dezvoltarea de produse IT,
din locații diferite, cu perioade de experiență în IT sau „Agile”, respectiv cu tipologii
culturale diferite. Cele mai multe persoane intervievate ocupă poziția de dezvoltator
software (24%) din total, fiind secondate de cele care sunt angajate pe poziția de Manual
Tester (14%). Ponderile utilizate sunt specifice și echipelor care lucrează cu principiile
„Agile”, cu care am interacționat de-a lungul timpului. Din perspectiva profilului din care
fac parte, cele mai multe persoane au un profil tehnic (56%), fiind urmate de cele cu
activități legate de partea de testare (28%) și cele de pe partea operațională (16%). Cu
privire la structura vârstei, cele mai multe persoane intervievate au o vârstă cuprinsă
între 25 și 35 de ani (60% din total). Persoanele cu experiență foarte mare, de peste 40 de
ani, reprezintă 19% din total și fac parte, cu precădere, din segmentul operațional. Legat
de structura aferentă experienței în IT, cele mai multe persoane au o experiență de peste
10 ani (37%). Cu toate acestea, ponderea persoanelor care au o experiență mai mare de
10 ani cu principiile „Agile” este mai redusă, de doar 10% din total. Acest aspect nu este
718
 ISSUE NO. 28/2022

neapărat negativ, ci indică faptul că aceste persoane au lucrat cu mai multe abordări de-a
lungul timpului, iar expertiza acestora este relevantă cu privire la eficiența abordării
„Agile”. Ultima componentă analizată este cea a locației. Cea mai mare pondere a
persoanelor intervievate provin din India (91%), după care urmează Ucraina cu 21% și
România cu 16%. Respondenții au la dispoziție cinci opțiuni pentru testarea fiecărei
ipoteze după cum urmează: (1) – dezacord total, (2) – dezacord parțial, (3) – atitudine
neutră (4) – acord parțial și (5) – acord total.

3.1. Ipoteze testate

Am testat un număr de patru ipoteze pentru a stabili dacă Product Owner-ul are
un rol care este definit clar și care poate să suporte urmărirea principiilor „Agile”:
Ipoteza nr. 1: Product Owner-ul este disponibil atunci când echipa are nevoie
Ipoteza nr. 2: Product Owner-ul stabilește obiectivele în legătură cu dezvoltarea
produsului IT
Ipoteza nr. 3: Product Owner-ul interacționează cu echipa permanent
Ipoteza nr. 4: Product Owner-ul aprobă munca care a fost realizată

3.1. Rezultate ale analizei empirice și soluții pentru optimizarea

performanței
Prima ipoteză testează disponibilitatea Product Owner-ului despre care am arătat
că este foarte importantă în cadrul procesului de dezvoltare ca urmare a rolului pe care îl
are în cadrul proiectului.

Tabel nr. 1: Rezultate obținute după testarea primei ipoteze

Frequency Percent Valid Cumulative
Percent Percent
Valid 1.00 19 23.8 23.8 23.8
2.00 22 27.5 27.5 51.2
3.00 18 22.5 22.5 73.8
4.00 18 22.5 22.5 96.3
5.00 3 3.8 3.8 100.0
Total 80 100.0 100.0
Sursa: calculele autorului prin utilizarea programului SPSS

26,3% dintre respondenți agreează că Product Owner-ul este disponibil când

echipa are nevoie de el, dar procentul este redus. Majoritatea au optat pentru un dezacord
parțial sau total privind această ipoteză. Explicațiile sunt multiple și enumerăm aici
complexitatea organizației, caracteristicile multiculturale, faptul că membrii echipei
lucrează din locații diferite și la alte fusuri orare. Prin urmare, răspunsurile primite sunt
derivate din faptul că aceștia lucrează din locații diferite, respectiv Europa, America de
Nord și Asia. Aceste aspecte sunt impedimente care afectează disponibilitatea Product
Owner-ului.
Pe baza rezultatelor obținute, procesele și performanța pot fi îmbunătățite prin
structurarea echipelor și activităților în mod riguros, ținând cont de restricțiile legate de
fusuri orare diferite pentru ca Product Owner-ul să fie disponibil pentru majoritatea
membrilor echipei. Conform cadrului de lucru Scrum, sunt organizate întâlniri zilnice care

719
 ISSUE NO. 28/2022

sunt moderate tocmai de Product Owner și Scrum Master. Din experiența proprie, acolo
unde se lucrează cu persoane care fac parte din țări diferite, ședințele se organizează
ținând cont de disponibilitatea fiecărei persoane. Un principiu de bază constă în stabilirea
unor canale de comunicare clare pentru contactarea Product Owner-ului în cazul în care
apar chestiuni urgente. Procedurile elaborate în această direcție trebuie să fie simple de
înțeles și ușor de accesat pentru fiecare membru al echipei care este interesat să obțină în
mod facil informațiile de care au nevoie. În plus, este important ca Product Owner-ul să
nu aibă alocate prea multe echipe pentru a putea să urmărească progresul proiectului.
A doua ipoteză testează dacă Product Owner-ul stabilește prioritățile legate de
procesul de dezvoltare, rezultatele fiind prezentate în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 2: Rezultate obținute după testarea celei de-a doua ipoteze
Frequency Percent Valid Cumulative
Percent Percent
Valid 1.00 2 2.5 2.5 2.5
2.00 4 5.0 5.0 7.5
4.00 55 68.8 68.8 76.3
5.00 19 23.8 23.8 100.0
Total 80 100.0 100.0
Sursa: calculele autorului prin utilizarea programului SPSS

Conform răspunsurilor obținute și prezentate în tabelul de mai sus, Product

Owner-ul stabilește prioritățile care trebuie să fie abordate în cadrul procesului de
dezvoltare. Acesta este un criteriu important deoarece una dintre condițiile principale ale
cadrelor „Agile” este cea de livrare de valoare la finalul fiecărei iterații. Product Owner-ul
reprezintă clientul și, prin urmare, cerințele care vin din partea acestuia sunt prioritare
comparativ cu alte cerințe aferente dezvoltării. În acest context, pentru Product Owner
este important să aibă un rol care este concentrat pe luarea deciziilor legate de setarea
priorităților cu privire la funcționalități sau părți ale produsului care este dezvoltat. În
plus, este de asemenea important ca acesta să fie implicat în activitățile de planificare
pentru a se asigura că structurarea activităților este de natură să aducă valoare
proiectului. Abordarea planificării trebuie să fie realistă pentru a asigura un echilibru
între cerințe și resurse. Toate referințele oferite de către acesta către echipă trebuie să fie
comunicate clar și într-o manieră transparentă.
A treia ipoteză testează dacă Product Owner-ul interacționează în mod continuu
cu echipa iar rezultatele obținute sunt prezentate mai jos:

Tabel nr. 3: Rezultate obținute după testarea celei de-a treia ipoteze
Frequency Percent Valid Cumulative
Percent Percent
Valid 1.00 1 1.3 1.3 1.3
2.00 3 3.8 3.8 5.0
3.00 28 35.0 35.0 40.0
4.00 19 23.8 23.8 63.7
5.00 29 36.3 36.3 100.0
Total 80 100.0 100.0
Sursa: calculele autorului prin utilizarea programului SPSS

720
 ISSUE NO. 28/2022

Rezultatele obținute indică faptul că 60,1% dintre respondenți agreează că Product

Owner-ul interacționează în mod continuu cu echipa, în timp ce 35% rămân neutri. Aceste
răspunsuri sunt corelate cu gradul de responsabilitate pe care îl are fiecare individ în
cadrul procesului de dezvoltare. Fiecare rol implică o interacțiune într-o mai mică sau mai
mare măsură cu Product Owner-ul. Spre exemplu, în cazul unei echipe care lucrează cu
principii „Agile” și cadrul de lucru Scrum, cele mai multe discuții pe care le ține Product
Owner-ul sunt cu persoana care ocupă poziția de Scrum Master. Prin urmare, în cazul
cadrului Scrum, este esențial ca echipa să cunoască care sunt responsabilitățile Scrum
Master-ului și Product Owner-ului cu privire la interacțiunile din cadrul organizației. În
vederea optimizării proceselor și pentru îmbunătățirea performanței, Scrum Master-ul
trebuie să comunice fiecărui membru al echipei care sunt aspectele pe care Product
Owner-ul le apreciază cu privire la performanța fiecărui individ. Această tactică este
aplicabilă echipelor mici și este recomandată în acele situații în care Product Owner-ul
are un program foarte limitat care afectează interacțiunea cu fiecărui individ.
A patra ipoteză evaluează dacă Product Owner-ul aprobă munca care a fost
realizată iar rezultatele sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Tabel nr. 4: Rezultate obținute după testarea celei de-a patra ipoteze
Frequency Percent Valid Cumulative
Percent Percent
Valid 3.00 6 7.5 7.5 7.5
4.00 38 47.5 47.5 55.0
5.00 36 45.0 45.0 100.0
Tota 80 100.0 100.0
l
Sursa: calculele autorului prin utilizarea programului SPSS

Ipoteza este validată de către majoritatea indivizilor. Este important de menționat

că această ipoteză confirmă că membrii echipelor sunt capabili să livreze valoarea
clientului în acord cu cerințele pe care le are acesta.

5. Concluzii
Rezultatele obținute în acest studiu sunt importante deoarece literatura de
specialitate legată de abordarea „Agile” în zona organizațiilor de outsourcing este destul
de limitată (Krancher, 2020). Contextul curent în care se dezvoltă produsele IT este o
provocare deoarece în aceeași echipă pot să lucreze indivizi care au caracteristici
culturale diferite. Astfel, canalele de comunicare utilizate de către Product Owner trebuie
să considere toate provocările care derivă din structura internațională a echipei.
Rezultatele empirice evidențiază că principalele provocări ale Product Owner-ului sunt
date de faptul că se lucrează pe fusuri orare diferite ori din cauza programului foarte
încărcat, de cele mai multe ori fiind implicat în diverse activități în același timp. În plus,
Product Owner-ul are o interacțiune limitată cu anumiți membri ai echipei pe fondul
rolurilor și responsabilităților diferite. În această zonă, este necesar să fie identificate
metode pentru a se aprecia contribuția fiecărui individ la progresul proiectului.

721
 ISSUE NO. 28/2022

Analiza empirică confirmă că Product Owner-ul stabilește toate prioritățile legate

de dezvoltarea produsului IT și își dă acordul privind finalizarea cerințelor venite din
partea clientului. Aceste rezultate sunt importante și confirmă faptul că, dincolo de
problemele determinate de o disponibilitate limitată și o interacțiune care nu este
perfectă cu ceilalți membri ai echipei implicați în activitatea de dezvoltare, Product
Owner-ul reușește să furnizeze calitate către clienți.

Bibliografie
Canty, D. (2015). Agile for Project Managers. Boca Raton, Florida: CRC Press.
Cockburn, A., & Highsmith, J. (2001). Agile Software Development, the People Factor. Computer
11, 131-133.
GAO. (2020). Agile Assessment Guide. US Government Accountability Office.
Krancher, O. (2020). Agile Software Development Practices and Success in Outsourced Projects:
The Moderating Role of Requirements Risks. V. Stray et al. (Eds.): XP 2020, 56-72.
Shalloway, A., & Trott, J. (2014). Lean-Agile Pocket Guide for Scrum Teams, Second Edition (The
Essentials Series for Business-Driven Software Development). Net Objectives.
Sidky, A. (2020). The Agile Mindset. Retrieved from softed.com:
https://www.softed.com/assets/Uploads/Resources/Agile/The-Agile-Mindset-Ahmed-
Sidky.pdf
Schwaber, K., & Sutherland, J. (2020). Ghidul SCRUM - Ghidul Scrum irevocabil: Regulile jocului.
Preluat de pe SCRUM Guides: https://scrumguides.org/docs/scrumguide/v2020/2020-Scrum-
Guide-Romanian.pdf
Schwaber, K., Laganza, G., & D'Silva, D. (2007). The Truth about Agile Processes: Frank Answers
to Frequently Asked Questions. Forrester Report.
Tam, C., Mora, E., Oliverira, T., & Vrajao, J. (2020). The factors influencing the success of on-going
agile software development projects. International Journal of Project Management 38, 165-176.

722
 ISSUE NO. 28/2022

GALAAD OR THE IMPACT OF DISTURBING TESTAMENTARY

TESTIMONIES
MARILYNNE ROBINSON’S BOOK REVIEW-

Alina Maria NECHITA

Assistant PhD., C.U.N.B.M, Facultatea de Litere

Abstract: A pastor whose body is plagued by a relentless illness decides to leave his son a series of
diary notes, a series of authentic and unperverted testimonies, whole pages to tell his successor in
the future about the purpose and his father's role in the world. Confession occurs naturally and
assumed, with the necessary emotional load, being practically like a last chance to speak of a convict
in front of the scaffold. The novel talks about human values, fathers and sons, the connection between
generations, faith and family, forgiveness and hope, devotion and sacrifice.

Keywords: testimony, family, human values, generations, book review.

Un pastor al cărui trup este cuprins de o maladie necruţătoare decide să îi lase

fiului său o serie de însemnări cu caracter diaristic, o suită de mărturii autentice şi
nepervertite de pusee febrile de expresivitate, pagini întregi care să îi vorbească pe viitor
urmaşului despre rostul şi rolul în lume al părintelui său. Confesiunea se produce firesc şi
asumat, cu încărcătura afectivă de rigoare, fiind practic o ultimă şansă de a cuvânta a unui
condamnat în faţa eşafodului.
Preotul John Ames vine dintr-o familie cu tradiţie în nobila misiune a propovăduirii
Cuvântului Mântuitorului şi îşi propune un lucid exerciţiu de sinceritate, încercare ce va
deveni un bun testamentar. La cei peste şaptezeci şi şaşe de ani, tulburat de iminentul
sfârşit, îşi doreşte ca fiul său să nu ducă în spate povara unei despărţiri dure, pe care să o
regrete etern, aşa cum se întâmplase cu generaţiile anterioare. Ȋn înscrisurile de bun-
rămas, pastorul îi facilitează copilului accesul la lumea strămoşilor săi, considerând că o
saga necenzurată a clanului Ames îl va ajuta să îşi configureze propriul drum existenţial,
fără să repete erorile înaintaşilor.
Prima amintire consemnată este din copilărie şi evocă momentul în care, alături de
tatăl său, pornesc în căutarea mormântului bunicului, bătrânul pastor Ames, care a
hotărât spre bătrâneţe să devină un predicator ambulant. Piatra funerară cu numele abia
inteligibil fusese acoperită de hăţişuri, iar imaginea tatălui, stând în genunchi pentru a
rupe vegetaţia inutilă, ca mai apoi să sape cu un cuţit pământul şi să delimiteze forma
locului de veci, îi rămâne întipărită în memorie, la punctul de confluenţă între generaţii.
Momentul a fost resimţit ca unul aparte, întâiul semn al existenţei miracolului în lume. Ȋn
timpul intensei rugăciuni a tatălui, cu fruntea plecată, lipită chiar de ţărâna care îi
acoperea părintele, soarele apunea într-un roşu aprins, împrăştiind săgeţi de foc şi,
concomitent, parcă din celălalt capăt al existenţei, luna palidă îşi ridica silueta
bolnăvicioasă. Copilul de atunci se simte martorul unei minuni, ca şi cum ar fi fost prins
într-un spaţiu atemporal, într-o noua dimensiune, în care ziua şi noaptea îşi spuneau
simultan povestea.

723
 ISSUE NO. 28/2022

Discursul confesiv devine adesea greu de urmărit, întrucât, pentru a valida ideea
autenticităţii şi a fluxului conştiinţei, pastorul se abate de la cronologia firească, inserând
în rândul faptelor etalate o serie de comentarii sau explicaţii suplimentare. John vorbeşte
de prima lui soţie, care a murit în timp ce o aducea pe lume pe fiica lor, Angeline. Ideile îi
sar imediat la vocaţia scrisului şi la extinsele predici pe care le-a redactat pe parcursul
carierei preoţeşti, lucrări ce ar însuma aproximativ douăzeci de mii de pagini, toate
extrem de migălos documentate şi de îngrijit alese ca mesaj. De aici, discursul evocă
amintirea jocurilor din copilărie, a imitării secvenţelor ritualului încreştinării, săvârşit cu
maximă pioşenie asupra puilor de pisică, ca mai apoi să cuprindă trimiteri la lucrări şi
însemnări teologice despre Sfânta Taină a Botezului.
Cea de-a doua soţie, mama fiului său, a intrat în viaţa lui după multă vreme de
singurătate, fiind cu zece ani mai tânără decât Angeline, fiica răposată. Ȋn acest mod se
explică diferenţa frapantă de vârstă dintre tată şi fiu, 69 de ani, însă John Ames nu ezită să
îşi considere copilul o minune atât de necesară: „Eşti doar un băiat care arată bine,
subţirel, bine îngrijit şi manierat. Ceea ce este bine, dar eu te iubesc în primul rând pentru
că exişti. Acum existenţa mi se pare cel mai remarcabil lucru pe care mi l-aş fi imaginat
vreodată”. Nu îşi explică ce a determinat-o pe tânăra femeie să îl aleagă drept partener de
viaţă, însă îi laudă decenţa şi intensa implicare în toate aspectele cotidiene, de la îngrijirea
copilului, a sa ca bolnav, a gospodăriei. Seria de mărturii se întoarce adesea la patetice
exclamaţii retorice, menite să exprime regretul stării precare în care au trăit şi în care îi
va lăsa să trăiască, menţionând că vieţuirea la limita decenţei le este caracteristică din
generaţie în generaţie. Bunicul, bătrânul pastor, obişnuia să împartă nevoiaşilor din
puţinul pe care îl avea, chiar dacă asta însemna să caute monede de câţiva cenţi pe fundul
recipientelor cu făină. Considera dărnicia, în manieră creştinească, drept singura cale a
izbăvirii sufletului, iar modestia traiului, înconjurat doar de cele de strictă necesitate,
singura formă de existenţă.
Dacă pastorului i s-ar fi cerut să se autodefinească pe baza unei singure trăsături,
acesta ar fi ales să vorbească despre credinţa şi devotamentul cu care şi-a dus, ani la
rândul, menirea de propovăduitor. Fiecare predică era îndelung gândită, formulată în mai
multe variante până la cea optimă şi construită pe baza unor convingeri interioare bine
încetăţenite, nicidecum pe fondul unor sintagme clişeistice şi golite de conţinut. Puterea
cuvântului său a fost mereu savurată de enoriaşi şi, în ciuda tragicelor vremuri în care
populaţia întregii lumi era îngenuncheată de ororile gripei spaniole, băncile bisericii sale
adunau credincioşi. Distanţaţi, cu măştile aşezate conştiincios pe figură şi mirosind
strident a ceapă (se considera că ceapa are proprietăţi tămăduitoare în ceea ce priveşte
virusul gripal), oamenii simţeau nevoia unei raze de speranţă, pe care avizi o culegeau din
cuvintele pline de înţelepciune ale pastorului. Credea, aşadar, cu fermitate şi nestrămutată
convingere în puterea Cuvântului: „Cuvântul are o adevărată forţă”.
Lanţul amintirilor se întrerupe periodic pentru a lăsa loc inserţiilor cotidianului.
Ȋn iureşul vremurilor apuse, pastorul include descripţii ale prezentului, dar care, în
momentul în care fiul său va parcurge înscrisurile, vor fi de mult timp amintire. Cu
nostalgie surprinde în cuvinte momentele în care îl ţine în braţe şi îl urmăreşte conturând

724
 ISSUE NO. 28/2022

schiţele stângace ale unor avioane sau în care micuţul îşi derulează episoadele de joacă
alături de prietenul său Tobias. Fiecare gest, grimasă sau zâmbet ale celui mic îi generează
acutul regret al apropierii iminentului sfârşit. Ȋi povesteşte de trăiri similare din urmă cu
cincizeci de ani, când, la câteva zile de la apariţia pe lume, şi-a pierdut fiica, pe micuţa
Angeline, copil dorit şi mult aşteptat. Singura consolare a fost că a apucat să o încreştineze,
fiind astfel convins că micuţa şi-a dobândit locul în cetele îngereşti. Fără a fi un fanatic al
religiei, pastorul îşi creşte fiul în spiritul credinţei, iar faptul că tânăra sa soţie îl învaţă
rugăciunile uzuale, ba chiar îi cere la un moment dat să îl împărtăşească sunt motive clare
de linişte sufletească şi de siguranţă că, în lipsa lui, pruncului îi va fi bine. Aceleaşi
sentimente de nespusă fericire în încearcă în clipa în care îi încredinţează fiului Trupul şi
Sângele Mântuitorului, amintindu-i de binecuvântarea făcută peste micuţul corp al
Angelinei, cu cinci decenii în urmă. Faptul că putea el însuşi să intermedieze legătura
propriilor copii cu Divinitatea reprezenta bucuria absolută a umilului său spirit.
Printre amintirile pastorului se înfiripă obsesiv ideea disputei dintre tatăl şi
bunicul său, starea de incertitudine ce plana asupra rupturii definitive dintre cei doi. Ȋn
minte îi revine povestea unei crime ce a zguduit mica localitate a copilăriei sale, uciderea
aparent fără motiv a unui fermier, prin înjunghiere, fără se fie găsită vreodată arma crimei.
Separat de acest episod, reţine frământările tatălui în încercările încordate de a ascunde
două cămăşi de-ale bunicului, ambele pătate cu sânge, o serie de scrisori şi un pistol. Ȋn
cele din urmă, cu mult efort hainele sunt spălate şi înnălbite, iar pistolul îngropat în mare
taină. La întrebarea nepotului (pastorul de azi) dacă bunicul său greşise cu ceva, tatăl se
rezumă la a concluziona: „Bunul Dumnezeu va judeca faptele lui”, cuvinte care amplifică
în mintea tânărului gândul unei fapte cumplite şi, totodată, apăsarea complicităţii de care
se făcea însuşi responsabil. Ulterior află că disputa intergeneraţională, în ciuda unei
ostentative adresări ce frizează respectul (tatăl şi fiul, ambii preoţi, îşi spuneau unul altuia
„părinte”), cauză a deciziei bunicului de a-şi părăsi definitiv căminul avea legătură cu
implicarea bătrânului în atacurile violente din Kansas, evenimente dinaintea începerii
războiului. De altfel, ajungând să raţionalizeze singur anumite aspecte ale meseriei de
preot, nepotul descoperă autosuficienţa ca fiind una dintre principalele trăsături de
caracter ale bunicului său. Considera că propria experienţă este desăvârşită şi cu greu
accepta alte idei.
Una dintre experienţele care i-a asigurat devenirea, întărindu-i credinţa, datează
tot din copilărie, când împreună cu tatăl său a participat la operaţiunea de curăţare a unei
biserici în mare parte mistuită de un incendiu. O serie de cărţi sfinte au fost distruse de
flăcări, însă nu au fost aruncate, ci li s-a făcut un elogios ritual de înmormântare, în semn
de preţuire. Ca un simbol de solidaritate, femeile satului au pregătit diverse bucate pe care
le-au adus celor care participau la salvarea bisericii, în ciuda ploii şi a vremii mohorâte.
Respectul şi dăruirea pentru lucrurile sfinte, dar şi omenia aleasă a enoriaşilor l-au făcut
să îşi dorească să devină parte a lumii clericale, asemeni tatălui şi bunicului său. Ȋn acea
sacră zi, tatăl a rupt un biscuite şi i l-a dat să-l mănânce. Mâinile aspre şi pline de cenuşă
i-au rămas pentru totdeauna în minte, gestul căpătând cu totul alte proporţii: „Ȋmi aduc
aminte de acea zi, parcă tata mi-ar fi dat cuminecătură”. De aici şi regretul că amintirile

725
 ISSUE NO. 28/2022

fiului său se vor rezuma la imaginea unui bătrân insipid, pe care nici măcar nu a apucat să
îl cunoscă prea bine.
Viaţa pastorului se apropie de sfârşit şi pe plan profesional. După o lungă perioadă
dedicată comunităţii, biserica urma să intre în renovări intense, deci să îi întrerupă, în
mod firesc activitatea, sătenii dorind să îi confere aspecte care ţin de alte culte, strict de
ordin estetic. Era bintre puţinele lăcaşe de cult fără o cruce în vârf. De la bunicul său,
edificiul moştenise o giruetă cu o figurină în formă de cocoş, iar tabla din care era
confecţionată purta urma unui glonte. Existau mai multe legende în acest sens, iar una
dintre ele spune că, neavând enoriaşii ceasuri în acele vremuri, duminica, bătrânul pastor
obişnuia să tragă cu pistolul în aer, pentru a vesti începutul slujbei. Ȋntr-un astfel de
moment, cocoşul de tinichea a rămas cu un însemn pentru eternitate. Ȋn ciuda multelor
neajunsuri, John Ames nu renunţă la a cinsti memoria înaintaşilor săi, lăsând judecata în
seama Domnului. Ȋn acelaşi mod, îi recomandă fiului său se respecte cu sfinţenie ce-a de-
a cincea poruncă din Decalog, „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, considerând că în
acest caz, obedienţa îi va contura o permanentă stare de linişte, de pace şi de împăcare
sufletească. Ȋn timp ce toate celelalte porunci sunt reglementate legal, după normele
socialului, cea de-a cincea trebuie însuşită cu maximă asumare şi aşezată cu sfinţenie în
cel mai tainic lăcaş lăuntric.
Ȋnscrisurile pastorului se orientează şi asupra planurilor de viitor, materializate
momentan în supoziţii sumbre şi atacate de germenele geloziei. Ȋşi dorea să îşi ştie soţia
ocrotită şi copilul ajutat să se dezvolte armonios alături de o figură masculină, însă
imaginea fiului prietenului său, devenit o prezenţă constantă în casa familiei Ames, îi
stârneşte o uşoară invidie, acutizând presentimentul finalului. Simte din ochii tânărului
săgeţi sfidătoare şi i se pare că fiecare discuţie pe care acesta o iniţiază este o provocare,
cu intenţia clară de a-şi pune interlocutorul într-o lumină defavorabilă. Ȋşi aminteşte că
arogantul Jack Boughton a avut în urmă cu câţiva ani o fetiţă pe care nu a vrut să o
recunoască niciodată. Părinţii lui manifestau deosebit interes pentru copilă, însă el
rămânea indiferent. Soarta nemiloasă i-a curmat micuţei traiul la doar trei ani,
despovărându-l pe bărbat de orice obligaţie morală. De mic, Jack Boughton se remarcase
drept un copil tentat oricând să facă năzbâtii, uneori din rândul celora care aduc prejudicii
serioase. Umplea cutiile poştale cu talaş şi le dădea foc ulterior sau şterpelea lucruri din
biserică. Pastorul nu îşi explică de unde vine comportamentul îndărătnic, întrucât familia
sa l-a înconjurat mereu cu nespusă afecţiune, iar marea nelinişte a bătrânului aflat în
pragul morţii este aceea că fiul său ar putea creşte alături de un om „pur şi simplu rău”.
Pastorul cunoştea aceste detalii din trecutul tânărului Boughton şi observa cu amărăciune
că nici peste ani nu a renunţat la a-şi afişa cu trufie mina de superioritate şi rezervele faţă
de existenţa Divinităţii. John Ames îşi sfătuieşte fiul ca, indiferent de circumstanţele
viitoare, să creadă cu toată fiinţa lui în Dumnezeu, dar cu o convingere totală, spirituală,
nicidecum cu una raţională: „Nu umblaţi după dovezi. Nu vă bateţi capul cu ele”.
Singurul lucru pe care pastorul Ames nu îl ştie este că Jack Boughton nu are nici cel
mai mic interes în a-i lua locul în familie. De fapt, în cadrul unei discuţii de taină, ca o
spovedanie, tânărul îi arată o poză cu femeia iubită alături de fiul lor. Acum realizează

726
 ISSUE NO. 28/2022

lectorul că tristeţea materializată în dese pusee de agresivitate se datorează neîmplinirii

pe plan personal, întrucât aceasta era de culoare, iar America sfârşitului de secol XIX nu
admitea căsătoriile mixte. Familia tinerei îl considera ateu, iar el preferă să plece pentru
totdeauna de acasă decât să îi spună tatălui său că iubeşte o negresă. Pastorul este
singurul care îi înţelege drama, îl încurajează să îşi urmeze inima şi, adunând în degetele
obosite de boală puterea străbunilor săi care au luptat din răsputeri pentru abolirea
sclaviei, îi oferă lui Jack binecuvântarea, încredinţându-l că acasă va fi mereu aşteptat şi
iubit. Apoi, cu şubrezimea fizică a unui muribund, îşi încheie însemnările către fiul său,
promiţându-i că îi va fi negreşit călăuză din neant: „Mă voi ruga să devii un bărbat curajos
într-o ţară curajoasă. Mă voi ruga să găseşti o cale să fii de folos. Mă voi ruga, apoi voi
dormi”.
Romanul Galaad, premiat cu Premiul Pulitzer în 2004, vorbeşte despre valorile
umane, despre taţi şi fii, despre legătura dintre generaţii, despre credinţă şi familie,
despre iertare şi speranţă, despre devotament şi sacrificiu şi, una peste alta, despre
dragostea în stare pură. Marilynne Robinson a mărturisit că în romanul său a pornit de la
o poveste reală, localitatea numită Galaad fiind în realitate micul oraş Tabor din sud-vestul
statului Iowa, loc binecunoscut în istorie pentru importantul rol jucat de către locuitorii
săi în mişcarea aboliţionistă.

Bibliografie:
Marilynne Robinson, Galaad, Editura Univers, Colecţia Cotidianul, Bucureşti, 2007, p. 271.

727
 ISSUE NO. 28/2022

ROMANIAN AS A FOREIGN LANGUAGE: TEACHING THE PRESENT TENSE

SIMPLE

Eliana-Alina COMAN
Assistant PhD., Universitatea de Vest din Timișoara

Abstract: The article Romanian language as a foreign language: teaching the present tense simple
of the indicative is built around the hypothesis that teaching the verb for foreign students requires
an innovative approach, which takes into account the specifics of the Romanian language. In the first
part of the study, the opinions of the specialists regarding the Romanian verb and the classic teaching
schemes of the present tense simple in the textbooks of Romanian as a foreign language are
presented. The second part of the study is dedicated to a proposal of teaching the present tense
simple, an approach that facilitates the learning process of the Romanian verb at A1 level.

Keywords: language, verb, practice, exercise, communication.

Experiența de predare a limbii române pentru studenții de la Programul pregătitor

de limbă română pentru cetățenii străini a creat contextul propice dezvoltării acestui
studiu. În cadrul programului amintit, studenți din diferite țări parcurg un an pregătitor,
în urma căruia aceștia au posibilitatea de a studia în sistemul universitar din România.
Conform planului de învățământ, acest program cuprinde mai multe discipline,
majoritatea cursuri practice: Curs practic de limba română 1: Fonetică, vocabular,
structuri gramaticale, Curs practic de limba română 2: Comunicare orală și scrisă, Curs
practic de limba română 3: Fonetică, vocabular, structuri gramaticale, Introducere în
studiul limbii române, Cultură și civilizație românească.1
Clasa lexic-gramaticală a verbului românesc se distinge prin descrieri complexe în
studiile de specialitate, care marchează indirect necesitatea unei atenții sporite în
predarea verbului pentru studenți străini: „Româna este o limbă cu o flexiune extrem de
bogată și de diversificată, recurgând, în proporție diferită, la mijloace diverse de realizare:
afixe legate (sufixe gramaticale și desinențe); afixe mobile / libere ( în primul rând,
auxiliare, dar și conjuncții și prepoziții dobândind statut de mărci flexionare); variații
interne ale radicalului (alternanțe, reduplicare, supletivism, schimbare de accent),
asociate în mod curent cu afixe flexionare; formații analitice, fie alcătuite din verbul
principal precedat de o formă verbală care și-a pierdut parțial autonomia, dobândind
statut de operator (vezi operatorul pasiv a fi), fie reprezentate prin clitice nonsintactice
(ca în cazul cliticului se pentru marcarea pasivului și / sau a impersonalului).”2 Sunt
amintite accentul și intonația care pot apărea ca elemente distinctive: „Accentul, ca
element al flectivelor, intervine, singur, extrem de rar cu rol diferențiator (vezi formele
ved-e-m, cred-e-m, cu infinitivul în -ea și, respectiv în -e, diferențiate la prezent numai
prin sufix accentuat vs neaccentuat). Intonația apare ca singurul element distinctiv al

1
A se vedea Planul de învățământ: [online ] la URL: https://litere.uvt.ro/anul-pregatitor-2/ [Accesat în
21.02.2022].
2
GALR, Valeria Guțu Romalo (coord.), vol. I. Cuvântul, București, Editura Academiei Române, 2005, p. 323-324.

728
 ISSUE NO. 28/2022

perechilor de forme indicativ – imperativ; vezi: stai, rămâi (indicativ) vs stai!, rămâi!
(imperativ, unde semnul [!] marchează un accent suplimentar, frastic, diferit de accentul
prototipic din silaba accentuată).”3
Bibliografia limbii române ca limbă străină semnalează în cazul verbului românesc
o serie de aspecte considerate problematice: „Dificultăți mai numeroase apar în flexiunea
verbelor, îndeosebi la alternanța vocală / diftong: trece – (să) treacă; scot – scoate etc. sau
la cea cu trei poziții: joc – joacă – jucăm. Tot atât de dificile sunt și alternanțele
consonantice, în special care schimbă grupuri de foneme: confisc – confiști, mușc – muști,
dar și altele: văd – văzui, aprind – aprinzi.”4
Manualele de limba română ca limbă străină încadrează indicativul prezent într-o
schemă teoretică preluată din bibliografia de specialitate și completată cu modelul
manualelor de învățare a diferitelor limbi de circulație internațională. Un exemplu
relevant este prezentarea indicativului prezent începând cu tabelul reprezentativ pentru
forma nepersonală a infinitivului și diferențierea claselor de verbe în funcție de
terminație:
-A -EA -E -I -Î

A termina A tăcea A începe A fugi A coborî

A lucra A vedea A merge A citi A hotărî5

Timpul prezent al modului indicativ este apoi prezentat prin desinențe de număr și de
persoană specifice pentru fiecare clasă flexionară:

-A
A TERMINA
1. 1. Termin această lecție. 1. Ø
2. 2. Termini exercițiile. 2. -i
3. 3. Termină cursul. 3. -ă
4. 4. Terminăm tema. 4. -ăm
5. 5. Terminați cartea. 5. -ați
6. 6. Termină orele. 6. -ă

-Î
A COBORÎ
1. Cobor din tramvai. 1. Ø
2. Cobori la această stație. 2. -i
3. Coboară de la etaj. 3. -ă
4. Coborâm aici? 4. -âm
5. Coborâți în centru. 5. -âți
6. Coboară la universitate. 6.

3
Idem, p. 324.
4
V. Șerban, Liliana Ardelean, Predarea limbii române la cursul intensiv pentru străini – îndrumări metodice,
Timișoara, 1978, p. 11.
5
Grigore Brâncuș, Adriana Ionescu, Manuela Saramandu, Limba română, manual pentru studenții străini, Anul
pregătitor, semestrul I, Ediția a II-a, București, Editura didactică și pedagogică, 1990, p. 52.

729
 ISSUE NO. 28/2022

-ă

-EA
A VEDEA
1. 1. Văd un coleg pe stradă. 1. Ø
2. 2. Vezi un film. 2. -i
3. 3. Vede o piesă la televizor. 3. -e
4. 4. Vedem o mașină albastră. 4. -em
5. 5. Vedeți această clădire. 5. -eți
6. Văd tablouri frumoase. 6. -Ø

-E
A MERGE
1. 1. Merg la teatru. 1. Ø
2. 2. Mergi în oraș? 2. -i
3. 3. Merge repede. 3. -e
4. 4. Mergem la bibliotecă. 4. -em
5. 5. Mergeți pe jos? 5. -eți
6. 6. Merg acasă. 6. -Ø

-I
A FUGI
1. 1. Fug spre tramvai. 1. Ø
2. 2. Fugi după treleibuz. 2. -i
3. 3. Fuge foarte repede. 3. -e
4. 4. Fugim spre stație. 4. -im
5. 5. Fugiți pe stradă? 5. -iți
6. 6. Fug spre casă. 6. - Ø6

În funcție de manual și de perioada sa de apariție, introducerea verbelor la

indicativ prezent comportă mici diferențe în raport cu prezentarea de mai sus.7 În situația
citată, indicativul prezent al verbelor este împărțit în lecții diferite: una pentru verbele
care nu primesc elementele -ez, -esc, -ăsc și una dedicată exclusiv acestor categorii de
verbe:

-A (-ez) -I (-esc) -Î (-ăsc)

A LUCRA A CITI A URÎ
1. Lucrez la fabrică. 1. Citesc această carte. 1. Urăsc războiul.
2. Lucrezi acasă. 2. Citești în bibliotecă. 2. Urăști războiul.
3. Lucrează două ore. 3. Citește articolul. 3. Urăște războiul.
4. Lucrăm încet. 4. Citim revistele. 4. Urâm războiul.
5. Lucrați împreună. 5. Citiți acasă. 5. Urâți războiul.
6. Lucrează în cameră. 6. Citesc lecția.

6
Idem, p. 52-53.
7
A se vedea Iolanda Sterpu, Limba română pentru străini, gramatică și exerciții, Iași, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza, 2012.

730
 ISSUE NO. 28/2022

6. Urăsc războiul. 8

Tabloul indicativului prezent de mai sus ar fi o asimilare a verbului lipsită de

dificultăți pentru străinii care învață limba română. Ceea ce îngreunează învățarea
verbului la indicativ prezent este prezența alternanțelor fonetice și consonantice. Acestea
se întâlnesc în special la verbe nelipsite în cadrul nivelului orientat spre A1 din Cadrul
European Comun de Referință pentru Limbi9: a învăța (-ă / -e / -a: eu învăț, tu înveți, el
/ea învață), a cumpăra (-ă / -e: eu cumpăr, tu cumperi), a aștepta (-t / ț-, -e / -ea: eu aștept,
tu aștepți, el /ea așteaptă), a juca (-o / -oa / -u: el joc, tu joci, el /ea joacă, noi jucăm, voi
jucați, ei / ele joacă), a pleca (e- / ea: eu plec, tu pleci, el /ea pleacă), a vedea (-d / -z: eu văd,
tu vezi), a putea (-o / -oa / u: eu pot, tu poți, el / ea poate, noi putem), a vinde (-â / -i: eu
vând, tu vinzi), a ieși (-s / -ș: eu ies, tu ieși), e veni ( -e / -i: eu vin, tu vii, el /ea vine, noi venim),
a coborî (-o / -oa) eu cobor, tu cobori, eu / ea coboară). Aceste alternanțe sunt imposibil
de intuit în lipsa unor activități de memorare și repetare. O situație specială sunt și verbele
de tipul a întârzia: eu întârzii, tu întârzii, el /ea întârzie. Dacă se adaugă verbele neregulate
necesare nivelului A1 ( a fi, a avea, a da, a lua, a sta, a mânca, a vrea, a bea, a vrea), cursanții
străini se află în fața unor confuzii care vor genera întrebuințarea eronată a formelor
verbale la indicativ prezent.
Manualul coordonat de Otilia Hedeșan aduce o perspectivă inovatoare, în sensul în
care verbele orientate spre nivelul începător sunt introduse treptat, prin intermediul a
ceea ce autoarele anunță a fi „variante de conjugări”10. Se introduc inițial verbele a întreba,
a vedea, a răspunde, a plăti, prezente într-un dialog care are loc la farmacie. Sunt
evidențiate printr-o culoare distinctă alternanțele fonetice sau consonantice. În lecțiile
următoare se introduc gradual diferite verbe necesare nivelului începător: a cumpăra, a
vedea, a pune, a locui, a fi, a mânca, a spăla, a șterge, a merge, a ieși, a pleca, a mulțumi, a
spune etc.. Noutatea constă în faptul că fiecare verb nou se bazează pe cunoștințele
asimilate în lecțiile precedente. Astfel, în cazul verbelor regulate, autoarele indică forma
pentru prima persoană: „a lovi [eu lovesc]”. Acest verb urmează după învățarea verbului
a mulțumi, care reprezintă un model pentru verbele care primesc elementul –esc la
persoana 1 singular. Deși autoarele acordă importanță verbelor aparținătoare fiecărei
grupe, conservă pe parcursul manualului o învățare graduală a verbului la indicativ
prezent.
Înainte de a prezenta o paradigmă proprie a indicativului prezent în predarea
limbii române pentru străini, sunt necesare o serie de observații care privesc verbul
românesc și cele dintâi contacte ale vorbitorilor străini cu acesta. Învățarea verbului

8
A se vedea Grigore Brâncuș, Adriana Ionescu, Manuela Saramandu, Op. cit., p. 61-62.
9
„Poate să înţeleagă și să utilizeze expresii familiare și cotidiene, precum și enunţuri foarte simple care vizează
satisfacerea nevoilor concrete. Poate să se prezinte sau să prezinte pe cineva, poate să formuleze și să rǎspundǎ la
întrebări referitoare la detalii personale, ca de exemplu unde locuiește, persoane cunoscute, lucruri care-i aparţin
etc.. Poate să comunice, într-un mod simplu, cu condiţia ca interlocutorul să vorbească rar și clar și să fi e
cooperant.”, Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi, Strasbourg, Diviziunea Politici Lingvistice,
2003, p. 29.
10
Otilia Hedeșan (coord.), Elena Jebelean, Florentina Leucuția, Bun venit în România. Manual de limba română
pentru străini începători, Ediția a III-a, Timișoara, Tipografia Partoș, 2012.

731
 ISSUE NO. 28/2022

depinde de o serie de factori care trimit la cunoștințele gramaticale asimilate anterior de

fiecare persoană, la experiența de învățare a limbilor străine, la situații personalizate și cu
efecte vizibile în învățarea limbii române. Introducerea timpului prezent al modului
indicativ permite o succesiune de etape, dintre care cea dintâi constă în asimilarea
lexicală a unei serii de verbe, în special la forma nepersonală a infinitivului. În cazul unui
șablon lexical direcționat spre descriptorii nivelului A1 din Cadrul European Comun de
Referință pentru Limbi, am considerat necesare verbele prin care să se poată susține
ulterior conversații simple despre activități cotidiene. Prin urmare, se impun verbele: a fi,
a avea, a locui, a studia, a învăța, a vorbi, a mânca, a bea, a cumpăra, a pleca, a veni, a merge,
a ajunge, a aștepta, a juca etc.. În urma exprienței de predare, am observat dificultatea cu
care unii cursanți rețin în întregime forma infinitivului. Având în vedere nivelul începător,
este posibil ca unii străini să nu perceapă corect vocalele limbii române sau să nu le
articuleze în pronunțare. Cei mai mulți dintre străini manifestă tendința de a omite
morfemul a din componența formei nepersonale a infinitivului. În acest fel, un verb ca a
merge poate deveni merge, care în timpul flexiunii la indicativ prezent va căpăta diferite
forme, fără ca vorbitorul străin să dețină vreun control, mai cu seamă în comunicarea
orală. Prin urmare, studierea indicativului prezent necesită în prealabil activități de
ascultare și de repetare la nivel oral a formelor de infinitiv.
Pasul următor constă în introducerea treptată a verbelor la indicativ prezent.
Aceasta poate fi orientată în funcție de tematica unei lecții (timpul, casa, informații
personale etc.).11 Experiența de predare a arătat că prezentarea tabloului teoretic amintit
în prima parte a studiului poate fi inutilă în cazul unui grup de studenți cu minime interese
filologice. După cum am subliniat anterior, intuirea formelor unui verb cu alternanțe
fonetice și consonantice este imposibil de atins în cazul unor cursanți începători.
Exercițiile de repetare orală pot înlesni fixarea unei forme speciale de indicativ prezent,
marcată de alternanțe fonetice și consonantice sau în cazul verbelor neregulate. Raportul
ascultare / repetare / memorare conduce și la îmbunătățirea pronunțării corecte în cazul
unor situații care privesc accentul, alternanțele fonetice, consonantice sau situațiile
speciale, mai cu seamă în cazul verbelor cu –i final la persoana 2: a urca, a face, a merge
(eu urc, tu urci, eu fac, tu faci, eu merg, tu mergi). Utilizarea în mod eronat a acestor verbe
la indicativ prezent va da naștere unor confuzii la nivelurile următoare, când distincția
dintre timpul prezent și modul imperativ este dată de intonație: el /ea mănâncă /
Mănâncă! (tu) sau când accentul marchează distincția dintre indicativ prezent și perfect
simplu: el cântă / el cântă.12 Diferențierea dintre indicativ prezent și modul conjunctiv
prezent (persoana 3) depinde de întrebuințarea corectă a verbelor la indicativ prezent.
Experiența de predare a limbii române pentru străini a arătat că în cazul unei
întrebuințări greșite a verbelor la nivelul A1, nu se va face diferența la nivel de receptare
orală între diferite forme verbale, cum ar fi: el cumpără / el vrea să cumpere, el face / el
vrea să facă, el învață / el vrea să învețe, el ajunge / el vrea să ajungă etc.. Situațiile de

11
A se vedea, Eliana Popeți, Szabo Zsolt, Limba română în imagini. Curs practic pentru străini. Fonetică,
vocabular, structuri gramaticale, Comunicare orală și scrisă, A1, ediție CD-ROM, Timișoara 2021, [online ] la
URL: https://library.livresq.com/details/60dc19967f524e0007520090 [Accesat în 23.02.2022].
12
A se vedea V. Șerban, Liliana Ardelean, Op. cit., p. 12.

732
 ISSUE NO. 28/2022

comunicare orală pot asigura contextul de exersare și de fixare a formelor corecte de

indicativ prezent pentru verbele învățate la nivelul A1. Odată pronunțate și utilizate
corect în situații de comunicare orală, verbele pot fi practicate și în cadrul exercițiilor
scrise, după modelele deja consacrate în manualele de limba română ca limbă străină.13
După procesul de asimilare corectă a unei serii de verbe specifice nivelului A1,
cursanții au capacitatea de a parcurge o lecție teoretică privitoare la indicativul prezent.
Schema citată în prima parte a acestui studiu reprezintă cea din urmă etapă în predarea
indicativului prezent pentru străini. Cu ajutorul bagajului necesar de verbe specifice
nivelului, devine comprehensibilă și utilă paradigma propusă de bibliografia de
specialitate în ceea ce privește predarea indicativului prezent. Având în vedere nivelul A1,
schema toretică poate fi construită pe baza verbelor cunoscute, întrebuințate corect în
conversații și în scris. Nivelul A1 permite învățarea unor verbe aparținătoare tuturor
celor cinci clase flexionare ale verbului14: -a (a lucra, a studia, a termina, a învăța etc.), -ea
( a vrea, a bea etc.), -e (a merge, a ajunge, a scrie etc.), -i (a veni, a vorbi, a ieși etc.), -î (a
coborî, a hotărî). În aceste condiții, prezentarea indicativului prezent dintr-o perspectivă
teoretică devine accesibilă cursanților străini. Mai mult decât atât, aceștia vor distinge
alternanțele fonetice și consonantice, verbele neregulate sau situațiile speciale.
Concluzia centrală a acestui studiu e că indicativul prezent se numără printre
provocările predării limbii române ca limbă străină. Deși bibliografia de specialitate a
nuanțat de-a lungul timpului diferite modalități de predare a indicativului prezent pentru
străini, experiența didactică a scos la iveală dificultățile prezentate în cadrul acestui
articol. Asimilarea indicativului prezent într-o formă care inițial să nu trimită spre un
cadru teoretic poate constitui o modalitate complementară celor care deja au fost expuse
în manualele de limba română ca limbă străină. În același timp, exercițiile de pronunțare
și comunicare orală determină o asimilare corectă a verbului la indicativ prezent, dar și o
fixare a cunoștințelor legate atât de alternanțele fonetice și consonantice din limba
română, cât și de accent și de intonație.

Bibliografie:
Brâncuș, Grigore, Ionescu, Adriana, Manuela Saramandu, Limba română, manual pentru studenții
străini, Anul pregătitor, semestrul I, Ediția a II-a, București, Editura didactică și pedagogică, 1990.
*** Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi, Strasbourg, Diviziunea Politici Lingvistice,
2003.
*** GALR, Gramatica limbii române, Guțu, Valeria, Romalo (coord.), vol. I. Cuvântul, București,
Editura Academiei Române, 2005.
Hedeșan, Otilia, (coord.), Elena Jebelean, Florentina Leucuția, Bun venit în România. Manual de
limba română pentru străini începători, Ediția a III-a, Timișoara, Tipografia Partoș, 2012.
Platon, Elena, Sonea, Ioana, și Vîlcu, Dina, Manual de limba română ca limbă străină (RLS): A1-A2,
Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012.
Popeți, Eliana, Zsolt, Szabo, Limba română în imagini. Curs practic pentru străini. Fonetică,
vocabular, structuri gramaticale, Comunicare orală și scrisă, A1, Ediție CD-ROM, Timișoara 2021,

13
A se vedea Elena Platon, Ioana Sonea și Dina Vîlcu, Manual de limba română ca limbă străină (RLS): A1-A2,
Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012.
14
A se vedea GALR, Valeria Guțu Romalo (coord.), vol. I. Cuvântul, București, Editura Academiei Române, 2005,
p. 487.

733
 ISSUE NO. 28/2022

[online] la URL: https://library.livresq.com/details/60dc19967f524e0007520090 [Accesat în

23.02.2022].
Sterpu, Iolanda, Limba română pentru străini, gramatică și exerciții, Iași, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza, 2012.
Șerban, V., Ardelean, Liliana, Predarea limbii române la cursul intensiv pentru străini – îndrumări
metodice, Timișoara, 1978.

734
 ISSUE NO. 28/2022

LE FILM DANS LA CLASSE DE FLE. ENJEUX ET OBJECTIFS

Mădălina TOADER
Assistant PhD., University of Bucharest

Motto :« Le cinéma, c’est l’écriture moderne

dont l’encre est la lumière. » Jean Cocteau

Abstract: Teaching with films. Challenges and objectives.

This paper aims to prove, on one hand, that the introduction of cinema in the FLE classes represents
a very appreciated learning tool by students and within the reach of any teacher and has many
benefits in the learning process and on the other hand, that learning French through film has a
formative role. In order to do this, I have compiled a corpus of French films that focus on French
language, culture, society, history and literature. To sum up, teaching French with an audiovisual
support is a challenge for the future, modern and interactive foreign language classes, that brings,
first and foremost, a different student-teacher approach.

Keywords: French as a foreign language, teaching methods, cinema education, communicative

approaches

I. Cadre théorique
Au cours des siècles, plusieurs méthodes d’enseignement des langues se sont
succédé. Chacune visait à répondre aux besoins de la société de l’époque et tentait de
pallier les lacunes des méthodes précédemment utilisées. Les méthodologies qui ont
marqué l’enseignement des langues étrangères depuis le XIXème siècle jusqu’à nos jours
ont varié depuis la méthodologie traditionnelle. Au commencement, l’objectif culturel
était prioritaire, on étudiait une langue par et pour sa littérature, ses proverbes, sa
culture, en général. Par contre, dès le 1950, on a préféré l’objectif pratique qui privilégiait
un enseignement de la langue comme outil de communication destiné à engager des
conversations avec des personnes parlant une autre langue. Vers la fin du XIXème siècle,
la méthodologie traditionnelle a coexisté avec la méthodologie naturelle (La théorie de F.
Gouin). C’est à partir de la méthode de F. Gouin que les méthodes didactiques vont se
baser sur des théories de l’apprentissage (psychologiques, sociologiques, linguistiques,
etc.). (Gouin, 1880 : 57, cité par Puren, 1988 : 17) La méthodologie directe comme
approche naturelle de l’apprentissage d’une langue étrangère fondée sur l’observation de
l’acquisition de la langue maternelle par l’enfant apparait en France au début du XXème
siècle. (Puren, 1988 : 65-67) Jusqu’à 1960, la méthodologie active a été utilisée d’une
manière généralisée dans l’enseignement scolaire français des langues vivantes
étrangères. On a également privilégié l’enseignement de la prononciation à travers les
procédés de la méthode imitative directe. La phonétique s’est développée par l’utilisation
des auxiliaires audio-oraux (gramophone, radio, magnétophone). L’année 1969 va
supposer une rupture avec la méthodologie active et favorisera le passage à la
méthodologie audiovisuelle, répondant ainsi à un objectif pratique. Les méthodologies

735
 ISSUE NO. 28/2022

audio-orale et audiovisuelle auront comme objectif la recherche d’une cohérence

maximale. C’est pourquoi elles intègreront des théories de référence, comme le
distributionnalisme et le béhaviorisme, et utiliseront de nouveaux matériels
pédagogiques, comme le laboratoire de langues, le magnétophone, le projecteur de vues
fixes, entre autres. Depuis les années 80 et à la suite du développement de la
méthodologie SGAV (Structuro-globale audio-visuelle) et de la méthode « Voix et images
de France » (1962), les supports dits multimédia (audio-visuel) ont trouvé leur place dans
les cours de langue. L’image est devenue un support visuel et les enregistrements
magnétiques sont devenus un support sonore en cohérence avec le texte et le contenu
pédagogique.
La méthodologie SGAV est fondée sur 3 éléments : situation de communication,
dialogue et image. Le but principal de l’utilisation des images est dit « de transcodage » :
« [les images] traduisaient l’énoncé en rendant visible le contenu sémantique des
messages ou bien des images situationnelles qui privilégiaient la situation d’énonciation
et les composantes non linguistiques comme les gestes, les attitudes, les rapports
affectifs, etc. » (Les méthodes audiovisuelles : la méthodologie SGAV ou une approche
structurale-globale de la langue [en ligne]. Disponible sur : <http://asl.univ-
montp3.fr/L308-09/LADD6/E61SLL1/cours/chapitre3.pdf.>
A l’heure actuelle, en didactique des langues la notion d’authenticité employée
couramment par l’approche communicative se pose comme un mouvement de réaction
contre la communication simplifiée, stéréotypés des méthodes audio-visuelles. Et comme
l’ont souligné H. Besse et Porquier ce désir de faire évoluer les choses va se traduire dans
un plaidoyer pour un apprentissage et une communication authentique. « C’est-à-dire
une communication qui, premièrement correspond aux préoccupations réelles des
apprenants, que ce soient celles qui sont liées à ce qu’ils auront à faire en dehors de la
classe ou la langue étrangère (…) ou que ce soient celles qui sont les leurs dans la classe
même. (H. Besse, R. Porquier : 1984)
II. Education au cinéma dans la classe de FLE
De tous les arts, le cinéma est peut-être le plus captivant grâce à son exploration
de l’imaginaire, à la combinaison d’images, de son et de mouvement et à sa capacité
d’évoquer des rêves et des souvenirs. L’éducation au cinéma doit favoriser chez
l’apprenant une approche active et critique de l’image animée et du son, plus précisément
le développement de l’esprit critique, du jugement sociologique ; de plus, l’éducation au
cinéma doit aider l’apprenant /le spectateur à relativiser ses propres émotions, à cultiver
son plaisir en devenant un cinéphile curieux. L’éducation au cinéma dans le milieu
universitaire est vue comme étant complémentarité et synergie dans les références
épistémologiques, les options méthodologiques et surtout dans la mise en pratique des
processus d’apprentissage.
Regarder des films en version originale contribue à améliorer le niveau de langue.
En effet, les étudiants familiarisent l’oreille à une autre prononciation, car on apprend à
prononcer les mots les plus courants que l’on retient inconsciemment, ce qui nous permet
de travailler une langue étrangère d’une façon plaisante.

736
 ISSUE NO. 28/2022

Le cinéma dans le cadre de l’enseignement des langues rencontre un fort succès

auprès des apprenants. Un film est à la fois un document porteur des notions culturelles,
une source pour l’amélioration de la compréhension orale et un document semi-
authentique. Selon Porcher et Margerie, le cinéma est une source de «
l’approfondissement de la compétence culturelle des apprenants » (Margerie & Porcher
1981 : 92) et un support déclencheur de la motivation des apprenants. Le cinéma est une
ouverture sur la diversité linguistique et culturelle, un coup de projecteur sur la vie
sociale et l’histoire d’un pays.
De plus, le cinéma donne cette opportunité de faire découvrir aux apprenants la
littérature de la langue cible notamment quand il s’agit d’une adaptation « le cinéma en
cours de langue, est le travail sur l’adaptation de romans qui permet de faciliter l’accès à
la littérature » (Margerie & Porcher, 1981 : 92)
III. Les fonctions de la communication linguistique du film
L’exploitation des films en classe de FLE et en général l’utilisation des méthodes
audio-visuelles ont la capacité de stimuler la participation actives des apprenants en
créant une relation authentique de l’étudiant avec la langue étudiée. De plus, l’utilisation
de moyens audiovisuels dans l’enseignement des langues soulève un certain nombre de
problèmes psycholinguistiques et méthodiques ayant des répercussions directes tant sur
les étudiants que sur le professeur. L’une des principales raisons serait que les méthodes
d’enseignement modernes tentent de remplacer l’enseignement abstrait par un
enseignement concret, un enseignement qui suscite l’intérêt des apprenants, stimule et
provoque la conversation. L’utilisation du film suppose l’authenticité et contribuera ainsi,
à améliorer la prononciation, au développement des connaissances linguistiques
fonctionnelles, à partir d’un corpus authentique dans lequel une grande attention est
accordée à la langue parlée. Une autre raison est que l’utilisation de ces moyens, en
particulier du film, implique une bonne connaissance de la langue tant de la part des
étudiants que du cadre didactique. La mise en place, l’association des mots et des
expressions avec des images et des gestes sont des éléments importants qui ne peuvent
être atteints par la méthode classique. Dans l’enseignement de toute langue étrangère, il
est très important de tenir compte des quatre compétences suivantes : compréhension
orale, expression orale, compréhension d’un texte écrit et expression écrite.
Le film offre une autre façon de présenter l’information, d’enrichir le vocabulaire
et de renforcer l’acquisition des concepts grammaticaux en sortant l’apprenant du
contexte pédagogique traditionnel. Les films permettent aussi de faire de nouvelles
découvertes sur les valeurs socio-culturelles.
L’image du film est de nature polysémique, elle ne signifie rien en dehors du
contexte et d’une démarche interprétative (Demougin, 2012 : 112). Cette caractéristique
de l’image sollicite donc la pluralité des lectures, les divergences interprétatives au sein
de la classe, qui, en revanche, ouvrent la voie à la réflexion personnelle et stimulent
l’expression orale des apprenants. En outre, l’image du film possède une nature narrative,
elle raconte des histoires, d’où sa dimension ludique qui donne plaisir aux apprenants : «
point n’est besoin de grandes analyses pour savoir qu’il y a un plaisir enfantin de l’homme

737
 ISSUE NO. 28/2022

à écouter dire des aventures de quelque nature qu’elles soient. » (Demougin, 2012 : 105).
Selon Compte, l’implication affective de l’apprenant constitue « l’une des forces-moteurs
de l'apprentissage » (Compte, 1993 : 21), ce point s’appuyant sur la ligne de pensée des
didacticiens « cognitivistes », qui ont beaucoup insisté sur le fait que la stimulation
sensorielle, affective et imaginaire des apprenants permettait d’augmenter la quantité et
la qualité de leurs apprentissages.
En ce qui concerne le coté culturel du film, il nous offre la possibilité de percevoir
la langue dans tous les états et dans des situations des communication proche du réel ; se
montre alors comme un « vecteur particulièrement efficace de la langue-culture »
(Demougin, 2012 : 104). Les films permettent à l’apprenant de découvrir les sous-
entendues culturelles, les conventions sociales, des stéréotypes, qui lui seraient
autrement inaccessibles. En effet, le film porte « des marques, des traces, des indices des
certains aspects anthropologiques relativement caractéristiques d’une époque, d’un
milieu, d’un lieu (…) » (Porcher et Margerie 1981 : 87), ainsi que des mythes et des
stéréotypes manifestes et latents (Demougin, 2012 : 105)
IV. Représentations de la culture française à travers le film
L’un des objectifs majeurs dans l’apprentissage de la langue française est de
découvrir la vie française et sa culture (les registres de langue, les habitudes alimentaires,
les traditions, les codes sociaux et de politesse, les relations sociales et amoureuses,
l’humour, les problèmes de société…). Rien de mieux pour apprendre à comprendre le
français parlé que d’écouter des natifs parler. Les films ont cet avantage de confronter
l’apprenant directement à la langue orale, habituer l’oreille aux sonorités françaises et
ainsi d’avoir moins de difficultés de compréhension de l’orale. C’est l’occasion aussi
d’apprendre de nouveaux mots : le vocabulaire est une des clés dans l’apprentissage
d’une langue étrangère.
Les films français sont le reflet de la culture française, car à chaque film on apprend
un peu plus sur les spécificités de la culture française, le mode de vie des Français, mais
aussi pourquoi pas, l’histoire du pays et de grands noms français.
De plus, à travers le film, on découvre le langage parlé du quotidien : parce qu’un
film est toujours le reflet d’une époque et de la réalité, et par le biais du cours de français,
on découvre le franc-parler des natifs, mais aussi différents registres de langues.
V. Choix du corpus
Dans la constitution du corpus des films, nous avons fait attention à ce que plusieurs
critères soient satisfaits, en fonction de l’objectif pédagogique de notre cours pratique de
français, à savoir l’enseignent-apprentissage de la culture, l’histoire, vie sociale,
littérature, art et société françaises.
Au long des années d’expériences dans la didactique des langues étrangères au niveau
universitaire, le corpus des films qu’on proposerait contient :
- Des films anciens et des films contemporains afin d’ouvrir une formation
structurée, cohérente, progressive avec des objectifs bien définis, qui permettrait
aux apprenants de suivre leur progression et de se faire une idée de la logique du

738
 ISSUE NO. 28/2022

développement et de l’évolution du cinéma en France. On note ici les films sur

l’histoire du cinéma : Les Frères Lumières ; les festivales, les récompenses reçues.
- Des films qui transmettent des images et des représentations plus complexes de
la société française ;
- Des films « classiques » ayant une valeur historique, culturelle et esthétique
reconnue et qui font partie de la culture générale en France
- Des films d’art, afin d’enrichir la culture des apprenants
- Des films sur la littérature française, par exemple, les adaptations
cinématographiques d’œuvres littéraires.
Cet itinéraire est une proposition de cheminement entre ces différents contenus
mentionnés auparavant, tout en tenant compte de l’objectif pédagogique du cours de
français langue étrangère.
Le site qui offre une sorte de diaporama de la culture cinématographique française
qui répond aux besoins des enseignants et des apprenants de la langue française est
Apprendre le français avec le cinéma, site qui pourrait être utilisé comme source
d’inspiration pour les professeurs de FLE. Le site est consultable sur ce lien :
http://www.cinemafrancais-fle.com/
Ce site met à disposition des ressources variées à exploiter en classe pour des
étudiants de niveaux intermédiaire et avancé, comme par exemple : l’histoire du cinéma
français, des thèmes divers liés à la culture cinématographique française ; les femmes
cinéastes, le festival de Cannes, remakes et adaptations littéraires, doublage et sous-
titrage, critiques et magazines, les extraits et dialogues de films divers.
Nous avons essayé de proposer une liste des films étudiés au cours de français, qui
réponde à quelques questions que tout enseignant devrait se poser. A savoir : qu’est-ce
que les apprenants apprennent des films sur la vie française, la civilisation, les rapports
sociaux, les mentalités, sur les stéréotypes ? Quelle image de la culture française
souhaitons-nous transmettre par le film ?
Liste exhaustive des films proposée dans la classe de FLE :

Le voyage dans la lune de Georges Méliès 1902 Le père des premiers effets spéciaux, inspiré
du livre Voyage au centre de la terre, Jules
Verne
Jules et Jim, un classique de François Truffaut La Nouvelle Vague, la nouvelle génération des
1962 cinéastes français : on voit apparaitre une
nouvelle façon de produire, de tourner des
films qui s’oppose aux traditions. Jules et Jim
est un hymne à la vie et à l’amour.
Masculin, Féminin, de Jean-Luc Godard Masculin, féminin- un film-enquête, purement
1966 godardien, fait de ruptures d’images et de
sons, de collages, de bons mots qui ne le sont
pas toujours, et de visions prophétiques.
(Toader, 2019 : 73)
Cléo de 5 à 7, par Agnès Varda Femme cinéaste des années 70 qui
expérimente un autre aspect fondamental du
cinéma, le temps, en filmant sa fiction en
temps réel.

739
 ISSUE NO. 28/2022

La grande vadrouille, de Gérard Oury Comédie qui réunit un des plus grands
1966 comiques du moments, Bourvil et de Funès et
qui est restée le plus grand succès commercial
français.
Les enfants du Paradis de Marcel Carné Considéré comme le meilleur film français
1945 c’est un incontournable, étant un chef-d’œuvre
du réalisme poétique, entrepris sous
l’Occupation.

Léon, de Luc Besson C’est un thriller français ; on s’attache

1994 rapidement au tandem que forment Jean Réno
et Nathalie Portman dans ce film, qui a
d’ailleurs révélé l’actrice, alors âgée de 12 ans.

Le fabuleux destin d’Amélie Poulain, de Jean Comédie romantique qui a son côté poétique,
Pierre Jeunet occasion pour découvrir Paris et Montmartre
2001 et l’actrice Audrey Tautou.
Astérix et Obélix, mission Cléopâtre, par Alain
On découvre les aventures des plus célèbres
Chabat gaulois à travers ce film inspiré de la bande
2002 dessinée d’Uderzo et Goscinny
Le Père Goriot par Jean-Daniel Verhaeghe On découvre à partir de cette adaptation du
2004 roman de Balzac la société française du
XIXème siècle, mais aussi les chanteurs
comédiens (Charles Aznavour, Yves Montand)
La môme par Olivier Dahan Pour découvrir la vie d’Edith Piaf, une des
2007 figures françaises les plus célèbres au monde,
merveilleusement interprétée par Marion
Cotillard, qui a d’ailleurs obtenu un Oscar pour
sa prestation.
Les Intouchables réalisé par Olivier Nakache, C’est une belle leçon d’amitié, de tolérance, qui
Eric Toledano joue sur les bons sentiments.
2011
Les bronzés, une série de films français, Le scénario du film est l’adaptation d’une pièce
réalisée par Patrice Leconte entre 1978 et de théâtre Amours, Coquillages et Crustacées,
2006 interprété par la troupe du Splendide.
La famille Bélier par Eric Lartigau Une belle histoire, un film émouvant et la
2014 révélation de Louane, jeune chanteuse
française qui a reçu le César du meilleur espoir
pour son interprétation.

VI. Activités et objectifs

A la suite de notre étude, on propose quelques activités communes à chaque film
proposé dans la classe de FLE, ainsi que leurs objectifs.
Activités Objectifs
Comprendre et faire comprendre
Classer les films (documentaires, historiques, Repérer des informations sur le genre du film ;
classiques, etc.) à la suite du visionnage de comparer les différentes époques selon les
plusieurs les films ; indications temporelles ;
Identifier l’époque et le lieu ;
Identifier l'auteur et l'équipe de production Se créer une culture cinématographique ;
Scénario, mise en scène, animation, musique ;

740
 ISSUE NO. 28/2022

Remue-méninges (brainstorming) Savoir exprimer ce que les apprenants ont

Préparer une activité de compréhension orale. retenu, ce qu’ils n’ont pas compris, ce qu’ils
Expression orale : Vous annoncez le thème du ont ressenti ;
jour.
Proposez un remue-méninge à vos
apprenants à partir du titre (par exemple)
Décrire un personnage du film physiquement Être capable de décrire les personnages et
et psychologiquement leurs caractères ;
Exploiter le lexique ;
Identifier le message du film ; Comprendre une scène-clé d’un film ;
Identifier les scènes et le moments-clé du Savoir expliquer son choix ;
film ;
Identifier les indicateurs, les repères Utiliser les articulateurs temporels pour
temporels et spatiaux organiser un résumé ;
Saisir l’intention de l’auteur du film Comprendre le point de vue exprimé dans un
film ;
Décrire l’ambiance du film Qu’est-ce qu’une Utiliser le vocabulaire pour décrire le cadre
ambiance, une atmosphère ? général du film ;
Parler des sentiments ressentis à travers le
visionnage ;
Changer de point de vue ; Savoir exprimer son point de vue ;
Raconter l'histoire depuis le point de vue de Justifier son choix et son intérêt ;
plusieurs personnages ;
Créer individuellement ou collectivement
Imaginer un nouveau titre ; Utiliser les différents connecteurs pour faire la
Comparer les titres proposés et expliquer le comparaison ;
choix ;
Imaginer un début et une fin ; Un début Travailler l’imagination de l’apprenant ; créer
d'avant le film, une nouvelle fin ou la suite du librement sans imposer des règles ;
film. Deux fins différentes...
Changer un moment ou un élément du film et Stimuler l’imagination et la créativité ;
imaginer la nouvelle histoire ; Créer la capacité de s’exprimer avec des idées
Changer un élément clé du film ou un élément originales ;
secondaire. Et si une chose inanimée dans le
film prenait vie ?
Recréer la chronologie du film à partir de Imaginer pour apprendre utiliser les temps
phrases en désordre ; verbaux et les adverbes temporels ;

Exprimer ses opinions et ses émotions

Exprimer une opinion personnelle sur le film : Défendre son avis ; Donner son avis ;
points de vue, affinités ; Encourager à développer à l’oral un point de
Pourquoi j'aime un peu, beaucoup, vue argumenté à partir de notes prises ;
passionnément... ? Utiliser les articulateurs logiques pour
organiser une argumentation ;

Le film vous fait-il penser à une expérience Être capable à comparer avec des expériences
personnelle ? personnelles ;
Reconnaître ses émotions et comprendre Savoir utiliser le lexique des émotions ;
celles des autres ; Exprimer son intérêt ; poser des questions
Identifier et exprimer ses émotions ; pour apprendre les émotions des autres
Dialogue en classe ; participants ;
Faire un choix, le justifier et l’illustrer ;

741
 ISSUE NO. 28/2022

Construire un langage du corps

Rejouer ; Utiliser la communication non-verbale de
Reproduire la scène d'un film ; manière à exprimer ses sentiments : la joie, la
Dialogues et scénographie. Jeu théâtral, mime. colère, la tristesse ;
Imiter des postures, des expressions de
visages ;
Faire deviner aux autres apprenants ; Imiter Construire une interprétation correcte de
un personnage ou un élément du film, des l’image, du son, du mouvement ;
postures, des expressions de visages et faire Agir ; s’exprimer ;
deviner
S’approprier les techniques cinématographiques
Identifier les techniques de mise en scène à S’initier aux techniques les plus variées ;
partir des flashbacks et autres outils comprendre la narration ; élaborer un plan de
narratifs ; découpage technique ;
Utiliser le vocabulaire cinématographique ;
Créer un storyboard pour le film ; Sensibiliser l’apprenant à la création ;
Dessiner des vignettes à partir des images du Créer un storyboard avec des outils adéquats ;
film ; Comprendre et traduire la narration en
images ;
Expérimenter et créer
Créer une histoire (avant/après le visionnage Devenir réalisateur d’une courte production
du film) cinématographique ;
Créer une affiche du film : choix des éléments, Laisser exprimer l’imagination dans les
mise en page ; pratiques créatives ;

VII. Conclusions
Découvrir un film avec les apprenants est une expérience unique, ludique qui
permet de travailler en classe l'ensemble des compétences pédagogiques pour accroître
le sens de l’autonomie et de l’initiative, améliorer la progression de l’apprentissage,
contextualiser les apprentissages, promouvoir la valorisation de l’enseignement par des
actions concrètes et aussi former des aptitudes à comprendre et à se faire comprendre, à
créer des images mentales, à observer, classifier, inventer, communiquer avec les autres
ou encore à s'exprimer à travers le mouvement, à être sensible au rythme et aux univers
sonores.
Enseigner le français avec un support audiovisuel est un défi pour l’approche
moderne et active de l’enseignement du français. Apprendre une langue étrangère
signifie s’ouvrir sur le monde, découvrir des nouvelles possibilités d’expression,
d’interaction, découvrir un autre univers de mots que le sien, aller à la rencontre d’une
autre culture que la sienne. En introduisant les méthodes audiovisuelles dans la classe de
FLE, on ajoute un outil supplémentaire au service de ces découvertes : découvrir le plaisir
d’apprendre, donner l’envie d’enseigner et d’apprendre autrement la langue étrangère,
envisager que tous les apprenants prennent plaisir dans leurs tâches respectives.
Intégrer les activités ludiques dans l’enseignement du FLE, voir enseigner le français à
travers la chanson, faire du cinéma en classe de FLE nous permet de montrer à l’écran
aussi bien des éléments linguistiques, que des points culturels et des situations de
communication précises.

742
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliographie:
Compte, Carmen (1993). La vidéo en classe de langues. Paris : Hachette
Cuq, Jean-Pierre (2003). Le Dictionnaire de didactique du français langue étrangère et seconde.
Paris : CLE International
Cuq, Jean-Pierre, Gruca, Isabelle (2002). Cours de didactique du français langue étrangère et
seconde, Grenoble : FLE Presse Universitaire de Grenoble.
Demougin, Françoise. (2012). Image et classe de langue : quels chemins didactiques ?
LINGVARVMARENA, n° 3 : 103-115.
Margerie, C. de, & Porcher, L. (1981). Des media dans les cours de langues. Paris : CLE International.
Puren, C. (1988). Histoire des méthodologies de l’enseignement des langues, Paris, Nathan-Clé
International, Col. DLE.
Puren, C. (1995). Des méthodologies constituées et de leur mise en question, Le français dans le
monde (recherches et applications), Numéro spécial “Méthodes et méthodologies”, janvier,
pp.36-41.
Toader, Madalina, (2019). L’image de la femme dans les films de Jean-Luc Godard, in Crossing
Boundaries in Culture and Communication, vol X, nr.2 Bucuresti : Editura Universitara
bop.fipf.org › cliche-la-france-vue-de-letranger
http://asl.univ-montp3.fr/L3009/LADD6/E61SLL1/cours/chapitre3.pdf.>
http://www.cinemafrancais-fle.com/
https://www.lepointdufle.net/penseigner/cinema-fiches-pedagogiques.
https://agi.to/enseigner/carnets-pedagogiques/le-cinema-en-classe-de-fle/

743
 ISSUE NO. 28/2022

INFLUENCES BALZACIENNES DANS LES ROMANS DE MARIN PREDA

Mihaela-Claudia POPESCU
Université de Craiova

Résumé: Marin Preda est un écrivain réaliste, soucieux d’être exact et précis dans son récit, correct
et concis dans son style, son œuvre faisant toujours partie des livres fondamentaux de la littérature
roumaine. Dans le roman de Marin Preda, l’omniscience est partiellement abandonnée. Les
personnages disent quelque chose, ils deviennent «des informateurs, des complices avec l’auteur, le
narrateur a donc perdu sa souveraineté, et les héros deviennent des réflecteurs. Moromeţii de Marin
Preda est un roman réaliste, auquel le caractère anti-calophile, comme le style des prosateurs de
l’entre-deux-guerres, donne précision, concision et clarté. Comme Balzac ou les réalistes russes
(Tourgueniev, Tolstoï, A.P. Tchekhov), Marin Preda fixe dans des peintures réalistes, parfois tristes et
légèrement oppressantes, des aspects de la vie et de l’échec.

Mots-clé: roman réaliste, caractère, personnage, vie rurale, peintures réalistes.

Marin Preda est certainement un écrivain «responsable envers ses lecteurs, un

écrivain qui, comme il le dit lui-même, frappe à la clôture avec le sentiment qu’au-delà de
la clôture se trouve quelqu’un qui attend votre message» [C. Stănescu, L’héritage de Marin
Preda, dans la revue «Cultura», n° 218, publiée le 9 avril 2009, p. 14]. C’est pourquoi,
explique Eugen Simion, Preda «n’a pas trop valorisé les nouveaux romanciers occidentaux
et n’a donné aucune chance au méta-roman, c’est-à-dire au roman qui ne parle pas de la
condition existentielle de l’individu, mais de lui-même.»
Les jeunes écrivains (comme les années quatre-vingt, admirateurs du méta-
romane) n’aimaient pas et n’aiment pas Preda encore aujourd’hui, entre autres pour cette
raison. Il le considère comme un réaliste dépassé, un réaliste qui travaille selon les
modèles roumains du XIXe siècle… Ils n’ont pas raison. Preda est un réaliste moderne, il
avait lu, c’est vrai, Balzac et les grands Russes, mais il avait aussi lu les grands Américains,
il admirait Camus, il avait lu Thomas Mann et Kafka, et parmi les Roumains sa sympathie
allait à I.L. Caragiale, Slavici et Rebreanu. Preda n’était pas docteur en lettres, mais c’était
un écrivain qui avait lu les grands chefs-d’œuvre de la littérature et, surtout, les avait lus
à sa manière, à travers les yeux d’un écrivain» [Eugen Simion cité par C. Stănescu, dans
L’Héritage de Marin Preda, dans la revue «Culture», n° 218, parue le 9 avril 2009, p. 14].
Le réaliste «dépassé» a eu dans le socialisme et, semble-t-il, dans le capitalisme, un
succès proportionnel à son immense talent et à la valeur de ses chefs-d’œuvre: au-delà de
la clôture guette toujours le lecteur, qui a besoin de son message. Il est bien connu qu’avec
Shakespeare, Cervantès, Racine, Molière, Voltaire, Swift, Hugo, Stendhal, Gogol, Tolstoï,
Dostoïevski, Baudelaire, Kafka, Camus, Malraux, Céline, Sartre, Hemingway, Faulkner,
Marin Preda l’ont lu avec plaisir sur Balzac [Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda,
Editura Albatros, Bucureşti, 1973, p. 140]. Et parmi les Roumains, il préfère Eminescu,
Caragiale, Rebreanu, Bacovia, Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu et Sadoveanu.

744
 ISSUE NO. 28/2022

Comme Balzac ou les réalistes russes (Tourgueniev, Tolstoï, A.P. Tchekhov), Marin
Preda fixe dans des peintures réalistes, parfois tristes et légèrement oppressantes, des
aspects de la vie et de l’échec. Souvent l’effondrement de l’âme est lent mais sûr. Bien qu’il
évoque surtout des drames, le ton calme est dans l’ordre des faits relatés habituels, la
désintégration de l’ancien monde, patriarcal, étant inévitable. Moromete, comme Santa
Goriot, est méprisé par ses propres enfants, et bien que Moromete ait une caractérisation
et une évolution complexes, les deux personnages représentent la même typologie
humaine, chacun un pater familias, étant à la fois le cœur de l’action du roman et la famille
présentée dans le roman, ainsi que le personnage autour duquel se coagulent les relations
entre les personnages et les ramifications épiques du roman.
Eugen Simion évoque une rencontre avec Marin Preda au cours de laquelle le
critique l’interroge sur les raisons qui lui font considérer Balzac comme un modèle: «Il se
considérait comme un écrivain - rien de plus, mais pas moins que cela - et rêvait de
devenir écrivain professionnel, comme Balzac» [Eugène Simion, Scriitori români de azi,
vol. I, Bucureşti, Cartea Românească, 1978, p. 14]. «Pourquoi, comme Balzac, Monsieur
Preda, je lui ai demandé avec un peu de ruse car je connaissais la motivation d’avance,
mais je voulais entendre encore une fois, avec d’autres nuances, - pourquoi voulez-vous
devenir écrivain professionnel alors que vous êtes reconnu comme tel, et pas parce que
depuis hier ?!». Et Preda, calmement, sérieusement, ignorant mon petit stratagème, m’a
répondu: le sien!), un écrivain professionnel est celui qui s’assied au bureau à 8 heures du
matin et ne se lève pas de là jusqu’à ce qu’il termine le roman, comme l’a fait Balzac qui,
vous savez, l’a terminé en 16-17 jours; Je n’ai pas appris cette discipline, je fais le tour de
la table pendant 2-3 jours jusqu’à ce que je commence une histoire, je dépends de toutes
sortes de choses, je ne suis pas toujours en forme, si j’écris - les bons jours - deux ou trois
pages par jour, je suis content, mais il y a des jours où je ne peux rien faire ; un tourment,
que dire ?!, un malheur, je ne suis pas encore devenu un écrivain vraiment professionnel,
je me canonise...» ce qu’il a avoué à plusieurs reprises dans des interviews à propos de ce
que les critiques littéraires appellent «son approche épique»).
Le volume de nouvelles La Rencontre de la Terre (Intalnirea din pamanturi), publié
en 1948, esquissera, à travers l’atmosphère et les séquences épiques, mais aussi à travers
quelques lignes de force du portrait des héros, la grande aventure du roman ultérieur.
Enquêtant en profondeur sur le milieu rural, le village roumain de la plaine du Danube, où
il est né et a passé son enfance, Marin Preda consacrera à la littérature le roman Moromeţii
- un véritable chef-d’œuvre de la prose roumaine. Situé dans la descendance de la prose
réaliste-objective, représentée, jusqu’à lui, par Ioan Slavici et Liviu Rebreanu, l’auteur du
roman Moromeţii apporte une nouvelle vision artistique sur le village et paysan roumain.
Changeant de perspective sur le monde paysan, Preda ne présente pas le paysan
«dévoré par la passion de la possession de la terre». Ilie Moromete, le protagoniste du
roman, est une personnalité complexe, un paysan intéressé à garder sa terre agonisante
et à résister dans la lutte contre les tempêtes des années qui ont précédé la Seconde
Guerre mondiale. Menacé par des impôts et taxes élevés, le soi-disant «naufrage» du
ménage paysan finira par décliner. Contrairement à son grand précurseur, Liviu

745
 ISSUE NO. 28/2022

Rebreanu, Marin Preda prouve à travers Moromeţii que la paysannerie roumaine n’est
pas maîtrisée, comme on le croyait, uniquement par instinct, mais, au contraire, qu’elle
est capable de réactions d’âme insoupçonnées. «L’intelligence, l’ironie et l’humour, la
science du conte font d’Ilie Moromete un philosophe-paysan.» [D. Micu, Romanul
românesc contemporan, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1959, p. 127].
Publié en 1955 (premier tome) et en 1967 (deuxième tome), Moromeţii est un
roman de la famille d’Ilie Moromete et, en même temps, un roman de la communauté
rurale. L’action du livre se déroule dans le village du Danube, environ trois ans avant la
Seconde Guerre mondiale (dans le premier volume) et dans les années d’après-guerre
(dans le deuxième volume). Le prosateur, intéressé par les essences, qu’il présente de
manière analytique et objective, révèle la vie du village à travers des situations et des
moments suggestifs, qui se déroulent dans un temps relativement court (l’action du
premier tome se déroulant du samedi soir au dimanche soir).
Au centre du premier tome se trouve la famille Moromete, parallèlement à cela
évolue le destin d’autres héros: Ţugurlan, Boţoghină, Birică, Polina etc. Le drame de la
disparition du village archaïque, contraint de se transformer sous l’emprise des cruelles
réalités de l’histoire, est illustré par le destin de la famille Moromete. «Moromeţii est sous
une cloche cosmique et les grandes routes de l’histoire traversent leur cour ... L’homme
calme et ironique - Ilie Moromete - est toujours sur un volcan.» [Eugen Simion,Eugen,
Scriitori români de azi, vol. I, Bucureşti, Cartea Românească, 1978, p. 408].
Le drame d’Ilie Moromete est psychologique, issu de situations économiques et
morales, de la contradiction entre l’apparence et l’essence. Au milieu de la lutte
dramatique pour sauver sa terre, Ilie Moromete lutte pour maintenir l’unité de sa famille,
composée des enfants du premier mariage: Achim, Nila et Paraschiv, ainsi que des enfants
du second mariage, celui avec Catrina: Tita, Ilinca et Nicolae. Mais «Moromete se trompe
car il ne voit pas, son horizon social étant forcément limité. Un héros, supérieur doté, est
menacé d’effondrement par ignorance... Moromete, en tant que dimension historique, ne
peut avoir qu’un destin tragique. C’est un homme sans avenir» [M. Ungheanu, Marin
Preda. Vocatie si aspiratie, Bucuresti, Editura Mihai Eminescu, 1973, p. 150].
Son drame n’est pas économique, mais moral. Pour lui, la terre signifie la joie d’être
libre et indépendant, de pouvoir contempler la vie comme un spectacle. Avec le départ
des trois fils aînés pour Bucarest, Moromete entre dans un état de crise aiguë, voyant sa
famille en plein désarroi. Intelligent et ironique, observateur tenace et moraliste, Ilie
Moromete est un perpétuel illusionniste, allié en contradiction flagrante avec l’esprit de
l’époque, qui finira par le vaincre.
A la fin du livre, on le voit isolé et seul, glissant dans un nouvel état de crise,
symbolisé par son profond silence: On ne l’a même pas entendu répondre à beaucoup de
mots. On ne l’entendait plus parler. De Moromete, connu des autres, il ne restait que sa
tête de bosse brûlée, autrefois fabriquée par Din Vasilescu et qui regardait désormais seul
depuis l’étagère de la forge d’Iocan les réunions qui se déroulaient encore dans la
clairière». [Marin Preda, Moromeţii, vol. II, Bucuresti, Editura Curtea Veche, 2009, p. 24].
La fin d’Ilie Moromete est la fin d’une mentalité archaïque, et son buste, sculpté par Din

746
 ISSUE NO. 28/2022

Vasilescu, conservera l’esprit de ce monde antique. A travers Moromeţii, Marin Preda

impose dans la littérature roumaine un nouveau visage représentatif du paysan roumain:
un héros à l’âme riche.
Représenté en mouvement, à travers une série de gestes et d’attitudes, Moromete
séduit avec une intelligence vive et le pouvoir de voir au-delà des choses, de deviner ce
que les autres autour de lui ne peuvent pas voir. Dans les discussions tenues dans la
clairière d’Iocan, il a la capacité de clarifier et de dissocier les idées des articles publiés
dans la presse de l’époque. Il n’expose pas ici des faits sensationnels, mais débat des
problèmes afin d’en déchiffrer les significations. Autorité éminente dans la vie de la
communauté, il sait dominer par des répliques réfléchies, souvent pleines d’humour et
d’ironie. Recours au déguisement (voir la scène où Jupuit entre dans la cour pour le
paiement de la «terre»), Ilie Morormete traverse à la fois, des moments de vie immédiate,
d’une part, et d’un certain flux de vie intérieure, de l’autre. L’originalité de l’écrivain réside
dans sa capacité à saisir avec un art parfait le monde des pensées et des sentiments du
héros. Il trouve souvent refuge dans la contemplation et la méditation.
Du point de vue de son âme, Moromete vit un véritable cataclysme, son univers
intime se révélant être une utopie. «La cause de la chute de la maison de Moromete n’est
pas tant la fuite des fils que cette fiction à laquelle le vieux chef de famille a longtemps cru,
refusant ou ignorant les avertissements.» [M. Ungheanu, op. cit., p. 159]. Il a perdu tous
les champs de joie et de paix intérieure, incapable de s’adapter aux nouvelles situations
sociales. Brutalement détrôné par le temps qui s’impatiente, Ilie Moromete est «un roi
campagnard», «une victime, mais pas une victime sans voix, mais une conscience.» [M.
Ungheanu, op. cit., p. 161]
Enregistrement d’aspects significatifs de la vie de la famille d’Ilie Moromete et
d’autres, le livre est un véritable code de l’existence paysanne, de règles ancrées, qui se
déroulent rituellement: sortir et revenir du champ, préparer la récolte, assister au dîner
des familles. Donnant l’allure d’un livre ethnographique (coutumes propres au village: le
bâillon, la chorale, le lavement des pieds de la Pentecôte, coutumes funéraires etc.),
Moromeţii n’est cependant pas un roman monographique, la force de cet ouvrage
jaillissant de l’authenticité et la fluidité de l’épopée, de la profondeur de l’art de créer le
type «paysan-philosophe», comme on l’appelait Ilie Moromete. La science de
l’organisation épique, du portrait et de la description, la vision scénique, le monologue et
le dialogue, le micro-essai analytique et le mélange harmonieux du style libre direct,
indirect et indirect, révèlent la vocation fondamentale de Marin Preda - celle d’un
narrateur qui a donné une profondeur psychologique à la prose.
Les derniers chapitres du roman décrivent la mort de Moromete. À quatrevingt
ans, Moromete est à la fin de ses jours. Sans souffrir d’une maladie particulière, il se
couche puis meurt. Les pages illustrant la mort de Moromete sont les plus belles pages de
la littérature romaine illustrant la mort, car elles décrivent la fin sans lamentation, sans
pathos, sans drame, une fin lente, comme un épisode naturel de la vie. Les dernières
paroles de Moromete exprimaient son credo, un credo après lequel il avait mené sa vie et
qui faisait désormais de lui un inadapté de l’époque: «Monsieur, j’ai toujours vécu une vie

747
 ISSUE NO. 28/2022

indépendante!». [Marin Preda, Moromeţii, volumul II, Bucuresti, Editura Curtea Veche,
2009, p. 109] Niculae retourne au village, où sa sœur, Ilinca, lui raconte ce qui s’est passé
pendant son absence.
Dans le second tome, cependant, le roman perd sa cohérence narrative, l’épopée
est dispersée, fragmentée et sinueuse, le narrateur ne crée pas un monde nouveau, mais
le commente, en débat. La question du temps, patient ou non avec les gens, n’est plus
l’essence de l’épopée, mais désormais l’idée est importante, le discours sur l’effondrement
du village traditionnel et, avec lui, de la catégorie sociale la plus ancienne, que le narrateur,
comme Moromete, se sent étranger.
Moromeţii de Marin Preda est un roman réaliste, auquel le caractère anti-calophile,
comme le style des prosateurs de l’entre-deux-guerres, donne précision, concision et
clarté. Il révèle également les coutumes du village (jeu de callosités, lavement des pieds,
Pentecôte, rites funéraires, dîner, récolte), étant une fresque du village roumain
traditionnel dans la plaine du Danube et aussi un élément adjacent dans la construction
du réalisme. Sa structure est cinématographique, et la révélation des réactions d’âme des
personnages l’encadre dans le réalisme psychologique.»
A travers Moromeţii, Marin Preda prouve que «la paysannerie n’est pas contrôlée,
comme on le croyait, uniquement par l’instinct, mais, au contraire, qu’elle est capable de
réactions d’âme insoupçonnées». [Al. Piru, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura
Grai şi suflet – Cultura naţională, 1994, p. 324].
Moromeţii est une construction épique équilibrée et complexe, dans laquelle
l’accumulation de détails n’est pas accidentelle, car il n’y a presque rien sans sens précis
et sans fonction symbolique. En ce sens, les mots devenus symbole, par lesquels s’ouvre
et se clôt le premier volume, sont édifiants: «… il semble que le temps ait été très patient
avec les gens; la vie s’y déroulait sans grands conflits» [Marin Preda, Moromeţii, vol. I,
préface d’Eugen Simion, Bucuresti, Editura Curtea Veche, 2009, p. 1]; «Trois ans plus tard,
la Seconde Guerre mondiale éclate. Le temps n’a pas de patience.» [Marin Preda,
Moromeţii, vol. II, Bucuresti, Editura Curtea Veche, 2009, p. 1] En résumé, nous
remarquons l’écart entre l’illusion et la réalité, déterminant le drame d’Ilie Moromete.
Entre les noyaux épiques, à travers lesquels le livre acquiert substance et unité
parfaite, se trouve, au premier plan, la scène de la table de la famille Moromete, racontée
au début du roman. La vision scénique et le détail significatif concernant la place de
chaque membre de la famille à table anticipent le conflit entre les fils aînés de Moromete
et leur belle-mère. C’est le moment où Ilie Moromete comprend que dans son univers,
organisé selon des lois préétablies, une invasion a eu lieu, que l’édifice s’est fissuré. On
sent maintenant le drame d’Ilie Moromete, celui d’une fiction brutalement contredite par
la réalité. La scène de coupe d’acacia a une valeur symbolique, suggérant à la fois l’attrait
de l’écrivain pour la réflexion et la méditation, pour un certain lyrisme assumé.
L’acacia, qui est devenu le leitmotiv du premier volume, peut symboliser l’unité et
la fermeté de la famille de Moromete et du village, figés comme dans des motifs
archaïques. Signe d’autorité et bouclier, l’arbre peut signifier la vie. Il suggère également
le sens de la verticalité de l’individu dans la communauté. Pour Marin Preda, l’acacia a une

748
 ISSUE NO. 28/2022

valeur prémonitoire. Sa coupe marque le déclin de la famille Moromete et anticipe le

drame d’Illie Moromete, qui vit l’illusion que sa famille ne s’effondrera pas.
La fête spirituelle à la forge de la clairière d’Iocan représente la
quintessence de la vie intellectuelle et morale du village. La confrontation des idées entre
Ilie Moromete, Ţugurlan, Cocoşilă, Iocan etc. met en évidence la supériorité intellectuelle
et morale du protagoniste du livre, le prestige et la sympathie dont Ilie Moromete jouit
dans la communauté villageoise. A travers ces scènes, comme d’autres (voir la scène des
vendanges), l’écrivain avance progressivement dans le reflet de la réalité, créant une
prose à caractère analytique.
Obtenant des effets artistiques par accumulation et par les nuances du dialogue
paysan, Marin Preda est inégalé dans notre prose. Sans être surpris par le mouvement
intérieur de ses personnages, le dialogue, avec toute son authenticité, reste pauvre. Le
dialogue et le monologue sont naturellement assimilés par le récit, dans une parfaite
cohérence du récit, donnant au texte les vertus de la prose d’analyse et de création. La
perspective de l’histoire fait autorité. Dans le roman de Marin Preda, l’omniscience est
partiellement abandonnée. Les personnages disent quelque chose, ils deviennent «des
informateurs, des complices avec l’auteur, le narrateur a donc perdu sa souveraineté, et
les héros deviennent des réflecteurs» [N. Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Bucureşti, Editura
Minerva, 1980, p 127].
Comme Rebreanu, soucieux d’être exact et précis dans son récit, correct et concis
dans son style, Marin Preda est un écrivain réaliste, son œuvre faisant toujours partie des
livres fondamentaux de la littérature roumaine. Par ses structures épiques, Moromeţii est
un roman moderne, emblème de la prose de Marin Preda. L’univers moromeetien s’étend
sur toute la création de l’écrivain. La typologie du roman «est comme chez Slavici et
Rebreanu, paysan, pourtant quelle différence! L’âme rurale y est rudimentaire, obsédée
par l’accumulation dans l’ordre matériel. Marin Preda supprime ce mécanisme simple et
prévisible, davantage motivé par les instincts et fait de ses paysans individuels une vie
psychologique normale, capables de devenir des héros de la prose moderne.» [E. Simion,
Scriitori români de azi, vol. I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978, p. 407]

BIBLIOGRAPHIE
Ciachir, Dan, Fuga lui Petru Dumitriu, în «Ziua», nr. 4226, 8 mai 2008, p. 12
Hamon, Philippe, Introduction a l'analyse du descript1f, Paris, Edition Hachette, 1981.
Hamon, Phillippe, Un discours contraint, apud Littérature et réalité, volum coordonat de Roland
Barthes, Point (Seuil), 1982.
Manolescu, N., Arca lui Noe, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1980
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, vol. II, Editura Minerva,
Bucureşti, 1980.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Editura Paralela
45, Piteşti, 2009.
Marthe, Robert, Roman des origines, origine du roman, Editura Grasset, Paris, 1972.
Maurois, Andre, Prometeu sau viaţa lui Balzac, traducere de Marcel Aderca, Editura Univers,
Bucureşti, 1972.
Mavrodin, Irina, Obsesia numită Balzac, în Operă şi monotonie, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
2004.

749
 ISSUE NO. 28/2022

Miclău, Paul, Balzac, semiotician avant la lettre, în „Cahiers de sémiotique”, Editura Universităţii
Bucureşti, 1977.
Micu, D., Romanul românesc contemporan, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1959
Mugur, Florin, Convorbiri cu Marin Preda, Editura Albatros, Bucureşti, 1873, p. 140
Piru, Al., Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, 1994
Preda, Marin, Moromeţii, vol. I, II, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2009
Preda, Marin, Moromeţii, volumul II, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009.
Simion, Eugen, O scenă din viaţa lui Marin Preda (II), în „Ziua”, nr. 4276, 5 iulie 2008, p. 8
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. I, Bucureşti, Cartea Românească, 1978
Stănescu, C., Moştenirea lui Marin Preda, în revista „Cultura”, nr. 218, 9 aprilie 2009, p. 14
Ungheanu, M., Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.

750
 ISSUE NO. 28/2022

REDEFINING POLITICAL CORRECTNESS

Alina TURTĂ,
PhD Candidate, „Alexandru ioan Cuza” University of Iași

Abstract: Is the concept of Political Correctness still noble or not? Has it ever been this way? One of
the questions that mostly receives two different answers, even though its reality has marked entire
ages of thoughts and events from the easiest to the most complicated ones. As far as one can tell
about the controversy of the not so old, nor so recent challenging status of PC it seems that it has
been disputed, analyzed and criticised by many political parties and by means of various
perspectives. The results may also vary according to the purpose and intention of each seeker and
ours had defined its true origins and roots closer to a similar movement.

Keywords: Political Correctness, Marxism,Communism, Political Parties, Left wing and Right wing.

Încercarea de a explora într-un mod cît mai complex și complet sensurile pe care
și le atribuie fenomenul social recunoscut la nivel național și internațional sub numele de
corectitudine politică, respectiv prin atributul de corect politic, pare să identifice o
diversitate de idei și definiții care se pot plasa în relații de asemănare sau de contrarietate.
Pornind de la dicționare diferite spre autori diferiți sau oameni asociați politic diferiți,
întrebarea asupra a ceea ce este și a ceea ce nu este corectitudinea politică face
nemulțumitoare și dificilă o interpretare noțională sincronică, care doar ar putea
surprinde o stare dată a fenomenului în discuție, într-un anumit punct teritorial și
temporal. Bineînțeles că și studiul în sincronie are beneficiile sale în cercetare, însă
reducerea unei teme de analiză la doar „decupări” alăturate unele altora ca într-o galerie
de artă ar însemna în mod intrinsec și decontextualizarea lor. Or, pentru că acest context
reprezintă de fapt cheia interpretării oricărui fenomen de natură umană, se arată
important de a întrajutora cercetarea sincronică prin cea diacronică, găsind de cuviință
înlănțuirea expresiilor ce pot exemplifica manifestarea celor două relații prin selectarea
de fapte în sincronie și descrierea lor în diacronie. În acest scop, vom privi selectiv și
succesiv la evoluțiile pe care titulatura prezentă le-a înregistrat pe parcurs, încă de la
originile sale și pînă în zilele noastre, făcînd apel la aspectele sale clasice și moderne,
precum și la nuanțele specifice de tip susținere și opoziție dobîndite prin manifestarea
activităților socio-culturale ale indivizilor. Prin grija ca toate acestea să cuprindă și să
surpindă armonios etapele diferite ale unui întreg dat, nu doar pentru a expune anumite
fapte, ci mai mult pentru prezentarea unor sensuri noi ce vor putea aduce iluminări și
înțelegeri în raport cu evenimentele contemporane și mișcările viitoare, vom aduce
înaintea cititorului o serie de scurte analize cu privire la evoluția înregistrară în timp și
spațiu a conceptului de corectitudine politică (political correctness).
Întregul fenomen socio-cultural se consideră a fi avut la origine idei utilizate într-
un mediu predominant politic, plecînd de la perioada în care Partidul Comunist se afla la
putere și își conținea esența în ideile gînditorilor filosofi Karl Heinrich Marx și Friedrich
Engels. Atestările expresiei de corectitudine politică în varianta uzului său specific

751
 ISSUE NO. 28/2022

american (political correctness) și cu atributele sale de corect politic (politically correct)

sau incorect politic (politically incorrect) au în comun mediul sferei socio-politice și
apropierea de gîndurile publicate de către cei doi binecunoscuți filozofi menționați, care
au colaborat la opera Manifestului Partidului Comunist1 între decembrie 1847 și ianuarie
1848. Din prefața la ediția germană din 1872 ni se explică modul de apariție și contextul
în care scrierea a fost necesară, pentru a răspunde cerințelor teoretice și practice ale unei
grupări internaționale secrete a muncitorilor denumite Liga comuniștilor. Membrii acestei
Ligi consideră la acel moment că este necesar ca toți să se conducă după niște idei clare și
bine delimitate ale unor concepții ideale care să le definească forma și conținutul politic
identitar, precum și metodele de obținere a tuturor obiectivelor specifice, dintre care cel
mai înalt stăruia în implementarea comunismului în întreaga Europă. Dorința de
extindere și de control asupra celorlalte zone geografice prin aderarea muncitorilor la
tendințele specifice comunismului și promisiunile rezultate din această colaborare s-a
manifestat inițial și prin traducerea documentului original din limba germană în alte limbi
europene, prima ediție în limba română fiind tradusă din limba franceză la Iași în anul
1892, de către Panait Mușoiu. Ideile centrale urmăresc să prezinte lupta iminentă care s-
a propagat de la o generație la alta și de la o societate la alta între proprietarii (bunurilor
și mijloacelor de producție) și muncitorii (cei lipsiți de orice bun de valoare semnificativă
și dependenți de primii prin vinderea forțelor proprii muncitorești) unui stat: „Istoria
tuturor societăților de pînâ azi este istoria luptelor de clasă.”2 (Manifestul, 1962:17).
Mijloacele de emfază abordate în lucrare de către cei doi autori pentru a evidenția
„antagonismele de clasă” distribuite de la o societate istorică la alta au fost realizate pe
baza unor serii de opoziții enumerate succint și pe care le putem marca grafic prin
următoare figură:

1
Marea lucrare a celor doi filosofi, deși restrînsă ca număr de pagini și formă, a impresionat și a obținut în timp
aprecierile și interesul multor altor gînditori. Ideile prezentate în lucrarea Manifestului sînt des citate și explicate
în cadrul cursurilor academice din străinătate și din țară, provocînd dezbateri și încordări argumentative pînă în
prezent în rîndul elevilor, studenților, profesorilor și a cetățenilor simpli. Textul a fost publicat întîi în februarie
1848 la Londra și conține o serie de prefețe la edițiile lingvistice (germană, rusă, engleză, poloneză și italiană)
datate pe ani, cuprinzînd în exemplarul avut la îndemînă perioada dintre anii 1872-1893. După moartea lui Karl
Marx, introducerile textelor le semnează doar Friedrich Engels, amintind mereu și de activitatea celui dintîi.
2
Prima frază cu care se deschide primul capitol din text, intitulat semnificativ și analitic, Burghezi și proletari,
anticipînd valoarea conținutului întregii opere.

752
 ISSUE NO. 28/2022

Asupritorii Asupriții

omul liber sclavul

meșterul calfa

nobilul iobagul

patricianul plebeul

Lista enumerărilor este una vastă în cadrul textului din Manifest și explorează
diferite perioade istorice (de la Evul Mediu la Roma Antică și continuînd cu exemple
oferite de diferitele tipuri de burghezie manifestate), însă legătura cu ideile identitare
aparținînd grupării corecte politic se poate observa și numi în mod cert, cu unele ajustări
noționale datorate schimbărilor sociale ulterioare. Lupta de clasă dintre o „majoritate
asupritoare” și o „minoritate asuprită” reprezintă unul dintre cele mai valoroase concepte
pe care susținătorii corectitudinii politice și le asumă drept crez, drept esență a gîndirii pe
care o valorizează în cadrul socio-cultural prin diferite manifestări publice, împotriva
căreia își concentrează forțele și interesele cu scopul reducerii și chiar eliminării sale din
interiorul ierarhiilor prezente. Care sînt acele soluții propuse de gîndirea comunistă care
ar putea reduce mai întîi și apoi elimina aceste relații dificile dintre clasele asupritoare
capitaliste și cele asuprite salariale? Considerîndu-se că toată nedreptatea și lăcomia
propagată social de către burghezie a fost posibilă prin însăși condiția sa existențială,
acumularea individuală a întregii bogății (de bunuri și valori producătoare de fond
capital) se dovedește a fi principala cauză de formare a muncii salariate în rîndul
lucrătorilor care suferă întregul neajuns financiar, mereu dependenți de acumulările celor
din tagma proprietarilor. O cale de înlăturare a acestui fenomen de clasă este oferită de
către fondul comunismului și presupune renunțarea la proprietatea privată: „Ceea ce
caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea
proprietăţii burgheze.” (Ibidem, p. 26). Renunțîndu-se la proprietate, care de fapt
însumează inadvertența dintre însuși capitalul personal și însăși munca salariată, se
renunță la exploatarea unora de către alții și, totodată, la așa-numitele antagonisme de
clasă perpetuate și accentuate în timp mai ales prin evenimente istorice marcante precum
descoperirile teritoriale, schimbul de produse, creșterea cererii de piață, dezvoltarea
industriei, etc. În strînsă legătură cu acest tip de renunțare care este propusă și apoi
implementată de către Partidul Comunist în țările care i-au adoptat perspectivele și
atitudinile ne putem îndrepta atenția spre un alt mod similar de manifestare a cauzelor
corecte politic. Dacă regimul comunist are în vedere o dezicere de proprietatea fizică (a
obiectelor de valoare și a bunurilor materiale), gruparea corectitudinii politice prin
angajamentul membrilor săi propun o renunțare la proprietatea intelectuală, cu
precădere asupra manifestării limbajului folosit de către indivizi în societate. În aceeași

753
 ISSUE NO. 28/2022

manieră se dorește renunțarea la manifestarea lingvistică liberă ce se poate face vinovată

de ofensări sau jigniri față de ceilalți semeni, pe cînd un control atent al termenilor ce pot
fi utilizați în exprimarea orală și scrisă și, respectiv, al termenilor ce nu pot fi folosiți în
cadrul conversațional, ar aduce beneficii modului de administrare socială și relațiilor
interpersonale. Astfel, o interdicție se construiește abil și temeinic pe premisele unor
sensibilități predominante în situațiile conversaționale dintre oameni diferiți și se
identifică de către mulți ca fiind echivalentul unei reale cenzuri a vorbelor.
Revenind la asemănările dintre ideile propagate de către regimul comunist prin
conținutul Manifestului și concepțiile după care se conduce regimul tot mai proeminent
la nivelul societăților contemporane al corectitudinii politice, pe lîngă lupta dintre clasa
majoritară și clasa minoritară aflate în relație de subordonare, pe lîngă împotrivirea față
de posibilitatea deținerii unei proprietăți private materiale și a uneia intelectuale
lingvistice, mai putem alătura o a treia viziune comună, referitoare la renunțarea valorilor
tradiționale vechi datorate unor condiții de viață noi pentru o reorganizare și remodelare
conceptuală modernă: „Este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înţelege
că, atunci cînd se schimbă condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile lor sociale, existenţa
lor socială, se schimbă şi reprezentările, concepţiile şi noţiunile lor, într-un cuvînt şi
conştiinţa lor?” (Ibidem, 29). Însă, oare, nu se dorește aceeași transformare de conștiință
a umanității cînd limbajul se dorește controlat? Ruptura totală de ideile de tip
tradiționalist, clasic, se inițiază din dorința de modificare a conștiinței individuale prin
mijloace noi, diferite, radicale, care să asigure cîștigul întregii puteri sociale, chiar și prin
mijloace de violență revoluționare. În acest mod, drumul plănuit să corecteze, controleze
și să dirijeze gîndirea individuală și apoi colectivă este pus în acțiune de o perioadă
semnificativă de timp și prin intermediul metodelor diverse, prin care se exersează și se
îmbunătățește mereu un instrument ideal de control, sub diferite fețe, scuze și grupări
politice. Privind analitic la puterea cu care acest instrument de control se manevrează și
se prelucrează în mediul înconjurător printre masele de oameni am putea greșit să îl
trecem cu vederea, gîndind că e doar un comportament local, restrîns, că poate fi doar un
trend, o modă ce va fi înlocuită curînd de o alta mai mult sau mai puțin teribilă, dar
continuitatea pe care a înregistrat-o și furia violentă cu care este pînă în prezent practicat
nu ne-ar permite să devenim „teribiliști”. Ci doar o zonă de confort a minții sau o
puerilitate a gîndirii ne-ar induce sentimente și păreri pozitive cu privire la întregul
concept al corectitudinii politice manifestat în formele sale extremiste și doritor de
armonie.
„Oare educaţia voastră nu este şi ea determinată de societate? Nu este ea
determinată de relaţiile sociale în cadrul cărora faceţi educaţie, de amestecul mai mult sau
mai puţin direct al societăţii prin mijlocirea şcolii etc.? Comuniştii n-au inventat influenţa
societăţii asupra educaţiei; ei îi schimbă doar caracterul, smulgînd educaţia de sub
influenţa clasei dominante.” (Ibidem, p. 28), un alt punct comun pe care ideologia
corectitudinii politice și l-a asumat din cadrul programului expus în Manifest de către
inițiatorii constructului comunist. Care a fost transpunerea acestuia și sub ce forme se
poate observa din mediul academic american, deja cu o tradiție formată și cu anumite

754
 ISSUE NO. 28/2022

tendințe puternice care continuă să producă uimire, neîncredere și critică în rîndul

profesorilor, al studenților și mai recent, al părinților acestora din urmă. Situația care a
cunoscut pentru început o aderență la nivelul universităților a fost adoptată și asumată
de către celelalte instituții educaționale și la nivelurile de studii mai mici, printre colegii
și licee, școli gimnaziale și primare și pînă la nivelul grădinițelor recent. Atît profesorii și
cursanții acestora, cît și părinții ai căror copii studiază în mediile de acest fel se arată
contrariați de către modificările dirijate în numele minorităților la nivelul materiei de
studiu. Criticile vin în mod preponderent asupra operațiilor de reduce a numărului de
scriitori clasici studiați anterior și considerați de către mulți intelectuali ca fiind voci
definitorii în cunoașterea și studiile de tip uman, în timp ce reprezentații diferitelor
grupări minoritare îi consideră ofensatori și jignitori în raport cu evenimentele istorice
ale diferitelor popoare.
După conduita promovată de către conducerea comunistă în anii trecuți prin
interzicerea publică a unor serii de titluri literare și nume de autori care nu promovau sau
nu își asumau aceleași viziuni totalitare precum ale celor de la conducerea statelor,
membrii reprezentanți ai grupării corecte politic procedează în mod identic pînă în
prezent, cînd se propagă în mediul mass-mediei și prin intermediul rețelelor de
socializare curente corectări de texte din categoria celor tradiționale sau clasice, revizii și
substituiri de termeni, de pasaje și simboluri, și uneori interzicerea studierii anumitor
autori pe motive ce sînt întemeiate pe diferențe externe de tip rasă, gen, vîrstă, orientare
sexuală, religie ș.a. În spatele acestor diferențe de perspectivă s-au aflat mai mereu, de
fapt (și în perioada regimului comunist, și în perioada traversată pînă în acest moment),
încercări ale unui anumit grup politic de a șterge memoria istorică individuală și cea
colectivă pentru manifestarea controlului social și o dată cu aceasta și a identității
poporului dat, făcîndu-l predispus procesului de omogenizare. Astfel a fost posibil ca Mark
Twain să fie revizuit, William Shakespeare să fie cenzurat, Harper Lee să fie interzis
pentru rasism, Charles Dickens, lumea animată a lui Walt Disney și multe altele să sufere
nedreptatea publică din încercarea de a șterge toate datele istorice care aminteau și
amintesc de fenomenul sclaviei sau de comportamente considerate rasiste. Cît de nobile
au fost și sînt în cadrul social dezideratele după care se conduce ideologia corectitudinii
politice rămîne de analizat și interpretat de către fiecare om în parte, însă numai după ce
a trecut prin filtrul propriu cognitiv aspectele constituente și evenimentele realizate în
spiritul gîndirii moderne.

Bibliografie:
Marx, Karl, Engels, Friedrich, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962.

755
 ISSUE NO. 28/2022

ABOUT THE TOPICALITY OF “ THE BADEN BADEN LESSON ON

CONSENT” BY BERTOLT BRECHT

Dana POP (LĂSCOIU-MARTIN)

PhD Candidate, ……………..

Abstract: In the present work, I will concentrate on the Lehrstück by Bertolt Brecht, emphasizing the
Lehrstück Badener Lehrstück on consent. My work is mainly oriented towards the topicality of this
work in terms of the subject matter and its adaptation in a pedagogical context, i.e. the practical use
in a possible teaching sequence. Brecht composed “The Lessons” as short dramatic texts, which are
always written with a reference to the music or to a possible musical representation on stage. It is
not just the reading of the text that is relevant, but also the playful and critical examination of the
text. As different as possible conditions for the representation of the teaching pieces on a stage are
in the foreground, while the music has an additional function in the texts. So he proceeded
experimentally with “The Lessons”, being guided by the question of the social position and the
function of art-producing media.

Keywords: Bertolt Brecht, German literature, music and theater, representation, teaching pieces

In der vorliegenden Arbeit werde ich mich auf die Lehrstücke von Bertolt Brecht
konzentrieren, indem ich Schwergewicht auf das Lehrstück Badener Lehrstück vom
Einverständnis legen werde. Hauptsächlich orientiert sich meine Arbeit auf die Aktualität
dieses Werkes von der Thematik her bzw. von der Anpassung in einem pädagogischen
Kontext, also das praktische Einsetzen in einer möglichen Unterrichtsequenz.
Die Lehrstücke werden von Brecht als kurze Dramentexte gefasst, die immer mit
Hinweis auf die Musik bzw. auf einer möglichen musikalischen Darstellung auf der Bühne
geschrieben werden. Dabei relevant ist nicht allein das Lesen des Textes, sondern die
spielerische und kritische Auseinandersetzungen mit dem Text. Möglichst
unterschiedliche Voraussetzungen für die Repräsentation der Lehrstücke auf einer Bühne
stehen im Vordergrund, während die Musik eine zusätzliche Funktion in den Texten hat.
Er ist also experimentell mit den Lehrstücken vorgegangen, indem er von der Frage nach
der gesellschaftlichen Stellung und der Funktion kunstproduzierender Medien geleitet war1.
Weil er vielfärbige Theateransichten hatte, kam Bertolt Brecht zur Theorie der
„Lehrstücke“, die es ermöglichen sollten, „das Theaterspielen in Pädagogien zu verwenden“2
und schuff somit eine neue Form der Theaterstücke. Grundziel dieser Lehrstücke war
bzw. ist zu belehren. Die pädagogische Funktion konkretisiert sich sowohl soziologisch
(also an die Erwachsene gerichtet), indem Brecht Gesellschaftskritik in seinen
Lehrstücken übt, aber auch rein erzieherisch, indem diese Stücke sehr gut für Kinder und
Jugendliche als quasi Unterrichtsmaterialien geeignet sind. Trotzdem beabsichtigte

1
Berg, G. & Jeske, W. (1998). Bertolt Brecht (S. 92). Stuttgart: J. B. Metzlersche Verlagsbuchhandlung und Carl
Ernst Poeschel Verlag GmbH.
2
Rülicke-Weiler, K. (1966). Die Dramaturgie Brechts. Theater als Mittel der Veränderung (S. 18). Berlin:
Henschelverlag.

756
 ISSUE NO. 28/2022

Brecht nicht die Unterhaltungsfunktion des Theaterwesens zu auszuschließen, sondern

die Einheit von Belehrung und Vergnügen wurde ein Ziel der Brechtschen Theaterarbeit.3
Als Schlussfolgerung dieser Überlegungen von Brecht über die Kunst des Theaters und
über seine Rolle in der Gesellschaft formulierte Brecht in einem „Nachtrag zum Kleinen
Organon“ folgende Behauptung: Erst wenn die Produktivität entfesselt ist, kann Lernen in
Vergnügen und Vergnügen in Lernen verwandelt werden.4
Zu seinen Lehrstücken (zwischen 1929 – 1934 veröffentlicht), wo die Kurzform
der Spielhandlungen und die diskursive Konflikte aufeinander gebaut werden,5 zählen
folgende Werke: Der Ozeanflug, Das Badener Lehrstück vom Einverständnis, Der Jasager,
Die Maßnahme, Der Neinsager, Die Ausnahme und die Regel, Die Horatier und die Kuriatier.
Das Badener Lehrstück vom Einverstädnis ist das zweite entstandene Lehrstück
von Bertolt Brechts, wobei es gleichzeitig die Fortsetzung des ersten Lehrstücks Der Flug
der Lindbergh darstellt. Um Das Badener Lehrstück vom Einverständnis besser betrachten
und analysieren zu können, werde ich zuerst eine knappe Übersicht zum ersten Stück
wiedergeben, um das zweite, welches Schwerpunkt dieser Arbeit ist, besser verstehen zu
können.
Der Flug der Lindberghs wurde im Juni 1930 unter diesem Titel veröffentlicht, aber
Ende 1949 / Anfang 1950 erhielt das Stück einen neuen Titel, und zwar Der
Ozeanflug6.Später wurde dieser Text als ein Radiolehrstück für Knaben und
Mädchen gedacht, wie Brecht in der Widmung des Stücks schrieb, was wiederum den
explizit pädagogischen Charakter des Lehrstücks unterstreicht: Es ist nicht die
Beschreibung eines Atlantikflugs, sondern ein pädagogisches Unternehmen, ist zugleich eine
bisher nicht erprobte Verwendungsart des Rundfunks, bei weitem nicht die wichtigste, aber
einer aus einer Reihe von Versuchen, welche Dichtung für Übungszwecke verwenden 7.
Dabei geht es um Charles Lindbergh, der den ersten Ozeanflug von New York nach
Europa geschaffen hat und der sich aus diesem Grund über eine große Popularität unter
allen Menschen gefreut hat. Das Lehrstück präsentiert also eine wahre Begebenheit oder
inspiriert sich sehr stark aus der Wirklichkeit, da es den Charles Lindbergh und seinen
Ozeanflug tatsächlich gegeben hat. Das Lehrstück beschreibt die Schwierigkeiten mit
denen sich Lindbergh in dem Flugapparat Spirit of St. Louis konfrontiert hat. Dieses
bedeutsame Ereignis in der Geschichte der Luftfahrt beeindruckt Brecht als technische
Leistung und als Beispiel menschlichen Muts8. Weil Lindbergh darüber auch ein Buch
schreibt, verwendet das Brecht als Vorlage, in der Gemeinsamkeiten von Mensch und
Maschine betont und wiederholt auch auf den Anteil anderer am Erfolg hingewiesen9.
Außerdem hat dieses Stück einen weiteren Zweck, welcher von Brecht erläutet

3
Ebd., S. 27.
4
Ebd., S. 28.
5
Berg, G. & Jeske, W. (1998). Bertolt Brecht (S. 93-94). Stuttgart: J. B. Metzlersche Verlagsbuchhandlung und
Carl Ernst Poeschel Verlag GmbH.
6
Hecht, W., Knopf, J., Mittenzwei, W. & Müller, K.-D. (Hrsg.). (1988). Werke: Große kommentierte Berliner
und Frankfurter Ausgabe. – 3 : Stücke; 3. Bertolt Brecht (S. 401). Frankfurt am Main: Suhrkamp Verlag.
7
Ebd., S. 8.
8
Ebd., S. 401.
9
Ebd.

757
 ISSUE NO. 28/2022

wurde: Das Stück, so notiert er nach der Aufführung, „hat keinen Sinn, wenn man sich nicht
daran schult.“ In der Fassung von 1930 ist der „Flug der Lindberghs“, (...), für Brecht „ein
Lehrgegenstand und zerfällt in zwei Teile. Der eine Teil (die Gesänge der Elemente, die
Chöre, die Wasser- und Motorengeräusche usw.) hat die Aufgabe, die Übung zu ermöglichen;
d.h. einzuleiten und zu unterbrechen, was am besten durch einen Apparat geschieht. Der
andere pädagogische Teil (der Lindberghpart) ist der Text für die Übung: der Übende ist
Hörer des einen Textteils und Sprecher des anderen Teils.“10Also was sich in diesem
Lehrstück als zentralwichtig wiederspiegelt ist die Kunst sich zu ändern und sich zu
korrigieren; Die Fähigkeit sich zu verändern bzw. die Veränderung an sich sind die
Schlagwörter in diesem Lehrstück.
Der Text endet mit dem Bericht vom Fliegen, der dann im Badener Lehrstück am
Anfang übernommen und fortgesetzt wird: Zu der Zeit, wo die Menschheit / Anfing sic zu
erkennen / Haben wir Flugzeuge gemacht / Aus Holz, Eisen und Glas / Und sind durch die
Luft geflogen. (...) Aber wir haben uns erhoben. / Gegen Ende des zweiten Jahrtausends
unsrer Zeitrechnung / Erhob sich unsere / Stählerne Einfalt / Aufzeigend das Mögliche /
Ohne uns vergessen zu machen: das / Noch nicht Erreichte.11 Es ist die Rede von einem
Kampf des Menschen gegen die Natur, den er mit Hilfe der Technik auch siegt. Die
Personifizierung der Natur tritt auf, weil Brechts Weltanschauung damals die Vernunft
preiste und als höchstes Wert schätzte. Die neue Zeit, die sich konturiert, ist von dem
Fortschritt geprägt in allen möglichen Hinsichten, aber die Technik ist nicht Selbstzweck,
sie wird nicht einseitig und einfach verherrlicht, sie gilt vielmehr der Selbsterkenntnis der
Menschen: in der Naturbeherrschung findet sich der Mensch.12 Es ist nicht nur Lindbergh,
der Vertrauen in jenem Flugzeug hat, sondern alle Menschen fühlen sich Teil dieses
Fortschrittes und empfinden diese „Heldentat“ nicht nur als Lindberghs Tat, sonder auch
als die ihrige. Gott ist bald kein Teil mehr dieser Welt, sondern die Macht liegt in der Hand
des Menschen, der von den Vorteilen der Technik profitieren kann. Die ehemalige
Ideologie muss jetzt Platz für die neue Weltanschauung machen, die Wissenschaft und
Technik auf das Podium setzt.
Das Badener Lehrstück wurde 1929 in Baden-Baden im Rahmen eines
Musikfestivals in der Stadthalle uraufgeführt13 und es wurde unterschiedlich
interpretiert. Zum einen brach es einen Skandal aus, weil es mitten im Stück Fotografien,
aktuelle Bildern aus dem 1. Weltkrieg mit den getöteten Menschen zeigte. Außer dieser
Szene schockierte auch die Clown-Szene, da jemandem die Glieder direkt auf der Bühne
„abgesägt“ wurden (natürlich schauspielerisch nachgemacht, aber dennoch gruselig
dargestellt für jene Zeit). Zum anderen interpretierten viele das Stück in einer
marxistischen Stimmung, indem sie meinten, dass Brecht nun eine „Propaganda“ dafür
macht, dass sich das Individuum unter das Kollektiv verwirft, eventuell sogar im

10
Ebd., S.408.
11
Das Zitat stammt aus dem Badener Lehrstück vom Einverständnis von Bertolt Brecht aus der im Seminar
handgereichten Buchausgabe am 29.11.2015, S. 589 - 590.
12
Knopf, J. (1980). Brecht-Handbuch. Theter. Eine Ästhetik der Widersprüche (S. 73). Stuttgart: J. B. Metzlersche
Verlagsbuchhandlung.
13
Wyss, M. (Hrsg.). (1977). Brecht in der Kritik. Rezensionen aller Brecht-Uraufführungen sowie ausgewählter
deutsch- und fremdsprachiger Premieren (S.96). München: Kindler Verlag GmbH.

758
 ISSUE NO. 28/2022

marxistischen Sinne. Weil mich dieses Bereich für mein aktuelles Thema nicht anspricht,
werde ich es einfach stehen lassen, um mögliche Anregungen irgendwann mal zu
bekommen.
In Vergleich zu dem Ozeanflug wird im Badener Lehrstück eine neue Perspektive
über die Technik und ihre Rolle in der Gesellschaft vorgestellt: Das Versagen der Technik
führt wegen dem Absturz eines Flugzeuges zu einer generellen Skepsis gegenüber der
Maschinen und deren Kraft die menschliche Kraft bzw. die Natur zu versetzen. Im
Ozeanflug wurde ein Erfolg der Technik dargestellt, während hier, Badener Lehrstück ein
Misserfolg geschildert wird, sodass man sagen kann, dass das zweite als Gegenentwurf
des ersten entstanden ist.
Das Stück beginnt mit dem Bild eines abgestürzten Flugzeugs und mit den
abgestürzten Flieger bzw. Monteure, die die Menge von Menschen um Hilfe bittet, indem
sie von ihnen Wasser und einen Kissen verlangen. Die Menge beratet sich, damit sie
entscheidet, ob die gestürzten Personen es verdienen, Hilfe zu bekommen, da sie eine
Facette der Welt repräsentieren, die nicht mehr die generelle Weltanschauung der
Menschheit entspricht. Um das beschließen zu können (ob die Abgestürzten Hilfe
verdienen oder nicht), entscheidet das gelernte Chor die Abgestürzten zu „prüfen“, indem
sie drei Untersuchungen durchgehen müssen, um bestimmen zu können ob der Mensch
dem Menschen hilft. Weil sie zu der Schlussfolgerung kommen, dass der Mensch dem
Menschen nicht hilfen, verweigern sie den Abgestürzten eine Hand zu reichen und
meinen, dass Hilfe und Gewalt geben ein Ganzes / Und das Ganze muss verändert werden.14
In den folgenden Szenen spielt sich eine kleine „Veränderung“ der Welt, nämlich die
Veränderung der Welt der Abgestürzten, die Schritt für Schritt von dem gelernten Chor
dazu überzeugt werden mit ihm einverstanden zu sein: Infolge des Examens lernen die
Abgestürzten schließlich mit dem Chor einverstanden, weil sie so oft befragt werden, bis
sie die erwartete Antwort (die „richtige“ Antwort) geben. Sie wurden dementsprechend
gezwungen über die eigene Antwort und Wertevorstellungen nachzudenken. Die
Monteure sind also todesbereit und damit zur Einverständnis gelangt, weil sie ihr ganzes
Besitz verlieren werden können und somit alles verändern werden oder alles verändert
wird. Zum Schluss werden sie zur Marschierung aufgemuntert, wobei ihnen ständig
gesagt wird, dass sie die Welt ändern müssen: Ändert die Welt, verändert euch!15
Eine der Hauptideen, die im Text vermittelt werden ist, dass der Mensch seinen
Schicksal und seine Kleinlichkeit akzeptieren lernen muss. Das passiert nicht auf einmal,
sondern schrittweise, wie in einem Lernprozess. Das „ich kann nicht sterben“ des
gestürzten Fliegers bildet das Einverständnis mit seinem Ende nicht, weil die Resultate
seines bisherigen „Lernens“: „das Fieber der Städtebaus und des Öls, Maschinen und die
Kämpfe um Geschwindigkeit“ ihm den Weg verstellen.16 Die Lehre ist also die Nichtigkeit
des eigenen Lebens und des eigenen Ichs erkennen zu können, weil der Mensch eigentlich

14
Das Zitat stammt aus dem Badener Lehrstück vom Einverständnis von Bertolt Brecht aus der im Seminar
handgereichten Buchausgabe am 29.11.2015, S. 599.
15
Ebd., S. 612.
16
Voigts, M. (Hrsg.). (1980). 100 Texte zu Brecht. Materialien aus der Weimarer Republik (S. 270). München:
Wilhelm Fink Verlag.

759
 ISSUE NO. 28/2022

austauschbar und ersetzbar ist: Jetzt weiß er: niemand stirbt, wenn er stirbt, jetzt hat er
seine kleinste Größe erreicht.17
Der Glaube an die Technik und ob sie alles kann wird hier radikal hinterfragt. Die
Technik ist ein zivilisatorisches Element des Fortschritts, aber die Frage die man sich
eigentlich stellen muss ist, ob die Technik dem Menschen wirklich hilft: Das Brot wurde
nicht billiger.18 Die Technik bringt den Wohlstand, aber nicht unbedingt auch den Glück.
Eine grobe Schlussfolgerung, die man also in diesem Moment ziehen könnte, ist, dass die
Technik dem Menschen tatsächlich hilft (wie es in dem ersten Lehrstück dargestellt
wurde), aber bedingt und nicht immer. Das Thema ist sehr aktuell auch heute und deshalb
werde ich mich damit in dem nächsten Punkt meiner Arbeit beschäftigen.
Das Badener Lehrstück hat, wie ich oben schon erwähnt habe, als Grundthema die
Vor- und die Nachteile des technischen Fortschrittes im Kontrast vorzustellen, indem es
Schwerpunkt auf Nachteile legt. Wenn im Ozeanflug ein erfolgreiches Flug über den Ozean
geschildert wird und somit die Macht der Technik zum Ausdruck kommt, ist im Badener
Lehrstück die Rede von einem gescheiterten Flieger, der das Thema im Gegensatz zum
ersten Stück bringt: Der Erfolg wird zu Misserfolg und das Voraussetzende zeigt die
Konsequenzen. Mit anderen Worten findet in diesem zweiten Lehrstück eine
Reflektierung über die Tatsachen, die im ersten Stück vorgestellt wurden. Aus diesem
Grund wurde auch textuell die Klammer gesetzt, dass das Ende des ersten Stücks mit dem
Beginn des zweiten übereinstimmt. Die Aktualität des Themas damals war
selbstverständlich sehr prägnant, weil in den 1920-er Jahre viele Efindungen
veröffentlicht wurden und es fanden viele Änderungen in dem Leben der meisten
Menschen statt. In dem Stück fragt man sich, ob die Gesellschaft für einen solchen
enormen Fortschritt vorbereitet war. Die Anpassungsfähigkeit des Menschen in den
unterschiedlichsten Situationen ist sehr groß, aber ob das auch erwünscht ist oder nötig
oder gut ist bleibt umstritten. Sogar in den Regieanweisungen des Textes von Brecht
erschienen mediale Einsätze (wie z.B. das Radio), was für die damalige Zeit eine Inovation
darstellte.
Heute spielt das Thema Technik bzw. technischer Fortschritt eine zumindest
gleichwertige und wichtige Rolle wie damals. Die Wissenschaft ist heute viel mehr
entwickelt als in den ersten Jahrzehnten des vergangenen Jahrhunderts und deshalb sind
die Argumente sowohl pro, als auch contra viel stärker und viel eindeutiger. Die Gefahr
der Technik gibt es auch heute noch immer, weil die Menschen nicht immer sich dessen
bewusst sind, dass alles eine Grenze haben muss. Die Vorteile der Technik sind aber
natürlich auch vorhanden, weil es immer mehrere Möglichkeiten gibt sich die Freizeit zu
organisieren, aber auch schneller Zugang zu allen benötigten Informationen zu haben.
Obwohl man den Fortschritt ab und zu auch kritisiert, sind eigentlich die meisten
Menschen davon begeistert, dass sie Zugang dazu haben und ich glaube, die Anzahl der
Personen, die auf technische Ausstattung verzichten würden, sehr gering ist. Die

17
Die Paraphrasierung stammt aus dem Badener Lehrstück vom Einverständnis von Bertolt Brecht aus der im
Seminar handgereichten Buchausgabe am 29.11.2015, S. 606.
18
Ebd., S. 592.

760
 ISSUE NO. 28/2022

Begeisterung ist also sozusagen groß, aber ob das Leben leichter ist bleibt fragwürdig und
ob das Leben glücklicher somit geworden ist.
In der 3. Szene des Badener Lehrstücks, die Untersuchungen, ob de Mensch dem
Menschen hilft heißt, werden drei sogenannte Untersuchungen durchgeführt, damit das
gelernte Chor bestimmen kann, ob die Abgestürzten geholfen werden sollten bzw. ob die
Menschen im Allgemeinen sich gegenseitig unterstützen oder nicht. Die erste
Untersuchung zeigt, dass, obwohl Vieles sich entwickelt hat und Dampfmaschine
erfunden wurde (Einer von uns hat eine Maschine gemacht / Durch die Dampf ein Rad trieb,
und das war / Die Mutter vieler Maschinen. / Viele aber arbeiten daran / Alle Tage.19) , das
Brot nicht billiger wurde, das Leben hat sich nicht vereinfacht, sondern alles ist sehr hart
zu verwirklichen jetzt wie zuvor. Das Brot wurde dadurch nicht billiger. / Sondern / Die
Armut hat zugenommen in unseren Städten / Und es weiß seit langer Zeit / Niemand mehr,
was ein Mensch ist.20 Obwohl alle mehr wissen und das Wissen einen gewissen Höhepunkt
erreicht hat, hat sich das menschliche Sein nicht verbessert und die Qualität des Lebens
auch nicht. Für alles was man erreicht hat, hat man immer intensiver gearbeitet und es
wird immernoch intensiver gearbeitet.
Die zweite Untersuchung zeigt mit Hilfe von Bildern, wie sich der Mensch verhält,
obwohl er sich für „entwickelt“ hält: Die Fotografien zeigen wirkliche Szenen aus dem
Ersten Weltkrieg, um erneut zu unterstreichen, dass der technische Fortschritt nicht mit
dem moralischen und menschlichen Fortschritt als solches gleich zu stellen ist. Auch bei
dieser Untersuchung wird schlussfolgert, dass der Mensch dem Menschen nicht hilft.
Bei der dritten und letzten Untersuchung kommen drei Zirkusclowns auf der
Bühne, von denen einer ein Riese ist und Herr Schmitt heißt. Der Führer des gelernten
Chors besagt, dass dieses „Spiel“ zeigen will, was passiert wenn ein Mensch einem
anderen Menschen hilft: Betrachtet unsere Clownsnummer, in der / Menschen einem
Menschen helfen!21 Die Clown-Szene ist der Schlüssel für dieses Lehrstück. Die kritische
Darstellung eines gehorsamen Bild, das eine Parallele zum NS-Regime repräsentiert, ein
Regime zu einer Katastrophe führt bzw. geführt hat. Es geht um Herrn Schmitt, der sich
beklagt, dass er Fußschmerzen hat und die beiden ironischen Clowns beraten ihn, dass er
seinen Fuß absägen lässt: Wenn Ihnen der linke Fuß weh tut, dann gibt es nur eines: weg
mit dem linken Fuß. (...) Sie sägen ihm den linken Fuß ab.22 Sie manipulieren praktisch den
Herrn Schmitt sich die Gliedmaßen und schließlich den oberen Kopfteil absägen zu lassen,
damit er kein Schmerzen mehr empfindet. Dabei kann er nicht bemerken, dass die beiden
ihn auslachen und ihm etwas Böses tun, ganz im Gegenteil, glaubt er, dass er sehr viel
geholfen wird und bedankt sich ständig bei den beiden: Danke, ihr macht euch viel zuviel
Mühe mit mir.23 Am Ende der Szene bleibt Herr Schmitt sogar ohne Kopf, weil Sie
schrauben ihm den Kopf heraus24, weil es ihn friert und wird von den Clowns gefragt, ob

19
Ebd., S. 592.
20
Ebd., S. 593.
21
Ebd.
22
Ebd., S. 595.
23
Ebd., S. 597.
24
Ebd., S. 598.

761
 ISSUE NO. 28/2022

es ihm nun leichter ist, wobei Herr Schmitt Folgendes antwortet: Nein. Ich liege nämlich
mit meinem Rücken auf einem Stein. / Ja, Herr Schmitt, alles können Sie auch nicht haben.25
Die Schlussfolgerung auch von dieser letzten Untersuchung war also, dass der Mensch
dem Menschen nicht hilft und schließlich hilft die Menge den Abgestürzten nicht.
Wenn Der Ozeanflug den zivilisatorischen Fortschritt auf der Grundlage von
Wissenschaft und Technik propagiert26 und dass der Flug für die Bezwingung der nun
schneinbar unendlich existierenden Gefahr und die stets mögliche Verändbarkeit der Welt
durch das produktive Eingreifen des Menschen27, so wird in das Badener Lehrstück: Der
Konflikt Mensch / Technik gegen Natur nun allerdings ausgedehnt auf die Frage nach dem
gesellschaftlichen und sozialen Nutzen fortschrittlicher Unternehmungen.28 Dieses Streben
nach Fortschritt und nach Eigentum und nach Wissen und so weiter ist blind, weil es den
Menschen nicht mehr bewusst macht, dass er sich selber in Gefahr setzt und sich selber
nicht mehr helfen werden kann. In diesem Examen bestehen die Proben nur die drei
Monteure, während der Flieger sich nicht als nicht Erreichte ergeben will, sondern er fühlt
sich unsterblich und kräftig und für immer eigenständig. Der einzelne Flieger zeigt sich
unfähig, seine individuelle Bedeutungslosigkeit einzusehen und beharrt auf unsterblichem
Ruhm aufgrund seiner persönlichen Leistung: er wird durch eine gemeinschaftliche
Disziplinarmaßnahme von der Bühne vertrieben.29 Die Demontage des Menschen, die
durch die Clown-Szene auf die Bühne gebracht wird, wird hier „bestraft“, indem der
Flieger, der sich nicht als „klein“ bekennen will, weggeschickt wird. Die Amputation des
Menschen geschieht also nicht nur physisch, wie es in der dritten Untersuchung der Fall
ist, sondern auch psychisch und seelisch, sogar moralisch kann man hinzufügen. Brechts
Propaganda der wissenschaftlich-technischen Emanzipation im „Lindberghflug“ [„Der
Ozeanflug“] wird durch die Erweiterung des Konflikts auf die soziale Verantwortung des
Menschen im „Lehrstück”[„Das Badener Lehrstück vom Einverständnis“] gebrochen.30
Im Lehrstück ist der Weg entscheidend, sowohl der Weg, wie die Texte umgesetzt
werden können, als auch der Weg, wie sich einige Gestalten sich verändern und somit ihre
(Um-) Welt verändern. Es ist zum Teil die Rede von der Selbstbestimmung des Menschen,
weil damals die politischen Verhältnisse in Deutschland ziemlich radikalisiert wurden. Es
gar und gar nicht ausgeschlossen, dass man der Meinung ist, dass auch heute die
politischen Zeiten nicht ganz verschieden von damals sind. Das Selbstbestimmungsrecht
des Menschen muss noch immer thematisiert werden, was dieses Stück sehr aktuell von
der Thematik her macht. Dieses Einverständnis – im Sinne von „sich einlassen“ – ist die
Voraussetzung für ein – grundsätzlich mögliches – Durchschauen gesellschaftlicher
Strukturen.31 Man muss nicht bilnd und auch nicht stumm sein, weil alles verändbar ist,
weil die Gesellschaft aus Menschen besteht, die fühlen, denken und handeln können und

25
Ebd.
26
Berg, G. & Jeske, W. (1998). Bertolt Brecht (S. 94). Stuttgart: J. B. Metzlersche Verlagsbuchhandlung und Carl
Ernst Poeschel Verlag GmbH.
27
Ebd.
28
Ebd.
29
Ebd., S. 95.
30
Ebd.
31
Ebd.

762
 ISSUE NO. 28/2022

müssen. Die Widersprüche und die Gegensätze müssen erkannt werden, verstanden
werden und, wenn es der Fall besteht, damit gekämpft werden: Voraussetzung ist jedoch,
sich auch einlassen zu können, und das heißt für Brecht, zunächst Ein-Verständnis zu
erlernen.32
Der Mensch befindet sich immer wieder und ununterbrochen in einem ständigen,
kontinuierlichen Lernprozess. Das Lernen und das Belehren ist auch das Ziel dieser
Lehrstücke. Im Badener Lehrstück vom Einverständnis wird ein wichtiges politisches,
gesellschaftliches, aber auch individuelles Thema auf die Bühne gebracht, damit die Leser,
seien sie Kinder / Jugendliche oder Erwachsene, etwas davon lernen. Meiner Meinung
nach ist die Thematik des Lehrstücks sehr aktuell in dem heutigen sozial-politischen
Kontext, weil es durch die Medien, sowie durch die mehr oder weniger politische
Propaganda viel Manipulation bezweckt wird. Das Individuum muss immer sehr gut
aufpassen, dass es nicht in dieser Falle „tappen“, weil sie sich selbst verloren könnten. Auf
die eigenen Identität, an den eigenen Prinzipien und menschlichen Werten muss man
immer Rücksicht nehmen, ansonsten hilft dem Menschen dem Menschen nicht niemals.
Zum Schluss muss ein jeder bekennen können: Jetzt wisst ihr: / Niemand / Stirbt,
wenn ihr sterbt. / Jetzt haben sie / Ihre kleinste Größe erreicht.33 Trede und Boettcher
meinen zu diesem Thema in der Zeitschrift Musik und Gesellschaft (1930/31, S.112)
Folgendes: Jetzt ist unverblümte und vollständige Ausdrücklichkeit gefordert (neue
Möglichkeiten des Films). In dieser unbegrenzten Offenheit und Wahrhaftigkeit, mit der die
Dinge ergriffen werden sollen, wie sie sind in ihrer ganzen Wirklichkeit, ist die allgemeine
Zugänglichkeit gesichert. Darin liegt zugleich neuer Wille zur Ehrlichkeit und
Schonungslosigkeit, nicht nur gegen die Sache, sondern auch gegen das eigene Selbst.34
Die Lehrstücke, wie ich noch in meiner Arbeit erwähnt habe, haben als Zweck zu
belehren und können deshalb sehr gut im Unterricht verwendet werden. Meiner Meinung
nach sind die Lehrstücke von Brecht alle, aber nun mit Schwerpunkt auf dem Badener
Lehrstück vom Einverständnis ganz gut für den Unterricht geeignet, weil man spielerisch
damit umgehen kann und sie in die Aktualität umsetzen kann.
Das Genre der Lehrstücke ist aus folgendem Grund von den anderen Theaterstücke
zu unterscheiden, nämlich, weil dadurch nicht mehr das Endprodukt, die Darstellung auf
der Bühne an sich wichtig ist und dass es treu dem Originaltext bleibt, sondern der Weg
zur Umsetzung des Textes vor einem Publikum. Die SchülerInnen lernen deshalb viel
mehr daraus, weil sie sich untereinander austauschen müssen und somit zu
unterschiedlichen Formen dieses Stücks gelangen können und sollen. Sie bekommen die
Gelegenheit etwas frei darstellen zu dürfen, indem sie vom Text so viel abweichen
können, wie viel sie möchten.
Ich finde es deshalb interessant und sehr aktuell und umsetzbar im Unterricht,
weil die Schüler eher ungern klassische Dramen immer lesen und vorführen müssen.

32
Ebd.
33
Das Zitat stammt aus dem Badener Lehrstück vom Einverständnis von Bertolt Brecht aus der im Seminar
handgereichten Buchausgabe am 29.11.2015, S. 606.
34
Voigts, M. (Hrsg.). (1980). 100 Texte zu Brecht. Materialien aus der Weimarer Republik (S. 271). München:
Wilhelm Fink Verlag.

763
 ISSUE NO. 28/2022

Wenn man sie alleine mit einem solchen Text lässt, entstehen sehr oft originalle, sehr
gelungene Theaterstücke, auch wenn sie vom Originaltext sehr stark abweichen. Sie
dürfen das machen und sie müssen sogar das auch.
Das Spiel mit dem Lehrstück ist der Lernprozess an sich. Indem man spielerisch
mit dem Text umgeht, kann man sich frei entfalten und ausdrücken und gerade das fehlt
oft den Schülern. Immer nur Vorschriften zu bekommen engt das individuelle und
kollektive Potenzial der Lernenden sehr stark. Es gibt in dieser Form von Lehrstücken
keinen Regiseur und keinen Spieler. Alle sind sowohl Spieler, als auch Regiseure und
dürfen aktiv, direkt, spielerisch und kreativ mit dem Text umgehen. Jeder darf sich die
Meinung äußern, egal was gesagt wird muss akzeptiert werden und debattiert werden,
um zu einem neuen, originalen Endprodukt zu kommen.
Sowohl thematisch also, als auch von dem Konzept der Lehrstücke her wird die
Politik durchsichtig und zugänglich gemacht. Es ist eine Demokratie des Spielens und eine
Demokratie des Umgangs mit den Texten.
Das Badener Lehrstück vom Einverständnis ermutigt zum Einüben des
Einverständnises, nachdem man den gemeinsamen Punkt bestimmt, welches das
kollektive Bewusstsein einer Menge von Menschen darstellt. Genauso ist es auch bei der
Vorbereitung des Stücks für die Aufführung: Die Lernenden (also die Spieler, die
Schauspieler) müssen sich darüber einig machen, welche die gesamte Vorstellung des
Textes ist und dann können sie sich in die einzelnen oder kollektiven Rollen versetzen,
um gemütlich damit spielen zu können.
Heute ist das villeicht sogar mehr nötig als früher, dass sich die Kinder äußern und
dass sie selbst Entscheidungen treffen können, weil die Gesellschaft einafach das von sie
verlangt und erwartet. Indem sie spielerisch mit dem Lehrstück arbeiten, können sie ihre
Meinungsfreiheit und Meinungsäußerung üben, aber auch, wie sie in einer Gruppe, in
einem Team ähnliche Modelle oder Ideen akzeptieren und verstehen können. Weil es kein
klar genannter Regiseur gibt, dürfen sie sich alle als „kleine“ Regiseure bezeichnen und
zusammen das Stück basteln. Bei jeder neuen Aufführung wird etwas komplett anderes
vorgestellt und das macht die Arbeit mit den Lernenden so angenehm und spannend.
Viele der Schüler machen Parodien von den klassischen Werken, indem sie sie in
die Aktualität, in die Gegenwart bringen und mit einer gegenwärtigen Sprache und
aktuelle mögliche Charaktere spielen. Ein Lehrer kann manchmal gar nicht so weit mit
den Ideen kommen, wie die Schüler es schaffen, einfach, weil sie jünger, kreativer und
mehrere sind. Je mehrere sie sind, desto vilfältiger die Ideen sind.
Außerdem ist die Thematik des Stücks sehr interessant und aktuell, die Forschung,
die Technik, die Wissenschaft im Allgemeinen sind so stark fortgeschritten, dass es die
junge Generation sehr nahe spricht.
Indem die Lernenden das Thema des Stücks verstehen, können sie damit spielen
und sie in unterschiedlichen Weisen auf die Bühne zu bringen versuchen. Wichtig dabei
ist, dass es ihnen die absolute Freiheit der Wahl wie sie handeln bzw. sprechen können
unberührt bleibt.

764
 ISSUE NO. 28/2022

Es ist eine Selbsterfahrung, die allen nützlich sein kann, sowohl den Lernenden, als
auch den Lehrern. Spielen mag ein jeder und das kann durch dieses Lehrstück ganz gut
geübt werden.
Die „Kunst“ gehört in diesem Fall nicht dem Zuschauer, sondern dem Produzenten
und in dem Stück ist sehr viel Manigfaltigkeit, sodass sich ein jeder entfalten und äußern
kann und wie Brecht selbst über das Stück schreibt zielt das Stück auf eine kollektive
Kunstübung hin und es sei zur Selbstverständigung der Autoren und derjenigen, die sich
daran tätig beteiligen gemacht.35
Die Schlussfolgerungen der vorliegenden Arbeit sind schon teilweise im Titel
enthalten: Die Lehrstücke Bertolt Brechts und Das Badener Lehrstück vom Einverständnis
jetzt allein betrachtet sind sehr aktuell sowohl vom Thema her, als auch von dem
praktischen Einsatz in dem Unterricht.
Bertolt Brecht ist mit seinen Lehrstücken sehr kreativ und originel, weil er von der
klassischen Struktur der Theaterstücke abweicht, indem er viel mehr Freiheit dem Leser,
dem Spieler und den Regiseuren (weil alle Schauspieler zugleich Regiseure sind oder sein
können) schenkt. Man könnte noch hinzufügen, dass Brecht gewissermaßen von der
Tradition des Dramas zur Revolution der Dramaturgie abbiegt, indem er in der Tradition
(...) weder eine erdrückende, fremde Macht [sah], noch etwas, was dem Menschen ganz
selbstverständlich zufällt und zu dem man sich ebenso selbstverständlich bekennt. 36 Mit
anderen Worten pledierte Brecht für eine neue Fassungs des Theaters, die sich zeitlich
anpassen muss und dem Leser die von ihm benötigte Freiheit zeigen soll.
Zur Thema des Badener Lehrstücks muss hinzugefügt werden, dass die Demontage
des Menschen ihn zur Entfunktionalisierung bringt, sodass er kein selbsttätiges und
selbstständiges Individuum mehr ist. Diese ist die direkte Folge der Manipulation, wenn
der Mensch auseinander genommen und gebracht wird. Und all das unter einer
wohltätigen Maske, die sich die Clowns in der Untersuchungsszene sehr schnell und sehr
gut vorgenommen haben.
Der massenhafte, gesellschaftliche Vorgang der Manipulation geschieht auch
heute, vielleicht sogar intensiver und öfter als je zuvor. Es geschieht durch die Medien
insbesondere, aber auch durch die virtuellen Gemeinschaften, die sich im Internet
sammeln und gemeinsam Pläne schmieden und dementsprechend auf der Straße agieren.
Der einfache, naive Mensch merkt es gar nicht, weiß überhaupt nicht was passiert und ist
in einer hilflosen Lage. In dem Stück geht der Verlust der Gliedmaßen bis in das
Bewusstsein hinein, der Mensch verliert seine Vernunft, seine Denkfähigkeit und seine
Handlungsfähigkeit gleichzeitig.
Heute wie damals finden Mordtaten auf der Straße und die politisch-
wirtschaftlich-gesellschaftlichen Verhältnisse sind sehr verspannt und gespannt. In einer
ähnlichen Zeit entsteht auch Das Badener Lehrstück und aus diesem Grund bleibt das
Thema, der Text, der Umgang mit dem Text und sein mögliches Einsatz im Unterricht ganz

35
Hecht, W., Knopf, J., Mittenzwei, W. & Müller, K.-D. (Hrsg.). (1988). Werke: Große kommentierte Berliner
und Frankfurter Ausgabe. – 3 : Stücke; 3. Bertolt Brecht (S. 411). Frankfurt am Main: Suhrkamp Verlag.
36
Mittenzwei, W. (1973). Brechts Verhältnis zur Tradition (S. 9). Berlin: Akademie-Verlag.

765
 ISSUE NO. 28/2022

aktuell, da es sich um die Selbstbestimmung des Menschen handelt. Dabei sind alle
Formen von Entfremdungen mitgemeint. Der große Verlust von Fähigkeiten und sogar
der Verlust des eigenen Willens wird nicht mehr reflektiert und diese ist die größte
Gefahr, die auch heute dem Menschen vor steht.
Die Musik in dem Lehrstück, das gelernte Chor und seine Rolle habe ich zum Teil
ausgelassen, weil es sozusagen nicht alle Lernenden anspricht. Sehr oft werden die
musikalischen Teile einfach rezitiert und dann braucht man eigentlich nicht unbedingt die
Musik dabei. Trotzdem möchte ich zum Schluss unterstreichen, dass es auch ein Teil des
Lehrstücks ist und als Zweck die nackte Realität der Existenz zum Ausdruck bringen hat.
Deshalb bleibt die Freiheit unbegrenzt den Spielern, ob sie auch damit spielen möchten
oder nicht.
In einer anderen Reihenfolge, muss auch noch betont werden, dass diese
Lehrstücke in Folg einer Unzufriedenheit von Brecht entstanden sind, weil er mit dem
damaligen Theater nicht einverstanden war. Er hat immer an der Funktion des Theaters
nachgedacht und unterschiedliche Schlussfolgerungen daraus gezogen und hat unter
anderem Folgendes schlussfolgert: Eigentlich hat das Theater doch eine gesellschaftliche,
eine politische Funktion, es ist der Gradmesser der Kultur der Gesellschaft, es ist eine Sache,
die jeden einzelnen angeht und bei der sich jeder entscheiden muss.37
Um meine Arbeit mit einem „weisen Spruch“ oder Zitat zu beenden, werde ich den
folgenden angeben, weil er mir sehr passend für eine Schlussfolgerung scheint und weil
ich ihn als Abschluss meiner Arbeit angemessen finde:
Das Lehrstück weist nicht einen Weg, um breit darauf zu schreiten, sondern seine
Aufgabe liegt im Suchen, in der nichts scheuenden „Untersuchung“. Das Lehrstück soll nicht
irgendeine Befestigung des Glaubens und des Handelns, kein Dogma geben, wie das
mittelalterliche religöse Spiel, sondern es soll zur Bewegung und Aufrüttlung jedes Einzelnen
in seinem Selbst führen. Das geschieht nicht mit Pathos, Pomp, Fanfare oder Zeremonie,
sondern mit nüchterner, zwingender Sachlichkeit und Ehrlichkeit.38

Bibliographie
Primärliteratur:
Das Badener Lehrstück vom Einverstädnis von Bertolt Brecht in der handgereichten Buchausgabe
im Rahmen des Seminars Spiel als Selbsterfahrung – die Lehrstücke Bertolt Brechts am 29.11.2015,
S. 598 – 612.
Sekundärliteratur:
Internetquellen:
Im Internet unter:
http://www.suhrkamp.de/autoren/bertolt_brecht_568.html [Zugriff:14.01.2016].

Bücher:
Berg, G. & Jeske, W. (1998). Bertolt Brecht. Stuttgart: J. B. Metzlersche Verlagsbuchhandlung und
Carl Ernst Poeschel Verlag GmbH.

37
Voigts, M. (Hrsg.). (1980). 100 Texte zu Brecht. Materialien aus der Weimarer Republik (S. 277). München:
Wilhelm Fink Verlag.
38
Voigts, M. (Hrsg.). (1980). 100 Texte zu Brecht. Materialien aus der Weimarer Republik (S. 272). München:
Wilhelm Fink Verlag.

766
 ISSUE NO. 28/2022

Rülicke-Weiler, K. (1966). Die Dramaturgie Brechts. Theater als Mittel der Veränderung. Berlin:
Henschelverlag.
Hecht, W., Knopf, J., Mittenzwei, W. & Müller, K.-D. (Hrsg.). (1988). Werke: Große kommentierte
Berliner und Frankfurter Ausgabe. – 3 : Stücke; 3. Bertolt Brecht. Frankfurt am Main: Suhrkamp
Verlag.
Voigts, M. (Hrsg.). (1980). 100 Texte zu Brecht. Materialien aus der Weimarer Republik. München:
Wilhelm Fink Verlag.
Mittenzwei, W. (1973). Brechts Verhältnis zur Tradition. Berlin: Akademie-Verlag.
Knopf, J. (1980). Brecht-Handbuch. Theter. Eine Ästhetik der Widersprüche. Stuttgart: J. B.
Metzlersche Verlagsbuchhandlung.
Wyss, M. (Hrsg.). (1977). Brecht in der Kritik. Rezensionen aller Brecht-Uraufführungen sowie
ausgewählter deutsch- und fremdsprachiger Premieren (S.96). München: Kindler Verlag GmbH.

767
 ISSUE NO. 28/2022

MACHINE TRANSLATION FOR LITERATURE. TRADUCTOLOGICAL

APPROACH

Alexandra ILIE
Assoc. assist., PhD Candidate, “Alexandru Ioan Cuza” University of Iași

Abstract: The quality of a literary text translation is influenced by several factors. Starting from reading
and understanding the text, establishing a translation strategy(s) to the translation itself, the human
translator pays special attention to each procedural stage. These stages preceding a literary text are
organized in detail and contribute to the quality of the final result. In machine translation, pre-translation
consists in interventions on source texts so that they can be "understood" by computer systems. At the
orthographic level the conversion of uppercase to lowercase and / or the omission of punctuation might be
performed, at the lexico-semantic level processes such as lemmatization or tokenization can be performed,
and at the morpho-syntactic level the texts can be annotated and grammatical information can be added
using syntactic and morphological analyzers. But the human translator does not decode the text only at
the orthographic, lexico-semantic and morpho-syntactic levels. The stylistic level remains "coded" by
automatic translation systems.

Keywords: machine translation, corpus, literary text, pre-translation, machine translation

strategies

1. Introduction
In this article we want to highlight the fact that the errors produced at the other levels
directly affect the stylistic level. We will show, for example, that where punctuation is ignored
(not decoded by the computer system) the source text takes on a different meaning in the target
text. A retrieval system of grammar or lexis (which corrects the errors identified in the source
text) produces grammatically correct translations, but stylistically inappropriate.
In addition, after the systematizing of the errors produced by machine translation
systems like Wordfast, Reverso, Memsource, Systran, Google Translate, we also faced the issue
of digitized corpora for the Romanian language and stressed the need and emphasis for the
progress of automatic translation of literary texts. Moreover, we discussed some of the
translation models extracted from translation studies we consider useful in establishing a new
machine translation of literary text strategy.
Faced with ever-increasing inevitable technological changes, the human translator feels
his work in danger of being limited to pre- and post-editing text. That is why we believe that
the integration of machine translation systems into the training of translators early on is an
approach that will bring considerable progress on the quality of translations. The competences
of translators as human experts are key to improving machine translation systems by training
them, selecting, preparing and evaluating translation pairs, in close collaboration with
computer scientists. Conversely, the skills of human translators have developed due to
technological advances. The working time required to complete a translation has decreased
considerably with the advent of translation memories, mono and bilingual corpuses and
computer-assisted translation systems. These IT tools help the human translator eliminate the
chronophage stage of finding and copying equivalences from the process, and the time gained
is distributed in the text styling work.
768
 ISSUE NO. 28/2022

The next generation translator must be someone who has a strong digital culture
because the digital today is about to disrupt everything, including the questions of strategies of
translation and comprehension of the text. A new genre of translator must be able to animate
this process of translation by making work data-processing tools, he/she must know the
horizontal organization of the work and knowing how to make these tools use the methods that
today are enormously sophisticated. Nowadays, the translator must have the necessary
knowledge to be updated more that yesterday to cultivate the value and the creativity in its
translation.

2. Related Work
Starting from the need to change the role of the human translator in an era of
technological evolution that succeeds with a damping speed, we set out in this study to bring to
the fore some essential aspects missed until now in the creation of automatic translation
systems, but present in linguistics and translation studies: textual analysis and practical
translation models. By linking these two practices to the current ways of processing the text
and making the automatic translation, we have proposed an automatic translation model for
Romanian-French language pairs, with the remark that this model can be permanently enriched
for other languages. We consider that the model proposed by Roger T. Bell1 can be corroborated
with the model proposed by Eugenio Coșeriu2 in order to develop a new strategy for translating
literature.
3. Collecting and processing data
In our study we analyzed the automatic translation in parallel with the human
translation, constantly referring to the source text, insisting on morpho-syntactic, orthographic,
lexico-semantic and stylistic properties.
We also created a corpus intended to be used in automatic literal translations. The
creation of the corpus was achieved by integrating texts belonging to the dramatic and epic
genre. We have specifically chosen prose and dramatic papers, as they have distinctive specific
features (common linguistic register, dialogue, description of the framework, etc.) and they
contain universal technical elements, useful for our attempt to systematize the features of a
literary text (dialogue, didascalies, moments of the subject, etc.). The vivacity of the dialogue in
the texts belonging to the dramatic genre takes over the volume of directions and scenic
movement almost as high as the volume of the text itself constructed from the dialogue between
the characters. We explain this selection both by the intention of creating a "memory" of
translating which content can meet the needs generated by the translation process, and by the
desire to present the necessary elements for the construction of a new translation model for
Romanian-French language pairs, which can be integrated into an automatic translation
system.
The corpus created by us is a hybrid one, in which we introduced belletristic texts, to
indicate our direction of interest and, to meet the quantitative criterion, – bilingual subtitles

1
Bell, R. T., Translation and Translating: Theory and Practice, Longman, London and New York, 1991
2
Coșeriu, E., Science de la traduction et la grammaire contrastive. in Linguistica Antverpiensiana, tome. XXIV, pg. 29-
40, 1990 and Coșeriu, E., Portée et limites de la traduction, în Cahiers de l'Ecole de Traduction et d'Interprétation, no.
19, pg. 19-34, 1997-1998
769
 ISSUE NO. 28/2022

extracted from OpenSubtitles3. We included literary works by authors Ion Luca Caragiale,
Raymond Queneau, Eugène Ionesco, Émile Zola, Boris Vian, for which we found in electronic
format one or two translation variants, managing to create a bilingual corpus.
These texts were collected in .txt format and processed in order to be used in the
automatic translation process. The corpus was tokenized, lemmatized and annotated with part-
of-speech tags using UDPipe4 or specific scrips for Moses5.
The OPUS Corpus is a huge collection of ever-growing parallel corpuses that integrates
translated texts from the world wide web from various fields. For the Romanian-French
language pair, the available resources include texts from several fields and are automatically
pre-processed without an intervention from specialists.

Fig. 1 Opus Corpus – corpora distribution6

We did a classification of this sources by the type of the text and their purpose respecting the
skopos theory7.
Informative Expresive Incitative Scripto-sonore
MultiParaCrawl OpenSubtitles
DGT JW300 v5 v2018
JRC-Acquis Tanzil Tatoeba QED
Europarl bible-uedin
Eubookshop
ELRA-
W0308
ELRA-
W0301
TildeMODEL
EMEA
GENOME
Fig. 2 Opus Corpus – corpora classification by skopos theory

3
http://opus.nlpl.eu/OpenSubtitles-v2018.php
4
http://ufal.mff.cuni.cz/udpipe
5
http://www.statmt.org/moses/
6
Image source: http://opus.nlpl.eu/index.php
7
In Katharina Reiss and Hans Vermeer terminology (Katharina Reiss, Hans J. Vermeer, 2014)
770
 ISSUE NO. 28/2022

This corpus contains more audio-medial texts and the most documents (78%) (followed
by the informative ones – 17%) are available for the informative text type (51%), followed by
audio-medial text types (49%).
The corpus can be used to create a memory of translation. Some machine translations
access these memories of translations and create fully automatic translations. We did a
comparative analysis between some free machine translation tools such as Google Translate,
Memsource, Wordfast, Reverso and Systran with attention to language levels. For this analysis
we chosen O noapte furtunoasă 8by Ion Luca Caragiale.
At orthographic and punctuation level: Punctuation and orthography is often omitted
form the analysis and natural language processing or replaced with blank space. But, for
literature the punctuation has an important role and it cannot be eliminated from the analysis.

Text sursă Wordfast9 Reverso10 Systran11 Google T12. Memsource13

À vous de me Tu me le dis ? Je Vous me le À vous de me
Mie-mi spui? n- Tu me le dis ? Je
dire? Je ne sais ne sais pas quoi dites ? Ne la dire? Je ne sais
o știu eu?... ne le sais pas?..
pas? ... faire. connais-je pas ? pas? .
Ei! iaca... un Ils IACA .. un Oh ! Ici... Un Eh bien! Ici ... Son! Yaca... un
Ils! C’est un petit
bagabont! de clochard! bagret ! un clochard! bagabont!
sac! "Comment je
unde-l cunosc comment je le comment le comment je le Comment le
le connais?"
eu? connais connais-je ? connais connais-je ?
Trois !
Iii! păcat... III. Péché... III! Dommage.. Iii! Dommage ... Ⅲ! Péché...
Dommage.

At lexicosemantic level, we observed that some words have been translated with wrong
terms or that for the same word there are many occurrences, or even not translated at all:

Text sursă Wordfast Reverso Systran Google T. Memsource

juman Jupan
Jupân
jupân JUPANA Juman
Jupân Jupan June
Maître Juup Jupân
Juin
Lord Maître
bagage
clochard bagage bagabont(ul)
le sac bagabont
bagabont vagabond bagabont(ul) clochard
Le Bagbot bagabon
bagabonti un petit sac vagabond
un souriant
au début du au tournant du
la lăsata secului Ø Ø à la fin du siècle
siècle siècle

At morphosyntactic level we mention that the tenses have been translated by another
tenses, the interjections by pronouns or nouns, the negative meaning of a sentence by positive

8
Ion Luca Caragiale, Opere, Univers Enciclopedic, Bucharest, 2000
9
https://wordfast.net/
10
https://context.reverso.net/traducere/
11
https://translate.systran.net/translationTools/text
12
https://translate.google.ro/
13
https://www.memsource.com/
771
 ISSUE NO. 28/2022

meaning, interrogations by affirmations, we also found unfinished clauses, anacoluthon etc. (eg.
Interj. „Ei!” translated by pron. Ils!)
The stylistic level is directly affected by the errors produced at the other three levels.
For example, if the author intentionally put a wrong word in a text to underline the knowledge
level of the character regarding linguistic aptitudes, the error is identified and corrected by the
machine translation and it won’t be translated as an error. In the end the character in the target
text becomes more educated. (eg. ”S-a luat bagabonții și după dumneata?” – ”Les clochards vous
ont-ils aussi attaqués?”). The key elements for Caragiale’s world maidanul and mahalaua are
meaningless in the target texts. The orality of the style is not reproduced (”Asta-i una vorbim și
bașca ne-nțelegem”. – ”C'est celui dont nous parlons et nous nous entendons bien”, ”’Aida de!” –
”«Aide de!”).

4. Proposed Methodology
Analyzing the text that is supposed to be translated is an important phase in translation
strategy. It cannot be omitted. Eugenio Coșeriu14 considered that the textual analysis
represents a phase that should be done before the translation and could be corelated with the
natural language processing phase in machine translation.

Fig. 3 Textual analysis15

Before being translated the text (or the information) needs to be processed by a filter in order
to decode the language and the information from the source text and create in the target text
the same meaning, following the norms of the target language.
Following the model proposed by Bell (Bell, 1991, pg.44-45), we want to do some
remarks:

14
Coșeriu, E., Relaţia dintre lingvistica contrastivă şi traducere, in Scientific Annals of the “Alexandru Ioan Cuza”
University, Iaşi, section Languages and Foreign Literatures, translated from german by C. Cujbă, tome I, 1998
15
Alexandra Ilie, Strategii de traducere automată a discursului, published for the international scientific conference
Communication, Context and Interdisciplinarity, Tîrgu Mureș, 2020.
772
 ISSUE NO. 28/2022

- Lexico-semantic and morpho-syntactic levels: the frequent lexis store (FLS) and the lexical
search mechanism (LSM) can be created using dictionaries. FLS can be feed with terms that are
absolutely necessary for communication, words that are frequently/daily used by all speakers
of the source and target languages (words including fundamental notions or words that are
necessary for establishing syntactic relations16) and the grammatical tools existent in this FLS
can be used to create the frequent structure store (FSS). The parser should access the FLS and
the FSS in order to do the textual analysis. Regarding the semantic analysis we observe that Bell
considers that it can be done statistically, „retrieving the transitivity relations which underline
the syntactic structure of the clause” (Bell, 1991, pg. 53). The semantic processor recreates in
the target text the content and the relation between words and their meaning that have been
found in the source text following FSSs (for source and target language). This processor
interacts with the pragmatic processor.
- Stylistic and pragmatics level: the pragmatic processor is linked to an idea organizer that has
the role to establish the progression that has been made in the discourse in order to send to the
pragmatic processor the first interpretation of the discourse. The pragmatic processor
establishes the relations between signs and users, between clauses and words etc. by following
the idea organizer data and takes the decisions by respecting the user indications regarding the
purpose of the text, the source thematic structure established by the user.

4. Conclusions
We did a comparative analysis between five free machine translation tools and we
underlined the fact that the errors occurred at punctuation, lexicosemantic and
morphosyntactic levels are influencing the stylistic level directly. We also have presented the
main linguistic and translation studies approaches that can be applied to machine translation.
The ideas expressed by Coșeriu and Bell can be explored by philologues and informaticians in
order to develop an advanced machine translation tool for Romanian literature.
Methodologically, the computer approach of a text should also be combined with a
traductological approach, not just linguistic. The collaboration between linguistics and
statistics makes it possible to align linguistic corpuses and recover grammatical and lexical
forms, but for the translation of literary texts, the semantic understanding of the text is not
enough. In this case, it is not the languages that are translated, but the texts. The translation of
literary texts cannot be approached with the same tools used in the translation of technical,
specialized or legal texts. Translation studies need to be incorporated into a translation
technique specifically designed for this type of text.

References:
Bell, R. T., (1991). Translation and Translating: Theory and Practice, Longman, London and New York
Caragiale, Ion Luca, (2000). Opere, Univers Enciclopedic, Bucharest

16
For Romanian in the paper Fondul principal al limbii romîne, Editura Ştiinţifică, Bucharest, 1957 Al. Graur found
1500 words in that category (60% inherited form Latin and 40% having other origins) and in the paper Fondul principal
de cuvinte al limbii, Editura Academiei, Bucharest, 1953 Emil Petrovici states that the Frequent lexis contains „simple
and important notions including parts of the body, simple and usual actions, family, relatives, objects, weather
phenomena, beings, animals and plants, people activity (agriculture, raising animals, jobs) and grammatical tools
(pronouns, adverbs, prepositions, articles, conjunctions, etc.) used for creating the grammatical structure of a language”
(pg. 23).
773
 ISSUE NO. 28/2022

Coșeriu, E., (1997-1998). Science de la traduction et la grammaire contrastive. in Linguistica

Antverpiensiana, tome. XXIV, pg. 29-40, 1990 and Coșeriu, E., Portée et limites de la traduction, în
Cahiers de l'Ecole de Traduction et d'Interprétation, no. 19
Coșeriu, E., (1998). Relaţia dintre lingvistica contrastivă şi traducere, in Scientific Annals of the
“Alexandru Ioan Cuza” University, Iaşi, section Languages and Foreign Literatures, translated from
german by C. Cujbă, tome I
Graur, Al., (1957). Fondul principal al limbii romîne, Editura Ştiinţifică, Bucharest
Petrovici, E., (1953). Fondul principal de cuvinte al limbii, Editura Academiei, Bucharest, 1953
Reiss,K., Vermeer H. J., (2014). Towards a General Theory of Translational Action: Skopos Theory
Explained, Routlege, New York

774
 ISSUE NO. 28/2022

ELIE WIESEL: MEMORY DOES NOT FORGIVE: NIGHT

Catinca ONCESCU
PhD student, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology
„George Emil Palade” of Târgu Mureș

Abstract: This article makes a brief presentation of the role of memory in Elie Wiesel’s novel, Night.
Deported at an age when life should be about discovering who we are, Wiesel finds himself in
Auschwitz, a place where people are reduced to simple numbers and where humanity loses all its
value. However, Wiesel assumes the role of a narrator of this horrific experience as a tribute brought
to the millions of silent victims. Thus, memory gets a liberating value, becoming a testimony and a
lesson by giving voice to the unheard and making the world witness to the darkest page of modern
history, so that things like this should never happen again.” Never again” is the deep message of
Wiesel’s account in which memory plays an essential part.

Keywords: deportation, memory, Holocaust, Jew, divinity

1. Supraviețuitori și victime
Secolul XX este unul dintre cele mai sângeroase secole din istoria omenirii. Cele două
războaie mondiale au schimbat lumea pentru totdeauna, demonstrând un grad atât de
ridicat de sălbăticie al ființei umane civilizate cum nu ne-a mai fost dat să vedem. Inocența
pierdută nu a mai fost vreodată recuperată, oamenii neputând doar uita și ierta.
Războaiele secolului XX au demonstrat că oamenii pot comite crime sălbatice chiar în
plină civilizație, pot uita că sunt oameni într-un mod cum nu ne-am fi putut imagina
vreodată. Lagărele de la Auschwitz, Treblinka, Bergen – Belsen au arătat lumii o crimă fără
precedent, un nivel de ură al ființei umane îndreptată împotriva altei ființe care a depășit
cele mai negre coșmaruri. Cum a putut un om să se comporte așa cu un alt om este una
din întrebările care ne bântuie încă.
În 1944, sovieticii eliberau primul lagăr, pe cel de la Majdanek, iar la 27 ianuarie
1945 a fost eliberat Auschwitz-ul. Treptat au fost eliberate lagărele de la Buchenwald,
Bergen – Belsen și Dachau. Generalul Eisenhower îi scria în aprilie 1946 lui George C.
Marshall: „Ceea ce am văzut acolo e peste putință a fi descris...Dovezile vizuale și
mărturiile verbale ale înfometării, cruzimii și bestialității au fost copleșitoare...Am
efectuat vizita deliberat pentru a fi în poziția de a oferi dovezi de prim rang în cazul în
care, în viitor, se va semnala o tendință de a numi aceste afirmații ca fiind simplă
propagandă.”1 (trad. n)
Marea majoritate a evreilor europeni fusese distrusă fizic în cei 12 ani de existență
a Germaniei naziste. Expropriați, deportați, bătuți, înfometați, arși, aruncați în gropi
comune, familii întregi dispăruseră de pe fața pământului. Mulți dintre supraviețuitori,
după eliberare, au considerat că și-au avut răzbunarea: și-au întemeiat familii și au trăit
fiecare clipă a vieții la maxim, grozăviile îndurate fiind tocmai instrumentele care le-au
dat forța de a merge mai departe, așa cum mărturisea dr Edith Eva Eger în cartea Darul.
12 lecții care îți vor salva viața: „Fiecare moment de la Auschwitz a fost iadul de pe pământ.

1
Liberation overview, http://www.ushmm.org/wlc/en/article.php?ModuleId=10007051 (accesat la 30.12.2021).

775
 ISSUE NO. 28/2022

A fost, totodată, și cea mai bună sală de clasă în care am învățat vreodată. Supusă
suferinței, torturii, înfometării și permanentei amenințări cu moartea, am descoperit
instrumentele pentru supraviețuire și libertate pe care continui să le folosesc în fiecare zi
în practica mea de psihologie clinică, precum și în propria viață.”2 Cu toate acestea, nu toți
supraviețuitorii simțeau la fel. Psihologul Heather Morris, autoarea celebrelor cărți
Tatuatorul de la Auschwitz și Povestea Cilkăi, mărturisește în cartea sa Povești despre
speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi, că mulți dintre supraviețuitorii cu care
discutase în timpul documentării pentru cărțile sale trăiau în schimb vina de a fi
supraviețuit, pentru că pentru ei „era două lucuri separate, unul nu-l putea nici compensa,
nici înlocui pe celălalt...Nici o durere care le-a fost provocată nu se compara cu durerea de
a fi trăit vieți împlinite, în vreme ce părinții și frații lor muriseră” 3. Drama
supraviețuitorului derivă tocmai din această vină asumată de a fi supraviețuit: pe de o
parte supraviețuirea s-a datorat șansei, pe de altă parte apare întrebarea „de ce eu?”.

2. Noaptea - preliminarii
Romanul Noaptea este cea mai cunoscută lucrare a lui Wiesel. Memoria nu poate
ierta toate traumele și pierderile suferite, având rolul de a duce mai departe greau
moștenire sufletească a supraviețuitorului. În Noaptea ni se relevă un univers brutal, un
Infern dantesc coborât pe pământ, o lume transfigurată în care toate valorile umane
întipărite în mentalul colectiv devin egale cu zero iar omul – evreul este redus la un simplu
număr.
Titlul este o metaforă. Noaptea înseamnă întuneric, iar epoca Holocaustului a
reprezentat noaptea umanității, a lucidității, a raționalismului. Inumanitatea, pierderea
empatiei pentru alte ființe umane, viața în continua umbră a morții, relația dintre tată și
fiu sunt temele majore abordate în roman. Metafora nopții revine constant, devenind
liantul momentelor importante ale existenței de după ghetoizare. Noaptea coboară asupra
a tot ce înseamnă uman: „Nimeni nu se ruga să treacă mai repede noaptea. Stelele nu erau
decât scânteile marelui foc care ne devora. Dacă acest foc se va stinge într-o zi, pe cer nu
va mai fi nimic, nu vor mai fi decât stele stinse, ochi morți”4 Tot noaptea eroul ia cunoștință
cu realitatea de la Auschwitz – Birkenau, cu flăcările morții, cu mirosul pe care nu va mai
putea vreodată să îl uite: „Am privit flăcările arzând în noapte. În aer plutea un miros
abominabil...În fața noastră flăcările. În aer, mirosul de carne arsă. Era probabil miezul
nopții. Ajunsesem. La Birkenau.”5 Noaptea lui Wiesel va fi eternă, el nu va putea uita toate
lucurile oribile trăite, treptele dezumanizării, inclusiv a propriei dezumanizări,
momentele de teroare, pierderea inocenței și coborârea în infernul cruzimii umane: „N-
am să uit niciodată noaptea aceea, prima petrecută în lagăr, care a făcut din viața mea o
noapte lungă și de șapte ori zăvorâtă...N-am să uit niciodată clipele acelea în care

2
Dr Eva Edith Eger, Esmé Schwall Weigand, Darul. 12 lecții care îți vor salva viața, Traducere din limba engleză
de Mihaela Apetrei, Editura Pandora Publishing, București, 2021 p. 8.
3
Morris, Heather, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi, Traducere din engleză de
Luana Schidu, Editura Humanitas, București, 2021 pp. 131-132.
4
Elie Wiesel, Noaptea, „Prefață” de Elie Wiesel, „Cuvânt – înainte” de François Mauriac, Traducere din limba
franceză de Lia Decei, Editura Art, București, 2020 p. 61.
5
Ibidem, p. 74.

776
 ISSUE NO. 28/2022

Dumnezeu a murit pentru mine și mi-am pierdut sufletul și visurile, care au luat chipul
deșertului”. 6
Wiesel mărturisea: „Pentru că îmi amintesc, disper. Pentru că îmi amintesc am
datoria de a respinge disperarea.”7 Memoria și implicit scrierea capătă valențe
eliberatoare. Povestea lui Elie Wiesel nu este doar o poveste ca a atâtor milioane de
oameni aruncați fără voia lor într-un univers lipsit de Dumnezeu și de umanitate. Este mai
mult decât atât. Este o poveste menită să elibereze, atât torționarul cât și torturatul. Este
o poveste care se dorește a fi un avertisment al istoriei, pentru ca nimeni să nu mai treacă
prin aceleași suferințe. Pentru Wiesel, memoria devine „origine, este vehicul al vieții, și
este suportul pe care se poate construi speranța mântuirii.”8 Memoria se transformă într-
un mijloc de eliberare, dar are și un puternic rol moralizator, prin evocarea acestor
atrocități incomprehensibile pentru omul modern, încercându-se de fapt redarea
identității celor mulți și anonimi, dar și împiedicarea repetării unor atrocități
asemănătoare.
În numeroase interviuri, Elie Wiesel a fost întrebat de ce a scris această carte.
Răspunsul pe care l-a dat adesea este acela că, pentru el, memoria a fost drumul spre
vindecare, forța eliberatoare din ghearele nebuniei personale dar și a celei colective.
Rememorarea faptelor abominabile petrecute în lagărele prin care a trecut devine pentru
el un mod de a-i readuce la viață pe cei mulți și anonimi, pentru că pentru prima dată în
istorie evreii au fost uciși de două ori, neputând fi îngropați în cimitire. De aici rolul
supraviețuitorului, acela de a-și spune povestea, care devine povestea milioanelor care nu
au mai apucat să o spună: „Pentru supraviețuitorul care se dorește martor, problema
rămâne simplă: datoria sa este să depună mărturie atât pentru cei morți, cât și pentru cei
vii, și mai ales pentru generațiile viitoare...Uitarea ar însemna pericol și insultă. Să uiți
cuvintele ar însemna să le ucizi a doua oară. Și, dacă în afară de ucigași și de complicii lor,
nimeni nu este responsabil pentru prima moarte, noi suntem vinovați pentru a doua”.9 Nu
există o explicație logică pentru ceea ce s-a întâmplat. Nu există nimic care să motiveze
oameni culți, civilizați, să ucidă copii aruncându-i în foc. Wiesel ne înfășișează acest
univers atât dement tocmai pentru a evita ca asemenea crime să se repete.
La 11 noiembrie 2004, cu ocazia mesajului adresat din calitatea de președinte al
Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului în România, Elie Wiesel mărturisea
rolul important al memoriei și al asumării trecutului: „Ceea ce este valabil pentru indivizi
este valabil și pentru comunități. Amintirile reprimate sunt periculoase, căci, atunci când
ies la suprafață, pot distruge ceeea ce este sănătos, deprecia ceea ce este nobil, submina
ceea ce este măreț...Pentru noi, aceasta a fost o misiune sacră: să onorăm adevărul prin
amintirea morților. Pentru ei este prea târziu; dar nu și pentru copiii lor – și ai noștri”10.

6
Ibidem, p. 85.
7
Ionela Roșu, «Noaptea» lui Elie Wiesel. Asta trebuie să facem: să nu dormim bine când există oameni care suferă
oriunde în lume, https://adevarul.ro/cultura/carti/noaptea-elie-wiesel-asta-trebuie-facem-nu-dormim-bine-exista-
oameni-sufera-lume-1_5778d2f15ab6550cb8833061/index.html (accesat la 30.12.2021).
8
Sandu Frunză, Dumnezeu și Holocaustul la Elie Wiesel, Editura Contemporanul, București, 2010, p. 14.
9
Elie Wiesel, op.cit., p. 22.
10
Elie Wiesel et al, Comisia Internațională pentru studierea Holocaustului în România: Raport final, Editura
Polirom, Iași, 2004, p. 15.

777
 ISSUE NO. 28/2022

3. Noaptea – memorie, identitate, divinitate și pierdere

Elie Wiesel este deportat în 1944 din Sighet împreună cu familia lui la Auschwitz,
nume sinonim cu una dintre cele mai mari crime din istoria omenirii. Lumea idilică a
copilăriei și adolescenței lui Wiesel se sfârșește brusc pe peronul de la Auschwitz. Un
adolescent care credea cu tărie în Dumnezeu, Wiesel își va pierde mama și sora, ucise
chiar după triere, el însuși cunoscând toate treptele dezumanizării din lagărul morții.
Romanul Noaptea se transformă într-un proces necruțător a celei mai negre pagini din
istoria modernă, iar autorul este deopotrivă martor și procuror.
Sandu Frunză identifică trei roluri ale memoriei în romanul Noaptea: memoria ca
nostalgie, prezență și mărturie.11 Romanul începe prin evocarea vieții idilice pe care
Eliezer Wiesel o are în Sighetul Marmației. O copilărie frumoasă într-o familie bine
ancorată în comunitatea locală, tânărul Eliezer se descrie astfel: „Eram foarte credincios.
Ziua studiam Talmudul, iar noaptea alergam la sinagogă pentru a plânge distrugerea
templului.”12 Un copil credincios, care caută sensul vieții și al divinității, Eliezer se dedică
total studiului Talmudului și Cabalei, iar primele răspunsuri le va primi de la Moise
Paracliserul, cel care va fi și primul care îi va avertiza despre ceea ce înseamnă deportările,
adică drumul spre moarte: „Omul se înalță spre Dumnezeu prin întrebările pe care i le
pune...Omul întreabă și Dumnezeu răspunde, însă noi nu înțelegem răspunsurile. Pentru
că vin din adîncul sufletului și acolo rămân până la moarte. Adevăratele răspunsuri,
Eliezer, nu le vei găsi decât în tine.”13Supraviețuind, rememorând, scriind despre toată
tragedia unei lumi surpate și a unui popor decimat, Elie Wiesel va găsi răspunsurile în
sine, prin tăria de a merge mai departe și de a spune povestea lui și abia atunci își va da
seama de adevărul vorbelor lui Moise.
Dar vremurile sunt tulburi iar viața evreilor din Sighet se schimbă. Treptat
sinagogile sunt închise, încep arestările, pierderea drepturilor, obligativitatea de a purta
steaua lui David, apoi ghetoul mare, cel mic și în final trenul morții și Auschwitz.
Ceea ce Wiesel rememorează cu durere nu este prezența, așa cum afirmă Frunză, ci
credem că dimpotrivă, absența, pierderea materială și apoi cea identitară: „Obiecte de
valoare, covoare de preț, candelabre de argint, cărți de rugăciune, biblii și alte obiecte de
cult zăceau de-a valma pe jos, pline de praf, sub un cer minunat de albastru, biete lucuri
care păreau că nu aparținuseră niciodată cuiva.”14 Întregul univers familial și familiar al
lui Wiesel se transformă într-un vid existențial, în care ființa umană a pierdut totul, iar
lumea înconjurătoare a devenit un mormânt al celor mulți și muți, închiși într-un vagon
care îi va duce la moarte.
Este momentul în care în sufletul pur, însetat de Dumnezeu și de dorința de
cunoaștere a absolutului, încolțesc germenii urii pentru opresori, jandarmii maghiari în
această primă fază, o ură care va fi prezentă în memoria lui Wiesel toată viața: „În clipa
aceea am început să-i urăsc, iar ura mea este singutul lucru care ne leagă și azi. Erau primii

11
Cf Sandu Frunză, op. cit., p 54
12
Elie Wiesel, op. cit.., p. 34.
13
Ibidem, pp. 35-36.
14
Ibidem, p. 53.

778
 ISSUE NO. 28/2022

noștri opresori. Erau prima față a infernului și a morții.”15 Inocența lui Wiesel dispare, așa
cum dispare și credința lui. În lumea morții permanente, unde își vede mama și sora
pentru ultima dată în momentul trierii de pe peronul gării din Auschwitz, credinciosul
Eliezer moare, un alt Eliezer luând naștere, cel care va lupta pentru memoria celor mulți,
după ce va trece prin toate treptele dezumanizării pentru a supraviețui: „învățăcelul care
studia Talmudul, copilul care fusesem, arseseră în flăcări. O flacără neagră îmi intrase în
suflet și îl devorase.”16
Viktor Frankl în cartea sa Doctorul și sufletul. Bazele logoterapiei și analizei
existențiale. 10 teze cu privire la persoană, el însuși supraviețuitor al lagărului, discerne
fazele prin care trecea un deținut: pierderea identității, profunda apatie, o întoarcere la o
stare primitivă, de renunțare la civilizație, iar in final așa numita „hibernare culturală”17.
La început era negarea, pentru că tot drumul spre lagărul morții era ceva de neconceput
pentru secolul XX, apoi urma pierderea identității prin faptul că deținutului i se lua totul
și era redus la un simplu număr, tatuat pe braț. Viața în lagăr era permanent aflată sub
semnul morții, iar fiecare zi câștigată era o nouă șansă dată supraviețuirii. Dacă deținutul
reușea să supraviețuiască primelor săptămâni, treptat, dincolo de identitatea furată, își
pierdea umanitatea.
Pierderea identității și a umanității erau practic inevitabile în acest infern terestru.
Adam, un supraviețuitor al lagărului morții, mărturisea că de fapt naziștii reduseseră
ființa umană la simplul determinant de rasă, în plin secol XX, dar memoria celor văzute
este mereu acolo, un fragment, o secundă, o scenă, veșnic întipărită în minte, ca preț plătit
sau ca omagiu adus celor mulți care nu mai pot vorbi: „tot mereu îmi revin aceste imagini,
iar ei, morții, încă trăiesc, trei sute de morți au fost duși cu camioanele pentru a fi
incinerați. Un laț pe după un braț, alt laț pe lângă brațul celălalt, apoi trecute pe sub brațele
mortului târât prin nisip la mașină, apoi stivuiți, «ordonați», călcați pe părțile moi.”18
Numele este primul semn al identității noastre, iar reducerea lui Eliezer la numărul
A – 7713 este un semn al pierderii locului autorului în lumea civilizată. Singurul lucru care
a contat din acel moment a fost supraviețuirea, indiferent de mijloace. Memoria este cea
care îl va ajuta să își recapete identitatea de om, dincolo de numărul înscris pentru
eternitate pe brațul său.
Ruperea de locul idilic al copilăriei din Sighet și coborârea în infernul de la
Auschwitz , locul unde omul își pierde umanitatea sunt evocate în momente șocante, în
care de dragul supraviețuirii omul se dezice de tot ce este uman, de familie, de sentimente.
Într-una din scene autorul descrie lupta acerbă pentru o bucată de pâine a unui tată și a
fiului său, luptă soldată cu moartea amândurora. Paragraful se incheie ironic, subliniind
pierderea inocenței adolescentului visător care fusese: „Aveam șaisprezece ani.”19
Autorul însuși va cunoaște dezumanizarea maximă, iar sentimentul rușinii pentru aceste

15
Ibidem, p. 59.
16
Ibidem, p. 89.
17
Viktor Frankl, Doctorul și sufletul. Bazele logoterapiei și analizei existențiale. 10 teze cu privire la persoană,
Traducere de Adela Motoc, Editura Meteor Press, București, 2019, pp. 124-125.
18
Dieter Schlesak, Capesius, farmacistul de la Auschwitz, Traducere din limba germană și note de Cosmin
Dragoste, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 278.
19
Elie Wiesel, op. cit., p 198.

779
 ISSUE NO. 28/2022

gânduri îl va bântui toată viața. În ultimele zile din lagăr, Wiesel se pierde de tatăl său și
pleacă în căutarea lui „Dar în același moment mi s-a ivit în minte: «Ce bine ar fi să nu-l
găsesc! Dacă aș putea să mă debarasez de greutatea asta moartă, ca să pot lupta cu toate
forțele mele pentru propria supraviețuire, ca să nu mă mai ocup decât de mine!» Imediat
mi-a fost rușine, rușine pe viață, de mine însumi”.20
Memoria, imposibilitatea de a uita, capacitatea de a reda răul absolut, de a-l retrăi
chiar prin evocare nu devine mai ușoară cu trecerea timpului. Dimpotrivă, rănile sunt
acolo, nicicând vindecabile. Evocator este în acest sens un moment din filmul documentar
francez Shoah, în care Jan Karski încearcă să evoce cele trăite, începându-și povestea
astfel: „«Mă întorc cu treizeci și cinci de ani în urmă», apoi imediat intră în panică, își
recapătă respirația, mâinile i se agită: «Nu, nu mă întorc...nu...nu».”21 În timp, pentru
supraviețuitori, memoria s-a dovedit a fi un instrument cu două tăișuri al creierului uman.
Astfel, memoria poate avea rol eliberator, ca in cazul lui Wiesel, Miklós Nyiszli sau Eva
Edith Eger, dar poate transforma omul într-un mort viu, ca in cazul lui Jean Améry sau
Primo Levi, și ei supraviețuitori ai lagărelor. Iar memoria nu iartă: dacă Nyiszli nu a mai
atins un bisturiu, alții au evadat în moarte.
Inițial, în cazul lui Primo Levi memoria a deschis ușa vindecării, așa cum el însuși
mărturisea pe prima pagină a romanului său autobiografic Mai este oare acesta un om?:
„Nevoia de a le povesti «celorlalți», de a-i face si pe «ceilalți» părtași, luase pentru noi,
înainte și după eliberare, forma unui impuls nemijlocit și imperios, într-atât încât concura
cu celelalte nevoi elementare: înainte de toate, cartea a fost scrisă, pentru a satisface
această necesitate; așadar din dorința eliberării interioare.”22
Dar, nici Primo Levi nici Jean Améry nu au putut scăpa total de imaginile groazei, iar
treptat, pentru ei memoria a devenit călău. Astfel, Jean Améry mărturisea: „Cine a fost
torturat, torturat rămâne...Cine a îndurat chinul nu își va mai putea găsi locul în lume;
oroarea de a fi fost desființat nu se stinge niciodată. Încrederea în oameni, deja
zdruncinată de prima palmă peste obraz, desființată de tortură, nu va mai fi niciodată
recuperată.”23
François Mauriac observa în Cuvânt – înainte la romanul Noaptea că ceea ce
deosebește acestă lucrare de atâtea altele pe aceeași temă este faptul că eroii lui Wiesel
fuseseră avertizați de ceea li se va întâmpla, dar au refuzat să creadă, lucrurile povestite
fiind de neimaginat: „Ceea ce li se întâmplă evreilor din mica localitate din Transilvania
numită Sighet, orbirea lor în fața unui destin de care ar fi avut timp să fugă și căruia i s-au
predat cu o pasivitate de neconceput, surzi la avertismentele și rugămințile unui martor
scăpat de masacru, care le înfățișează ceea ce a văzut cu ochii lui; dar ei refuză să îl creadă
și-l iau drept nebun – aceste date ar fi fost în mod sigur suficiente că să înspire o operă cu

20
Ibidem, p. 208.
21
Haenel, Yannick, Jan Karski, Traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Editura Nemira, București, 2010,
p. 9.
22
Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, Traducere din limba italiană și Postfață de Doina Condrea Derer,
Editura Art, București, 2018, p. 8.
23
Jean Améry, apud Primo Levi, Cei aleși și cei damnați, Traducere din limba italiană de Doina Condrea Derer,
Editura Art, București, 2019, p. 22.

780
 ISSUE NO. 28/2022

care nici una, mi se pare, n-ar putea fi comparată.”24 Cartea de față este despre rău, despre
răul absolut, văzut prin ochii unui copil, al cărui proces de maturizare are loc șocant și
brutal, iar adultul care povestește vede această evocare ca o metodă de vindecare, pentru
că memoria, deși nu iartă, are potențialul de a elibera.
Una dintre temele principale abordate de Wiesel este cea a divinității: mai există
Dumnezeu în acel loc uitat de Dumnezeu? La începutul romanului, Elie crede cu tărie într-
un Dumnezeu bun și atotștiutor. Dar pe măsură ce se confruntă cu absurdul, inumanitatea
și crima de la Auschwitz, credința lui este zdruncinată, iar uneori pierdută total. Este peste
puterea lui de a înțelege cum oamenii continuă să se roage unui Dumnezeu mut la
suferință, unui Dumnezeu care permite incinerarea mamelor și copiilor. Este edificatoare
scena spânzurării unui băiat in văzul celorlalți prizonieri. La intrebarea unde este
Dumnezeu acum, Elie își răspunde că Dumnezeu este în acel băiat, acolo pe eșafod: „În
spatele meu, am auzit acelaşi om întrebând: — Unde este Dumnezeu? Şi am simţit cum, în
adâncul fiinţei mele, o voce îi răspundea: — Unde este? Uite-l aici — e spânzurat aici,
pe eşafodul ăsta. În seara aceea, supa avea gust de cadavru”25.
Accentul uneori cade pe necesitatea solidarității umane care pe viitor ar putea
împiedica tragedii asemenătoare. În viziunea lui Wiesel, absența lui Dumnezeu este dată
și de absența oricărei reacții a individului. Sandu Frunză aprecia că: „Indiferenţa omului
şi indiferenţa lui Dumnezeu mută accentul dinspre responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu
înspre responsabilitatea omului faţă de alt om. Dumnezeu este absent deoarece numai
tăcerea şi absenţa lui lasă loc rostirii şi prezenţei unei chemări la responsabilitate a fiinţei
umane în faţa semenilor săi. Această absenţă creează spaţiul necesar acţiunii etice şi
politice.”26
Romanul lui Wiesel reușește în mod excepțional să redea disoluția societății, gradul
maxim de degradare umană la care se pot coborî oamenii în situații limită. Un roman scris
în tonuri sumbre, într-un limbaj simplu care șochează prin simplitatea lui dar și prin
adâncimea mesajului, Noaptea subliniază latura neagră și angoasele ființei umane într-o
lume profund transformată care și-a pierdut orice reper de moralitate. Din această lume
încearcă Wiesel să evadeze. Singura modalitate de a evada, de a reconcilia trecutul tragic
cu prezentul dominat de coșmaruri este scrisul. Pentru Wiesel, scrisul devine cea mai
puternică armă împotriva răului absolut.
Cutremuratoare este scena morții tatălului lui. Deși tatăl în agonie, bolnav și bătut,
își strigă fiul, acesta refuză să se miște, de frică să nu fie și el ucis. Este probabil momentul
maxim de dezumanizare al protagonistului, moment care îl va urmări toată viața. Evocând
scena, memoria devine călău, pentru că Eliezer nu va ma fi niciodată liber: „Nimeni nu s-a
rugat la mormântul lui. Nimeni nu a aprins o lumânare în amintirea lui. Ultimul lui cuvânt
fusese numele meu. O chemare; și eu nu răspunsesem. Nu am plâns și mă simțeam rău că
nu puteam să plâng. Însă nu mai aveam lacrimi. Și, în adâncul sufletului, dacă aș fi căutat
în profunzimile conștiinței mele plăpânde, poate aș fi găsit ceva precum: în sfârșit,

24
François Mauriac, Cuvânt înainte la Elie Wiesel, op. cit, p. 25.
25
Elie Wiesel, op. cit., pp. 134-135.
26
Sandu Frunză, op. cit., p 65.

781
 ISSUE NO. 28/2022

liber!...”27 Concluzia autorului la eliberare este una tragică: „Din oglindă mă contempla un
cadavru. Ochii lui mă privesc încă”.28 Libertatea spiritului nu mai este posibilă, dar
amintirea trebuie păstrată, pentru cei mulți, pentru cei slabi, pentru ca aceste lucruri să
nu se mai repete.
Memoria joacă un rol esențial, alături de responsabilitate și mărturisire. Incapabil
să uite ororile pe care le-a trăit, Wiesel devine un mesager al celor mulți și chinuiți, al celor
reduși la un număr, fără identitate și fără morminte, scriitura fiind vehiculul perfect de a
reda tragedia unui popor. Fără a fi un scriitor moralizator, Wiesel își asumă datoria de a
transmite mai departe pagina neagră a istoriei umane, de a deveni vocea celor mulți și
muți, de a sensibiliza oamenii pentru ca asemenea orori să fie evitate. Scrisul și mesajul
lui Wiesel este unul profund umanist. Deși nimic nu va mai fi la fel, omul are puterea de a
se salva, de a regăsi speranța într-o lume demonizată de esența răului: „Ne reamintim
Auschwitz-ul și tot ceea ce el simbolizează deoarece credem că, în ciuda trecutului și a
ororilor sale, lumea este demnă de salvare; iar salvarea, ca și mântuirea poate fi găsită
doar în memorie”29.
Sensul vieții este de a găsi forța de a merge mai departe chiar și în cele mai
degradante condiții, Vikor Frankl mărturisind: „Una peste alta, degradarea fizică şi mentală
depindea de calibrarea mentală, iar această calibrare mentală o făcea fiecare cum considera
de cuviinţă! Şi, chiar dacă la intrarea în lagăr prizonierului i se lua totul, până şi ochelarii şi
cureaua, îi rămânea această libertate, literalmente până în ultima clipă, până la ultima suflare.
Era libertatea de a adopta o atitudine sau alta – exista un «aşa sau aşa». Şi erau mereu câţiva
care voiau să-şi reţină iritarea şi să-şi învingă apatia. Erau acei bărbaţi care treceau din baracă
în baracă prin lagăr şi în locurile de apel, care împărţeau aici o vorbă bună şi acolo ultima
bucăţică de pâine. Ei erau dovezile vii ale faptului că nu era în nici un caz garantat ceea ce face
lagărul de concentrare din om: omul putea deveni un prizonier tipic sau putea rămâne om
chiar şi în această situaţie cumplită, în această situaţie limită, extremă. Asta ţinea întotdeauna
de propria decizie.”30 Elie Wiesel evocă în acest sens discursul kapo-ului de la Auschwitz,
primul care le vorbește uman în infern: „Aveți încredere în viață, de o mie de ori încredere.
Alungați disperarea și vă veți îndepărta de moarte. Infernul nu durează o veșnicie...purtati-vă
unul cu altul ca niște camarazi. Ajutați-vă unul pe altul. Este singurul mod de a supraviețui”.
31 În tot acest univers dezumanizat și dezumanizant creat atât de metodic de mașinăria

nazistă, în toată această luptă pentru încă o oră, o zi de viață, exista acea fărâmă de speranță,
acea scânteie care împingea deținutul redus la un număr să creadă că într-o zi tot coșmarul
se va sfârși, că omenia nu trebuie abandonată, că torturatul nu trebuie să devină la rândul său
torționar.
Eliberarea din lagăr nu este și eliberarea din coșmar, pentru niciunul din
supraviețuitori: „Zăceam într-o lume de morți și de larve. Din noi și din jurul nostru

27
Elie Wiesel, op. cit., p. 215.
28
Ibidem, p. 224.
29
Iulian Boldea, Elie Wiesel și etica responsabilități, Revista „Apostrof”, nr 5, 2011, p. 21.
30
Viktor Frankl, Cel care are un motiv pentru care să trăiască – Logoterapie și analiză existențială, Traducere de
Cora Radulian, Grup editorial Litera, București, 2019, p. 55.
31
Elie Wiesel, op. cit., p. 96.

782
 ISSUE NO. 28/2022

dispăruse orice urmă de civilizație. Opera animalizării, începută de germanii triumfători,

fusese desăvârșită de germanii învinși.”32 Miklós Nyiszli, medic român deportat din
Șimleu mărturisea la eliberare: „Aveam multe de făcut...de reconstruit. Știam că va dura
mult timp și o infinită răbdare înainte de a ne putea întoarce la orice fel de viață normală.
Dar ceea ce conta era că eram vii...și împreună din nou. Viața își recăpătase din nou sensul.
Și voi începe să practic din nou, da...Dar mi-am jurat că atâta timp cât voi trăi nu voi mai
atinge vreodată un bisturiu”.33 (trad.n.) Supraviețuiseră, dar costul fusese enorm, iar
jurământul de a nu mai atinge vreodată un bisturiu era un preț mic de plată în lumea lui
dominată de remușcări și amintiri.
Oricât ne-am dori, nu putem face să dispară această pagină oribilă a istoriei moderne
și nici nu putem să îi găsim o motivație umană sau logică. Dar, așa cum mărturisește dr
Edith Eva Eger, și ea supraviețuitoare a Holocaustului, amintirea celor mai groaznice zile
ale vieții ei i-a dat o nouă menire: aceea de a le putea arăta oamenilor „cum să aleagă viața,
așa încât părinții mei și toți oamenii aceia să nu fi murit în van. Ca să pot transforma toate
lecțiile pe care le-am învățat în iad într-un dar:...oportunitatea de a alege ce fel de viață
vrei să trăiești.”34

4. Concluzii
Wiesel spune o poveste, dar povestea lui este ca toate poveștile scriitorilor care au
suferit deportarea, dezumanizarea, șocul posttraumatic, este deci o poveste despre
durere, credință, suferință, construcția unei noi identități imperios necesare într-o lume
în care moralul, binele, frumosul par să își fi pierdut valoarea.
Václac Havel remarca rolul memoriei în a reda identitatea celor dispăruți, dar și în
a ne asuma responsabilitatea individuală în fața nedreptăților, a inumanității, a oricărei
forme de represiune a individului uman: „Oamenii tind în mod instinctiv să evite ceea ce
îi șochează. Însă cu toții avem nevoie în mod repetat să fim expuși, spre binele nostru, la
un anumit fel de șoc, unul ce ne spune că nu putem să ne sustragem naturii universale a
responsabilității noastre”.35 (trad.n.)
Elie Wiesel mărturisea că amintirea Holocaustului trebuie păstrată, pentru că în
mintea supraviețuitorilor le vin atât lucrurile bune cât și cele rele, umanitatea și
inumanitatea, frumosul și urâtul dar și oamenii dragi, cei pe care i-au pierdut, dar totuși,
le-au rămas vii: „În amintire nu ești singur. Ești înconjurat de oameni. Desigur, unii dintre
ei nu mai sunt efectiv printre noi, însă ei sunt prezenți în memoria ta. Ei trăiesc”36 (trad.n.)
Atât pentru Eger cât și pentru Wiesel, experiența lagărului a fost episodul tragic
major al vieții lor, pierderea inocenței pe care ei însă ei au transformat-o și au au transmis-
o mai departe, ca mărturie și lecție.

32
Dieter Schlesak, op. cit., p. 355.
33
Miklós Nyiszli, Auschwitz. A Doctor’s Eyewitness Account, Penguin Group, London, England, 2012, p. 162.
34
Dr. Edith Eva Eger, Esmé Schwall Weigand, op. cit., p. 214.
35
Václav Havel, In Memory of Our Holocaust Victims, în Alan Rosen (ed), Celebrating Elie Wiesel. Stories,
Essays, Reflections, University of Notre Dame Press, Notre Dame, Indiana, 1998, p. 333.
36
Elie Wiesel, Richard D. Heffner, Conversation with Elie Wiesel, Editat de Thomas J. Vinciguerra, New York,
Schocken Books, 2001, p. 148.

783
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliografie
Bibliografia operei
Levi, Primo, Mai este oare acesta un om?, Traducere din limba italiană și Postfață de Doina Condrea
Derer, Editura Art, București, 2018
Levi, Primo, Cei aleși și cei damnați, Traducere din limba italiană de Doina Condrea Derer, Editura
Art, București, 2019
Nyiszli, Miklós, Auschwitz. A Doctor’s Eyewitness Account, Penguin Group, London, England, 2012
Schlesak, Dieter, Capesius, farmacistul de la Auschwitz, Traducere din limba germană și note de
Cosmin Dragoste, Editura Polirom, Iași, 2021
Wiesel, Elie, Noaptea, Prefață de Elie Wiesel, Cuvânt – înainte de François Mauriac, Traducere din
limba franceză de Lia Decei, Editura Art, București, 2020

Bibliografie critică
Dr. Eger, Edith Eva, Schwall Weigand, Esmé, Darul. 12 lecții care îți vor salva viața, Traducere din
limba engleză de Mihaela Apetrei, Editura Pandora Publishing, București, 2021
Frankl, Viktor, Cel care are un motiv pentru care să trăiască – Logoterapie și analiză existențială,
Traducere de Cora Radulian, Grup editorial Litera, București, 2019
Frankl, Viktor, Doctorul și sufletul. Bazele logoterapiei și analizei existențiale. 10 teze cu privire la
persoană, Traducere de Adela Moțoc, Editura Meteor Press, București, 2019
Frunză, Sandu, Dumnezeu și Holocaustul la Elie Wiesel, Editura Contemporanul, București 2010
Haenel, Yannick, Jan Karski, Traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Editura Nemira,
București, 2010
Havel, Václav, In Memory of Our Holocaust Victims, în Alan Rosen (ed), ”Celebrating Elie Wiesel.
Stories, Essays, Reflections”, University of Notre Dame Press, Notre Dame, Indiana, 1998
Mauriac, François, Cuvânt înainte la Elie Wiesel, Noaptea, Editura Art, București, 2020
Morris, Heather, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi, Traducere din
engleză de Luana Schidu, Editura Humanitas, București, 2021
Wiesel, Elie, Heffner, Richard D., Conversation with Elie Wiesel, Editat de Thomas J. Vinciguerra,
New York, Schocken Books, 2001
Wiesel, Elie, et al, Comisia Internațională pentru studierea Holocaustului în România: Raport final,
Ed Polirom, Iași, 2004

Periodice
Boldea, Iulian, Elie Wiesel și etica responsabilități, Revista „Apostrof”, nr 5, 2011

Surse web / Sitografia

Liberation overview, http://www.ushmm.org/wlc/en/article.php?ModuleId=10007051
Roșu, Ionela, «Noaptea» lui Elie Wiesel. Asta trebuie să facem: să nu dormim bine când există oameni
care suferă oriunde în lume, https://adevarul.ro/cultura/carti/noaptea-elie-wiesel-asta-trebuie-
facem-nu-dormim-bine-exista-oameni-sufera-lume-1_5778d2f15ab6550cb8833061/index.html

784
 ISSUE NO. 28/2022

ON BEHALF OF POLITICAL CORRECTNESS

Alina TURTĂ,
PhD Candidate, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași

Abstract: For a better understanding of the well known ideology of political correctness (PC) and its
whole functional system, there is a certain necessity of ‘diving’ underneath the original paths and
myths. The story that has already been developed through many years and places until what we all
recognize as being politically correct or incorrect around ourselves these days holds back an
important amount of information that has its deep roots stuck within the concept of communism.
According to the latest researches, two antagonistic perspectives and attitudes can be underlined
among the two different political parties: people of the left strongly believe in the generosity of the
concept and its protection offered to the minorities, while the right opponents mostly confirm an
identity of it within the menacing power of censorship. How would the Left party describe their entire
work and ideas? What would they have in common with the Right party’s thoughts? How much of it
is real and how much of a myth? These are part of the questions that we tried to answer within the
further lines.

Keywords: PC Ideology, Political Correctness, Politically Correct, Myths and Realities.

Pentru o cunoaștere aprofundată a ideologiei cunoscute la nivel mondial sub

pecetea abrevierii de CP (corectitudine politică), respectiv sistemul subînțeles stării
lucrurilor de a îndeplini caracteristica de corect politic, se implică o analiză duală și
cuprinzătoare a modului de definire a unui obiect specific conceptului, cît și a celor mai
reprezentative tagme aflate la baza acestuia și a viziunii adepților săi. Găsim de cuviință
să ne îndreptăm atenția și spre perspectiva culturală de stînga precum și a manierii în
care aceasta se descrie și se prezintă prin modulările conceptului de corectitudine
politică, demers prin care se vor putea sublinia asemănări și diferențieri concrete între
cele două tabere de dimensiuni politice, sociale și culturale aflate în decursul anilor în
poziții de tensiune, majoritar conflictuale. Manifestări publice care permit dezbaterile
difuzate prin intermediul surselor mass-media aparținînd celor două opinii transversale
par să cucerească publicul larg și să răspundă la nevoile de informare a auditorului aflat
în spatele ecranelor de diferite dimensiuni, auditoriu care pe lîngă prezența neutră
manifestată dintr-o oarecare curiozitate ajunge să-și însușească un spirit critic,
moralizator, devenind parte integrantă a dezbaterii prin adoptarea unei premise și
combaterea celeilalte expuse în cadrul valorizat. Dintre numeroasele apariții de acest gen
dorim să amintim momentul difuzării în cadrul evenimentului Munk Debates1 a
confruntărilor intelectuale dintre echipa pro formată din Michael Eric Dyson și Michelle
Goldberg care au susținut echivalența de sens între conceptul ideologic de corectitudine
politică și progresul social, pe cînd echipa de confruntare formată din Stephen Fry și
Jordan Peterson (cei care au avut și cîștig de cauză în dezbaterea difuzată online cu un
procent de diferențiere de 6% în raport cu opozanții lor) a reușit să atragă de partea sa,

1
Evenimentul poate fi vizionat pe site-ul oficial munkdebates.com sub denumirea Political Correctness, Be it
resolved, what you call political correctness, I call progress...

785
 ISSUE NO. 28/2022

pe parcursul celor două ore de susținere devotată a cauzelor însușite, un public care și-a
putut manifesta atît la începutul, cît și la finalul prezentării argumentelor ambelor echipe
punctul de vedere în defavoarea așa-zisului progres de tip corect politic.
Dintre temele aduse în discuție din partea celor două poziții declarate antagonice s-
au enumerate libertatea de exprimare, dezbaterea publică a ideilor (divergente),
schimbul liber de idei, grupurile marginalizate, divizarea socială și conflictul social în
raport cu incluziunea și excluziunea socială, teme care au condus dezbaterea spre
clarificarea unei structuri interne de natură socială a unui stat dat necesară funcționării
eficiente a acestuia, precum și nevoia imediată de manifestare a adevărului și dreptății ca
repere socio-culturale încadrate în fiecare structură colectivă divizată, fie ea de ordin
superior sau inferior. Interesant de urmărit în cadrul acestui eveniment realizat în anul
2008 (deși la fel de coerent și semnificativ pînă în zilele curente) este modul amalgamat
în care susținătorii ideologiei corectitudinii politice încearcă dar nu reușesc să se
definească în forma lor de susținători, precum și a întregului lor mod de operare pe baza
ideilor și conceptelor atribuite, în urma replicii interogatorii adresate din partea
profesorului de psihologie, Jordan Peterson. La această întrebare dorim să răspundem
prin intermediul expunerii de față din dorința de a aduce la lumină întregul tablou al
manifestărilor publice care se supun normelor declarate de către CP, facilitînd înțelegerea
a ceea ce este în raport cu ceea ce nu este corectitudinea politică în viziunea susținătorilor
proprii. În sens general, corectitudinea politică este definită de către simpatizanții
acesteia ca fiind o șansă spre o viață socială mai bună, o viață care să ofere participanților
oportunități egale de supraviețuire și modalități politicoase de adresare verbală.
Conceptul de corectitudine politică așa cum se prezintă el în cadrul grupărilor
minoritare (numeric) are în vedere principiul egalității celor slabi cu cei puternici, a celor
de culori diferite cu cei albi (americani), a femeilor cu bărbații și, în genere, a tuturor celor
considerate respinse, marginalizate și improprii în raport cu normalitatea acceptată și
convenită în sens majoritar de bunul simț în cadrul unui stat social. Rezumînd centrul
nostru de interes la un singur cuvînt am putea conchide asupra faptului că adepții
corectitudinii politice înțeleg și propagă prin aceasta opusul noțiunii de rasism.
Corectitudinea politică în observațiile sale interne nu este rasism, nu este rasistă și luptă
împotriva acestor impedimente sociale aduse de anumite inegalități cu rădăcini puternic
construite istoric și cultural și pe care formațiunea politică luptă să le înlăture, indiferent
de căile necesare pentru obținerea obiectivelor enumerate. Pentru a se defini și delimita
ca și existență, gruparea socio-culturală de stînga atribuită sistemului CP se opune
grupării socio-culturale de dreapta, față de care manifestă totală dezicere și pe care o
găsește vinovată de toate neajunsurile insinuate în mod veridic sau pe baze mai puțin
credibile propriului construct definitoriu. Idei grăitoare pentru autodefinirea sistemului
de natură poststructuralistă și postmodernistă ca diferit de tot ceea ce reprezintă latura
neoconservatoare a politicii americane se găsesc din abundență în lucrarea lui Richard
Feldstein2 dintre care vom aduce în discuție exemplele mai potrivite temei abordate aici.

2
Lucrarea prezintă trăsăturile identitare ale constructului ideologic american prin ideile aparținînd unui susținător
care crede în eficacitatea proiectului din care face parte.

786
 ISSUE NO. 28/2022

Încă din primul capitol al operei sale, autorul își construiește scrierea pe numirea și
prezentarea inconveniențelor create de existența partidului de dreapta, care a propagat
în subconștientul poporului american o falsă apartenență a partidului de stînga la
ideologia corectitudinii politice și a căror eforturi au fost de a contura în imaginarul socio-
politic dezicerea lor de orice ar putea aparține acestei umbre care a căutat cu tot
dinadinsul să aplice coduri lingvistice prin care să orienteze gîndirea populației înspre
schimbările liberale menite.
Ceea ce urmărește în partea inițială a cărții să expună autorul este faptul că atît
obiectul ideologic, denumirea contemporană cu marcajele sale de sens, cît și întregul
limbaj însușit de acesta au fost atribuite de gîndirea culturală de dreapta celor din aripa
stîngă a partidelor politice prin demersuri publice de proiectare a unor idei asupra
grupului țintă și prin intermediul unui proces specific de redescriere lingvistică avînd la
bază figura de stil numită paradiastolă3: ‘Quintilian explains (quoting Aristotle) that
paradiastole is present when " 'slander can pass for frankness, recklessness for courage,
extravagance for copiousness.' "Similarly, one is "speaking paradiastolically' whenever [one
calls oneself wise rather than cunning, or courageous rather than overconfident, or careful
rather than parsimonious.’ 4(Forward, XIII) / („Quintilian explică citîndu-l pe Aristotel că
paradiastola este prezentă cînd calomnia poate trece drept sinceritate, nesăbuința drept
curaj, extravaganța drept abundență. În mod asemănător, cineva vorbește paradiastolic
de fiecare dată cînd numește înțelept pe cel viclean sau curajos pe cel infatuat sau prudent
pe cel zgîrcit”). Dacă la originile sale politice conceptul discuției prezente este identificat
de către autor ca fiind folosit în principal de socialiști împotriva comuniștilor, el
menționează și utilizările secunde ce s-au înregistrat în timp, precum și modificările de
sens și cele contextuale care au intervenit în raportul vizat de lumea partidului comunist.
În această direcție se întrevăd de la conotațiile moralizatoare și utilizări menite să
ridiculizeze sau chiar să critice intens pe cei considerați adepți „însetați” ai lui Hitler, ba
chiar spre a condamna pe membrii comuniști ai partidului care pentru funcțiile obținute
au trecut peste orice demnitate morală. Ulterior, transformările suferite de utilizarea
denumirii CP au cunoscut contexte mai blînde, lipsite de violența și încărcătura inițială,
adăugînd noi nuanțe de ironie manifestate față de alte personae sau chiar în dreptul
propriei persoane, cu scopul de a delimita individul de un anumit grup sau de o anumită
notă comportamentală ridiculizată subtil: ‘As in the previous example, the context is left-
on-left condemnation, but here it is used ironically to distance the critic from the person
being criticized as "vulgar" and tyrannical.’ (The CP Lexicon, p. 5) / („La fel ca în exemplul
anterior, contextul utilizării este denunțarea de la stînga la stînga, dar aici este folosit în
mod ironic pentru a distanța criticul de persoana criticată drept fiind vulgară sau
tiranică”).
Prin intermediul dezvoltării pe care sursele mass-media au cunoscut-o simțitor în
decursul anilor, inițial prin monopolul informațional expus audienței cu ajutorul

3
Din gr. paradiastole („separare, deosebiere”), „figură retorică prin care se stabilește un adevăr, contra opiniei
comune”, după cum apare definită în Dicționarul figurilor de stil.
4
Citatul apare pe pagina a treisprezecea din Cuvîntul înainte și vine cu mai multe serii de exemple pentru conceptul
stilistic menționat.

787
 ISSUE NO. 28/2022

televiziunii și radioului, lupta dusă de latura culturală dreaptă împotriva celei stîngi a
urmărit în opinia autorului citat o spălare în masă a mentalității colective și influențarea
acesteia prin tehnicile retorice și de reprezentare a unei noi realități, în cadrul căreia
gruparea corectă politic este atribuită în totalitate politicienilor de stînga și partizanilor
acestora, sub o înfățișare mereu modificată și influențată de conduita și viziunile dreptei
față de idei centrale în cadrul societății, idei precum discuțiile despre rasă și gen prin care
s-au formulat amenințări la conceptele de tradițional și convențional, concepte care au
stat la temelia funcționării normale a societății întregi. Conduita care a fost impusă prin
intermediul controlului și acaparării surselor de informare publică de către guvern și
conducerea dreaptă conservatoare a constat în reprezentarea relațiilor interdependente
social, de obiectificare și subiectificare a straturilor și grupurilor minoritare și majoritare,
dintre care grupărilor deficitare aparținînd conduitei corecte politic li s-au desemnat rolul
de obiect: ‘It is interesting to see who is objectified and who is subjectified by the
fundamental fantasies enacted by a particular society at a given point in history. In the
1990s, the "politically correct" occupy the object's position. The subject's role is denied to
them; they are depicted as objects that are somehow secondary to others.’ (The CP Lexicon,
p. 12) / („Este interesant de observat cine este obiectificat și cine este subiectificat de
către fanteziile fundamentale puse în aplicare de o societate particulară aflată la un
anumit punct din istorie. În anii 1990, „corectul politic” ocupa poziția de obiect. Rolul de
subiect le este interzis; sînt descriși drept obiecte aflate într-o oarecare poziție secundară
față de alții.”) În acest sens, situația grupurilor minoritare dezavantajate precum cele
LGTB, a oamenilor de culoare și a femeilor în context american a avut de suferit o
traiectorie de continuă supunere și inferioritate adresată prin preschimbarea opiniei
publice în acord cu poveștile prezentate auditoriului sub forma teoriei obiectificării.
În următoarele capitole din aceeași operă menționată autorul încearcă să prezinte o
serie de mituri care subminează ideologia și chipul real avut de către delegații și
admiratorii corectitudinii politice, dintre care putem enumera mitul soundbite5, mitul
învățării dezinteresate și mitul parametrilor. Prin intermediul primului tip de mit enunțat
se conturează modalitatea de dispersare a unor fraze și expresii scurte, dar care apar în
mod repetitiv în discursul televizat al intelectualilor de dreapta și prin care aceștia ajung
să fie reproduși cu ușurință de către ascultători, purtînd într-un mesaj scurt încărcătura
emoțională necesară asaltului împotriva reprezentanților grupării de stînga, în dreptul
cărora sînt aduse critici și argumente asupra domeniului academic din care fac parte și a
eforturilor intelectuale deprinse de către aceștia. Se exemplifică opoziția profesorilor
universitari de dreapta față de adepții grupării CP corelați cu partidul de stînga care pun
în centrul cursurilor academice susținute teoriile de gen, rasă, etnicitate și clasă socială
pentru care cei dintîi îî denigrează, considerînd că scopul lor este acela de a limita gîndirea
intelectuală și de a o reduce la o singură voce lipsită de caracterul multiculturalist. Din
aceste motive au luat naștere nu doar tensiuni între profesorii universitari adepți ai unei
anumite direcții politice, ci mai mult, se divide o linie din ce în ce mai accentuată între

5
A short sentence or phrase that is easy to remember, often included in a speech made by a politician and repeated
in newspapers and on television and radio, https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/soundbite.

788
 ISSUE NO. 28/2022

relația profesori și studenți, între interesele acestora politice exprimate intenționat în

modificările aduse structurilor și conținuturilor programelor școlare, care îi lipsesc pe cei
din urmă de o cunoaștere amplă și corectă a culturii și a datelor istorice antecesorilor lor.
Disputa între cele două tipologii de clase este derulată pînă într-acolo încît se pun sub
semnul întrebării calitatea și performața actului didactic a profesorilor de stînga,
interesul real acordat predării concrete și goana nestăvilită după publicații aducătoare de
venituri substanțiale, forme prin care atacurile neoconservatorilor sînt puse în derulare
cu scopul destituirii opozanților academici. În cadrul celui de-al doilea mit prezentat de
autor, mitul învățării dezinteresate, accentul este centrat pe modul de eliminare a
informațiilor istorice din trecut sau limitarea accesului la datele antecesorilor și utilizarea
numelor publice prin mijloacele de interpretare și redescriere a datelor care să răspundă
intențiilor purtate de neoconservatori, servind astfel intereselor proclamate de aceștia.
Facilizarea propagării ideilor de dreapta și a ideologiilor acesteia se realizează la nivel
public tot prin intermediul canalelor de televiziune care au devenit sursă de educare a
tinerilor și de prezentare a unor structuri mereu în raport cu dorințele manifestate de
interesele politice aflate la guvernare.
La nivelul organizării interne a societății americane, ierarhia majoritară și centrală
ca putere este supusă unui proces de curățare prin care liberalii sînt marginalizați pentru
a li se reduce forța socială, forță care poate reprezenta un exces în sens pozitiv pentru
opozanții lor. Așadar, neoconservatorii doresc cu orice preț să producă o divizare
pronunțată la nivel ierarhic între două fețe: cei de stînga și cei de centru: ‘In the past
decade, moderate leftists have served as a locus for cross reference, an element used to re-
establish right-wing identification as that which is not what they scorn. To do this
successfully, neoconservatives have not only widened their circle of influence using the
techniques described above but, at the same time, have characterized all left-of center
Americans as a flat two-dimensional caricature of themselves.’ (The Myth of Disinterested
Scholarship, p. 35) / („În ultima decadă, partizanii de stînga moderați au servit drept loc
de intersecție, element folosit pentru a reinstaura identificarea de dreapta ca fiind diferită
de ceea ce ei disprețuiesc. Pentru a avea success, neoconservatorii nu doar și-au lărgit
cercul de influență folosind tehnicile deja enumerate, dar în același timp au caracterizat
toți americanii de stînga și de centru sub forma a două caricaturi bidimensionale ale lor.”)
În cadrul mitului final din lucrarea amintită găsim importante pentru discuția de față
următoarele fapte: evoluția etimologică a denumirii de corectitudine politică pe care
autorul își propune să o restabilească în scris, fapte istorice pe care adepții
neoconservatori au încercat să le șteargă și să le dea o nouă formă în fața audienței
americane, renunțînd la sensurile conotative anterioare cu obiectivul de a produce
confuzie în rîndul vorbitorilor. Pornind în studiul său de la teoria de reprezentare a
mitului propusă de Roland Barthes6, autorul lucrării analizate dorește să creioneze modul
în care mitul CP a fost construit prin instrumentele aripii dreptei politice în îndeplinirea
scopurilor de manipulare și influențare colectivă.

6
Imaginea apare în cadrul capitolului al patrulea, numit Fast-Food CP, McCarthyism, and McReaganism de pe
pagina 58 a operei lui Richard Feldstein.

789
 ISSUE NO. 28/2022

Folosind constructul semiologic propus de Roland Barthes în imaginea dată, Richard

Feldstein reintegrează contextului contemporan în care este dezvoltat așa-zisul mit al
corectitudinii politice conotațiile sale contextuale inițiale, pornind de la atestarea sa
originară în lupta de moralitate impusă între adepții partidului comunist și socialiști, care
și-au manifestat intoleranța față de uniunea dintre Stalin și Hitler. Al doilea sens conotativ
în care a fost manifestată proclamatura de corectitudine politică a fost derulat tot între
adepții partidului de stînga sub forma unei delimitări față de membrii asemenea lor, dar
de care se deosebesc prin anumite trăsături superioare pe care le ironizează celor dintîi:
‘These connotations have been subsumed beneath a new signifier and evaporated into a
mythic form that has served to facilitate the unfolding of right-wing fantasy. According to
this paradigm, an imperceptible slippage occurs as the patternmaking functions of the
second-order mythic system gain ascendancy; values become devalued, and myth, through
this sublated sleight of hand, erects monuments to itself that lack a discernible
past.’7/(„Aceste conotații au fost subsumate unui semnificat nou și dizolvate într-o formă
mitică ce a servit facilitării deschiderii fanteziste a aripii drepte. Conform acestei
paradigme, o scurgere imperceptibilă apare în relație direct proporțională cu creșterea
ascendentă a funcțiilor de formare a structurilor sistemului mitic de ordin secund; valorile
se devalorizează, iar mitul, prin această scamatorie, ridică monumente pentru el însuși
care dau uitării un trecut perceptibil.”). Teama trădată de scriitor în finalul capitolului are
în vedere modul criticilor academici de a alătura originilor conceptului de corectitudine
politică ideea de multiculturalism, prezentată auditoriului american drept o amenințare
pentru grupul central al acestora, înlăturîndu-i istoricul real și legăturile dintre generații
prin reprezentări frauduloase și schimbări de sensuri care să strîngă împreună adepți
conștienți de pericolul iminent. Prin intermediul acestor capitole în care au fost
enumerate mituri de transpunere a constituenților corectitudinii politice în forme
modificate spre a servi intereselor reprezentanților partidului de dreapta, pentru o
conturare a unei frivolități clare în raport cu viziunea austeră a acestora sînt evidențiate
atitudinile asupra grupurilor marginalizate în decursul anilor de societatea americană (de
centru, albă și favorizată de factorii istorici) care își concentrează reținerea fizică printr-
un fel de atac verbal public blamînd starea de victimizare în care se complac grupările
minoritare (de stînga) doar pentru a căuta însușirea unor privilegii sociale.
Plîngerilor manifestate sub forma rasismului, sexismului sau homofobismului de
către neoconservatori le sînt trasate paralele cu citate din operele lui George Orwell (sînt

7
Citatul este formulat în cadrul ultimului paragraf de pe pagina 59 a capitolului menționat și continuă pe pagina
60.

790
 ISSUE NO. 28/2022

menționate aici titlurile O mie nouă sute optezeci și patru și Ferma animalelor), un
argument final prin care se dorește destructuralizarea unor concepte greșit înțelese la
nivel de stat american prin inteligenta luptă a celor de dreapta cu partidul de stînga, în
care sînt integrate și grupările minoritare dezavantajate. În susținerea verticalității
conceptului de corect politic stau tocmai aceste împotriviri venite prin intermediul
reprezentărilor publice verbale și televizate ale majorității care se dovedește incapabilă
de empatie, de proclamare a realităților istorice nedistorsionate, dar aflată în continuă
ofensivă prin intermediul sistemului de educație privat pe care și l-a însușit spre o mai
bună acaparare a susținătorilor, derulînd o campanie de falsă informare la nivel academic,
atît printre elevi și studenți, cît și printre profesori și cercetători. Propaganda creată în
acest sens s-a format pe baza tehnicilor retorice narative care au produs mutații la nivel
cognitiv de ordin colectiv manifestate ulterior prin frica de multiculturalism și de
reducere a exprimării publice la hrana informațională livrată de miturile semantice create
prin apelul la sursele mass-mediei, discreditînd sau dînt în mod intenționat uitării un
trecut istoric înlocuit de latura performativă a limbajului prin care au fost rescrise și
reinterpretate realități trecute modelatoare de realități prezente și viitoare.

Bibliografie:
Dragomirescu, Gheorge, Dicționarul figurilor de stil: terminologia fundamentală a analizei textului
poetic, Editura Științifică, București, 1995.
Feldstein, Richard, Political Correctness. A response from the Cultural Left, University of Minnesota
Press, Minneapolis, London, 1997.

791
 ISSUE NO. 28/2022

THE CONCEPTS OF GOOD AND EVIL IN THE VIEW OF PHILOSOPHERS

Daniela ISPAS (PETCU)

PhD student, University of Craiova

Abstract: Philosophers have been concerned with the general ideas of good and evil since ancient
times and these concepts still arouse interest. The values promoted by morality fall within the
category of the good. The notion of good can be particularized in virtue, justice. Evil has been
opposed to good. It has been stated that evil has no substance, it has no autonomous entity. The
reasons that urge someone to act for good or evil purposes have also been taken into account. It is
not common to relate to the same view of philosophers with regard to the possibility of interpreting
the concepts of good and evil, respectively. Ethics attempt to solve, beyond the philosophical aspects,
real life situations requiring a position.

Keywords: good, evil, morality, value, virtue

0. Introducere
Se cuvine să semnalăm câteva puncte de vedere semnificative ale unor filosofi
români și străini care au căutat să surprindă semnificațiile multiple ale celor doi termeni
(bine, rău). În plan filosofic, morala reflectă rațional scopurile și mijloacele propuse de om
în acțiunile sale. Conceptul binelui, fie că este văzut cu o semnificație metafizică, fie că este
considerat în sens moral, alături de conceptul răului, a cărui natură este discutată,
reprezintă subiecte controversate de dezbateri între filosofi.

1. Conceptul binelui din punct de vedere filosofic

Mari filosofi români și străini au abordat problemele morale, nerămânând
indiferenți la identificarea binelui și a răului. Vom prezenta pentru început câteva
considerații ale filosofilor români cu privire la conceptul binelui. Preocupat de marile
întrebări ale filosofiei, Lucian Blaga a căutat răspunsuri și a formulat concepțiile sale în
trei trilogii, precum și în volume de eseuri și studii filosofice. În jurul creației pământului
s-au țesut legende. Dumnezeu, o ființă încărcată cu puteri magice, și Dracul participă la
zidirea pământului, reprezentând „principiul binelui și al răului”. 1 Printre gândurile
eseistului și filosofului Petre Țuțea am reperat pe cele referitoare la tema dezbătută și
anume: „Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni”.2 Criticul
și istoricul literar, dar și filosoful Tudor Vianu a manifestat interes pentru filosofia culturii
și pentru teoria valorilor. Spirit organizat, a sistematizat valorile, cărora le-a atribuit
caracter de excentricitate (obiectele conștiinței sunt cuprinse de actele lor corelative „sub
forma unor structuri exterioare conștiinței”3), de generalitate (în raport cu conștiințele
care le cuprind; generalitatea nu este graduală), de gradualitate (valorile se află pe
treptele unei ierarhii). Valorile sunt obiectele unor dorințe, conform concepției lui Tudor
Vianu. Acestea se pot grupa în clase, aflându-se în conexiune unele cu altele. În tabloul

1
Blaga 1996: 16.
2
https://www.ziarulmetropolis.ro › 23-din-322-de-vorbe
3
Vianu 1998: 78.

792
 ISSUE NO. 28/2022

întocmit de Vianu figurează valorile: economică, vitală, juridică, politică, teoretică,

estetică, morală și religioasă. Atât valoarea morală, cât și cea religioasă au drept trăsături:
personală, spirituală, scop, aderentă, amplificativă, diferența dintre ele constând în aceea
că valoare morală este integrabilă, pe când cea religioasă este integrativă.4 Vianu
consideră că binele, alături de adevăr, frumos și sacru, este un scop al conștiinței, nu un
mijloc pentru a atinge un scop, binele fiind superior adevărului și frumosului. Realizând o
ierarhie a valorilor, Vianu afirmă că valorile spirituale sunt superioare celor materiale,
dominând, de altfel, toată seria de valori. Constituie valorile un sistem închis sau deschis?
La această întrebare, Tudor Vianu preia răspunsul axiologului contemporan H. Rickert,
care a emis ideea că pot apărea noi valori, sistemul fiind deschis. Cu toate acestea,
adevărul, frumosul, binele și sacrul se constituie în valori permanente ale conștiinței
omului. Valorile depășesc subiectivitatea. Analizând autonomia valorilor în studiile lui
Tudor Vianu, Mihaela Florina Prorocu extrăgea ideea că „valorile nu pot fi definite prin
raportare la un gen proxim, pe care nu-l au”.5
Dicționarul filozofic recunoaște că „relativitatea și variabilitatea noțiunii binelui nu
exclud însă existența unui criteriu obiectiv al binelui, constând în concordanța
reprezentărilor despre bine cu cerințele istoricește determinate ale progresului omenirii
și personalității omenești”.6 „În funcție de ce anume este supus aprecierii (faptele
oamenilor, calitățile lor morale, starea societății în ansamblul ei), noțiunea binelui se
particularizează în noțiunile virtuții, dreptății etc.”7
Determinarea binelui a fost un punct de interes și pentru filosofii străini. În prima
carte a tratatului conceput sub formă de dialog, Despre supremul bine și supremul rău,
aparținând filosofului Cicero, Torquatus apără învățătura lui Epicur, care considera că
„supremul bine este plăcerea, iar durerea supremul rău”8, învățătură respinsă în cartea a
doua a tratatului de către Cicero. Interlocutorul lui Cicero crede că binele suprem nu
constă în virtute.9 Cicero a manifestat stoicism în morală și aprecia virtutea.10
Sfântul Augustin din Hippo este autorul a numeroase tratate teologice și filosofice.
În binecunoscuta operă Confesiuni regăsim idei valoroase despre frământările sufletului
uman, precum și ideea că a-L căuta pe Dumnezeu înseamnă a căuta fericirea.11 De altfel,
căutarea lui Dumnezeu, a Binelui și a Adevărului suprem este cea mai fascinantă aventură
pentru ființa umană, iar așa cum afirmă Eugen Munteanu, Sfântul Augustin s-a angrenat
în această căutare.12

4
Diferența dintre cele două tipuri de valori este următoarea: „Valorile morale le atribuim profunzimii personalității
umane. Valorile religioase sunt atribuite spiritului divin care domină și conduce lumea dintr-un plan înalt” (Vianu
1998: 111).
5
https://www.academia.edu/20445565/Documents_tips_problematica-valorilor-la-tudor-vianu
6
Mic dicționar filozofic 1969:37.
7
Ibidem: 37.
8
Cicero 1983: 51.
9
„Cei care consideră că binele suprem constă în virtute se lasă înșelați de strălucirea unui cuvânt, ignoră
necesitățile naturii” (Cicero 1983: 57).
10
„Eu înțeleg prin virtute ceea ce este demn prin natura sa să fie prețuit în sine, fără a ține seama deloc de utilitate,
răsplată, avantaj” (Cicero 1983: 87).
11
„Când te caut pe tine, Dumnezeul meu, eu caut viața fericită (Augustin 2018: 479).
12
Augustin 2018: 5.

793
 ISSUE NO. 28/2022

Kant numește idealul binelui suveran13 și consideră că scopurile cele mai înalte sunt
cele ale moralității. În cartea Prelegomene la orice metafizică viitoare care sa va putea
înfățișa drept știință, Kant explică anumite idei din cartea Critica rațiunii pure, care să
conducă la înțelegerea acestei cercetări anevoioase. Filosoful apreciază că ar fi o greșeală
să folosești rațiunea ca atribut pentru a-L gândi pe Dumnezeu.14
O valoroasă lucrare pe tema eticii o reprezintă Tratatul de etică, volum editat de
Peter Singer. Aici sunt trecute în revistă și comentate în detaliu originile eticii, marile
tradiții etice, teoriile etice (etici normative), etici aplicate, relația eticii cu religia etc.
Abordând critic opera lui Immanuel Kant, un mare filosof european, observăm că el „se
pronunță împotriva majorității teoriilor metafizice susținute de predecesorii săi
raționaliști”15 și că acesta nu acceptă existența lui Dumnezeu, deși alteori postulează
existența unui Dumnezeu binevoitor. Autorul operei Critica rațiunii pure (1781) și al altor
opere filosofice importante vorbește despre datorie ”Ce trebuie să fac?” și despre legi
universale. Imperativul categoric trebuie considerat, conform teoriei kantiene, ca
principiu rațional obligatoriu. Kant consideră că realizarea binelui suprem, adică a
fericirii, durează mult timp și că aceasta este coordonată cu virtutea morală. În scrierile
sale târzii, Kant consideră scripturile creștine drept un simbol al moralei. „Valorile morale
nu sunt observabile fizic”.16 Consecințialismul susține că „indiferent de valorile pe care le
adoptă un agent individual sau instituțional, reacția cea mai apropiată este aceea de
promovare a acestor valori”.17 Scriitori ca John Austin Henry Sigdwick au apărat
utilitarismul clasic, „teoria morală a consecințelor potrivit căreia singura valoare este cea
a fericirii umane sau, cel puțin, a ființelor sensibile”.18 Condițiile eticii, adică ale teoriei
relațiilor sociale, sunt obligații de a face bine oamenilor și ființelor, în general. Jeremy
Bentham își întemeiază doctrina etică pe utilitate, pe promovarea plăcerii și pe evitarea
suferinței. Acesta face trimitere către un utilitarism hedonist. Conform teoriei moderne
asupra utilității, la nivelul fiecărui individ, binele înseamnă satisfacerea preferințelor
personale, chiar dacă aceasta presupune suferință și sacrificiu. Există utilitariști idealiști
(G.E. Moore), utilitariști materialiști. Aceștia consideră că maximalizarea utilității globale
dovedește dacă o acțiune este corectă. Teoria virtuții, adică a caracterului sau a
integrității, a fost adoptată de unii gânditori preocupați de comportamentul corect al
oamenilor aflați în situații reale de viață. Confuzia oamenilor în ceea ce privește valorile
morale, consideră filosoful Alasdaire MacIntyre, provine din faptul că societatea a
moștenit teorii contradictorii, iar Elisabeth Anscombe consideră dăunătoare urmărirea
virtuții ca scop în sine. Încă din vechime, Socrate, Platon și Aristotel au descris și analizat

13
„Rațiunea pură nu poate găsi decât în idealul binelui suveran originar principiul legăturii necesare din punct de
vedere practic a celor două elemente ale binelui suveran derivat, anume ale unei lumi inteligibile, adică morale”;
„Fericirea singură nu este pentru rațiunea noastră nici pe departe binele deplin. Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă
nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu purtarea morală” (Kant 1994: 576, 578).
14
„Rațiunea nu ne învață să cunoaștem prin toate principiile ei a priori nimic altceva decât obiecte ale experienței
posibile și despre acestea nimic mai mult decât poate fi cunoscut prin experiență (Kant 2014: 206).
15
Tratat de etică 2006: 206.
16
Idem, Ibidem: 224.
17
Idem, Ibidem: 259.
18
Idem, Ibidem: 263.

794
 ISSUE NO. 28/2022

virtuțile de bază, dar virtuțile aristocratice din timpurile filosofilor Antichității depindeau
de organizarea societății, astfel încât ele nu pot fi neapărat modele pentru timpurile
moderne. Friedrich Nietzsche respinge etica iudeo-creștină, acesta având ca ideal
supraomul. Filosoful german arată în Preludiul la o filozofie a viitorului Dincolo de Bine și
de Rău că a-ți căuta propriile virtuți înseamnă a crede în ele. El vorbește despre iubirea
vrăjmașilor, despre onestitate și formulează o serie de aforisme despre viață, despre
morală. Edmund Pincoffs vorbește de un nucleu al virtuților necesare dezvoltării
societății, considerând astfel virtutea funcțională. După Kohlberg, în etapa principiilor
etice universale (un nivel al dezvoltării morale), a face ceea ce este bine „înseamnă a
acționa în acord cu aceste principii”.19 Relativismul moral normativ susține că „nu este
bine să-i judeci pe ceilalți care au valori substanțial diferite sau să îi faci să accepte valorile
tale”.20 Diversitatea nu susține relativismul. Cele două forțe care amenință binele sunt
absolutismul fără rațiune și relativismul cultural.

2. Conceptul răului din punct de vedere filosofic

Problema răului a atras atenția filosofilor, dar și a oamenilor de știință. Deși sunt
vechi, scrierile lui Cicero își resimt influența și astăzi. Acesta face apel la rațiune în
alegerea virtuților în viață și la renunțarea la vicii. Iubind adevărul, omul va urî
minciuna.21 Preocupat de problema originii răului, eruditul clasic Augustin susținea că
binele este preferabil răului și că niciun om nu este lipsit de puterea de a se opune răului.
Timpul și spațiul pot influența poziția oamenilor față de bine și de rău.22
Albert Einstein consideră că răul nu există, că el e pur și simplu absența lui
Dumnezeu. „Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima
omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură
sau ca întunericul care apare când nu există lumină.”23 Oamenii se întreabă dacă „nu a
existat odată o stare neconflictuală înainte ca regulile să fie impuse, o stare în care nu era
nevoie de reguli pentru că, poate, nimeni nu a vrut niciodată să facă ceva rău”.24
Filosoful cu rădăcini protestante Paul Ricœur s-a confruntat cu problema răului.
Preocupat mai puțin de originea răului, autorul este interesat mai mult de răspunsul la
întrebarea Ce trebuie să facem împotriva răului?. În cartea Răul. O sfidare a filosofiei și a
teologiei, autorul înscrie enigma răului în viața de zi cu zi, înțelegând prin acesta păcatul,
suferința și moartea.25 Paul Ricœur a identificat mai multe niveluri de discurs în
speculația cu privire la rău: nivelul mitului (referitor la originea răului); stadiul
înțelepciunii (explicarea condiției umane, de exemplu de ce suferă oamenii drepți);

19
Tratat de etică 2006: 496.
20
Idem, Ibidem: 472.
21
„Noi considerăm că viața este fericită nu prin înlăturarea unui rău, ci prin dobândirea unui bun”; „Urâm
deșertăciunea, minciuna, înșelăciunea, frauda, sperjurul, răutatea și nedreptatea” (Cicero 1983: 86, 88).
22
Gardner considera următoarele: „Dacă ne situăm într-o anumită epocă istorică sau zonă geografică, putem să
identificăm, cu un oarecare grad de încredere, binele și răul” (Gardner 2012: 20).
23
https://hranasufleteasca.com/2015/03/09/raul-nu-exista-raul-este-lipsa-binelui/
24
Tratat de etică 2006: 29.
25
Autorul afirmă că „răul moral –păcatul, în limbajul religios – desemnează ceea ce face din acțiunea umană un
obiect de imputare, de acuză și de blam” (Ricœur 2008: 20).

795
 ISSUE NO. 28/2022

stadiul gnozei și al gnozei antignostice (negarea substanțialității răului; direcționarea

problemei răului „în sfera actului, a voinței, a liberului arbitru”26); stadiul teodiceei (onto-
teologia întrunește condițiile de a postula că, deși există rău, Dumnezeu este bun; răul
metafizic, prin care Leibniz înțelege, în Teodiceea sa, răul moral, dar și suferința și
moartea; Kant combate discursul onto-teologic, pentru el principiul răului nu reprezintă
o origine, ci doar maxima supremă „care servește drept fundament subiectiv ultim pentru
maximele rele ale liberului nostru arbitru”27); stadiul dialecticii „sparte” (Karl Barth
renunță la totalizarea sistematică în ceea ce privește gândirea asupra răului, consideră că
prin moartea lui Iisus Hristos răul a fost învins, că oamenii sunt cobeligeranți împotriva
răului, că Dumnezeu permite răul până la eliminarea deplină a acestuia). Fiind atâtea
poziții în fața problematicii răului, Paul Ricœur admite că înțelepciunea constă în a
recunoaște caracterul aporetic al gândirii asupra răului.
Dezbătând cele două probleme fundamentale ale eticii: libertatea voinței și
fundamentul moralei, filosoful Arthur Schopenhauer trece în revistă criteriile
fundamentului eticii lui Kant, precum și provocările eticii kantienne în oglinda eticii
urmașului acestuia, părintele idealismului german, Johann Gottlieb Fichte. Schopenhauer
vorbește de îndoielile sceptice, despre morala autentică, despre dispoziția morală a
omului.28
Autorul capitolului Relativismul din Tratatul de etică, David Wong, afirmă: „suntem
îndreptățiți să numim rău sau monstruos ceea ce contrazice cele mai importante valori
ale noastre”.29 Tudor Vianu pune în antiteză răul cu binele.30
Punctul de vedere al contractualiștilor hobessieni susține că nu există scopuri bune
sau rele în sine și că „deși a face rău nu e greșit în sine, ar fi mai avantajos să nu fac acest
lucru în condițiile în care toți ceilalți nu îmi vor face rău”.31 Abordarea hobessiană,
neavând constrângeri morale, consideră că „nu există o diferență morală reală între bine
și rău pe care toți indivizii au obligația de a o respecta”.32 Un alt tip de contractualism, de
această dată kantian, având exponent de seamă pe John Rawls, mizează pe dreptul la
tratament egal al fiecărei persoane. Oamenii trebuie să empatizeze și să acționeze ca și
cum binele altora ar fi al lor. „Ca specie, avem înclinații atât spre bine, cât și spre rău, spre
altruism și egoism”.33 Au fost voci (William de Ockham) care au considerat că furtul,
adulterul și ura față de Dumnezeu ar fi lucruri bune, dacă le-ar fi poruncit Dumnezeu,
astfel cruzimea nu ar fi un lucru rău. Astfel se neagă valorile morale. Naturaliștii cred în

26
Ricœur 2008: 33.
27
Idem, Ibidem: 39.
28
„Remușcarea și angoasa pe care unii le resimt față de ceea ce au făcut nu sunt practic nimic altceva decât teama
de pedeapsa care ar putea urma”; „Dacă o acțiune este motivată de un scop egoist, ea nu poate avea valoare morală”
(Schopenhauer 1998: 167, 179).
29
Tratat de etică 2006: 478.
30
„Există, în adevăr, eroarea, răul și urâtul, numai pentru că există un adevăr, un bine și un frumos. O lume fără
valori ar fi o lume lipsită de nonvalori” (Vianu 1998: 88).
31
Tratat de etică 2006: 219.
32
Idem, Ibidem: 220.
33
Gardner 2012: 108.

796
 ISSUE NO. 28/2022

„posibilitatea adevărului moral (convingerea că unele lucruri sunt într-adevăr bune și

altele sunt rele)”.34
Preocupat de modul în care Hegel înțelege negativul, determinarea, Gwendoline face
un studiu pentru a înțelege ce loc ocupă răul în ansamblul acestei gândiri. În introducerea
cărții Le mal défiguré: Étude sur la pensée de Hegel, se prezintă ideea că răul nu are o figură
proprie, neputând apărea ca o entitate autonomă. Determinările conceptuale ale răului,
conform filosofului, sunt universalitatea, particularitatea și singularitatea. Analizând
opozițiile și contradicțiile, Hegel ajunge a concluzia că viciul este mai mult decât o lipsă.35
Autorul este de părere că suntem îndreptățiți să vorbim de o scriere a răului, de o
descifrare a manifestărilor sale. Gardner afirmă că distincția dintre moralitate și etică nu
este una absolută, astfel încât nu trebuie să facem rău niciunei persoane, indiferent că este
aproape sau departe de noi.
Daniel Speak, profesor de filosofie în California, în cartea The problem of evil,
consideră că problema răului este o problemă a teismului. Adepții teismului comun, care
include teismul creștin, islamic sau evreiesc, cred că Dumnezeu există și că El este
omnipotent, omniscient, omnibenevol36. Problema care a fost invocată este aceea că nu
pot fi simultan adevărate, în viziunea ateilor, în special, propozițiile anterioare referitoare
la existența lui Dumnezeu și la atributele Sale, cu propoziția Răul există. Și totuși în lumea
noastră se întâmplă lucruri rele, chiar dacă există Dumnezeu cu adevărat37. Când vorbim
despre rău în limbajul colocvial surprindem aspectele negative. Rolul teodiceei este acela
de a justifica existența nedreptății, a răului în lume, existență care nu infirmă bunătatea
divină.

Concluzii
Sintetizând, putem afirma că aproape toți gânditorii acordă importanță moralei,
susținând că virtutea înseamnă tratarea celorlalți ca scop în sine, că drepturile au
prioritate în fața binelui (Kant), că unica motivație pertinentă pentru o acțiune o
reprezintă satisfacerea dorinței proprii (Hobbes), că singura valoare este fericirea
(utilitarismul), că binele înseamnă a face altuia tot ceea ce dorești să-ți facă alții (etica
creștină).
Tensiunea filosofică dintre existența răului și existența unui Dumnezeu bun poate fi
numai aparentă. Există păreri cum că răul nu există, acesta fiind doar absența binelui. Cert
este că studiul răului a stârnit interesul filosofilor, care nu pot cădea de acord asupra
originii acestuia, asupra formelor sale de manifestare, asupra determinărilor sale
specifice.

BIBLIOGRAFIE

34
Tratat de etică 2006: 452.
35
„Viciul nu este doar lipsa virtuții și nu doar pentru o reflecție exterioară este diferit de virtute, dar îi este opus în
sine-însuși, este rău”. În sfera logică, „răul constă în actul de a se baza pe sine în privința binelui; este negativitatea
pozitivă” (tr. n.) (Gwendoline 2000: 211).
36
Prin omnibenevol se înțelege că „nu există limite coerente pentru bunătatea divină” (t.n.) (Speak 2015: 11).
37
Problema răului sau a lucrurilor rele reprezintă „apariția oricărui lucru care nu este bun, de la furtul cel mai mic
și banala răceală până la genocidul planificat” (t.n.) (Speak 2015:12).

797
 ISSUE NO. 28/2022

Augustin. Traducere: Munteanu, Eugen. (2018). Confesiuni. Ediție bilingvă. București: Editura
Humanitas.
Blaga, Lucian. (1996). Trilogia valorilor. vol. II Gândire magică și religie. București: Editura
Humanitas.
Cicero. Traducere Ceaușescu, Gheorghe. (1983). Despre supremul bine și supremul rău. București:
Editura Științifică și Enciclopedică.
Gardner, Howard. Trad. Dobre, Daria, Borugă, Andreass. (2012). Adevărul, frumosul și binele. Noi
valențe în educația secolului XXI. București: Editura Sigma.
Gwendoline, Jarczyk. (2000). Le mal défiguré: Étude sur la pensée de Hegel. Paris: Editura Ellipses.
Kant, Immanuel. Traducere de Bagdasar, Nicolae; Moisiuc, Elena. (1994). Critica rațiunii pure.
București: Editura Iri.
Kant, Immanuel. Traducere de Flonta, Mircea; Kleininger, Thomas. (2014). Prelegomene la orice
metafizică viitoare care sa va putea înfățișa drept știință. Ediția a IV-a. București: Editura
Humanitas.
Ricœur, Paul. Traducere Ghiu, Bogdan. (2008). Răul. București: Editura Art.
Schopenhauer, Arthur. (1998). Les deux problèmes fondamentaux de l`éthique. Edition Alive.
Speak, Daniel. (2015). The problem of evil. Cambridge: Polity Press.
Vianu, Tudor. (1998). Filosofia culturii și teoria valorilor. București: Editura Nemira.
*** Mic dicționar filozofic. (1969). București: Editura Politică.
***Tratat de etică. (editor Singer, Peter). Traducere coordonată de Boari, Vasile, Mărăcinean,
Raluca. (2006). Iași: Editura Polirom.
SITES
https://hranasufleteasca.com/2015/03/09/raul-nu-exista-raul-este-lipsa-binelui/ (accesat
22.02.2020)
https://www.academia.edu/20445565/Documents_tips_problematica-valorilor-la-tudor-vianu
(accesat 14.01.2022)
https://www.ziarulmetropolis.ro › 23-din-322-de-vorbe (accesat 11.01.2022)

798
 ISSUE NO. 28/2022

CONSIDERATIONS ON SOME CATEGORIES OF EXPERIENCE IN THE

PROVERBS ABOUT GREED AND AVARICE

Anca-Giorgiana MANTA (PANDURU)

PhD student, University of Craiova

Abstract: Proverbs represent the concise expression of an experience reduced to its essence, leaving
aside all that is irrelevant, and they are true creators of recurring patterns. Thus, images of general
human vices become universal, being subsumed to some categories of experience. In this study, we
intend to make a few remarks on some images and motifs frequently encountered in the proverbs
about greed and avarice in folk literature in order to highlight their extraordinary power to
encapsulate meaning.

Keywords: proverb, greed, avarice, categories of experience, archetype

0. INTRODUCERE
Lecturând proverbele1 despre lăcomie și zgârcenie din literatura populară
românească, putem constata faptul că, pe de o parte, aceste vicii sunt reprezentate printr-o
serie de imagini ce devin tipare recurente, cu caracter universal; pe de altă parte, sensul
acestora poate fi și implicit, necesitând descifrarea în context, nefiind sesizat de către
cititorul modern decât atunci când ajunge să cunoască ceea ce a însemnat motivul respectiv
în alte locuri sau în alte vremuri.
Referitor la expresivitatea termenilor în limbă, Eugen Coșeriu făcea următoarea
observație: ,,Într-adevăr, cunoașterea lingvistică este de multe ori o «cunoaștere
metaforică», o cunoaștere prin «imagini», care, de altfel, se orientează atât de des în aceeași
direcție încât ne face să ne gândim în mod serios la o anumită unitate universală a
imaginației umane, dincolo de diferențele lingvistice, etnice sau culturale (...) Desigur, nu
toate metaforele care se produc în actele lingvistice concrete devin «limbă», adică nu toate
pătrund în tradiția comunității. În plus, pătrunzând în «limbă», ele devin «convenționale»,
pierzând treptat valoarea lor inițială de imagini. Totuși, cel puțin pe parcursul unui anumit
timp, ceva din această valoare metaforică a semnului-imagine se conservă în sistem, în
relație cu restul semnelor și tocmai aceasta ne permite să intuim frecvent actul inițial de
creație anterior oricărei investigații etimologice”.2
Proverbele exprimă concis experiențe reduse la esență, ilustrând principii profunde
despre viață, scopul lor fiind acela de a face ca o anumită înțelegere să devină permanentă.
Mai mult, înțelegerea acestora poate mări încântarea față de conținutul lor, laolaltă cu
aprecierea adevărului pe care îl întruchipează. Prin reprezentarea și sancționarea viciului
sugerează un impuls uman pentru ordine, pentru stăpânirea complexității vieții, aducând-
o sub controlul unei observații care explică și unifică multe alte experiențe similare3.

1
corpusul de proverbe a fost excerptat din lucrarea lui Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România,
Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia, vol. I-X, Bucureşti, Editura Scara, 2004.
2
vezi Eugen Coșeriu, Omul și limbajul său, Iași, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2009, p. 179-180.
3
vezi Tremper Longman III, Leland Ryken, James C. Wilhoit, (ed. generali), Dicționar de imagini și simboluri
biblice, Oradea, Editura Casa Cărții, 2011, p. 814.

799
 ISSUE NO. 28/2022

Imaginile sau simbolurile, motivele și variile tipuri de persoane care întruchipează

lăcomia, respectiv zgârcenia, devin arhetipuri în sensul că sunt înrădăcinate în umanitatea
esențială, independentă de capcanele civilizației și ale complexității. Carl Jung4 spunea că
arhetipurile ,,formează esența sufletului omenesc. Este posibilă trăirea unei vieți depline
numai când suntem în armonie cu aceste simboluri; înțelepciunea presupune o întoarcere
la ele”. Așadar, unul dintre beneficiile explorării modului de reprezentare a lăcomiei și
zgârceniei în parimiile românești este un nou mod de le considera ca pe niște experiențe
umane cu care ne putem identifica.
În cele ce urmează, oferim o listă selectivă a arhetipurilor subordonate unei categorii
ale experienței umane, și anume: Persoane / Tipuri umane.

1. CATEGORII ALE EXPERIENȚEI

1.1 PERSOANE / TIPURI UMANE
1.1.1 Popa
Termenul popă este de origină slavă5, fiind utilizat în vorbirea populară cu sens
peiorativ, înglobând un iz de dispreţ şi ironie. Imaginea preoților corupți6, care aleargă
după bani și după plăceri lumești, este extrem de răspândită în mentalul popular7: Popa,
până și în pridvor / Caută să aibă izvor. (Zanne VII, 15568); Popa mănâncă și de pe viu, și
de pe mort. (Zanne VII, 15582); Mănâncă cât un popă în sărbători. (Zanne VII, 15593).
Un alt proverb reprezentativ este și: Popa are mână de luat, nu de dat. (Zanne VII,
15584), care sugerează atât lăcomia, cât și zgârcenia.
1.1.2 Lacomul
Dicționarele de specialitate pun acest termen de etimologie slavă în legătură cu lăcomia
pentru mâncare și băutură în principal, alături de imboldul de a acapara cât mai mult8.
Lacomul nu se mulţumeşte cu cele puţine pe care le are, vrea să dobândească din
ce în ce mai mult: Lacomul, și sătul, flămând este. (Zanne III, 8580); Lacomul de puțin nu
se mulțumește. (Zanne VII, 17565); Lacomul, cât îi dai, el nu zice ba. (Zanne VII, 17566).

4
Vezi Carl Jung, Psychological Reflections, ed. Jolande Jacobi, Princeton, Princeton University Press, 1953, p. 47.
5
Vezi MDA, vol. II, p. 466 : popă, pl. popi, s.m. (E: slv): ,,preot”.
6
Din punct de vedere creștin-ortodox, un popă este cel care cade de două ori în păcat: în primul rând, te îndrumă
eronat, fără înțelepciune și grijă față de suferința ta, spunându-ți că toate relele vin din afară și le poți îndepărta cu
dezlegări și rugăciuni. În al doilea rând, se așteaptă să fie plătit pentru orice serviciu, inclusiv pentru rugăciunile
și dezlegările sale. „De te vei duce la un popă cu vreun necaz sau supărare, el îţi va spune negreșit că suferința ta
vine de la altcineva, care ți-a dorit răul, iar pentru îndepărtarea ei sunt de trebuință niște dezlegări, rugăciuni.
Contra cost, bineînțeles! Popa va prefera întotdeauna moneda credinciosului în locul mântuirii lui”, arată Părintele
Făgețeanu. Preotul adevărat este cel care îți arată că adevărata cauză a suferinței este doar în tine și se străduiește
să te îndrume către lumină, fără să aștepte ceva în schimb. „Dacă însă vei ajunge la un preot, acela îți va arăta că
adevărata cauză a răului abătut asupra ta sălășluiește doar în tine și că tu trebuie să te rogi și să te îndrepți mai
întâi. Dacă doar plătești pentru rugăciune, iar tu nu te rogi, nu devii mai bun”, adaugă Părintele Făgețeanu.
7
vezi https://lumeacredintei.com/taine/popa-sau-preot/: ,,Batjocura la adresa preoților are, precum e lesne de
văzut, anumite trepte și ierarhii. În loc de preoție se spune «popie», în loc de Facultate de Teologie se spune
«Școala de Popi», în loc de a se hirotoni se spune «a se popi», unui preot mai tânăr i se spune «popic», «popoiac»,
sau «părințel», unuia mai trecut de a doua tinerețe «popârțac», altuia mai aspru sau mai influent «popărău», altuia
mai neglijent «popălău»… și numirile pot varia la nesfârșit, imaginația poporului «binecredincios» fiind de
nestăvilit”.
8
vezi MDA, vol I., p. 1302: lacom, pl. lacomi, lacome, s.m.f. -a (E: slv): 1 ,,(Persoană) care mănâncă (și bea) cu
o poftă exagerată; 5. a (D. Oameni) Care este dominat de imboldul de a acapara cât mai mult”.

800
 ISSUE NO. 28/2022

Proverbele despre lăcomie nu condamnă bogăția în sine, ci condamnă

transformarea grijii omului pentru traiul zilnic în preocupare excesivă sau chiar exclusivă
a vieții. Este blamată atitudinea pătimașă sau egoistă a oamenilor lacomi care adună
bogății de dragul de a aduna, găsindu-și în această atitudine pătimașă sensul vieții lor.
Aceștia trăiesc cu obsesia de a aduna fără a dărui și celor care trăiesc în lipsuri și nevoi:
Cei lacomi, ca lăcustele, ce nici măcar un bob nu lasă. (Zanne IX, 1499); Lacomul, nici sieși,
nici altuia (nu) este de folos. (Zanne VII, 17563).
Astfel, omul nu trebuie să reducă viața sa la aspectul ei pur biologic, material și
trecător. Grija pentru mâncare, băutură, îmbrăcăminte nu trebuie să paralizeze viața lui
spirituală printr-o preocupare obsesivă față de bunurile materiale: Cei lacomi, ca pisica ce
nu se satură, când la pilă lingea, până ce s-a isprăvit toată a ei limbă. (Zanne IX, 1500);
Lacomul mai mult pierde și leneșul mai mult aleargă. (Zanne VII, 17564).

1.1.3 Scumpul
Sinonim învechit și regional9 pentru zgârcit, termenul este recurent în proverbe ce
denunță și sancționează obstinaţia acestui tip uman la împlinirea poftelor: Scumpul nu se
mai satură de bani. (Zanne VII, 17862); Scumpul, ca măgarul, bogăție mare poate avea pe
spinare, iar de demâncare numai fân are. (Zanne IX, 3017).
În alte dăți, scumpul este zugrăvit asemenea unui balaur apocaliptic în stare să
sfâşie şi să înghită tot ce întâlneşte în cale: Scumpul mila și îndurarea nicicum le cunoaște,
că pe amândouă le privește ca cel mai mare al lui vrășmaș, când gândul și-l pironează numai
la avere. (Zanne IX, 3018).
Neliniştea pentru avere culmineză cu teama permanentă de a păzi agoniseala
necinstită; în astfel de condiţii, scumpul nu își mai poate afla liniștea cu niciun chip:
Scumpul nici ce are nu are. (Zanne VII, 17861).
Scumpul, dorind doar să aibă, se înșală pe sine încontinuu, lucrând cu obstinație la
împlinirea poftelor, care ajung să-l stăpânească: Scumpetea pe scump ca o boală îl
muncește. (Zanne IX, 3015); Scumpetea pe scump ca pe cal cu frâul îl ține. (Zanne IX, 3016).
Nu în ultimul rând, scumpul se usucă sufletește sub stăpânirea patimii sale, care
nu-i aduce niciun folos, în ciuda aparenței de bunăstare materială: Nisipul cu cât mai mult
se udă, cu atât mai mult se întărește și se împietrește; așa și scumpul, cu cât mai mult adună,
cu atât mai mult scumpetea i se mărește. (Zanne IX, 3014).

1.1.4 Zgârcitul
Derivat al verbului a (se) zgârci10, cuvântul se referă la o persoană care ,,adună cu
pasiune bani (sau alte bunuri materiale) printr-o economisire exagerată și meschină”11.
Din cele mai vechi timpuri, viciul zgârceniei a pierdut suflete. Grija lumească
pentru traiul de zi cu zi l-a alimentat şi-l alimentează mereu: Zgârcitul nici el nu mănâncă,
nici pe altul nu va să vadă mâncând. (Zanne VII, 17883).

9
vezi MDA, vol. II, p. 831: scump, -ă, pl. scumpi, -e (E : slv): ,,zgârcit”.
10
Vezi MDA, vol II, p. 1568: zgârci (E: slv): ,,a da dovadă de zgârcenie”.
11
Idem, p. 1568.

801
 ISSUE NO. 28/2022

Omul nu se poate bucura de frumuseţea clipei, de fericirea unor momente poate

unice care apar în viaţa lui, căci el nu trăieşte prezentul: Zgârcitul, când ai apucat o para
de i-ai luat din sânul lui, ca și când i-ai fi tăiat o parte din trupul lui. (Zanne VII, 3012); el
mereu se adânceşte cu gândirea în trecut la ceea ce a făcut şi apoi îşi călăuzeşte gândirea
spre viitor, ce va face mâine, cum va reuşi să facă faţă altor şi altor probleme, lăsând esenţa
vieţii să treacă pe lângă el fără nicio valoare: Zgârcitul nici pe el nu se pricopsește, nici pe
altul nu folosește. (Zanne VII, 17882).
Dorința de agoniseală aduce doar neajunsuri: Cel bogat și zgârcit tremură ca Cain,
când scoate paraua chiar pentru a lui demâncare. (Zanne IX, 3021).

1.1.5 Cumplitul
Format prin conversiune de la verbul a cumpli12, termenul de cumplit denotă
zgârcenia la cel mai înalt nivel: Cumplit cu îndurare, ca piatra moale, anevoie poți găsi.
(Zanne IX, 1243).
Cumplirea este tratată în parimii ca o boală a sufletului, fiind atât de amară ca şi
gustul morţii, încât cei ce suferă de această boală, chiar dacă sunt conştienţi de faptul că
sunt robii ei, nu se pot dezlipi de aceasta: Cel cumplit de-a lui cumplire se roade fără rușine,
ca fierul de-a lui rugină. (Zanne IX, 1258). Este viciul care preţuieşte prea mult darurile
vieţii, pe care cumplitul nu vrea să le împartă cu nimeni, nici cu cel care le posedă (el
însuși), nici cu alţii: Cel cumplit seamănă, ca cel ce, în loc să ia poama din pom să mănânce,
el taie pomul din rădăcină și apoi ia poama din el, ca a doua oară să n-aibă ce mai lua.
(Zanne IX, 1257).
Cumplitul e un mare ascet. El se supune privaţiunilor şi renunţărilor de tot felul, îşi
refuză cele mai legitime plăceri ale vieţii ca să nu cheltuiască bani sau ca să mai adauge la
cei pe care îi are. Însă această asceză nu-i foloseşte la nimic, decât ca să-şi chinuie viaţa;
suferă cumplit nu numai când e nevoit să cheltuiască el ceva, dar şi când îi vede pe alţii
cheltuind: Cel cumplit când se înverșunează, ca oala când colcăiește. (Zanne IX; 1256).
Cumplitul e un om de două ori nefericit: o dată suferă pentru banii pe care nu-i are
şi ar dori să-i aibă şi oricât ar avea nu e satisfăcut; a doua oară suferă pentru banii pe care
îi are; trăieşte într-o veşnică nelinişte şi teamă că ar putea să-i piardă. O dublă suferinţă,
şi pentru ce nu are, şi pentru ce are: Celui cumplit, inima ca a lui Cain tremură. (Zanne IX,
1250).
Cumplirea nu pune câtuşi de puţin stavilă dorinţelor sale, adunând fără încetare,
fără să se mai sature vreodată, iar scopul scuză mijloacele: Cei cumpliți ca lăcusta: puțin
trăiește, dar pagubă mare face. (Zanne IX, 1244).
Nici în clipa morții, cumplitul nu se poate debarasa de acțiunile sale: Cel cumplit, și
la ceasul morții tot răutăți gândește, ca lupul când îl belea și el întreba: «Unde sunt oile?».
(Zanne IX; 1259).

12
Vezi MDA, vol I, p. 572: cumplit, -ă, pl. cumpliți, -e (E: a cumpli): ,,zgârcit”.

802
 ISSUE NO. 28/2022

CONCLUZII
Defectele, păcatele capitale, viciile erau simbolizate adesea în mentalul popular
prin fuguri umane predominant respingătoare, nu atât din cauza înfățișării, ci din cauza
acțiunilor acestora și a consecințelor negative asupra celor din jur.
Numitorul comun din spatele celor două vicii ilustrate mai sus, lăcomia și
zgîrcenia, este starea. Și de cele mai multe ori, starea este una de neputință sau
nemulțumire de sine.
În proverbele analizate mai sus am încercat să explicăm ce înseamna din punct de
vedere moral cele două vicii, care sunt starile asociate acestora și în ce măsură sunt ele
periculoase atât pentru cine se află sub stăpânirea lor, dar și pentru oameni, în particular,
și societate, în general.
Semnificația proverbelor din viața oamenilor este une deosebită, deoarece ei, în
calitate de profesori invizibili, poartă adevărul în sine și încearcă să ne educe pentru viață.
Aceste mici cuvinte conțin o înțelepciune profundă care poate dezvălui esența multor
lucruri.
Desigur, contextul care aduce la viață un proverb nu este colecția de proverbe, ci
tocmai situația din viața reală la care se referă. Realismul unui proverb bun este realismul
lui față de viață. Dovada incontestabilă a unui proverb este privirea lungă și atentă asupra
vieții din jurul nostru.
Explorarea acestor tipologii umane posedă și nuanțe psihologice. Recunoașterea
faptului că există înțelepciune și putere în conectarea cu fundamentul umanității este
parte a acestei dimensiuni psihologice.

BIBLIOGRAFIE:
Academia Română, Institutul de Lingvistică „ Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, Mic dicționar academic,
vol. I, Literele A-Me, vol II, Literele Mi-Z, București, 2010.
Coșeriu, Eugen, Omul și limbajul său, Iași, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2009.
Jung, Carl, Psychological Reflections, ed. Jolande Jacobi, Princeton, Princeton University Press,
1953.
Longman III, Tremper, Ryken, Leland, Wilhoit, James C. (ed. generali), Dicționar de imagini și
simboluri biblice, Oradea, Editura Casa Cărții, 2011.
MDA – Micul dicționar academic, Academia Română, Institutul de Lingvistică „ Iorgu Iordan-Al.
Rosetti”, vol. I, Literele A-ME, vol. II, Literele MI-Z, București, Editura Univers Enciclopedic Gold,
2010.
Oancea, Ileana, Istoria stilisticii româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
Zanne, Iuliu A., Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi
Macedonia, vol. I-X, Bucureşti, Editura Scara, 2004.

WEBGRAFIE:
https://lumeacredintei.com/taine/popa-sau-preot/

803
 ISSUE NO. 28/2022

IOAN ALEXANDRU, FROM TRANSYLVANIA TO MOLDOVA

Ioana Alexandra DĂLĂLĂU

PhD Candidate, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology
„George Emil Palade” of Târgu Mureș

Abstract: Going by the idea that "where history is lacking, great poetry cannot appear" and that "true
poetry is the highest form of patriotism", the volumes in the second part of the creation, especially
starting with the Hymns of Transylvania, abound in lyrical creations in which history is the object of
creation. The poet, as he confesses in the volumes of essays, tries to penetrate the nature of the things
of the world that make up the Fatherland, to "penetrate the image of the heroes through whom the
being has incarnated throughout time in history". Through the poetry he writes, Ioan Alexandru
manifests his boundless love for the Romanian peasant and the "essentially organic" knowledge of
the local tradition, he wants to preserve the ethnic pathos, living "high reverence for the glory of the
past". His poetry is "crying and cradle song, burst and revolt and caress of the contemplation of their
homelands, self-confession and religious prayer", noting the figures of some important personalities
of the Romanian people: Avram Iancu, Mihai Viteazul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ștefan
cel Mare, Horia din Ablac, Gelu Voievodul, Neagoe Basarab, Sofronie din Cioara, Ioan Daniil, Mihai
Eminescu, Nicolae Bălcescu, Horia, Procopie Pătruț.

Keywords: history, sacred, light, homeland, rulers

Mergând pe ideea că „acolo unde lipsește istoria, nu poate apărea marea poesie”1
și că „poezia adevărată este cea mai înaltă formă de patriotism”2, volumele din a doua
parte a creației, mai ales începând cu Imnele Transilvaniei, abundă în creații lirice în care
istoria este obiect al creației. Poetul, așa cum mărturisește în volumele de eseuri, încearcă
să pătrundă în firea lucrurilor lumii ce alcătuiesc Patria, să „pătrundă chipul eroilor prin
care ființa s-a întrupat de-a lungul vremii în istorie”3. Prin poezia pe care o scrie, Ioan
Alexandru își manifestă dragostea nemărginită pentru țăranul român și cunoașterea
„ființial organică” a tradiției locului, vrea să păstreze patosul etnic, trăind „înalta evlavie
față de slava trecutului”4. Poezia lui este „plânset și cântec de leagăn, răbufnire și revoltă
și alint al contemplării meleagurilor natale, mărturisire de sine și rugă religioasă” 5,
remarcându-se figurile unor personalități de seamă a poporului român: Avram Iancu,
Mihai Viteazul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Horia din Ablac, Gelu
Voievodul, Neagoe Basarab, Sofronie din Cioara, Ioan Daniil, Mihai Eminescu, Nicolae
Bălcescu, Horia, Procopie Pătruț.
Volum dedicat părinților Ioan și Valeria, Imnele Transilvaniei poate fi considerat o
monografie lirică a casei pământești, a istoriei și a locurilor natale. Transilvania este

1
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Eseuri, vol. II, Editura Eminescu, 1985, p. 33.
2
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Vol. I, Jurnal de poet, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1978, p. 15.
3
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Vol. II, ed. cit., p. 33.
4
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Vol. I, ed. cit., p. 14.
5
Constantin Cubleşan, Imnele Transilvaniei, în „Apostrof”,Revistă a Uniunii scriitorilor, an XXVII, 2016, nr 1
(208), p 23.

804
 ISSUE NO. 28/2022

„mâna dreaptă a sufletului” poetului, cuib de eroi și martiri împrejmuită „de munții cei
veșnici cu creștetele încărcate de zăpadă”6, cu meri și pruni, și miei ce să văd prin iarbă.
Totul este mirific și sfânt în Transilvania lui Ioan Alexandru, oameni de aici sunt „domoli”
și „tăcuți”, sămânță nobilă dintre cele mai trainice. Satele din Transilvania „izvorăsc între
păduri”, iar „fluierele stâlpilor de pridvor țin roată casa într-un continuu cântec”7. Istoria
Transilvaniei se vede întipărită pe drumurile printre păduri, aici codri străvechi și
oamenii veșnici „ascultă liniștea cerului înstelat și le țiuie urechile de bucuria că simt,
presimt și aud cu toată ființa Cuvântarea universului”8.
Volumul abundă în imnuri dedicate marilor voievozi români și marilor
personalități transilvănene (Imnul lui Avram Iancu, Imnul lui Bogdan Voievod, Imnul lui
Mihai Viteazu, Imnul lui Alexandru cel Bun, Imnul lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare,
Imnul Voievodului Gelu, Imnul lui Neagoe Basarab, Horia din Albac, Imnul lui Sofronie din
Cioara, Ioanul Daniil, Imnul lui Horia rex Daciae, Imnul lui Picu Procopie Pătruț, Imnul lui
Gheorghe Șincai, Imnul lui Nicolae Bălcescu), în „imne” de conduită morală sau „imne” ce
prezintă o adevărată frescă a comunității rurale. Aflăm aici „imaginea unei Transilvanii
dramatice pe chipul căreia însemnele unei sublime frumuseți stau alături atât de firesc
încât se resimte comunicarea de adâncime, chiar condiționarea, cu adâncile răni ale
suferinței ancestrale; un univers rustic aspru, cu dealuri și munți bolovănoși, expresie a
dramatismului conținut, dar și a unei substanțe cu duritate de cremene, cu vegetație
frustă, rodind atâta frumusețe câtă amară esență, populat cu un soi aparte de oameni, a
căror înaltă, pură chemare se decantează dintr-o ființă trudită și noduroasă”9. Pentru Ioan
Alexandru, poezia nu este altceva decât „expresia biruinței Patriei asupra unui loc, a
rânduielii în locul nepăsării și dezordinii, a încoronării prin spirit a viețuirii biologice”,
poezia are de-a face cu „eroicul, cu existențele eroice din propria tradiție”, cu „ctitoriile
nepieritoare”. Dante, Shakespeare, Eminescu sau Sadoveanu ar fi fost neînsemnați dacă
nu își asumau în scrierile lor istoria poporului10. Astfel, el își începe „istoria lirică” pornind
de la geții cei nemuritori, cu Burebista și preotul Deceneu, cu Decebal și continuă
cronologic, atingând toate momentele cheie ale istoriei patriei (formarea limbii,
întemeierea statelor medievale, unirea sub Mihai Viteazu, Cuza) și înșiră conștiincios mari
domnitori sau revoluționari români și faptele lor de vitejie. Toate aceste fapte și momente
istorice sunt învăluite într-o aură sacră oferind uneori posibile soluții la problemele
istorice. Ioan Alexandru dorește a fi „om al bucuriei creatoare”, singurele pilde pe care le
urmează sunt ai marilor slujitori ai patriei, considerând că „lucrează mai mult și mai adânc
cel ce se bucură mai mult, cel ce-și poate începe fiecare zi cu bucuria cu care soarele își
începe drumul să pe fața cerului”11.
Istoria, patria și satul sunt deopotrivă indispensabile pentru viețuirea în deplină
armonie cu conștiința. Satul natal este simbol central al copilăriei prin care se descoperă

6
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Vol. I, ed. cit., p. 29.
7
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Vol. I, p. 29.
8
Ibidem, p. 30.
9
Mircea Tomuș, Mișcarea Literară, Editura Eminescu, București, 1981, p. 143.
10
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Vol. II, ed. cit., p. 34.
11
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Vol. I, ed. cit., p. 20.

805
 ISSUE NO. 28/2022

viețuirea sacră plină de mistere și în care se declanșează teorii asupra existenței. Poetul
rememorează copilăria paradisiacă, codrul, turmele de oi, câmpiile cu verdeață, lanurile
de grâu, cultivând datoria față de trecut, față de oamenii satului natal și față de mamă:
„Judecând ca ţăranul, nici el nu poate să plece de-acasă pentru multă vreme, iar dacă
pleacă, se întâmplă cu el ca şi cu sălbăticiunea care-şi lasă cuibul când vine iarna. E locul
în care te-ai născut, în care zac oasele moşilor tăi, în care vii şi tu să te aşezi. Nu poţi să
pleci”12. Mama și dorul sunt într-o relație indisolubilă, peisajul realului este luminat de
imaginea celor dragi (a mamei în mod deosebit) care evoluează sub cupola liniștii
iremediabile: „Satul meu sfânt iată răsai/ Curat și drept în cântecele mele/ Acolo între
stele te-ai dosit/ Și-ncepi să luminezi de printre ele// Cândva erai și tu pământ/ Acum te-
ai curățat de-ntunecime/ Bătrânii tăi cu toții s-au retras/ Să nu-i mai vadă și întrebe
nime// Acolo-n albăstrime te zăresc/ În răsăritul Apusenilor departe/ Câteva dealuri
blânde și-un izvor/ Și țintirimul licărind în noapte//.. Mama a ațipit pe laiță în șopron/
Până se umflă-n leagăn seminția pâinii/ În vârful șurii buha s-a trezit/Și-un cocostârc pe
cumpăna fântânii// Lelea Teodosia din Bizanț/ veghează ciurda satului de vite/ Pe Dosul
Mărianului între stejari/ Și pe Miriști de holde veștejite”. „După Imnele Transilvaniei
urmează toată seria de Imne, specie personalizată, luată de la Ioan Melodul, poetul
bizantin: Imnele Moldovei, Imnele Țării Românești, Pământ transfigurat, Imnele Putnei,
Imnele Maramureșului cu o poezie clasicizată declamată ritualic și cu funcții inițiatice sau
mesianice. Ioan Alexandru scrie de acum o poezie religioasă motivată diferit de diferite
tipare formale: elegie eroică, discurs funebru, disertație speculativ creștină, baladă
evocativă, totul în imagini hieratice de mozaic bizantin”13.
În 1980, publică volumul Imnele Moldovei, închinat voievozilor Alexandru cel Bun
și Ștefan cel Mare, ce însumează nu mai puțin de 275 de poeme despre „cei mai harnici și
pașnici, și sănătoși morali oameni” - împlinind datoria pe care o are scriitorul de a-și jertfi
ființa pentru apărarea credinței și vetrei moștenite -, despre Patrie ca realitate și datoria
de a i se descoperi semnificația ultimă pentru ca „în lumina acestei semnificații să se
declanșeze în noi izvoarele puterii de jertfă și luptă nădăjduitoare că viețuirea într-un loc
are un sens când omul se dăruie credinței și nădejdilor strămoșești”14. Pe lângă poeziile
închinate domnitorilor sau lucrărilor lor (Frescă la Voroneț – sugestia unui paradis al
vietăților împresurate de o auroră de bucurie și libertate în care omul e „fără pătimire” și
„lumina ține loc de nemurire”; Putna – poem în care este zugrăvită imaginea fiicei lui Radu
cel frumos, Maria, alături de fiul Bogdan ce așteaptă înfrigurați venirea lui Ștefan de pe
câmpul de luptă; Ctitorie - o alegorie a credinței care se construiește în suflet asemenea
unui templu; Agapia veche – mănăstirea care a fost construită și pictată prin sfințenie și
jertfă- „Zugravii Voronețului aici/ S-au limpezit la cuget și simțire/ N-ainte de a se logodi-
n culori/ S-au veștejit de orice pătimire”; Grigorescu la Agapia; Sucevița; Albastru de
Voroneț, Daniel Sihastru) poetul cântă imnuri de laudă patriei, tricolorului, viței-de vie,

12
Ion Pop, Existenţa rituală. Despre poezia lui Ioan Alexandru, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2020, p.
9.
13
Aureliu Goci, Geneza și structura poeziei românești în secolul al XX-lea, Editura 100+1 Gramar, București,
2001, p. 296.
14
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Vol. I, ed. cit., p. 119.

806
 ISSUE NO. 28/2022

frunzei și fructelor, florilor și fluturilor, olarului, vulturului, zorilor și verii, trandafirului

și lunii. Moldova are „păduri și dealuri blânde și aur în pământ/ Și roată munții domoliți
de lună/ Oamenii și pruncii atinși de dorul sfânt/ Lăuntric cresc o patrie străbună”, aici în
acest ținut sacru, este liniște și legământ, oamenii, frații, văile și munții „răspund cu
aceeași plinătate” (Patrie, Imnele Moldovei) și se creează punți de legătură între generații,
păstrând nealterate tradițiile și elementele de cultură: „Cei vârstnici trași din porți la
sărbători/ De aceleași albe pururi veșminte/ Se vede limpede că s-a făcut/ Lumina om în
straie și cuvinte”.
Imnele Moldovei se remarcă nu numai prin abundența poeziilor, ci și prin faptul că
fiecare vers este pătruns de o iubire înflăcărată pentru patrie, iar patria este inseparabilă
de istorie, natură, biserică și lumină. Laurențiu Ulici remarcă faptul că în acest punct Ioan
Alexandru ajunge într-un impas, avem impresia că poetul stagnează „sub soarele unei
iubiri care pe lângă că nu e tulburat de nimic mai este și încorporată într-un limbaj
asemenea”15. Despre acest oarecum reproș pe care poetul îl întrevedea în momentul în
care s-a hotărât ca opera sa să fie compusă din imne, va răspunde indirect, pe când
pregătea Imnele bucuriei, într-un interviu pe care i-l acordă lui Ion Pop în revista Echinox,
prin faptul că, el ca poet este dator „să cugete cum poate fi angajat sacrul în existență,
cugetarea poetică trebuie împletită cu viața simplă a oamenilor și a lucrurilor, sacrul e un
fluviu nemișcat printre neamuri”16, iar despre seninul din imnuri, întrebat de Ion Pop dacă
nici un nor nu a tulburat seninul, Ioan Alexandru răspunde: „Uită-te la soarele care răsare
în fiecare zi, de la începutul lumii. Uită-te că nu naște pisica șerpi și pelicanul ciocârlii.
Crezi că s-a întâmplat ceva în lume, care să schimbe aceste lucruri? Nu văd tulburarea
despre care vorbești tu. Totul e ca, depășind haosul, să propun o operă care izvorăște din
echilibrarea mea ca om”17. Astfel, în Imnele Moldovei, poetul rememorează trăirile între
„Carpații împăduriți cu schituri și izvoare” (Transilvania), la „lumina lămpii în pridvor”
(Biografie), vara pe Ceahlău, copilăria și admiră până la extaz istoria și locurile patriei.
Venirea pe lume a poetului stă sub semnul luminii și al tradițiilor milenare românești,
fiindu-i alături cele mai dragi ființe și întreaga natură: „Colinzile pe lume m-au adus/ În
satul nostru-n țara transilvană/ În noaptea de Crăciun am fost născut/ Sub candela
aprinsă la icoană// Când colindau pruncuții la fereștri/ Și stelele mai pâlpâiau în zare/ Și
scârțâia opinca în omăt/ Scâncii și eu la maica născătoare” (Biografie, Imnele Moldovei).
Moldova este pământul sfânt ce calcă pe sub norii bântuiți de amintirile cu lacrimi și
morminte; la Putna, doarme Ștefan și „este de ajuns în turlă o tresărire” pentru ca icoana
sa să deștepte oștirea (Istorie, Imnele Moldovei); în Moldova, Dumnezeu a sădit sămânța
cuvântului Său: aici dăinuie cetățile pe Nistru în priveghi, turme și păduri, munți și chilii
datorită cărora „nu scapă-n țară nicio dușmănie”; în Moldova: „grasă-i colina și pământu-
i bun/Și după plug sămânța de la sine/ Aduce roadă-n fiecare an/Și de-ale gurii grijile-s
puține” (Pomelnicul mănăstirii Bistrița).

15
Laurențiu Ulici, Confort Procust, Editura Eminescu, București, 1983, p. 203.
16
Ion Pop, Existența rituală. Despre poezia lui Ioan Alexandru, p. 11.
17
Ibidem, p.13.

807
 ISSUE NO. 28/2022

Cultura și istoria modernă și medievală sunt cele mai familiare scriitorului, el își
configurează o matrice stilistică independentă pornind de la aceste epoci istorice.
Moldova pe vremea lui Alexandru cel Bun, înconjurată de sate și de mănăstiri, „e-n floarea
sa de aur și cinstire” (Ev Mediu). Poetul reține nu numai personalități și locuri istorice, ci
și obiecte de importanță culturală majoră. Un astfel de exemplu este Pomelnicul
mănăstirii Bistrița, căruia poetul îi dedică un imn. Se remarcă capacitatea excepțională de
muncă a poetului care a ținut să lase în urmă o operă lirică monumentală complexă de o
mare cuprindere tematică consacrată istoriei, artei, literaturii, bisericii și învățăturilor
biblice. Pomelnicul mănăstirii Bistrița, închinat lui Ioanichie Bălan, însoțit de o explicație -
„*Cel mai vechi document istoric asupra domniilor Moldovei, păstrat până astăzi”18-,
reeditează parțial sub formă lirică conținutul vechiului monument al culturii medievale
românești, respectând parțial structura pomelnicului. Poemul, ce cuprinde 48 de catrene,
poate fi împărțit în trei părți, prima fiind introducere în care se înfățișează sub formă lirică
importanța monumentală a pergamentului: „Cinzeci și trei de file pergament/ Altarul
mănăstirii le păstrează/ de șase veacuri în acest locaș/ Să ardă focul sacru nu-ncetează//
Câteva mii de nume strămoșești/În racla cea mai sfântă de pe lume/ Mustrate de priveghi
în miez de nopți/La candelă și-au dobândit renume”. Această primă parte a poemului face
trimitere și la blestemul asupra celor care ar îndrăzni „să treacă în pergament pe cineva
fără știrea egumenului sau a fraților”19. În poem, Ioan Alexandru reiterează aceeași idee:
„Sub lacătul blestemului păstrat/ Cine păși-va pragul la-ntâmplare/ Fără de straiul jertfei
luminat/Să n-aibă liniștirea-n calendare”, straiul jertfei făcând referire la straiele
preoțești cu o puternică semnificație spirituală, iar calendarul sugerează (așa cum am
văzut și în poezia Calendar) viața de zi cu zi. A doua parte a poemului reconstruiește
considerațiile generale în ceea ce privește mântuirea, astfel poetul își începe pledoaria
lirică despre mântuire cu cuvintele Mântuitorului „Milă voiesc nu jertfă”, poetul consideră
că aceste cuvinte „neprihănite” stau săpate în toate inimile împietrite, în fiecare glas și pe
inima cea mai strâmbă. Următoarele versuri vorbesc despre diferite învățături biblice,
cum sunt mărturisirea (cu referire la mărturisirea păcatelor), milostenia, și „lupta cea
dreaptă” cu trimitere directă la lupta cu patimile despre care citim în Epistola a doua către
Timotei a Sfântului Apostol Pavel, cap. 4, verstele 7 și 9: „Lupta cea bună m-am luptat,
călătoria am săvârșit, credința am păzit; De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care
Domnul îmi va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor
care au iubit arătarea Lui”. Versurile au un puternic caracter povățuitor, verbele la
conjunctiv, persoana a II-a, sugerează trecerea la dimensiunea ideală a creștinului care
are de îndeplinit ca obiective nevoința, smerenia, conștientizarea prezenței lui Dumnezeu:
„Să nu răsară soarele-ntr-o zi/ Fără să iei în sinea ta aminte/ Și fără-un drob de sare în
amurg/ Să nu te atingi de pâine cu cuvinte// Pe calea strâmtă să te nevoiești/ Lasă
mândria firi nelucrată/ Să-ți fie graiul inimii smerit/ Și fruntea cu dreptate-ncoronată//

18
Ioan Alexandru, Imnele Moldovei, Editura Albatros, București, 1980, ed. cit., p. 185.
19
Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mănăstirii Bistrița, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria
Națională, București, 1941, p. 85, ediția online publicată de dacoromania.ro, accesat în 16.02. 2021,
https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2012/02/pomelnicul-manastirii-bistrita-publicat-de-damian-
bogdan-bucuresti-1941.pdf.

808
 ISSUE NO. 28/2022

Pe văduvă și pe orfan întâi/La masa ta de taină îi înscrie/ Și tu ai fost al nimănui pribeag/

Și te-a primit lumina în sfinție/ Și tot ce-ți prisosește din belșug/ Să știi că-i dar curat nu
răsplătire/ Că nu-n robie fost-ai ridicat/ Ci-n scaunul de nuntă cu iubire”. Cele patru strofe
abundă în trimiteri și învățături biblice: calea cea strâmtă (calea grea a renunțării la
păcate) „Intrați pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată calea care duce la pieire
și mulți sunt cei care o află; Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață
și puțini sunt care o află” Matei: 7, 13-14; inima smerită („Jertfa lui Dumnezeu: duhul
umilit, inima frântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”, Psalmul 50: 18); grija de văduve
și orfani („La nici o văduvă și la nici un orfan să nu le faceți rău!”- Ieșirea, a doua carte a
lui Moise, Cap. 22: 22), drobul de sare cu trimitere la focul lui Hristos („Căci fiecare om va
fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. Bună este sarea; Dacă însă sarea
își pierde puterea, cu ce o veți drege? Aveți sare întru voi și trăiți în pace unii cu alții”,
Marcu cap. 9: 49-50). Stabilind coordonatele milei și milosteniei de care este dator orice
creștin, în continuare poetul prezintă o Moldovă sacră clădită –n toate „fără greș”.
Calitățile acestei regiuni sunt pronie a lui Dumnezeu și pentru că niciodată candela nu a
încetat să lumineze și Dumnezeu nu și-a întors niciodată fața de la aceste meleaguri, totul
se împletește în armonie: „Miere și lapte curg din prea destul/ Și candela de nimeni nu-i
oprită/.. Iar sărăcia devenea belșug/ Când aurea o turlă-ntr-o poiană/ Când pe Ceahlău
luceafăru-ntâlnea/ Pe lângă oi și-o brumă de icoană”. În aceste meleaguri mirifice,
necazul, sărăcia sunt anihilate de prezența elementelor sacre, a icoanelor, a candelelor și
a mănăstirilor ce duc la cer rugăciuni. În continuare, poemul ia formă de rugăciune de
pomenire a străbunilor, Ioan Alexandru înșirând conștiincios mari personalități istorice:
„Pomenește-i Doamne pe străbuni/ Pe adormiții-întru fericire/ Voievozi alături de țărani/
În aceeași trainică oștire// Toma Petre și Alexăndrel/ Duma Roman Stanciu Ciocârlie/
Jurj Tudor și zece mii de frați/ Răzeși țărani chemați la datorie… Adu-ți aminte Doamne
de robul tău Bogdan/ Lațco și Costea să le dai cinstire/ Pe Roman și pe Iuga cu prunci și
cu soții/ Să nu îi uiți stăpâne-n cimitire/ Și pe Alexandru mai ales cel Bun/ La Bistrița el a
pus temelie/ Și Ana soața vorbă să nu uiți/ C-a fost supusă din credincioșie”.
Un alt poem dedicat oarecum obiectelor culturale de importanță majoră este Din
cronica domniei lui Alexandru cel Bun, itinerarul poemului este descifrat după sarcofagul
de la Putna, „cea mai veche sculptură din lemn păstrată din timpul domniei lui
Alexandru”20. Poemul scoate în evidență ideea conform căreia mormintele sunt mărturii
concrete nu atât a efemerității vieții, ci a existenței vieții după moarte și a legăturii
puternice dintre patrie și divinitate: „Patrie n-ajunge la cuvânt/ De nu-i odihnă în
așezăminte/ De n-au adânc cu cerul legământ/ Prin mărturia sfintelor morminte”. Poezia
are atât valoare istorică, cât și valoare literară, zugrăvind în formă lirică evenimentul
aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava de la Cetatea Albă. Importantul
eveniment este împodobit cu metafore, comparații („Holdele cât codrii-n Bărăgan/
Spicele cât țâțele de oaie”), epitete și personificări („Clopotul…nu cunoaște lacrima de
luptă”) și marchează cronologic elemente istorice. Poetul punctează frumusețea
pridvorului de la mănăstirea din Suceava („La Suceava-n ușa de pridvor/ Stau două voinți

20
Ioan Alexandru, Imnele Moldovei, ed. cit., p. 214.

809
 ISSUE NO. 28/2022

împreunate/ Una ține sceptrul în sobor/ Alta focul tăinuit în toate”), biserica de la Mirăuți
unde au fost puse inițial moaștele („Și pietrarii urcă neîncetat/ Zidul la Cetatea întreruptă/
Clopotul cel nou la Mirăuți/ Nu cunoaște lacrima de luptă”) și alaiul domnesc al aducerii
moaștelor la Suceava („Și convoiul sacru încropit/ Cu oștenii cruciați în frunte/ După
mersul soarelui încetinit/ Au pornit cu sfântul către munte”; „Cât e Nistru de șerpuitor/
Lenevind prin arșița de vară/ La Tighina-ntâi au înnoptat/ La cetatea marginii de țară/
Pîrcălabul Șandru le-a ieșit/ După rânduiala țării înainte/Cu boierii și clerul ăstui loc/ Să-
i citească și binecuvinte”).
Ego Zenovius închipuie mărturia țăranului care ar fi realizat tăblița votivă de la
Sibiu, Biertan, din secolul lV-lea, atestând începuturile creștinismului în provincia daco-
romană. Informația istorică lipsește în acest poem, în afară de titlu ce face trimitere la
piesa cu caracter votiv și numirea localității de baștină, poemul reprezintă o afirmare a
credinței creștine. Poemul este scris la persoana I și reprezintă un jurământ prin care
Zenovie, simbol al țăranului din toate timpurile, dă mărturie „în fața dreptului roman”
despre credința nestrămutată în Hristos. Dovada credinței este crucea rămasă ca atestare
peste veacuri și restaurarea comuniunii dintre om și Dumnezeu. Poetul mărturisește prin
vocea lui Zenovius despre experiența particulară a țăranului ce crede în binecuvântare și
a primit darul veșniciei, avansând prin labirintul protector al divinității. Credința nu mai
este astfel o taină învăluită în tăcere, ci este șansa de a percepe frumusețea întregului
revelat prin scriptură: „Mărturisesc c-am devenit creștin/ Întors acum de la păgânătate/
Strămoșii mei sunt dacii cei bătrâni/ Cum îi vedeți în stâne și fosate// Eu din Biertan cu
toată casa mea/ Cred cu părinții mei în nemurire/ Atâta doar că nu numai în duh/ E o
putere dincolo de fire// Ci în peștera acestui trup/ A început vecia să se lase/ cum
dovedește Domnul înviat/După scripturi în carene și în oase”.
Poemele istorice au în centru ideea moștenirii culturale, mergând pe ideea că „Aici
în Transilvania cu toții am fost lemnari și/ Cioplitori la chibot cu aceeași blândă barbă”
(Imnul lui Horia rex Daciae). Horia, din imnul cu același nume, este o figură emblematică
care planează ca o umbră asupra sacrei Transilvanii ținând în mână „un potir din trunchiul
de gorun”. Folosirea simbolurilor biblice, a cuvintelor din limba latină, greacă sau ebraică
(ruah – duh, vânt, ebraică; omphalos – centrul lumii, greacă) și sacralizarea simbolurilor
istorice este o trăsătură a operei. Gorunul devine în imnuri arbore sacru, martor al istoriei
tragice, ce umple potirul cu amărăciune. Șepcile de oaie, sumanele, opincile, laptele, ugerul
animalelor, oile formează universul personajelor istorice pe care poetul le liricizează cu
sârguință. Cele 20 de stofe pe care le adresează lui Horea rex Daciae abundă în descrieri
lirice ale patriei: „Nu-i Patrie decât acest amurg/ Al libertății, începutului iarăși al
nefirii/Întoarcerea când s-a dat semn viilor paie de pe/ Deal să-și lepede - cutremur de
trei ori ugerul/Greu de focurile gliei, să se retragă vulturu-n/ Văzduh și osemintele-n
scuturi. Acolo-n munții/ Apuseni pe sate hora se-ntinde pe pământ, de/ Sărbători precum
o roată-i țara aceasta de la brâu”. Versurile de început „Vine vremea când/ Trebuie să
înceapă viețuirea în Scorbură” reprezintă elementul central al imnului. Începutul viețuirii
în scorbură se referă la faptul că acest locuitor al patriei, încălțat în „opince de spice”, cu
chipul aspru marcat de existența plină de lipsuri, având în centru prezența lui Dumnezeu,
va asculta glasul buciumului și se va răscula pentru a-și răzbuna „iobagii robi deveniți în
810
 ISSUE NO. 28/2022

propriul pământ”. Imnurile prezintă într-o lumină aparte pământul unde viețuiește
țăranul român. Pe capul și fruntea lui Horia sunt scrise problemele cele mai arzătoare ale
patriei, și anume că iobagul a devenit rob în țara sa: „Horea-i numai cap și fruntea cît/ O
țară, pe ea ară din zori și până/ Noaptea la venetici/ Iobagii robi deveniți în propriul
Pământ. Bivolii-n juguri și oamenii-n coarne/ Stau răstigniți pe dealul Transilvan”.
Versurile „Horai intră-/Ntîiul în horă, după el umăr la umăr, braț pe braț/ Horea se-ncinge
fulger din sat în sat, culme/Pe culme, brad strigă din păduri pe brad, gorunii/ Cheamă și-
n rotocoale aruncă flăcări pe zări/vestind prăpăd în nopți..” (Imnul lui Horia rex Daciae)21-
fac trimitere la acțiunea de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania, sub conducerea lui
Horea, Cloșca și Crișan, împotriva constrângerilor feudale. Repetiția metaforică „Se-
ncinge fulger din sat în sat” sugerează extinderea răscoalei în satele din Transilvania, din
Brad până în părțile Aradului și Sibiului. Eul liric simte puternic moștenirea spirituală,
verbele la prefect compus și prezent, înșirate unul după celălalt aparent repetitiv,
conturează ideea că ceea ce nu mai este sesizabil în actualitatea propriu-zisă continuă să
existe: „Sub roțile istoriei. Dar Duh, Ruahul/ A rămas, rămâne/ Horea frate cu Ursu
Nicolae/ Strămoșii mei din partea mamei te țin icoană/ Pe pereți. Și maica mea este
ursoaică din neamul/ Vostru coborât peste Dumbrava-n Topa noastră”22. Revelarea
sufletului poporului român este marea descoperire hotărâtoare a poetului, suferințele
ajută inima să primească revelația lui Dumnezeu, iar suferințele istorice produc ceva
autentic, conduc la perfecționare, la o desăvârșire a credinței și la întărirea poporului:
„Acum e liniște peste păduri/ Inima lui Horea sub grâne/ Capul lui Mihai în univers Licăre
drumul Patriei spre Mine// Buciumele ies în zori de zi/ Trase pe umeri albe de mireasă/
Și când se varsă jalea lor din Munți/ Miroase-a veșnicie-n fiecare casă”23 (Imnul Albei-
Iulia).
În realizarea imnurilor, atunci când în centru se află figura reprezentativă a unei
personalități, Ioan Alexandru merge după o structură aproape fixă, și anume descrierea
spațiului sacru al naturii, apoi schițarea succintă a personalității coroborată cu elemente
istorice simbol. Imnul lui Picu Procopie Pătruț („misionar și cărturar transilvănean
autodidact din secolul XIX”24) începe cu o descriere a Transilvaniei pe care o numește
„cuvânt”, asociere care nu este întâmplătoare, poetul face trimitere directă la Biblie
(Sfânta Evanghelie după Ioan, cap. 1, 1: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la
Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”; 2: „Acesta era întru început la Dumnezeu”; 3:
„Toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”; 4: „Întru El era viață
și viața era lumina ochilor!”), și sugerează că Transilvania ar fi exprimarea și
concretizarea gândirii și imaginii lui Dumnezeu, este „cerul ușor de purtat/ Și bucuria
muritorilor”25. Descrierea obsesivă a naturii din Imne are la bază credința poetului în
Dumnezeu și dorința de elogia creația Lui din moment ce natura și „cerurile spun slava lui

21
Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, ed. cit., p. 177.
22
Ibidem.
23
Ibidem.
24
Ioanichie Bălan, Patericul românesc ce cuprinde viața și cuvintele unor sfinți și cuvioși părinți ce s-au nevoit
în mănăstirile românești sec. IV-XX, Editura Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de jos, Galați, 1990,p. 446.
25
Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, ed. cit., p. 446.

811
 ISSUE NO. 28/2022

Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” (Psalmi, cap. 18, 1). În natură
se oglindește Dumnezeu, iar omul se apropie de Dumnezeu prin iubire față de toată
creația Lui, prin „arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni și pentru paseri,
pentru jivini”26. Relația omului cu mediul se dezvoltă pe măsura apropierii omului de
Dumnezeu, poetul este atent la toate detaliile naturii, iarba pășunilor e înaltă „unde paște
turma, oile și calul”, prin Transilvania („pe la noi”), sunt „cerbi încoronați” și păsări sfinte-
n cuiburi luminoase. În aceste ținuturi mirifice, omul ia „forma” și caracteristicile naturii,
„e mulcom” și potolit la grai și port, își împlinește truda cu răbdare și nu ridică „glasul mai
nicicând” sub pălăria lui de pai „când soarele se scaldă în țărână” (Imnul lui Picu Procopie
Pătruț). „Natura este taina Evangheliei”27, spune părintele Porfirie, adăugând „toate
împrejurul nostru sunt picături ce izvorăsc din iubirea lui Dumnezeu. Cele însuflețite și
cele neînsuflețite și plantele, și animalele, și păsările, și munții, și mările, și apusul de
soare, și cerul înstelat. Sunt micile iubiri prin care ajungem la iubirea cea mare, la Hristos.
Florile de pildă au darul lor, ne învață prin măreția lor, ne vorbesc despre iubirea lui
Dumnezeu”28. Ioan Alexandru consideră că natura și patria sunt obiectul poeziei, aceasta
trebuie să vorbească despre experiențele istorice și spirituale ale unui popor, „poezia este
istoria persoanelor”29, iar natura este calea prin care se ajunge la origini așa cum „râul
duce la izvor, albina la Matcă, omida la fluture, pasărea la cuib, copilul la părinți”30, „natura
este straiul în care umblă persoana istorică”, poetul „este cel mai profund cunoscător al
naturii”, „el nu corijează natura, ci o slăvește în profundele ei semnificații interioare, acolo
unde ea este suflare vie”31. Figurile imaginarului se succed conform unei logici interne a
raportului dintre realitate și natură; în conturarea imaginii personalităților istorice,
poetul rămâne la pastelul pur pentru atingerea perfecțiunii sufletești. Picu Procopie
Pătruț „apare” într-un spațiu originar, armonic, într-o atmosferă patriarhală, eternă, în sat
(la șezătoare) ca punct de legătură între terestru și celest, când afară se aud lupii și lătratul
câinilor „sub lună”, apa îngheață în ulcioare, iar peste sat domină o liniște eternă.
Personalitățile istorice poartă configurația țăranului român, sunt un adevărat reper de
credință și imprimă în lirică zestrea sufletului curat și sfânt. Îmbrăcat anahoretic, în strai
apostolesc, cu „un suman de podobie gros„ și „șapca monahală scoasă”, Procopie „își
sângerează umbra peste sate” unde nota dominantă este liniștea și tăcerea, iar tăcerea ia
forma cântărilor sacre: „Zvonuri mesianice de limpezime/ Din Maramureș rupte din
păduri, din loc/ În loc purtate în vechime./ Pe funii mari de aur tîrîte prin Bizanț și-ntoarse
apoi/ În Patrie în vatră, oricât le-nvârte vântul/prin păduri, lăcașul lor e-n sânge/ Și în
piatră”. În eseuri, Ioan Alexandru îl numește pe Picu Procopie „apostol transilvan”,

26
Isaac Sirul, Cuvinte și învățături, Tălmăcite din limba elinească de Macarie Ieromonahul, Isaac Shimonahul
şi Iosif Ieromonahul, şi tipărite la anul de la Hristos 1 8 1 9, în Sfânta Mănăstire Neamţul, Editura Predania, 2010,
p. 316.
27
Porfirie Capsocalivitul, Ne vorbește părintele Porfirie. Viața și cuvintele, Editura Egumenția, p. 360.
28
Ibidem, p. 358.
29
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, vol. II., ed.cit., p. 24.
30
Ibidem, p. 25.
31
Ibidem.

812
 ISSUE NO. 28/2022

pedagog și suflet al satului, considerând că opera lui este un uriaș document al vitalității
și înaltei forțe creatoare a poporului român transilvan”32.
Fascinat de poezia și personalitatea lui Eminescu, despre care va scrie și teza de
doctorat (Patria la Pindar și Eminescu), Ioan Alexandru îi dedică marelui poet numeroase
imnuri și eseuri în care vorbește despre Eminescu ca „Poet al Patriei”33. Eminescu este
„tăria acestui popor, în focul căruia trebuie să priveghem pentru a aduce roadă, căci numai
cel ce vine în numele și din sânul tradiției poporului său are șanse de a fi ascultat”34, „este
o forță, un sâmbure puternic întemeiat în structura unei spiritualități mature și
sănătoase”35. Poezia are șansa de a schimba omul înspre bine și „chemarea lui va rămâne
cât vor dăinui stelele pe ceruri ca semn întru înnobilarea izbăvitoare a ființei omenești”36.
În Imnul lui Mihai Eminescu, poetul ne apare transpus într-un lirism vitalist, o lume a
văzutului este sensibilizată și sacralizată în limbajul ochilor. Imnul începe cu o confesiune
lirică, poetul se află în fața unui impas: cuvântul pare sărac pentru a-l rosti pe Eminescu,
dar „focul” forjează voința: „Multe-s de spus despre poeți și adesea/ Sărac pare cuvântul
a-i rosti. Apare însă/ Focul peste grai și-l ține strâns sub flamurile sale”37. Format din 12
strofe inegale și stufoase, are ca element central figura lui Mihai Eminescu și repetă ideea
pe care o întâlnim în volumul I de eseuri, și anume că poezia eminesciană deșteaptă la
viață toate făpturile ce au viețuit în această patrie din vremea geților până în prezent „regi
și preoți, voievozi și ctitori, zei și zeițe, temple și râuri, codri și animale, zimbri și bouri, oi
și albine, gâzele toate din universul acesta, fagi și stejari, frunze și flori, busuiocul și teiul,
trestia și păpădia, crinul și garoafa, trandafirul și nufărul”38. Această idee este transpusă
în formă lirică, „poetul din Moldova Sfântă” „aude” și „cântă” natura și voievozii: „Fluturii
coboară din stejari cu puterea focului pe față/ Țărâna-i rece, holdele sunt verzi/ Cucul
spală graiul în izvoare/ Șarpele în coadă înălțat/ Își împinge ouăle la soare…Acestea toate
Mihai din Ipotești/ Poetul din Moldova Sfântă, din leagănul de grindă spânzurat/ Le-aude-
n podul Patriei cum cântă/…. Și-i poți striga din neamul tău pe toți, martiri, eroi, în cete
milioane// În sumăneci de lână țăranii voievozi/ Cu steaua bourului în coarne. Mușatinii/
Și Basarabii sfinții martirii Transilvaniei departe/ Însămânțați de-o roată univers s-aducă
roadă-n/ Brazdele deșarte. Mircea și Horia/ Mihaiul cel viteaz de-o agerime nelumească/
Împlântă steagul palid trinitar/ În creierul Carpaților să bobotească/ Ștefan cel Mare
voievodul sfânt a fost Mihai lumină pentru tine”. Universul poetic e determinat de
substratul său, poemul selectează riguros motivele patriei, universul tainic al vieții rurale,
satul moldovenesc și împrejurimile lui, puritatea făcându-și apariția în mediul lumii
desacralizate: „Decât să-și vadă Patria pe cruce/ Moldovănind săracă măicuță pe pământ/
Cu capu-nfășurat într-o năframă/ Picioru-ntr-o opincă de căprioară strâns/ Străbate scara
vamă după vamă/ La gleznă clopotește nevăzut un fir/ De clinchete subțire să se
ferească/ Gâzele pe drum când pasul licărește-a/ Nemurire. Poalele albe strânse pe-un

32
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 310.
33
Ibidem, p. 69.
34
Ibidem, p. 69.
35
Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, vol. II, ed. cit., p. 176.
36
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, vol. I, ed. cit., p. 66.
37
Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, ed. cit., p. 186.
38
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 71.

813
 ISSUE NO. 28/2022

urcior”39. Măicuța ce urcă scara face trimitere directă la creșterea duhovnicească, la

progresul treptat în ascensiunea spre lumină, la Moldova ce se luminează „din când în
când” în grai „printr-un Mihai sau Ștefan Mușatin” sau prin ciobanul ce se vede pe munte,
la amiază, când e cerul senin. Toate sunt „în slavă picurate/ Căci dincolo de ceruri o fire-
a-ntrezărit/ din nou aceeași față cuvioasă/ Și-i semn de bucurie c-am ajuns/ Pe mări de
foc în Patria acasă”40. Poemul Eminescu (Imnele Moldovei) imaginează un dialog
desfășurat în perimetrul oniricului, cu poetul trecut în eternitate. Cu ajutorul visului, eul
ajunge la configurarea lumii de după moarte, când trupul așteaptă intervenția divinității
pentru a primi duhul. Universul creat este unul osmotic, oniricul e transfigurat brusc în
real, imaginile redau în același timp conștiința poetică și prezența copleșitoare a naturii
ce răspunde conștiinței. Iubirea transfigurează toată ambianța și investește perisabilul cu
o valoare de necontestat (sfințenia): „Îți vorbeam într-o grădină-n vânt/ În puterea
umbrelor de noapte/ Plânsu-n teasc s-a prefăcut în vin/ Și pe dealuri holdele sunt
coapte// Și-nțeleg că locul este sfânt/ Și nu-i moarte unde e iubire/ cei răniți în sânge de
cuvânt/ Numai dorm acolo-n cimitire” (Eminescu, Imnele Moldovei).
Imnul dedicat lui Avram Iancu în Imnele Transilvaniei se deosebește de imnul cu
același nume din Imnele Bucuriei prin atitudinea și viziunea asupra trecutului. Cu ajutorul
imaginilor vizuale și auditive, poetul remodelează vremurile și locurile de altădată care îi
oferă spațiu de refugiu spiritual. Astfel, moțul Avram Iancu este ridicat de „cer” la gradul
de împărat, iar diferite etape marcante ale vieții lui sunt transpuse prin metafore și
imagini artistice sugestive, într-un inedit monolog liric: „Și fluturii și vulturii mă știu/Și
fiecare deal mă ține minte/ Scăldatu-l-am în lacrimi în adânc/ Cu dorul jeluind în
oseminte/ Cât frunza-n codru sub fiece stejar/ Am privegheat atins de bucurie/ Și la
plecare piatra de sub cap/ Am ridicat-o stâlp de –mpărăție //…”. Imaginea lui Avram Iancu
este hiperbolizată, un trăsnet lovește gorunul din Țerbea și Iancu coboară din munți
pentru a bate la porțile oamenilor: „Cu furci și seceri gata de-a intra/ În holda libertății
aurite/ Acolo-n Blaj sub ceruri împărat/ Iancu-n văpaia tricolor adie”. Alteori, poetul se
adresează lui Avram Iancu pe un ton direct, familiar, cu scopul de a readuce în prezent
Ardealul de altădată: „Iancule, Avrame, părinte, mă auzi/ Hai să ieșim în munți pe-
ntunecime/ Ceru-nstelat amar să-l îngăimăm/ Bătrâni copii să nu ne vadă nime” (Avram
Iancu). Poezia este un instrument pentru trezirea spiritului național și al iubirii profunde
de patrie. Poetul a introdus personalități istorice, teme și imagini extrase din folclor,
insuflând un sentiment bogat de cultură română. Chiar și poeziile care nu se ocupă de
oameni legendari și personalități istorice păstrează trăsături puternice ale satului
tradițional ortodox românesc: dreapta credință este principala călăuză a timpurilor
istorice din lirica poetului. Este preocupat de marile drame istorice, exprimându-și trăirile
în versuri intime, expresie a biruinței Patriei asupra „nepăsării și dezordinii”41.
Imnul Alba-Iuliei readuce în conștiința cititorului dramele suferite de Horea, Cloșca
și Crișan și moartea lui Mihai Viteazul: „L-au tras pe roată și l-au dibuit/ Venind de

39
Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, ed. cit., p.190.
40
Ibidem, p. 191.
41
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, vol. II, ed.cit., p. 34.

814
 ISSUE NO. 28/2022

dinăuntru în afară/ Să-l mute graiul moșilor străbuni/ Cu munți cu tot din gură și din țară/
L-au spânzurat pe furci cu capu-n jos/ Cum spânzură pământul peste lună/ Și-n loc să-l fi
golit de sinea sa/ Umplutu-s-a de milă și furtună”42. Așa cum se poate observa în versurile
citate, atrocitățile istorice sugerate de Ioan Alexandru, sunt prezentate într-o lumină
sacră, sufletul aflat în suferință nu este golit, ci umplut de milă și fluturi - simbol al puterii
divine, al harului: „Și jupuindu-i pielea de pe trup/ Se zăvorî degrabă-n oseminte/ Și osul
sub secure când plesni/ Se înălțară fluturi din morminte”43 (Imnul Albei-Iulia).
Întemeierea Moldovei este un act sfânt și se aseamănă cu punctul culminant al
sfintei liturghii (momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul Mântuitorului), la care iau
parte natura, îngerii, Dumnezeu. Bogdan, numit de poet „voievod sfânt” și „fără de
prihană”, îngenunchează și întoarce Moldova înspre Dumnezeu: „Și-ntr-un tîrziu slăvit la
miez de nopți/ treptat se potolește satul/ Și-n cripta așternutului obștesc/ Toți dorm cu
sufletul la împăratul/Și piatra asta diamant în unghi/ S-a înălțat Moldova către stele/
Smerindu-se pe sine într-atât/ Că i se vede îngerul prin piele”44 (Imnul lui Bogdan
Voievodul). Dragoș este și el un pilon important al întemeierii frumoasei Moldove, iar
acesta învinge timpul și se regăsește etern pe aceste meleaguri: „Dragoș n-a plecat din
Maramu/ În Moldova întru rispire/ Ci cărarea numai străbătu/ Ce lega doi ochi dintr-o
privire” (Statornicie, Imnele Moldovei). Ioan Alexandru redă vremurile de altădată și
imprimă liricii o amprentă profetică, luminoasă. „Ca realitate poetică, Transilvania în
versul lui Ioan Alexandru are o funcție mitologizantă. Poetul compune datele principale
ale unui mit țărănesc, agrest și iluminat în același timp”45, o simplă vizită prin Blaj, în drum
spre casa părintească, îi trezesc scriitorului sentimente puternic patriotice. Câmpia
libertății reprezintă un adevărat sanctuar în aer liber din care se trag toți cărturarii ctitori
ai romanității românilor.
În peisajul transilvănean și moldovean, poetul redescoperă lumea plină de mistere
a istoriei moștenită de la predecesori care declanșează un lung șir de căutări spirituale.
Alături de marii cărturari stau țăranii stăpâniți de „duhul iubirii veșnice”46 și muierile cu
pruncii „în leagăne de lumină”47.

Bibliografie
Bibliografia operei
Alexandru, Ioan, Imne, Editura Eminescu, București, 1975;
Alexandru, Ioan, Imnele Bucuriei, Editura Cartea românească, București, 1973;
Alexandru, Ioan, Imnele Transilvaniei, Editura Cartea românească, București, 1976;
Alexandru, Ioan, Iubirea de Patrie. Jurnal de poet, vol. I., editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978;
Alexandru, Ioan, Imnele Moldovei, Editura Albatros, București, 1980
Alexandru, Ioan, Iubirea de patrie, Eseuri, vol. II Editura Eminescu, 1985;
Alexandru, Ioan, Bat clopotele în Ardeal, Editura Făt frumos, București, 1991;

Bibliografie critică
42
Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, p. 10
43
Ibidem, p. 11.
44
Ibidem, p. 20.
45
Mircea Tomuș, Mișcarea Literară, Editura Eminescu, București, 1981, p. 144.
46
Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, ed. cit. p. 23.
47
Ibidem.

815
 ISSUE NO. 28/2022

Cubleşan, Constantin, Imnele Transilvaniei, în „Apostrof”- Revistă a Uniunii scriitorilor, an XXVII,

2016, nr 1 (208);
Goci, Aureliu, Geneza și structura poeziei românești în secolul al XX-lea, Editura 100+1 Gramar,
București, 2001;
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, Editura Paralela 45,
1998;
Mihăilescu, Dan, C., Ce-mi puteți face dacă vă iubesc, eseu confesiv despre Ioan Alexandru, Editura
Humanitas, București, 2015;
Pop, Ion, Existenţa rituală. Despre poezia lui Ioan Alexandru, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca,
2020;
Tomuș, Mircea, Mișcarea Literară, Editura Eminescu, București, 1981;
Ulici, Laurențiu, Confort Procust, Editura Eminescu, București, 1983;

Bibliografie generală
*** Biblia sau Sfânta scriptură, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2006;
Bălan, Ioanichie, Patericul românesc ce cuprinde viața și cuvintele unor sfinți și cuvioși părinți ce s-
au nevoit în mănăstirile românești sec. IV-XX, Editura Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de jos,
Galați, 1990;
Bogdan, Damian P., Pomelnicul Mănăstirii Bistrița, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului,
Imprimeria Națională, București, 1941, p. 85, ediția online publicată de dacoromania.ro;
Capsocalivitul, Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie. Viața și cuvintele, Editura Egumenția;
Sirul, Isaac, Cuvinte și învățături, Tălmăcite din limba elinească de Macarie Ieromonahul, Isaac
Shimonahul şi Iosif Ieromonahul, şi tipărite la anul de la Hristos 1 8 1 9, în Sfânta Mănăstire
Neamţul, Editura Predania, 2010.

816
 ISSUE NO. 28/2022

THE PROBLEM OF DEATH IN CHILDREN

USING THE EXAMPLE OF “DO FISH SLEEP?” BY JENS RASCHKE

Dana POP (LĂSCOIU-MARTIN)

PhD Candidate, ...................

Abstract: The theme of death characterizes the entire text. The main motive and guiding
principle is the early death of a child. Since children only develop a fear of death at the age
of 6, Emil's situation is very demanding both for children (the play is only recommended for
third graders) and for adults. It is a good text to introduce the issue of death to children. The
text contains a child's perspective on the death of another child and this is promising because
it may speak very closely to the children. The present work explains how the play could be
used in the classroom. In this regard, there are recommendations as to the age at which this
text would be suitable for reading and showing.

Keywords: drama, German literature, the problem of death, theater education, text analysis

Jens Raschke wurde 1970 geboren und hat hauptsächlich als Dramaturg
gearbeitet, dennoch hat er Geschichte und Skandinavistik (also die nordische
Literaturwissenschaft und Geschichte) studiert. Seit 2007 arbeitet er als Autor, Dramaturg
und Regisseur für das Theater im Werftpark, das Kinder- und Jugendtheater des Theaters
Kiel1 und er koordoniert auch das internationale Monodramafestival Thespie in Kiel.
Außerdem arbeitete Raschke auch in dem Theater am Neumarkt in Zürich und an der
Folkwang Universität der Künste in Essen2. Raschke hat vor Schlafen Fische? auch andere
Theaterstücke geschrieben, die in Kiel uraufgeführt wurden: Ich bin etwas schief ins Leben
gebaut (2008), Einstein setzt Segel (2009), Uns Siegfried (2010), Jules Verne und die
Geheimnisse von Kiel (2011), Kiel wie geschmiert (2011) und schließlich Schlafen Fische?
(2012). Ebenfalls 2012 erhielt der Autor den Mülheimer KinderStückePreis für das
Theaterstück „Schlafen Fische?“.3
Schlafen Fische? ist ein Theaterstück für Kinder, das Jens Raschke 2012 im Theater
Stück Verlag veröffentlicht hat. Das Stück wurde am 29. Januar 2016 im Theater im
Werftpark (Kiel) uraufgeführt, wobei Raschke selbst der Regiseur der Aufführung war. 4
Weitere Aufführungen fanden in Heidelberg, Mexico, Schweden, Stockholm, Polen,
Ungarn und Österreich statt.5
In einem Interview für die Kulturplatform Kultiversum, besagte der Autor, dass das
Stück folgendermaßen entstanden ist: Im Sommer 2010 besuchte ich einen Freund, um mit

1
Im Internet unter: http://www.deutschlandradiokultur.de/schlafen-fische.961.de.html?dram:article_id=234175,
[Zugriff: 17.01.2016].
2
Im Internet unter: https://www1.muelheim-ruhr.de/kunst-kultur/theater/kinderstuecke/jens_raschke/51, [Zugriff:
17.01.2016].
3
Ebd.
4
Im Internet unter: http://www.goethe.de/kue/the/kjt/kjt/stu/de10647215.htm , [Zugriff: 17.01.2016].
5
Im Internet unter: http://www.theaterstueckverlag.de/theatertexte/data/theaterstueckverlag/556309081/tsvshow,
[Zugriff: 17.01.2016].

817
 ISSUE NO. 28/2022

ihm gemeinsam Fußball zu schauen. Er wohnt in der Nähe eines der größten Friedhöfe Kiels,
dem Südfriedhof. Als ich aus dem Bus stieg, stand da die gewöhnliche Gruppe plaudernder
Witwen, die gerade vom gemeinsamen Friedhofsbesuch kamen. Aber etwas abseits konnte
ich auch ein kleines Mädchen sehen, vielleicht so um die 10, 12 Jahre alt. Sie stand da ganz
allein, mit einem kleinen Plastikgießkännchen und einem Schäufelchen und wartete
anscheinend, dass jemand sie abholte. Natürlich fragt man sich da, was wohl die Geschichte
dieses Mädchens sein mag: Wessen Grab besucht sie? Wie oft tut sie das und seit wann? Das
war quasi die Geburtsstunde von Jette, der Protagonistin aus «Schlafen Fische?».6
Wie in Raschkes Interview bereits erwähnt wurde, geht es in dem Stück über ein
zehnjäriges Mädchen Jette, die ihren sechsjährigen Bruder Emil „verliert“. Emil stirbt an
Krebs und die ganze Geschichte dreht sich um Jettes Erinnerungen von Emil bzw. die
Schilderung des Todes und der Beerdigung von Emil. Jette beobachtet das Benehmen
ihrer Eltern in dieser schwierigen Situation und reflektiert über den Tod, über das Leben,
über Trauer usw. Die Innovation dabei ist, dass der Autor eine neue Perspektive über den
Tod gibt, nämlich durch den Augen eines Kindes und der Text beeindruckt Erwachsene,
aber amüsiert oft Kinder, die spannend auf die Fortsetzung der Geschichte warten und
nicht unbedingt von der Bedeutung des Textes sich stark beeinflusst lassen.
Der Titel lässt sich im Text dadurch erklärt, dass als die Familie einmal in Urlaub
auf dem sg. Rummelplatz waren, bauten Emil, Jette und ihr Vater einen Staudamm und da
fragte sich Emil, ob Fische überhaupt schlafen. Dabei sagte Jette, dass sie nicht weiß, aber
sie denkt schon dass Fische schlafen. Und hier kommt die Metapher vor Tod-Schlafen, als
Emil die Frage stellt: Ist schlafen so wie tot sein? Und Jette antwortet dabei Vielleicht. Nur,
dass man nicht mehr aufwacht.7 Schlafen Fische? ist also die Frage nach den Sinn des Todes
aus der Perspektive der Kinder, welches das Grundthema des ganzen Theaterstücks ist.
Der Text hat keine klassische Struktur der traditionellen Dramen, sondern hat
überhaupt keine Aufzüge bzw. Auftritte, sondern die Szenen fließen in einander, weil sie
irgendwie episch verbunden werden. Es sind hauptsächlich zwei narrative und zugleich
temporale Ebenen, die immer wieder abwechseln und sich überschneiden: Der erste
Handlungsebenen ist die Gegenwart, wo Jette Emils Tod und schließlich Emils Begräbnis
erlent und die andere ebene ist die Vergangenheit, in der Jette ihre Erinnerungen von Emil
aufwacht und über Emils Leben reflektiert. Der Theatertext ist fast ausschließlich wie ein
Monolog gebaut, da Jette ihre eigenen Gedanken vor dem Publikum äußert. Ansonsten
kommen Dialoge zwischen Jette und Emil vor und Dialoge mit ihren Eltern. Onkel Jonas
oder die Mitschüler und die Lehrerin in der Schule kommen nicht „zu Wort“, aber ihre
mündlichen Äußerungen werden von Jette synthetisiert und episch wiedergegeben wie
eine Nacherzählung. Die Perspektiven wechseln ständig und dabei wechselt auch die
Stimmung von Jette: Wenn sie über ihre Erinnerungen mit Emil spricht und wie sie
zusammen ihre Kindheit praktisch erlebt haben, ist Jette sehr fröhlich und vermittelt eine
glückliche Atmospähre. Wenn sie aber von der Gegenwart spricht, kann sie nicht alles
begreifen, was passiert und wie sie damit umgehen soll, dass Emil stirbt, aber sie ist von
einer traurigen Stimmung überholt. Den Übergang von Vergangenheit zur Gegenwart

6
Im Internet unter: http://www.kultiversum.de/Theaterheute-Muelheimer-Theatertage/Jens-Raschke.html,
[Zugriff: 18.01.2016].
7
Schlafen Fische? von Jens Raschke, S. 19.

818
 ISSUE NO. 28/2022

macht der Autor ausgezeichnet: Zum Beispiel am Ende des Stücks fällt die Handlung
wieder in die Gegenwart, und zwar indem Jette über ihre neue Gruppe von Freunden, die
auch einen nahen Verwandten vor kurzem verloren haben, spricht – Wir erzählen uns
Geschichten. Wir spielen. Wir malen. Wir lachen und weinen. Mir hat das schon geholfen.
Doch. Und es hilft mir immer noch8 und dann wird weiter über die Gegenwart geschildert.
Die Handlung in Präsens findet ein Jahr anch Emils Tod statt: Heut vor einem Jahr ist er
gestorben, mein Bruder Emil. Vier Tage nach meinem neunten Geburtstag.9 Nichtdestotrotz
findet Jette für alles eine Erklärung, obwohl sie nicht immer auf allen von ihr gestellten
Fragen eine befriedigende Antwort bekommt. In diesem Sinne, gibt sie zum Schluss eine
„Antwort“ auf alle Fragen über den Tod: Alle Menschen sterben einmal.10
Obwohl Emil die „Hauptperson“ im Werk spielen sollte, weil das Stück die
Todesthematik im Vordergrund stellt, gilt hier als wichtigste Gestalt Jette, weil der Leser
bzw. der Zuschauer durch Jette die ganze Geschichte vermittelt bekommt. Jette ist bloß
zehn Jahre alt, aber muss sich mit einem unangenehmen, schwierigen und komplexen
Thema gerade konfrontieren: den Tod ihres kleineren Bruders. Dabei ist Jette oft sehr
traurig und versteht gewissermaßen, dass sie sich von Emil verabschieden muss, aber
kann nicht immer alles begreifen wofür sie sich interessiert, wie zum Beispiel was nach
dem Tod mit dem Menschen passiert und andere ähnliche Existential – Fragen. Jette
durchlebt alles, vom großen Kummer über Wut, Schuldgefühle, Hilflosigkeit.11 Dennoch
kann sie sich selbst kontrollieren und auch wenn sie keine klare Antworten auf ihre
Fragen bekommt, schlussfolgert sie, dass nicht einmal Erwachsene den Tod erklären
können oder auf alle Fragen eine Antwort finden: Vater: „Ja. Wir werden in der Erde
vergraben, und dann wachsen uns Blumen aus dem Bauch.“ Jette: „Und wieso werden wir
vergraben?“ Vater: „Damit hier oben auf der Erde Platz für neue Menschen ist. (...) Deshalb
sterben wir überhaupt. Um Platz zu machen für neue Menschen“12 oder „Papa weiß Vieles
nicht, das habe ich mittlerweile festgestellt“ (Jette).13. In den Gesprächen mit Emil ist sie
auch sehr ausgeglichen und versucht ihm kluge, positive Antworten auf alle seine Fragen
zu geben. Einmal fragte Emil Jette, was sie nach seinem Tod machen würde, aber Jette
bekennt, dass sie es noch nicht weiß, aber sie weiß, dass sie ihn nicht vergessen wird. Sie
spielen danach Beerdigung und Jette beschreibt für Emil den Himmel, wo Emil nach dem
Tod ankommen wird: Emil war ein sehr netter kleiner Junge, der am liebsten Pizza gegessen
hat. Deswegen hat der liebe Gott beschlossen, dass er jetzt in den Pizzahimmel kommen soll,
wo er den ganzen Tag so viel Pizza essen kann, wie er möchte. Amen.14 Weil Emil sehr gerne
Pizza gegessen hatte, dachte Jette ihm den Himmel mit Pizza vorzustellen, wie ein
Erwachsener, der seine Kinder manchmal „lügt“, um ihnen eine Freude zu machen oder
einfach um sie nicht traurig zu machen.

8
Ebd., S. 23.
9
Ebd., S. 4.
10
Ebd., S. 23.
11
Das Zitat stammt aus der Sammlung „Schlafen Fische?“ von Jens Raschke. Theaterpädagogisches
Begleitmaterial zur Aufführung vom deutsch-sorbisches Volkstheater Bautzen herausgegeben. S. 2.
12
Schlafen Fische? von Jens Raschke, S. 11.
13
Ebd., S. 14.
14
Ebd., S. 18.

819
 ISSUE NO. 28/2022

Jette ermutigt ihren Bruder und tröstet ihn jedes Mal, wenn er seinen Schmerz
nicht mehr aushalten kann und weint. Dafür braucht sie Kraft und Charakterstärke und
das fehlt bei Jette kaum. Wenn sie ihm seine Beerdigung beschreibt, kommt sie auf die
Idee, ihm den Sarg zu bemalen und andere Sachen, um Emil den Tod spielerisch und
kindisch darzustellen, obwohl es ihr selber nicht klar war wie alles funktioniert oder was
passieren wird: Und wenn wir dann damit fertig sind, lassen wir bunte Luftballons steigen,
und an jedem hängt ein Foto von dir dran. Die fliegen um die ganze Welt, bis nach Australien,
und das ist ganz schön weit weg, weißt du? (...) Und dann gehen alle wieder nach Hause und
denken an dich und werden dich nie mehr vergessen.15 Später begannen sie sich Gedanken
über den Tod zu machen bzw. über nicht-tot-sein-zu-müssen, wobei Jette Emil immer alles
sagte, was er zu hören brauchte, obgleich sie es wusste, dass es unmöglich ist nicht mehr
zu sterben: Ja, Emil, du hast Recht. Vielleicht schläfst du ja nur16; Ich finde das auch schön,
wenn man nicht tot sein muss, sagte Emil17.
Jette fragt sich manchmal, ob sie nicht mehr von den Eltern geliebt ist, weil sie
keine Zeit mit ihr mehr verbringen können. In einem Dialog mit ihrem Vater bekennt sie
es: „Ist Mama böse auf mich?“ „Aber wir kommst du denn darauf, Jette? Mama hat dich mehr
lieb als alles andere auf der Welt.“ „Nein, ich glaube, Emil hat sie mehr lieb als mich. Auch
jetzt noch.“ „Das stimmt nicht, Jette. Sie hat euch beide gleich lieb. Aber Emil war eben so
lange krank, da musste sie sich um ihn kümmern. Das heißt doch aber nicht, dass sie ihn
lieber hat als dich“.18 Schließlich aber akzeptiert sie, dass Emils Situation besonders ist
und gibt zu, dass er mehr Zeit braucht als sie und sie muss das einfach verstehen können.
Bei der Beerdigung von Emil zeigte Jette, wie mutig sie ist und erzählte vor allen
Gästen, wie sie damals mit Emil Beerdigung gespielt hat und was sie ihm versprochen hat:
Ich habe mit Emil vor ein paar Monaten Beerdigung gespielt. Das war sehr lustig. Die Sonne
hat geschienen und Emil hat viel gelacht, obwohl er eigentlich weinen wollte. Ich habe ihm
gesagt, dass alle, die zu seiner Beerdigung kommen, etwas Schönes auf seinen Sarg schreiben
oder malen würden. Das hat ihm sehr gefallen. Wer also will, kann jetzt nach vorne kommen
und sich eine Farbe aussuchen und was auf Emils Sarg malen. Ich fang mal an.19 An
demselben Tag hatte sie große Gewissensbisse, weil sie ihm Emil schönes Wetter
versprochen hatte, aber es regnete: Alles war grau (...). Dabei hatte ich Emil doch Sonne
versprochen20 oder Ich hatte auch ein bisschen ein schlechtes Gewissen, wenn ich ehrlich bin.
Weil ich ihm nicht sagen konnte, dass er nicht wieder aufwachen würde. Weil ich ihm erzählt
habe, es gäbe einen Pizzahimmel (...). Weil ich mir manchmal vielleicht sogar gewünscht
habe, er wäre endlich nicht mehr da... Jetzt ist er nicht mehr da, und ich vermisse ihn total.21
Ihre Ehrlichkeit „erobert“ das Publikum und die Leserschaft und weil man sich in ihrer
Rolle versetzen kann, insbesonders wenn man ein Kind ist. Trotzdem macht Jette keine
Tragödie von dem was ihr passiert ist, sondern ist in die Gegenwart verankert. Nach Emils
Tod besucht sie Gruppen von Kindern, die auch einen Bruder oder eine Schwester oder ihre

15
Ebd., S. 19.
16
Ebd., S. 20.
17
Ebd., S. 8.
18
Ebd., S. 14-15.
19
Ebd., S. 20.
20
Ebd.
21
Ebd., S. 22.

820
 ISSUE NO. 28/2022

Mama oder ihren Papa verloren hatten und jetzt ganz traurig waren 22, weil ihr die Eltern
es vorschlugen. Witzig in ihrer Ausdrucksart, meinte Jette dabei: Schon komisch, bis dahin
hatte ich immer geglaubt, ich wäre die einzige, die einen Emil verloren hätte.23 In diesem
Gemisch von Kindsein und Ernstsein, zwischen lachen und weinen (Plötzlich wurde ich
auch ganz traurig und setzte mich auf Emils leeres Bett und fing an zu weinen. Ganz leise24)
widerspiegelt sich Jettes Persönlichkeit.
Emil spielt selbstverständlich auch eine sehr wichtige Rolle in dem Stück, weil der
das Kind ist, das sterben muss. Er ist sehr optimistisch und hat eine kindergerechte Vision
über den Tod, indem er ständig hofft, dass er nur schlafen wird oder dass er vielleicht gar
nicht sterben muss. Er ist energievoll und hoffnungsvoll, nur ab und zu muss er weinen,
weil ihm alles überkommt. Der überwältigt seine Ängste, indem er ständig sich mit Jette
unterhaltet. Ihr sagt er, wenn er Angst hat: Emil – „Du, Jette.“ Jette – „Ja?“ Emil: „Ich habe
Angst.“ Jette: „Ja, das kann ich verstehen, Emil.“ Emil: „Nein, so was kannst du nicht
verstehen.“25 Emil weint nicht sehr oft, er bleibt fast immer bei sich selbst und kontrolliert
seine Gefühle. Bei ihm findet genauso wie bei Jette ein ständiger Wechsel der Stimmungen
und der Gefühle.
Die Eltern in dem Stück spielen eine kleinere Rolle, da sie nur dann erscheinen,
wenn Jette eine sehr wichtige und schwierige Frage jemandem stellen muss. Wenn sie ihn
fragt, was mit dem beerdigten Körper nach dem Tod passiert, sagt der Vater zu Jette, dass
sie von Würmern aufgegessen werden sollen und Ich fand das ziemlich gruselig26 (Jette).
Sehr oft hat der Vater keine Antwort für Jette, wie beispielsweise, als sie den Bach in
Dänemark besuchen und sie die Frage stellt, ob Fische eigentlich auch schlafen, aber Papa
hat mich ganz komisch angeschaut und irgendwas gebrummt. Da war mir klar, dass er es
selbst nicht wusste.27 Die Mutter ist in der Rolle der tief schmerzenden Mutter und hat
kaum eine Antwort oder eine Tröstung für Emil. Sie ist von der Situation und von ihrem
Schmerz einfach überholt und kann sich eine Weile, insbesondere nach Emils Tod sich
nicht mehr konzentrieren: Mama saß oft stundenlang allein am Wohnzimmertisch und
starrte Löcher in die Luft. Dann find sie ganz plötzlich zu weinen an, ganz schlimm, auch
wenn dann Papa von der Arbeit zurückkam, redeten die beiden kaum ein Wort miteinander.
Ich glaube, sie hatten beide irgendwie ein schlechtes Gewissen. Weil Emil jetzt tot war, meine
ich.28 Durch Jettes Augen wird das Bild der Mutter nicht sehr deutlich, aber der Vater
steigt immer ein, um die Mutter allein weinen zu lassen, damit sie ihren Schmerz durch
Tränen loswird. Er geht mit Jette in dem Park spazieren und führt oft Dialoge mit ihr.
Nachdem eine Weile von Emils Tod vergangen ist, beschlossen die Eltern, dass Jette sich
mit anderen Kindern trifft, die ein ähnliches Ereigniss in der Familie erlebt haben. Dann
erscheint die Mutter wieder etwas vernünftiger zu werden, um sich auch über Jette
wieder zu kümmern: Es tut mir so leid, dass ich mich so wenig um dich gekümmer habe,

22
Ebd.
23
Ebd.
24
Ebd., S. 10.
25
Ebd. 17.
26
Ebd., S. 12.
27
Ebd., S. 14.
28
Ebd., S. 22.

821
 ISSUE NO. 28/2022

Jette, aber sieh mal, dein Bruder war so klein und hilflos und der Vater ergänzt: Wir haben
das wirklich nicht böse gemeint, aber wir waren selber auch so hilflos29.
Die Todesthematik prägt, wie man schon bemerken kann, den ganzen Text. Als
Hauptmotiv und Leitgedanke ist das frühe Sterben eines Kindes. Da erst mit 6 Jahren
Kinder Angst vor Tod entwickeln30, ist Emils Situation sehr anspruchsvoll sowohl für
Kinder (das Stück ist erst für Drittklassige empfohlen), als auch für Erwachsene. Es ist ein
guter Text, um die Todesproblematik den Kindern vorzustellen. Der Text enthält die
Perspektive eines Kindes über den Tod eines anderes Kindes und das ist deshalb
viel(ver)sprechend, weil es möglicherweise den Kindern sehr nahe spricht.
Der Grund weshalb ich dieses Theaterstück als literaturästhetisch sehr gut
bewerte ist, dass der Text sowohl mit Humor, als auch mit Ernst das Thema Tod behandelt
und das gibt den empfindlichen Kindern und den ernsten Erwachsenen einen
Gleichgewicht. Die Gefühle, die eine Person hat, wenn jemand stirbt sind sehr divers und
sehr komplex und intensiv, deshalb muss nicht alles schwarz gefärbt sein, sondern, wie
Jette ihre Wolken malt, müssen sie auch nicht so weiß sein, grau steht ihnen ja auch gut.
Der Tod muss von den Kindern als Tatsache irgendwann akzeptiert werden und aus
diesen Gründen ich finde dieses Stück sehr geeignet, um einen Einstieg zum Thema zu
machen, weil in dem Stück trotz der Trauer ein Weg zur Heilung dargestellt wird.
Das Stück ist insbesonders für die 3. und die 4. Klasse geeignet, weil auf diesen
Altersstufen die Kinder ihre Wahrnehmungen bezüglich des Todes leicht verändern. Emil
ist 6 Jahre alt und diese bezeichnet die Altersstufe wo ein neues Gefühl für den Tod das
Kind bekommt; es ist der Beginn von Gefühlsreaktionen auf die Idee des Todes (...); gewisse
Beschäftigung mit Gräbern, Beerdigung, Begräbnis und das Wichtigste Element welches
diesem Alter spezifisch ist – das Kind nimmt nicht an, dass es selbst einmal sterben wird.31
In der 3. und 4. Klasse ist es schwieriger das zu verstehen, aber nicht unmöglich, weil mit
9 bzw. 10 Jahren das Kind schon Beziehungen zwischen den logischen und den
biologischen Tod bauen kann, sodass sein Blick richtet sich jetzt direkt auf den Tod, nicht
nur auf die Peripherie, das heißt Särge, Gräber. Nimmt jetzt ganz realistisch hin, dass es eines
Tages, wenn es älter ist, sterben wird.32 In unserem Theaterstück konfrontieren sich die
beiden Geschwister mit ähnlichen Themen: Obwohl psychologisch gesehen Emil nicht
dafür bereit wäre seinen eigenen Tod zu verstehen ist er dazu gezwungen, während Jette
gar nicht über ihren eigenen Tod denken muss, weil sie schon mit Emils Tod beschäftigt
ist. Für Geschwister ist es am schwierigsten den Tod zu akzeptieren: Nicht die sterbenden
Erwachsenen, nicht die sterbenden Kinder und nicht die Eltern von sterbenden Kindern
[sind] die vernachlässigte Gruppe von Menschen (...), sondern die Geschwister von
sterbenden Kindern (...). Sie haben es schwerer als irgendjemand sonst.33

29
Ebd.
30
„Schlafen Fische?“ von Jens Raschke. Theaterpädagogisches Begleitmaterial zur Aufführung vom deutsch-
sorbisches Volkstheater Bautzen herausgegeben. S. 2.
31
Neulinger, K.-U. (1975). Schweigt die Schule den Tod tot? Untersuchungen – Fragestellungen – Analysen (S.
20). München: Manz Verlag.
32
Ebd.
33
Leist, M. (1979). Kinder begegnen dem Tod. Ein beratendes Sachbuch für Eltern und Erzieher (S. 43). Freiburg:
Gütersloher Verlagshaus Gerd Mohn.

822
 ISSUE NO. 28/2022

Die Eltern spielen in solchen Situationen eine unglaublich wichtige Rolle, aber sie
geben es nicht immer zu. Auch in diesem Buch wird Emil verherrlicht, weil er krank ist
und im Sterben liegt. Eine solche Haltung verunsichert das andere Kind, weil es nicht
weiß, warum dem anderen Kind mehr Aufmerksamkeit gezeigt wird. Zu dem normalen
Schmerz um ein gestorbenes Kind tritt aber oft noch etwas anderes bei den Eltern hinzu: Sie
neigen dazu, das gestorbene Kind zu idealisieren und zu verherrlichen.34 Die Einzigartigkeit
des Kindes wird hervorgehoben und das führt zur Vernachlässigung der nicht
gestorbenen: Es gibt keinen Ersatz für ein gestorbenes Kind, am allerwenigsten aber dürfen
wir ein Kind zum Ersatz des anderen machen. Wir werten damit die überlebenden
Geschwister ab.35
In der Schule muss dieses Thema einfach angedeutet werden, weil Kinder immer
wieder auf solche Situationen stoßen können und wir wissen nicht immer als Lehrer, ob
jemand mit ihnen ein Gespräch dazu geführt hat. Im Religionunterricht beispielsweise
wird in der 3. und in der 4. Klasse unterschiedlich der Tod behandelt: In dem katholischen
Religionsunterricht wird davon gesprochen Was nach dem Tod kommt oder woher die
Welt kommt und über Situationen von Leid und Not in der eigenen Umgebung sprechen
können. In dem Evangelischen Unterricht stehen folgende Inhalte zum Tod: Über Leben
und Tod nachdenken; Die Angst der Menschen vor dem Tod verstehen und doch das Leben
bejahen; Verständnis haben für die Trauer und nach Möglichkeiten suchen, wie Menschen
geströstet werden können.36 Somit werden gewisse Ängste und Vorstellungen der Kinder
entwickelt und geformt. Ein Theaterstück, auf der anderen Seite, bitet viel mehr an:
spielerisch mit diesem empfindlichen Thema umgehen zu können, weil Der Tod ist ein
Thema der Pädagogik. Und: Der Tod ist pädagogisch.37
Weil das Stück von vielen unterschiedlichen Stimmungen geprägt ist, kann man
damit viele theaterpädagogische Entwürfe im Unterricht erarbeiten lassen:
unterschiedliche Fotos von Gesichter beschreiben oder das Gefühl welches gezeichnet ist
benennen oder das Gefühl mit der eigenen Mimik und Gestik ausdrücken; mit Gesichter
spielen oder Memmory-Stimmungen spielen u.a. Dabei, um Rücksicht auf den Text zu
nehmen, kann man Jettes Gefühle näher beschreiben lassen und zum Beispiel Sätze nach
folgendem Muster bauen: Jette war traurig, weil...; Jette war wütend, weil... (enttäuscht /
fröhlich) usw.38 Auch mit den Stimmungen, Gefühlen und Wünschen zu arbeiten, können
die Kinder Wunschzettelchen schreiben, was sich Emil und Jette wünschen könnten.
Ansonsten finde ich, dass man in der Schule sehr gut mit Zitaten arbeiten kann,
indem man die Zitate zum Beispiel mit unserem Alltagleben assoziiert. Die Schüler
können bis zum nächsten Treffen etwas mit sich bringen, das zu einem bestimmten Satz,
zu einer bestimmten Szene, zu einem bestimmten Wort oder zu einer bestimmten Gestalt
im Buch gut passt. Sie stellen sich gegenseitig die Objekte vor und bekommen Eindrücke
von den anderen Mitschüler. Außerdem kann man sie lassen sich kreativ zu äußern,

34
Ebd., S. 48.
35
Ebd., S. 49.
36
Jennessen, S. (2007). Manchmal muss man an den Tod denken… Wege der Enttabuisierung von Sterben, Tod
und Trauer in der Grundschule (S. 29). Schorndorf: Schneider Verlag Hohengehren.
37
Ebd., S. 35.
38
Die Übungen sind in der Sammlung „Schlafen Fische?“ von Jens Raschke. Theaterpädagogisches
Begleitmaterial zur Aufführung vom deutsch-sorbischen Volkstheater Bautzen herausgegeben. S. 8.

823
 ISSUE NO. 28/2022

indem sie anhand von jenem Wort / Satz / Zitat / Gestalt aus dem Buch etwas
performieren: entweder etwas zeichnen / malen / schreiben oder singen, kleben, bauen
oder Ähnliches. Die können auch Geräusche erzeugen, die eine bestimmte Stimmung
ausdrücken, indem sie die unterschiedlichen Objekte im Raum benutzen dürfen. Diese
Übungen fördern die Kreativität der Schüler und ihre Wahrnehumungskraft der anderen
Menschen und ihre Mitgefühlsfähigkeit.
Weil ich selber die meisten oben beschriebenen Übungen gemacht habe, kann ich
sagen, dass ich sehr angemessen finde. Sie passen gut zum Text und sie regen die
Kreativität an. Außerdem habe ich sehr viel Spaß daran gehabt, weil ich mich selbst mit
den unterschiedlichen Gefühlen, die ich darstellen sollte, identifiziert habe. Darum bin ich
der Meinung, dass sich auch Kinder damit rechtfinden könnten, weil es ein hohes
Potenzial an Identifikationsmöglichkeiten in dem Text existiert.
In der Grundschule ist es nicht zu früh mit der Todesthematik umzugehen, weil die
Kinder sehr offen sind und neugierig, meiner Meinung nach. Wir könnten
„Entspannungskreise“ bilden, in denen sich die Kinder im Kreis setzen, einander an den
Händen fassen und unterschiedliche körperliche Aufwärmungen machen. Die Kinder
haben sehr viel Spaß daran. Um in einer anständigen Haltung für Theaterspielen zu
kommen, kann man imaginäre Übungen mit ihnen spielen: Wir können zum Beispiel
wieder uns in einem Kreis setzen und in die Mitte stellen wir einen imaginären Korb,
indem man alle Gefühle, die wir haben oder die uns irgendwie beschäftigen und uns
unberuhigen, hineinwerfen. Nachdem ein Stück wie Schlafen Fische? gelesen wurde, kann
man das auch machen, um alle bösen oder traurigen Gefühle los zu werden. Die Schüler
können dabei improvisieren und verschiedene Laute oder Interjektionen laut sprechen
oder schreien oder leise sagen, wie „Huuh!“, „Ha!“ oder „Na!“ und dabei diese mündlichen
Äußerungen mit körperlichen Bewegungen unterstützen. Farbassoziationen sind auch
eine gute Übung, Gefühle oder Stimmungen mit Farben zu assozieren und auf diesem
Baustein eine Übung sich ausdenken. Grundschulkinder mögen es sehr zu spielen und
deshalb sind sie immer dafür offen etwas zu „zerstören“ oder sich vorzustellen
verschieden Sachen (zum Beispiel, dass sie sich in einer Farbe ganz färben und dann in
jener Stimmung bleiben) usw.
Um die Atmung und die Stimme zu schulen, kann man unterschiedliche Silben,
Buchstaben, Wörter oder einfache Laute sich vorstellen und sie ständig auf
unterschiedlichen Lautstärken durch die Klasse erwiedern.39
In den oben beschriebenen Übungen habe ich schlussfolgernd zeigen wollen, dass
sie für einen Einsatz in dem Unterricht sehr geeignet sind. Meiner Meinung nach könnte
man uns sollte man den vollständigen Text schrittweise mit der Klasse durchlesen und
bearbeiten. Bei jeder Szene, die bearbeitet werden kann, könnten wir diejenigen Übungen
anwenden, die die Schüler am meisten ansprechen. Das Hörspiel in dem Unterricht
anwenden ist auch eine sehr gute Idee, weil sie dem Text sehr treu ist und die Schülern
vielleicht näher spricht, weil es von Kinderstimmmen gelesen wird. Nicht alle Kinder
werden gleichzeitig auf das Thema reagieren und gerne mitmachen, weil jedes Kind
unterschiedlich die Trauer und das Leiden spürt. Deshalb muss der Lehrer so viele

39
Alle diese Übungen stammen aus dem Buch der Frau Czerny Gabriele (2010): Theater-SAFARI. Praxismodelle
für die Grundschule. Braunschweig: Westermann Schroedel Verlag.

824
 ISSUE NO. 28/2022

Einsatzmöglichkeiten finden und anbieten, sodass alle Schüler sich irgendwann zurecht
finden. Die Thematisierung von Krankeit, Sterben und Tod mit trauernden Schülerinnen und
Schüler richtet sich vor allem nach der Bedeutung, die der verstorbene Mensch für das Kind
hatte.40 Empfindlich und aufmerksam sollte man schon mit dem Thema umgehen, aber es
ist wichtig zu verstehen, dass Kinder über den Tod sprechen müssen. Das Stück ist dafür
sehr geeignet und bietet viele Möglichkeiten, sich mit dem Thema auseinandersetzen zu
können.
Als Erwachsene war ich von der Geschichte tief beeindruckt und fand, dass ich sie
auch als Kind sehr stark gemocht hätte. Sie hat keine krassen Formulierungen und
außerdem ist sie sehr entspannt und lustig geschrieben. In meinem zukünftigen Beruf als
Lehrerin werde ich das Theaterstück Schlafen Fische? von Jens Raschke bestimmt im
Unterricht einsetzen.

Bibliographie
Primärliteratur:
Schlafen Fische? von Jens Raschke (Manuskript des Hörspiels von Deutschlandradio in
Berlin herausgegeben)
Sekundärliteratur:
„Schlafen Fische?“ von Jens Raschke. Theaterpädagogisches Begleitmaterial zur Aufführung
vom deutsch-sorbischen Volkstheater Bautzen herausgegeben
Czerny, G. (2010): Theater-SAFARI. Praxismodelle für die Grundschule. Braunschweig:
Westermann Schroedel Verlag
Jennessen, S. (2007). Manchmal muss man an den Tod denken… Wege der Enttabuisierung
von Sterben, Tod und Trauer in der Grundschule. Schorndorf: Schneider Verlag Hohengehren
Leist, M. (1979). Kinder begegnen dem Tod. Ein beratendes Sachbuch für Eltern und
Erzieher (S. 43). Freiburg: Gütersloher Verlagshaus Gerd Mohn
Neulinger, K.-U. (1975). Schweigt die Schule den Tod tot? Untersuchungen –
Fragestellungen – Analysen (S. 20). München: Manz Verlag

Internetquellen:
Im Internet unter: http://www.kultiversum.de/Theaterheute-Muelheimer-
Theatertage/Jens-Raschke.html, [Zugriff: 18.01.2016].
Im Internet unter: http://www.deutschlandradiokultur.de/schlafen-
fische.961.de.html?dram:article_id=234175 , [Zugriff: 17.01.2016].
Im Internet unter: https://www1.muelheim-ruhr.de/kunst-
kultur/theater/kinderstuecke/jens_raschke/51 , [Zugriff: 17.01.2016].
Im Internet unter: http://www.goethe.de/kue/the/kjt/kjt/stu/de10647215.htm,
[Zugriff: 17.01.2016].
Im Internet unter:
http://www.theaterstueckverlag.de/theatertexte/data/theaterstueckverlag/55630908
1/tsvshow , [Zugriff: 17.01.2016].

40
Jennessen, S. (2007). Manchmal muss man an den Tod denken… Wege der Enttabuisierung von Sterben, Tod
und Trauer in der Grundschule (S. 31). Schorndorf: Schneider Verlag Hohengehren.

825
 ISSUE NO. 28/2022

ADRIAN PĂUNESCU - THE POET OF PROFOUND LOVE

Manuela PINTEA
PhD. Student Technical University of Cluj-Napoca,
North University Center of Baia Mare

Abstract: Adrian Păunescu is a complete writer, one of his commonly approached themes being love.
The volumes of his youth reflect love in an idealistic dimension (through the ideal couple), the two
lovers, he and she are part of the same whole.
Throughout time, the couple gets to know changes, the feeling is altered, canceled or, on the contrary,
can face revival, intensification.
As a result, love becomes diverse and the poet in love glides from melancholy to resignation, from a
threatening and envious mood, to withdrawal. In the end, new resources are found in and for love,
anyway. The outcome is, that, beyond all obstacles / in spite of all obstacles „love still exist” and it is
really worth living.

Keywords: love, fulfillment, feeling, secret, sorrow.

Dacă analizăm poezia e dragoste semnată de Adrian Păunescu, de la debut și până

la ultimele volume, constatăm o profunzime desăvârșită în ceea ce privește modul de
abordare a trăirii sentimentului de dragoste. Păunescu a fost un etern îndrăgostit, un
visător care a trăit fiecare clipă iubind mărturisit sau suferind taină, acuzând sau
încercând să accepte nu fără reproș, că uneori, în iubire, poți fi învins, luptând cu propriul
orgoliu, dar și cu propria suferință.
Iubirea înfățișată în primele volume, Utrasentimente (1965), Mieii primi (1966),
Fântâna somnambulă (1968), scrise în atmosfera specifică a anilor ’60, constituie un eseu
sentimental juvenil care va veni ca un argument al necesității de a iubi și de a fi iubit. Însă
cel care își așteaptă iubita, va ajunge să se lase cuprins de incertitudini, nu mai este sigur
dacă ceea ce și-a dorit este adevăr sau iluzie: „Nimic, decât acestă așteptare / Nici numele
numele nu mi l-au spus, să te regret, / Și-acum venirea ta continuă, tulburătoare, / Și nici
nu știu dacă pe tine te aștept.”(Când ai venit)
De altfel, titlul volumului, Ultrasentimente, anunță viziunea poetului, care lansează
o chemare universală la propria-i nuntă: „Ți-am pus zăgaz pe pământ și ai să vii. Așa. / O
invitație și munților trimit. Iubire! / Tu, prim meridian de ora mea vei asculta. / Cu-acestă
nuntă te continui, Omenire!” (Invitație la nunta mea)
Scrisă în 1963 și publicată în primul volum, poezia aceasta anunță un mod de a fi,
de a percepe iubirea, aspect care se va contura ulterior, din ce în ce mai acut. Cu alte
cuvinte, se anticipează atitudinea militantă, începe să se audă vocea impozantă, menită să
convingă. Avem în față un poet al tribunei, care se situează sub imperiul sonorității;
iubirea nu poate fi menținută ca o taină, ci se cere mărturisită, eliberată, răsplătită – în
public, cu perdelele date la o parte, pentru ca oricine dorește, să se poată uita nestingherit
la spectacol.
Deci, la nunta poetului, aflat mereu în centru, pe scenă, înconjurat de mulțime, este
invitată întreaga planetă, nunta primește dimensiuni impresionante, poetul-mire

826
 ISSUE NO. 28/2022

ajungând să se proclame, în final, „cel mai mare poet al unei republici”, ceea ce nu va trece
neobservat de critica literară. „Poetul își trăiește iubirea cu sinceritate și patimă asumate
și nu-și ascunde sentimentele de exuberanță a îndrăgostirii. El cheamă, el provoacă, el își
invită iubita la cea mai frumoasă expediție și la cel mai omenesc război, care este
dragostea.
Entuziasmul declarat nu se opune demnității bărbătești, pe care mulți o confundă
în mod greșit cu ascunderea ipocrită a sentimentelor.”1 Textul amintit mai sus, este un
fragment „dintr-o epopee pe care n-am s-o termin niciodată”, după cum afirmă însuși
poetul, poezia fiind dedicată soției sale, Constanței Buzea. Povestea de dragoste surprinsă
aici, se desprinde din Geneză, este o frântură din iubirea originară și din păcatul originar,
totodată: „ea – dintr-o șerpească iederăși-a tras / Trupul ca o ceață, ca o amețeală. / El –
dintr-un stejar a făcut primul pas / Dat afară de sevă inegală.” (Tinerii. Geneza). Ea, tânăra
îndrăgostită, l-a sedus pe acela care a fost unic și amândoi au părăsit Paradisul: „doi tineri
au țâșnit frumos din plante.”
Atitudinea se modifică treptat, legătura ce părea indestructibilă va cunoaște alte
valențe ce se vor transforma în „tulburele de etern”, poezie dedicată, de asemenea,
Constanței: „Începe iarăși tulburele de decembrie, / Prin cerul tânăr fumegă văi, / Iarăși
cădem într-un blestem de înflorire, / Iarăși alunecă părinții înapoi.” Trecerea prin viață
nu mai este frumoasă, ușoară, plăcută, ci devine dureroasă, este o experiență nefastă care
se vrea mărturisită, „și fiecare om e-un punct chinuitor”
Următoarea poezie, Femeile pe care nu le voi cunoaște, devine o dorință mărturia
unei dorințe tainice; imaginându-se domnitor, poetul ar face biserici ale plângerii pentru
femeile pe care nu le va cunoaște, pentru a le auzi suferința. „Mieii primi (1967) și mai ales
Fântâna somnambulă (1968) – care rămâne volumul cel mai reprezentativ al poetului”2,
pot fi considerate, alături de Ultrasentimente (1965), sinteze metaforice menite să
creioneze profilul tânărului scriitor.
Lecturând volumul Creștetul ghețarului, semnat de Constanța Buzea, constatăm că,
la originea volumului Fântâna somnambulă stă o presupusă poveste de dragoste dintre
poetul Adrian Păunescu și Nana Otilia. Cartea s-ar fi născut din suferința îndrăgostitului
care nu putea să trăiască o iubire ce îi era interzisă.: „În vremea aceea, Adrian venea acasă
şi se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu faţa la perete, suferea. Ofta cu ochii
strânşi, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrăţişîndu-se şi
prelungind agonia unei dorinţe apocaliptice.”3
Ca urmare a poveștii mai sus amintite, se naște volumul pentru care poetul va
obține Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1968. „Treaba e dificilă, şi concluziile mele sunt şi
ele mişcătoare ca nisipul. Fântâna somnambulă - un muzeu sentimental strict, pe care îl
cunosc şi îl evit. Ce îi urmează, din puhoiul de manuscrise şi ciorne? E mai mereu acelaşi

1
Andrei Păunescu, Dragostea în poezia lui Adrian Păunescu, Ed.Sitech , Fundația Constantin, Craiova, 2019,
pag.11
2
Mircea Zaciu, Scriitori români, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pag.357, I.P.
3
https://adevarul.ro/cultura/carti/constanta-buzea-despre-fostul-sot-adrian-paunescu-ranita-mintita-nu-vad-stare-
sa-l-iert-1_5040b42a8a396968668df2ac/i - Constanța Buzea, Creștetul ghețarului, Jurnal 1969-1971, Ed.
Humanitas, București, Buc., 2009

827
 ISSUE NO. 28/2022

lucru - exerciţii de versificaţie, un mod incomod, deşi plăcut, de a se goli de energii

anarhice. Nu revine asupra texelor decât atunci când le citeşte prietenilor, de la care
aşteaptă extaz şi aplauze. Şi le primeşte!”4
Pentru tânărul poet, iubirea înseamnă trăire la cote maxime, fie că este juvenilă sau
a ajuns la maturitate, fie că e vorba de împlinire sau dezamăgire. După cum însuși
mărturisește, dragostea nu trebuie să fie un factor meditativ, ci o profundă ancorare în
sentiment. Volumul Iubiți-vă pe tunuri (1981), purtând un titlu mai mult decât sugestiv,
oferă cititorului posibilitatea de a cunoaște tainele celui care a trăit pentru și prin iubire.
Versurile care deschid acest volum sunt curajoase, venind ca o promisiune față de sine
însuși: „Mă voi feri ca de foc de pericolul / Ca dragostea să devină / Obiect al meditației, /
Al speculației, / Al filozofiei. / Ferească Dumnezeu / De acea dragoste retorică, / În stare
să ucidă / Numai eroii...” (Iubiți-vă pe tunuri).
Iubirea este asumată până la final, este un răspuns neobosit al propriei provocări,
iar ipostazele sunt multiple. Îndrăgostitul se dovedeștede ferm, de neoprit; este
exuberant, pătimaș, demn și orgolios, cuceritor sau amenințător, în funcție de
conjunctură. Lansează invitații pretutindeni, la hanul lui Manuc, la o cafea în oraș, la „o
crâșmă ordinară” ( Hai să mergem într-o seară), la o casă de lemn, la vânătoare sub lumina
lunii, pentru a fi fericit cu ea. Ipostaza feminină se concretizează în imaginea iubitei pe
care care dorește să o vadă, să o atingă, să o eternizeze. Poetul înțelege toate formele
iubirii, sentimentul este complex , deseori contradictoriu: „Precum viața prin care
izvorăște și pe care o face să renască, dragostea le poate cuprinde în ea pe toate, oricât de
opuse, surprinzătoare, dure sau comune i-ar fi componentele. De aceea contradicțiile sunt
permise și chiar coerente în dragoste, care permite o logică ambiguă și coexistența
contrariilor.”5
În poezia Jurământ, mărturisirea pe care o face poetul definește o atitudine; pentru
el, lumea nu poate fi percepută în absența iubirii: „Pământul e sterp, podul palmei
pierdute, / mișcarea din mine se va-ndepărta: / pe-o sută de turnuri și-o sută de plute, /
cu scârbă, vă jur, Dumnezeu a fost ea.”
El se îndrăgostește într-o clipă, astfel intensitatea sentimentului se concentrează
într-o dimensiune temporală infimă; a fost de ajuns doar o secundă pentru ca ea, femeia,
să devină zeitate. Ritmul frenetic al mărturisirii, ascendența spovedaniei, sporesc
credibilitatea celui ce își descătușează trăirea. Jurământul își câștigă îndreptățit valoarea,
este ridicat la rang absolut, fiindcă mărturisitorul e sincer și dorește, așa cum am mai
văzut, ca toată lumea să îi cunoască trăirea. Adrian Păunescu un poet al oamenilor, al
mulțimii; nu va avea secrete, se va dezgoli de inhibiții, își va striga iubirea, indiferent de
circumstanțe.
Fie că este câștigător, fie că pierde, păstrează o atitudine de aroganță care se vede
mai mult sau mai puțin: „Acum sunt mai pustiu ca totdeauna, / De când mă simt tot mai
bogat, de tine, / Și-mi stau pe tâmple soarele și luna, / Acum mi-e cel mai rău și cel mai

4
Constanța Buzea, Creștetul ghețarului, Jurnal 1969-1971, Ed. Humanitas, București, Buc., 2009, pag.12.
5
Id. 1, pag.23

828
 ISSUE NO. 28/2022

bine (...) Și te iubesc cu milă și cu groază,/ Tot ce-i al tău mi se cuvine mie, / Ca un nebun
de alb ce capturează / Regina neagră, pentru veșnicie.” (Nebun de alb)
Poetul adoptă o atitudine de detașare în momentul în care constată că iubita nu se
ridică la nivelul așteptărilor sale; îi prevestește cu duritate un viitor sumbru, care vine ca
o condamnare: „O să cauți veșnic marea fericire, / O să ai decepții, vei trăi năuc, / Vei uita
cuvântul a iubi-iubire / Și vei fi curată numai sus, pe rug.” (Portret cețos) O postură dură,
arogantă și plină de reproș se regăsește în poezia Pe asta a iubit-o Păunescu, în care tonul
este ferm, răsună aidoma unui tunet; ultimul cuvânt îi revine lui, bărbatului aflat într-o
postură impozantă, sfidătoare: „Din toată viața noastră te-ai ales cu / O probabilitate de
destin, / Vor spune mulți: priviți la ea puțin, / Pe asta a iubit-o Păunescu.”
Poezia de dragoste semnată de Adrian Păunescu constituie un punct de vedere, o
atitudine și, de ce nu, altă particularitate a profilului poetic, un aspect caracteriologic ce
ține de modul de abordare a iubirii. Cu toate că, în cea mai mare parte a cazurilor, se poate
sesiza cu ușurință maniera superioară în care eul îndrăgostit, dezamăgit, exaltat sau trist
abordează iubirea, credem că existența unei laturi sensibile nu poate fi omisă în totalitate.
Argumentul constă în substanța unor poezii precum La adio, La nunta ta, Antiprimăvara,
dar și altele, în care tonul nostalgic, regretul despărțirii, dezvăluie o suferință. De
asemenea, ar fi imprudent să considerăm că poetul s-ar feri de public, i-ar ascunde din
orgoliu faptul că suferă. Despărțirea primește dimensiuni apocaliptice, pare a fi un sfârșit
de lume: „Nici nu pot nimic să-ți spun, / Pe curând sau rămas bun, / Apăru numai Nu, / La
adio – TU / Se află litere și farduri / Și niște munți sunt înre noi, / Dosare-nchise, triste
garduri / Și nici n-o să mai vii-napoi..” (La adio).
Mărturisește fără a se eschiva, că este gelos, că ar fi capabil de cea mai cumplită
răzbunare, fiindcă nu ar putea concepe ca altcineva să îi ia locul, ca iubita să fie fericită cu
un alt bărbat: „N-aș suporta s-o văd în mâini străine, / O gelozesc și-n altele, acum, / Căci
umbra ei apare, nu știu cum, / În trenuri, pe la baluri, pe patine. (...) Dar s-o ferească
Dumnezeu de ora / În care m-aș convinge de-un afront, / În casă la ai ei eschid un front /
Și pot porni în contra tuturora.” (Cumplita gelozie) Alteori, gelozia este lăsată moștenire,
primind transfer universal, persoana întâi devenind argumentul unei confesiuni ce
ilustrează orgoliul și totodată starea de neliniște care îi macină întreaga ființă.
Asemenea perosnajului camilpetrescian, Ștefan Gheorghidiu, cel care trăiește
gelozia la cote maxime își accentuează fiecare fior pe care îl experimentează în amănunt.
Complexitatea și consecințele geloziei, analiza cu minuțiozitate a ceea ce se trăiește, va
transforma întreaga latură interioară, va modifica ființa însăși.
Poetul sesisează contrastele, se identifică prin anumite personaje din literatura
universală, precum Othelo sau Romeo, percepând iubirea ca atare: „Prea cuminteo și-apoi
prea rebelo / Julietă, din neam dispărut, / N-aș voi să mă cheme Othelo, / Dar din umeri
ce mâini mi-au crescut. / Sunt gelos pe văzduh și pe mare / Și mă doare când calc pe
pământ / Sunt gelos și pe scrisul cu care / Îți trimit gelozia ce sunt.” (Jurământ de dragoste
și gelozie)
„Într-o Spovedanie, procedeul este repetat în patru catrene (...) Etalarea unei astfel
de palete lirice demonstrează, dacă mai era nevoie, armătura interioară gravă a poetului,

829
 ISSUE NO. 28/2022

care cu o precizie extraordinară face incizii într-o foaie de oțel. Totul este shakespearian
și emoția cititorului aduce cu un mare frig.”6
Atitudinea se modifică uneori, poetul dezamăgit în dragoste, se va resemna, va
înțelege că povestea de dragoste s-a terminat, va accepta să fie prezent la nunta fostei
iubite în calitate de trubadur, de colindător al tristeții nemărginite: „Eu vin la nunta ta,
iubito, / Și nu voiesc nimic să-ți cer, / Dar roagă-ți nașii să mă lase / Să-ți cânt la nuntă
leru-i ler.”(La nunta ta)
Tristețea nemărginită, regretul neîmplinirii și apoi, resemnarea sunt ilustrate și în
alte poezii precum Ninsoarea de adio, Ultima zi, Antiprimăvara, Despărțire în flori – titluri
ce anticipează o poezei plină de sensibilitate, de melancolie. Îndrăgostitul este dezamăgit
de estomparea sau finalizarea sentimentului, devine resemnat. Și, cu toate acestea, va
învinge vitalitatea; va birui speranța, forța de a putea iubi revenind mereu, ca o constantă
firească retrezită în sufletul poetului.
Trecerea de la dezamăgire la o speranță, prin reîntregirea cuplului este dovada
unei nemărginite posibilități de reabilitare, o forță interioară și o demonstrație a
posibilității de renaștere infinită. El, poetul îndrăgostit, este capabil să iubească intens, să
ofere loc unui nou început în iubire și prin iubire.
Vitalitatea sentimentului și necesitatea de a fi împărtășit cu sufletul ce se vrea
pereche, reprezintă aspectele pe care scriitorul le conturează în manieră realistă, rareori
romantică. Dedicând iubirii un capitol generos al creației, subiectul devine, pe măsura
parcurgerii sale, tot mai interesant. Mereu este ceva de spus, există contadiții menite să
accentueze complexitatea, iar ineditul ar părea că refuză părăsirea scenei.
Ce rămâne din poezia de dragoste semnată de Adrian Păunescu? Dacă revenim
aupra versurilor cântate de atâtea ori la Cenaclul Flacăra, vedem că acest tip de text, pus
pe note muzicale, este și astăzi actual, fiindcă iubirea este același sentiment, indiferent de
epocă sau de circumstanțe. „Și totuși, există iubire / Și totuși există blestem / Dau lumii,
dau lumii de știre / Iubesc, am curaj și mă tem.” (Totuși. iubirea)
Poetul vine cu o concluzie, ne aduce aminte că, indiferent prin ce am trece,
indiferent ce s-ar întâmpla, nu trebuie să uităm că prin iubire vom putea învinge. Fiecă
este împlinită, împărtășită, fie că este un blestem pe care fiecare din noi și-l asumă la un
moment dat, sentimentul va rămâne înălțător pentru totdeauna.

Bibliografie:
Barbu, Eugen, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent. Poezia
română contemporană, Ed.Eminescu, București, 1975
Buzea, Constanța, Creștetul ghețarului, Jurnal 1969-1971, Ed. Humanitas, București, Buc., 2009
Andrei Păunescu, Dragostea în poezia lui Adrian Păunescu, Ed.Sitech , Fundația Constantin, Craiova,
2019
Păunescu, Adrian, Cartea cărților de poezie, Ed. A doua, revazută, adăugită și actualizată,
Ed.Păunescu. Fundația Iubirea. Fundația Constantin, București, 2003
Zaciu, Mircea, Scriitori români, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1978
https://adevarul.ro/cultura/carti/constanta-buzea-despre-fostul-sot-adrian-paunescu-ranita-mintita-nu-
vad-stare-sa-l-iert-1_5040b42a8a396968668df2ac/i

6
Eugen Barbu, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent. Poezia română
contemporană, Ed.Eminescu, București, 1975, pag.131

830
 ISSUE NO. 28/2022

THE CONTRIBUTION OF THE MACEDONSKI FAMILY TO THE HISTORY

OF THE ROMANIANS

Ramona NICOARĂ (CĂS. BLEDEA)

PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar
Nord, Baia Mare

Abstract: Alexandru Macedonski is an important Romanian writer who comes from a family that has
been actively involved over time in various historically significant events for the Romanian people.
The poet Alexandru Macedonski will not pursue a military career like his grandfather and father, but
will be actively involved in political life by exposing his ideas in articles in various more or less
recognized publications. His passion for political events led him to publish the newspaper "Oltul"
between 1873-1875 in which he published various pro-liberal articles.
Macedonski's strong personality stands out in his ability to zealously convey all his literary or
political conceptions. The latest political upheavals are the praiseworthy article dedicated to Field
Marshal Mackensen, due to which Ovid Densusianu withdraws his proposal for the candidacy for the
Romanian Academy, the brochure "Zacherlina further" and "The Sonnet of Power". The writer draws
public disapproval and goes to war against everyone. The writer's death saves him from revenge.

Keywords: writer, historically, literary, macedonski, family

Alexandru Macedonski este un important scriitor român care prin lucrările sale literare,
teoretice și științifice aduce o contribuție deosebită culturii române și europene. Acesta se trage
dintr-o familie care de-a lungul timpului s-a implicat activ în diferite evenimente importante din
punct de vedere istoric pentru poporul român.
Scriitorul Alexandru Macedonski se remarcă în literatura română nu doar prin creațiile
literare, ci mai ales printr-un caracter vulcanic, o atitudine de frondă, un orgoliu exacerbat fiind
mereu pus pe harță. Aceste trăsături se pare că sunt bagajul genetic pe care poetul le-a primit
moștenire de la bunicul Dimitrie din partea tatălui.
Familia Macedonski are origni de revoluționari sârbi din Macedonia întrucât bunicul și
fratele acestuia, Pavel au participat la Revoluția din 1821:
„Cei dintâi purtători ai numelui Macedonski apar la începutul veacului trecut în persoana
fraților Pavel și Dumitru Macedonski, <<sârbi>>. Când în 1806 Ipsilanti făcu armie națională, ei
intrară cu gradul de cadeți în regimentul cazacilor valahi, în care înaintară la treapta de
locotenenți. Drept răsplată pentru vitejia și rănile căpătate în luptă, stăpânirea îi folosi ca
translatori în Divanul de la Craiova (știau limbile rusă, română, greacă, turcă) și în alte treburi
privind interesele armatelor rusești.”1
Asupra bunicului Dimitrie planează suspiciunea că l-ar fi trădat pe Tudor Vladimirescu
însă nu există probe concrete care să susțină acuzația. În 1830, cei doi frați primesc statutul de
aristocrați valahi și ranguri militare în armată care mai târziu vor fi pierdute și recâștigate,
adevărați aventurieri care vor să se procopsească:
„La 1821 regăsim pe Dumitru și pe Pavel în tabăra lui Tudor Vladimirescu. Pavel se ivește
prin scripte însărcinat cu oarecare oficii de legătură, Dumitru e acela care amintit de cronicari în
preajma lui Tudor îl părăsește mai apoi. E întâiul pas greșit al familiei. Tudor este socotit de popor

. Călinescu, George, Istoria literaturii române dela origini până în prezent, Fundația Regală Pentru Literatură Și
1

Artă, București, 1941, p. 456

831
 ISSUE NO. 28/2022

erou național și iertat de greșelile lui, iar Macedonski apare în figura de trădator al lui Tudor și
deci al românismului.”2
O ierarhie militară a avut și Alexandru Macedonski, tatăl poetului. În perioada 1831-1834
a parcurs studii militare la Liceul Imperial de la Kerson, iar între 1834-1838 a studia la Jitomir în
Rusia. Acesta susține că ar avea rădăcini în familia Biberstein-Rogala, care domnise în Lituania,
pentru a se afirma în rândul colegilor. Această supoziție ar putea fi adevărată dacă ținem seamă
de faptul că stăbunicul și bunica sunt de origine poloneză. Tatăl poetului a reușit să obțină funcția
de Ministru de Război în timpul lui Cuza, prim-adjutant al domnitorului și șef al Statului-major
pentru atitudinea sa unionistă în guvernul lui C.A. Kretzulescu (27 martie-6 septembrie 1859):
„Fiul lui Dumitru, Alexandru, răsare pe o treaptă mai sus. În timpul domniei lui Cuza ajunge
general, comandant al trupelor din garnizoana București și chiar ministru de război. [...] Acum
Alexandru Macedonski, generalul, nu mai e urmaș al balcanicului Mincio. E prinț lituan. Ca și
Despot Vodă veneticul, el își alcătuiește un arbore genealogic gigantic.”3
Între Alexandru Macedonski, tatăl și domnitor a apărut un conflict care s-a înrăutățit, iar
în 6 august când renunță la funcția de Ministru de Război. Moartea tatălui în 24 septembrie 1869
a trezit suspiciuni în rândul familiei.
Poetul Alexandru Macedonski nu va urma o carieră militară, dar se va implica activ în viața
politică prin expunerea ideilor sale în articole din diferite publicații mai mult sau mai puțin
recunoscute. Unul dintre articolele care va trezi îngrijorare în cadrul familiei a fost publicat în 23
mai 1873 în „Telegraful”, din București. E vorba de poema antidinastică „10 Mai” (Sunt opt ani de
suferință care astăzi s-a-mplinit) . Pentru a-l proteja de posibilele repercursiuni, de acuzațiile de
laese-majestatis este trimis în mare grabă în Austria la Viena și Gleichenberg și în Italia la Napoli.
Scriitorul se arată din ce în ce mai mult interesat de jurnalismul politic și de politică
încadrându-se ca membru al Partidului Liberal. Pasiunea pentru evenimentele politice l-a făcut să
editeze ziarul „Oltul” între anii 1873-1875 în care va publica diferite articole pro-liberale.
Acțiunile de criticare și instigare ale lui Macedonski vor culmina în 24 martie 1875 când a
fost arestat la Craiova, fiind acuzat de defăimare și incitare la rebeliune contra Partidului
Conservator și a prim ministrului Lascăr Catargiu. Pentru faptele sale a fost încarcerat la
închisoarea Văcărești din București. A fost eliberat după trei luni în urma campaniei de susținere
a celebrului avocat liberal Nicolae Fleva, cu care a împărțit celula. Curtea de Jurați a Tribunalului
Ilfov l-a pus în libertate la data de 7 iunie. Evenimentul va fi celebrat de populația bucureșteană
care a ieșit pe străzi.
Alexandru Macedonski rămâne implicat în viața politică astfel că în perioada 25 martie și
30 iunie 1876 a fost redactor la „Stindardul”, un ziar politic, literar, comercial și științific care îl
avea ca director pe Pantazi Ghica, un adevărat susținător și membru al curentului liberal. Însă
entuziastul Macedonski va fi dezamăgit de conducerea Partidului Liberal care nu îl vor propune
pe listele candidaților liberali pentru alegerile generale. După venirea la guvernare a Partidului
Liberal, Macedonski își va începe cariera în administrație, fiind numit prefect interimar al regiunii
Bugeac, azi teritoriul este în componența Ucrainei de azi, la Bolgrad.
Macedonski și-a pierdut numirea în funcția de prefect interimar la 19 septembrie 1876
când s-a împotrivit intrării trupelor de voluntari ruși pe teritoriul țării, în drum spre Principatul
Serbiei, încălcând ordinul primului ministru Ion Brătianu. Din acest motiv va edita în aprilie 1877
ziarul „Vestea”, un ziar de opoziție în care a publicat articole împotriva lui C.A. Rosetti și a lui I.C.
Brătianu, și alte ziare cu conținut patriotic, mai puțin renumite, „Dunărea”, „Fulgerul”.

2
Ibidem, p. 457.
3
Ibidem, p. 457.

832
 ISSUE NO. 28/2022

În ciuda ieșirilor antiliberale, C.A. Rosetti îi oferă postul de controlor financiar al Județului
Putna la 14 iunie 1877. Însă marele Macedonski refuză funcția considerând-o „nostimă” întrucât
nu valorifică meritele sale de combatant liberal. În schimb îi solicită lui Mihail Kogălniceanu postul
de atașat de legație pentru cunoștințele sale de limbă franceză, germană și italiană. Este numit
director de prefectură al plășii Silistra Nouă la 13 noiembrie, având reședința la Cernavodă. La 12
aprilie 1879 este numit administrator al plasei Sulina, apoi este numit de către liberali inspector
general financiar, iar în 1880 primește funcția de inspector al monumentelor istorice și medalia
Bene-Merenti, clasa I, dar va elibera destul de repede aceste slujbe, conform spuselor lui George
Călinescu, totalizează doar 18 luni de serviciu public din cauza aspirațiilor nefondate, bazate pe
originile sale nobile de fecior de fost ministru:
„În țara aceasta în care putea fi conducător de oștiri sau de ministere, fiul generalului
Macedonski, ministrul de război al lui Cuza Vodă, n-a putut să rămână nici prefect, decât câteva
luni: a vrut să fie doar poet.”4
Activitatea politică a scriitorului Macedonski a fost trecută în plan secund până la
izbucnirea Primului Război Mondial când susține Puterile Centrale. Scrie articole împotriva
Franței în cele zece numere ale ziarului „Cuvântul meu”, apărut în perioada 27 septembrie-29
noiembrie 1915. Perioada războiului îngreunează și mai mult situația financiară a poetului.
Personalitatea puternică a lui Macedonski se remarcă în capacitatea de a-și transmite cu
ardoare toate concepțiile literare sau politice. Ultimele zvâcniri în plan politic sunt articolul
elogios închinat feldmareșalului Mackensen, din cauza căruia Ovid Densusianu își retrage
propunerea pentru candidatura la Academia Română, broșura „ Zacherlina în continuare” și
„Sonetul puterii”. Scriitorul își atrage dezapropări publice și intră într-un război contra tuturor.
Moartea scriitorului îl salvează din calea răzbunătorilor.
”Macedonski trece timp de 66 de ani, urmărind fluturările înșelătoare ale visului său
interior; naiv până la ridicol, sărac până la mizerie, neștiutor până la ușurința de a se lăsa exploatat
și folosit ca instrument de lovire de către ultima canalie politică. Adorat până la fetișism pe care
azi nu-l mai poți înțelege, hulit și urât apoi cu o furie care iarăși își depășește priceperea,
Macedonski a împlinit pe pământul nostru, ca într-o tragedie antică, cărarea celui mai ciudat
destin poetic.”

BIBLIOGAFIE
EDIȚIILE OPERELOR INVESTIGATE
MACEDONSKI,Al., Opere, I. Versuri, Proza în limba română, Academia Română, Editura Fundației
Naționale pentru Știință și Artă, Univers Enciclopedic, București, 2004;
MACEDONSKI, Al., Opere, II. Dramaturgie, Traduceri și adaptări în limba română, Versuri, Proză,
Dramaturgie în limba franceză, Academia Română, Editura Fundației Naționale pentru Știință și
Artă, Univers Enciclopedic, București, 2004;
MACEDONSKI, Al., Opere, III. Publicistică Literatorul, Academia Română, Editura Fundației
Naționale pentru Știință și Artă, Univers Enciclopedic, București, 2004;

REFERINȚE TEORETICE ȘI CRITICE

Beșteliu, Marin, Alexandru Macedonski și complexul modernității, Scrisul Românescu, Craiova,
1984;
Ciopraga, Const., Literatura română între 1900 și 1918, Ed. Junimea, 1970;

4
Macedonski, Opere. II Dramaturgie. Traduceri și adaptări în limba română.Versuri. Proză. Dramaturgie în
limba franceză, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Introducere de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale
pentru Știință și Artă, Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 1767.

833
 ISSUE NO. 28/2022

Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română și expresionismul, Ed. Minerva, București, 1978;
Dimitriu, Daniel, Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski, Polirom, Iași,
1999;Dumitriu, Dana, Prefață la <<Al. Macedonski - Poezii>>, Ed. Minerva, București, 1972;
Glodeanu, Gheorghe, Poezie și poetică, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;Lefter 2000: Ion Bogdan
Marino, Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1967;
Marino, Adrian, Viața lui Alexandru Macedonski, Editura Pentru Literatură, București, 1966;
Negoițescu, I., Istoria literaturii române, Ed. Minerva, București, 1991;
Negoițescu, I., Scriitori moderni, Ed. Eminescu, București, 1966;
Popescu, Florentin, Necunoscutul Macedonski, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană,
București, 2005.
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. III, 1944-1984, Ed. Minerva, București, 1987;

834
 ISSUE NO. 28/2022

VALERIU ANANIA’S HOȚUL DE MĂRGĂRITARE – FORGIVNESS AND

BLESSING OF PARENTS

Alin ȚIG
PhD student, University of Oradea

Abstract: Many commentators argue that Valeriu Anania’s dramaturgy is the most important part
of his literary work. The former Metropolitan of Cluj-Napoca introduced himself, in the literary
cercles of his age, as a dramatic poet. Valeriu Anania’s play use, as source of inspiration, the
Romanian Mythology, or the Holy Bible. Versatile writer, the former Metropolitan of Cluj uses a
different register in his play Păhărelul cu nectar (The Glass of Nectar), a dramaplay for children.
Although a clergy, Valeriu Anania accomplishes, as Lucian Vasile Bâgiu argues, a „dissociative
reportting to the biblical parable” writing the dramaplay Hoțul de mărgăritare (The Pearl Thief).
The dramaplay is eesentially different from the story told by Jezus and it is based on a complicated
conflict – which is similar to that of a novel. The writer pays a lot of interest to the fall of the prodigal
son, offering us motives for his (although, bad) choices; the writer also analises the prodigal son’s
weaknesses, he dissects his feelings, putting them into a context.
The interventions of Humbaba – the Father’s servant – suggests the Greek and Latin philosophy as a
strong vain of inspiration. Humbaba speaks in Latin maxims, and his interventions resemble to the
parable speech.
Valeriu Anania’s writing suggests a deeper message, a general one, that one needs in his or her life
forgivness and blessing from their parents. Both of Eli’s sons are wrong: the prodigal son (called
Eliabar, in Anania’s play), and also his elder brother, Rimon. If Eliabar wastes his fortune in the
pleasures of life, Rimon is incapable of observing his father’s pain – sufferance determined by the loss
of his younger son. Also, he is always concerned with earning more; besides that, when Eliabar gets
home, Rimon scolds his father for forgiving him so easily.
The father – Eli – is an admirable character. Kind and forgiving, he is a model for all parents in the
world. He is waiting for his sons to return from sin. He patiently keeps on waiting for Eli, being
convinced that he would eventually return. The father is the only character without a sinusoidal
evolution. He embodies Our Father in Heaven, Who awaits sinners to return to virtue. He is not
scolding us, but offering freedom. When we commit errors, He is there, carrying a part of our burden
(the burden of our wrong choices), unconditionally giving us His forgivness. He keeps on waiting for
us, with love and devotion.
The dramaplay Hoțul de mărgăritare (The Pearl Thief), published four decades after its writing, is a
pleading to argue the importance of parents’ role in one’s life, but also highlighting the role of such
virtues as: gentleness, patience, forgivness – but, above all, the virtue of love – virtues that mankind
need to progress. Without love, we are week. Love lifts us. Love makes us human.

Keywords: ………..

În toamna anului 1992, regizorul Teatrului de Stat din Turda, Marin Aurelian, îi
cere scriitorului o piesă cu caracter religios, pe care să o monteze pe scenă. Valeriu Anania
îi dă textul dramei Hoțul de mărgăritare, scris înainte cu patru decenii (pe vremea când
era decan al Centrului de Îndrumări Misionare), la propunerea maicii Olga Gologan, de la
mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea – care o și jucase pe scenă de către actori amatori
care funcționau pe lângă Teatrul mănăstirii. Drama nu fusese publicată și fusese și ea dată
uitării de către autorul ei.

835
 ISSUE NO. 28/2022

Piesa de teatru a lui Valeriu Anania are drept sursă primară de inspirație Sfânta
Scriptură. Autorul însă scoate personajele principale dintre paginile Cărții Sfinte, le
întrupează în scrierea sa, le disecă trăirile, le analizează sentimentele. Multe din faptele
lor sunt bine întemeiate; există numeroase legături, impecabil argumentate și plauzibile,
de tip cauză-efect. Piesa are drept subiect principal traseul spiritual al fiului risipitor,
relatat în Biblie (v. Luca 15, 11 – 32). În acest capitol, Mântuitorul ilustrează importanța
întoarcerii unui păcătos la viața virtuoasă prin trei parabole – dintre care cea mai
cunoscută este aceea a fiului risipitor. În această frumoasă pericopă evanghelică, este
vorba despre tatăl a doi băieți, din care unul îi cere părintelui său o parte din avere, se
duce apoi într-o țară îndepărtată, unde trăiește în destrăbălare, cheltuindu-și averea.
Când însă se face foamete în țara aceea, el se angajează ca păstor de porci. Decăderea lui
e atât de gravă, încât el dorește chiar hrana animalelor și, fiindcă nu i se permite să o
consume, se întoarce la tatăl său, cerând să-i devină slujitor. Tatăl, bucuros de întoarcerea
fiului, îl și reașază în demnitatea din care a plecat – aceea de fiu cu drepturi depline –
dându-i îmbrăcăminte nouă și inel în mână. În acest context, pentru mulți nu a fost
surprinzătoare atitudinea fratelui celui mare, care a refuzat să ia parte la bucuria
părintelui său, pentru vina risipitorului de a se fi despărțit de familia lui.

Hoțul de mărgăritare: iertarea și binecuvântarea părinților

Pilda este de o frumusețe aparte, fiind numită de preotul profesor Ioan
Constantinescu „perla și coroana pildelor Sfintei Scripturi”1. Ea se și citește, în Biserica
Ortodoxă, înainte cu 15 zile de debutul Postului Mare, într-o zi de Duminică. Îi găsim tâlcul
în volumul I al Catehezelor preotului profesor Sorin Cosma2: tatăl fiului risipitor este
Dumnezeu, Cel Care așteaptă pe toți păcătoșii la mântuire; fiul risipitor este membrul
Bisericii care a rupt legătura și comuniunea cu Dumnezeu, îndepărtându-se de El; prin
țara îndepărtată se înțelege păcatul; stăpânul turmelor de porci este, de fapt, diavolul;
despre roșcove Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că reprezintă „necurăția omului
lăuntric: gânduri rele, dorințe murdare, păcate, patimi”3. Inelul e semnul comuniunii
refăcute cu Dumnezeu, iar înjunghierea vițelului e simbolul Cinei Euharistice (Trupul și
Sângele Domnului).
Valeriu Anania țese cu un deosebit talent scriitoricesc o poveste plină de intrigi în
jurul pildei fiului risipitor. Pentru un conflict amplu (asemănător unui roman), este nevoie
de și mai multe personaje. Își fac apariția: Fanuel, prietenul lui Eliabar; Critias, prieten al
lui Fanuel; Tamara, logodnica lui Critias; Ariadna, sora lui Critias și Humbaba, servitorul
lui Eli; capătă nume: tatăl – devenit, în textul literar, Eli; fiul risipitor – Eliabar; fratele
fiului risipitor, Rimon. De altfel, și în această dramă, Valeriu Anania renunță la teatrul
poetic, replicile actanților săi fiind mai concentrate. Nici nu ar fi reușit altfel să surprindă

1
Preotul profesor Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament (manual pentru Seminariile Teologice), tipărit
cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 119.
2
Pr. Prof. univ. dr Sorin Cosma, Cateheze (ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Banatica, Caransebeș, 2001,
p. 205.
3
Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, în românește de Anca Sârbulescu, ediția a II-a, Editura Ileana, București,
2006, p. 115.

836
 ISSUE NO. 28/2022

frumusețea unei schimbări lăuntrice profunde – schimbare care este durabilă tocmai prin
parcurgerea lentă a etapelor premergătoare consumării Cinei Euharistice. Termenul
grecesc prin care se desemnează transformarea interioară a fiului risipitor este cel de
metanoia, iar secvențele parcurse de acesta, de la cădere la redobândirea demnității de fiu
al tatălui iubitor sunt următoarele: constatarea căderii; hotărârea întoarcerii; întoarcerea
propriu-zisă; Mărturisirea adevărată; primirea Cinei Euharistice (semn al iertării) și a
inelului, simbol al comuniunii refăcute. Preotul profesor Dumitru Megheșan notează că,
ajuns în situația umilitoare de a păzi porcii, fiul risipitor avea doar două opțiuni: „ori să
rămână ce era, ori să devină ceea ce trebuia”4, clericul scoțând astfel în evidență
apropierea naturală a omului de Dumnezeu, faptul că aceste tinde spre Divinitate. În acest
context, hrana lui Eliabar – pâinea – are două aspecte: unul, material; altul, spiritual
(prefigurare a Cinei euharistice).
Fiul risipitor constată căderea în păcat („venindu-și în sine”) și ia hotărârea
întoarcerii: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (...) ” (Luca 15: 18); el își pune în
aplicare hotărârea: „Și sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15: 20). Odată ajuns în fața
tatălui, își recunoaște greșelile: „«Tată, greșit-am Cerului și față de tine și nu mai sunt
vrednic să mă numesc fiul tău»” (Luca 15, 21). Tatăl îi acordă iertarea, completând, din
exterior, convertirea copilului său.
În piesa lui Valeriu Anania, desfășurarea acțiunii e oarecum similară, deși există
puncte asupra cărora scriitorul are o viziune proprie, dar și întâmplări, toposuri introduse
de el. Întâmplările din Actele I și IV se petrec în Aczib, cele ale Actului II, la Corint. Actul
III are loc la Efira, localitate din apropierea metropolei antice grecești. În Actul I, este
surprinsă răzvrătirea fiului. Spre deosebire de textul biblic însă, Valeriu Anania
creionează și personalitatea celui care îl ispitește pe Eliabar, prietenul său Critias, care îl
cheamă pe Eliabar pentru a gusta din plăcerile desfrânării și ale beției, cel care-l
ademenește către o relație cu Ariadna, sora sa. Când Eliabar îi mărturisește lui Eli că vrea
să plece, bătrânul adoptă o măsură pedagogică, dar care pare o lipsă de reacție: îi permite
plecarea, îi dă voie să comită propriile greșeli, deși nu încuviințează părăsirea casei
părintești de către Eliabar. Nu este vorba de o resemnare. Preotul profesor Leon Arion
este de părere că această măsură este, în unele cazuri, absolut necesară: „Mie mi se pare
că sunt împrejurări în viața unui om când, dacă vrei să conștientizeze că a pornit pe o cale
greșită, după ce ai epuizat toate modalitățile de îndreptare, n-ai decât să-i dai drumul și
să-i zici: du-te și convinge-te că faci rău!”5 Este o măsură pedagogică, întrucât ea vizează
educarea și îndreptarea unui om, nu pierderea lui. La plecarea lui Eliabar, Eli rostește ca
pentru sine o scurtă meditație morală, din care reiese că fiul este legat de tatăl său cu
legătura puternică, dar invizibilă a iubirii. Totodată, tatăl are și premoniția întoarcerii lui.
În Actul II, diabolicul Critias își arată adevărata față. El încearcă să-i umilească pe
cei cu care a venit de la Aczib: pe Humbaba, slujitorul lui Eliabar, îl pune să îi slujească la
cârciumă, drept plată pentru băutura și mâncarea pe care i le-a dat la suprapreț; pe

4
Pr. Prof. univ. dr. Dumitru Megheșan, Taina Cuvântului, Editura Universității din Oradea, 2008, p. 308.
5
Pr. Prof. univ. dr. Leon Arion, Predici la pericopele Apostolului duminical, carte tipărită cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, pp. 19 – 20.

837
 ISSUE NO. 28/2022

Tamara, soția lui și sora lui Fanuel, demonicul Critias o silește să-i ispitească pe clienți cu
frumusețea sa, ca aceștia din urmă să-și golească pungile cât mai grabnic; pe Ariadna, sora
sa, Critias o folosește pentru a-i lua lui Eliabar mărgăritarele. Ariadna, îndrăgostită de
Fanuel, înmânează mărgăritarele iubitului său, dar intervine același Critias, care-i cere
nestematele în schimbul Tamarei – pe care o consideră bunul propriu. Discuția cu
Humbaba din finalul Actului sintetizează rolul distrugător pe care-l are Critias în viețile
celor cărora trebuia să le fie sprijin: după aceste evenimente, Eliabar „rabdă”, Fanuel
„înjură”, Tamara „plânge”, iar Ariadna „blestemă”. Credem că nu întâmplător Valeriu
Anania a ales Corintul drept loc al desfășurării acestor evenimente tragice, întrucât, așa
după cum sublinia scriitorul în Introducere la Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului
Apostol Pavel, metropola grecească era faimoasă pentru „libertinajul moravurilor”6. În
Corint era și templul închinat zeiței Afrodita, în cinstea cărora se organizau petreceri și
orgii7.
Actul III se petrece la Efira, satul tatălui Ariadnei și al lui Critias. Degradarea spre
care i-a împins cârciumarul pe foștii săi tovarăși domină peisajul: din cauza foametei, tatăl
lui Critias se poartă ca lipsit de orice fărâmă de umanitate cu slugile sale, plătindu-i, în
schimbul serviciilor lor, cu o bucată de pâine pe zi și calculând inclusiv cantitatea de
grăsime pe care porcii ar trebui să o acumuleze din hrana lor, nedându-le astfel slujitorilor
posibilitatea să consume din hrana animalelor; din pricina lipsurilor, Fanuel îl ucide fără
nicio urmă de remușcare pe porcarul stăpânului locului și dorește să-i smulgă lui Eliabar
prin luptă hrana pe care Ariadna i-a dat-o; Humbaba se comportă ca un tâlhar și criminal,
fiind gata să lovească în orice moment, pentru acea bucată de pâine; suflet pierdut,
Tamara se sinucide (nu ni se spune dacă din pricina lipsei hranei sau din cauza durerilor
sufletești), aruncându-se în mare. Humbaba însă realizase un act justițiar, deposedându-l
– e drept, prin furt – pe Critias de mărgăritarele obținute de acesta din urmă prin
înșelăciune și șantaj. Fanuel ia mărgăritarele oferite de Eliabar în schimbul pâinii, dar este
urmărit de Humbaba, căruia înțelegerea i se pare nedreaptă.
Scena care urmează – una impresionantă – este în totalitate produsul viziunii
scriitorului. În loc să înfulece bucata de pâine, Eliabar își potrivește, cu mintea rătăcită,
funia pentru a-și pune capăt zilelor. Din monologul său reies părerea de rău pentru faptele
sale necugetate, dar și prețuirea de care Eli se bucură în ochii fiului său. Ceea ce îl
deșteaptă nu este glasul propriei conștiințe – precum se sugerează în Scriptură –, ci
dangătul unui clopot. În această privință, clopotul (sau glasul chemării divine) este asociat
cu chemarea tatălui, adică a lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere este interesant de
urmărit legătura dintre Eli și Eliabar, fiul său. Onomastica e cu tâlc. Eli este prescurtarea
numelui ebraic al lui Dumnezeu – Elohim. Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, Îl
strigă astfel pe Dumnezeu, în momentul în care este țintuit pe Cruce: „Eli, Eli, lama

6
Valeriu Anania, Introducere la Epistola Întâi către Corinteni, în Biblia cu ilustrații, volumul VII, versiune
diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, sprijinit pe numeroase alte
osteneli, Jurnalul Național, Editura Litera, p. 2433.
7
Valeriu Anania, Introducere la Epistola Întâi către Corinteni, în Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită
după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului,
Feleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca,
2009, p. 1639.

838
 ISSUE NO. 28/2022

sabahtani?” (însemnând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”).

Substantivul „bar” înseamnă „fiu”. Numele date de Valeriu Anania personajelor sale
sugerează o legătură puternică, invizibilă și indestructibilă a fiului risipitor cu tatăl lui.
Cei doi par a fi un singur suflet. Dar plecarea lui Eliabar, dezmățul în cetatea
Corintului și, mai ales, tentativa sa de suicid sugerează acțiunile unei persoane distincte.
Binomul de care Doina Pologea vorbește devine monom strict după ce Eliabar ascultă de
tatăl său. Astfel, se poate vorbi, în relația Eli-Eliabar, nu de un monom structural, ci de
unul, să-i spunem, involuntar sau accidental, raportat la virtutea ascultării. Substratul este
aici mai degrabă pedagogic decât teologic. Prin pilda aceasta, Valeriu Anania vizează
prezentarea unor atitudini și comportamente valabile în toate timpurile și în toate
locurile, urmărind evidențierea etapelor ieșirii din situații de criză a liberului arbitru al
unui adult sau al unui adolescent8, dar și atitudinea potrivită a oricărui părinte, într-un
astfel de context.
Ideea că Valeriu Anania realizează o scriere pedagogică (bazată mai degrabă pe
filosofii antice păgâne decât pe principii creștine) este întărită de construcția personajului
Humbaba, care este mai apropiat de Eli decât este fiul acestuia, Rimon. Humbaba este
exponentul prin excelență al modului antic de gândire, specific păgân (nu în sensul
peiorativ al cuvântului), al înțelepciunii greco-latine. Vorbirea sa în maxime are profunde
inserții de înțelepciune populară sau filosofice: „Mai bine mă făcea mama mut. Că gura
mutului nu vorbește, dar e-n stare să înfulece”, spune Humbaba, după ce este bătut de
Rimon; la ce folosește că ai gură?, pare a se întreba el. „Dacă a vedea înseamnă a tâlhări,
atunci cârtița e cea mai cinstită jivină a pământului”; „Corbul strigă pe cracă doar când
vede leșul sfârtecat de leu”, se apără același Humbaba. Rimon conchide: „iar vorbești cu
jumătate de gură”. Intervențiile slujitorului seamănă cu niște maxime latine. Humbaba
este slujitorul credincios al lui Eli, dar mai ales al lui Eliabar: el pleacă în Corint cu Eliabar,
îl protejează permanent pe stăpânul său necalculat; mai mult, îi dă el însuși ideea
reîntoarcerii.
Actul IV are loc la Aczib, în casa lui Eli, care își revede bucuros fiul întors din țara
îndepărtată a păcatului. Eli simte că acceptarea de către Rimon a fratelui său nu este
sinceră, rostind: „Cât de greu se-mpacă doi oameni într-o casă!”, la care Humbaba rostește
o scurtă meditație filosofică, extinzând semnificația cuvintelor stăpânului său la rangul de
adevăr universal valabil: „Și cât de greu se-mpacă miile de mii pe scoarța pământului!”
Pilda fiului risipitor nu a inspirat doar teologi de renume (care au rostit predici sau
au scris cărți pe această temă), scriitori (Nicoleta Pălimaru îi amintește pe André Gide, R.
M. Rilke, Florin Iaru, W. Hasenclever sau E. Barlach9) sau filosofi (precum Mihai Șora), ci
și sculptori precum Constantin Brâncuși sau pictori precum Rembrandt. Constantin
Brâncuși realizează o sculptură din lemn de stejar, înfățișând pe fiul risipitor
îngenuncheat sub greutatea sarcinii purtate în spate. Încovoierea fiului are drept finalitate
îndepărtarea de tatăl. Arhimandritul Mihail Daniliuc notează, într-un articol publicat în

8
E drept, atât criza liberului arbitru, cât și ieșirea din ea sunt situații mai degrabă particulare, întrucât atât criza,
cât și depășirea ei sunt abrupte.
9
Nicoleta Pălimaru, Valeriu Anania. Opera literară, Editura Limes / Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 187 –
188.

839
 ISSUE NO. 28/2022

ziarul Lumina, că lui Brâncuși îi vine ideea de a-l reprezenta pe fiul risipitor, după
întoarcerea maestrului la Hobița, după ani de zile în care nu mai fusese pe plaiurile
natale10.
Noua viziune a fostului mitropolit al Clujului în privința parabolei biblice este
scoasă în evidență și de Lucian Vasile Bâgiu, care insistă asupra „reconfigurării profilului
spiritual al fiului risipitor”, apreciind că, prin aceasta, dramaturgul realizează o „raportare
disociativă la parabola biblică”11.
Prin simplitatea ei, prin mesajul puternic pedagogic pe care-l transmite, această
piesă de teatru rămâne una din cele mai importante realizări ale scriitorului Valeriu
Anania. Apariția ei la patru decenii de la scriere, într-un moment în care societatea
românească începe să-și regăsească reperele morale specific creștine, dar al căror mesaj
fusese obturat de aproape cinci decenii de dictatură socialistă, constituie încă o dovadă a
perenității operei literare a mitropolitului-scriitor.

Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită
de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului,
Albei, Crișanei și Maramureșului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009;
Biblia cu ilustrații, volumul VII, versiune diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul
și Mitropolitul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, Jurnalul Național, Editura Litera;
Valeriu Anania, Introducere la Epistola Întâi către Corinteni, în Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune
diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și
Maramureșului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009;
Pr. Prof. univ. dr. Leon Arion, Predici la pericopele Apostolului duminical, carte tipărită cu
binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București,
2005;
Lucian Vasile Bâgiu, Valeriu Anania. Scriitorul, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006;
Preotul profesor Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament (manual pentru Seminariile
Teologice), tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2002;
Pr. Prof. univ. dr Sorin Cosma, Cateheze (ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Banatica,
Caransebeș, 2001;
Pr. Prof. univ. dr. Dumitru Megheșan, Taina Cuvântului, Editura Universității din Oradea, 2008;
Nicoleta Pălimaru, Valeriu Anania. Opera literară, Editura Limes / Renașterea, Cluj-Napoca, 2011;
Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, în românește de Anca Sârbulescu, ediția a II-a, Editura Ileana,
București, 2006;
https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/pilda-fiului-risipitor-daltuita-in-lemn-de-
constantin-brancusi-160776.html.

10
https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/pilda-fiului-risipitor-daltuita-in-lemn-de-constantin-brancusi-
160776.html.
11
Lucian Vasile Bâgiu, Valeriu Anania. Scriitorul, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006, pp. 327 – 328.

840
 ISSUE NO. 28/2022

LUCIAN BLAGA - THE NON-METAPHYSICAL VOCATION OF THE

BEGINNING

Ciprian Claudiu CIULA

PhD Student, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology
„George Emil Palade” of Târgu Mureș

Abstract: Any metaphysics as an act of communication beyond the immediate, as a confession of an

inspiration lived simultaneously in the field of rational knowledge and in the incomprehension that
is intended to be uttered, transcends the state of ecstasy, in which the soul by a self-closure seeks to
preserve the principle of Ideas. Objectification as a final act of comprehension - that what is received,
written and rendered to the viewer for pre-tasting falls under the burden of comparisons.

Keywords; literary hermeneutics, the primordiality of meaning, presence and apophatism,

assumption of being

Ca ființă creată, omul are înclinația intelectului spre temeiul naturii și ființării sale
– Divinul, sau poate rata această întâlnire tainică cu Principiul primordial și starea de
obișnuire cu primordialul, căutând o așezare în afara tainei. Începutul este singura
expresie umană ce se validează oricând și în orice timp istoric prin raportare la Principiu.
Cu alte cuvinte ființarea umană nu face altceva decât să așeze noi începuturi în perioade
ale timpului1, ce nu se cer încadrate și justificate, ci plinite prin dobândirea de către om a
sacrului, reactualizând astfel calitatea de a re-începe căutarea Începutului. Cunoașterea
este „comunicare morală vie între persoane, dintre care fiecare este și obiect și subiect
pentru cealaltă căci, în sensul cel mai propriu, numai persoana este cognoscibilă și numai
de către persoană”2. Cu toate acestea a deveni început și principiu, nu atât ca normă sau
etică, ci ca o descătușare față de așezările-neasumate ale lumii istorice, e o încercare de a
răpi sacrului primordialitatea manifestării ca descoperire în calea căutărilor și a așeza
răspunsul înaintea oricărei interogații ființiale. Nimic nu mulțumește mai puțin
Întrebarea, ce revendică tot și toate, ca răspunsul – oricât de nou s-ar arăta în construcție.
„Inima/ mi-o prind în mână. Tremurând/ îmi strâng comoara la ureche și ascult/ Îmi
pare/ că țin în mâini o scoică/ în care/ prelung și neînțeles/ răsună zvonul unei mări
necunoscute./ O, voi ajunge, voi ajunge/ vreodat pe malul/ acelei mări, pe care azi/ o
simt,/ dar nu o văd?”3.
Orice treaptă a înțelegerii, ca descoperire de sens, nu aduce după sine în mod
obligatoriu o obiectivare a sensului primit, dar obligă sensul să-și așeze începutul ori de
câte ori e apelat. Iar această relație a sensului sau a sistemului derivat, metafizic sau
filosofic, cu începutul – îl obligă pe om să-și statornicească încadrarea între interogație și
răspunsul dat. „Spânzurat de aer printre ramuri/ se frământă în mătasea-i/ un păianjen./

1
„Eu am crescut din taina lumii”, în Lucian Blaga, Opere I, Poezii antume, ediție critică și studiu introductiv de
George Gană, Editura Minerva, București, 1982; „Dar munții – unde-s?”, p. 22.
2
Pavel Florenski, Stîlpul și temelia Adevărului, în volumul ”Dogmatică și Dogmatism”, traducere de Elena
Dulgheru, Anastasia, București, 1998, p. 175.
3
Scoica, în Lucian Blaga, op. cit., p. 26.

841
 ISSUE NO. 28/2022

Raza lunii/ l-a trezit din somn./ Ce se zbate? A visat că/ raza lunii-i fir de-al lui și/ cearc-
acuma să se urce/ până-n ceruri, sus, pe-o rază,/ Se tot zbate îndrăznețul/ și s-azvârle./
Și mi-e teamă/ c-o să cadă – visătorul”4. Vorbim de o așezare dincolo de toposul culturii
epocii, încă translucidă, dar fermă și care, ruptă de prea multul soare, se agață în urcușul
rațional spre taina lumii de idee, ca un visător. Acest visător cearcă să cuprindă
Nepătrunsul între două lumi – ceea ce până acum a fost și ceea ce poate fi când va fi lăsat
să fie - „Visător cu degetele-i lungi pătrunde vântul/ printre ramuri și pe fire de păianjen/
cântă bietul ca pe-o harfă”5, asumând deschiderea spre tensiunea roditoare: „Eu/ nu mă
căiesc/ c-am adunat în suflet și noroi”6.
Cunoașterea este o funcție a ființării, iar când vorbim de sacru din punct de vedere
filosofic sau teologic rigoarea se impune de la sine: a cunoaște sau altfel spus a re-cunoaște
urmele sacrului în interioritatea lumii ce se descoperă ochiului sau minții impune
prezența Sacrului7. Iar prezența în acest studiu o numim început – deoarece doar în lumina
primordială a sensului toate devin una și Unul în toate. Cunoașterea este un principiu al
ființării în care imaginea-simbol ajunge uneori să îmbrace peretele despărțitor între om
și divin ca pe o frescă, punând în prim-plan universalitatea imaginii sacre (statica
universală pe care o exprimă limbajul plastic8), ca nevoie a fundamentării ființării în
detrimentul acceptării Sacrului ca prezență, ce toate le pătrunde spre un dincolo apofatic.
„De ce-n aprinse dimineți de vară/ mă simt un picur de dumnezeire pe pământ/ și-
ngenunchez în fața mea ca-n față unui idol?/ De ce-ntr-o mare de lumină mi se-ntunecă
eul/ ca para unei facle în văpaia zilei?! – neașezarea ca stare de păstrare a ceea ce este
omul pentru sine și a lui căutări ”În mine: împreună picuratu-mi-au în suflet/ credința și
iubirea și-ndoiala și minciuna”9.
Prezența impune în mod tainic răspuns – ce nu poate fi decât întregul început ce
încă e prezent în ființările ce ne pătrund sau în alegerile ce se deschid spre o finitudine
obiectuală: „lin – picuri de lumină/ și stropi de pace – cad necontenit/ din cer/ și
împietresc – în mine”10. Iar această impunere intrinsecă se revarsă ca un Cuvânt ce scoate
în relief formele/urmele sacre pe care ființarea le-a pătimit, fără însă a anula
subiectivitatea raportării la sacru. Rostuirea pe care sacrul o face descoperă numinosul ce
pune în valoare eternă ființa, în timp ce omul obișnuit cu uzanța lingvistică – sacrul,
misterul, mitul, nu reușește să așeze ființa decât într-o etapă istorică peste care timpul
fără început își așază uitarea. Și cu toate acestea, imaginea-simbol ce îmbracă, drept
mărturie eternă subiectivitatea asumată, zidirea ce desparte pe om de Dumnezeul

4
Visătorul, în Lucian Blaga, op. cit, p. 31.
5
Primăvara, ibidem, p. 41.
6
Vei plânge mult ori vei zâmbi? p. 43.
7
„N-am judecat ”adâncimea”, ”înălțimea” sau ”platitudinea” unei idei, sau ale unei viziuni, în funcție de o pretinsă
valabilitate a lor în raport cu ceea ce este sau poate să fie Realul în sine. ... S-a văzut însă că tot timpul noi am
căutat posibilitatea de a vorbi despre dimensiunile unei idei sau viziuni făcând abstracție de raportarea cu totul
problematică la un Real în sine, și ținând seama numai de anume însușiri intrinseci ale ideilor și viziunilor” (Lucian
Blaga, Despre conștiința filosofică, în Opere 8, Trilogia cunoașterii, ediție îngrijită de Dorli Blaga, studiu
introductiv de Al. Tănase, Editura Minerva, București, 1983, pp. 124-125).
8
Mircea Muthu, Lucian Blaga. Dimensiuni Răsăritene, Ediția a II-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, p. 23.
9
Pax Magna, în op. cit., p. 44.
10
Stalactita, în op. cit., p. 37.

842
 ISSUE NO. 28/2022

Personal rămâne o încercare ce validează începutul atât de mult dorit de către poet și
filosof deopotrivă.
Zidirea – metafizică a lui Lucian Blaga – prezintă o expunere în care „suprema
valoare sub scutul căreia se așază simțul comun”11 – Adevărul, deși așezată dincolo de
zidul despărțitor ținând-o pe cât se putea departe de sistemul propus, îi recunoaște
puterea revendicatoare. Așa cum remarca filologul și filosoful Leonard Gavriliu: „Spre
deosebire de misterele teoretizate de Blaga, misterul poziției față de adevăr adoptată de
filosof se lasă dezlegat până la capăt. El este tot timpul perfect conștient de caracterul
subversiv al adevărului în limitele sistemului său, de faptul că a admite să lucrezi cu
adevărul este a admite dinamitarea sistemului, care este clădit pe o singură și
fundamentală certitudine: certitudinea neadevărului”12. „Dumnezeu – nota Lucian Blaga –
ne înșală și ni se sustrage metodic, - fiindcă ceea ce ne revelează în chip pozitiv este
disimulat, iar ceea ce ne revelează nedisimulat, se face în chip oarecum ”negativ”. Dar
despre tactica divină nu e deloc indicat să se vorbească în temeni de morală umană”13.
Definirile axiomatice la care se raportează omul, ca impunere prin transmitere
culturală a imaginii-obiect – Marele Anonim, devin matricea etică cu caracter de cenzură.
Blaga s-a ferit sistematic să includă în zidirea lui o etică. Numeroase adevăruri scapă
filtrajului logic al metodei pentru că ele constrâng Rațiunea la antinomie și se revelează,
ca să zicem așa, printr-o intuiție vizionară a sufletului, pe care Antichitatea greacă o
cunoștea bine: mitul. Platon admite că există o cale de acces la adevărurile
nedemonstrabile grație limbajului imaginar al mitului; „Imaginea mitică vorbește direct
sufletului acolo unde dialectica blocată nu mai poate pătrunde”14 – sau obturată de
dorința de a recuza participarea dialogală la Sacru. În poezia Lumina15 avem o raportare
a poetului la Nepătrunsul primordial, printr-o dialectică interioară în care își justifică
îndepărtarea conștientă de începutul apofatic. Semnul Nepătrunsului „Să fie lumină!”
orbitor întru începutul ființării își păstrează urmele prezenței doar în interogația poetului
– „dar unde-a pierit orbitoarea/ lumină de-atunci – cine știe?”. Dintru început Lumina
originară, din ziua Genezei, este o metaforă a sensului total, sens ce s-a dezvăluit fără efort,
ca o sete de cunoaștere și viață, neintermediate de limbaj. Din ea nu a mai rămas,
sugerează poetul, decât „ultimul strop” care se vădește în magia iubirii; iubirea va fi calea
esențială a cunoașterii16. Iubirea devine astfel treapta de similitudine a cunoașterii ca
lumină ce recunoaște prin rațiune sensurile creației și Lumina ce pune în proximitatea
umană chemarea de a fi asumată. A fi capabil să fii înțeles mai bine și a merita să fii mai
bine înțeles este un privilegiu, și nu indicarea unei calități inferioare. Căci „în iubire

11
Lucian Blaga, Despre conștiința filosofică, în Opere 8, Trilogia cunoașterii, ed. cit., p. 90.
12
Leonard Gavriliu, Inconștientul în viziunea lui Lucian Blaga, Preludii la o noologie abisală, Editura IRI,
București, 1997, p. 127.
13
Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii, ed. cit. p. 371.
14
Gilbert Durand, Aventurile imaginii. Imaginea simbolică. Imaginarul, traducere din limba franceză de Muguraș
Constantinescu și Anișoara Bobocea, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 134.
15
Lucian Blaga, Opere I, Poezii antume, Ediție critică și studiu introductiv de George Gană, Editura Minerva,
București, 1982, p. 10.
16
Marin Mincu, Lucian Blaga. Poezii, Editura Pontica, Constanța, 1995, p. 77.

843
 ISSUE NO. 28/2022

nimeni, nimeni/ nu-și ține cuvântul”17. Ieșirea omului de sub încorsetarea ce o impune
dialectica18 atât ca dorință de a defini, cuprinde sau demasca Nepătrunsul sau, la polul
opus, de a păstra o stare de ne-cunoaștere susținută printr-o tradiție ce ține omul în mod
static într-un adevăr al tradiției – pune în evidență întâlnirea intimă intrinsecă a
Principiului ce mișcă nemișcat căutarea spre răspunsul neașteptat, dar dorit.
Teologia mistică a creștinismului de răsărit se definește în modul cel mai clar și
simplu ca o stare de cunoaștere prin inhabitarea Logosului; nu atât starea îndepărtată
prin care omul încearcă pătrunderea Nepătrunsului, cât acest vibrato crescendo al
Logosului în intimitatea cea mai adâncă a firii umane. Și de aici revendicarea pe care
Logosul o are, prin glasul tăcut în firea umană, ca omul să se statornicească ori în
preaplinul prezenței divine ce încadrează ființarea umană sau în golul ce absența sacrului
o aduce. Este o conștientizare progresivă a prezenței Cuvântului care luminează19.
Întreaga theognosie se bazează pe transfigurarea celui ce cunoaște și experiază
atât simțirea și trăirea în imediata vecinătate a Logosului – omotheia, cât și asumarea
acestui pogorământ divin prin care omul, deși cunoaște, rămâne în afara cuprinderii.
Divinul devine accesibil pe această scară de deșertare voluntară spre om deoarece
întotdeauna Persoana transcende ființa. Necuprinderea ce ne definește în relație de trăire
și cunoaștere a Celui Necuprins primește prin descoperirea prezenței, nu printr-o
conformitate de natură, ci prin realitatea și taina Persoanei dezbrăcarea de haina
obiectualității. Rațiunea devine receptivă la ubicuitatea divină prin dobândirea acestei
forme hieratice a „minții lui Hristos” (I Corinteni 2:16). Îmbrăcarea minții în lumina
cunoașterii nu aduce după sine o lipsire a rațiunii de nuanța umană ce o animă: defetism,
prefirare, împrăștiere etc., nu aduce o întregire a ei, ci îi luminează calitatea, ridicând-o
într-o împreună lucrare cu Logosul – în care toate sunt cugetate în El și prin El. „Iată, e
noapte fără ferestre-n afară. / Dumnezeule, de acum ce mă fac?/ În mijlocul tău mă
dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o lași în drum”20.
Atingerea sacrului prin harul divin potențează puterea naturii umane, cristalizând
și mai mult individuația, dincolo de întregul gesturilor ce obișnuința le impuse ca topos
cultural al epocii. „O înviere e pretutindeni, pe drum/ și-n lumina deșteaptă./ Ochii mi se
deschid umezi, și sunt împăcat/ ca fântânile din imperiul lutului”21.
„Omul a fost așezat în dialogul cu Dumnezeu de la începutul creației. Dar aplecarea
spre o viață nutrită mai mult din cunoașterea proprie decât din dialogul cu Dumnezeu, a
slăbit acest dialog. Căci dialogul cere și ascultare, deci smerenie. Când Dumnezeu îl

17
Cântare vântului, p. 254.
18
„Perspectiva este una dintre componentele realității. Departe de a fi deformarea, ea e organizarea ei. O realitate
care, privită din orice punct, s-ar dovedi mereu identică este un concept absurd… Orice cunoaștere este cunoașterea
dintr-un punct de vedere determinat. Acea species aeternitatis a lui Spinoza, punctul de vedere ubicuu, nu există
la drept vorbind: este un punct fictiv și abstract. Nu-i putem pune la îndoială utilitatea instrumentală pentru anumite
necesități ale cunoașterii; dar e obligatoriu să nu uităm că dintre el nu se vede realul. Punctul de vedere abstract
nu furnizează decât abstracții” (José Ortega y Gasset, Doctrina punctului de vedere, în vol. Tema vremii noastre,
traducere din spaniolă și prefață de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 139).
19
Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în Tradiția răsăriteană. Învățătura patristică, liturgică și
iconografică, traducere de Vasile Răducă, Editura Christiana, București, 1995, pp. 20-21.
20
Psalm, în op. cit., p. 90.
21
Înviere în toate zilele, în op. cit., p. 98.

844
 ISSUE NO. 28/2022

agrăiește pe om, după căderea din relația directă cu El, omul se ascunde în tufișul naturii.
Dacă mai aude glasul lui Dumnezeu, îl aude ca glas mustrător, fără să-L mai vadă pe
Dumnezeu”22. „Când izgonit din cuibul veșniciei/ primul om/ trecea uimit și-ngândurat
.../ îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – și din orice floare/ îl săgeta c-o amintire
paradisul/ .../ istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii,/ cu suflet de copil întâiul om/
căzu cu fața-n pulberea pământului:/ Stăpâne, ia-mi vederea,/.../ Și-atuncea Milostivul
într-o clipă de-ndurare/ îi dete – lacrimile”23. Nu noi suntem pentru lume, ci lumea pentru
noi, deși lumea îi este necesară omului. Așezarea lumii în lumina înțelegerii grăitoare cu
Dumnezeu re-așază cercetarea întreprinsă de om, în încercarea de a pregusta taina ce
învăluie creația, într-un firesc al raportării dintru început. Altfel, ceea ce dobândește omul
prin construcție noetică nu de puține ori exclude gradul de relevanță în/pentru împlinirea
umană.
Acceptarea unirii ipostatice – înrudirea divină – de către om impune de la sine
înțelegerea că orice theognosie nu mai poate fi din afară ci doar din interior. Cunoașterea
lui Dumnezeu devine un act prin care Dumnezeu Se povestește întru noi. O
complementaritate a celor două moduri de cunoaștere apofatică și rațională, în care
exprimarea, fie și într-un mod departe de a fi satisfăcător, pătrunde atât nevoia de a rosti
cât și nevoia de a fi rostit. „Țărâna e plină de zumzetul tainelor,/ dar prea e aproape de
călcâie/ și prea e departe de frunte”24.
Blaga reconfigurează sofianicul pe alte coordonate, renunțând la accepțiunea
revelatoare a teologiei în favoarea filosofiei culturii. Astfel, experierea sentimentului că
transcendentul coboară, revelându-se în orice întruchipare a creației, devine o imagine
poetică – „sofianică e pentru noi orice creație sau existență imaginară, care mărturisește
despre un torent de transfigurare transcendentă pornit de sus în jos".25
Teologia nu a avut și nu poate avea pretenția creativității. Și cu toate acestea un
apologet insensibil la individualitatea umană și varietatea situațiilor în care oamenii caută
raportarea sau întâlnirea cu sacrul va cădea într-un discurs rigid din care posibilitatea, ca
etapă în timp va fi anulată. Se impune deci ca apologia să fie revitalizată – păstrând
integritatea și profunzimea Adevărului revelat, dar locuind ethosul cultural prin Logosul
divin. Orice scriere stă sub semnul devierii prin elaborarea discursivă a celor învățate,
primite sau trăite. „Nu ți-aș scrie poate nici acum acest rând,/ dar cocoși au cântat de trei
ori în noapte - / și-a trebuit să strig:/ Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?”26.
Omul conturează la un moment dat o metafizică și devine mai mult sau mai puțin
impregnat cu opinii filosofice, fără a fi conștient de aceasta. Dar și așa, sarcina acestei
filosofii particulare și articulate pe un profil al căutărilor personale, intime și
revendicatoare de sens, nu este aceea de a rămâne blocată într-un gest de repudiere – în
cazul nostru al unei tradiții culturale și teologice imprimată de ethosul creștinismului de

22
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p.151.
23
Lacrimile, în op. cit., p. 20.
24
Din cer a venit un cântec de lebădă, în op. cit., p. 101.
25
Trilogia culturii, ed. cit, p. 179. Pentru sofianic, vezi Serghei Bulgakov, Lumina neînserată. Contemplații și
reflecții metafizice, Editura Anastasia, București, 1999, pp. 288-292; Nechifor Crainic, Sensul teologic al
Frumosului, în „Gândirea", an XII, nr. 7-9, 1932, pp. 311-318.
26
Scrisoare, în op. cit.. p. 104.

845
 ISSUE NO. 28/2022

răsărit – care este până la urmă la fel de gol ca și ceea ce repudiază. „Trece printre sori
vecini/ porumbelul sfântului duh/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini,/ Noaptea îngerii
goi/ zgribulind se culcă în fân:/ vai mie, vai ție,/ păianjeni mulți au umplut apa vie,/ odată
vor putrezi și îngerii sub glie , țărâna va seca poveștile/ din trupul trist”27 și iarăși: „Unde
ești, Elohim?/ Lumea din mâinile tate-a zburat/ ca porumbelul lui Noe./ Tu poate și astăzi
o mai aștepți./ Unde ești Elohim?/ Umblăm turburați și fără de voie,/ printre stihiile nopții
te iscodim,/ sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie/ și-ntrebăm de tine Elohim!/ Până
în cele din urmă margini privim/ noi sfinții, noi apele/ noi tâlharii, noi pietrele/ drumul
întoarcerii nu-l mai știm/ Elohim, Elohim!”28.
Orice metafizică ca act de comunicare dincolo de imediat, ca mărturisire a unei
inspirații trăite simultan în câmpul cunoașterii raționale și în necuprinsul ce se vrea rostit,
depășește starea de enstază, în care sufletul printr-o închidere în sine caută să păstreze
principiul dintru început al Ideii. Obiectualizarea ca act final al cuprinderii – ca ceea ce e
primit, scris și redat vederii spre pre-gustare cade sub povara comparațiilor. A compara,
a cântări te dezvață în mod total de ingenuitate; cunoașterea îmbracă mirarea în
posesiune, apoi posesiunea devine nostalgie, iar nostalgia normă. „Mă robisem unui text
semnat de Lucian Blaga, în care acesta susținea cu bun-simț opinia că, în orice strofă, cel
mai puternic vers trebuie să fie ultimul, și că, în genere, ultimul vers al unei poezii trebuie
să fie versul fundamental al poeziei. Nu-mi dădusem seama, însă, până la afirmația lui
Barbu că bunul-simț obișnuit nu are ce căuta într-o revelație și că revelația își are cu totul
și cu totul alt mod al ei de a se alcătui. Simplu vorbind, revelația începe cu o explozie. ...
Cel mai bun exemplu este chiar Oda în metru antic. Primul vers: <<Nu credeam să-nvăț a
muri vrodată>> este și cel mai puternic și total. Restul nu este decât un arc de amortizare
a revelației sau, mai bine zis, ecoul ei disimulat în imagini”29.
Metafizica a stârnit în istoria gândirii filosofice mai multe prejudecăți decât
judecăți. Nuanțele au trecut de la eroarea umană ce trebuie demascată și înlăturată, la
declararea inutilității ei ce îndeamnă la abandonarea ei din practica filosofică. Prezența
omului în lume, existența unui orizont deschis al ființării în care au continuitate de sens
faptele omului, raporturile dintre diferite ființări etc. sunt dezvăluite în tradiția
filosofică30. Cele două extreme ale metafizicii ar putea fi: – fiecare are metafizica lui, ca
produs al minții și exercițiului ei și cei care o privesc ca fiind revelată. Calea revelației în
metafizică aduce în planul exegezei planurile diferite de înțelegere ale celor care se
raportează în construcția noetică la același obiect de studiu. Și astfel creatorii de sisteme
metafizice au la îndemână aceste limite exterioare, și anume: subiectivizarea extremă a
exercițiului filosofic sau transformarea filosofiilor în mari eroi ai spiritului ce sparg
tiparele timpului revendicând începutul. „Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,/
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund” și iarăși „Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat
și mai cânt marea trecere/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De pe-un umăr pe altul/ tăcând

27
Paradis în destrămare, în op. cit., p. 124.
28
Ioan se sfîșie în pustie, în op. cit., p. 144.
29
Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, pp.
215-216.
30
A se vedea Heidegger, Ființă și timp, Editura Humanitas, București, 2003, § 10.

846
 ISSUE NO. 28/2022

îmi trec steaua ca o povară” 31.

Istoria are, ca centru al ei, Logosul întrupat și astfel, timpul devine o unitate de
natură hristologică; doar spațiul ca amprentă umană în ființarea prezentă (acum) despică
prezența Necuprinsului făcând loc vieții istorice. „Ți-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?/
De la basmul sângelui spus/ întoarce-ți sufletul către perete/ și lacrima către apus”32.
În ciuda divizării în trecut, prezent și viitor, în ciuda numeroaselor evenimente
care îl divizează și îl stratifică („Caut, nu știu ce caut. Caut/ o oră mare rămasă în mine fără
făptură/ ca pe-un ulcior mort o urmă de gură/ Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,/
subt trecutele, caut/ lumina stinsă pe care-o tot laud”33), timpul își arată de fiecare dată
caracteristica logosiacă imprimată prin actul creator (In 1, 3). Termenul “ἐπάφαξ” (odată
pentru totdeauna, irepetabilitate, unicitatea istoriei mântuirii), se raportează la fiecare
punct al istoriei mântuirii și e caracteristic pentru evenimentul central al acestei istorii.
Timpul devine un mediu în care se exprimă libertatea omului, dar cheamă dincolo de
libertățile asumate de către om la o curmare a curgerii – în spațiul și timpul liturgic.
Începutul primește alte semnificații depline, în condițiile unirii timpului cu
veșnicia în viața divino-umană a lui Hristos. Prin Hristos, veșnicia nu mai aparține strict
lui Dumnezeu căci omul e chemat, prin timp, la veșnicie. „În noaptea asta lungă, fără
sfârșit,/ o femeie umblă subt cerul apropiat/ Ea înțelege mai puțin decât oricine/ minunea
ce s-a-ntâmplat/../În trupul ei stă închis ca într-o temniță bună/ un prunc/.../ În noaptea
fără sfârșit/.../ Mă duc între ei să vestesc/.../ În curând fiul omului va căuta un loc/ unde
să-și culce capul”34. Timpul își așază deschiderea înveșnicirii spre a dobândi omul starea
lui a fi și în același timp a lui a nu fi. Căci nimic, dincoace de vălul lumii văzute nu își
schimbă așezarea, doar omul își identifică existența prin urcușul tainic spre Început.
„Detaliul nu poate fi înțeles decât prin întreg; deci orice explicație de detaliu presupune
înțelegerea întregului.”35. Mircea Eliade propune o practică a lecturii (umane) în dublă
cheie – istorică și religioasă – pornind de la date concrete ale vieții.
Percepția unei prezențe sacre în simbolul sau imaginea propusă în textele studiate
depinde în mare măsură de asumarea cunoașterii ca funcție a ființării – „Viața-ntreagă eu
voi căuta viața/ Și nu voi întâlni-o/ Dar poate-ntâmplător îi voi zări vreodată – umbra - /
Și-atuncea împăcat cu mine voi pleca/ Acasă – pentru totdeauna...”36; deși obiectul
cunoașterii este independent de felul și firea celui care cunoaște. E o chemare spre un
început al zidirii, așa cum temeiul divin este prezent în mod deplin în imaginea
sacramentală, ca început ce-și descoperă în raport cu ființarea noastră pogorământul
haric.

BIBLIOGRAFIE
Bibliografia operei
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1944.

31
Biografie, în op. cit., p. 121.
32
Încheiere, în op. cit., 148.
33
Lumina de ieri, în op. cit., p. 153.
34
Bunăvestire, în op. cit., p. 113.
35
René Wellek, Istoria criticii literare moderne, vol. II, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 299.
36
Resignare, în op. cit., p. 261.

847
 ISSUE NO. 28/2022

Blaga, Lucian, Elanul insulei, Editura Dacia, Cluj, 1977.

Blaga, Lucian, Opere I, Poezii antume, ediție critică și studiu introductiv de George Gană, Editura
Minerva, București, 1982.
Blaga, Lucian, Opere 8, Trilogia cunoașterii, ediție îngrijită de Dorli Blaga, studiu introductiv de Al.
Tănase, Editura Minerva, București, 1983.
Blaga, Lucian, Opere II, Poezii postume, Ediție critică de George Gană, Editura Minerva, București,
1984.

Bibliografie critică
Bartoș, E., Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic
“Emanuel”, Oradea, 1999.
Dragomir, Alexandru, Semințe, ediție îngrijită de Gabriel Liiceanu și Bogdan Mincă, Editura
Humanitas, București, 2008.
Durand, Gilbert, Aventurile imaginii. Imaginea simbolică. Imaginarul, traducere din limba franceză
de Muguraș Constantinescu și Anișoara Bobocea, Editura Nemira, București, 1999.
Gavriliu, Leonard, Inconștientul în viziunea lui Lucian Blaga, Preludii la o noologie abisală, Editura
IRI, București, 1997.
Koyré, Alexandre, De la lumea închisă la universul infinit, trad. de Vasile Tonoiu și Anca Băluță
Skultely, Editura Humanitas, București, 1997.
Mincu, Marin, Lucian Blaga. Poezii, Editura Pontica, Constanța, 1995.
Muthu, Mircea, Lucian Blaga. Dimensiuni Răsăritene, Ediția a II-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2000.
Ștefănescu, Dorin, Texte și contexte. Abordări hermeneutice, Editura Limes, Florești, 2020.
Todoran, Eugen, Lucian Blaga, Mit, poezie, mit poetic, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională,
București, 1997.
Tomoioagă, Anca, Psalmii în literatura română, (modernă și postmodernă), Editura
Contemporanul, București, 2015

Bibliografie generală
Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească,
1985.
Evdokimov, Paul, Cunoașterea lui Dumnezeu în Tradiția răsăriteană. Învățătura patristică, liturgică
și iconografică, traducere de Vasile Răducă, Editura Christiana, București, 1995.
Florenski, Pavel, Dogmatică și Dogmatism, traducere de Elena Dulgheru, Anastasia, București,
1998.
Stăniloae, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.
Wellek, René, Istoria criticii literare moderne, vol. II, Editura Univers, Bucureşti, 1974.

848
 ISSUE NO. 28/2022

THE WORD “HEART” AS IT APPEARS IN VARIOUS PHRASEOLOGICAL

AND IDIOMATIC EXPRESSIONS

Corina Mihaela GEANĂ,

PhD Candidate, University of Craiova, [email protected]

Abstract: When it comes to the semantic field of a word, one may encounter a number of problems,
especially in translation. Words have multiple meanings and are often hard to translate. That’s why,
in our article, we have tried to focus on the semantic field of the word heart, by the medium of
different phraseological expressions, verbal collocations, derivatives or compounds, idioms, slang
words and proverbs. The survey refers to the linguistic categories mentioned above, by arranging
the words or phrases in alphabetical order, so that they could be easily followed and understood.

Keywords: polysemantic, connotation, idiom, slang, meaning

Our article aims at focusing on the semantic field of the word heart (with its plural
form hearts), by trying to render its different meanings and connotations, by the medium
of different expressions, phrases, verbal collocations, derivatives or compounds, idioms,
slang expressions and proverbs.
Regarding the etymology of the word heart, it is first encountered in the middle
English, having the form hert, which originated in the Old English word heorte, akin to Old
High German herza, Latin cord-, cor, Greek kardia. This word’s first known use goes back
to the 12th century.
The phraseological expressions’ domain based on the word heart (with its plural
form hearts) consists of a limited number of expressions. We have had as a main reference
book Bantaş’s, Gheorghiţoiu’s and Leviţchi’s “Dicţionar frazeologic român-englez”1:
- a man with a heart of gold = a very kind man;
- a man with a heart of stone / a hard heart = a person who does not show others
sympathy or pity;
- a noble-hearted man = an unselfish and morally good man;
- by heart = using only your memory;
- from the bottom of one’s heart = with deep feeling, very sincerely;
- have a heart! (spoken language) = used for asking somebody to be sympathetic or
kind;
- his heart sank = he suddenly felt sad or depressed about something;
- in good heart = happy and cheerful;
- in one’s heart = at the deepest level where one’s honest feelings are;
- it grieves me to the (very) heart / it makes my heart ache / my heart bleeds = used
to express sympathetic grief;
- my heart is swelling with joy = I start feeling very happy;
- my heart leaps with joy = I feel very happy;
- my heart sinks = I suddenly feel sad or depressed about something;

1
Bantaş, Andrei, Gheorghiţoiu, Andreea, Leviţchi, Leon, Dicţionar frazeologic român-englez, Bucharest,
Scientific Publishing House, 1966.

849
 ISSUE NO. 28/2022

- the heart of the matter = the most central and important part of a situation,
problem, etc.;
- the way to somebody’s heart = the way to make somebody like or love you;
- to one’s heart’s desire / content = as much as or to the point that one wants;
- with a free / light heart = with a feeling of happiness or relief;
- with a heavy / sinking / sore heart = with a feeling of sadness or fear;
- with half a heart = with only a little or moderate amount of enthusiasm or interest;
- with all one’s heart / with one’s whole heart / (with) heart and soul / (with) heart
and hand = used for emphasizing how strongly one feels about something;
- with one’s hand upon one’s heart = speaking very honestly and telling the truth.

The linguistic domain of verbal collocations is one of the most comprehensive of

all linguistic domains. Thus, the word heart can be found in numerous verbal expressions:
- not to have the heart to do something = not to have the courage to do something;
- to break somebody’s heart = to make somebody feel extremely unhappy;
- to cut / touch someone to the heart = to say or do something unkind that makes
someone feel very upset;
- to die of a broken heart (figurative meaning) = to die of emotional distress;
- to disburden one’s heart / to take a load off one’s heart = to be relieved;
- to go to somebody’s (very) heart = to cause someone deep distress by a hurtful
remark or action;
- to have one’s heart in one’s mouth = to be full of apprehension, excitement or fear;
- to have one’s heart in one’s work = to work with enthusiasm;
- to have one’s heart in the right place = to mean well;
- to have one’s heart on one’s half penny = to pursue a certain goal;
- to have somebody’s best interests at heart = to want somebody to be happy and
successful even though your actions may not show this;
- to lie heavy at one’s heart = to make someone / something feel uncomfortable or
anxious;
- to lose heart = to become discouraged;
- to lose one’s heart to somebody = to fall in love with somebody;
- to pour out / uncover / open / unlock one’s heart (to somebody) = to tell someone
all about your troubles, feelings, etc.;
- to put one’s heart into something = to do something with a lot of effort;
- to rankle in one’s heart / to gnaw at someone’s heart = to cause someone to feel
irritated or resentful;
- to read people’s hearts = to read somebody’s thoughts/mind;
- to set one’s heart at rest = to calm one’s worries or fears;
- to set one’s heart on doing something = to want to do or achieve something very
much;
- to steal (away) somebody’s heart = to make someone fall in love with you;

850
 ISSUE NO. 28/2022

- to steel one’s heart against (someone / something) = to stop feeling kindness and
compassion towards someone or something;
- to take heart = to collect one’s energies or courage for an effort;
- to take something to heart / to receive to heart = to be very upset or offended by
someone’s criticism.
A well-defined category is that of the idioms based on the word heart / hearts or
on its compounds. In this respect, there are a large number of idioms which are commonly
associated with feelings and emotions and which express one’s true feelings. We have had
as a main reference book “Oxford Idioms. Dictionary for Learners of English”2. Here are
some examples:
- a change of heart = a change in your attitude and feelings, especially becoming
kinder, more friendly, etc.;
- at heart = used to say what someone is really like even though they may seem to
be different;
- cross my heart (and hope to die) (spoken language) = used for emphasizing that
you are sincere when making a promise, or that what you say is true;
- eat your heart out (spoken language) = used to compare two things and say that
one of them is better;
- in your heart of hearts = in your deepest feelings or thoughts;
- (not) find it in your heart to do something = (not) be able to persuade yourself to
do something;
- out of the goodness of your heart = from feelings of kindness, without thinking
about what advantage there will be for you;
- to be close / / dear / near to someone’s heart = to be a person or thing that someone
is very fond of, concerned about, interested in, etc.;
- to be engraved / etched on / in your heart = to be something that you will never
forget because it affected you so strongly;
- to be sad at heart = to have a feeling of sadness;
- to be young at heart (of an old person) = to still feel and behave like a young person;
- to bring someone’s heart into his mouth / to make someone’s heart leap out of his
mouth = to put someone in fear;
- to come straight from the heart = to be genuine and sincere;
- to do somebody’s heart good = to make somebody feel happy, more cheerful,
hopeful, etc.;
- to feel sick / sore at heart = to be very unhappy or disappointed;
- to harden your heart against someone / something = no longer be emotionally
affected by someone / something because you feel angry, bitter, etc., towards them
/ it;
- to have one’s heart in one’s boots = to feel depressed, sad or anxious;
- to search one’s heart (formal language) = to think carefully about one’s feelings;
- to sob one’s heart out = to cry noisily for a long time because you are very sad;

2
Oxford Idioms. Dictionary for Learners of English, Oxford University Press, 2006.

851
 ISSUE NO. 28/2022

- to strike at the heart of something = to damage something severely by attacking the

most important part of it;
- to tear the heart out of something = to destroy the most important part of
something;
- to tug at somebody’s heartstrings = to make someone feel strong emotions of
sadness and pity;
- to wear one’s heart on one’s sleeve / to be open-hearted = to show other people
one’s emotions, especially love;
- to win somebody’s heart = to make somebody love you;
- your heart is in the right place = used to say that someone’s intentions are kind and
sincere even though they sometimes do the wrong thing;
- your heart is not in it = someone does not give all their enthusiasm, interest and
energy to something;
- your heart misses a bit = used to say that you have a sudden feeling of fear,
excitement, etc.
One of the most interesting and constantly evolving chapter of the English
grammar is represented by the linguistic domain of the slang words. Jargon words are
part of every language and knowing them can be useful in keeping up with everyday
conversations. There are a few slang expressions connected with the word heart and its
derivatives or compounds, among which we can mention the following:
- gay and hearty (British English, humorous) / hale and hearty (British English) =
nightcap, party (noun);
- heart (American English) = 1. a heart-shaped pill of methamphetamine (noun); 2.
ecstasy (noun);
- heart and dart (British English, humorous) = fart, intestinal gas (noun);
- heart and lung (British English, humorous) = tongue (noun);
- heartface (a common phrase used in the gay jargon) = sweetie, honey, papi (noun);
- heart of oak (British English, humorous) = broke, penniless (noun);
- hearts and flowers (American English) = sweet talk, sentimentality (noun);
- merryheart (British English, humorous) = chick, babe, girlfriend (noun);
- party-hearty (American English) = to get wasted, to party (verb);
- purple heart = a mixture of amphetamines and goofballs (noun);
- soft-hearted = nice, understanding, sympathetic (adjective);
- sweetheart deal (American English) = a mutually beneficial deal between friends
(often with an illegal or immoral content) (noun);
- to hearten = to abet, to excite, to arouse (verb).
As far as derivatives are concerned, heart can be found in the following words:
- disheartening (negative prefix dis-; verbal suffix –en; adjectival suffix –ing) =
demoralizing, dispiriting;
- disheartenment (negative prefix dis-; verbal suffix –en; noun suffix –ment) = the
feeling of despair in the face of obstacles;
- heartful (adjectival suffix -ful) = sincere, compassionate;

852
 ISSUE NO. 28/2022

- hearth (noun suffix –h) = fireplace;

- heartily (adverbial suffix –ly) = from the soul, sincerely;
- heartiness (noun suffix –ness) = vigour, dynamism;
- heartless (adjectival suffix –less) = cruel, harsh, unkind;
- heartlessly (adjectival suffix –less; adverbial suffix -ly) = without mercy, without
pity;
- heartlessness (adjectival suffix –less; noun suffix –ness) = an absence of concern for
the welfare of others;
- heartly (adverbial suffix –ly) = fiercely, strenuously; entirely, completely;
- hearty (adjectival suffix –y) = copious, healthy, warm, sincere;
- to dishearten (negative prefix dis-; verbal suffix –en) = to take away the enthusiasm
of;
- to hearten (verbal suffix –en) = to encourage.
The compound words, having in their structure the word heart (or its plural form
hearts), are numerous. Here are a few examples:
- downhearted = depressed, dispirited;
- hard-hearted = harsh, cruel, insensible;
- heartache = intense sorrow caused by loss of a loved one;
- heartbeat = pulsation, pulse; a very short time, instant;
- heartbreaking = causing or marked by grief or anguish;
- heartfelt = sincere;
- heartland = the central region of a country or continent;
- heartsick = full of sorrow;
- heartstrings = one’s deepest feelings of love and compassion;
- heartwarming = emotional, touching;
- kind-hearted = generous, kind;
- light-hearted = happy, joyful;
- lionhearted = extremely courageous;
- open-hearted = sincere, genuine;
- soft-hearted = gentle, nice, compassionate;
- sweetheart = girlfriend / boyfriend, lover;
- whole-heartedly = cordial; cordially.
The word heart (or its plural form hearts) can also be encountered in a few
proverbs given below. For each and every English proverb we have tried to give an
explanation, in an attempt to render its significance:
- “Absence makes the heart grow fonder.” = When you are away from someone that
you love, you love them even more.;
- “Distance makes the heart grow fonder.” = When you are separated from the person
you love, your feelings are even stronger.
- “Every heart knows its own bitterness.” = All human beings are locked into the
privacy of their own hearts and minds and no other person can really know you.;

853
 ISSUE NO. 28/2022

- “Gratitude is the memory of the heart.” = What we really remember is the things
that we’ve truly experienced from the heart.
- “Home is where the heart is.” = A home is where the people you love are.
- “What the eye doesn’t see, the heart doesn’t grieve over.” = You cannot be upset by
something you do not know about.
- “What the heart thinks, the tongue speaks.” = He speaks as he thinks.
In conclusion, our article has tried to render as many constructions or
combinations of words as possible based on the word heart, which help any learner of
English distinguish spoken from written, formal from informal, literal from figurative
usage. Learning English idioms, phraseological expressions, proverbs or slang words,
derivatives or compounds, is an excellent strategy to ensure that you understand the way
native speakers naturally use them. Some expressions are more often used than others.
Some of them may be more topical or older than the others, but all of them can be used in
everyday conversations. There are thousands and thousands of idiomatic expressions or
phrases in the English language, whose number is constantly changing as time goes by. A
big part of these expressions live for centuries while others become out of date very
quickly.

Bibliography
Ayto, John, Simpson, John, The Oxford Dictionary of Modern Slang, New York, Oxford, 1992.
Balaban, Ştefan, Dicţionar de argou, eufemisme şi expresii familiare englez-român, Bucharest,
Teora Publishing House, 1999.
Bantaş, Andrei, Gheorghiţoiu, Andreea, Leviţchi, Leon, Dicţionar frazeologic român-englez,
Bucharest, Scientific Publishing House, 1966.
Gulland, Daphne M., Hinds-Howell, David, The Penguin Dictionary of English Idioms. Second
Edition, London, Penguin, 1994.
Hulban, Horia, Dicționar englez-român de expresii și locuțiuni, Bucharest, Polirom Publishing
House, 2007.
Longman Dictionary of Contemporary English. 6th Edition, Published by Pearson Education
Limited, 2014.
Oxford Idioms. Dictionary for Learners of English, Oxford University Press, 2006.
Trofin, Aurel, Dicţionar englez-român. Expresii idiomatice şi locuţiuni, Bucharest, Scientific
Publishing House, 1996.
Volceanov, George, Nicolae, Raluca, Volceanov, George Paul, Dicţionar de argou englez-român,
Bucharest, Niculescu Publishing House, 2015.

854
 ISSUE NO. 28/2022

STRICTLY SPECIALIZED PHARMACEUTICAL VOCABULARY

Floriana-Diana PIRLOGEA (NAGHIBAUR)

PhD Student, University of Craiova

Abstract: Pharmaceutical vocabulary, as part of specialized language, is characterized by

monoreferentiality and non-ambiguity. General-purpose dictionaries aim to decode specialized
lexical units which tend to migrate to the common vocabulary. Therefore, this study analyzes the
semantic peculiarities of the strictly specialized pharmaceutical vocabulary from the perspective of
both specialized and general-purpose dictionaries.

Keywords: specialized vocabulary, pharmaceutical vocabulary, common vocabulary,

monoreferentiality, decoding.

Lexicul specializat cuprinde un ansamblu de cuvinte specializate ce aparțin unui

subsistem lingvistic și care se caracterizează prin univocitate, non-ambiguitate și relații
lexico-semantice proprii1. Interpretarea acestui subsistem al limbii reprezintă, în general,
domeniul de cercetare al specialiștilor. Or, ținând cont de faptul că limitele dintre lexicul
specializat și cel comun nu sunt regulate, și lingviștii pot descoperi fapte de limbă deosebit
de interesante, printr-o abordare externă a acestui sector al limbii române actuale.
Deși s-a dezvoltat concomitent cu alte științe (biologia, chimia), lexicul farmaceutic
cuprinde unități lexicale strict specializate, precum:
ampicilină ˂ engl. ampicillin
- antibiotic cu spectru larg, eficace față de bacteriile gram-pozitive și gram-
negative (DF2, 130);
- antibiotic cu spectru larg (MDA, 57).
Ex.: Ampicilina este de elecție în tratamentul meningitei la copii. (F3, 664)
Ampicilina reduce clearance-ul plasmatic și excreția estriolului prin urină datorită
hidrolizei conjugaților acestuia în intestin. https://medichub.ro/reviste/farmacist-
ro/preparatele-antimicrobiene-si-sarcina-id-161-cmsid-62

cicloserină ˂ fr. cyclosérine

- antibiotic izolat în 1955, în mai multe laboratoare din SUA, din trei specii
de actinomicete: Streptomyces garyphalus, Streptomyces orchidacus și Streptomyces
lavendului (DF, 213);
- antibiotic cu un spectru antibacterian restrâns (DAN, 199).
Ex.: După administrarea internă, cicloserina se absoarbe aproape în întregime. (F,
707)

1
Angela Bidu-Vrănceanu (coord.), Lexic comun, lexic specializat, București, Editura Universității din București,
2000 - http://ebooks.unibuc.ro/filologie/vranceanu/part21.htm.
2
Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, Lăcrămioara Ochiuz, Dicționar farmaceutic, ediția a III-a, Iași, Editura
Polirom, 2014.
3
Ion Fulga Farmacologie, ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Editura Medicală, 2017.

855
 ISSUE NO. 28/2022

Absorbția acidului folic este diminuată de unii compuși precum: etanolul,

metionina, homocisteina,
cicloserina. https://www.revistagalenus.ro/farmacoterapie/utilizari-terapeutice-ale-
acidului-folic/

clorpromazină ˂ engl. chlorpromazine

- neuroleptic fenotiazinic cu proprietăți sedative marcate, antipsihotice,
antiemetice; se folosește în tratamentul schizofreniei, pentru pregătirea și potențarea
anesteziei, dar și în sughițul rebel (DF, 221);
- medicament neuroleptic, cu efect tranchilizant, antipsihotic și
hipnotic,având și acțiune antivomitivă (DAN, 211).
Ex.: Medicamentul de referință al grupei este clorpromazina și are ca unitate de
doză 25 mg. (F, 232)
Prin urmare, şi preparatele care necesită această cale de metabolizare
(propranolol, warfarină, clorpromazină, ibuprofen etc.) necesită corijarea dozelor
acestora, pentru prevenirea supradozării lor.
https://www.medichub.ro/reviste/farmacist-ro/afectiunile-ficatului-si-modalitatea-
administrarii-medicamentelor-id-1963-cmsid-62

cocaină ˂ fr. cocaïne

- alcaloid izolat din frunzele plantei sud-americane Erytroxylon coca, obținut
și prin sinteză; are acțiune anestezică locală de suprafață, folosit în aplicarea topică; prin
acțiune simpatomimetică produce vasoconstricție, tahicardie cu hipertensiune arterială;
are efecte psihotrope, acțiune euforizantă, îndepărtează oboseala, senzația de foame,
favorizează, la repetarea dozelor, instalarea cocainomaniei (DF, 222 - 223);
- alcaloid extras din frunzele de coca, întrebuințat ca anestezic local și ca
stupefiant (MDA, 447).
Ex.: Cocaina se absoarbe bine prin mucoase. (F, 208)
Statinele, alcoolul, heroina, ketamina, metamfetamina, metadona,
benzodiazepinele, haloperidolul, amitriptilina, difenhidramina şi cocaina pot produce
efect rabdomiolitic prin leziuni ale muşchilor scheletici, din cauza efectului toxic direct
asupra miocitelor, cu liza miocitelor şi a mioglobinei intracelulare şi a creatininkinazei.
https://www.medichub.ro/reviste/farmacist-ro/nefrotoxicitatea-medicamentelor-
mecanisme-si-biomarkeri-id-3091-cmsid-62

diazepam ˂ fr. diazépam

- derivat de 1,4-benzodiazepină cu proprietăți tranchilizante, atenuează
stările de anxietate, favorizează instalarea somnului, relaxează musculatura striată în
condiții de tensiune psihică, prin acțiune centrală (DF, 278);
- preparat farmaceutic tranchilizant (DAN, 313).
Ex.: Diazepamul, ca și alte benzodiazepine, traversează bariera placentară. (F, 196)

856
 ISSUE NO. 28/2022

În tratamentul inițial al atacului de panică, s-au dovedit eficiente […] anumite

benzodiazepine (alprazolam, clonazepam, diazepam, lorazepam), anticonvulsivante
(gabapentin, valproate de sodiu) și terapia cognitiv-comportamentală.
https://www.revistagalenus.ro/farmacoterapie/farmacoterapia-tulburarilor-de-
anxietate/

fenilbutazonă ˂ fr. phénylbutazonne

- derivat de fenilhidrazină, antiinflamator nesteroidian, ușor antipiretic;
produce o retenție hidrosodată și cu grad de toxicitate asupra hepatopoiezei și a mucoasei
gastrice (DF, 354);
- medicament antiinflamator și analgezic (MDA, 893).
Ex.: Administrată oral, fenilbutazona se absoarbe în proporție de 80 – 100. (TF4,
629)
Sunt medicamente care intră în competiţie cu bilirubina în legarea faţă de
proteinele serice în primele săptămâni de viaţă, cum ar fi […] fenilbutazona.
https://www.revistagalenus.ro/practica-medicala/alaptarea-si-administrarea-
medicamentelor/

fenobarbital ˂ phénobarbital
- derivat barbituric din clasa ureidelor cu lanț închis (ciclic), utilizat ca
medicament cu acțiune sedativă, hipnotică (în insomnii) și anticonvulsivantă (în
tratamentul epilepsiei) (DF, 354);
- luminal (MDA, 893).
Ex.: [Fenobarbitalul] este folosit ca hipnotic pentru menținerea somnului (100 mg
la culcare) […]. (F, 215 – 216)
Până în 2012 nu s-au găsit beneficii clinice importante pentru diazepam, cu
administrare orală sau rectală intermitentă, fenitoină, fenobarbital, valproat, piridoxină
[…] https://www.medichub.ro/reviste/medic-ro/convulsia-febrila-la-copii-id-1265-
cmsid-51

fibrinolitic ˂ fr. fibrinolitique

- substanță capabilă să producă liza cheagurilor sangvine, utilizate în acest
scop, în trombozele arteriale sau venoase (DF, 357);
- (medicament) capabil sa producă fibrinoliză (DAN, 406).
Ex.: Fibrinoliticele se administrează obișnuit intravenous. […] Pe durata
tratamentului fibrinolitic trebuie evitate manevrele invazive. (F, 591)
Atât activitatea trombocitelor, cât și coagularea și fibrinoliza sunt influențate de
intensitatea efortului fizic; o intensitate moderată favorizează formarea plasminei și
activitatea fibrinolitică, fără o stimulare în paralel a
coagulării. https://www.revistagalenus.ro/practica-medicala/prescrierea-exercitiului-
fizic-in-patologia-tromboembolica/

4
Aurelia Nicoleta Cristea (coord.), Tratat de farmacologie, ediția I, București, Editura Medicală, 2006, p. 629.

857
 ISSUE NO. 28/2022

nistatină ˂ fr. nystatine

- antibiotic antifungic polienic ce se obține prin biosinteză din diferite specii
de Streptomyces (DF, 530);
- antibiotic cu acțiune antifungică, folosit în micozele cutanate sau intestinale
și viscerale (DAN, 671).
Ex.: Pentru amfotericina B, natamicină, nistatină și azoli nu sunt studii adecvate
despre influența asupra fătului. https://www.medichub.ro/reviste/farmacist-
ro/preparatele-antimicrobiene-si-sarcina-id-161-cmsid-62
Nistatina este utilizată în principal în tratamentul infecțiilor candidozice ale
mucoaselor, pielii, tractului gastrointestinal și al vaginului. (F, 727)

ocitocic ˂ fr. ocytocigue

- substanță medicamentoasă care stimulează motilitatea miometrului, utilă
în dirijarea travaliului și în tratamentul hemoragiilor uterine (DF. 539);
- (substanță) care are acțiune stimulatorie asupra contracției musculaturii
uterine (MDA, 192).
Ex.: Indicațiile terapeutice ale ocitocicelor sunt: inducerea și susținerea
contracțiilor uterine în timpul travaliului […]. (TF, 789)
Acțiunea ocitocică se datorește stimulării unor receptori specifici […]. (F, 605)
Gravidele nu pot folosi astfel de medicamente, pentru că analogii de
prostaglandine au efect ocitocic. https://medichub.ro/reviste/farmacist-ro/tratamentul-
farmacologic-al-afectiunilor-tractului-gastrointestinal-superior-legate-de-
hiperaciditate-si-ulceratii-id-1217-cmsid-62

paracetamol ˂ fr. paracétamol, engl. paracetamol

- produs de metabolism al fenacetinei, dar și obținut prin sinteză, utilizat ca
analgezic – antipiretic (DF, 555);
- produs farmaceutic cu acțiune analgezică și antipiretică (MDA, 262).
Ex.: Paracetamolul se administrează oral, având o biodisponibilitate bună. (F, 627)
Paracetamolul este utilizat pe scară largă în timpul sarcinii.
https://www.medichub.ro/reviste-de-specialitate/farmacist-ro/utilizarea-in-sarcina-a-
medicamentelor-fara-prescriptie-medicala-id-3928-cmsid-62

piperazină ˂ fr. pipérazine, germ. Piperazin

- se utilizează sub formă de adipat și hexidrat de piperazină, ca vermifug activ
față de oxiuri, ascarizi, trichina intestinală (DF, 572);
- amină sub formă de cristale incolore, solubile în apă, utilizată ca dizolvant
al nisipului din urină, la tratamentul gutei etc. (MDA, 386).
Ex.: [Piperazina] se absoarbe repede după administrarea orală. (TF, 1106)
Tratamentul parazitozelor şi al infecţiilor: antihistaminice de generația I:
piperazina. https://www.medichub.ro/reviste/pediatru-ro/ghid-practic-de-diagnostic-
si-tratament-al-urticariei-la-copil-id-389-cmsid-64
858
 ISSUE NO. 28/2022

polimixină ˂ fr. polymixine

- polimixine - antibiotice polipeptidice izolate, în 1947, în laboratoarele din
Anglia, SUA și din Belgia, din mediul de fermentație a unui bacil din genul Baccillus
polymyxa (DF, 583);
- polimixină - antibiotic obținut din diferite varietăți de bacili, cu acțiune
bactericidă asupra mai multor microbi (MDA, 453).
Ex.: Polimixinele alterează membrana citoplasmatică a basteriilor gram-negative
ireversibil, având acțiune bactericidă absolută. (TF, 1027)
Cumularea polimixinelor determină apoptoză celulară, cu scăderea funcţiei renale
şi afectarea histopatologică. https://www.medichub.ro/reviste-de-
specialitate/farmacist-ro/nefrotoxicitatea-indusa-de-preparatele-antimicrobiene-id-
3734-cmsid-62

procaină ˂ fr. procaïne

- anestezic local de infiltrație și de conducere a cărui durată de acțiune se
poate prelungi prin asociere cu un vasoconstrictor clasic (DF, 598);
- produs de sinteză care se prezintă sub formă de cristale aciculare incolore,
inodore, cu gust ușor amar, puțin solubile în apă și care exercită o acțiune anestezică locală
(MDA, 556).
Ex.: Procainei i-au fost atribuite efecte biotrofice și de încetinire a procesului de
îmbătrânire. (F, 207)
Procaina, introdusă în practica medicală sub numele de novocaină, a fost utilizată
în mod uzual ca anestezic local. https://www.revistagalenus.ro/personalitati-
marcante/gerovitalul-h3-elixirul-uitat-al-tineretii/

prometazină ˂ fr. prométhasine

- derivat fenotiazinic, antihistaminic și antialergic, prin blocarea receptorilor
celulari, la acțiunea histaminei; este tranchilizant, hipnotic și antiemetic (DF, 604);
- substanță medicamentoasă de sinteză, folosită în tratamentul unor alergii
(MDA, 566).
Ex.: Prometazina este utilizată ca antivomitiv, în răul de mișcare. (F, 323)
Antihistaminicele administrate în terapia sindromului vertiginos sunt meclizina,
dimenhidrinatul și prometazina. https://www.revistagalenus.ro/practica-
medicala/managementul-si-tratamentul-sindromului-vertiginos/2/

Comparând definițiile oferite de dicționarele specializate și cele oferite de

dicționarele de uz general, observăm că acestea au același referent: medicamentul.
Diferența este dată de maniera de exprimare, de cuvintele utilizate. Lexicul farmaceutic
este unul al specialiștilor, prin urmare limbajul este greoi. Tocmai de aceea, dicționarele
generale tind să ofere explicații pe înțelesul vorbitorilor. Cu alte cuvinte, se poate observa
preocuparea pentru decodarea anumitor termeni farmaceutici strict specializați care,
datorită frecvenței uzului în limbajul comun, au fost introduși în dicționarele generale.
859
 ISSUE NO. 28/2022

BIBLIOGRAPHY
Academia Română, Mic dicționar academic (MDA), București, Editura Univers Enciclopedic, 2010.
Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.), Lexic comun, lexic specializat, București, Editura Universității
din București, 2000.
Cristea, Aurelia Nicoleta (coord.), Tratat de farmacologie, ediția I, București, Editura Medicală,
2006.
Fulga, Ion, Farmacologie, ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Editura Medicală, 2017.
Marcu, Florin, Dicționar actualizat de neologisme (DAN), ediția a III-a, București, Editura Saeculum
I.O, 2019.
Popovici, Iuliana, Lupuleasa, Dumitru, Ochiuz, Lăcrămioara, Dicționar farmaceutic, ediția a III-a,
Iași, Editura Polirom, 2014.

860
 ISSUE NO. 28/2022

ION MINULESCU'S PROSE

Raluca NICOARĂ (CĂS. BLEDEA)

PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar
Nord Baia Mare

Abstract: The Minulescian epic work remained in the shadow of poetry, being ignored by literary
critics and published much less than the lyrical one. Because of this, the prose was not valued, it was
not brought into the spotlight of the readers and it was not given its true value at the time of its
publication according to the comments, specialized analyzes. Ion Minulescu has taken steps since
the beginning of the symbolist movement to popularize this current through aesthetic refinement in
his poems, short stories, sketches and novels. The minulescian epic imagination accepts libertinism,
indiscretion, spiciness, sociability, the pleasure of conversation, exoticism, eroticism and the
instability of feelings, traits that become dominant in his prose.

Keywords: myths, fantastic, spirituality, supernatural, prose writer

Minulescu a fost un intelectual cu o vastă cultură, pasionat de literatură, filozofie, retorică,

istorie, muzică, pictură, sculptură și limbi străine, a pus accentul pe perfecționarea intelectuală.
Un om rațional cu o fire liberă, cu demnitate și liber arbitru, dar și cu un caracter perfectibil.
Creațiile Antichității, literaturii clasice și romantice îi devin surse de inspirație. Are norocul să se
nască într-o familie cu posibilități financiare, ceea ce îi facilitează accesul la o formare intelectuală
de nivel european, în afara granițelor țării, în Franța. Șederea în Paris îi este benefică deoarece îi
prilejuiește o formație literară de excepție, deși a plecat să studieze dreptul, a fost preocupat de
literatură ca un adevărat scriitor. A pledat în favoarea literaturii, pentru libertatea spiritului,
pentru eliberarea de prejudecăți sau superstiții, pentru polimorfism.
Opera epică minulesciană a rămas în umbra poeziei, fiind ignorată de criticii literari și
publicată mult mai puțin față de cea lirică. Din această cauză proza nu a fost pusă în valoare, nu a
fost scoasă în lumina reflectoarelor cititorilor și nu i s-a dat adevărata valoare în momentul
publicării ei conform comentariilor, analizelor de specialitate. Ion Minulescu a făcut demersuri
încă de la începutul mișcării simboliste pentru popularizarea acestui curent prin rafinamentul
estetic în poeziile, nuvelele, schițele și romanele sale. Imaginația epică minulesciană acceptă
libertinajul, indiscreția, picanteria, sociabilitatea, plăcerea conversației, exotismul, eroticul și
nestatornicia sentimentelor, trăsături ce devin dominante în proza sa.
Proza lui Ion Minulescu este o formă de cunoaștere a sinelui, relevându-și, în același timp,
caracterul firav de proză de analiză psihologică. Opera are în general aspectul unei confesiuni,
cititorul având acces la realitatea interioară a naratorului sau personajului-narator. Simona
Cioculescu afirma în acest sens că „Întreaga sa proză este confesivă, directă, sinceră, pe cât o
permite artificiul ficțional al unui temperament în chipul cel mai limpede înclinat către
mistificație și dilatare. Cu necesarul corectiv că ceea ce adaugă imaginația reprezintă anume
elementul unor decisive precizări privind frustrările și neîmplinirile unui eu căruia creația părea
a-i fi dăruit totul, mai puțin o nobiliară ascendență și un miraculos tărâm de origine, cu oceane,
palmieri și vaste întinderi.”1

1
Minulescu, Ion, Cetiți-le noaptea, Editura Porto-Franco, Galați, 1991, p 5.

861
 ISSUE NO. 28/2022

Acesta evocă momente din viața sa pe care le aduce în prezentul propriei conștiințe
pentru a le analiza cu luciditate. Relația sa cu ceilalți și cu propria determinare ca individ s-a
clădit pe exercițiul unei dezarmante sincerități, pe efortul lucidității și pe conștiința de sine cel
definesc mai mult sau mai puțin: „acesta nu este decât ecoul reflexului necondiționat al omului
încă din primele lui tentative de a-și obiectiva sinele prin arta văzută ca transfigurare (și deci
abolire) a subiectivității. Arta indiferent de gradul ei de mimesis sau de abstractizare – rămâne
un act de auto-dezvăluire sau, într-o expresie deconstructivistă, o ”urmă”, chiar și atunci când e
denumită intenție, confesiune, metaforă ori simbol.”2
Minulescu își găsește ca surse de inspirație pentru opera epică civilizația citadină pe care
o apropie foarte mult de sensibilitatea poeziei simboliste. Acest aspect nuanțează artistic și dă o
notă de sensibilitate, de originalitate, de inteligență artistică și farmec prozei sale. Atât în poezia
cât și în proza sa se evidențiază un exotism sonor cu iahturi, corăbii, vase sau orașe fantomă, cu
plecări spre ținuturi necunoscute, misterioase și dominate de enigme și de cifre fatidice.
Valoarea estetică a operelor literare în proză se realizează prin limbajul specific, evocator,
pictural și expresiv. Lexicul este uzual, amical, folosind anumite clișee verbale, câteva neologisme,
regionalisme, și cuvinte populare. Arta narativă minulesciană poartă amprenta originalității
autorului prin dramatizarea acțiunii cu ajutorul dialogului, frecvenței verbelor, notelor comice
sau ironice. Pentru a reînnoi limbajul teoreticianul simbolismului a recurs la strategii
deconstructiviste, a plasat discursul narativ pe aceeași poziție cu cel liric prin intermediul mai
multor operații textuale.
Autorul a fost conștient de necesitatea fundamentală de schimbare, realizând „un
contract” cu cultura occidentală, pentru evoluția unor concepte și teorii străine care să ducă la
progresul literar românesc. Instrumentarul literar care intervine asupra textului are posibiliatea
de a se apropia de materialul lingvistic, descoperind semnificațiile ascunse sau subtextuale
mascate de semnificant. Scriitorul a împletit poezia și proza cu mediul cultural occidental,
rezultând opere semnificative pentru cultura și istoria literară românească. Noutatea operelor
sale este dată de acceptarea simbolismului ca soluție de reabilitare a literaturii.
Proza sa simbolistă nu reflectă un punct de vedere individual, ci surprinde propria
experiență de viață, a unui popor, acumulată de-a lungul timpului, o gamă variată de stări,
sentimente, reprezentări mitologice, mituri și mărturii despre libertate și dreptate socială. Miezul
operelor e format de partea narativă, descriptivă, de imagini rare prin frumusețea lor și de
întâmplări miraculoase.
Un rol esențial l-a avut liberul arbitru care implică o libertate asumată a individului,
pentru a realiza armonia cu lumea în care a trăit și cu sinele „Conștiința de sine este aproape o
necesitate într-o eră post-socratică... Fiind deopotrivă cauză și efect al fenomenelor externe,
sinele își explică evoluția o dată ce a realizat că este un construct, rezultatul unor construcții și
reconstrucții culturale. Este cauză pentru că poate verifica și experimenta realitatea (arta e o
formă de cunoaștere a lumii), și efect deoarece multiplele surse culturale au puterea de a influența
și reconceptualiza entitățile umane”3.
Discursul minulescian autohton înregistrează câteva transformări. Acestea pot fi
evidențiate prin nouă tipuri de lectură sau de discurs care se schimbă în funcție de lumea în care
trăiește, devenind semnificativ pentru procesul de transformare. E o luptă între două tipuri de
mentalități cea simbolistă și cea de tip modernist. Rezultă de aici un discurs mixt minulescian aflat

2
Voj, Elena, Contribuția Ioanei, Em. Petrescu la studiul postmodernismului în teoria literară, Editura Casa Cărții
de Știință, Cluj-Napoca, 2006, p. 8.
3
Ibidem, p. 9.

862
 ISSUE NO. 28/2022

în ton cu literatura nouă. Confesiunea, biografismul, libertatea narativă, subiectivitatea,

amestecul de genuri, propriile viziuni îi oferă lui Minulescu posibilitatea să își nuanțeze discursul.
Proza minulesciană cuprinde aproape toate straturile sociale: ziariști (Aristotel
Macropol), văduve, avocați (Janot, Iorgu Mătăsaru), scriitori, funcționari (Negoiță Prescureanu),
amante (Lilly Ionescu, Ada), iar domnul Damian, necuratul este încadrat de narator într-o „clasă
socială mijlocie. Hainele atârnau pe el ca și cum ar fi fost de împrumut, iar pălăria mică și proptită
în vârful capului...”4 Minulescu nu trebuie confundat cu un sociolog, politolog sau filozof, ci cu un
scriitor dotat cu simț estetic, cu ochi pentru pictură și cu ureche muzicală. În proza sa se face
cunoscută o nouă voce literară dincolo de granițele de gen literar. Se poate remarca că trecerile
de la genul liric la genul epic se realizează cu un complex de valoare și de sublimare a esteticului,
evidențiat chiar de critica și de studiile literare. Substanța poetică marginalizează, frustrează sau
chiar exclude viziunea narativă fiindcă nu este implicată în esența estetică a operei.
Coabitarea celor două voci de alte esențe estetice, cu alte valori a constituit apanajul
abordărilor extra-estetice. Criticii literari, indici ai valorii literare i-au adus o serie de reproșuri
prozei minulesciene și s-au focalizat pe analiza de texte predominant poetice. Un semnal în acest
sens l-a avut chiar autorul romanțelor care face o distincție netă între proză și poezie, dintre două
tipuri de limbaj: comunicațional și artistic. Este necesar să se revizuiască diferența dintre viziunea
asupra elementelor poetice și cele care aparțin prozei, dintre separarea iremediabilă a celor două
genuri literare, dintre prejudecățile teoretice care anunță superioritatea poeziei.
Poetica reflectării, poetica cognitivă, poetica originală permite o deschidere de
mentalitate, biografică, psihologică, socio-politică, instituțională, strecurându-se prin uși
întredeschise, simbolice într-un moment aparte. Poetica autoreflectării valorizează diferite
imagini ale oglindirii sinelui într-o mulțime de cioburi semnificative lumii căreia îi aparține,
cunoscându-se pe sine. Autorul discută, face observații și analizează sociologia lumii ficționale,
psihologia personajelor ei, convingerile sexiste care nu țin neapărat de specificul literar al operei.
Proza a fost pentru Minulescu o altă atracție care îl vrăjește și căreia trebuie să i se supună.
Debutul său pe acest palier se realizează destul de timid în revista „Viața nouă” (1905) sub titlul
Din jurnalul unui pribeag. Emil Manu afirmă în volumul „Ion Minulescu și conștiința simbolismului
românesc” despre munca de prozator a lui Minulescu „Ca prozator, Minulescu n-a dat mari
romane, construcții monumentale severe, impunătoare, ca Liviu Rebreanu, dar a contribuit la
formarea unei proze citadine, fantastice, eterate, într-un context semănătorist. ”5
În 1908 publică un alt volum cu accente simboliste Casa cu geamuri portocalii. Volumul
nu se ridică la nivelul marilor creații de acest gen deoarece autorul este „Lipsit de vocație epică,
scriitorul încearcă s-o suplinească, pe o direcție de altfel frecvent explorată de simbolism (care
tinde să liricizeze proza și, în același timp, să-i confere și dimensiunea unui rafinat comentariu
estetic și chiar filozofic), prin sugestia enigmaticului și straniului,”6 afirmă criticul Matei
Călinescu.
Personajul principal este un englez socotit de cei din jur foarte ciudat, cu origini presupuse
de viță nobilă „nepotul reginei” Angliei. Acesta se instalează într-o mahala bucureșteană, într-o
casă cu geamuri portocalii. La sfărșitul verii, înainte de a pleca, organizează o serbare în parcul
său, invitându-i și pe oamenii din mahala. În timpul serbării, soția acestuia aruncă oamenilor
adunați mai mulți bani de argint. Aceștia încep să se lupte și chiar se lovesc cu cuțitele pentru ei.
În final, „casa cu geamuri portocali” este incendiată din ordinul prințului englez chiar înainte de a

4
Minulescu, Ion, op.cit., p 63.
5
Manu, Emil, op.cit., p. 8.
6
Minulescu, Ion, Scrieri, I Versuri, Editura pentru literatură, București, 1966, p. XXXVI.

863
 ISSUE NO. 28/2022

pleca. Matei Călinescu este de părere că opera nu are „mari merite stilistice, deși agreabilă la
lectură, o astfel de narațiune este, într-un fel, factice, atmosfera de mister și de farmec straniu
rămânând mai mult o intenție a prozatorului decât o realitate artistică”7.
În Spovedania unui om putred, un prinț B., din familia lui Des Esseintes al lui Huysmans
bea otrava secretă, un „lichior de chiparoasă” cu intenția de a se sinucide lent. Devine sugestiv
portretul cu nuanțe simboliste „Vorbea într-un mod ciudat, încet și prelung, ca și cum ar fi citit
într-o carte... Vorbele lui aveau ceva din eleganța povestirilor lui Wilde, ceva din otrava aiurărilor
lui Poe, ceva din măreția stranie și mută a sfincșilor din deșert...”
În grădina prietenului meu Minulescu prezintă originea și programul simbolist. Personjul
principal și-a uitat numele, fiind un alter ego al autorului după cum se poate remarca. Grădina
dezvăluie motive simboliste, flori din țări străine (crini, trandafiri, maci) care îl poartă cu gândul
la operele unor autori străini precum Anatole France „Le Jardin de Epicure, Maurrice Barres „Le
Jardin de Berenice” și Octave Mirbeau „La jardin des Supplices”. Anonimul face trimitere și la alți
simboliști precum Mallarme, Jules Laforgue, Baudelaire, Gerard de Nerval și chiar recită sonete
simboliste precum Corespondențe și Les vers dores cu scopul de a evidenția trăsăturile
simbolismului.
Volumul Măști de bronz și lampioane de porțelan a fost publicat în 1920 și este dedicat
prietenului său din liceu Titi Micescu după cum afirmă aurorul: „Mărturie prieteniei legate pe
băncile liceului din Pitești și plimbată cu aceeași statornicie de pe dealurile Ciumeștilor, până pe
malurile Senei.”8
Este jurnalul unui necunoscut, obținut de autor la o licitație publică în Paris, la „Hotel
Druot”. Manuscrisul îi stârnește curiozitatea fiindcă este găsit printre lucrurile lordului W. pe
iahtul naufragiat și este scris în limba română. Autorul pe lângă faptul că-l cumpără, îl dă și spre
publicare.
Jurnalul descoperă cititorului trecutul personajului necunoscut. Acesta s-a născut la
Pitești, iar, după moartea tatălui său, amanta acestuia îi face avansuri. El o refuză, pleacă din țară
și o cunoaște pe artista lirică Ada Paganelli de care se îndrăgostește, având o scurtă aventură cu
aceasta. Necunostul află într-un mod straniu de la un domn bogat care îl urmărește, lordul W. că
mama sa a avut în tinerețe o aventură cu el, iar el este copilul lui.
Necunoscutul piteștean urcă la bordul vasului „Nirvana”, un vas-fantomă unde își găsește
sfârșitul într-un mod bizar. Din însemnările jurnalului reiese că personajul necunoscut a fost din
punct de vedere psihologic hipersensibil, dominat de spleen-uri baudelairiene și de operele
lordului Alfred Douglas și Jean Lorrain. Astfel simte nevoia să scrie „Partenza!”, poeme ale
călătoriilor. Matei Călinescu constată că „Neajunsul unei scrieri cum este Măști de bronz și
lampioane de porțelan vine nu atât din incapacitatea de obiectivare a autorului, cât dintr-o
carență de autenticitate, care putea fi foarte bine tradusă și în notații subiective, fie de tipul
introspecției, fie de tip poematic. Simbolurile pe care Minulescu aspiră să le încorporeze în proza
sa rămân astfel exterioare, niște construcții abstracte, lipsite de seva și de pregnanța „trăitului”.”9
Simona Cioculescu a ajuns la concluzia că Măști de bronz și lampioane de porțelan e un
„mic roman sau mai lungă nuvelă, e o povestire a căutării de sine, urmată de lepădarea de sine, în
punctul cunoașterii. Eroul său e un fugar consecvent, care, adică, mai întâi fuge de lumea

7
Ibidem.
8
Idem, Cetiți-le noaptea, Editura Porto-Franco, Galați, 1991, p 11.
9
Idem, Scrieri, I Versuri, Editura pentru literatură, București, 1966, p. XXXVIII.

864
 ISSUE NO. 28/2022

înconjurătoare, mică și sordidă, ce vrea să-l lege în lagărul ei... apoi, edificat asupră-și, golit de
neliniști existențial necesare unui eu scormonitor și ager, de el însuși.10
Ion Minulescu a avut un rol substanțial, încercând să surprindă transformările perioadei
prin impunerea unor forme mai mult sau mai puțin memorabile, generate de confruntarea parcă
veșnică dintre tradiție și modernitate, una dintre cele mai complexe problematici.

BIBLIOGRAFIE
EDIȚIILE OPERELOR INVESTIGATE
Minulescu, Ion, Cetiți-le noaptea, Ed. Porto-Franco, Galați, 1991.
Minulescu, Ion, Corigent la limba română, Editura pentru literatură, București, 1969;
Minulescu, Ion, De vorbă cu mine însu-mi, Editura Cultura Națională, București, 1924.
Minulescu, Ion, Într-un bazar sentimental, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Minulescu, Ion, Nu sunt ce par a fi, Revista Fundațiilor Regale, VIII, nr. 10, oct. 1941.
Minulescu, Ion, Poezii, Editura Tineretului, București, 1969.
Minulescu, Ion, Proză, Ed. Minerva, București, 1986.
Minulescu, Ion, Romanțe pentru mai târziu, Ed. pentru Literatură, București, 1969.
Minulescu, Ion, Scrieri, vol. I, Ed. pentru literatură, București, 1966.
Minulescu, Ion, Scrieri, vol.II, Ed. pentru literatură, București, 1966.

REFERINȚE TEORETICE ȘI CRITICE

Bomher, Noemi, Inițieri în teoria literaturii, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1994.
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1998.
Eagleton, Terry, Teoria literară. O introducere, Editura Polirom, Iași, 2008.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică, București, 1999.
Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1972.

10
Idem, Cetiți-le noaptea, Editura Porto-Franco, Galați, 1991, p 6.

865
 ISSUE NO. 28/2022

INNOVATIVE DERIVATIVES FORMED WITH THE SUFFIX –OS AND

SUFFIX ̶IME IN 20th CENTURY ROMANIAN POETRY

Claudia DRAGOMIR (DRĂGHICI)

PhD student, University of Craiova

Abstract: The words derived with the suffix -os and suffix -ime in 20th century Romanian poetry will
be analyzed according to the formation process, type of derivative, while referring to the suffix which
forms the poetic derivative. The poetic words derived with the suffix -os and suffix -ime, stable but
also occasional formations, require a detailed linguistic analysis with regard to the suffix: origin,
productivity, lexical and lexico-grammatical values, semantic interpretations, formal analysis, etc.
The poetic formations derived with the suffix -os and suffix -ime involve semantic changes due to
the artistic function they perform. Sometimes, the meaning of the derivative must be interpreted in
relation to the meanings of the poetic text, to a broader context.

Keywords: poetic derivatives, suffix, Romanian poetry, semantics, lexis

Derivatele poetice cu sufixul -os și cele derivate cu sufixul -ime în poezia română
a secolului al XX-lea presupun modificări semantice datorită funcției artistice pe care o
îndeplinesc. Uneori, sensul formației trebuie interpretat raportându-ne la nivelul
semnificațiilor textului poetic, la un context mai larg.
Cuvintele derivate cu sufixul -os și cele derivate cu sufixul -ime vor fi analizate în
funcție de procedeul de formare, de tipul de formație analizată, referindu-ne apoi la
sufixul care compune derivatul poetic.
În analiza sufixelor, am urmărit următoarele probleme: delimitarea sufixului de
varianta / variantele omonime luând în considerație formații stabile, dar și ocazionale,
analizabile și semianalizabile, analiza formală (morfologică); valorile lexicale, lexico-
gramaticale, dar și interpretări semantice; originea și istoria pe scurt a sufixului,
productivitatea sufixului în creațiile poetice etc.
Sufixul -os provine din lat. -osus, -a, fiind atestat încă din sec. al XVI-lea1 în
anumite cuvinte moștenite: friguros ˂ frigorosus sau umbros ˂ umbrosus. Sufixul -os are
și o variantă fonetică -cios, apărută prin atașarea lui -os, -ios cuvintelor românești care
aveau pe t sau ț în rădăcină: neputință ̶ neputincios 2.
În poezia română a secolului al XX-lea, derivatele poetice în -os sunt, în general,
adjective formate de la un substantiv (păr-păros) sau dintr-un verb (arăta-arătos) și mai
puțin din adjectiv.
Derivatele poetice cu sufixul -os în poezia română din prima jumătate a sec. al XX-
lea sunt:
a. Adjective, lenevos (lene +-sufixul -os): „ Departe plopii s-apleacă la pământ / În
larg balans lenevos, de gumă.” (G. Bacovia, Amurg de toamnă); viforoasă (vifor + -os): „ În

1
Popescu-Marin, Magdalena (coord.), 2007, Formarea cuvintelor în limba română din sec. al XVI-lea – al XVIII-
lea, București, Editura Academiei Române, p. 161-166.
2
Popescu-Marin, Magdalena (coord.), 2007, op.cit., p. 162.

866
 ISSUE NO. 28/2022

noaptea viforoasă de vei putea înving, e / O tristă-ngăduire, sau un humor secret ̶ ” (G.
Bacovia, Plumb de iarnă); igrasioase (igrasie + -os): „ Cum recompare / Junia / În
cârciume igrasioase” (G. Bacovia, Stanță la vin); cornoasele, buboși, păroase, bărboase: „
Hai, ieși, / Din cornoasele cămeși!”, „ Ochi buboși / Înnoptau subt frunți pestrițe / De
păroase, de bărboase / Joimarițe”; apos: „ Scăldând la dublul soare, apos, de la Drăgaică /
Rotundul, scund în palmă, duh simplu-n chip de nap.” (Ion Barbu, Suflet petrecut); văroasă
(vară + -os): „ De-acolo, din câmpia văroasă și aridă” (Ion Barbu, Măcel); țestos (țest + -
os): „ Orașul-zmeu, orașul-țestos și ferecat.” (Ion Barbu, Convertire); glodoși (glod + -os):
„ Și să colind, eratic, prin secolii glodoși.” (Al. Philippide, Frontispiciu); vâscoase (vâsc + -
os, ˂ lat. viscosus): „ parc-auzim noroiul cum clefăie sub piele, // și, fleșcăit, ne iese prin
pleoapele vâscoase” (Radu Gyr, Noroiul),
b. Adverbe, zoios (din soios după zoaie: zoaie + sufixul -os): „ Stropii sar, / Ninge
zoios” (G. Bacovia, Nocturnă) ; „ Setos îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii” (Lucian
Blaga, Dorul); mustos (must + -os): „ Tot mai miroase via a tămâios și coarnă, / Mustos a
piersici coapte și crud a foi de nuc...” ( Ion Pillat, În vie); mustoase, : „ și niște fructe coapte-
mi cad mustoase, grele, / pe mormânt” (Lucian Blaga, Gândurile unui mort).
Derivatele poetice cu sufixul -os în poezia română postbelică sunt:
a. Substantive, cele mai numeroase, buburoase (bubă +-ur-+-os): „ copitele sfinte
și buburoase” (Ion Gheorghe, Calul galben); sticlos (format de la substantivul sticlă +
sufixul -os): „ ochiul sticlos” (Ștefan Aug. Doinaș, Mistrețul cu colți de argint); urduros (de
la substantivul urdoare cu sufixul -os): „ ochiul urduros al farului”( Ion Gheorghe, La
căpătâiul gigantului); sârmoasă (de la sârmă + sufixul - os /- oasă ): „ iarbă sârmoasă”
(Ioan Alexandru, Ca în paradis); lăptoasă ( de la lapte + sufixul-os / - oasă ): „ zonă alburie,
lăptoasă” (Virgil Mazilescu, Până și zâmbetul); câlțoasă (de al câlți): „ iarba câlțoasă ca
pânza de țol”, scorțoasă ( de al scoarță): „ copia lui scorțoasă ”; gâtlănoase ( dublă sufixare
gâtlan din gâlt + sufixul -an, + -sufixul -os): „ degetele gâtlănoase ca niște prune” (Ion
Gheorghe, La căpătâiul gigantului) ; păstoși (de la pastă + sufixul – os): „ nori păstoși”
(Denisa Comănescu, Miercurea familiei), „ E ca un sol păstos care albește / Pe degetele
zeilor” (Octavian Soviany, Serapion și dascălul de literatură); apoși (de la apă): „ în ochii-
mi verzi cabrați un pic / apoși” (Grigore Șoitu , Scurt popas la Makaronnetos); lenevos (de
la lene): „rostogolindu-și lenevos, necontenit, / existența către mit” (Aura Christi, Exerciții
de întuneric); solzos (de la solz): „ scara solzoas-a mașinii” (Caius Dobrescu, Efebia), „
pleacă de lângă mine, cuvântule solzos!” (George Vulturescu, Adânc sub nămoluri), „ 3
sălcii solzoase și 4 / corăbii arzând îndelung” (Daniel Turcea, Copacul, principele și
oglinda);; chitinoasă (chitină după fr. chitineux + sufixul -os): „ Mâna mea chitinoasă”
(Alexandru Mușina, Zidul); aburos (din abur): „ ca un cotiledon aburos / roz aprins la
înfățișare” (Marius Robescu, Radiografie); mâzgos ( de la mâzgă): „ Cum crește mușchiul
mâzgos pe malul / mării” (Ioan Alexandru, Vină); leșioasă (de la leșie): „ ceasul pus să
sune la aceeași oră leșioasă” (Constantin Abăluță, Elegie cu două mâneci premiate); prăfos
(de la praf): „ Atunci corbul își ridică gheara de pe covorul prăfos” (Marin Sorescu,
Nevermore), „ într-un anotimp prăfos grădinile prietenului / au coborât sub o apă
limpede...” (Ion Mureșan, Despre construcția unui mare hangar); colțoase ( de la colț):

867
 ISSUE NO. 28/2022

„rânjindu-și fasolele colțoase și rare”; rodos (de la rod): „ mâlul rodos al unei necunoscute
delte” (Ion Gheorghe, Mutul); sticlos (e la sticlă): „ butonul sticlos al soneriei” (Traian T.
Coșovei, Jucătorii de cărți); lepros (de la lepră): „ duhul lepros al aramei”; lăptoasă (de la
lapte): „ ca fața lăptoasă-a lui Ensor pulverizat în zmeură.”; buretos (de la burete): „ lemnul
buretos” ( Mircea Cărtărescu, Căderea); cărnos (de la carne): „ va miorlăi cărnos și lipicios”
( Mircea Cărtărescu, Viziune de seară); viermănoasă (de la vierme): „ taie cu plugul brazda
bizară și viermănoasă”; dințoase (de la dinte): „ poze / păscute de râme dințoase” (Mircea
Cărtărescu, Georgica I ); botoasă (de la bot): „ frumusețe botoasă” (Mircea Cărtărescu,
Poem de amor); coșoasă ( de la coș): „ femeia coșoasă” (Mircea Cărtărescu, Apocalips);
nouroasă ( de la nour, învechit): „ Și bolta nouroasă se încruntă-n lac” ( Nichita Stănescu,
Iarnă târzie); cerbos ( de la cerb):„ Trupul, ramură fără frunze, / trupul cerbos” ( Nichita
Stănescu , Elegia a zecea); ceros și stelos (de la cer și stea): „ Capul îmi reapărea la loc pe
umeri / din ce în ce mai ceros și stelos” (Nichita Stănescu , Autoportret cu geam); noros (de
la nor): „ un trup noros” (Nichita Stănescu, Cai); grețoasă (de la greață): „ Bere neagră și
grețoasă și grețoasă” ( Nichita Stănescu , Cârciumă veche); clepsidros (de la clepsidră): „
Se albise-n sfărâmare al meu os / iar de timp, ce clepsidros!” (Nichita Stănescu, Oificarea
caprelor); Sângeroșii ( de la sânge) din poezia Sângeroșii utopiști de Mariana Marin ; „
coama lungă a timpului, / o tai sângeros cu trupul meu” ( Nichita Stănescu , Cântec, vol.
Opere imperfecte); ghimpoasă ( de la ghimpe): „ natura a devenit atât de străină și de
ghimpoasă”( Nichita Stănescu, Imediat); creieros ( de la creier): „ Cum carnea de zeamă a
piersicii / de jur împrejurul sâmburelui creieros” (Nichita Stănescu, Anatomia, fiziologia
și spiritul); aerosule (de la aer): „ (...) bagă-ți tu mâna într-o pasăre / aerosule!” (Nichita
Stănescu, Index); pletoaselor, genoaselor (de la plete, respectiv gene): „ ah, voi copile, voi
fete, voi femei, / ah, voi, pletoaselor și voi genoaselor” (Nichita Stănescu, Cântec); zăpădos
(de la zăpadă): „ un soare alb, zăpădos” (Mircea Ivănescu, „ nici nu știu când am trecut din
apă pe pământ iar de pe pământ în aer biciuit de ploaie”).
b. Adjective, slinos-lucios (slin, adj., luciu, adj. din vb. luci, derivat regresiv, :„ Și-
atunci eu am simțit că mintea nu-i / decât un ac slinos-lucios ce-așează / motive
populare”(Caius Dobrescu, Efebia); dulciuleioase (dulce + ulei + -os / -oasă, derivare +
compunere): „ Femeile străzii alunecau dulciuleioase” (Florin Iaru, Adio. La Galați);
c. Verbe, lunecoase (de la luneca): „ cercuri lunecoase de aramă” (Nicolae Labiș,
Moartea căprioarei); unduios (undui, după fr. onduleux): „ țârâitul unduios” (Nichita
Stănescu, Ecou de văi); fumegoasă (de la fumega):„ marea fumegoasă” (Nichita Stănescu ,
Inscripție pe un baraj); mângâios (de la mângâia): „ Ca o briză vântul bate / (...) când mai
mângâios și-aproape” (Nichita Stănescu, Baladă).
O situație inedită o reprezintă „repetiție etimologică de tipul parigmenonului” 3
asociată unei aliterații centrul cercului cel cercuros : „ Și-acum nu știu de ce mă mai se
duse / punctul din centrul cercului cel cercuros” (Nichita Stănescu, Înainte de intrarea pe
teren), dar și gălbinoasă ( moștenit din din lat. galbinus; galben este bine reprezentat de

3
Chelaru-Murăruș, Oana (2000), Nichita Stănescu. Subiectivitatea lirică. Poetica enunțării, București, Editura
Univers, p. 252.

868
 ISSUE NO. 28/2022

derivate: gălbenaș, gălbenel, gălbior, gălbeneală, gălbiniță )4: „E privirea dinăuntru /

gălbinoasă ca și untul / și grețoasă cum e zborul / care l-ar zbura dihorul.” (Nichita
Stănescu, Feluri).
Temele derivatelor sunt de origini diferite: limba latină (păr, galben, apă, fum, luci,
lapte, urdoare, vierme), limba slavă ( praf, sticlă, rod, zăpadă), ngr.( sârmă, pastă), teme
noi ( clepsidră), abur cf. alb. avull.
Valorile semantice ale derivatelor cu -os sunt diferite.5 Astfel, pot sugera:
- „ calitatea” (de obicei sufixul -os se atașează unor teme substantivale sau
adjectivale) : apoși, slinos, unduios etc.
- „ însușirea” atunci când obiectul de bază este concret: colțoase, scorțoasă,
nouroasă, botoasă, viermănoasă, câlțoasă, sârmoasă,
- derivatele indică faptul că există o legătură între verb și acțiunea desemnată
de acesta: arătos, lucios,
Sufixul -os, moștenit din latină, poate fi regăsit în limba română în împrumuturi
latino-romanice6 în special din franceză unde apar sub forma -eux ( feminin, -euse)
adaptate la sufixul românesc: chitinoasă (chitină + sufixul -os, după fr. chitineux); unduios
(undui din undă + sufixul -ui, + -os, după onduleux).
Deși formațiile noi în -os sunt împrumuturi din franceză aparținând vocabularului
științific, totuși derivatele poetice adjectivale formate în -os sunt creații românești,
productivitatea lor se datorează faptului că adjectivele în -os existau în limba română de
multă vreme.
Cuvintele derivate în -os pot exprima „ideea de posesiune” 7 sugerată de sensul de
bază „ cantitate mare”: rodos, viermănoase, dar și „ideea de asemănare”: „ degetele
gâtlănoase ca niște prune” (Ion Gheorghe, La căpătâiul gigantului), „ butonul sticlos al
soneriei” (Traian T. Coșovei, Jucătorii de cărți) etc.
În limba română actuală, sufixul -os nu mai este foarte productiv putând fi întâlnit
alături de sufixul dezvoltat -ăcios: pudros, cântăcios, plimbăcios etc.8
Următorul sufix analizat este -ime care, chiar dacă nu este foarte productiv, poate
crea formații spectaculoase în poezie și prin analogii, creațiile voluntare dovedind o
cunoaștere fină a diferitelor straturilor lingvistice ale limbii.
Sufixul -ime provine din limba latină -imen 9 și a apărut sub forma -îme: tătărâme.
Derivatele cu sufixul -ime „ sunt formate exclusiv pe teren românesc”10. Alături de sufixul ̶

4
Pitiriciu, Silvia (2010), Din terminologia cromatică: galben în limba română, în Limba Română, 2010, vol. 177,
Moldova, p.103-110.
5
Popescu-Marin, Magdalena (coord.), 2007, op.cit, p. 165.
6
Goicu, Viorica (2002), Derivarea cu sufixe neologice în româna contemporană, Editura Augusta Timișoara, p.
163.
7
Coteanu, Ion, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu (1985), Limba română contemporană,
Bucureşti, EDP, p.209.
8
Croitor, Blanca (2021), Sufixele în limba română actuală. Formații recente, București, Editura Universității din
București, p. 22.
9
Popescu-Marin, Magdalena (coord.), 2007, op.cit, p., p.137-138.
10
SMFCLR, I, Elena Carabulea, -Ame și -ime în limba română, p.67.

869
 ISSUE NO. 28/2022

imen, în limbile romanice mai apare și -amen care este comun tuturor limbilor
romanice11: it. certame, sp. certamen, port. certamen etc.
Sufixul -ime a fost moștenit din limba latină alături de sufixul -ame (lat. –
(a/i)men), dar cu timpul l-a înlocuit. La rândul lui, sufixul -ime este concurat de
formațiile abstracte terminate în -ătate, -eală, -enie,-ie.12
În poezia română a secolului al XX-lea, sufixul -ime formează substantive de la:
- Adjective, șubrezime (adj. șubred + -ime): „ să aibă parte doar de șubrezime”
(Mircea Cărtărescu, Căderea); albăstrime (adj. albastru + -ime): „ dau și eu cu mine-n tine
/ și cu verde-n albăstrime” (Nichita Stănescu, Ța-Ța-Ța, căpriță, ța!); albăstrimea (de la
albastru): „ Când la un semn / s-au surpat albăstrimile cerului” (Lucian Blaga, Poetul), „
să-mi pască / albăstrimea cerească! ” (Nichita Stănescu, Ciuleandra); cruzime (de la crud),
întunecime (de la întuneca + -ime): „ L-așteaptă-n zări talazele de fier: / Nestrăbătuta lor
întunecime ̶ / Ce bat zăgazul limpedelui cer / Cu spaimă hotărâre și cruzime.” (Tudor
Arghezi, Potirul mistic); adâncimea (de la adânc), înălțimea (de la înalt): „ Din adâncimea
ta te plângi / (...) din înălțimea mea regret” (Lucian Blaga, Pustnicul); scurtimea (de la
scurt): „ Norocul vieții noastre e prea scurtimea ei” (Nichifor Crainic, Rugăciune sub
cruce),
-Numerale, treime (de la Trei, sens religios): „ Aici în desime nu-i nime, / doar
păgâneasca treime.” (Emil Botta, Briareu); zecime (de la zece): „ Din zecime în zecime, /
Taie-n Asia grecime;” (Ion Barbu, Isarlâk),
-Verbe, întunecime (de la întuneca + -ime): „ L-așteaptă-n zări talazele de fier: /
Nestrăbătuta lor întunecime ̶ / Ce bat zăgazul limpedelui cer / Cu spaimă hotărâre și
cruzime.” (Tudor Arghezi, Potirul mistic);
- Substantive, care sunt cele mai numeroase, gabrovenimea (de la Gabrovo13, n. pr.
+ sufixul -ean): „ În vis mut gabrovenimea cumpănește în ruină,” (Ion Barbu, Protocol al
unui club Matei Caragiale); viitorimii ( de la viitor): „ Pulpele cu sfinți lingându-se pe buze
/ deschise m-au chemat să las viitorimii un chip,” (Constant Tonegaru, Autoportret);
burtăverzimea (cuvânt format prin derivare + compunere: burtă + verde +-sufixul -ime):
„ Cârtește-ntunecat burtăverzimea.” (Ion Barbu, Bălcescu trăind); ); grecime ( de la greci):„
Din zecime în zecime, / Taie-n Asia grecime;” (Ion Barbu, Isarlâk); îngerime (subst. înger
+ -ime): „ îngerimea snobă, / poartă numai roți de sobă” (Nichita Stănescu, Cele nouă
raiuri), „ urechea mi-e prea surdă / pentru îngerimea sa!”(Nichita Stănescu, Mozart și
câinele spaniol «Nod 21»); ciolănime ( ciolan + -ime): „ Eu sunt un dinte și am ciolănime /
în râsul trist al botului de lup” (Nichita Stănescu, Dinți); puzderime ( subst. colectiv
puzderie + -ime): „ mi s-a făcut foame de pământ și de a stelelor puzderime” (Nichita
Stănescu, Siglă), valoare redundantă de la substantivul colectiv puzderie sau după tema
de plural stele + -ime, stelărime, dar și vulturime: „mai decurgând o stelărime / de capete
tăiate prin omor” (Nichita Stănescu, Melancolie); „ (...) aș putea să mă înec în nori, / să mă
distrug în vulturime, / în cerul nopții uneori,/ lucind de stelărime”(Nichita Stănescu, Temă

11
SMFCLR, I, Elena Carabulea, art. cit., p.65-75.
12
FCLR IV, p. 133-135.
13
gabrovean, locuitor din Gabrovo, orășel din Bulgaria; înv. negustor de cuțite

870
 ISSUE NO. 28/2022

cu variațiuni: Partitura V); creierimea (creier + -ime): „ Demonul plecând / m-a luat și m-
a lăsat / pradă unui gând / care îmi întărâta toată creierimea mea” (Nichita Stănescu, La
plecarea daimonului); sângerime ( subst. sânge + -ime): „ soldatule, / la ce te uiți cu ochiul
ăla roșu, / plin de sângerime” (Nichita Stănescu, Nod 12).
Temele derivatelor poetice sunt majoritatea din limba latină (înger, sânge, creier,
albastru, stea), și puține de origini diferite: din limba slavă (puzderie, ciolan), etimologie
necunoscută (șubred) etc.
Cât privește valorile derivatelor cu -ime, acestea sunt colective: vulturime,
sângerime, și mai puțin abstracte. Astfel, derivatele colective cu -ime pot exprima mi
multe obiecte identice: ciolănime, stelărime, sau o valoare redundantă de la substantivul
colectiv puzderie: „mi s-a făcut foame de pământ și de a stelelor puzderime” (Nichita
Stănescu, Siglă).
Aceste formații derivate conțin o incompatibilitate semantică dintre bază și sufixul
colectiv, având valoare de intensificare a temei lexicale: creierime, șubrezime, sângerime
etc. De asemenea, derivatul îngerime a fost creat „ prin analogie ludică cu apelativele de
reverență ca « Înălțimea-Voastră », « Întunecimea-Voastră »”14. Derivatele vulturime și
îngerime exprimă un anumit grup pe când albăstrime are, pe lângă sensul de culoare: „
dau și eu cu mine-n tine / și cu verde-n albăstrime” ( Nichita Stănescu , Ța-Ța-Ța, căpriță,
ța!), și „nuanța de calitate”15: „ să-mi pască / albăstrimea cerească! ” (Nichita Stănescu,
Ciuleandra), ușor peiorativă.
Un caz particular îl reprezintă derivatul stelărime care are intercalat între temă și
sufix, elementul -ar formând împreună cu sufixul un tot unitar: -ărime: stele + -ar +-ime,
stele + -ărime. Aceste ultim sufix poate fi explicat făcând legătura cu un alt sufix colectiv
-ărie16 unde a fost înlocuit sufixul -ie cu sufixul -ime: broscărie – broscărime, mai ales că
derivatul stelărime conține un derivat în -ar: stelar ( stea + -ar ) = colindător cu steaua,
dar și adjectivul stelar din fr. stellaire.
Cu toate că derivatele cu -ime existente în limbă sunt numeroase, cele poetice sunt
relativ puține. În limba română actuală, sufixul -ime este productiv: bugetărime,
doctorime, interlopime, pensionărime (unele ușor ironice) și mai puțin sufixul -ărime:
ștăbărime, boschetărime ( mulțime de boscheți sau de boschetari)17.
Analiza lingvistică a cuvintelor poetice derivate cu sufixul -os și a celor derivate cu
sufixul -ime presupune o receptare atât la nivelul semnificantului, cât și la nivelul
semnificatului. Informația lingvistică în context artistic înseamnă abordări diferite ale
textului, orientarea poetului către expresiv presupune particularități și aspecte inedite la
nivelul limbii.
În poezia română din secolul al XX-lea, observăm cuvinte derivate cu sufixele -os
și - -ime, cele mai numeroase fiind substantive, urmate de adjective și mai puține adverbe,
de obicei de la o bază substantivală, dar și atașat unor baze verbale sau adjectivale,

14
Chelaru-Murăruş, Oana (2000), Nichita Stănescu. Subiectivitatea lirică. Poetica enunțării, București, Editura
Univers, p.251.
15
SMFCLR I, Carabulea, Elena, art.cit., p. 68.
16
SMFCLR I, Carabulea, Elena, art.cit., p. 71.
17
Croitor, Blanca (2021), op. cit., p. 12.

871
 ISSUE NO. 28/2022

reprezentând creații particulare, fiind mai degrabă formații interne folosite în contexte
speciale.
Derivatele sufixale poetice sunt create cu intenții expresive în serii derivate având
o bază comună, procedeul fiind caracteristic stilului artistic. Productivitatea anumitor
sufixe în creațiile poetice (ocazionale) este diferită față de formațiile stabile deoarece ține
de spontaneitatea, flexibilitatea și de starea creativă a poetului.
Discursul poetic a avut de câștigat prin îmbogățirea fondului liric cu creații
deosebite, înnoiri formale care impun mutații neașteptate la nivel semantic, invitând
cititorul la o lectură mai pretențioasă. „ Surprizele” limbii oferă contradicții conștiente ale
gândirii prin libertățile creatoare ale poetului, tehnicile actului poetic evoluând în mod
firesc, posibilitățile fiind nelimitate.
Idealul artistic actual are ca obiectiv interdisciplinaritatea domeniilor, cel
lingvistic și cel literar, care concură la realizarea procesului de comunicare literară,
derivarea fiind doar unul dintre diversele procedee de exprimare artistică a poetului prin
intermediul limbii.
Materialul lingvistic analizat a fost învestit cu o funcție artistică, mesajul semantic
fiind uneori incompatibil datorită expresivității și autonomiei limbajului poetic.
Segmentarea cuvântului conduce la o nouă aventură a procesului de creație și presupune
mutații ale cuvântului care pot genera creații noi.
Schimbarea permanentă a diferitelor forme de expresie creează un demers nou,
inovativ, prin diferite metamorfoze ale cuvântului, ipostazele verbale fiind nenumărate
iar materialul poetic rezultat, impresionant.

BIBLIOGRAFIE
Carabulea, Elena (1959), -Ame și -ime în limba română, în SMFCLR I - Graur, Alexandru, Jacques
Byck (redactori responsabili), Studii și materiale referitoare la formarea cuvintelor, vol. I,
București, EARPR, p. 65-76.
Chelaru-Murăruş, Oana (2000), Nichita Stănescu. Subiectivitatea lirică. Poetica enunțării,
București, Editura Univers.
Coteanu, Ion, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu (1985), Limba română contemporană,
Bucureşti, EDP.
Croitor, Blanca (2021), Sufixele în limba română actuală. Formații recente, București, Editura
Universității din București.
FCLR IV - Rădulescu- Sala, Mariana (coord.), 2015, Formarea cuvintelor în limba română, vol. IV,
Partea 1. Sufixele. Derivarea nominală și adverbială, București, Editura Academiei Române.
Goicu, Viorica (2002), Derivarea cu sufixe neologice în româna contemporană, Editura Augusta
Timișoara.
Pitiriciu, Silvia (2010), Din terminologia cromatică: galben în limba română, în „Limba Română”,
vol. 177, Moldova, p.103-110.
Popescu-Marin, Magdalena (coord.), 2007, Formarea cuvintelor în limba română din sec. al XVI-
lea – al XVIII-lea, București, Editura Academiei Române.

872
 ISSUE NO. 28/2022

THEORIES OF FICTIONAL WORLDS IN ABSURD LITERATURE

Violeta COSTEA (MOȚ)

PhD Candidate, University of Craiova

Abstract: This article is part of a larger research on the possible worlds of absurd fiction and focuses
on three theories applied to texts representative of the literature of the absurd: the make-believe
theory, formulated by Kendall Walton, Thomas Pavel's theory of prominent structures and his
theories of objects of Alexius Meinong and Terence Parsons. The corpus of this paper includes texts
by Urmuz (Pâlnia și Stamate, Cotadi și Dragomir, Ismail și Turnavitu) and Eugène Ionesco
(Scaunele). Absurd texts are anti-mimetic texts that, according to the make-believe theory, create
through the game of what would be, contradictory possible worlds, which captivates the reader. With
props in real world, they are configured as incoherent, inhomogeneous universes. Scaunele by
Ionesco is a genuine simulated show, a game of imagination, with comic and tragic elements at the
same time. The theory of prominent structures created by Thomas Paul highlights the presence in
Urmuz's texts of possible worlds without a correspondent in reality, bearing the seal of the author's
originality. The elements that compound the primary and secondary ontology of the urmuzian
fictional universe are not isomorphic, creating for the reader the intuition of contact with the absurd.
Meinong's and Parsons's theories of objects and non-existent objects applied to fragments of Urmuz's
prose highlight their belonging to the category of the absurd by the presence of non-existent objects,
in whose list of properties contradictions and impossibilities meet.

Keywords: possible worlds, fictional worlds, absurd, make- believe, fictional entities.

1. Introducere
Teoria lumilor posibile utilizată ca grilă de receptare și interpretare a ficțiunii
absurde oferă chei de acces ce susțin relevanța acestei arte a reprezentării prin
intermediul limbajului. Avându-și originea în logica modală, această teorie a fost preluată
de filosofii școlii analitice (David Lewis, Saul Kripke, Alvin Plantinga, Nicholas Rescher),
care au considerat-o aptă de a rezolva anumite probleme din semantica modală. Ulterior,
începând cu anii ’70, teoria lumilor posibile a fost aplicată textelor ficționale de către
filosoful David Lewis și de teoreticieni literari ca Toma Pavel, Lubomir Dolezel, Umberto
Eco, Ruth Ronen, Marie-Laure Ryan. Din această perspectivă, realitatea nu se limitează la
aspectele ei vizibile, ci cuprinde totalitatea posibilităților imaginabile – multiple lumi
posibile. Baza conceptuală a teoriei o constituie structura model descrisă de Kripke1,
formată din lumea reală sau actuală, ca element central, și lumile alternative sau posibile.
Între lumea reală și cele alternative se stabilesc relații de accesibilitate. Lumea actuală
diferă de lumile posibile prin statutul ei ontologic autonom, ancorat în realitatea vizibilă,
pe când celelalte componente ale sistemului modal pot fi doar imaginate, povestite sau
visate. În accepție filosofică, lumile posibile „nu sunt adevărate entități care ar putea fi

1
”To get a semantics for modal logic, we introduce a notion for a (normal) model structure. A model structure
(m.s.) is an ordered triple (G, K, R) where K is a set, R is a reflexive relation on K, and G e K. intuitively, we look
at matters thus: K is the set of all ‘possible worlds’; G is the ‘real world’” (Kripke 1963: 83).

873
 ISSUE NO. 28/2022

cercetate dacă am avea telescoape adecvate; ele sunt modele abstracte și pot fi concepute
fie ca entități abstracte reale, fie ca simple construcții conceptuale”(Pavel 1992: 79).
Acest articol face parte dintr-o cercetare mai amplă privind lumile posibile ale
ficțiunii absurde și se focalizează pe trei teorii aplicate unor texte reprezentative pentru
literatura absurdului: teoria simulării, formulată de Kendall Walton, teoria lui Toma Pavel
despre structurile proeminente și teoria obiectelor a lui Alexius Meinong și Terence
Parsons. Corpusul lucrării de față cuprinde texte de Urmuz (Pâlnia și Stamate, Cotadi și
Dragomir, Ismail și Turnavitu) și Eugène Ionesco (Scaunele).

1. Teoria simulării sau a jocului „de-a ce-ar fi” (make-believe) – Kendall

Walton. Aplicație: Scaunele de Eugène Ionesco
Kendall Walton și-a dezvoltat concepția filosofică despre lumile posibile în etape
care au intersectat câteva decade (1973, 1990, 2015), cercetând polivalenta lume a artei
(pictura, sculptura, muzică, romanul, teatrul, fotografia, cinematografia). Apreciat pentru
ideile inovative cu care a îmbogățit gândirea filosofică despre tărâmul imaginației și al
ficțiunii, găsindu-i-se și breșe sau limitări ale teoriei, el a instilat ideea că ficțiunea își are
propriul său adevăr, în interiorul lumilor ficționale regăsindu-se atât afirmații adevărate,
cât și afirmații false2. Mimesis-ul aristotelian, care presupunea exprimarea în operele de
artă a realității în datele ei fundamentale, după cum observă Walton, nu se mai respectă
în operele de artă moderne, multe dintre acestea deformând-o, sublimând-o sau chiar
îndreptându-se împotriva ei. Pentru filosof, este necesară astfel o nouă paradigmă de
înțelegere a lumilor ficționale ale operelor recente, propunând teoria simulării sau a
jocului „de-a ce-ar fi”(make-believe). Arta reprezentațională este explicată ca o continuare
a jocurilor de simulare (imaginație) ale copiilor, aceste opere având rolul unor puncte de
sprijin (n.n. props, engl.) în jocurile simulării, așa cum jucăriile și păpușile de pluș servesc
drept recuzită în jocurile pentru copii. Entitățile ficționale care populează aceste lumi din
jocurile imaginației sugerate de operele de artă, care devin puncte de sprijin, sunt
considerate de Walton ca având însușirea de a fi reale, ele reușind să creeze in mintea
consumatorului de artă emoții. În procesul receptării unui text ficțional, fie operă literară,
piesă de teatru sau film, simularea se bazează pe experiența cititorului/spectatorului de
a fi captivat de povestire, unde se bucură, se sperie, se întristează sau se înfurie,
empatizând cu personajele.

“Do we have psychological altitudes toward characters and other mere fictions? We
do indeed get ‘caught up’ in stories; we frequently become ‘emotionally involved’
when we read novels or watch plays or films” (Walton 1990: 35).

Piesa de teatru Scaunele de E. Ionesco, subintitulată farsă tragică, ilustrează prin

excelență teoria simulării, cele două personaje, Bătrânul și Bătrâna, fiind creatorii unor
lumi ficționale alternative prin intermediul limbajului ca mod de reprezentare. Ca într-un

2
“To call a proposition fictional amounts to saying only that it is ‘true in some fictional world or other’” (Walton
1990: 35).

874
 ISSUE NO. 28/2022

joc al simulării, cele două entități ficționale interpretează, alternativ, roluri diferite în
universul ficțional căruia îi aparțin. Personaje absurde, Bătrânul și Bătrâna nu au
identitate omogenă, ci se află într-o transformare perpetuă, în funcție de semnificația
replicilor pe care și le adresează, dar și de informațiile oferite de indicațiile autorului.
Inițial, deși sunt soț și soție, căsătoriți de șaptezeci și cinci de ani, cei doi au un
comportament pueril, asemenea unor copii implicați în jocul „de-a mama și de-a tata”:
femeia își asumă rolul mamei, iar bărbatul, involuntar, pe cel al copilului. Dorind să vadă
de la fereastră bărcile ce plutesc pe apă la momentul înserării, Bătrânul se află în picioare,
pe un scăunel de bucătărie. Acesta este rugat insistent, iar în cele din urmă convins de
soția sa grijulie să coboare și să își schimbe preocuparea într-una care să imite realitatea,
iar nu scrutarea ei. Acest joc „de-a ce-ar fi” pe care i-l propune Bătrâna are, în termenii
teoriei lui Walton, puncte de sprijin în realitate, de care se folosește pentru a crea prin
imaginație niște lumi ficționale fragile și cu limitele instabile, ba chiar contradictorii.
Indicii jocului „de-a ce-ar fi” sunt verbali (apelativele „puiule”, „puișor”, „puișorule”),
gestuali („îl trage pe Bătrân de mânecă”, „Bătrânul se așază cât se poate de firesc pe
genunchii Bătrânei”, „îl mângâie pe Bătrân așa cum mângâi un copil”), emoționali (Bătrâna
este grijulie: „ai să cazi în apă”, speriată: „Vai!...mi se face frică”, persuasivă: „trăgându-l pe
bătrân”, iar Bătrânul este furios: „Lasă-mă-n pace!”, curios: „Vreau să mă uit”, docil:
„Bătrânul se lasă tras împotriva voinței sale”). Din momentul în care invitații imaginari
încep să sosească, personajele interpretează roluri succesive: gazde angajate în dialoguri
imaginare cu oaspeți fictivi, organizatori de spectacole, vânzători de produse fast-food. Pe
măsură ce lumile posibile ale discursului ficțional absurd continuă să se configureze,
stările afective paradoxale ale personajelor i se înfățișează spectatorului/cititorului,
creându-i perplexitate. Retrăind prin forța reprezentațională a limbajului o poveste de
demult, cei doi se emoționează, râd și plâng succesiv, dovedind labilitate psihică
(„râzând”, „izbucnește brusc în plâns”, „scâncește”, „plângând în hohote, cu gura larg
deschisă, ca un bebeluș”). Jocul „de-a mama și de-a tata” devine absurd în momentul în
care Bătrânul se consideră orfan pentru că realizează că nu mai are mamă, iar Bătrâna își
asumă rolul mamei („Sunt soția ta, acum eu sunt mămica”) și îl alintă, numindu-l,
paradoxal, „puiul meu, orfanul meu”.
O altă problemă pe care o pune piesa Scaunele este cea a lumilor posibile pe care
le creează entitățile ficționale ce populează opera literară. Prin replici alternative, cei doi
bătrâni solitari, singurele ființe vii într-o lume a simulării, își recreează trecutul,
respectând capriciile imaginației și ale memoriei nonagenarilor. Didascaliile sunt
eliminate aproape în totalitate, se creează iluzia existenței autonome a personajelor.
Lumile posibile descind unele din altele, uneori prin modificarea unui cuvânt sau a unui
sunet:

BĂTRÂNA: Dă-i drumul, spune povestea... E și povestea mea, ce-i al tău e al meu!
„Atunci, am râs...”
BĂTRÂNUL: „Atunci, am răs...” […]
BĂTRÂNA: „Atunci, am răz...”, puișorul meu...

875
 ISSUE NO. 28/2022

BĂTRÂNUL: „Atunci am răzbit până la un gard uriaș. Eram uzi leoarcă, frigul ne
intrase în oase, după atâtea ore, zile, nopți, săptămâni...”
BĂTRÂNA: „Luni...”
BĂTRÂNUL: „...În ploaie. Ne clănțăneau urechile, picioarele, genunchii, nasul, dinții...
au trecut optzeci de ani de-atunci. Nu ne-au dat voie să intrăm... puteau măcar
deschide poarta de la grădină...” (Tăcere.)
BĂTRÂNA: „În grădină, iarba era udă.”
BĂTRÂNUL: „O potecă ducea către o piață mică; în mijlocul ei, biserica din sat...”
Unde era satul ăsta? Mai ții minte?
BĂTRÂNA: Nu, puiule, nu mai știu.
BĂTRÂNUL: Cum se-ajungea acolo, unde-i drumul? Locul se chema, cred, Paris...
BĂTRÂNA: Parisul n-a existat niciodată, puiule.
BĂTRÂNUL: Orașul ăsta trebuie să fi existat, odată ce s-a scufundat. Era orașul
lumină, fiindcă lumina s-a stins, s-a stins, de patru sute de mii de ani... N-a mai rămas
din el decât un cântec.
BĂTRÂNA: Un cântec-cântec? Ciudat. Ce cântec?
BĂTRÂNUL: Un cântec de leagăn, o alegorie: Paris sera toujours Paris.
BĂTRÂNA: ...și se-ajungea prin grădină? Era departe?
BĂTRÂNUL, visează, pierdut: Cântecul?...ploaia?... […]
BĂTRÂNUL: „Atunci, am râs...” […]
CEI DOI BĂTRÂNI: „[…] Am râs…ha!... Ha-risip!...Ha-risip! Haris!”
BĂTRÂNA: Ăsta era carevasăzică faimosul tău Paris! (Ionesco 2010: 99-101).

Fragmentul citat ilustrează capacitatea limbajului de a da naștere unor lumi

ficționale alternative, succesive sau concomitente, prin însumarea unor date
contradictorii, ce îi atrag atenția receptorului că universul în care eul său ficțional a
plonjat este unul absurd, în care legile logicii și cele naturale sunt încălcate. Cronotopul își
modifică permanent proprietățile, punctele de sprijin din lumea reală având funcția unor
obiecte surogat, cu identitatea schimbată. Cele șapte referiri la Paris din fragmentul citat,
ca reper spațial în care este înrămată narațiunea actanților dobândește, prin derularea
replicilor, însușiri stranii și contradictorii. Printr-o mică variație sonoră, „râs” devine
„răs”, apoi „răz”, „răzbit”, timpul se dilată, orele devin zile, nopți, săptămâni, luni. Din
lumea reală migrează în cea ficțională obiecte precum gard, poartă, grădină, piață,
biserică, sat. Se configurează deci un univers rural, imagine contrazisă apoi prin numirea
lui drept orașul Paris. Dar de la această confuzie de identitate se ajunge facil la anularea
oricărei identități. Limbajul este suveran: „Parisul n-a existat niciodată, puiule!” Bătrânul
o contrazice pe Bătrână, susținând, pe urmele teoriei obiectelor, că obiectul evocat este
definit printr-o listă de proprietăți contradictorii, imposibil de asociat unui referent real:
satul este de fapt orașul Paris, „orașul lumină”, dar această lumină s-a stins în urmă cu
„patru sute de mii de ani”, singura lui reminiscență fiind cântecul ce devine în final, printr-
o altă construcție sonoră, un hohot de râs :„Haris!” Un toponim este transformat într-o
stare afectivă, într-o emoție.

876
 ISSUE NO. 28/2022

Lumile ficționale create prin imaginația personajelor îl uimesc și îl fascinează

deopotrivă pe cititor/spectator, în mintea căruia scaunele ce invadează treptat scena până
la suprasaturație sunt ocupate de personaje. Imobilizați în două puncte opuse ale scenei,
Bătrânul și Bătrâna, sufocați de mulțimea imaginară prezentă la spectacolul simulat, aleg
soluția evadării iluzorii, sărind în apă prin ferestrele locuinței. „Proliferarea materiei”3
creează vidul existențial, golește viața de substanță. Dubla sinucidere prin care se
realizează ieșirea lor derizorie din scenă este caracteristica acelui „teatru teatralizant”4 ce
mizează pe „îngroșarea sforilor”, preocupare permanentă a lui Ionesco și sursă a
absurdului.
Problema adevărului afirmațiilor ficționale dezbătută de Walton în teoria simulării
evidențiază absurdul ionescian prin coexistența în același fragment literar a unor
afirmații a căror valoare de adevăr rămâne incertă. Lumile posibile sunt aici contradictorii
ori imposibile. Un exemplu a fost toponimul Paris, sat și oraș în același timp. Un altul este
reprezentat de referirile contradictorii la presupusul fiu al personajelor, iar ultimul
selectat de mine, vizează felul în care și-a găsit sfârșitul mama Bătrânului. În dialogul
simulat cu Fotogravorul și Frumoasa, Bătrânul și Bătrâna proiectează lumi posibile
divergente, expresii ale dorințelor neîmplinite, ale regretelor sau idealurilor lor:

BĂTRÂNA, Fotogravorului: Da, am avut un fiu...trăiește, sigur că da… a plecat… e o

poveste ca oricare alta... mai curând ciudată... și-a părăsit părinții […]: „Fiule, băiatul
meu, fiule, băiatul meu...”, nici n-a întors capul...
BĂTRÂNUL: Din păcate, nu… nu... n-am avut copii... Mi-aș fi dorit un băiat… Și
Semiramida ar fi vrut… […]
BĂTRÂNUL: Am lăsat-o pe mama să moară singură într-un șanț. Mă chema, gemea
încet: „Băiatul meu, fiul meu iubit, nu mă lăsa să mor singură… Stai cu mine. N-o mai
duc mult.” „Lasă, mamă, îi spuneam eu, mă-ntorc imediat.” Când m-am întors, era
moartă și îngropată adânc…” […]
BĂTRÂNA: Să nu-i vorbiți despre asta soțului meu. El, care și-a iubit atât de mult
părinții… Nu i-a părăsit o clipă. A avut grijă de ei, i-a răsfățat… Au murit în brațele
lui, spunându-i : „Ai fost un fiu model. O să te răsplătească Dumnezeu” (idem: 122-
123).

Marcă a literaturii absurdului, contradicția internă a semanticii textului, îl

debusolează pe cititor/spectator, care, captivat (capturat) de poveste, empatizează cu

3
Fiind întrebat care este rolul accesoriilor în Scaunele, Ionesco a răspuns: „Ele exprimă proliferarea materiei. Prea
multa prezență a obiectelor exprimă absența spiritului” (Ionesco 2002: 177).
4
„ ...dacă teatrul nu era decât o îngroşare jalnică a nuanţelor, care mă jena, e pentru că nu era decît o îngroşare
insuficientă. Ceea ce era prea îngroşat nu era destul de îngroşat, ceea ce era prea puţin nuanţat, era prea nuanţat.
Dacă, aşadar, valoarea teatrului consta în îngroşarea efectelor, trebuia ca ele să fie îngroşate şi mai mult, să fie
subliniate, să fie accentuate la maximum. A împinge teatrul dincolo de această zonă intermediară care nu e nici
teatru, nici literatură, înseamnă a-l restitui cadrului său propriu, limitelor sale fireşti. Trebuia nu să se ascundă
sforile, ci să fie făcute şi mai vizibile, în mod deliberat evidente, să se meargă în adâncimea grotescului, în
caricatură, dincolo de palida ironie a spiritualelor comedii de salon.... Să fie împins totul la paroxism, acolo unde
sunt izvoarele tragicului. Să se facă un teatru de violenţă: violent comic, violent dramatic” (ideem 2002: 64).

877
 ISSUE NO. 28/2022

personajele, experimentând sentimente și emoții similare, pentru ca mai apoi să fie

contrariat de afirmații care transmit informații și induc stări sufletești opuse. Această
dublă raportare la universul ficțional, prin eul real și prin cel ficțional îl plasează pe
receptor simultan în lumea actuală și în cea ficțională.
Referitor la emoțiile trăite de receptorul unei opere de artă reprezentațională,
Walton afirmă că acestea sunt adevărate, dar nu aceleași cu cele pe care le-ar experimenta
în lumea reală în circumstanțe similare celor din operă. Acestea sunt numite de Walton
cvasi-emoții, deoarece existența lor fictivă este conștientizată de către receptor. Astfel,
urmărirea unu film de groază îl face pe cel ce îl vizionează să se sperie. Deși recunoaște că
s-a speriat, el este conștient că aceasta nu este o frică reală, ci doar s-a „prefăcut” că se
sperie5. La fel și în cazul piesei Scaunele, cititorul sau privitorul piesei de teatru se
emoționează, trăind stări de spirit contrare, care pot amuza sau intriga, se „preface” a lua
în serios cele prezentate, dar el este conștient de faptul că este doar captivat de poveste,
pe care pe parcurs și în cele din urmă o așază acolo unde este desemnată a fi, în categoria
absurdului. Vigilența cititorului este activată în momentul în care el conștientizează
inadvertențele lumilor posibile, totuși el dă curs sugestiei autorului de a-și imagina aceste
lumi ficționale, intrând în jocul „de-a ce-ar fi” al absurdului.

3. Teoria structurilor proeminente (Toma Pavel). Aplicații: Cotadi și

Dragomir, Ismail și Turnavitu de Urmuz
Toma Pavel (n. 1941) este primul teoretician literar care, începând cu 1975, a
aplicat teoria lumilor posibile la ficțiunea narativă, impunând conceptul de „lumi
ficționale”, specific teoriei literare, dar similar celui preluat din filosofie. Criticul și-a
argumentat opțiunea pentru această terminologie, opinând că „noțiunea de lume ca
metaforă ontologică pentru ficțiune rămâne prea atrăgătoare ca să putem renunța la ea”(
Pavel 1992:81). În disocierea pe care o face între structurile simple și cele duale, Pavel
pornește de la teoria jocului „de-a ce-ar fi” (make-believe) expusă de Walton în Mimesis as
Make-Believe (1990), care ia ca exemplu jocul în care copiii își imaginează că pregătesc
cozonaci din nisip. Jocul ficțional „de-a ce-ar fi” presupune capacitatea de a stabili
corespondențe între elementele lumii reale și cele dintr-o lume imaginară. O structură
simplă sau plată este „compusă dintr-un singur univers conținând o bază, realitatea,
înconjurată de aura sa de alternative cu adevărat posibile” (Pavel 1992: 88). Acest model
mental ar putea fi întâlnit la cineva lipsit de imaginație. O structură duală ar fi
caracteristică celor capabili de imagini complexe, care să suprapună „două sau mai multe
universuri într-o singură structură, astfel încât o corespondență detaliată se stabilește
între componente” (idem: 90). Structura duală este formată din două universuri, fiecare
element din universul primar având drept corespondent un element din cel secundar.
Corespondența dintre cele două ontologii se realizează printr-o relație de tipul „vor fi
luate drept”. Gareth Evans (1982) numește structurile duale jocuri esențial conservatoare,
în timp ce „jocurile imaginației în care anumite entități nu au niciun corespondent în

5
Walton explică mecanismul apariției cvasi-emoțiilor prin intermediul personajului Charles, care urmărește un
film horror. Vezi detaliile explicației în Walton 1990: 196-201.

878
 ISSUE NO. 28/2022

lumea reală” (ibidem: 93) sunt numite esențial creatoare. Toma Pavel le numește structuri
proeminente și le definește prin absența izomorfismului între elementele celor două
universuri componente.
În cele ce urmează, voi exemplifica modul în care structurile proeminente
evidențiază crearea unor lumi ficționale absurde. Voi folosi ca texte-suport prozele Cotadi
și Dragomir, Ismail și Turnavitu scrise de avangardistul Urmuz. În cele două texte
acționează două cupluri actanțiale a căror identitate este greu de stabilit. Nici măcar
apartenența lor la specia umană nu poate fi certă, deoarece portretele lor asociază
caracteristici care creează în mintea cititorului imaginea unor hibrizi oameni-păsări-
obiecte. Universul lor este lipsit de omogenitate și funcționează diferit față de cel real,
accesibil cititorului. În termenii lui Toma Pavel, universul ficțional creat de Urmuz
operează cu structuri proeminente, esențial creatoare. Există anumite similarități între
elementele ce compun ontologia primară (lumea reală) și cele din ontologia secundară
(lumile ficționale create de lectura textelor lui Urmuz), dar suprapunerea nu este perfectă,
acest univers fiind amenințat la tot pasul cu disoluția. Totuși, cititorul nu are alte pârghii
prin care să își imagineze lumea posibilă propusă de text, decât termenii transportați din
lumea reală și care descriu organizarea și funcționarea primului univers: „picioarele”,
„părul”, „îmbrăcăminte”, „familie”, „bătrân”, „grătar”. Pe baza cunoștințelor pe care
cititorul le are despre semnificația unor termeni precum cei enumerați în ontologia
primară, este tentat să realizeze o relație de corespondență între cele două categorii de
elemente. Surpriza contactului cu absurdul survine în momentul în care cititorul
realizează că suprapunerea celor două universuri nu este posibilă, textul operând cu o
structură proeminentă. Portretele actanților asociază elemente contradictorii din sfera
realistă, fantastică, umană, zoologică, obiectuală:

„Cotadi este scurt și pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de

două ori în afară și o dată înăuntru și veșnic neras. Părul negru ca pana corbului e
plin de mătreață și încărcat cu sclipitori și scumpi piepțeni de baga. Cotadi nu are
niciodată pozițiunea verticală, din cauza unei îmbrăcăminte de șiță ce-i formează un
fel de cuirasă și care, deși îl jenează teribil, o poartă însă cu o desăvârșită abnegație
direct pe piele, sub cămașa țărănească cu ciucuri, de care nu se desparte niciodată.
O particularitate a lui Cotadi este că, fără să vrea, devine de două ori mai lat și cu
totul străveziu, dar aceasta numai de două ori pe an, și anume, când soarele ajunge
la solstițiu. [...]capac de pian, pe care îl are înșurupat la spate, deasupra feselor. [...]
Se mai știe despre Cotadi că se hrănește numai cu ouă de furnici, pe care le introduce
pe o pâlnie, dând în schimb afară sifon și că este astupat timp de șase luni pe an cu
un dop de sticlă de șampanie[...]. Cotadi [...] este însă un om cu judecată” (Urmuz
1998: 29-30).

Lectura unui astfel de text îi creează perplexitate cititorului prin straturile

ontologice pe care le afișează, prezentând o structură proeminentă. Incipitul sugerează
identitatea umană a primului actant prin cele trei referiri la structura lui anatomică:
„scurt”, „pântecos”, „musculatura proeminentă”. Detaliul referitor la picioarele „îndoite de
879
 ISSUE NO. 28/2022

două ori în afară și o dată înăuntru” îl asociază domeniului tricotajului, iar sintagma
livrescă „părul negru ca pana corbului”, desprinsă din limbajul basmologic, este minată
prin precizarea derizorie „plin de mătreață”, continuată de aluzia la opulența mimată prin
utilizarea „piepțenilor de baga”, accesorii „sclipitoare” și „scumpe”. Îmbrăcămintea de șiță
ce reprezintă vestimentația „marelui erou” îl înscrie în rândul obiectelor din domeniul
construcțiilor, iar precizarea straniei particularități a metamorfozei bianuale prin care
devine translucid și de două ori mai lat „când soarele ajunge la solstițiu” glisează spre zona
science-fiction. Precizările referitoare la natura obiectuală a lui Cotadi (capacul de pian
înșurubat la spate și dopul de sticlă de șampanie) dau naștere unei lumi posibile
imposibile, completate în mod paradoxal prin calificativul „om cu judecată”, cu funcție
evident ironică. Incoerența lumilor ficționale imaginate denotă apartenența la literatura
absurdului.
Portretul inițial din Ismail și Turnavitu se configurează în termenii unui tratat
științific, selectând câteva elemente paradoxale:

„Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare
greutate. Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai târziu, grație
progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice nul pe cale chimică, prin
synteză” (Urmuz 1998: 22).

Analizând acest fragment din perspectiva teoriei structurilor proeminente putem

observa prezența unor lumi posibile divergente față de universul ontologic primar. Un
personaj literar construit prin prezența exclusivă a unor detalii precum ochi, favoriți și
rochie nu poate avea un corespondent în realitate, ci este o creație ficțională prin
excelență. Totuși cititorul întregește acest portret înzestrând în imaginație actantul și cu
un trup, pentru ca el să se înscrie și în lumea reală, accesibilă lectorului. Pentru că intuiește
că se află într-o lume posibilă imposibilă, el încearcă și depune un efort de
comprehensiune, transpunând termenii dați, din ontologia primară în cea secundară. Însă
termenii nu pot fi izomorfi, deoarece construcția mentală creată nu are niciun
corespondent în realitate.
Actantul numit Ismail este tot un hibrid, ca și Cotadi, un individ cu însușiri
contradictorii: uman- non-uman, masculin-feminin, natural-sintetic, animal-vegetal.
Exemplar rar, dintr-o specie (botanică) pe cale de dispariție, lui Ismail i se
sugerează sexul masculin prin nume și prin termenul favoriți. Apartenența la regnul non-
uman îl contrariază pe cititor, care află că s-a reușit fabricarea unui Ismail în laborator.
Lumile posibile sunt în permanentă mișcare, fraza următoare înscriind personajul în
specia animalelor cu spirit gregar: „Ismail nu umblă niciodată singur” - asemenea lupilor
care se asociază în haite.
Detaliile contradictorii se succed, modificând consistența fragilă a universului
ontologic secundar. Cititorul află perplex că cel la care se gândea că ar putea fi om, plantă
sau animal este de fapt o conservă păstrată „cea mai mare parte din an” în podul casei
tatălui său.

880
 ISSUE NO. 28/2022

Continuând lectura, lumile posibile paradoxale continuă să răsară în mintea

cititorului.
Turnavitu, al doilea membru al cuplului actanțial, este un personaj realizat de
asemenea după un model proeminent. El este omul-obiect, un ventilator cu posibilitatea
metamorfozei anuale într-un bidon cu gaz, fapt ce îl transformă într-un vehicul
întreprinzând o călătorie absurdă și inutilă in insulele Majorca și Minorca.

4. Teoria obiectelor și a obiectelor inexistente (Alexius Meinong, Terence

Parsons). Aplicații: Pâlnia și Stamate, Algazy and Grummer de Urmuz
Alexius Meinong (1853-1920) a fost un filosof austriac, creatorul teoriei obiectelor,
conform căreia orice obiect real este definit printr-o serie de proprietăți, iar fiecărui set
de proprietăți îi corespunde un obiect real sau nu. Meinong a observat că anumitor obiecte
li se pot corela proprietăți contradictorii, apte a desemna obiecte imposibile, precum
muntele de aur sau cercul pătrat. El a folosit termenii subzistă și există pentru a marca
diferența dintre proprietatea obiectelor de a exista (Sein) și de a fi existente (Sosein),
dintre obiectele reale și cele inexistente. Obiectele reale sunt Obiectele cunoașterii, iar cele
inexistente sunt Obiectele ideale, care subzistă dar nu există în orice formă și nu sunt
reale6.
Terence Parsons (n.1939) a rafinat unele dintre ideile lui Meinong în teoria
obiectelor inexistente7, aplicând-o la textele literare și introducând distincția predicate
nucleare/predicate extranucleare. Predicatele nucleare se referă la proprietățile pe care
un obiect le deține în interiorul universului ficțional căruia îi aparține, iar cele
extranucleare îl raportează la lumea extratextuală:

“I'll call ‘exists’ an extranuclear predicate, and, in general, I'll divide predicates into
two categories: those which stand for nuclear properties, which I'll call nuclear
predicates, and the others, which I'll call extranuclear. Which are which? First, here
are some examples:
Nuclear Predicates: ‘is blue’, ‘is tall’, ‘kicked Socrates’, ‘was kicked by Socrates’,
‘kicked somebody’, ‘is golden’, ‘is a mountain’.
Extranuclear Predicates:
Ontological: ‘exists’, ‘is mythical’, ‘is fictional’
Modal: ‘is possible’, ‘is impossible’
Intentional: ‘is thought about by Meinong’, ‘is worshipped by someone’
Technical: ‘is complete’” (Parsons 1980: 23).

6
“How little truth there is in such a view is most easily shown by ideal Objects which do indeed subsist (bestehen),
but which do not by any means exist (existieren), and consequently cannot in any sense be real (wirklich)”
(Meinong 1960: 79).
7
“Some objects are impossible. By calling an object x possible I mean that it is possible that there exist an object
which has all ofx's nuclear properties (and perhaps more besides). All existing objects are automatically possible
objects by this definition. And some unreal ones are, too-for example, ‘the gold mountain’. But consider the object
whose sole nuclear properties are roundness and squareness (this may be Meinong's famous ‘round square’). This
is an impossible object because there could not be an existing object that has both these properties. Still, as Meinong
pointed out, that doesn't prevent there from being an impossible object that has them” (Parsons 1980: 21).

881
 ISSUE NO. 28/2022

O altă distincție pe care Parsons o face este între obiectele inexistente și cele
ficționale (care apar în ficțiune). El consideră că în textele ficționale apar atât obiecte
reale, cât și inexistente, fundamentând astfel teoria obiectelor ficționale.
Privite prin prisma teoriei obiectelor lui Meinong textele absurde apar prin
excelență drept lumi ficționale paradoxale, populate cu obiecte imposibile. Tudor Arghezi
realizează în Horă de ucenici o construcție în care legile logicii și ale științei sunt încălcate.
În această lume posibilă zece este egal cu unu, înmulțirea este identică scăderii, câtul este
mai mare decât deîmpărțitul, cățelul și purcelul sunt ființe similare, iar cercul are forma
unui pătrat, întocmai ca în jungla lui Meinong. Dar lumile posibile imposibile au apărut în
literatura română la începutul secolului al XX-lea, prin creația grefierului Urmuz și
cunoscute cititorilor prin efortul lui Arghezi. Asocierea unor predicate nucleare și
extranucleare contradictorii dau naștere în mintea cititorilor unor obiecte imposibile, fără
corespondent în lumea reală, dar de a căror existență în lumile posibile nu se îndoiește
nimeni. În continuare, voi selecta și voi înscrie într-un tabel câteva obiecte imposibile ce
apar în cel mai amplu text urmuzian, romanul în patru părți, Pâlnia și Stamate:

Contextul în care apar Obiecte Predicate Predicate

obiectele contradictorii nucleare extranucleare
„salonul somptuos, salonul  este somptuos  este un indice
[…] această cameră,  este întunecat spațial absurd
vecinic pătrunsă de  este închis
întuneric, nu are nici
uși, nici ferestre”
„o bibliotecă de stejar biblioteca  este din lemn  nu poate avea un
masiv, totdeauna  este udă referent în lumea
strâns înfășurată în reală
cearceafuri ude...”
„o masă fără picioare, masa  este o masă  este incompletă,
la mijloc, bazată pe  este suspendată un obiect
calcule și imposibil creat
probabilități” de Urmuz
„o încăpere scundă, cu țărușul  este fixat în  este un obiect
pământ pe jos și în podea ficțional
mijlocul căreia se află  mijloc de
legată întreaga familie imobilizare a
Stamate” familiei
Stamate
„o inocentă și decentă pâlnia  este inocentă  este o ființă-
pâlnie ruginită”  este decentă obiect în textul
 este ruginită lui Urmuz, o
creație absurdă.
„Acest om demn, Stamate  este demn  este personaj
unsuros și de formă  este unsuros într-un text
aproape eliptică”  are formă absurd
eliptică

882
 ISSUE NO. 28/2022

„unicului său copil, Bufty  este copilul lui  este personaj

gras, blazat, și în etate Stamate într-un text
de patru ani, numit  este blazat absurd
Bufty”  este în vârstă de
patru ani
„soția tunsă și Soția lui Stamate  este tunsă  este personaj
legitimă a lui Stamate”  este legitimă într-un text
absurd

Ca și în teoria entităților ficționale a lui Walton, Meinong și Parsons includ

personajele literare în categoria obiectelor. Descriind teoria obiectelor ficționale, Parsons
face distincție între personajele sau obiectele originare (native) dintr-o poveste, cele
imigrante în ea și cele substituite (surogat). El spune că această distincție este legată de
proveniența obiectului în discuție8. Cele originare există în textul sursă, fiind întâlnite
pentru prima oară în el ca niște proiecții ale imaginației unui autor anume. Obiectele
imigrante pot proveni fie din alte texte, fie din lumea reală, fără a li se modifica lista
proprietăților, iar cele substituite se diferențiază de cele imigrante prin modificarea
setului de proprietăți pe care le-ar fi putut avea omoloagele lor din lumea extratextuală.
Personajele și obiectele din universul ficțional imaginat de Urmuz sunt, cu predilecție,
inventate de autorul lor, textele cărora le aparțin fiind adevărate insule ce nu stabilesc
relații de intertextualitate sau transficționalitate cu alte texte. Însă în ciuda faptului că cele
mai multe dintre personajele și obiectele absurde urmuziene sunt originare din textele
lor, putem remarca prezența unora imigrante din lumea reală, precum și a celor substituite
prin modificarea setului de proprietăți pe care le-ar fi putut avea omoloagele lor din lumea
extratextuală. Este interesant detaliul biografic consemnat de sora scriitorului, obiceiul
lui Urmuz de a analiza figura trecătorilor și de a face asocieri dintre cele mai bizare9. În
plus, este demnă de a fi amintită o notă de subsol pe care autorul a atașat-o titlului prozei
Algazy and Grummer:

„E fosta firmă a unui cunoscut magazin de geamantane, portmoneuri etc. din

capitală, rămasă astăzi sub un singur nume. În tot cazul, ne permitem a crede că
numele de Algazy sau Grummer, după imaginile ce trezesc prin muzicalitatea lor
specifică - rezultat al impresiunii sonore ce produc în ureche - nu par a corespunde
aspectului, dinamicii și conținutului acestor doi simpatici și distinși cetățeni așa cum
îi știm noi din realitate... Ne permitem a arăta mai sus cititorilor cum ar fi trebuit și
cum ar fi putut să fie un Algazy sau un Grummer „in abstracto", dacă dânșii nu ar fi
fost creați de o întâmplare, o soartă care mai deloc nu ține seama dacă obiectele
creațiunilor ei corespund, în forma și mișcarea lor, cu numele ce li s-a hărăzit. Cerem
scuze d-lor Algazy & Grummer pentru observările ce ne permiserăm mai sus; o

8
“The distinction is, roughly, whether the story totally ‘creates’ the object in question, or whether the object is an
already familiar one imported into the story” (Parsons 1980: 51).
9
„Petrecând „o lună de vară alături de el”, sora sa, Eliza V. Vorvoreanu se amuza de observaţiile pe care le făcea
privind figurile oamenilor ce‑i treceau pe dinainte : „Ia uită‑te la cel de colo (...) parcă ar avea o îmbrăcăminte de
şiţă“ ; sau: „ăstuia i‑ar sta mai bine dacă (...) ar purta o rochie făcută din macat”; sau: „decât să‑şi piardă timpul
mâzgălind la acte, mai bine ar servi de ventilator” (Cubleșan 2014: 40-41).

883
 ISSUE NO. 28/2022

facem însă și din dorința de a-i servi, deșteptându-i din vreme asupra măsurilor de
îndreptare în această privință. Se pare că remediul nu ar putea fi decât unul și singur:
sau să-și găsească fiecare alt nume, în adevăr adecvat realității lor personale, sau să
se modifice ei înșiși, cât mai e timpul, ca formă și ca roluri, după singura estetică a
numelor ce poartă, dacă vor să le mai păstreze...” (Urmuz 1998: 32).

Textul reflectă preocuparea autorului pentru stabilirea unui raport între realitate
și ficțiune, prin asocierea personajelor cu numele lor. În termenii teoriei obiectelor
ficționale a lui Parsons, Algazy și Grummer sunt obiecte substituite. Proveniența lor este
declarat extratextuală, ca și numele străzilor pe care vagabondează un alt obiect imposibil,
ventilatorul Turnavitu: Covaci, Gabroveni, Arionoaiei. Dar dacă numele străzilor sunt
inserții realiste ale lumii actuale în lumea ficțională, deci obiecte imigrante, mărturisirea
autorului privind funcția indexicală a firmei unui fost magazin bucureștean relaționează
persoanele reale și imaginea lor din universul textual, declarat modificată pentru a
corespunde „impresiunii sonore” produsă în urechea și mintea autorului și a cititorului
cele două nume în momentul rostirii lor. Acestea sunt obiecte substituite sau surogat.
Entitățile cu cioc de pasăre și coadă de pian montată la spate îi par autorului mult mai
apropiate de sugestiile sonore ale straniilor nume ce le sunt asociate, iar sfatul lui, în
registru ironic, evident, este ca persoanele reale să își schimbe identitatea pentru a
corespunde imaginii lor fictive. Ficțiunea se extinde aici în lumea reală, exercitându-și
funcția transformatoare, iar absurdul invadează lumea reală prin procedeul reificării. De
asemenea, este interesantă utilizarea adjectivului intensional fosta din sintagma „fosta
firmă”, prin intermediul căruia se actualizează o lume posibilă din trecut. Și în Scaunele,
numele Semiramida, purtat de personajul feminin supranumit Bătrâna, nonagenară, este
tot un obiect substituit, proveniența lui legendară și aluzia la cunoscuta regină babiloniană
a Antichității evidențiază relevanța principiului distanțării minimale enunțat de Marie-
Laure Ryan, prin care lumea posibilă imaginată, având ca punct de sprijin lumea actuală,
se va diferenția cât de puțin posibil de lumea reală, accesibilă receptorului. Evident,
distanțarea în teatrul absurdului are efecte caricaturale, modificările operate în cazul
obiectelor cu proveniență reală dând naștere unor creații ridicole, tragi-comice.

Concluzii:
Textele absurde sunt texte antimimetice care, conform teoriei simulării enunțate
de Kendall Walton, creează prin jocul „de-a ce-ar fi” (make-believe) lumi posibile
contradictorii, ce îl captivează pe receptor. Având puncte de sprijin reale, ele se
configurează ca universuri incoerente, lipsite de omogenitate. Scaunele de Ionesco este un
veritabil spectacol simulat, un joc al imaginației, cu elemente comice și tragice în același
timp.
Teoria structurilor proeminente creată de Toma Pavel evidențiază prezența în
textele lui Urmuz a unor lumi posibile fără corespondent în realitate, purtând sigiliul
originalității autorului. Elementele ce compun ontologia primară și cea secundară a
universului ficțional urmuzian nu sunt izomorfe, creându-i lectorului intuiția contactului
cu absurdul.
884
 ISSUE NO. 28/2022

Teoria obiectelor și cea a obiectelor inexistente a lui Meinong și Parsons aplicate

unor fragmente din proza lui Urmuz evidențiază apartenența lor la categoria absurdului
prin prezența obiectelor inexistente, în a căror listă de proprietăți se întâlnesc contradicții
și imposibilități.

Surse:
Ionesco, Eugène, 2002, Note și contranote, București, Editura Humanitas.
Urmuz, 1998, Pagini bizare, traducere și prefață de Carmen Blaga, Timișoara, Editura Hestia.
Referințe:
Cubleşan, Constantin, 2014, Urmuz în conştiinţa criticii, Bucureşti, Editura Cartea Românească.
Evans, Gareth, 1983, The Varieties of Reference, New York, Oxford University Press Inc.
Kripke, Saul, 1963, Semantical Considerations on Modal Logic, în Acta Philosophical Fennica, vol.
16, Helsinki, Philosophical Society of Finland (Finland), 83-94, consultat în
http://saulkripkecenter.org/wp-content/uploads/2019/03/Semantical-Considerations-on-
Modal-Logic-PUBLIC.pdf .
Meinong, Alexius 1960, The Theory of Objects, în Realism and Backround of Phenomenology,
Glencoe, Free Press of Glencoe, Ilinois, Brown University, 76-117.
Parsons, Terence, 1980, Inexistent Objects, New Haven-and London, Yale University Press.
Pavel, Toma, 1992, Lumi ficționale, traducere de Maria Mociornița, prefață de Paul Cornea,
București, Editura Minerva.
Ryan, Marie-Laure, 2019, Possible Worlds Theory and Contemporary Narratology, Lincoln and
London, University of Nebraska Press
Walton, Kendall, 1990, Mimesis as Make-Believe. On the Foundations of the Representational Arts,
Massachusetts, London, Harvard University Press Cambridge.

885
 ISSUE NO. 28/2022

THE CONTRIBUTION OF BISHOP TEODOSIE ATANASIU, A PROMINENT

FIGURE OF THE ROMAN BISHOPRIC, DURING THE FIRST WORLD WAR
IN ROMAN COUNTY

Elena-Diana SPIRIDON
PhD Candidate, Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava,

Abstract: This article is presenting the perspectives regarding the contribution of the Romanian
Orthodox Church was an active participant, within its competences, in the War of National
Unification. Bishop Teodosie Atanasiu pastored the Roman Episcopate for 11 years, making an
important contribution to the events related to the First World War and the Great Union of 1918,
given that the great battles of Mărăști, Mărășești and Oituz took place in the jurisdiction of the
bishop.
A significant contribution of Bishop Teodosie Atanasiu during the First World War remains the
training of monks and nuns in monasteries as nurses in field hospitals. He was always with our
soldiers, at the same time urging priests and believers in the diocese to collect clothing and war
supplies. Collections of money and food were organized for the Romanian army, for war orphans and
widows, many collections were organized from 1913 until the end of the First World War. All these
collections were promptly answered by the archdiocese of the Roman Episcopate, who, with the help
of priests, either from villages or towns, with the help of the faithful, succeeded and raised sums of
money and products. He took care of the hospitals in the area where many were injured.

Keywords: First World War, Orthodox church, bishop Teodosie Atanasiu, epistle letters, orphans.

Statul și Biserica nu sunt numai douăninstituții politico-juridice, pe care le poți

preface după voință, ci sunt mai ales două funcții sociale, care trebuie să vadă în societate
nu produsul unui „contract social”, ci o formațiune organică produsă de înseși legile vieții.
Este cunoscut faptul că Episcopia Romanului, așezată chiar în mijlocul Moldovei, a
fost în toată esistența sa un teritoriu de trecere, dar și de echilibru pentru toată această
parte de Românie. Toți cei peste 70 de episcopi, care s-au înșiruit de-a lungul secolelor pe
scaunul episcopal de la Roman, au marcat timpul lor, contribuind pentru cultura și
spiritualitatea ortodoxă, s-au implicat în viața comunității locale.
În secolul XX, între marii ierarhi ai Episcopiei Romanului se distinge episcopul
Teodosie Atanasiu1, un mare patriot și un bun administrator în perioada Primului Război
Mondial. Născut la 1851, la Sascut, jud. Bacău, în familia preotului Teodor și Ecaterina
Atanasiu. După absolvirea școlii elementare din localitatea în care s-a născut, Teodor
(după numele de botez) Atanasiu a urmat cursurile seminarului inferior din Roman2, apoi
ale celui superior de la Socola, fiind mutat la Iași în 1885. După absolvirea seminarului, se

1
Episcopul Teodosie Aanasiu a fost cel de al cincizeci și șaptelea ierarh titular, care a ocupat scaunul episcopal de
la Roman, păstorind de la începutul secolului XX, într-o perioadă grea a statului român, dar și pentru Biserica
Ortodoxă Română, perioada Primului Război Mondial. - Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și
străini – slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, București, Editura Basilica, 2015, p. 119-120.
2
Teodor Atanasiu a făcut parte din primele generații care au absolvit cursurile inferioare ale seminarului de la
Roman, seminar reorganizat de Mihail Kogălniceanu în 1860, fiind dotat cu program școlar al cursului de 7 ani.

886
 ISSUE NO. 28/2022

căsătorește și apoi este hirotonit diacon3, pe seama catedralei episcopale din Roman. În
anul 1880 este hirotonit preot la biserica „Sinții împărați Constantin și Elena” din Bacău,
fiind nou înființată între anii 1842-1845. După un an a fost numit protopop al județului
Bacău, post pe care a funcționat până în anul 1892. Ajunge protopop al județului Bacău în
timpul episcopului Melchisedec Ștefănescu. Rămânând văduv4, a luat concediu pentru
studii, în anul 1893, și a plecat la Atena unde a urmat cursurile facultății de teologie,
obținând în anul 1897 titlul de doctor în teologie5. Revenind în țară a îmbrăcat haina
monahală, în anul 1898 i s-a acordat distincția onorifică de arhimbandrit și a fost numit
cu titlul de arhimandrit de scaun (vicar) la episcopia Romanului. În anul 1899,
mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, l-a numit egumen al bisericii „Sf. Spiridon” din Iași.
Aici pe lângă activitatea social-misioanară ce trebuia să o desfășoare la spitalul ce
aparținea de aceeași biserică, în paralele a avut și o bogată activitate cărturărească,
întrucât traducea din limba greacă și publică „Comentariile” epistolelor Sf. Apostol Pavel,
scrise de Sf. Ioan Gură de Aur, în total publicând 9 volume. În semn de prețuire, același
mitropolit, i-a acordat rangul de arhimandrit mitrofor. Este obligat să plece de la Iași, după
moartea mitropolitului Iosif Naniescu și urcarea pe scaunul mitropolitan a lui Partenie
Clinceni6, care avea nevoie de locul de la Biserica „Sf.Spiridon” pentru vicarul său,
Ghenadie Georgescu. Acest lucru îl întristează profund pe Teodosie Atanasiu.
În anul 1902 a trecut, în aceeași calitate, de fapt revine în episcopia Romanului, la
biserica „Precista Mare” din Roman, care avea în grijă spitalul orășănesc. Ales de Sf. Sinod,
în sesiunea din luna mai 19097, arhiereu cu titlul de „Ploieșteanul”, după hirotonie a lucrat
ca vicar al mitropoliei Ungrovlahiei și egumen al bisericii „Bomnița Bălașa” din București,
între anii 1909-1912. Pentru o perioadă scurtă a fost locțiitor al scaunului mitropolitan,
iulie 1911- februarie 1912.
La 4 februarie 1912, arhiereul Teodosie Atanasiu a fost ales episcop al Romanului8
cu un număr de 162 de voturi. Îndată după alegere, a rostit o cuvântare „Ştiu foarte bine
că tronul episcopal nu întotdeauna este moale şi catifelat pentru ierarhul ce stă pe dânsul.
Cunosc îndeajuns datoriile ce sunt legate de această înaltă demnitate, pentru ca să-mi fac
iluzii şi să nu-mi dau seama precum se cuvine de marea şi greaua sarcină ce aţi pus asupra-

3
Teodosie Atanasiu a fost diacon la Catedrala Episcopală din Roman între anii 1871-1880., fiind hirotonit diacon
la 14 octombrie 1871, de hramul catedralei episcopale din Roman, de episcopul Isaia Vicol.
4
Soția sa, cu care fusese căsătorit timp de 20 de ani, moare de o „boală cruntă” în anul 1892.
5
Studiind teologia la Atena, în perioada 1893-1897, episcopul Teodosie Atanasiu, pe atunci preotul Teodor, și-a
însușit o cultură temeinică, dar și limba greacă clasică. Obține titlul de doctor în teologie, îți publică lucrarea de
doctorat la Atena, în anul 1898, Lucrare intitulată „Asupra școlilor grecești din România (1644-1821) și asupra
influienței lor în spațiul ecleziastic și laic”, se află astăzi și în arhiva Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului și este
scrisă în limba greacă veche. După ce s-a întors de la Atena, a început să traducă din limba greacă. – Alexandru
Moraru, op.cit., p. 121.
6
Partenie Clinceni este ales Mitropolit al Moldovei și Sucevei la data de 8 februarie 1902.
7
La propunerea episcopului de Roman Gherasim Safirin, în luna mai 1909, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
l-a ales arhiereu-vicar pe arhimandritul mitrofor Teodosie Atanasiu. Aici a slujit timp de trei ani, în perioada 1909-
1912, cu trei mitropoliți primați, cu Iosif Ghiorghian, în anul 1909, apoi cu Athanasie Mironescu, între anii 1909-
1911, apoi cu Conon Arămescu Donici, în 1912.
8
Episcopia Romanului, al doilea scaun ierarhic al Moldovei, cuprindea la începutul secolului XX patru județe,
adică Roman, Bacău, Putna și Tecuci, cu parohiile și mănăstirile aferente acestora, așa încât marile bătălii cauzate
de prima conflagrație mondială s-au desfășurat pe teritoriul aflat sub jurisdicția canonică a acestei Eparhii.

887
 ISSUE NO. 28/2022

mi prin această alegere9. (...) în eparhia Romanuluit am văzut razele soarelui pentru prima
oară; în eparhia Romanului am copilărit; în eparhia Romanului am adus servicii Bisericii
timp de aproape 40 de ani în diferite grade ierarhice; în eparhia Romanului sunt trimis de
astă dată de marele colegiu electoral ca episcop, în locul vacant, căci se vede că așa a fost
planul Providenței Divine ca, acolo, unde am văzut răsăritul soarelui pentru prima dată,
acolo, poate, mi s-a rezervat de a vedea și apusul pentru cea din urmă dată! (...)”10. Întărit
prin decret11, a fost învestit în ziua de 12 februarie 1912 la Palatul Regal din București, în
prezența Regelui Carol I, principilor Ferdinand și Carol, dar și a membrilor Sf. Sinod, iar
peste câteva zile instalat12, la Roman, în scaunul episcopal.
Noul episcop, Teodosie Atanasiu, a sosit cu trenul la Roman, în dimineața zilei de
26 februarie 1912, fiind primit de autoritățile civile, ecleziastice și militare din oraș. Întreg
cortegiu l-a însoțit pe înaltul ierarh, până la palatul eparhial, parcurgând traseul bine
stabilit. Programul ceremoniei13 a fost publicat și împărțit apoi autorităților implicate.
Pentru buna desfășurare a acestei ceremonii religioase, Prefectura Județului Roman,
împreună cu Centrul Eparhial și principalele instituții ale urbei. În Catedrala Episcopală a
fost oficiată slujba Sf. Liturghii, iar la finalul acesteia a avut loc ceremonia înscăunării
noului episcop. Conform programului14 s-a realizat și inventarierea bunurilor Episcopiei
Romanului, iar după serviciul religios, noul ierarh a fost condus la reședința episcopală,
unde a oferit un dineu, primind cu acest prilej și felicitările tuturor celor prezenți.
La scurt după instalarea sa, episcopul Teodosie Atanasiu, potrivit rânduielilor
bisericești, a trebuit să ofere un antimis sfințit15, pentru fiecare biserică. Antimisul era
semnat de către noul episcop, ca autoritate superioară bisericească. Prin adresa Nr.799
din 1912, episcopul Teodosie Atanasiu înaintează o cerere Ministerului Cultelor în
vederea confecționării a peste 700 de antimise16. Conform ordinului circular, Nr.1591 din
1912, transmis de episopul Teodosie Atanasiu, ordin ce a fost înaintat protoiereilor
Eparhiei Romanului, se solicita „să se trimită tabelul cu denumirea parohiilor și hramul
bisericilor parohiale din județele Sf. Eparhii în vederea distribuirii de Sf. Antimise”17.

9
https://ziarullumina.ro/regionale/moldova/momente-solemne-din-viata-episcopului-teodosie-atanasiu-
141522.html. – accesat la data de 23 ianuarie 2022.
10
Arhiva Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului (A.A.R.B.), Dosar nr.3 din 1912, Instalarea Prea Sânțitului
Episcop Theodosie în anul 1912, f.10.
11
Potrivit rânduielii bisericești, regele trebuia să întărească printr-un decret regal pe noii ierarhi aleşi. Regele
Carol I, prin decretul nr., 504, din 4 februarie 1912 și publicat în „Monitorul Oficial” la 5 februarie, întăreşte
alegerea episcopului Teodosie Atanasiu în scaunul Episcopiei Romanului.
12
Inițial, ceremonia instalării noului episcop la Roman, a fost programată pentru ziua de 4 martie 1912, după un
program bine stabilit. În realitate, evenimentul s-a consumat pe 26 februarie 1912. - A.A.R.B., Dosar nr.3 din
1912, Instalarea Prea Sânțitului Episcop Theodosie în anul 1912, f.12.
13
Programul ceremoniei de instalare a noului episcop, „Programa ceremoniei de înscăunare a episcopului
Teodosie al Romanului – 26 februarie 1912”, se regăsește astăzi în arhiva Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.
- A.A.R.B., Dosar nr.3 din 1912, Instalarea Prea Sânțitului Episcop Theodosie în anul 1912, f.4.
14
A.A.R.B., Dosar nr.3 din 1912, Instalarea Prea Sânțitului Episcop Theodosie în anul 1912, f.4.
15
Fără antimis nu se poate oficializa Sf.Liturghie, reprezintă acoperământul liturgic pe care se află chipul lui Iisus
Hristos așezat pe mormânt și cei patru evangheliști, în cele patru colțuri. Această pânză este așezată pe masa
Sf.Altar al bisericii.
16
Antimisele au fost realizate de Casa Phillip Hass din București, în trei nuanțe, roșu galben și albastru, pe satin
și atlas, destinate parohiilor și mănăstirilor din Eparhia Romanului. - A.A.R.B., Dosar nr.3 din 1912, Instalarea
Prea Sânțitului Episcop Theodosie în anul 1912, f.8.
17
Ibidem, f.19.

888
 ISSUE NO. 28/2022

În anul 1912, la instalarea episcopului Teodosie Atanasiu la Roman, erau în funcție,

în această eparhie, două mănăstiri mari. Mănăstirea Bogdana, de călugări, în județul Bacău
și Mănăstirea Giurgeni în județul Roman, de călugărițe. În eparhia Romanului se găseau și
13 schituri, după cum aflăm din adresa nr.262 din 29 februarie 191218, înaintată starețului
mănăstirii Bogdana spre a fi pomenit la slujbe noul ierarh instalat.
După numirea noului episcop, au fost organizate alegeri pentru noi protoierei,
acestea s-au desfășurat la 12 decembrie 191219. Conform dosarelor „Corespondența cu
Sf.Mitropolie a Moldovei, dar și cu a Sf.Sinod, anul 1913” și „Acta-relativa la numirea de sub
Protoierei a Eparhiei Romanului” din arhiva Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului,
episcopul Teodosie Atanasiu după organizarea alegerilor protoiereilor, le-a trasat și
câteva coordonate în misiunea cu care au fost încredințați, „Să inspecteze Bisericile ori de
câte ori ar crede nimerit și să se refereze chiriarhului despre starea morală și materială a
fiecăreia; 2.Să refereze despre necuviințele ce se comit în Biserică sau și societate; 3.Să
refereze despre încetarea din viață a unui servitoriu Bisericei, trimițând Episcopiei și actele
ce decedatul le va fi predatu; 4.Să refereze chiriarhului despre neajunsurile care trebuie pe
la Biserici, spre a se lua cuvenitele măsuri”20.
Instalarea sa în scaunul eparhiei a coincis cu evenimente de mare însemnătate în
istoria țării noastre, precum războaiele balcanice din 1912-1913 și războiul din 1916-
1918 în urma căruia s-a înfăptuit statul român național unitar, suferințele dramatice
cauzate de război, lipsurile de după război.
A păstorit timp de 11 ani din fruntea Episcopiei Romanului, având o importantă
contribuție la evenimentele legate de Primul Război Mondial și Marea Unire de la 1918,
având în vedere că marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz au avut loc pe teritoriul
jurisdicțional al episcopiei. O contribuție însemnată a episcopului Teodosie Atanasiu în
timpul Primului Război Mondial rămâne pregătirea călugărilor și a călugărițelor din
mănăstiri ca infirmieri în spitalele de campanie. A fost mereu alături de ostașii noștri, în
același timp, a îndemnat pe preoții și credincioșii din eparhie să colecteze îmbrăcăminte
și cele trebuincioase războiului. S-au organizat colecte de bani și alimente pentru armata
română, pentru orgfani și vaduve de război, multe colecte s-au organizat începând cu anul
1913 și până la sfârșitul Primului Război Mondial. La toate aceste colecte au răspuns cu
promptitudine protoiereii județelor Episcopiei Romanului, care cu ajutorul preoților, fie
de la sate sau din orașe, cu ajutorul credincioșilor au reușit și au strâns sume de bani,
produse. S-a îngrijit de spitalele din zonă în care erau mulți răniți.

18
Ibidem, f.16..
19
Conform documentelor disponibile unde se prezintă noile numiri de protoierei, dar și câteva date personale
despre aceștia, „Protoiereii județelor care fac parte din Episcopia Romanului sunt: 1.Pr. Teodor Zotta, protoiereu
al județului Bacău, născut la 20 octombrie 1877, în comuna Valea Arinilor, jud.Bacău, licentiate în Teologie,
numit la 1 decembrie 1912; 2. Pr. Toma Petrescu, proitoiereu al județului Putna, născut la 14 februarie 1869 în
Focșani, licentiate în teologie, numit la 1 decembrie 1912; 3.Pr.Gheorghe Manoliu, protoiereu al județului
Roman, născut la 20 decembrie 1862, în comuna Crivești, județul Roman, Seminar inferior, numit provizoriu la
15 ianuarie 1905; 4. Pr.Ioan Andreescu, protoiereu al județului Tecuci, preot parohla biserica „Sf.Gheorghe”
din Tecuci”. - A.A.R.B., Dosar nr.1 din 1913, Corespondența cu Sf.Mitropolie a Moldovei, dar și cu a Sf.Sinod,
anul 1913.
20
A.A.R.B., Dosar nr.4 din 1912, Acta-relativa la numirea de sub Protoierei a Eparhiei Romanului, f.3-4.

889
 ISSUE NO. 28/2022

Episcopul Romanului Teodosie Atanasiu, împreună cu mitropolitul Moldovei și

Sucevei Pimen Georgescu21, s-a implicat pe întreaga durată a războiului, manifestând
sentimente și idei patriotice. S-a avut în vedere și asigurarea unor spații de cazare în
incinta mănăstirilor, pentru adăpostirea orfanilor, dar și pentru îngrijirea răniților trimiși
de pe front. De soarta copiilor rămași orfani s-a ocupat personal episcopul, a solicitat și
sprijinul călugărilor, „Vremea fiind pentru sacrificii, credem că monahii și monahiile Sf.
Noastre Eparhii, potrivit pioaselor lor tradițiuni, se vor întrece în spiritul de jertfă care li se
cere de astă dată, pentru ocrotirea copiilor bravilor noștri ostași în nevoia de a fi ajutați, și
socotind că aceste ar fi lăcașurile cele mai indicate pentru adăpostirea acestor odrasle
scumpe nouă tuturor, dispunem, ca la toate Sf. Mănăstiri din Dumnezeu păzita Eparhie a
Romanului, să se primească cât se va putea mai mulți dintre acești copii, cunoscând că
băieții se vor trimite la mănăstirile de părinți, iar fetele la cele de maici. (ss) Episcop
Teodosie”22.
Prin epistolele adresate preoților din eparhia sa a cerut ca aceștia să colecteze
hrană, bani și îmbrăcăminte pentru ostașii de pe fronturi, a sprijinit cauza dreaptă pentru
care luptau în acea vreme soldații noștri. În același timp, a cercetat spitalele în care erau
internați răniți, a difuzat cărți de îndrumare moral-religioasă, îndeosebi, răniților din
spitale.
Episcopia Romanului a organizat spitale pentru îngrijirea răniților la mănăstirile
din zona învecinată frontului de luptă, dar și în clădirile din vecinătatea Centrului Eparhial
Roman sau la Spitalul „Precista Mare”. La Mănăstirea Giurgeni, lângă Roman, călugărițele
au confecționat pansamente pentru răniți, precum și îmbrăcăminte, iar preoții rămași
acasă au suplinit la școlile din sate pe învățătorii concentrați pe front.
Nefiind plasat în zona confruntărilor directe, totuşi Romanul n-a fost ocolit de
cortegiul de suferinţe şi orori pe care orice război le aduce după sine. Populaţia de aici a
resimţit din plin ce înseamnă moartea, prin pierderea celor dragi, boala, sărăcia, lipsurile,
mizeria şi, ca orice român în vremuri de restrişte, fiecare a încercat să-şi aducă contribuţia
la uriaşul efort de război depus de o ţară întreagă, fie că a fost vorba de donaţii, contribuţii,
muncă voluntară, îngrijirea orfanilor de război sau adăpostirea refugiaţilor etc.
În aceste momente grele pentru țară, clerul și credincioșii Episcopiei Romanului și-
au adus o contribuție însemnată la împlinirea acestui vis măreț de unitate sub același
stindard și aceeași credință. Un sprijin important pentru Crucea Roşie a venit, aşa cum era
şi firesc, şi din partea Episcopiei şi Protoieriei din Roman, din partea clerului ortodox.
Episcopul Romanului, Teodosie Atanasiu, a trimis încă din primele clipe ale războiului
scrisori pastorale prin care solicita solidaritate cu cei aflați pe front, solicita clerului să
contribuie la sănătatea morală a poporului, să facă necontenite rugăciuni pentru biruința
ostașilor noștri și strângerea de ajutoare pentru armata noastră (îmbrăcăminte, alimente,

21
La 15 februarie 1909 a fost instalat la Iași, mitropolitul Pimen Georgescu, până atunci episcop al Dunării de Jos.
Acesta era al treilea mitropolit al Moldovei și Sucevei, de la începutul secolului XX, după Iosif Naniescu (1875-
1902) și Partenie Clinceni (1902-1909). Mitropolitul Pimen Georgescu fiind la conducerea eparhiei în
împrejurările grele ale Primului Război Mondial, întrucât a condus în perioada 1909-1935. - Aurel Pentelescu,
Gabriel Preda, Mitropolitul Pimen Georgescu (1853-1934), Ploiești, Editura „Printeuro”, 2003, p.113.
22
A.A.R.B., Dosar nr.15 din aprilie 1913, Dosarul lucrărilor privitoare la mobilizarea armatei române, f.34.

890
 ISSUE NO. 28/2022

bani). Colectele au fost realizate cu preoții din parohii. În același timp episcopul Teodosie
Atanasiu nu a ezitat să cerceteze spitalele din zonă, unde erau sute de răniți, participând
cu toată inima la suferința lor, pe unii îmbărbătându-i, altora însuflețindu-le sentimentul
patriotic.
Se păstrează în arhiva Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului multe scrisori
pastorale semnate de episcopul Teodosie Atanasiu, toate acestea fiind pline de îndemnuri
de înfrățire, unire și luminare a maselor populare. În acest sens vom prezenta câteva
fragmente din scrisorile pastorale de îndrumare moral-religioasă, emise de episcopul
Teodosie al Romanului în perioada premergătoare, dar și în timpul Primului Război
Mondial, sprijinind astfel cauza dreaptă pentru care lupta în acea vreme poporul român.
Pentru a ajuta armata română implicată în războaiele balcanice, în special pentru
„flota națională”, episcopul Teodosie Atanasiu trimite prima sa scrisoare pastorală,
clerului din Eparhia Romanului, în ziua de 10 ianuarie 191323, rugând preoții din parohii
să doneze 10% din salariul lor pe o lună.
În vara anului 1913, episcopul Teodosie Atanasiu a adresat o altă epistolă tuturor
preoților rămași la vatră. În această scrisoare, din 4 iulie 191324, aducea la cunoștință
situația în care se afla țara noastră și ce măsuri se impun în aceste condiții.
Într-o altă scrisoare pastorală adresată tututor protoiereilor din Eparhia
Romanului, având data de 17 iulie 1913, episcopul Teodosie Atanasiu înștiința că ar fi
cazul „(...)să puneți în vedere iubitului meu cler din Județ, (...) să cerceteze fiecare casă, spre
a obține un ban pentru familia celui plecat în războiul. Banii se vor aduna, se vor înainta
Chiriahiei prin P.C. Voastră, care veți avea grijă să aveți de la preoți și un tablou cu sumele
celor care nevoie de ajutor. Episcop Teodosie al Romanului”25. Începând cu această circulară
s-au format comitete pentru întrajutorarea celor careu au fost mobilizați în război. În
județul Roman, în fruntea comitetului format, pe lângă oficialitățile de bază din acest

23
Scrisoarea pastoral adresată preoților din parohii are următorul conținut: „Ordinul Circular, No.24. P.C.
Protoierei ai Eparhiei – În zugravirile grele prin care trece țara noastră, acum când tunul bubuie la granite, se
impune tuturor bunilot români spre sacrificii și mai ales clerului care la orice moment, trebuie să fie tuturor pildă
bună întru toate. Drept aceia, și cum marina noastră are nevoie de fonduri pentru întărirea ei, ca astfel să poată
face față unei eventuale împrejurări grele, de care Dumnezeu să ne ferească, am hotărât ca tot clerul din Eparhie,
începând de la micul paraclisier, să-și dea obolul în credința că atare faptă nu va rămâne fără platănici în fața
oamenilor, nici în fața lui Dumnezeu. Pentru acest sfârșit vi se scrie în vedere tuturor clericilor de prin județe ca
să subscribe 10% din salariul său după buget, calculate pe o lună, întocmind cuvenitul tablou, pe care împreună
cu banii, îl veți înainta de urgență la Sf. Episcopie, Episcop Teodosie Atanasiu, 10 ianuarie 1913”. - A.A.R.B.,
Dosar nr.21 din 1913, Sfânta Episcopie a Eparhiei Romanului – ofrandele pentru Flota națională, f.1.
24
„Ordinul circular P.C. Protoiereu al Eparhiei, nr.950 din 4 iulie 1913, (...) Țara e pe picior de răsboiu; fiii ei
au îmbrăcat armura și au trecut hotarul, (...). Fiii țărei au plecat la arme în cântece și urale și sub spiritul de
desăvârșită abnegație, (...). Drept aceea Vi se scrie P.C. Voastră, să puneți în vedere tuturor preoților din județ,
ca punându-se în fruntea unui comitet compus din notabilii comunei, să aleagă toate mijloacele, ca pământurile
vitejilor plecați în campasă se lucreze de cei rămași la vatră, căci dacă ostașul își face datoria pentru țară și
pentru noi, și noi la rând trebuie să ne facem d, căci datoria către ei, căci prin ei servim țara. Episcop Teodosie
al Romanului”. - A.A.R.B., Dosar nr.21 din 1913, Sfânta Episcopie a Eparhiei Romanului – ofrandele pentru
Flota națională, f.43-45.
25
„Ordin circular Nr.918 din 17 iulie 1913, (…) De știut este că astfel de răspunderi nu se fac fără sacrificii mici
pentru vitejii plecați, nici pentru noi cei rămași la vatră. Cei care au luat arma ș-au plecat nu ne îndoim că-și vor
face datoria, cei rămași acasă suntem încredințați că nu vor dizerta. (…) noi vom mânui sufletul; (…) să fim tari
în nădejde că victoria noastră va fi valorată de istorie , (…)”. - A.A.R.B., Dosar nr.21 din 1913, Sfânta Episcopie
a Eparhiei Romanului – ofrandele pentru Flota națională, f.66.

891
 ISSUE NO. 28/2022

județ, se afla însuși episcopul Teodosie Atanasiu ca președinte. Rolul său fiind să
impulsioneze această activitate prin adresarea unui apel către toți „frații români”.
Convocarea „Comitetului pentru întrajutorarea familiilor celor mobilizați”26 a fost facută
de către președinte și a avut loc la Palatul Episcopal din Roman. În cadrul acestei reuniuni,
toți cei prezenți, au formulat un apel spre a se colecta sume de bani, care apoi să fie donați
familiilor celor plecați în război, dar și orfanilor și văduvelor de război.
Urmează o scrisoare pastorală ce este datată la 20 aprilie 1916 „În aceste vremuri
grele prin care trecem socotim că cea mai mare datorie este de a ne pregăti sufletește, încât
atunci când va suna ora cea mare, să putem jertfi fără ezitare atât sângele nostru și al fiilor
noștri, cât și agonisita noastră pentru apărarea patriei (…)”27. De asemenea, episcopul face
apel la populație să subscrie acțiuni valorând 100 lei/bucata puse la dispoziție de stat
pentru pregătirea și înzestrarea armatei române, acesta reprezentând împrumutul
național deschis de statul român.
În noaptea de 15/28 august 1916 s-a decretat mobilizarea generală28 a Armatei
Române. Astfel, a început starea de beligenrață a României. Sub impulsul acestor
momente, episcopul Teodosie Atanasiu trimite diverse scrisori pastorale tuturor
protoiereilor eparhiei sale. Astfel, își manifestă grija sa față de cler și credincioși, prin
trimiterea din Palatul Episcopal a numeroase scrisori pastorale în care solicita solidaritate
cu cei aflați pe front.
Urmează Ordinul Circular Nr.515 din 15 august 191629, imediat după ce România
declară război Puterilor Centrale (conform convenției cu Antanta), către clerul și
credincioșii Eparhiei Romanului, prin care îndemna ca la fiecare biserică, „se va face
rugăciuni la toate serviciile religioase”. Acest ordin este însoțit și de o pastorală, cu data de
15 august 1916, în care episcopul își exprimă gândurile și sentimentele naționale față de
cei care plecau pe front, iar preoților din eparhie le cerea să facă rugăciuni în Biserică,
pentru izbânda armatei române. Pastorala din 15 august 1916 avea următorul conținut,
„Acum când armatele române pornesc pe câmpul de luptă pentru apărarea Patriei și
înfăptuirea idealului nostru național, gândul nostru al tuturor trebuie să fie îndreptat către
Cel Atot-Puternic, spre a ne ajuta în decursul veacurilor pe înaintașii noștri în apărarea

26
Convocarea „Comitetului pentru întrajutorarea familiilor celor mobilizați” a fost făcută în ziua de 21 august
1913, de către președintele comitetului, episcopul Teodosie Atanasiu, după cum reiese din ordinul circular,
„Convocare, Domnii membri ai Comitetului instruit în Roman pentru ajutorarea familiilor celor mobilizați sunt
invitați a se întruni duminică curent, în Palatul Episcopiei, ora 4 p.mm spre a se consfătui și a lua cuvenitele
măsuri, în privința sumelor adunate în acest județ, dar și a listelor de obligațiuni, cu arătare și de persoanele
ajutate. Președinte, Episcop Teodosie Ataanasiu”. - A.A.R.B., Dosar nr.21 din 1913, Sfânta Episcopie a Eparhiei
Romanului – ofrandele pentru Flota națională, f.112.
27
A.A.R.B., Dosar Episcop Teodosie Athanasiu, viața și înfăptuirile sale, f. 98.
28
Efectivele mobilizate au fost de 833.601 de oameni, iat totalul unităților de infanterie, cavalerie și artilerie
mobilizate a fost de 366 batalioane, cu 161 de mitraliere de poziție și 413 mitraliere de câmp, cu 104 de escadroane
de cavalerie cu 40 de mitraliere, cu 377 de baterii de artilerie. În afară de efectivul mobilizat inițial, se putea conta
pe încă 420.870 de oameni disponibili spre a fi mobilizați la nevoie. Drept urmare, efectivul total mobilizat al
României, la 14/27 august 1916 se ridica la 1.254.471 de oameni, ce reprezenta 15% din populația totală (din
Vechiul Regat) și 32% din populația bărbătească. – Victor Atanasiu (coord.), România în anii Primului Război
Mondial, vol.I, București, Editura Militară, 1987, p.222.
29
Dosar Corespondență – 1916 – Parohia Moldoveni, protopopiatul Buhuși, document aflat în arhiva personală
a pr.dr. Aurel Florin Țuscanu.

892
 ISSUE NO. 28/2022

scumpii noastre patrii. Acum când fiii acestei țări pleacă ca să se jertfească pentru gloria ți
mărirea neamului, datoria noastră a tuturor este de a ne îngriji și contribui pentru
trebuințele lor și a celor rămași în urmă pe la casele lor. Pe baza ordinului cu No.1888 ac. Ce
am primit de a Sfânta Episcopie, vi se scrie deci ca cu începere de la primirea ordinului de
față să faceți rugăciuni în Biserică pentru izbânda armatelor române, contra dușmanilor
neamului, pentru izbânda ostașilor noștri și să binecuvânteze neamul nostru românesc (…).
Trăim timpuri de mărire a strămoșilor, trăim timpuri de glorie a istoriei, căci fii noștri
înarmați cu sabia în mână și credință în suflet, au plecat la hotare pentru apărarea Patriei
și întregirea neamului (…). Veți binecuvânta și îmbărbăta pe cei ce pleacă pe câmpul de
luptă, iar pentru cei rămași în urma lor, să aveți toată solicitudinea cuvenită în asemenea
timpuri grele. Bunul Dumnezeu să protejeze neamul nostru românesc! Episcop Teodosie
Atanasiu al Romanului”30.
Ca urmare a mobilizării preoților selectați pentru serviciul religios al Armatei
Române, la adresa Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice către Episcopul
Romanului Teodosie Atanasiu, prin care se aduce la cunoștință ierarhului că un număr de
14 preoți din Eparhia Romanului au fost selectați pentru serviciul religios al Armatei
Române. Cei 14 preoți, urmând a fi mobiliați și repartizați la unitățile aferente în caz de
război. Conform documentelor din arhiva31 Centrului Eparhial din județul Roman au fost
înregistrați: pr. Gheorghe Popovici de la parohia Trifești, pr. Georghe Nițu și Pr.
Melchisedec Mârza de la bisericile din oraș, din județul Bacău: pr. Gheorghe Bujor din
parohia Letea, pr. Sandu Stoian din Tg. Ocna, pr. Gheorghe Ciosu din parohia Bârsănești,
pr. Gheorghe Tudorache din Slănic, din județul Putna: pr. Nicolae Mihail din parohia
Năruja, pr. Traian Andronescu din parohia Scurta, pr. P. Romanescu și pr. Ștefan Bazgan
de la bisericile din Focșani, iar din județul Tecuci: pr. Mihail Nechifor din parohia Turceni,
comuna Cosmești, pr. Ioan P. Mironescu din parohia Țăgîneștii-Noi, pr. Mircea Brăescu din
parohia Mildărești, comuna Muncel. Conform circularei trimise episcopului, preoții erau
repartizați regimentului miitar înscris în tabel, rolul episcolului erai sa-i anunțe și să
dispună ca aceștia să fie pregătiți pentru scopul solicitat și prezenți la solicitarea
Ministerului de Război. Dintre cei 14 preoți, doi au fost demobilizați, restul fiind
combatanți pe front, remarcându-se prin devotament, evlavie și patriotism. Cei doi preoți
demobilizați, ambii de la Brigada 6 Artilerie, pr. Traian Andronescu și pr. Ioan P.
Mironescu.
În momentele de cumpănă, fie oprirea ofenvei în Transilvania, înfrângerea de la
Turtucaia, luptele din trecătorile Carpaților, bătălia de pe Neajlov și Argeș, ocuparea
capitalei la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, retragerea armatei române și stabilirea
frontului ăe Siret la sfârșitul anului 1916, episcopul Teodosie Atanasiu32 a fost mereu
alături de ostași și ofițeri. Astfel, trimitea preoților din Eparhia Romanului, prin ordine
circulare ca fiecare din ei „să înalțe rugăciuni la Atot-Puernicul Dumnezeu pentru soldații

30
A.A.R.B., Dosar Episcop Teodosie Athanasiu, viața și înfăptuirile sale, f. 101.
31
Ibidem, Dosar nr.4 din 1914, Războiul, f.12.
32
Clerul Protopopiatului Județului Roman în perioada Primului Război Mondiala, în timpul episcopului Teodosie
Atanasiu, a fost păstorit de protoiereul pr.iconom Gheorghe Manoliu, conform documentelor din Arhiva
Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.

893
 ISSUE NO. 28/2022

români”. De asemenea, se face apel ca preoții să însoțească armata „până în tranșee” și să

o îmbărbăteze, iar călugării și călug ărițele sunt chemați să acorde prim ajutor răniților,
„să însoțească trenurile de ambulanță” și să îngrijească de bolnavi în spitale, iar preoții
rămași acasă să îngrijească de văduve, orfani, invalizi și de familiile sărace „a căror soți se
găsesc în focul tranșeelor”. În fiecare sărbătoare și zi de vineri, toți preoții Eparhiei
Romanului vor înălța rugăciuni „pentru biruința ostașilor noștri”. „Ar fi o trădare și o
adâncă jignire, adusă trecutului Bisericii noastre naționale, dacă preoțimea nu-și va face
deplina datorie acum, și mai ales acum, când, e vremea faptelor (…)”33.
La 3 septembrie 1916 și prefectul județul Roman, George N. Kapri, adresează o
scrisoare tuturor bisericilor și locuitorilor zonei, întitulată „Apel și sfaturi către public”,
„Scoborâtori dintr-un neam nobil, să fim la înălțimea vitejiei cu care vor primi ostașii noștri
ura și disprețul celor din țară, al cărei pământ este plămădit din sânge și sudoare
românească și în care de veacuri sălășluiesc oasele strămoșilor noștri. (…) Luați aminte că
se hotărăște soarta neamului nostru care vrea să trăiască liber, de sine stătător, într-o
Românie Mare!”34.
După două luni de la începerea războiului, în luna octombrie, episcopul Romanului
Teodosie Atanasiu trimitea a doua pastorală. Această epistolă pastorală adresată de
episcopul Teodosie Atanasiu, este datată la 24 octombrie 1916 și este adresată întreg
clerului din Eparhia Romanului, în care își exprima compasiunea „față de fii țării care au
plecat pe câmpul de luptă, lăsând casa în grija celor care au rămas la vatră și care trebuie
să-și facă pe deplin datoria față de cei ce au plecat pe câmpul de luptă”35. Episcopul
Teodosie Anhastasiu face apel la preoții săi să doneze salariul cuvenit pe o zi pentru hrana
familiilor celor mobilizați în război, iar în fiecare biserică din Eparhie să se pună o cutie
pentru Crucea Roșie, unde se vor face colecte pentru răniți și pentru familiile celor morți
pe front, „îndemnând pe credincioşi de a da fiecare ceia ce va putea şi-l va lăsa inima în
ajutorul răniţilor şi a familiilor celor morţi pentru patrie”36. Banii să fie dați în fiecare lună
până la sfârșitul războiului, ca fond de ajutor comitetelor care s-au format în fiecare
comună, „pentru alimentarea unei Comune, menită să dea hrană trebuitoare fiilor
mobilizaților și românilor transilvaneni”. Conform pastoralei nr.1403, din 24 octombrie
1916, „De două luni și mai bine trăim timpuri de glorie a istoriei, căci fiii noștri vrednici
urmași ai înaintașilor, înarmați cu sabia în mână și credința în suflet, au plecat la hotare
pentru apărarea patriei și întregirea neamului (…)”37.

33
Dosar Corespondență – 1916 – Parohia Moldoveni, protopopiatul Buhuși, document aflat în arhiva personală a
pr.dr. Aurel Florin Țuscanu.
34
https://urbanaro.wordpress.com/2013/03/14/aportul-romascanilor-la-efortul-de-razboi-1916-1918. – accesat la
data de 21 ianuarie 2021.
35
Dosar Corespondență – 1916 – Parohia Moldoveni, protopopiatul Buhuși, document aflat în arhiva personală
a pr.dr. Aurel Florin Țuscanu.
36
Ibidem.
37
Ibidem. Conținutul întreg al pastoralei din 24 octombrie 1916 este următorul „No.606, 28/27 Octomv.1916,
Trimitem mai jos în copie Ordinul cu No. 1403 ac. Al P.S. Episcop Teodosie de a vă informa strict celor cuprinse
în el: „De două luni și mai bine trăim timpuri de mărire a strămoșilor, trăim timpuri de glorie al istoriei, căci fiii
noștri bravi urmași al înaintașilor, înarmați cu sabia în mână și cu dorința în suflet, au plecat la hotare, pentru
apărarea Patriei și credința neamului. De aceea, pentru ca ostașii români să-și poată face pe deplin datoria,
pentru ca să le smulgem din suflet grija casei, și să-i convingem că familia lor, au rămas sub ocrotirea noastră.
Fuga aceasta, furia valurilor vieții a deslipit de căminul lor mulți din frații noștri de peste Carpați; ei se găsesc

894
 ISSUE NO. 28/2022

De asemenea, la Sfintele Daruri, se vor pomeni după familia regală, „Pe fericiții
ostași căzuți pentru apărarea patriei și întregirea neamului să-i pomenească Domnul
Dumnezeu întru Împărăția Sa”. Tot acum se face pomenirea principelui Mircea „adormit
întru fericire”. La finele fiecărei perioade de trei luni – preciza ordinul în continuare – banii
se vor înainta la Protoieria Roman, care, la rândul ei, îi va preda la Cancelaria Sfintei
Episcopii „după o anume listă spre a fi predaţi Societăţii Crucii Roşii” 38.
În momentul retragerii armatei și administrației române în Moldova, mănăstirile
de aici intră într-o nouă etapă a funcționării lor. Ele devin spații cu multiple valențe - aceea
spirituală de îngrijire a sufletelor, de transmitere a speranței, de încredere în crezul
României Mari, dar și spațiu de adăpost al celor care au fugit din calea dușmanului, spațiu
al îngrijirii trupurilor celor răniți în lupte. Adăpostind refugiați, transformându-se în
spitale și orfelinate ad-hoc, în vreme de război, mănăstirile din Moldova și-au dovedit o
dată în plus atașamentul față de români, față de cauza națională.
Pe cuprinsul țării la data de 2 noiembrie 1916 se revine la normalitate în ceea ce
privește folosirea clopotelor în cadru cultului religios, după primirea unui ordin militar
de la 22 august 1916, care menționa ca pe toată perioada războiului să nu se tragă
clopotele, ci să se folosească doar toaca; clopotele folosindu-se doar în caz de necesitate,
de alarmă.
Din presa vremii aflăm că la Roman au funcţionat două cantine în perioada 20
octombrie 1916-30 iunie 1918, aflate sub „Direcţiunea Comitetului regional”, pentru a veni
în sprijinul familiilor celor mobilizaţi şi a refugiaţilor ardeleni, „în mare parte compuşi din
intelectuali (învăţători, preoţi)” şi din ţinuturile ocupate. Fondurile proveneau din donaţii
şi cotizaţii lunare, precum şi din subvenţiile acordate de ministere, între care Ministerul
Industriei, care a trimis un ajutor prim de 5000 lei, dar mai contribuiau, de asemenea,
„Societatea Familia Luptătorilor” cu 2000 de lei lunar, „Uniunea Evreilor Pământeni” cu
3000 de lei lunar, Camera de Comerţ şi Sfatul Negustoresc (din donaţiile şi cotizaţiile
comercianţilor şi industriaşilor) cu 2000 de lei lunar.
Alimentele se distribuiau pe baza unor carnete eliberate de Prefectură, în care se
preciza numărul membrilor fiecărei familii, norma stabilindu-se, firesc, după numărul
persoanelor care compuneau familia celui ajutorat. Pe lângă alimentele în natură – pâine,
carne, fasole, cartofi, făină, ceapă etc. – s-au mai distribuit şi ajutoare băneşti, iar în localul
Şcolii de Meserii era amenajat un adăpost pentru dormit şi se oferea zilnic hrană

acum... printre noi, moștenii din România liberă, și față de care avem datorii de îndeplinit. Lor trebuie să le alinați
durerile, să le deschidem sufletul, să le întărim Credința, dovedind cu fapta, că țin de Dumnezeu bine-cuvântata
Românie, pentru fie-care durere să găsește o milă și la fiecare jertfă răspunde un devotament. Ei sunt jertfe ale
neamului și îngrijirea lor, este pentru noi cea mai înaltă virtute națională. Drept aceea, scriem P.C. Voastră, să
puneți în vedere întregului comitet mobilizat din județ, ca în fiecare lună, începând cu luna octombrie a.c. și până
la terminarea războiului, să dea parohul, începând cu P.C. Voastră, salariul cuvenit pe o zi, până a se forma un
fond care se va da lunar Comitetului respectiv, pentru alimentarea unei Cantine, menită să dea hrană trebuitoare
fiilor mobilizaților și Românilor Transilvăneni. Nu încercăm a crede, că s-ar putea găsi vreun suflet răzbunător
și să nu primească cu drag această dispozițiune, și încrederea că iubitul nostru cler, va ști să fie la înalțimea
timpului acestuia prin care trece țara noastră, P.C. Voastră veți încasa regulația lunară cerută de fiecare, iar
banii adunați ăi veți trimite imediat Kiriarhiei, de unde cu regula cuvenită, se va înainta Comitetului de drept.
Episcop Teodosie Atanasiu al Romanului.”
38
A.A.R.B., Dosar Episcop Teodosie Athanasiu, viața și înfâptuirile sale, f. 113.

895
 ISSUE NO. 28/2022

refugiaţilor39. Greutăţile nu au întârziat să apară însă, fondurile nefiind suficinte pentru a

acoperi nevoile celor asistaţi în condiţiile în care numărul lor creştea, iar al celor care
plăteau cotizaţii scădea, ceea ce l-a determinat pe prefectul George N. Kapri să lanseze un
apel adresat „tuturor persoanelor din oraş şi judeţ care au încetat a mai plăti cotizaţiunile
lunare cantinei ce funcţionează în oraşul Roman pentru populaţiunea săracă şi a familiilor
mobilizaţilor”40 să contribuie în continuare pentru binele a patru mii de suflete.
În luna august 1917 regina Maria şi principesa Elisabeta au inclus în programul lor
de vizite la Roman şi cele două cantine. Cele două au fost întâmpinate de un public
numeros, în majoritate compus din femeile şi copiii mobilizaţilor, care au salutat-o pe
suverană cu strigăte de „Trăiască regina, trăiască principesa! Trăiască buna noastră
mamă!”41. Regina a primit explicaţii despre modul de funcţionare al celor două cantine,
rămânând „pe deplin satisfăcută auzind că de la începutul războiului cantinele funcţionează
împărţind gratuit alimente la peste 800 de familii sărmane. În urmă i se prezintă un raport
detaliat asupra activităţii acestor cantine”42. De asemenea au vizitat și „ noul spital
american” coordonat de Crucea Roșie și adăpostit în spitalul Precista Mare, alături de
membrii Crucii Rosii Americane si Britanice43.
O problemă foarte mare, rămasă nerezolvată, era cea a copiilor orfani și a femeilor văduve
care rămăseseră fără nici un sprijin în timpul Primului Război Mondial, dar și după aceia.
Călugării și călugărițele de la mănăstirile și schiturile de pe cuprinsul Episcopiei
Romanului, la îndemnul episcopului Teodosie Atanasiu au luat în grija lor mulți dintre
copiii rămași orfani în timpul războiului.
Desigur, şi problema orfanilor de război a preocupat în aceeaşi măsură autorităţile
centrale, dar şi locale. Se impunea înfiinţarea grabnică a unor orfelinate care să
instituţionalizeze aceşti copii şi să preia îngrijirea şi educarea lor. În judeţul Roman au
funcţionat 8 orfelinate, iar în oraş două, unul aparţinând Diviziei a 7-a Infanterie. Iniţiativa
înfiinţării unui cămin pentru orfani şi a unui azil pentru invalizi a aparţinut prefectului
George N. Kapri. Fondurile urmau să fie obţinute din beneficiul adus de înfiinţarea la
Roman a unui depozit de lemne tăiate, ce urmau să fie vândute la preţul maximal,
rezolvându-se prin aceasta şi problema aprovizionării cu lemne a populaţiei. Nu avem
informaţii cu privire la concretizarea înfiinţării depozitului, dar cert este că în noiembrie
1917 orfelinatul era aproape gata pentru deschidere, fiind nevoie decât de procurarea

39
Mihai Andone, Victor Andrei (coord.), Istoria orașului Roman, 1392-1992, Roman, (f.ed.), 1992, pag. 243.
40
Constantin Tomșa, Personalități ale culturii din județul Neamț, Piatra-Neamț, Editura Cetatea Doamnei, 2014,
p.249.
41
Drept mărturie stau patru fotografii realizate pe durata vizitei Reginei Maria la Roman. Pe treptele spitalului
„Precista Mare”, delegația care o însoțea pe regina Maria și personalul spitalului au făcut două fotografii care să
amintească peste ani de acest eveniment. Într-una din ele se pot identifica cu ușurință, în centrul fotografiei sunt
Regina Maria și principesa Elisabeta, de-a dreapta Reginei, stă Șeful Misiunii americane, colonelul Henri
Aderson, alături de alți membri ai Misiunii Crucii Roșii Americane, însoțiți de personalul spitalului. – Epifanie
Cozarescu, Octav Clocotici, Istoricul Spitalului Municipal „Precista Mare” din Roman până la bicentenar (1998);
Parțial și al vieții medico-farmaceutice romașcane, Roman, Editura SC „Știință și tehnică” SA, 2001, p. 28.
42
Epifanie Cozarescu, Octav Clocotici, op.cit., p.29-30.
43
Spitalul „Precista Mare”, care în perioada războiului a fost militarizat cu indicativul „Z.I.242”, aparținând Crucii
Roșii, fiind sub conducerea dr. Constantin Mârzescu, mobilizat cu gradul de căpitan. În timpul Primului Război
Mondial, la Roman, au fost înființate alte 11 spitale militare, frontal fiind relative aproape, iar calea ferată oferea
posibilitatea de transport a unui număr cât mai mare de răniți. – Ibidem, p.31.

896
 ISSUE NO. 28/2022

unor obiecte casnice necesare unei bune funcţionări. Sediul era situat „într-o modestă casă
amenajată însă după toate cerinţele unei locuinţe igienice şi sănătoase. În această casă a
carităţii publice vor fi internaţi 23 de copii, toţi rămaşi orfani de pe urma războiului”44, iar
fondurile necesare întreţinerii vor fi procurate de primărie şi din diferite subscripţii
publice.
Un apel emoţionant pentru susţinerea materială a acestor cămine pentru orfani
vine şi din partea preşedintelui Asociaţiei învăţătorilor romaşcani, învățătorul Eugen
Dimitriu, care propunea, cu speranţa că nu va refuza nici un coleg, ca fiecare profesor să
doneze leafa pe o zi şi „fiecare şcoală să trimită prin revizorat din lucrul manual al elevelor,
cămăşi, ciorapi”, iar băieţii să dea câte „o pălărie de paie făcută de ei”. „Grija ce vom arăta-
o – se preciza în apel – faţă de aceşti copii, elevii noştri de azi sau de mâine, va stârni în
inima lor drag şi recunoştinţa către noi, iar noi sufleteşte ne vom simţi destul de mulţumiţi
că ne-am făcut cea mai sfântă datorie”45.
La începutul anului 1918, în luna februarie, episcopul Romanului Teodosie
Atanasiu adresa un apel tuturor preoților din eparhia sa, prin care cerea să-i îndemne pe
enoriași „să pună toată energia la munca câmpului, spre a nu rămâne, de va fi posibil nici
un ogor nesămănat, în împrejurimile nespus de grele, prin care trece țara sub toate
raporturile”46.
Episcopul Teodosie Atanasiu a cooperat, de asemenea cu diferite fundații și
organizații caritabele, cele mai importante dintre ele fiind „Crucea Roșie” și „Societatea
Națională Ortodoxă a Femeilor Române”. În urma colaborării cu „Crucea Roșie” s-a îngrijit
și a trimis maici din Eparhia Romanului la cursuri speciale de infirmerie, în vederea
îngrijirii soldaților răniți pe front. Cursurile medicale au fost organizatee de această
fundație. „Societatea Națională Ortodoxă a Femeilor Române”47 s-a înființat în mai 1910,
la București, în perioada când Teodosie Atanasiu era vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei,
numărându-se printre membrii fondatori ai acestei societăți. Prin buna colaborare, la
inițiativa sa s-au înființat în Moldova primele filiale în orașele Bacău, Focșani, Roman și
Tecuci, care s-au bucurat de sprijinul episcopului Teodosie Atanasiu.
Cu ajutorul preoților din Eparhia Romanului, la 25 aprilie 1913, a organiat
„Societatea Clerului Roman-Vodă”, această societatea își propunea să vină în ajutorul
preoților și cântăreților bisericești din Eparhia Romanului, dar și „oeicărei persoane silită
de soartă să ceară ajutor”, făcând „operații de economie, credit și ajutor reciproc”48. Astfel,
a îndemnat pe preoții din parohoii să se implice, știindu-se faptul că „nevoile bisercii sunt

44
Șurubaru Mihai, Contribuția învățătorilor din județul Neamț la realizarea Marii Uniri, în Revista „Apostolul”,
nr. 183 (decembrie), 2015, p.67.
45
Ibidem, p.68.
46
Dosar Corespondență – 1916 – Parohia Moldoveni, protopopiatul Buhuși, document aflat în arhiva personală
a pr.dr. Aurel Florin Țuscanu.
47
„Societatea Națională Ortodoxă a Femeilor Române” avea drept scop „unirea sufletelor şi mobilizarea
energiilor pentru educaţia religioasă a tinerilor, pentru ajutorarea familiilor aflate în dificultate, pentru
susţinerea Bisericii”. Episcopul Teodosie Atanasiu va fi legat toată viața de această fundație, căreia îii va dărui și
aproape toată averea prin testament.
48
A.A.R.B, Dosar nr. 8 din 1914, Societatea Clerului ”Roman-Vodă” pe anul 1914, f.24.

897
 ISSUE NO. 28/2022

multe și prea simple, și spre îndreptarea acestor lipsuri trebuie să ne îndreptăm puterile
și activitatea noastră”49.
La sfârșitul războiului, episcopul Romanului îndemna ca toți preoții din eparhie să
oficializeze slujbe de mulțumire aduse lui Dumnezeu pentru încetarea conflictului și
stabilirea păcii în data de 4 noiembrie ora 11 a.m., explicându-le credincioșilor
însemnătatea clipei de glorie și bucuria pe care a hărăzit-o Dumnezeu, ca fii acestui neam
să stea toți sub același tricolor50.
Cu câteva zile înainte de Marea Unire, la data de 26 noiembrie 1918, episcopul
Teodosie arăta prin altă scrisoare pastorală51, adresată preoților și credincioșilor,
sacrificiile și suferințele prin care a trecut poporul român în timpul Primului Război
Mondial, și de care suferințe nu a fost scutită nici „de Dumnezeu binecuvântată Eparhie a
Romanului lăsând rane adânci, pentru vindecarea cărora se impune datoria morală ca tot

49
Ibidem, p.26.
50
Ibidem, „Ordin circular no.697, octombrie 1918, Duminică 4 noiembrie a.c., la orele 11 a.m., oficiați un Te-
Deum de mulțumire către Dumnezeu care ne-a învrednicit să trăim aceste clipe mari, hărăzindu-ne putința de a
vedea grupându-se sub tricolorul Român, pe toți fii neamului, care de veacuri gem și simt pe grumazul lor apăsând
mâna străinului. După oficierea acestui Te-deum, veți explica poporului însemnătatea vremilor trăite de noi,
arătându-le că orice jertfe am făcut și vom face, sunt prea mici, pentru bucuria ce ne-a hărăzit Dumnezeu”.
51
Dosar Corespondență – 1916 – Parohia Moldoveni, protopopiatul Buhuși, document aflat în arhiva personală
a pr.dr. Aurel Florin Țuscanu. „România, Protoieria Jud. Roman, No.761, 1918, Luna Noiembrie 26, Parohul
parohiei Porcești. Vă comunic mai jos, copie de pe ordinul cu No.1056 a.c. ce am primit de la Prea Sfințitul
Episcop al acestei Eparhii. De asemenea, vă comunic mai multe ordine spre știință și executare. Protoiereul Gh.
Manoliu, COPIE. Războiul mondial la care prin forța împrejurărilor, a luat parte și de Dumnezeu binecuvântata
Românie, a lăsat răni adânci, spre vindecarea cărora se impune datoria morală ca tot românul să lucreze cu timp
și fără timp. Dacă este adevărat că războiul acesta a lăsat suferinți, nu mai puțin adevărat este, că el a impus o
prefacere în conștiința poporului român, care începe a se îndruma spre o viață nouă, mai potrivită cu aspirațiile
vremei. Marile reforme preconizate de Statul Român și care mâine sau poimâine își vor lua ființa, ne anunță că
întreg poporul român de sus și până jos, este chemat să depună partea sa de muncă la edificiul României moderne.
Dar, pentru ca vremea să nu ne găsească nepregătiți, pentru ca poporul să fie conștient de drepturile și datoriile
sale în fața acestor mari prefaceri, menite să asigure neamului locul de cinste în concertul popoarelor civilizate,
se impune ca din vreme poporul să fie pregătit pentru aceasta și din acest punct de vedere orice întârziere poate
fi duănătoare. În acest scop ne-am gândit la rolul cel mare ce-l poate avea clerul român. În opera de prefacere a
conștiinței naționale. Și pentru ca preoții să fie cu adevărat Apostoli ai neamului, după cum și în trecut au fost,
cea mai frumoasă activitate extra bisericească a lor este de a lucra efectiv la luminarea conștiinței păstoriților,
pregătindu-i cu un ceas mai înainte, pentru noua viață ce se anunță. Spre acest sfârșit vi se scrie Prea Cucerniciei
Voastre să luați urgente măsuri, ca toți preoții din Județ să înființeze școli de adulți, șezători, mici biblioteci, unde
pe lângă cunoștințele elementare de scris și citit, poporul să luminat asupra drepturilor și datoriilor sale față de
neam, să câștige cunoștinți temeinice asupra diferitelor ramuri de activitate precum: Gospodărie model, cultură
sistematică a pământului, cultura pomilor, a albinilor, etc. Acestea formând adevărata bogăție, menită să ridice
poporul din starea de înapoiere în care se găsește. În această operă pe cât de mare pe atât de anevoioasă, evident
că numai preotul își va avea partea sa de muncă, ci și învățătorul și Autoritatea Comunală. Pentru aceasta preotul
va da mâna cu învățătorul satului și autoritatea Comunală și vor lucra fără preget în acest sens. Vremea luptelor
personale a trecut, ceasulunirei a sunat și toți factorii conștienți și luminați trebuie să-și dea mâna ca împreună
să facă operă pozitivă. (ss) Episcop Teodosie. Vi se face cunoscut că este absolut oprită înstreinarea obiectelor
bisericești sub orice formă ca: rădicarea de către persoane oficiale neautorizate cu forme legale de Ministerul
Cultelor, arderea lor, schimbarea, vânzarea, împrumutarea și chiar reparațiunea. Ori cine va înstrăina vreun
obiect ca: vase, icoane, mobilier, cărți, veșminte, documente etc. Este posibil de penalitățile prevăzute de codul
penal și legea Monumentelor Istorice. Vi se pune în vedere că chitănțile de salar ori de cheltuieli materiale să le
încasați imediat după primirea lor și să nu le mai lăsați neîncasate cu lunile, ca până acum, căci s-a luat
dispozițiunea ca ori ce chitanță rămasă neachitată ma mult timp, să se facă un venit la Stat, și Vi se comunică
spre știință că Administrația Casei Bisericei cu începere de la 15 Boembrie curent, s-a strămutat la București,
prin urmare orice corespondență se va adresa acolo. Protoiereu, Gh. Manoliu”.

898
 ISSUE NO. 28/2022

românul să lucreze cu timp și fără timp”52. Îndemna ca preoții să lumineze pe cei păstoriți
și să înființeze școli și mici biblioteci, unde le lângă cunoștințele elementare de scris și
citit, poporul să fie pregătit asupra drepturlor și datoriilor sale față de neam, ridicând
„poporul din starea de înapoiere în care se găsește”. De asemenea, aprofunda rolul
preoților în comunitate, ei „să fie cu adevărat Apostoli ai neamului, pregătindu-i cu un cea
mai înainte, pentru noua viață ce se anunță, ca întreg popor romând de sus și de jos”, să ia
parte la edificiul României moderne.
După încheierea Primului Război Mondial, mulți preoți refugiați din Transilvania
au găsit sprijin și înțelegere din partea episcopului Teodosie Atanasiu, care i-a primit în
Eparhia Romanului și i-a numit la diferite parohii. Deși au stat mai multe luni cantonați
la Ruginoasa, județul Iași sau la Mănăstirea Neamț, având promisiuni din partea
Mitropolitului Pimen Georgescu că îi va ajuta. Apoi au fost refuzați, atât de mitropolit, cât
și de episcopul de la Huși.
Undeva la începutul anului 1918, un grup de preoți ardeleni, refugiați din
Transilvania în Moldova pe durata războiului, trimit episcopului Teodosie atanasiu o
scrisoare emoționantă, în care cereau cu disperare să fie numiți preoți în Eparhia
Romanului, „să ni se salveze existanța pe deoparte, iară pe de altă parte, ca să putem și noi
conlucra la progresul poporului acestei țări”53. Episcopul a luat act de această scrisoare
și s-a îngrijit de fiecare în parte, ajutându-i să se integreze în Eparhia Romanului.
În octombrie 1919, în orașul Roman, episcopul Teodosie Atanasiu a intervenit
pentru înființarea unei grădinițe de copii într-un imobil, proprietatea sa, situat în fața
Oficiului de Stare Civilă, care ulterior a fost donat în acest scop. Este a doua instituție de
acest fel din orașul Roman, ctitorită de către un episcop, după grădinița ridicată de
episcopul Melchisedec Ștefănescu, de la sfârșitul secolului XIX. Tot la intervenția
episcopului, în toamna anului 1919, în luna octombrie s-a redeschis seminarul teologic
„Sf. Gheorghe” din orașul Roman, care fusese închis datorită vitregiei războiului, după ce
s-a observat lipsa de preoți în eparhie.
La începutul anului 192354, episcopul Teodosie Atanasiu își înaintează demisia Sf.
Sinod, din motive de sănătate, după care se retrage la Mănăstirea Neamț, locuind în casa
fostului locțiitor de episcop al Romanului, arhiereul Nectarie Hermeziu55, unde s-a retras
și a continuat activitatea cărturărească. După patru ani petrecuți în liniștea Neamțului, s-

52
Ibidem, Dosar Corespondență – 1916 – Parohia Moldoveni, protopopiatul Buhuși, document aflat în arhiva
personală a pr.dr. Aurel Florin Țuscanu.
53
Un număr de peste 20 de preoți semnează acestă scrisoare înaintată episcopului Teodosie Atanasiu. - A.A.R.B,
Dosar nr. 7 din 1918, Preoți din Transilvania, numirile lor 1918, f.1.
54
La 1 februarie 1923 s-a retras din scaunul Episcopiei Romanului. La 1 februarie 1923, Sf. Sinod și Ministerul
Cultelor au rânduit trecerea arhimandritului Ilarion Mircea ca locotenent în scaunul episcopal. Arhimandritul larion
Mircea era alesul, la propunerea episcopului Teodosie Atanasiu, ca arhiereu vicar al eparhiei Romanului, cu titlul
de „Băcăoanul”. Hirotonia sa întru arhiereu s-a săvârșit în catedrala mitropolitană din Iași, la 14 aprilie 1923, de
către Mitropolitul Pimen Georgescu, Nicodim Munteanu episcopul Hușilor, Nectarie Cotlarciuc episcopul de
Cetatea Albă și Ismail și Iacov Antonivici episcopul Dunării de Jos. – Scarlat Porcescu, preot, Episcopia
Romanului, ediția a II-a, Roman, Editura Filocalia, 2008, p. 328-329.
55
Nectarie Hermeziu, locotenent de episcop al Episcopiei Romanului, participă ca membru la Adunările Ad-hoc
din Moldova din anul 1857.

899
 ISSUE NO. 28/2022

a stins din viață duminică, 7 februarie 1927, la vîrsta de 76 de ani. Episcopia Romanului56
a decretat doliu pentru două zile, până când episcopul a fost coborât în mormânt, lângă
biserica „Înălțarea Domnului”. Rămășițele sale pământești au fost deshumate, mai târziu,
și apoi așezate într-o mică raclă de lemn, ce a fost depusă în altarul bisericii57 din cimitirul
Mănăstirii Neamț.
Episcopul Teodosie Atanasiu este ultimul episcop al Romanului înmormântat la
Mănăstirea Neamț, din cei 11 episcopi.
Activitatea episcopului teodosie Atanasiu a fost marcată de spiritul social și
filantropic, de sumele mari de bani care s-au coletat fiind destinate cauzelor sociale cu
care s-a confruntat zona Romanului în timpul Primului Război Mondial și după aceea.

Bibliografie:
Arhiva Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului (A.A.R.B.), Dosar nr.3 din 1912, Instalarea Prea
Sânțitului Episcop Theodosie în anul 1912.
A.A.R.B., Dosar nr.4 din 1912, Acta-relativa la numirea de sub Protoierei a Eparhiei Romanului.
A.A.R.B., Dosar nr.1 din 1913, Corespondența cu Sf.Mitropolie a Moldovei, dar și cu a Sf.Sinod, anul
1913.
A.A.R.B., Dosar nr.15 din aprilie 1913, Dosarul lucrărilor privitoare la mobilizarea armatei române.
A.A.R.B., Dosar nr.21 din 1913, Sfânta Episcopie a Eparhiei Romanului – ofrandele pentru Flota
națională.
A.A.R.B., Dosar nr.4 din 1914, Războiul.
A.A.R.B, Dosar nr. 8 din 1914, Societatea Clerului ”Roman-Vodă” pe anul 1914, f.24.
A.A.R.B, Dosar nr. 7 din 1918, Preoți din Transilvania, numirile lor 1918, f.1.
A.A.R.B., Dosar Episcop Teodosie Athanasiu, viața și înfăptuirile sale.
Arhiva Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (A.M.M.B.), Fond Cancelarie, Dosar nr. 81/1916, Războiul
1916-1918, vol. I-VIII;
Dosar Corespondență – 1916 – Parohia Moldoveni, protopopiatul Buhuși, arhiva personală a pr.dr.
Aurel Florin Țuscanu.
Andone Mihai, Andrei Victor (coord.), Istoria orașului Roman, 1392-1992, Roman, (f.ed.), 1992.
Atanasiu Victor (coord.), România în anii Primului Război Mondial, vol.I, București, Editura
Militară, 1987.
Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papacostea Șerban, Teodor Pompiliu, Istoria
României, București, Editura Enciclopedică, 1998.
Bălan Ionichie, arhimandrit, Patericul românesc, ediția a VI-a Vînători-Neamț,, Editura Mănăstirea
Sihăstria, 2011.
Cozarescu Epifanie, Clocotici Octav, Istoricul Spitalului Municipal „Precista Mare” din Roman până
la bicentenar (1998); Parțial și al vieții medico-farmaceutice romașcane, Roman, Editura SC „Știință
și tehnică” SA, 2001.
Moraru Alexandru, Dicționarul ierarhilor români și străini – slujitori ai credincioșilor Bisericii
Ortodoxe Române,
București, Editura Basilica, 2015.
Pentelescu Aurel, Preda Gabriel, Mitropolitul Pimen Georgescu (1853-1934), Ploiești, Editura
„Printeuro”, 2003.
Porcescu Scarlat, preot, Episcopia Romanului, ediția a II-a, Roman, Editura Filocalia, 2008.
Tomșa Constantin, Personalități ale culturii din județul Neamț, Piatra-Neamț, Editura Cetatea
Doamnei, 2014.

56
Episcopul Lucian Triteanu a decretat două zile de doliu în Eparhia Romanului, iar cursurile Seminarului
„Sf.Gheorghe” din Romsn, au fost întrerupte pe această perioadă.
57
Astăzi osemintele se află depuse în cripta bisericii „Sf. Ioan Bogoslovul”.

900
 ISSUE NO. 28/2022

Șurubaru Mihai, Contribuția învățătorilor din județul Neamț la realizarea Marii Uniri, în Revista
„Apostolul”, nr. 183 (decembrie), 2015.
https://urbanaro.wordpress.com/2013/03/14/aportul-romascanilor-la-efortul-de-razboi-
1916-1918. – accesat la data de 21 ianuarie 2021.
https://ziarullumina.ro/regionale/moldova/momente-solemne-din-viata-episcopului-teodosie-
atanasiu-141522.html. – accesat la data de 23 ianuarie 2022.

901
 ISSUE NO. 28/2022

PUBLIC TOPOS IN THE NOTES OF ROMANIAN TRAVELERS IN THE

COUNTRY DURING THE NINETEENTH CENTURY

Florentina GHITA
PhD student, Philology, Technical University of Cluj-Napoca

Abstract: Travel literature gradually took shape, as Romanian intellectuals went throughout the
19th century to Blaj, Cluj, Rome, Vienna, sometimes even further. But from an early age there was a
natural curiosity for the state of affairs over the mountains, from the country to which they felt
indestructibly connected and which represents them as a nation. In this context, the public topos
captured in their testimonies, especially the convivial ones - the hotel, the restaurant, the terrace, the
pub, the brewery, the confectionery - take shape and are gradually complicated by the details
concerning them: location, architecture, atmosphere inside them, human types highlighted, all
summing up particular functions and meanings.

Keywords: cafe, hotel, location, atmosphere, national specific.

Călătoria este tema şarpantă care desface spaţii noi, face posibilă întâlnirea
cu celălalt, ridică problema identităţii culturale, „poate să le ofere celor care ştiu să vadă o
deschidere spre o lume care nu e decât un sistem de oglinzi, un sine care dezvăluie şi se
mărturiseşte”1, mediază cunoaşterea şi valorizarea teritoriilor şi obiceiurilor naţionale,
impulsionează punerea lor în texte ilustrative, nu simbolice.
Literatura de călătorie a prins contur treptat, căci intelectualii români au mers în
tot secolul al XIX-lea la Blaj, Cluj, Roma, Viena, uneori chiar mai departe. Există însă de
timpuriu o curiozitate firească pentru starea de lucruri de peste munți, din țara de care
aveau sentimentul că sunt indestructibil legați și care îi reprezintă ca națiune și pe ei. Mai
mulți ardeleni trec munții, Gheorghe Lazăr, Timotei Cipariu, Iosif Vulcan sunt numai
câțiva dintre cei care au început o largă mișcare a intelectualilor ardeleni, mai ales filologi
și istorici, către „țară”. În acest context, toposurile publice surprinse în mărturiile lor, în
special cele conviviale -hotelul, restaurantul, terasa, cârciuma, berăria, cofetăria,
cafeneaua- prind contur și se complică treptat prin detaliile ce le vizează: amplasamentul,
arhitectura, atmosfera din interiorul lor, tipurile umane puse în valoare, toate însumând
funcții și semnificații particulare.
Până către mijlocul secolului al XIX-lea, călătoriile de orice fel, în țară sau
străinătate, erau o chestiune individuală și era un eveniment rar, cu un scop bine
determinat ca doi colegi să-și pună laolaltă voința și cunoștințele pentru o călătorie
comună. Așa este cazul celor doi dascăli purtând amprenta Blajului, Cipariu și Bariț, care
merg împreună să vadă Bucureștii, deschizând calea nu numai pentru cei care îi vor urma,
ci și pentru materializarea ideii care va coagula mișcarea de unitate națională: aceea că
soarele la București răsare.

1
Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, editura Cartea Românească,
București, 2015, p. 206

902
 ISSUE NO. 28/2022

Desigur că motivele patriotice și de prestigiu figurează în foarte multe materiale

ca argumente ale punerii în valoare a peisajului și resurselor de turism din țara noastră:
„Carpații noștri merită a fi văzuți de o mie de ori mai mult” decât Pirineii sau Tirolul -este
de părere Toma Basilescu într-un articol Despre pitorescul geografic- aspect care îl
îndreptățește să ceară „să începem a răscoli țara noastră în toate măruntaiele ei pentru a
o cunoaște îndestul ca să o iubim și mai mult.”2 În aceeași notă, statutele publicate de către
Societatea Română de Geografie vorbesc despre contribuția acesteia la „perfecta
cunoștință a pământului Țărei Române din toate direcțiunile geografice și economice” și la
„a face cunoscută România”. Puțin mai târziu se va înființa și o revistă de popularizare
consacrată călătoriilor și explorărilor, purtând un titlu explicit, Ziarul călătoriilor și al
întâmplărilor de pe mare și uscat, care apare la sfârșitul anului 1897 sub patronajul
publicațiilor Universul. Aici, în 1921, când revista se numea Ziarul științelor populare și
al călătoriilor, va debuta un alt călător cunoscut, care va deveni un scriitor și un savant
cu reputație internațională, elevul de atunci Mircea Eliade.
O contribuție importantă la dezvoltarea literaturii de călătorie o aduc și cercetările
pe care le întreprind mai mulți arheologi amatori precum pedagogul și fabulistul
moldovean Gh. Săulescu sau poetul Cezar Bolliac, căruia îi place să însuflețească ruinele
investigate prin referiri la legendele locului din care nu lipsesc trimiteri la atrăgătoarele
cârciumărese: „Aici Mircea a răpit d-a călare pe frumoasa cârciumăreasă după ce a băut cu
dânsa, p-aici fugea tătarul cu muierea Calomfirescului, acolo a rupt Calomfirescu un par ca
să se bată cu tătarii…, acolo întinde cort Mihai-vodă. Acestea le știu copiii ca și bătrânii; le
află călătorul în trei ceasuri și fără să vrea.”3

Restaurantul și hotelul- spații privilegiate de manifestare a mișcării

intelectuale bucureștene
Autor al unor tablouri pitorești din viața contemporană, cu merite indiscutabile în
literatura de tip costumbrist4, Dimitrie Ralet pune în lumină în Suvenire și impresii de
călătorie imaginea unui București animat de tineretul de nobilă rasă, care conversează
cu ușurință în limba lui Voltaire în plimbările prin Cișmigiu, un spațiu privilegiat ce dă
vizitatorului impresia că e transportat în Câmpiile Elizee:

„Dar primblările, Șoseaua, Cișmegiul ș.a. te transport în Câmpii Eliseeni, nu ai Parisului,

căci nu sunt atât de frumoși ca în acei descriși de poeți. Zică-mi acel ce se va primbla o oară
prin Cișmegiu…că acea junime a cărei cugetări nesocotesc asupritorii ce o încungiură,
nesocotesc depărtările ce o despart, nu este de o nobilă rasă ce o face a fi animată cu trup
și suflet de Occident, de unde începe de-abie a-i zâmbi aurora unui viitoriu dorit.”5

2
Buletinul Societății Regale Române de Geografie, VIII, 1887, p. 89
3
Mircea Anghelescu, Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea, editura Polirom, Iași, 2018, p. 9
4
COSTUMBRÍSM- curent artistic spaniol care a început să se manifeste cam pe la mijlocul secolul XIX cu
precădere în literatură, dar și în pictură, redând în operele lui caracteristice scene de viață și moravuri. [< spaniolă
costumbrismo, conform costumbre– morav, obicei].
5
Dimitrie Ralet, Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole, editura Minerva,
București, 1979, p. 17

903
 ISSUE NO. 28/2022

Plimbarea devine treptat prilej de evocare a unui spațiu public, devenit prin
ficționalizare topos literar, mai precis hotelul domnului Hugues, surprins în timpul mesei
de la care nu lipsesc trufele „ ce samănă cu niște cărbuni stinși și negri, dar arzători”6, însă
fără brânzeturi „ care se prețuiesc de unii după gradul stricăciunei”, fără cotlete „ cotlite”
prin cutii, fără fasole venită cu poșta și fără alte „secături străine și scumpe, care adesea
rămân neatinse ca o adevărată mâncare de fudulie”7. O masă fără aceste preparate, deși
are avantajul de a nu da congestii și indigestii, poate aduce ceva mai rău: răstălmăciri, căci
„toți nu pot avea norocul a da, ca noi, peste convivi buni și fără pretenții.”8
În timpul prânzului fiecare mănâncă neîndemnat și nerugat. Autorul remarcă faptul
că „obiceiul de a îndemna la mâncare este provincial și arată mai mult dorință de a nu se
face cheltuială în zadar și nepăsare pentru sănătatea oaspeților, decât politeță”. Curcanul
mare și fraged a fost sacrificat, încât fostul împărat al fripturilor, care se umfla odinioară
în pene „agiunsă a închipui carcasa tristă a unui vas oarecând mândru în pânze și în
bandiere fâlfâinde”9.
Încercând un sentiment patriotic, ce anima de altfel mișcarea intelectuală din
București, comesenii închină paharele cu șampanie, ținând toasturi care „nu făcură decât
a grăbi esplozia simțirilor și a aspirațiilor noastră mutuale, manifestația mai vuitoare a
mulțămirei de a ne serba împreună cunoștința”10. Discursurile prilejuite de ridicarea
paharelor încununate cu vin pun în lumină țelul comun al tuturor românilor, „unirea și
binele dorit de toți”.
Departe de a socoti vinul drept unealta unei trecătoare ardori, acesta e văzut ca un
prilej de înfrățire, un „mijloc...de a ne descoperi și noi simțirile cele mai afunde, dorințele
cele mai aprinse, care nu pot fi altele pentru d-voastră și altele pentru noi.”11 Sub îndemnul
„Să trăiască dar toți, fără osebire!”, un conviv rostește un toast care scoate în evidență
valorile cele mai de preț ale românimii, unitatea națională, educația și ridicarea prin
cultură: „Să vă văd uniți, ca să înflorească și teatrul național, școala această mare a
năravurilor, școala aceasta în care oaminii de toată vârsta vin să învețe și să se îndrepte, și
apoi să mă îmbăt și să mor de bucurie!”12.

Terase, cârciumi, mustării și alte locații bucureștene de petrecere dezlănțuită

Istoricul literar Alexandru Săndulescu, vorbind despre autorul lui Tănase Scatiu,
mărturisește că acesta venea de la redacția României libere pe Calea Victoriei, prin Strada
Șelari, după ce își predase foiletonul, achitându-se de obligațiile zilei, după care lua masa
la restaurantul Iordache aflat peste drum de redacție, pe strada Covaci sau la un altul din
multele care erau în centru. Când intra „pășea cadențat spre locul pe care și-l alegea, se
oprea, își ridica pălăria încet, o punea cu fundul în jos pe masă; începea să își scoată tacticos

6
Ibidem, p. 18
7
Ibidem
8
Ibidem
9
Ibidem
10
Ibidem, p. 19
11
Ibidem
12
Ibidem

904
 ISSUE NO. 28/2022

mănușile, una câte una, deget cu deget.”13 Îl iubeau toți colegii în afară de transilvăneni
care îl găseau afectat și „spelcuit”.14
Viitorul teoretician al romanului citadin, anunțându-i pe Eugen Lovinescu și Camil
Petrescu, se afirmă el cel dintâi ca un scriitor al orașului, mai exact al capitalei.
Aglomerarea de cârciumi, orientalismul, înapoierea, lipsa unei minime concepții și
preocupări edilitare și reaua calitate a construcțiilor stârnesc indignarea și ironia
scriitorului:

„Întâlnii o adunătură de case, de cocioabe, de palate, de cârciume, de cârciume mai mult

decât de toate, de bărbierii, de pușcării, de foarte puține spitale, de foarte multe tuneluri,
case de schimb, de dughene evreiești, de magazinuri de mode, toate aruncate cu furca pe
malurile unei biete gârle soioase și murdare care însă are apa dulce pentru locuitorii săi,
de vreme ce ei o cântă și în stihuri.”15

Autorul surprinde, de asemenea, viața de huzur pe care o adăposteau primitoare

marile restaurante din centrul capitalei cum era Hugues, din Piața Teatrului, pe Calea
Victoriei, faimos prin bucătăria franceză:

„Aci se dezlănțuiau patimile aprinse în ungherele galeriilor de prin teatru, se întindeau

mesele cu tot soiul de excitante și mai cu seamă de vinuri ce înfundau cabinele cu
consumatori de toate nuanțele, perechi, perechi și până la ziuă orgia ținea întruna
stingându-se numai în albul unei dimineți de iarnă, care venea, sfioasă, să bată la geamul
acestor destrăbălați.”16

Ca orice gazetar de opoziție, Duiliu Zamfirescu declară „că e mulțumit a spune

adevărul”17, descriindu-și colegii gazetari „cu pălăria mototolită18 întâlniți prin cafenele și
grădini, amestecându-se prin mulțime ca să vadă dacă ideile lor sunt împărtășite. El
frecventează mai ales podul Mogoșoaiei, grădinile Rașca și Stavri de pe Strada Academiei
și cunoaște restaurante și cofetării ca Hugues și Fialkovski pe unde va intra și Tănase
Scatiu ca să își culeagă polițele de la datornici. Autorul se arată mai puțin sau deloc
satisfăcut de felul cum se înfățișau cârciumile și mustăriile și de chefurile care se
dezlănțuiau acolo. Și nu din austeritate sau din puritanism nu îi vor fi proprii asemenea
trăsături, ci din repulsie pentru vulgaritate, pentru alterarea esteticului și, în fond, pentru
degradarea umană. Firmele de cârciumi Vulpea națională, Leul și cârnatul i se par pe bună
dreptate grotești. Sărbătorirea toamnei în asemenea grădini se transformă „în cele mai
desnădăjduite beții”19. Scriitorul nu are plăcerea pantagruelicului și nici a spectacolului
bahic, ce pot să dea culoare unei opere de imaginație, dar care privite ca fapte de viață
ating trivialul.

13
Alexandru Săndulescu, Viața lui Duiliu Zamfirescu, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017, p. 75
14
Ibidem
15
Ibidem, p. 78
16
Ibidem, p. 86
17
Ibidem
18
Ibidem, p. 88
19
Ibidem, p. 90

905
 ISSUE NO. 28/2022

Autorul nuvelelor romanțioase Blaue Donau sau chiar Amintiri din vremuri nu e
câtuși de puțin sentimental. Prin lumea pestriță și prin comportările ei, Bufetul (pe același
loc mai târziu arhitectul Ion Mincu, unchiul scriitorului, va proiecta actualul restaurant
Doina) amintește de La Moși a lui Caragiale. Iată o mărturisire a scriitorului: „Așa, îmi aduc
aminte de un preot care bătea în masă cu cârja de ne asurzise pentru că chelnărul întârzia
a aduce dulceață doamnei preotese, care se întâmplase a fi o femeie cu destinație
bărbătească, dar care din greșeală se născuse femeie.”20
Frapantele deosebiri sociale se constată nu numai prin compararea marilor
restaurante cu sordidele cârciumi de mahala, dar și în cunoscuta zonă de agrement din
partea de nord a orașului, accesibilă tuturor, de la „elegantele amazoane galopând
impetuos până la bieții laptagii, îndoiți sub greutatea cobilițelor.”21

Cârciuma- loc de manifestare a specificului național

România pitorească a lui Alexandru Vlahuță reprezintă prima încercare de a da o
imagine asupra țării noastre, de a familiariza cititorul cu frumusețile patriei, de a prezenta
într-o perspectivă literară înfățișarea, obiceiurile, tradițiile celor mai pitorești locuri din
România, constituind un ecou al literaturii romantice de călătorie, căreia Tudor Vianu i-a
acordat o minuțioasă și adâncă cercetare.
Trecând spre ținutul muntos, scriitorul ajunge la Broșteni, unde este impresionat de
relatarea unui moșneag cu o figură blândă și luminoasă în care autorul vede întrupate
toate bunele însușiri ale poporului român:

„Vezi dumneata, noi avem în comuna noastră, de șapte sute de suflete, patru biserici
și numai două cârcime. De aceea nici nu s-aud pe-aici gâlceve, ori bătăi, ori furtișaguri,
cum sunt, de-o pildă, pe la Ponoare, unde sunt pruni mulți și unde oamenii beau țuică și-n
loc de aghiazmă la Bobotează... Nu-i vorba, s-a milostivit Cel-de-sus cu ei, dar ce folos că
tot cârcima li-i mai dragă!... Urât lucru mai e, Doamne, și băutura asta. Lasă c-aduce și
pagubă, și pe sărăcește, de te lasă pe drumuri, da-ți strică și minte, și sănătate, și viață, și
tot, de-ajungi din om neom. Eu - mulțumesc lui Dumnezeu- iacă, sunt aproape de nouăzeci
de ani, și muncesc cât și feciorii mei, și nu știu ce-i boala. Când mi-i sete, mă duc colea la
șipot, îi trag un gât bun de apă rece și parcă-ntineresc...”22

La Novaci, în ținutul Gorjului, autorul României pitorești asistă, într-o zi de duminică,

la o horă mare, la cârciuma din mijlocul satului, prilej de a admira chipurile rumene și
frumoase ale novăcenilor, buna-cuviință în vorba, în privirea și în mișcările lor:

„Căci pe aici nu au putut răzbate nici dresurile, nici stămburile orașelor. Cămășile albe
cusute cu arnici și cu fluturi maramele-nvârstate de borangic, scurteicile-nflorite și
sumăieșele cu ciucuri, vâlnicele de lână negre, vărgate cu roșu, betele-nguste, cusute cu
mărgele, ițarii de dimie albă - toate sunt țesute și lucrate-n casă. Și ce bine-l prinde pe
român portul acesta al lui, așa de curat, așa de simplu și de frumos!”23

20
Ibidem, p. 91
21
Ibidem, p. 92
22
Alexandru Vlahuță, România pitorească, editura Blassco, București, 2006, pp. 103-104
23
Ibidem, p. 127

906
 ISSUE NO. 28/2022

Spectacolul horei încinse în bătătura cârciumii este descris cu lux de amănunte: în

picioare doi țărani tineri zic unul din scripcă și altul din cobză. În jurul lor în roată largă
se mișcă încet în dulce legănare strămoșeasca horă, joc potolit, tacticos, în care se prind și
oameni mai în vârstă ca să își mai aducă aminte de când erau și ei tineri. În credința
populară, hora înfățișează împăcarea, frăția, unirea tuturor pentru un singur cuget, idee
străveche de la întemeierea neamului nostru, care a rămas aceeași în toate părțile locuite
de români. Celelalte jocuri (brâul, sârba, căzăceasca, joiana, țâitura, învârtita, bătuta etc.)
se mai amestecă, se mai schimbă după locuri. Unele sunt vijelioase, cu mișcări repezi,
încleștări de brațe și învârtejiri amețitoare, ce parcă ar închipui o luptă sau o răpire.
Un farmec deosebit - mărturisește Vlahuță- îl au chiotele sau strigătele pe care le
rostesc în tactul jocului cu glas tărăgănat, jumătate vorbă, jumătate cântec, flăcăii cei mai
deștepți din sat. Aici, la joc, își spun tare dorul și păsul inimii lor în versuri scurte, potrivite
de ei, duioase și gingașe pentru o logodnică iubită: „ Sucă-mi-te, suveicuță,/ Dacă știi că-mi
ești drăguță;/ Sucă-mi-te, suveicea,/ Dacă știi că ești a mea.”24 Vlahuță amintește și câteva
dintre versurile glumețe și pilduitoare în pofida fetelor care nu au rost la treabă sau
înțepătoare și fără îndurare cu cele care se țin numai de petreceri și nu-și văd de casă: „La
drăguța jucăușă/ Stă gunoiul după ușă;/ La drăguța-n joc voinică/ Spală oala tu, pisică!”25
Dincolo de interesul istoric propriu-zis, arheologia și popularizarea de care
beneficiază săpăturile arheologice în epocă implică un câștig important și pentru istoria
literaturii, căci arheologul amator Cezar Bolliac întreprinde în vara anului 1845, alături
de filologul August Treboniu Laurian și de poetul Dimitrie Bolintineanu o explorare
interesantă pe malurile Dunării, publicându-și apoi însemnările, sub titlul Călătorie
arheologică în România, în mai multe numere din Curierul românesc. Nimic mai firesc
decât să găsim în aceste rapoarte arheologice și descrieri pe larg ale unor momente
folclorice caracteristice, la Băicoi de pildă, unde călătorii care se opresc înaintea unei
cârciumi asistă la „cea mai largă horă ce își poate cineva închipui de cele mai frumoase
țărăncuțe, fete și neveste tinere, cu cămăși largi de borangic cusute, cu mărămi albe pe
cap sau cu cununi de flori pe cosițe, toate albe, toate rumene, toate cu ochi negri, jucând
bătuta”.26
Este vorba de un spectacol formal pe care spectatorul îl descrie pe larg: soțul
declară că își aduce aminte de iubita lui de mai înainte, soția se plânge că soțul ei nu este
destul de amabil cu dânsa seara, că nu-i dă covrig, care este un semn de îngrijire, de
curtare între flăcăi și fete, între tineri de curând căsătoriți și că a tratat-o rău, iar el îi
răspunde că nu poate să o iubească, că a luat-o numai pentru zestre. O codană îi coase
flăcăului iubit cămașă și jură că dacă acesta nu o va lua de nevastă preferă să moară
spânzurată la marginea drumului. Acestea și alte asemenea versuri Bolliac le propune
poeților contemporani ca sursă de inspirație pentru creațiile lor: „Veniți, domnilor
poeți…veniți să vedem ce zice munteana noastră în cântecul său.”27

24
Ibidem, p. 128
25
Ibidem, p. 129
26
Cezar Bolliac, Opere, volumul II, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, colecția Clasicii Români, București,
1955, p. 276
27
Ibidem, p. 13

907
 ISSUE NO. 28/2022

Interesul pentru soarta românilor din zonele vecine țării și pentru vigoarea cu
care ei știau să prețuiască și să păstreze semnele apartenenței culturale, ale identității
de care sunt conștienți și mândri (portul, tradițiile, valorile) rămâne viu și când, peste
treisprezece ani, Bolliac revine la Nicopole, consemnând cu aceeași bucurie prezența
românilor într-un sat compact românesc. În Cercelari, compus din mai bine de trei sute
de de bordeie, îi admiră pe tinerii veniți pe bătătura de la cârciumă să joace dansurile
naționale (Urziceanca, Învârtita, Măzărița) și frumoasele lor costume, nealterate de
moda orășenească, așa cum nici moravurile lor nu erau corupte:

„Fetele satului, care jucau în întunerec cu flăcăi pe bătătura de la cârciumă, lăsară jocul și
umplură și gârliciul, și tinda, și cămara. Tipul cel mai românesc și costumul cel mai
național: nici o rochie, nici o scurteică, nici un testimel sau basma, nici suliman, nici
rumeneală: nemic din care au desnaturat costumul românilor de dincoace de Dunăre și
vastejaște fața verginelor prin pângărirea ce s-a întins din saloane până în bordeie.
Cămașa lungă, semănată smulsă, topită, melițată, toarsă, țesută și cusută de dânsa, cu pui
împregiur și altițe la umăr, zăvelca și hota compun costumul româncei de peste Dunăre, și
fața-i e curată ca aerul și dinții albi ca laptele…Ea n-a avut ciocoi care să corumpă
moralitățile, inima-i e curată ca și fața, și flăcăul n-are nevoie s-o iubească la întuneric,
căci amorul lui nu insultă, nu dezonoară.”28

Peste interesul etnologic cu care notează portul, dansurile, obiceiurile, autorul lasă să
se vadă bucuria cu care consemnează frumusețea manifestărilor și a tipului național, mai
ales când este vorba a-l compara cu cel orășenesc, alterat de influențe diferite sau cu cel
al vecinilor în mijlocul cărora viețuiau.

Spațiul public al târgului de provincie

Autorul reportajului Din munți. Băile de la Slănic, Duiliu Zamfirescu, surprinde
imaginea unui oraș cu specific balnear în care vilegiaturistul, trecând printre cele câteva
hoteluri de inspirație elvețiană, ajunge repede la grădina publică în al cărei nelipsit
pavilion orchestra își deschide concertul în fiecare dimineață cu un marș. Între timp se
mai duce la un bal ca acela din nuvela Spre mare, adăpostit în vreun salon al unui
restaurant sau se așază într-o berărie unde observă cu ușurință latura grotescă a
personajelor pictate cu un penel impresionist:

„Vecinii mei de prin jur mâncau țâri și beau care ce-i cerea stomacul, sau mai bine care ce-
i cereau țârii. O mare de pălării stacojii, vinete, negre, galbene, verzi, albe își plimba
valurile sale multicolore; înțelegi că sub fiecare pălărie trebuie să se adăpostească
proprietarul său, care fiind de genul feminin ridică un uragan de nisip cu rochia și ni-l
transportă prin buzunare, prin pălării, pe pălării și peste întregile noastre ființe. Asta-i
petrecerea de seară.”29

Dobrogea în care descinde ca tânăr magistrat Duiliu Zamfirescu îl atrage cu pitorescul

său (Din Dobrogea), prin moravurile tipic orientale, pentru noi curioase și totodată

28
Mircea Anghelescu, Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea, editura Polirom, Iași, 2018, p. 112
29
Alexandru Săndulescu, Viața lui Duiliu Zamfirescu, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017, p. 58

908
 ISSUE NO. 28/2022

exotice ale populației turcești aflate încă în număr mare în acel spațiu. Venind cu vaporul,
din larg se vedeau vârfurile minaretelor de unde muezinii își chemau credincioșii la
rugăciune și barcagiii cheflii ce ieșeau legănându-se din cafenelele de pe chei.
Scriitorului îi face plăcere să intre în cafeneaua lui Mehmet, cu balcon spre Dunăre,
unde negustorul ședea turcește, cu felegeanu în mâini, sorbind cu zgomot din cafea.
Obiceiurile musulmane îl amuză, autorul notându-le cu un zâmbet amical: „o duzină de
oameni intrând unii în ciorapi, alții în meși, alții desculți și făcând la temeneli până în
pământ. În urma lor, douăsprezece perechi de pantofi, la linie, rămâneau la ușă de pază.” 30,
dar nu totdeauna le aprobă, ca de pildă pe acela care interzicea femeilor să iasă din casă,
fiind închise ca deținuții, ceea ce i se pare barbar. Singurii trecători de pe ulițele strâmte
erau bărbații ce se pierdeau în șalvari și sub fesuri, femeile stând uneori păzite cu
strășnicie ca frumoasa Aise din nuvela Noapte bună.
Târgoviștea -îi scria autorul Vieții la țară Ecaterinei Munteanu- e un oraș de
provincie prin excelență. Într-însul găsești fel de fel de curiozități din vremea trecută și
prezentă. „În vale este un scrânciob înconjurat de o livadă cu pruni, și alături de el o
cârciumă, astăzi împărăția veseliei și izvorul țuicii.”31
În 1837, când Negruzzi publica în Alăuta românească a lui Asachi Fragment dintr-
o călătorie, această primă încercare a sa de a cultiva genul notelor de călătorie, prin
siguranța tonului și cursivitatea textului, îl îndreptățește pe E. Lovinescu să-l numească
pe autor „cel dintâi bun foiletonist al nostru”, căruia „totul îi slujește pentru o descripție
pitorească”32.
Tipul de note cu care Negruzzi întovărășește călătoria sa se verifică o dată mai mult
în ciclul Negru pe alb, unde în Scrisoarea XXVIII, Pelerinagiu, ochiul său exersat vede
mai multe lucruri, compară, sesizează tipuri umane, printre care și cel al cârciumăresei
ademenitoare de clienți, speculând la aceștia plăcerea bahică, așadar o sumă de
caracteristici ale locuitorilor orașului vizitat, Târgul Ocnei, înconjurat de vii dătătoare de
vin bun, care însă nu se învechește. Întrebat, un localnic i-a răspuns că „n-au obicei să-l
lase să se învechească”33. Și într-adevăr -zice Negruzzi- în fiecare duminică sau sărbătoare

„vezi toate crâșmăresele gătite, ademenind cu ochii lor cei negri pre trecători. Curteni,
șavgăi, târgoveți, rufetași, în crâșmă sunt toți egali dinaintea lui Bacus. Pretutindene auzi
câte o scripcă, câte o cobză și apoi, când aburii vinului și ochii crâșmăresei au produs
efectul lor, încep horele, râsurile, tropotele ș.c.l., și când, îndedeseară, se întorc pe acasă
șovăind și cântând, cei de piste vale, vrând să treacă puntea îngustă de pe Trotuș, adese
cad în el; dar fiindcă au și bețivii un Dumnezeu, și fiindcă Trotușul e vechiul lor prieten, el
îi primește în răcoroasele sale ape fără primejdie, îi îmbrățoșează și-i trimite pe acasă
scăldați și desmețiți.”34

Se decupează, astfel, o fiziologie a târgului în care toată lumea este dependentă de

produsul viilor din împrejurimi, deși la poalele munților se află și-un izvor cu apă

30
Ibidem, p. 60
31
Ibidem, p. 68
32
Eugen Lovinescu, Revizuiri, editura Paralela 45, Pitești, 2003, p. 157
33
Costache Negruzzi, Negru pe alb și alte scrieri, editura Princeps Edit, Iași, 2011, p. 68
34
Ibidem

909
 ISSUE NO. 28/2022

minerală, numai că apa n-a fost niciodată analizată și nu se știe ce afecțiuni tratează, însă
-constată Negruzzi cu ușoară ironie- localnicii nu au mari probleme de sănătate sau nu le
iau în seamă.

Spațiul public al mahalalei

Spațiul puțin privilegiat al periferiei, cu cârciumi și cafenele îndoielnice, este
surprins în povestirea Iașii în 1844, unde V. Alecsandri pune în lumină contrastul dintre
centrul orașului compus din case mari și frumoase în care domnește luxul și mahalalele
împrăștiate pe coastele dealului, alcătuite mai mult din bordeie acoperite cu stuf, unde
zace sărăcia, căci „Capul poartă coroană și picioarele sunt goale!”35 În acest spațiu de
periferie -mărturisește Alecsandri- „întâlnești o crâșmă scârnavă ce pare că vroiește a
fărmăca trecătorii prin butelcile mari, pline de rachiu strâcat, carele stau înșirate pe laițele
de la fereastră; locaș mârșav ce-ți insuflă dezgust și în care un jidov stremțuros speculează
patimele răle”36.
Mai departe se ridică o cafenea grecească plină de fesuri mari, de figuri serioase cu
bărbi lungi, de capete cu cealmale, care stau împrăștiate pe lavițele de la pereți. Înzestrat
cu un fin simț al observației, autorul constată că „Felengenele de cafea, ciubucele și
narghilelele gioacă roluri însămnate în acea sală și fumul de tutiun domnește în toată
nourimea sa.”37
Tablele de deasupra magaziilor sunt toate alcătuite în limbi străine, și mai ales în
limba franceză, prelucrată după o nouă ortografie. În felul acesta citești Pottier, în loc de
Bottier etc. O singură tablă a încercat a se ține de naționalitate, iar autorul constată cu o
ușoară ironie că:

„sărmana au fost pricina că stăpânul ei era să se ruineze. Ea era scrisă în următorul chip:
CRÂȘMĂ PENTRU PERSOA-NECINSTITE. Nenimerita transpunere a silabei ne la începutul
cuvântului cinstite au oprit multă vreme persoanele ce știa carte de a intra într-un loc
defăimat prin însăși marca sa și crâșmarul s-au văzut silit să șteargă el însuși acel
blestemat ne, pentru ca să nu se șteargă el însuși de pe fața pământului. El dar au prifăcut
tabla așa: CRÂȘMĂ PENTRU PERSOA-CINSTITE. Și de atunci am aflat că au făcut stare.”38

Descriind spațiul mahalalei, scriitorul conturează o lume pestriță, căci aici un

cofetar italian se lovește de un crâșmar jidov; mai încolo un croitor francez se înghiontește
cu un ciubotar neamț; mai departe o modistă pariziană apare la brațul unui ceasornicar
elvețian.
Concluzionând, călătoriile înăuntrul granițelor românești, având aproape în
totalitate un caracter declarat identitar, centrat pe interesul național de cunoaștere a țării
din care călătorii simt că sunt parte, reprezintă un parcurs care, alături de alte evoluții din
spațiul public, reflectă treptata cristalizare a unei identități naționale.

35
Vasile Alecsandri, Balta-Albă și alte scrieri în proză, editura Art, București, 2007, p.113
36
Ibidem
37
Ibidem
38
Ibidem, p. 114

910
 ISSUE NO. 28/2022

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ALECSANDRI, Vasile, Balta-Albă și alte scrieri în proză, editura Art, București, 2007.
BOLLIAC, Cezar, Opere, volumul II, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, colecția Clasicii
Români, București, 1955.
NEGRUZZI, Costache, Negru pe alb și alte scrieri, editura Princeps Edit, Iași, 2011.
RALET, Dimitrie, Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole, editura
Minerva, București, 1979.
VLAHUȚĂ, Alexandru, România pitorească, editura Blassco, București, 2006.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ
ANGHELESCU, Mircea, Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, editura Cartea
Românească, București, 2015.
ANGHELESCU, Mircea, Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea, editura Polirom, Iași,
2018.
Buletinul Societății Regale Române de Geografie, VIII, 1887.
LOVINESCU, Eugen, Revizuiri, editura Paralela 45, Pitești, 2003.
SĂNDULESCU, Alexandru, Viața lui Duiliu Zamfirescu, editura Muzeul Literaturii Române,
București, 2017.

911
 ISSUE NO. 28/2022

LANGUAGE AND GENDER – CONVERSATION RITUALS. A CASE STUDY

Drd. Alexandra Gabriela Olaru1

Universitatea “Babeş-Bolyai”

Abstract · human languages, in all their forms (speech, writing, signs, etc.), are based on a fundamental constant: they
vary depending on the context and the people involved. Just as space and time cannot be repeated or duplicated, so
human interactions are unique. The principle of difference defines all spheres of human activity, the concept of identity
being purely theoretical and not applicable in reality. Although these differences can be observed starting from the
cellular level, we do not need to be experts in biology to understand how the world is structured. We just have to look
around and notice. In the 1920s, labov was writing about the differences and variables one can find in languages, and
in recent decades, sociolinguists have deepened his theories and found that those variables are dictated not only by
culture, age, religion, education, or environment, but also by gender. According to them, people speak differently also
because they are biologically different. Considering that the notion of gender is extremely important for our times and
that communication is one of the defining components of society, we shall try in the paper to present the gender
differences in language and to exemplify them.

Keywords · gender, language, communication, strategy, conversational style.

1. Introducere
Studierea diferenţelor a fost una dintre preocupările principale ale oamenilor încă din
cele mai vechi timpuri şi, contrar aşteptărilor, continuă să fie. Indiferent de domeniul luat în
considerare, deosebirile sunt nu doar evidente, ci şi necesare. În ştiinţele exacte, de exemplu,
corelaţia dintre aceste diferenţe este uimitoare: multitudinea de resurse naturale a încurajat
dezvoltarea a diferite ramuri în construcţii, numeroasele forme de relief, prin altitudinea şi
compoziţia lor, au influenţat transporturile, iar complexitatea matematică a pus bazele
societăţii moderne în care trăim.
Biologia, însă, este domeniul pentru care diferenţele sunt fundamentale. Şi nu ne
referim aici doar la existenţa unui număr impresionant de specii în cadrul mai multor regnuri,
ci şi la diferenţele pe care le identificăm în cadrul aceleiaşi specii – dimorfismul sexual2. Să luăm
drept exemplu diferenţele dintre femei şi bărbaţi. Celor anatomice, pe care deja le cunoaştem,
le putem adăuga diferenţele de la nivel hormonal, structura oaselor, numărul de globule albe,
capacitatea pulmonară etc. Ştim că bărbaţii şi femeile sunt construiţi diferit şi că
experimentează lumea diferit. Însă aceştia nu se diferenţiază doar din punct de vedere
biologic, ci şi psihologic şi comportamental. Conform studiilor din ultimele decenii, pe
lângă biologie, şi psihicul, şi socialul au o influenţă considerabilă în ceea ce priveşte
diferenţele dintre genuri.
Lucrarea noastră nu îşi propune să trateze exhaustiv subiectul, motiv pentru care
ne vom concentra doar asupra percepţiei despre limbă. Modalitatea în care femeile şi
bărbaţii folosesc limba ca instrument de comunicare şi modul ideal în care aceştia ar trebui

1
Student doctorand în cadrul Şcolii Doctorale de Studii Lingvistice şi Literare, UBB; asistent cercetare în cadrul
proiectului ROMIMAG, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară, „Sextil Puşcariu”; cadru didactic asociat -
Departamentul de limbă, cultură şi civilizaţie românească, Facultatea de Litere, UBB.
2
Dimorfismul sexual presupune existenţa unor diferenţe anatomice, fiziologice sau comportamentale între femelele
şi masculii aceleiaşi specii (de exemplu, coama leilor sau coarnele elanilor – ambele sunt trăsături pe care femelele
nu le au).
912
 ISSUE NO. 28/2022

să se exprime au fost întotdeauna subiecte de interes în analiza discursului (Cameron

2003: 464). Având în vedere că însuşi creierul diferă în funcţie de gen3, putem deduce
implicaţiile majore pe care diferenţele le au în înţelegerea modalităţii în care bărbaţii şi
femeile concep lumea şi aleg să o exteriorizeze.
Când femeile şi bărbaţii se află în anumite contexte sociale, ei tind să dezvolte
diferite tipuri de exprimare şi diferite abilităţi în ceea ce priveşte efectele pe care le poate
avea limbajul asupra celor din jur. Nevoile sociale diferite ale femeilor şi ale bărbaţilor au
dus la o separare, din punct de vedere comunicaţional, a acestora, astfel încât fiecare
subcultură de gen şi-a însuşit diverse seturi de abilităţi care să le permită o “manipulare”
eficientă a cuvintelor (Barker, Maltz 1998: 420).
Convenţiile culturale pe care oamenii le învaţă pentru a comunica nu sunt numai
modalităţi de însuşire de sens în cazul unor termeni sau propoziţii, ci şi aspecte care stau
la baza ritualurilor conversaţionale. Conversaţia este organizată, cel puţin la nivel mental,
cu ajutorul aşteptărilor: felul în care se aşteaptă ca interacţiunea să se desfăşoare şi felul
în care se aşteaptă o anumită ordine a enunţurilor în comunicare (Tannen 2006: 363).
Scopul cercetării noastre este de a aprofunda teoriile despre diferenţele de gen în
limbă. Pentru aceasta, vom analiza câteva dialoguri înregistrate în timpul unor discuţii
între prieteni. Astfel, pentru ca rezultatele să fie concludente, vom prezenta două tipuri de
înregistrări: un dialog în cadrul unui grup omogen, de 3 femei, şi un dialog în cadrul unui
grup eterogen, alcătuit din 3 femei şi un bărbat. Fragmentele vor fi studiate atât individual,
pentru a ilustra caracteristicile fiecărui tip de interacţiune în parte, cât şi în paralel, pentru
a demonstra şi mai bine existenţa celor două stiluri conversaţionale diferite.

2. Cadrul teoretic
Cercetările despre diferenţele de gen la nivel comunicaţional efectuate în Anglia
audemonstrat faptul că femeile şi bărbaţii adoptă comportamente lingvistice diferite în
aproape toatecontextele sociale. Femeile apelează mult mai frecvent la strategii care să
plaseze interacţiunea într-o zonă de confort, dominată de cooperare şi de înţelegere. În
schimb, bărbaţii sunt mai orientaţicătre latura competitivă a interacţiunii. Conversaţiile
între bărbaţi accentuează tendinţa acestora de ierarhizare şi de creare constantă de noi
provocări pentru membrii aceluiaşi grup (Eckert, McConnell-Ginet 2003: 122).
În ideea de a crea şi de a menţine cooperarea şi echilibrul, femeile consideră
conversaţia o modalitate eficientă de a aprofunda relaţiile de prietenie. Femeile formează
legături puternice la nivel emoţional. Acestea îşi împărtăşesc problemele şi experienţele,
îşi manifestă acordul sau dezacordul într-o manieră împăciuitoare, îşi exteriorizează
frustrările, îşi transmit seturile de credinţe şi viziunile asupra lumii. Interacţiunea are
rolul, în cazul femeilor, de a menţine relaţia de egalitate şi de echilibru (Tannen 2006:
365).
Femeile au tendinţa de a pune mai multe întrebări, cu scopul de a demonstra
implicarea şi de a oferi constant un feedback. Intervenţiile lor au rolul de a fluidiza
conversaţia şi de a înlătura orice aspect care ar putea orienta interacţiunea către o

3
Mai multe specii de păsări şi de animale au această caracteristică, inclusiv oamenii.
913
 ISSUE NO. 28/2022

atmosferă negativă, de disconfort. Femeile aspiră la înlăturarea oricărei forme de

tensiune, chiar şi atunci când sunt întrerupte sau când nu pot fi de acord cu un alt membru
al grupului (Barker, Maltz 1998: 418).
Femeile sunt solidare unele cu celelalte şi îşi exprimă această solidaritate şi la
nivel comunicaţional. Sfatul, pentru femei, nu are funcţia primordială de a rezolva o
problemă (cum aravea-o în cazul unui bărbat), ci aceea de a crea conexiuni emoţionale.
Femeile nu se percep între ele ca posibili competitori pentru poziţia supremă în cadrul
unei ierarhii, căci, şi dacă o astfel de ierarhie există, ea are la bază raţiuni de ordin moral
– femeile adulte, mature, cu experienţă de viaţă, care devin modele pentru cele tinere, dar
care nu se impun printr-o formă de autoritate verbală,ci spirituală.
Interacţiunea femeilor este definită tocmai de o absenţă a competiţiei şi de nevoia
de cooperare. De la cele mai fragede vârste, fetele învaţă să se bucure de apropierea şi de
intimitatea care le uneşte. Ele îşi asumă valori precum loialitatea şi încrederea reciprocă
(idem 1998: 424).
Spre deosebire de femei, subcultura masculină se defineşte, în primul rând, printr-
o competitivitate şi o competiţie continuă, care se pot remarca pe toate planurile: cel mai
de succes membru al grupului (profesional), cel mai sociabil, cel mai respectat, cel mai
apreciat etc. Grupurile masculine au la bază o ierarhie care, deşi este foarte bine
cunoscută şi înţeleasă de către toţi membrii, nu se bucură de stabilitate. Bărbaţii caută în
permanenţă noi modalităţi de a se provoca unul pe celălalt şi de a obţine o poziţie cât mai
înaltă în această ierarhie.
Bărbaţii sunt atraşi de ideea de dominare. Ei trebuie să se impună, să câştige
auditoriul de partea lor şi să îşi asigure supremaţia chiar şi atunci când un altul se bucură
de prim-plan (idem 1998: 426). Astfel, la nivel conversaţional, bărbaţii vor pune sub
semnul îndoielii afirmaţiile celor din jur şi vor refuza să asculte sau / şi să accepte
comentariile care trădează un dezacord.
Bărbaţii se întrerup mai des, tocmai din dorinţa de a prelua controlul asupra
conversaţiei. Totodată, ei sunt mult mai direcţi şi mai asumaţi în conversaţie, căci ideea
de curaj în exprimare le conferă credibilitate şi putere. Bărbaţii sunt orientaţi, de
asemenea, spre rezolvarea de probleme. Chiar şi discuţiile amicale, cu subiecte dintre cele
mai cotidiene, vor reprezenta pentru aceştia ocazii de a identifica probleme (chiar şi acolo
unde realmente nu sunt) şi de a găsi soluţii.
Probabil că diferenţele dintre femei şi bărbaţi sunt condiţionate istoric, cultural şi
social, însă nu acesta este obiectul cercetării de faţă. Cert este că aceste diferenţe duc la
neînţelegeri în momentul interacţiunii femei-bărbaţi şi la imposibilitatea decodării
mesajului în forma pe careemiţătorul vrea să o transmită.
De exemplu, răspunsurile minimale (da, mhm, acordul semnalat prin mişcarea
capului) reprezintă una dintre problemele fundamentale pe care membrii unui grup mixt
le experimentează atunci când interacţionează. Pentru femei, care au tendinţa de a oferi
aceste răspunsuri minimale de-a lungul întregului discurs, ele sunt doar o modalitate de
a oferi feedback, de a anunţa interlocutorul de faptul că sunt angajate în conversaţie.
Pentru bărbaţi, însă, răspunsurile minimale sunt doar o formă de exprimare a acordului.

914
 ISSUE NO. 28/2022

Astfel, mesajul transmis de către femeie va fi Da, ascult, iar cel transmis de către bărbat,
Da, sunt de acord (Tannen 2006: 356).
Totuşi, există şi asemănări între ritualurile conversaţionale ale celor două
subculturi de gen.În ceea ce priveşte exprimarea politeţii, în ambele grupuri se va face
apel la toate cele trei forme ale sale: nu deranja, lasă-l/las-o să aleagă, întreţine relaţia de
camaraderie. Exprimarea politeţiieste un aspect macro-cultural, nemaiputând fi asociată
subculturilor de gen. Bineînţeles, fiecare grup va prefera o anumită strategie, în funcţie
de context, însă atât femeile, cât şi bărbaţii le utilizează pe toate cele trei (Tannen 2005:
352).

3. Metodologia cercetării
Înregistrările au fost realizate în perioada decembrie 2021 – ianuarie 2022 în
bucătăriapropriului apartament. În ceea ce priveşte acordul, subiecţii au fost informaţi de
faptul că urmeazăsă fie înregistraţi şi nu au avut nimic de obiectat, însă au decis
unanim să nu fie anunţaţi înmomentul în care se porneşte înregistrarea. La finalul ei,
subiecţii au fost întrebaţi din nou dacă sunt de acord cu prelucrarea informaţiilor
respective (şi de această dată răspunsul a fost pozitiv).
Pentru o înţelegere mult mai aprofundată a contextului, considerăm că este nevoie
de câteva precizări de ordin (cvasi)psihologic în legătură cu subiecţii.
Gabriel (notat în transcrierea fragmentelor cu V1) este singurul participant de sex
masculin şi este şi cel mai în vârstă dintre subiecţi. Are 28 de ani, este masterand al
Facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria Mediului, UBB şi membru al echipei Comisiei Naţionale
de Gestionare a Dezastrelor Naturale. El este reprezentantul perfect al subculturii
masculine: este un adept al ierarhiilor şi al competiţiei continue. Se spune că bărbaţii se
lasă conduşi de trei aspecte fundamentale de-a lungul existenţei lor: cine sunt, ce fac şi cât
de mult fac, iar Gabriel se încadrează perfect în această descriere.Pentru el, statutul social
şi realizările profesionale sunt cele care primează, căci, în concepţia lui, omul se defineşte
prin acţiunile pe care le desfăşoară şi prin cuvintele pe care le rosteşte. În interacţiunile
verbale, el este tipologia dominantă; îşi manifestă dorinţa de a controla şi de a conduce
discuţia prin orice mijloc posibil – aspect care va fi ilustrat în analiza fragmentelor.
Alina (notată în transcrierea fragmentelor cu V2) este cea mai în vârstă dintre
subiecţii desex feminin. Are 27 de ani, este absolventă a Facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria
Mediului şi în prezentlucrează în vânzări. Aşa cum Gabriel este reprezentantul perfect
pentru subcultura masculină, aşa şi Alina întruchipează toate valorile pe care le presupune
subcultura feminină. Este un om blând şi sufletist, care încearcă să evite de fiecare dată
conflictele directe şi care aspiră către echilibru şi pace. Pentru ea, înţelegerea, buna
dispoziţie şi cooperarea primează în orice tip de interacţiune umană. De altfel, Alina este
liantul subiecţilor, deoarece prin intermediul ei s-au cunoscut ceilalţi trei prieteni. Astfel,
şi-a asumat singură rolul de “mamă” a grupului, având grijă să asigure de fiecare dată
înlăturarea tensiunilor şi a neînţelegerilor.
Denisa (notată în transcrierea fragmentelor cu V3) este cea mai tânără dintre
subiecţi. Are 21 de ani şi este studentă în anul II la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi
Medicină Veterinară. Deşi şi în cazul ei se pot remarca trăsăturile definitorii ale Alinei,
915
 ISSUE NO. 28/2022

vârsta şi lipsa de experienţă îşi spuncuvântul. Denisa este o fire vulcanică şi impulsivă,
care încearcă să se desprindă de superficialitatea adolescenţei şi să privească viaţa cu o
atitudine mai responsabilă. Fiind cea mai mică din grup, îi priveşte pe ceilalţi membri ca
pe nişte protectori şi sfătuitori, însă, în acelaşi timp, încearcă să se afirme şi să îşi
marcheze individualitatea.
Adriana (notată în transcrierea fragmentelor cu V4) are 25 de ani şi este
profesoară de limbă română. Ea este cel mai nou membru al grupului. Adriana a fost
crescută într-un mediu cu o puternică influenţă a subculturii masculine (alături de tatăl
şi de fratele ei), motiv pentru care tinde să gândească şi să simtă ca o femeie, dar să se
comporte ca un bărbat. Ea este exponent al ambelor subculturi de gen, pentru că preferă
competiţia şi ierarhia pe plan profesional, însă este adept al echilibrului şi al egalităţii pe
plan individual.
În ceea ce priveşte tipul de relaţie pe care o au cei patru subiecţi, trebuie
menţionate câteva informaţii suplimentare pentru o clarificare a contextului
interacţiunii. Între cele trei femei existăo relaţie de prietenie foarte apropiată. Alina şi
Adriana sunt verişoare şi au copilărit împreună, motiv pentru care relaţia lor este foarte
solidă. Denisa este prietena celor două şi, după cum am menţionat anterior, pentru că este
cea mai mică, tinde să le privească pe acestea nu numai ca pe nişte prietene,ci şi ca pe nişte
modele.
Gabriel şi Alina au fost colegi în facultate şi acum au o relaţie strânsă de prietenie.
În raport cu Denisa, el tinde să îşi afişeze superioritatea (atât profesională, cât şi cea de
vârstă). Deşi o respectă şi o apreciază, de foarte multe ori este dur şi critic cu ea, punându-
i sub semnul îndoielii acţiunile, deciziile şi sentimentele. Atitudinea pe care o afişează faţă
de Denisa este una de tată autoritar, tocmai din dorinţa de a o ajuta să se maturizeze.
Adriana este singura pe care o consider cu adevărat egalul lui, pentru că ea este singura
dintre cele trei femei care are o atitudine foarte masculină. Prin urmare, Gabriel încearcă în
permanenţă să se raporteze la ea şi să-i ceară opinia, considerând că pregătirea ei
profesională şi atitudinea raţională sunt reale atuuri.

4. Analiza fragmentelor
Înainte de a începe analiza propriu-zisă a fragmentelor, dorim să menţionăm şi că
durata relaţiei de prietenie a celor patru subiecţi influenţează modalitatea de desfăşurare
a interacţiunii. Persoanele care interacţionează în mod frecvent îşi creează un limbaj
propriu, limbaj la care se apelează cu fiecare nouă interacţiune şi care continuă să se
construiască de-a lungul interacţiunilor(Tannen 2006: 359). Fiind rude (Alina-Adriana)
sau prieteni foarte buni (Alina-Gabriel, Alina-Adriana-Denisa), cei patru interacţionează
natural, conform ‘regulilor’ pe care şi le-au însuşit de la început. Fiecare dintre ei are un
rol bine definit: Gabriel şi Adriana sunt cei care domină discuţiile, Denisa este cea care
încă încearcă să îşi dovedească apartenenţa la grup, iar Alina este cea care detensionează
şi îmbunătăţeşte atmosfera de fiecare dată.

916
 ISSUE NO. 28/2022

Pentru că înregistrările4 erau foarte lungi, ambele având peste 30 de minute, am

selectat doar fragmentele care ni s-au părut relevante şi utile pentru cercetarea noastră.
 Înregistrarea grupului eterogen
Din înregistrarea grupului eterogen au fost selectate patru fragmente. Trei dintre
acestea vor fi analizate individual, cu scopul de a verifica dacă subiecţii se încadrează în
subcultura de gendescrisă anterior, iar unul va fi analizat concomitent cu un fragment al
grupului omogen (în vederea ilustrării mult mai clare a diferenţelor la nivel
conversaţional).

(1) V1: noi la sergiana mergem în principiu.

V2: da da atuncea am şi lăsat bani acolo DA am şi mâncat ca proştii.
V1: mănânci ̴ mănânci.
V2: ((râde))
V1: era- mai era un restaurant s-a închis nu mai e acolo. la plăcinte. la fel ̴ frate? bă::
bUnă mâncarea. da aia E vrem restaurant nu te aştepţi să dai pe-o supă mai puţin de zece
lei: sau unşpe.ă::m. şi nu te miri că-ţi pune bolu ca la ţară cum vine mamaia cu farfuria lasă
mamă dacă mai vrei mai ceri că-ţi mai pun.
V3: ((râde))
V1: nu. e o farfurie::
V2: da e-
V1: cu trei sute de grame de mâncare. cam atât e porţia că: oriunde te-ai duce în
lumea asta asta-i porţia că nu te duci să mănânci să plezNEşti.
V3: ((râde))
Am prezentat înainte câteva trăsături definitorii ale subiecţilor pentru a facilita
înţelegerea interacţiunilor. Acest fragment redă o parte din discuţia care avea ca temă
raportul calitate-preţ al restaurantelor din România.
Deşi nu se manifestă pregnant, se poate remarca tendinţa lui V1 de a monopoliza
discuţia. După cum se observă, replicile lui sunt cele mai lungi. El se situează pe o poziţie
de superioritate faţă de ceilalţi interlocutori, pentru că el are cea mai vastă experienţă în
domeniu (datorită interesului său faţă de gastronomie şi ‘excursiilor culinare’ pe care le
face în toate oraşele vizitate). Astfel, el simte nevoia de a-şi expune opinia ca pe un fel de
adevăr general valabil.
Tot din dorinţa de a-şi menţine poziţia în această ierarhie pe care el însuşi o
creează, V1 recurge la umor pentru a se asigura că el va avea dreptul la cuvânt de cele mai
multe ori. Conştientde faptul că modificarea intonaţiei şi a tonalităţii produce un efect
comic, el îşi alege cu grijă cuvintele pe care le rosteşte diferit. Bineînţeles, raţionamentul
său este unul corect, producându-se efectul aşteptat.
Tot în acest fragment se poate remarca şi atitudinea pe care vorbitorii o au faţă de
întreruperi. În primă instanţă, V1 o întrerupe pe V2 şi îşi continuă replica în mod natural.
În al doilea caz, V1 este cel întrerupt de către V2 şi, ca în secvenţa anterioară, îşi continuă
fraza, nelăsând-o pe V2 să preia “controlul” asupra discuţiei.

4
Fragmentele au fost transcrise conform normelor din Ionescu-Ruxăndoiu 2007.
917
 ISSUE NO. 28/2022

Deşi ideea conform căreia întreruperile sunt un act de comunicare ostil (în care
cel care întrerupe este un agresor rău intenţionat, iar cel care este întrerupt, o victimă
nevinovată), ea este acceptată la nivelul anumitor comunităţi, întreruperile nefiind
altceva decât strategii comunicaţionale, lipsite de valenţe negative (Tannen 1993: 99).
(2) V3: bine. eu merg.
V4: unde?
V1: unde? a:: să înveţi tărâţe ce ziceai că înveţi?
V4: ((râde))
V3: de ce trebuie să învăţ tărâţe?
V1: despre tărâţe era vorba. eu nu ştiu altceva(h).
V4: dă-mi şi mie ăla pliz.

V2: nu-s tărâţe îs graminacee:

V3: graminacee.
V4: tărâţe(h)
V1: tărâţe(h) da:::
V4: te-ai i(h)luminat?
V3: sunt cele mai des întâlnite furaje ştiu.
(3) V4: şi ce mai zici gabrielito?
V1: dă:-mi şi mie te rog sticla aia de ºpepsi.
V4: ((râde))
V2: ((râde))
V4: cu ce ̴ te: mai lauzi?
V1: da m-am lăudat da n-ai auzit? nu erai aicia când m-am lăudat c-am spart:
milioane în mol?
V4: păi pe lângă milioanele sparte în mol. cu ce te mai lauzi. ce mai e: de viaţa ta.
V1: ((dă din cap))
V4: niMIC?
V3: nu ştie.
V2: ((râde))
V4: aşa tristuţ eşti tu măi?
V1: da.
V4: hai mă:: aveam pretenţii de la tine.
V1: toată ̴ lumea are.
V4: ((râde))
V3: ((râde))
V4: şi nu înţeleg de ̴ ce că eu n-am pretenţii de la ei.
V3: ((râde))
V4: corect. eu am crezut că zici ̴ eu nu am pretenţii de la mine. bine că n-ai zis asta.
Al doilea şi al treilea fragment au fost selectate împreună pentru a ilustra o altă
modalitateprin care V1 încearcă să deţină controlul asupra interacţiunii şi să o orienteze
către direcţia dorită de el: (auto)ironia. Umorul este unul dintre aspectele distinctive ale
omului. Prin intonaţie, voce şi semnale nonverbale, vorbitorul poate oferi un nou sens
918
 ISSUE NO. 28/2022

afirmaţiilor sale, sens care se îndepărtează de cel literal. Umorul poate lua forma
sarcasmului, a ironiei sau a glumelor, scopul principal al acestuia fiind amuzamentul
(Tannen 2005: 163).
În al doilea fragment se remarcă atitudinea ironică şi critică pe care V1 o adoptă
faţă de V3. V3 îşi exprima îngrijorarea în legătură cu unul dintre examenele pe care urma
să le susţină, iar V1, pentru a accentua faptul că nu este de acord cu programul de studii
pe care V3 îl urmează, apelează la gluma cu tărâţele. Deşi a reuşit să destindă atmosfera şi
să îşi menţină dominanţa, el nu a putut (sau nu a vrut) să îşi mascheze în totalitate
dezacordul. V2 şi V4 intuiesc direcţia pe care V1 doreşte să o urmeze în conversaţie şi,
din solidaritate cu V3, apelează tot la glume pentru a restabili echilibrul.
În al treilea fragment se poate observa maniera în care V1 încearcă să preia
controlul asupra interacţiunii, apelând, de data aceasta, la autoironie. Subiecţii nu se mai
întâlniseră de cel puţin 2-3 luni, motiv pentru care nu ştiau cu exactitate ce făcuse V1 în
perioada în care a lipsit din oraş. Iniţial, V1 povesteşte doar întâmplări banale, cum ar fi
cumpărăturile într-un centru comercial. Din cauza faptului că V1 pune accent pe suma
cheltuită, transformând subiectul, într-o oarecare măsură, într-o modalitate de a se lăuda,
ceilalţi participanţi la discuţie identifică tensiunea şi o semnalează, încercând să schimbe
subiectul. V1 realizează că pierde monopolul asupra discuţiei, aşa că apelează (din nou)
la un artificiu care ştie că îi va restabili poziţia în ierarhie – autoironia. De data aceasta,
însă, V4 dispută acelaşi statut în cadrul interacţiunii şi îi răspunde lui V1 printr-o replică
(mascat) maliţioasă, ştiind că el nu va mai continua subiectul.
Se poate remarca faptul că V1 se comportă în conformitate cu trăsăturile
subculturii de gen din care provine, fiind adeptul ierarhizării. Însă unul dintre cele mai
importante aspecte ale interacţiunii sale, care nu poate fi redat doar prin intermediul unei
transcrieri, este că istoria personală cu ceilalţi subiecţi îi influenţează la fel de mult
conversaţia.
În timpul înregistrării, subiecţii vizionează un spectacol online de stand-up
comedy, tematica lui fiind calitatea sistemului medical din România. V1 este singurul care
ştie cum se va desfăşura spectacolul, pentru că este singurul care l-a mai urmărit. După
fiecare glumă – care este, de fapt, un reproş adus sistemului medical naţional – V1
aşteaptă confirmarea din partea lui V4. V1 râde şi apreciază glumele numai dacă şi V4 o
face. Probabil că acest lucru se datorează faptului că V1 consideră că V4 este singura în
măsură pentru a se pronunţa în acest domeniu – după cum am afirmat anterior, V4 este
singura pe care o consideră egalul lui. Astfel, V1 se poziţionează singur în inferioritate faţă
de V4 în acest context.
 Înregistrarea grupului omogen
Din înregistrarea grupului omogen au fost selectate trei fragmente. Două dintre
acestea vorfi analizate individual, cu scopul de a ilustra dacă subiecţii se încadrează în
subcultura de gen descrisă anterior, iar unul va fi analizat în paralel cu un fragment al
grupului eterogen, în vedereailustrării mult mai clare a diferenţelor.

919
 ISSUE NO. 28/2022

(1) V3: bă deci eu n-o suport pă ioana că ̴ aşa e o tocilară:: şi la fiecare examen zice că nu
ştie NImica şi ia ia numa note mari.
V4: da stai aşa că asta n-are NIcio treabă. aşa am făcut şi EU toată facultatea şi CHIar
eram su:per panicoasă.
V2: mie-mi zici.
V4: da e normal ce-ai? şi eu învăţAM şi citeAM toată bibliografia aia şi mergeam ŞI la
cursuri şi degeaba. murEAM înainte de examene.
V3: da adri da ia face aşa ca să atragă atenţia: nu că-i vorba de frică: că face pe aroganta
şi se laudă că-nvaţă şi apoi e TĂtă leşinată cică de emoţii.
V2: da poate chiar e(h) arogantă ̴ nu face pe aroganta.
V3: ((râde))
V4: ((râde))
Primul fragment din înregistrarea grupului omogen a fost selectat pentru a ilustra
modalitatea în care femeile se raportează la bârfă. Bârfa, în cultura românească, este
privită ca un act de comunicare cu valenţe negative, astfel încât aceasta presupune
criticarea unei persoane în absenţa sa. Totuşi, conform studiilor sociolingvistice, bârfa
poate juca rolul elementului care menţine moralitatea şi unitatea grupului respectiv. Prin
bârfă, atât vorbitorul, cât şi ascultătorii îşi asumă un anumit statut. Cel care bârfeşte îşi
exprimă, astfel, poziţia faţă de o idee sau de un eveniment, iar persoanele cu care se
bârfeşte, prin reacţie, îi confirmă statutul (Pilkington 1998: 254-255).
În acest caz, V3 îşi expune părerea în legătură cu una dintre colegele de la facultate
şi, implicit, în legătură cu atitudinea ei faţă de examene şi faţă de ceilalţi colegi. V3
consideră că Ioana este prefăcută şi că se plânge în legătură cu examenele pentru că ea
caută atenţie şi apelează la V2 şi la V4 – pe care le consideră autoritatea morală, deoarece
sunt mai mature decât ea – pentru a-şi confirma teoria.V2 şi V4, însă, nu sunt de acord cu
V3 şi, deşi aceasta din urmă încearcă să îşi argumenteze opinia, cele două preferă să
abandoneze discuţia prin intermediul unei glume.
Spre deosebire de cazul grupului eterogen, în care gluma era folosită ca mijloc de
preluare a controlului, aici gluma are funcţia de restabilire a echilibrului. V2 şi V4 percep
diferenţele puternice de păreri şi, pentru a evita o confruntare, schimbă atmosfera
discuţiei.
(2) V3: şi faza îi că ştiam O GRĂma:dă dă lucruri să-i mai zic pă lângă tăt ce-am zîs ̴ dar cum
mi-am luat panică la început că –
V2: da o întrebare. Ai zis că ai încurcat da? şi că nu ai mai ştiut da?
V3: da.
V2: dacă-ţi dădea examen scris şi-ţi dădea UN si:ngur subiect care nu-l ştiai din tOAtă
materia şi tu ştiai în rest TOT ̴ îţi picai examenu sau nu?
V4: zi mersi că l-ai luat şi cu nota asta deni.
V2: altă dată să-ţi fie învăţătură de minte să te CALme:zi.
V3: du-te tu că mi-am luat o panică:: şi-
V2: da de ce?
V3: că am văzut că ştiu şi că NU mă puteam calma::

920
 ISSUE NO. 28/2022

V4: da-i ziceai aşa: dom profesor io sunt panicoasă din fire. chiar am învăţat. lăsaţi-mă
două secunde să mă calmez că:: altfel NU pot şi gata?
Din acest fragment reies trăsăturile fundamentale ale interacţiunii dintre femei:
cooperarea, înţelegerea şi împărtăşirea problemelor ca formă de aprofundare a relaţiei.
V3 este dezamăgită de nota obţinută la o examinare orală şi îşi justifică nota prin
impactul negativ al emoţiilor. V3 nu caută o rezolvare pentru problema ei, ci doar
încearcă să se elibereze de povara evenimentului, împărtăşindu-le eşecul prietenelor.
Acestea aleg, totuşi, să o sfătuiască, ilustrând principiul cooperării. V3 este
studentă, însă V2 şi V4 sunt absolvente şi ştiu că emoţiile examenelor pot avea consecinţe
negative. Ele apelează la sfat, deci la o soluţie a problemei, nu pentru a crea o ierarhie şi
o competitivitate în cadrul grupului, ci pentru a înlătura tensiunea şi tristeţea lui V3 şi
pentru a restabili echilibrul.
Şi în cazul grupului omogen se observă o confirmare a teoriilor deja existente:
comunicarea între femei se concentrează pe cooperare, pe înţelegere şi pe sprijin.
Cuvintele sunt reprezentări ale sentimentelor şi ale atitudinilor femeilor, nu modalităţi
de a provoca şi de a ierarhiza, ca în cazul bărbaţilor. Însă aici vrem să precizăm încă un
aspect important. În cadrul teoretic am menţionat că femeile apelează frecvent la
răspunsurile minimale ca formă de a oferi feedback. Nici în cazul înregistrării omogene,
nici în cazul celei eterogene femeile nu au oferit astfel de răspunsuri într-o cantitate
covârşitoare. Acest fapt poate fi explicat prin istoria conversaţională pe care subiecţii o
au împreună.
“Particularităţile subiecţilor umani sunt în strânsă legătură cu codarea şi
decodarea mesajului, adică cu maniera în care ia naştere actul de comunicare”
(Drăgulescu 2008: 137). Subiecţii se cunosc suficient de bine încât să ştie că nu mai au
nevoie de feedback minimal care să confirme implicarea activă şi directă la discuţie.
Feedbackul, în cazul acestui grup de prieteni, se oferă prin construcţii verbale, prin
răspunsuri adecvate situaţiilor de comunicare.
 Comparaţie
În continuare vom expune câte un fragment din cele două tipuri de conversaţii
pentru a puteaobserva mai uşor cum se manifestă diferenţele la nivel comunicaţional.
(1) V1: Uite ̴ vorbeşte cu:: ((gest cu mâna către icoană)) roagă-te la dumnezeu(h)
V3: ((râde))
V4: ((râde))
V2: ((râde))
V1: ((râde)) aşa.
V4: aşa::
V1: să: îţi pogOAre pă unu lângă tine în timp ce-nveţi. el te ajută tu eşti fericită şi e şi
mai bine ̴ ieşi şi mai relaxată şi mai câştigată(h) aşa.
V3: da::
V1: tărâţe
V3: ((râde))
(2) V3: mă duc azi dimineaţă la colocviu.
V4: la anatomie.
921
 ISSUE NO. 28/2022

V3: da.
V4: bun.
V3: şi:: eu intru la: colocviu şi le-am zis la ăştia NU o lăsaţi pă ioana să intre înaintea
noastră. că ioana ştie şi ridică standardu. pă când m-am dus acolo ioana era înăuntru. bu::n.
intru înăuntru eu cu un coleg PRImii de la grupa noastră.
V4: aşa.
V3: îl ascultă pe colegă-miu. Bă ăla în afară de regiunile corporale nu i-o ştiut nimica.
V2: şi?
În primul rând, se pot observa diferenţele cantitative. Discursul omogen este mult mai
bogat în conţinut, în timp ce discursul eterogen conţine foarte puţine replici şi multe
elemente ce ţin de nonverbal. În al doilea rând, cele două tipuri de interacţiune diferă la
nivel de intenţionalitate. În fragmentul înregistrării eterogene este vorba încă o dată
despre încercările lui V1 de a monopolizadiscuţia prin intermediul umorului, în timp ce în
fragmentul înregistrării omogene se ilustrează împărtăşirea experienţelor ca modalitate
de întreţinere a relaţiei de prietenie.
În plus, se remarcă existenţa răspunsurilor minimale, atât din partea lui V1, cât şi din
partea celorlalţi interlocutori. Probabil că situaţia comunicaţională este cea care
determină aceste răspunsuri, astfel încât, în primul fragment, ele au rol de etapizare a
discursului, iar în al doilea, deconfirmare a atenţiei acordate locutorului (trebuie precizat
faptul că V2 şi V4 găteau în timp ce V3 povestea).

5. Concluzii
Analiza fragmentelor a demonstrat că dialogurile subiecţilor înregistraţi respectă
teoriile sociolingvistice referitoare la diferenţele în comunicare între cele două subculturi
de gen. În cazul nostru, deşi diferenţele nu sunt atât de puternic marcate, ele există. De
asemenea, relaţia care îi uneşte pe cei patru subiecţi poate fi un impediment într-o
cercetare de acest tip, având în vedere că limbajul lor este deja unul convenţionalizat,
adaptat la nevoile/cerinţele grupului respectiv.
În plus, considerăm că o altă înregistrare omogenă, de data aceasta numai între
bărbaţi, ar putea aduce noi argumente pro sau contra teoriilor prezentate. Ar fi interesant
de observat şi modul în care subiecţii acestei cercetări interacţionează cu persoane faţă
de care nu se simt atât de apropiaţi sau cu persoane cu care nu au nimic în comun, astfel
încât adaptarea la partener să fie una spontană.
Însă, indiferent de rezultatele acelor cercetări, suntem de părere că studiul nostru
de caz a demonstrat că diferenţele în comunicare sunt un subiect actual, căruia merită să
i se acorde atenţie din partea comunităţii ştiinţifice. Înţelegerea mai detaliată a modului
în care bărbaţii şi femeile concep şi folosesc limbajul şi a diferenţelor dintre ei ar fi un
real ajutor într-o lume în care conflictele sunt covârşitoare.

Bibliografie
Barker, Ruth A., Maltz, Daniel N., ‘A Cultural Approach to Male-Female
Miscommunication’, în Coates, Jennifer (ed.), Language and Gender: A Reader, Blackwell
Publishers, Malden, 1998;
922
 ISSUE NO. 28/2022

Cameron, Deborah, ‘Gender and Language Ideologies’, în Holmes, Janet, Meyerhoff,

Miriam (ed.), The Handbook of Language and Gender, Blackwell Publishing, Oxford, 2003;
Drăgulescu, Radu, ‘Teoriile psiholingvistice ale comunicării’, în Annales Universitas
Apulensis. Series Philologica, nr.9, Aeternitas, Alba Iulia, 2008;
Eckert, Penelope, McConnell-Ginet, Sally, Language and Gender, Cambridge University
Press, Cambridge, 2003;
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana (coord.), Interacţiunea verbală (IV II), Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2007;
Pilkington, Jane, ‘Don’t try and Make out that I’m Nice! The Different Strategies Menand
Women Use when Gossiping’, în Coates, Jennifer (ed.), Language and Gender: A Reader,
Blackwell Publishers, Malden, 1998;
Tannen, Deborah, Tú No me Entiendes, VERLAP S.A., Buenos Aires, 1993;
Tannen, Deborah, Conversational Style. Analyzing Talk among Friends, OxfordUniversity
Press, Oxford, 2005;
Tannen, Deborah, ‘Language and Culture’, în Connor-Linton, Jeff, Fasold, Ralph, An
Introduction to Language and Linguistics, Cambridge University Press, Cambridge, 2006.

Acknowledgement
„Această lucrare a fost sprijinită prin proiectul Ministerului Cercetării și Inovării, CCCDI - UEFISCDI, număr
proiect PN-III-P1-1.2-PCCDI-2017-0326 /49 PCCDI, în conformitate cu PNCDI III”.

923
 ISSUE NO. 28/2022

ON THE IDEA OF THE WAR IN CAMIL PETRESCU’S POETRY

Diana Florina FLOREA

Phd student, West University of Timișoara

Abstract: As a part of a larger theme on the issue of the First World War, within the interwar poetry,
this article explores Camil Petrescu’s vision of the idea of internal and external war, respectively, by
means of through analysis of the elements that leads to the shaping of its magnitude. This article
focuses on creating a panoramic view, being of great use for readers who show interest in the study
of literature from the interwar period. The poems included in the volume entitled The Cycle of Death
draw attention through their lexical variety, as all semantic fields identified focus on the degradation
of the human being a clear consequence of the impossibility of love fulfillment. Camil Petrescu was
in search for particular grain of the mystery that could reunite his hero’s soul and thought, for which
he signified, in fact, the true value of the human being. Therefore, the resulting work represents a
true masterpiece that showcases the degree of realism and its very own philosophical system.

Keywords: Camil Petrescu, First World War, poetry, death, soldier

Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923)

Zguduirile sociale, culturale și istorice care au marcat perioada dintre cele două
războaie mondiale au avut o influență deosebită asupra literaturii române și nu numai.
Personalitățile marcante ale vremii, printre care se numără și Camil Petrescu, au reușit să
facă, din rămășițele războiului, adevărate opere de artă. Privind toate tipurile de literatură
practicate: proză, poezie, dramaturgie, publicistică, se poate afirma faptul că scriitorul
Camil Petrescu a fost și este o personalitate literară.
Luciditatea și starea de spirit pe care eroul reușește să le păstreze într-un moment
atât de tensionant sunt elemente extrem de importante pentru cunoașterea în detaliu a
tehnicii literare utilizate. ,,Formă ad-hoc de compensare a deficitului de vitalitate pe care
războiul îl provoacă, debușeu psihic și moral, precum și reacție a intelectualului rafinat la
cea mai cumplită formă de manifestare a forței umane de distrugere- războiul modern-,
poeziile din Ciclul morții stau, toate, sub semnul ascendenței intelectului”. (Ichim: 117)
Interesul pentru război nu derivă numai din participarea directă a eroului pe front
sau din sentimentele năucitoare pentru femeia iubită, încă de pe vremea studenției, ci
dintr-o serie de problematici occidentale. ,,Apartenența scriitorului la o întreagă generație
de sacrificiu, deziluzionată, măcinată de îndoieli grave cu privire la soarta umanității și la
restul sistemului de valori umaniste-reper al civilizației europene-, se corelează cu lipsa
completă de apetit a scriitorului pentru poezia pură, reprezentată și exemplificată de
Stephane Mallarmé și de Paul Valery și, de asemenea, cu delimitarea fermă de formele de
manifestare ale estetismului european de final de secol XIX și început de secol XX”.
(Băicuș: 9 ) Termenii analizați în cele ce urmează contribuie la conturarea unui portret
semantic al poeziei camilpetresciene.

924
 ISSUE NO. 28/2022

Soldatul/ trupul soldatului/ descompunerea trupului

În poemul Marș greu, soldatul este privit din perspectiva unei dezintegrări
corporale care se petrece treptat, influențată fiind de complexitatea războiului, ,,Semnele
apocaliptice se acumulează într-un climax fără oprire, praful sec, setea, depărtarea neagră
și perfidă, oboseala, țărâna lichidă, toate atacă pe nesimțite, dislocă organismul viu și
componentele natură din ritmul și din starea lor proprie. Elementele trec unele în altele,
iar valurile de praf acoperă coloana de soldați care vin de niciunde și se îndreaptă spre
nicăieri”. (Ichim: 117) Soldatul este sufocat de atmosfera apăsătoare a războiului și se
îndreaptă cu pași repezi spre un nou început. Verbele care sugerează dinamismul
poemului accelerează ritmul acestuia: mărșăluim, tresărim, pornim, traversăm (Petrescu:
11-12) Aceste verbe, deși sunt puține la umăr, încearcă să contureze un tablou dinamic,
deși majoritatea sugerează greutatea corporală, dar și greutatea atmosferei: ,,de-abia mai
răsuflăm” (Petrescu: 11), ,,tîrîm” (Petrescu: 11), ,,ne mișcăm împinși din urmă” (Petrescu:
11)
Elementele sumbre ale cadrului războiului camilpetrescian sunt de factură
bacoviană, noaptea pare mult mai lungă decât ziua. Sub lumina lunii, eroul intuiește
fiecare pas pe care îl face, totul este gândit, totul este simțit.
Întregul cadru nu este format doar din soldatul care se află în prim-plan și care are
rolul de eu liric, ci cuprinde un număr nedeterminat de soldați care contribuie la formarea
unității în cadrul războiului interminabil. ,,Marșul ca semn al vitalității ființei, s-a convertit
în târâre sălbăticită, iar coloana de oameni, într-un miriapod uriaș. Mai mult, starea de
somn și cea de veghe s-au contaminat reciproc, iar metafora miriapodului funcționează
atât ca semn iconic-coloana în marș, văzută de undeva de sus-, cât și ca semn simbolic- în
sensul anulării individualității umane și, odată cu ea, a scării evoluției” (Ichim: 118)
,,Mișcăm într-una/Aproape în zadar./Din când în când/Cînd traversăm vreun pod,/Simțim
pe rînd/Picioarele scăpate în năvod” (Petrescu: 12) Trupurile soldaților par a se mișca
robotic, aceștia devin adevărate marionete, mișcările sugerate fiind mișcări ale morții, ale
unor indivizi care se dezintegrează pe măsură ce fac o mișcare cât de mică. ,,Drumul și
lumea în ansamblul ei s-au transformat într-un uriaș mormânt colectiv, vorbirea e inutilă,
contururile trupurilor s-au estompat, componentele corpurilor umane s-au amestecat
între ele, haosul este deplin, căci culminează cu pierderea umanității din oameni”
(Ichim:118) ”. Tabloul trupurilor de soldați pare desprins dintr-o scenă apocaliptică,
momentul în care fiecare corp este exterminat sub forța obuzelor, crează o atmosferă
apăsătoare care conduce spre nimicirea acestora. Finalul deschis indică faptul că toate
poemele analizate anterior nu au o finalitate, războiul camilpetrescian e, așadar, nesfârșit.

Praful/pământul/noroiul
,,Fiind definit într-o manieră oarecum similară valențelor prezentate în eseul lui
Gaston Bachelard, Pământul sau reveriile voinței, glodul joacă și el un rol, devine o
metaforă a morții, pentru că din structura lui, elementară și vâscoasă, se transformă într-
o ventuză care suge corpurile soldaților în gropile comune”. (Băicuș: 7)

925
 ISSUE NO. 28/2022

În poemul programatic Ideea, cuvântul praf apare o singură dată, în versul ,,Ideile
în prăfuite cărți” (Petrescu: 2), cu rolul de a sugera trecerea timpului, dar și faptul că
ideile, în ciuda acestui fapt, au rămas neatinse, neatinse.
Ideea, cuvântul-cheie pentru literatura camilpetresciană, este pusă în legătură
directă cu acest termen, praf, foarte puțin prezentat, dar care este încărcat de valoare
simbolică. Atmosfera autentică prezentată în poezie se datorează și acestui termen care
conturează un spațiu nestrăbătut de o perioadă îndelungată de timp. În poemul Marș greu,
prezența prafului duce la dezorientarea soldatului pe front, incapacitatea acestuia de a
mai alege drumul bun, acesta se lasă, din nou, ghidat de intuiție, de puterea minții.
,,Nu știm/Nici unde mergem/Nici unde ne găsim/Alăturea de fiecare dintre noi/La
dreapta sau la stânga/în față sau în spate/Sunt alții/De care ne lovim mergînd,/Când ranița
alăturea ne-abate”. (Petrescu: 11) Verbele la forma negativă indică neputința soldatului
de a se ghida într-o lume folosindu-se doar de intuiție și nu de simțuri. Praful joacă așadar
rolul de blocare a simțurilor.
Poemul Repaosul evidențiază același rol pe care îl are praful, dar, spre final,
atmosfera este marcată de prezența glodului care, după cum afirma Iulian Băicuș, poartă
simbolistica morții: ,,Uitat de mine însumi și de toți, /Bărbos, murdar, cu ghetele-ncărcate
de țărână”. (Petrescu: 16) Metamorfoza eului liric se produce aici sub forța impresionantă
pe care o exercită glodul asupra fizicului uman. Ființa umană este împovărată de
greutatea acestuia, fiind incapabilă să se deplaseze, să poată înainta pe front. Conform
perspectivei semanticii, ,,eul producător este un subiect fenomenologic activ, care supune
existentul unui control individual, îl restructurează, găsindu-i sau atribuindu-i o
perspectivă; va acționa totdeauna din afară, ca un factor distinct” (Negrici: 27). ,,Esențial
în acest model de producere, este ca eul să dea o anumită perspectivă materiei, să tindă
spre o oarecare idealizare”. (Negrici: 29) Eul liric tinde, așadar, să modifice consistența
termenului praf mergând spre proiectarea unor noi ipostaze.
A doua parte a Ciclului morții elimină treptat termenul praf și îl transformă în
pământ, mocirlă, lut. A se vedea poemele: Drumul morții, Patrula, Mîna, Vecinicie, Trecutul.
,,Și cu picioarele rănite de noroi”. (Petrescu: 25) Praful capătă treptat o altă consistență,
devine un factor tot mai puternic care dezintegrează sufletul, îl sufocă cu prezența sa
apăsătoare. ,,Reproducând materia mundi, metamorfozând-o eul produce prin limbaj un
conținut inexistent”. (Negrici: 138) Pe acest principiu se bazează și eul din poezia
camilpetresciană, totul din jur poate fi o iluzie, nu o realitate. Eul liric creează propria
lume, folosindu-se de propriul fel de a privi lumea și experiențele pe care aceasta le oferă.
Lutul trimite la creația divină, prezența cruciuliței la gât în toiul luptelor crâncene
subliniază credința deplină pe care o are eroul, deoarece puterea divină este singura care
îi este alături în momentele dificile, poate în cele în care propria gândire nu îl mai ajută să
acționeze. Puterea narativă pe care o exercită poezia lui Camil Petrescu ajută la
parcurgerea cu ușurință a acesteia. ,,Structurile poetice narative care suportă ușor
organizarea unui asemenea traseu stilistic presărat cu tentații imagistice, mize false,
oferte amăgitoare, cu pauze și paranteze de temporizare”.( Negrici: 38) Lipsa punctuației,
în poezia camilpetresciană, conturează ideea fluxului conștiinței. Praful împreună cu alte
elemente din câmpul semantic al războiului coexistă și contribuie la dezintegrarea
926
 ISSUE NO. 28/2022

sufletului, la nimicirea acestuia sub forța apăsătoare a destinului eului, participant direct
pe front. ,,Eul obturează materia supunând-o, cu consecvență și abilitate, unor subcoduri
retorico-ideologice”. (Negrici: 29) Asocierea elementelor din domeniul pământului cu
verbele corespunzătoare, indică autoritatea cu care se prezintă pământul în fața omului
(,,Încătușată de pămînt crispată” (Petrescu: 25), ,,Clăpăcim cu greutate prin noroi”
(Petrescu:31) Drama războiului este definitorie, conștiința eului liric este amprentată de
stările prin care trec ceilalți participanți la război. Pe de-o parte, participarea directă pe
front îi oferă conștiinței o deschidere către celălalt.
Asocierea elementelor camilpetresciene induce un sentiment al sfârșitului,
cufundarea în noroi, imposibilitatea de a privi înainte din cauza prafului și a nopții strivesc
tot mai tare eul liric care e în același timp apăsat de efemeritatea ființelor umane din jurul
său, lucru care a condus atât în proză, cât și în poezie la alegerea acestei căi.

Deznădejdea/frica/uitarea
Eul liric își construiește starea pe baza unor elemente cheie care definesc opera
camilpetresciană. În toate operele autorului, indiferent de gen: proză, poezie, teatru,
individul aflat în prim-plan poartă masca deznădejdii. Se simte în orice circumstanță
singur, deznădăjduit, neajutorat, plasat undeva în neantul propriei lumi.
Poemul Ideea constituie punctul de plecare al analizei oricărui concept. Biblioteca
părăsită, cea cu care se deschide poemul programatic, trimite la o lume uitată, o lume
ignorată (,,Pergamente și colecții vechi neprețuite”. (Petrescu: 7), ,,căci scrisul tot/E doar
gîndire veșted conservată”(Petrescu: 8), lume care nu mai are nici măcar o urmă de
speranță. ,,Pusă sub semnul bibliotecii borgesiene, în care cunoașterea umană se adună în
zeci de mii de tomuri, anexe și opuscule, în care ideile sunt organizate într-o structură
aproape geometric, sintetizate în titluri de capitole, numerotate în pagini, ideile se
transformă cu timpul în cadavre de idei, căci scrisul tot/ E doar gîndire veșted conservată/
Și-nchisă sub formule și sub chei” (Băicuș: 2) Ideea necunoscutului străpunge poemele
camilpetresciene. Așadar, poemul Repaosul, sugerează necunoscutul, neîncrederea în
ceva mai bun prin intermediul următoarelor versuri: ,,În înserarea fumurie/Se-
nnegurează orice amănunte/Căsuțele de var/Au singure contururi dibuite./Ici colo-n
largul depărtării,/ Pe coastă ard lumini –/Trădînd,doar bănuite-n sura ceață,/ Dușmane
locuri cu viață”. (Petrescu: 14) Desfășurarea interminabilă a războiului, prezentată încă
din debutul Ciclului morții, îl determină pe participantul direct la război să nu aibă
speranță cu privire la o eventuală finalitate, o realizare a scopului este imposibilă în cazul
eroului. Poemul Marș greu aduce prin apăsarea sufletească generată de versuri,
deznădejdea, imposibilitatea izbândei (,,Sleiți de sevă, screlozați/ Și sufocați de-atâta
mers în turmă/ Noi ne mișcăm împinși din urmă”. (Petrescu: 11)
Imaginea deznădejdii proiectată de subconștientul eului liric pare a fi un drum
interminabil, iar individul care-l parcurge este incapabil să-i zărească sfârșitul (,,Cu cît mai
mult înaintăm/Cu-atât mai lung e drumul”. (Petrescu: 11)

927
 ISSUE NO. 28/2022

Umezeala/ploaia
Ploaia, un alt simbol al poeziei camilpetresciene, prezintă efecte bacoviene. Aceasta
are rolul de a îngreuna traseul soldaților, de a le pune o povară în plus pe umerii
îngreunați de diverse probleme (,,Și-apoi pătrunși de ploaie până la vertebre” (Petrescu:
17) Umezeala, pe de altă parte, definește cadrul natural și dinamic în care apare trupa de
soldați (,,În norii albicioși și umezi de septembre” (Petrescu: 17) În cea mai mare parte,
atmosfera sumbră creată de venirea ploii, rezonează cu starea interioară a individului
abătut din cauza războiului nimicitor.
Ploaia, atât de liniștitoare pentru poeți în general, este, în acest caz, fenomenul care
contribuie la dinamizarea cadrului războiului (,,Grăbim pe malul Oltului umflat de ploi”)
(Petrescu: 41) ,,Vom aștepta chinuitor/Și-apoi pătrunși de ploaie până la
vertebre,/Murdari, încătușați, greoi,/În norii albicioși și umezi de septembre/Când palele
de ceață se rup peste tufișuri/În șiruri rare vom urca,/Cu pași definitivi/Colina, după care
stăm/Și dincolo, deodată-/De nepătruns, pătrunzător și gol/Va sta-naintea noastră
câmpul de bătaie” (Petrescu: 17) Eliminând elementele de versificație, poemul Versuri
pentru ziua de atac poate fi citit în maniera unei relatări a războiului. Totul pare creionat
în gri, versurile citate reprezintă o coborâre spre moarte. Descrierea minuțioasă a
drumului până la câmpul de luptă are pentru întreaga operă camilpetresciană valențe
specifice. 6Ploaia, alături de celelalte elemente ale poeziei camilpetresciene conduc spre
moartea simbolică a eroului.
,,Senzațiile trăite obsesiv pe câmpul de luptă, starea umilă de animal vânat, de
gânganie ușor de strivit, anulează personalitatea, scopul suprem fiind, găsirea unui
adăpost pentru apărare. Tactica de război este hilară sau grotescă, soldații devin de plumb
într-o simbolistică bine precizată, ca o replică la florile de plumb, ei nu mai sunt oameni, ci
mecanisme ale mașinăriei morții. În aceste condiții, alienarea impune dezintegrarea
ființei” (https://www.academia.edu/3597841/Prof._univ._dr._Ion_Simu, văzut 05.12.
2021, 14:23)

Moartea
Alăturând toate simbolurile poeziei camilpetresciene, se va observa că toate au o
singură finalitate, moartea. Nu este prezentată moartea care conduce spre dispariția
trupului, ci cea care dezintegrează sufletul, îl nimicește. Daca toate teoriile aduc în vedere
faptul că sufletul nu moare niciodată, scriitorul contrazice toate legile firești, arătând
tocmai contrariul. ,,Pregătește-ți frumos sufletul,/Omoară în el-de azi-tot trecutul/Fă din
el un trup de mort” (Petrescu: 18)
Dorința tot mai puternică a eului liric de a se lăsa pradă morții, îi îndeamnă
destinul să-și păstreze verticalitatea și să nu asculte vorbele pământenilor. Tristețea
îndelungată a eului liric se datorează femeii iubite, cea care l-a determinat să aleagă
această cale a războiului.
,,Drama omului participant la un dezastru în care el nu reprezintă decât un
element de figurație dintr-un spectacol inexplicabil în originile și finalitățile sale, precum
și percepția halucinant deformatoare asupra realului, în sensul unui peisaj bivalent-fiind
928
 ISSUE NO. 28/2022

o imagine concret-senzorială a realității obiective, el zugrăvește exteriorul fizic și

luminează anumite stări sufletești ale eroului” (Ichim: 118)
Accentul cade, în cele mai multe cazuri, pe parcurgerea drumului morții, aducându-
se în vedere liniștea sufletească și luciditatea cu care pășește eroul. (,,Și-ncet pornim pe
povîrnișul gol al morții/Intrăm, alunecăm pe povîrnișul gol și noroios al morții” (Petrescu:
18) Deși eroul tinde spre trecerea în neființă, acesta rămâne în viață pe tot parcursul
poemelor. Totul în jurul său este distrus, războiul presupune mizerie, distrugere, moarte.
(,,Cadavre învechite și răscoapte” (Petrescu: 26), ,,Cu cadavre de soldați sfîrșiți ca
scrumul” (Petrescu: 13), ,,Un mort fugit din duhnitoarea urnă funerară” ( Petrescu: 31), ,,
De oameni osândiți la moarte și omor” ( Petrescu: 22) În paralel cu soldații în urma cărora
au rămas doar cadavre, se găsescși soldații care se află la răspântie, cei care nu se dau
bătuți, nu se lasă înfrânți orice ar fi. (,,Cel prăbușit afară/Nu e mort/Nu vrea să fie
mort/Vrea doar o cută de pământ/Să se lipească, trecător mormînt” (Petrescu: 29)
Acest tip soldat reflectă în mare măsura personalitatea eului liric care, în ciuda
greutăților întâmpinate nu este nimicit de soartă, fapt datorat propriei filozofii de viață.
,,Atacat din toate părțile, fragil, pierdut, și terorizat de armele războiului modern- tancuri,
mitraliere, tunuri grele, zeppeline, gaze de luptă etc., combatantul se descoperă pe sine
fragil, neputincios, fără nicio apărare, față în față cu agresivitatea ridicată la rang de regulă
și cu formula dezumanizării la limita supraviețuirii” (Ichim: 117)

Concluzii
Epoca dintre cele două războaie mondiale a avut o deosebită influență asupra
literaturii române, asupra poeziei camilpetresciene. Camil Petrescu fiind, așadar, unul
dintre scriitorii interbelici care au reușit să facă din rămășițele războiului adevărate opere
de artă.
Ciclul morții reunește în cea mai mare parte simboluri bacoviene, singurele care
conduc la reflectarea stării combatantului, îndemnat să pornească spre front din cauza
unei iubiri neîmplinite și imposibil de realizat datorită diferențelor de concepție asupra
lumii, în general.
Poezia camilpetresciană, încărcată fiind de un puternic prozaism, prezintă, sub o
formă similară, anumite caracteristici ale spațiului de luptă: momente ale zilei, starea
vremii, raporturile dintre soldați, soldatul în raport cu frigul, foamea și frica, propria
viziune despre război a soldatului aflat pe o poziție principală, cel care joacă rolul de eu
liric.

Referințe bibliografice
BĂICUȘ, Iulian, Opera lui Camil Petrescu. Ghid de recitire. Monografie critică, București, Editura
Virtual, 2012.
NEGRICI, Eugen, Semantica poeziei, București, Editura Fundației Culturale Române, 1998.
ICHIM, Laurențiu, Reflectarea Primului Război Mondial în versurile lui Camil Petrescu, în Meridian
Critic, Galați, no. 1, volumul 30, 2018.
VASILUȚĂ, Livia, Semantică lexicală, Timișoara, Editura Mirton, 2000.
***, Camil Petrescu interpretat de..., colecția ”Biblioteca critică”, București, Editura Eminescu, 1984.
Webografie
https://www.academia.edu/3597841/Prof._univ._dr._Ion_Simu
929
 ISSUE NO. 28/2022

Surse
PETRESCU, Camil, Transcendentalia, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului
Imprimeria Națională, 1943.

930
 ISSUE NO. 28/2022

INTERTEXTUAL STRUCTURES IN THE POETRY OF ȘTEFAN

AUGUSTIN DOINAȘ

Andreea Emanuela VÎLCESCU,

PhD Candidate, University of Pitești

Abstract: The present study aims to present the way of manifestation of the phenomenon of
intertextuality in the poetic work of Ștefan Augustin Doinaș. Intertextuality is a frequent technique
in the lyrical work of this poet, but also complex at the same time, especially through the way of
hybridizing the lyrical text. From this point of view, intertextuality was studied, discussed and applied
to several lyrical texts. At the same time, the term transtextuality was discussed, divided by Gérard
Genette into architextuality, intertextuality, paratextuality, hypertextuality and intertextuality.

Keywords: twinning, hybridization, intertextuality, prolificacy, reductionism, regeneration.

1. Intertextualitatea ca proces
Aflându-se în ipostaza lirică a reveriei și a întregirii posibilului cu imposibilul,
Ștefan Augustin Doinaș se reîntoarce, în mod involuntar, spre teme, motive literare,
simboluri sau poate chiar spre aspecte ale limbajului care l-au impresionat în mod
deosebit când le-a parcurs în calitate de cititor sau de traducător.
În mod evident și involuntar, poetul sau individul, în general, insistă asupra
detaliilor în care acesta s-a regăsit cândva sau continuă să se regăsească. Astfel că, prin
intermediul intertextualității, definită de Cristina Hăulică drept nelimitată rețea de
conexiuni cu infinitul1, poetul își dă întâlnire cu marii autori universali, dar și cu lectorul,
devenit agent în serviciul detectării de informații analoge. Intertextualitatea este mai mult
decât inserție a unui text într-altul, întrucât ea funcționează precum un releu de afinități
unde personalitățile artistice se autoidentifică; ea este precum un joc de oglinzi, un cub cu
fațete similare. Dintr-o astfel de perspectivă, Ștefan Augustin Doinaș poate fi considerat
versiunea mai nouă a unor autori antici; el duce mai departe o ștafetă ridicată de
antecesori, asigurând continuitate. Poetul însuși avuează faptul că poezia europeană a fost
primul contact substanțial cu adevărata cunoaștere în materie de lirism și că primul mare
poet care l-a ghidat spre marea varietate lirică a fost Ion Pillat: „Poetul și exegetul, și
traducătorul de poezie, a fost, pentru mine, primul mare european care m-a pus în
legătură nemijlocită cu un patrimoniu de o extremă bogăție și fecunditate”2.
În opera lui Ștefan Augustin Doinaș, intertextul poate fi considerat o versiune
reinterpretată a textului / textelor anterioare, remediată, având capacitatea de a îmbina
anticul cu modernul, nu în scopul creării de contraste, ci în scopul concilierii unor ere
diverse. Intertextul poartă amprenta personalizării, funcționând cu drept de autorizație,
neputând fi contestat de uzura în timp sau de sursele de inspirație ale autorului. Deși
anumiți detectivi ai textului vor vedea în operele poetului ajustări, acestea pot fi simple

Hăulică, 1981, p.75

1
2
Ruja, 2016, p.1133-1136

931
 ISSUE NO. 28/2022

corespondențe sau coincidențe de ordin spiritual. Mulți dintre lectori s-au regăsit în
anumite momente în situația de telepatie textuală. Un individ poate gândi similar cu alt
individ, în condițiile în care amândoi au experiențe similare, sentimente similare, dar
manifestate în contexte culturale diferite și-n circumstanțele unor forme de civilizație
foarte diferite ca evoluție. Cristina Hăulică a subliniat că „prin INTERTEXT nu vom
înțelege nici o clipă cursa în urmărirea unor anterioare zone de inspirație, ci textul ca loc
de răscruce, de întîlnire (receptare și inserție totodată) cu ansamblul social-istoric al
umanității”3. Un atare comportament pe care îl are intertextul face din el refugiul menit
să găzduiască minți și spirite care gândesc în mod similar, nu prin mimetism, ci prin
telepatie metaliterară. Intertextualitatea este un compartiment al déjà-vu-ului, tărâm al
metamorfozelor prin reinterpretările pe care le propune sau prin finisajele la care se
ajunge. În niciun caz, intertextualitatea nu devine în opera poetică a lui Ștefan Augustin
Doinaș o reiterare obosită a evenimentelor / concepțiilor antecesorilor, un act ieșit de
multă vreme din garanție, ci este un aport în stilul modei contemporane. Ea devine prilej
de rememorare și de resurecție totodată. Intertextualitatea este act de comunicare cu
trecutul, genealogie de ordin spiritual, neprogramată și necopiată.
O observație intersantă raportată la fenomenul intertextualității, dar și la unul
dintre obiectivele acesteia, a fost surprinsă de către Grigore Chiperi „Intertextualitatea nu
este doar o tehnică sau un fapt de inter-relaţionare a două texte, ci se transformă într-o
întreagă paradigmă textuală care urmăreşte, variat, destinul mitului”4.
Autoarea cărții Textul ca intertextualitate,Cristina Hăulică pune problema jocului
de-a intertextul, aducând în discuție intertextul fals și intertextul ipotetic din perspectiva
lui Jorge Luis Borges. Intertextul fals ar presupune infiltrarea în dimensiunea celui real,
fără ca lectorul să observe, probându-i-se capacitatea de comprehensiune, precum și
perspicacitatea depistării lui. Intertextul ipotetic are la bază inserția unor personaje
literare sau istorice inventate, dar verosimile, căruia i se urzesc elemente reale, la care se
adaugă un intertext fictiv, în scopul asimilării istoriei reale unei istorii false5. Jocul de-a
intertextul se manifestă precum o hipnoză în mintea receptorului, el nemaiputând să
departajeze istoria adevărată de adjuncțiile survenite. Totuși, aceste permutări sunt și
elementele care sporesc originalitatea textului și îl aduc pe receptor în imposibilitatea
identificării cu precizie a conținutului, transformându-l în agent de detectare a textului.
Este cazul și în operele lui Ștefan Augustin Doinaș.

2. Structuri intertextuale în poezia lui Ștefan Augustin Doinaș

Intertextualitatea deține un rol major în opera poetică doinașiană, având o
pondere ridicată și prezentând manifestări diverse de la operă la operă. Ea se manifestă
ca o îngemănare între texte, pe care le alipește foarte bine potrivit contextului.
Intertextualitatea este, cu adevărat, o particularitate a stilului liric doinașian, manifestată
ca patrimoniu, o forță creatoare și stilistică, incomensurabilă, ce asigură filiația cu

3
Hăulică, 1981, p.20
4
Chiperi, 2017, p.224
5
Hăulică, 1981, p.77-79

932
 ISSUE NO. 28/2022

trecutul, cu mitologia, cu istoria, cu literatura universală. Poate fi considerată busola din

labirint sau, dimpotrivă, poate complica orice rețea de comunicare sau de percepere a
mesajului. Prin intertextualitate Ștefan Augustin Doinaș corespondează cu marile modele
ale trecutului și propune ștafeta pentru viitorul literaturii. Ioana Em. Petrescu vede în
intertext „un fel de limbaj al ființei reactivat prin confruntare în fiecare rostire
individuală”6.
Dacă se va lua în considerare termenul de transtextualitate,introdus de către Gérard
Genette (1982) în Palimpseste, atunci va trebui amintită taxonomia sa cu cele cinci tipuri de
transtextualitate: intertextualitate (co-prezență între texte), paratextualitate (raportul
între textul propriu-zis și posibile accesorii ce-i procură un anturaj sau un ghid de lectură),
metatextualitate (raport de comentariu ce unește un text cu altul), hipertextualitate
(derivarea unui text dintr-unul anterior, prin transformare sau imitatie) și arhitextualitate
(trimite la categoriile generale de care ține fiecare text particular: genuri literare, moduri
de enuntare, tipuri de discurs)7.
Ștefan Augustin Doinaș utilizează variate forme ale intertextualității prin intermediul
cărora textul se hibridează. Dispunând de procedee complexe (transtextualitatea cu
derivatele sale), textul poetic va deveni o investiție culturală, savantă, de tip dialogic,
destinată unui public în conformitate cu premisele pe care le propune, iar lecturile
conținutului literar vor fi multiple.
2.1. Intertextualitatea prin citare externă. Adeseori, poetul citează o personalitate
remarcabilă din istoria literaturii sau a umanității propriu-zise. Poemul Ca Michelangelo
dispune de o astfel de procedură; elementul-cheie cel mai semnificativ este conectorul
comparativ ca,element prin care se sudează întreg procedeul, asigurând totodată contactul
cu elementele de comparat. Foarte subtil este integrată intertextualitatea, asigurată,
bineînțeles, de fapte concordante cu biografia autorului citat: Ca Michelangelo, aș vrea să
sparg / un lanț de munți, să plăsmuiesc giganți (I, p.3). Citarea se poate raporta la o
persoanalitate și se realizează prin nominalizare, cum
este cazul în multe dintre poemele din lirica doinașiană sau poate face apelul la redarea
spuselor unei personalități, ca în cazul poemului Goethe pe catafalc. Intertextualitatea din
versurile Iar gura ce rostise altădată / Rămâi, rămâi tu – clipă minunată încearcă, pe de o
parte, comemorarea persoanei defuncte, iar, pe de altă parte, resurecția provocată de
necesitatea de comunicare a eului liric cu muza sa.
2.1.2 Intertextualitatea externă prin citare a numelui autorului original sau din
opera unui autor original, fără nominalizare. Acest tip de intertextualitate este justă,
asumată, dezvinovățindu-l pe eul liric de împroprietărire. Cronica de la osândiți este un poem
alcătuit în mod destul de bizar, având o strofă al cărui autor este citat împreună cu textul-
sursa. Mai mult decât atât, textul intrigă
prin interjecția predicativă iată, presupunând astfel o ecranizare a textului pe care Ștefan
Augustin Doinaș l-ar vizualiza și care ar conduce la ideea că este vorba despre un hipertext
sugerat: dar iată că un alt text mai vechi / mai venerabil decât venerabilul său / autor care

6
Vasilcovschi, 2007, p.19
7
https://www.scritub.com/literatura-romana/carti/Gerard-Genette-OPERA-ARTEI14226114.php

933
 ISSUE NO. 28/2022

iscălea Victor Hugo vine / și-mi face cu ochiul: les hommes / (susține el) sont commes les
pommes - / lorsquʼon les entassent / il pourissent //(II, p.36).
Tot ca formă a intertextualității este și citatul dintr-un autor.În Disc, Ștefan Augustin
Doinaș dezvoltă prin motto-ul lui Valery: „Soleil, soleil!...Faute eclatante”,ideea franțuzească
de soleil noir,de soare menit să orbească, să distrugă, să-și piardă funcționalitatea benefică:
zilnic holbat homonimul tău disc / răsărind te confirmă - și astfel / cu sunet de trâmbiți începe
/ eclipsa banalului // (I, p.949). Prin același procedeu al intertextualității prin citare,
tangențial, eul liric îl evocă pe temătorul de oglinzi Jean Luis Borges, al cărui motto îl preia
în Cheltuitorul: Dar, bineînțeles, ei nu sunt decât oglinzi (I. p.293).
2.1.3. Intertextualitate prin aluzie. Și acest tip de intertextualitate vizează poetica lui
Ștefan Augustin Doinaș, raportându-se adesea la întâmplări, evenimente sau personaje
istorice. Declarația lui Lorenzo are ca punct de plecare un intertext ipotetic, având la bază
presupoziții ale eului liric care proiectează prin portarea în prezent a unui context istoric
îndepărtat, din jurul anilor 1450-1500, un monolog al lui Lorenzo de Medici, om politic
italian, conducător al Republicii Florentine. Contextualitatea se fixează și mai bine prin
menționarea lui Girolamo Savonarola (în text doar Savonarola), contemporan și
concetățean al lui Lorenzo de Medici. Savonarola s-a făcut celebru prin reformele religioase
și sociale pe care le înființa în epoca sa, la care se face aluzie în text. Poemul îl proiectează
pe eul liric în rolul lui Lorenzo de Medici, foarte consecvent concepțiilor sale:Cetatea mea?
Eu pot s-o las la câini / sau pot s-o trec prin foc și sabie / (II: 67); este introdusă aluzia la
adresa spiritului conservator al lui Girolamo de Savonarola, în ale moralității: Savonarola?
/ poate să-mi refuze / chiar untdelemnul ultimei iertări //(II, p.67).
2.1.4. Intertextualitatea ca referință dobândită prin intermediul picturii. Prin
prisma faptului că pictura este mimesis-ul naturii, cum s-ar putea spune și despre poezie,
și cele două –pictura și poezia – se manifestă ca procese de complementaritate: pictura
oferă reprezentarea care poate fi descrisă de literatură, animând-o astfel, iar literatura
poate fi sursă de inspirație în reprezentarea peisajelor. De pildă, oglinda lui Zeuxis ar putea
să fie o referință pentru Născătorul de val spărgătorul de-oglinzi prin asocierea oglinzii cu
oglinda spartăa apei, iar referentul, în plan real să fie vântul, sau penelul, în plan imaginar.
Penelul ar putea să îndeplinească funcția de creator de iluzii, redând o imagine cât mai
fidelă a planșei: născătorul de val spărgătorul de-oglinzi / îmi iubea din cleștare figura
crăpată // (II, p.85). Pe de altă parte, oglinda lui Pygmalion corealeză influențe cu tendințe
scandinave, renane, elvețiene, austro-ungare în sfera germanică, întrupându-se cel mai
bine sufletul Galateei. Spiritul germanic este expresia unei mimici tensionate, a trupurilor
caricaturizate prin simbolistica obiectelor, situațiilor sau gesturilor8. Este cazul poemului
Dialog la portretul lui Rudolf II pictat de Messer Giuseppe Arcimboldo, unde imaginile
grotești scapă de sub dominația sublimului, iar pictura pare realizată din tușuri groase,
apăsate, realizând intense contraste la adresa esteticului; predominant este câmpul
semantic vegetal, în alternanță cu trăsăturile chipului: descopăr în orice trăsătură /
imaginea-legumă a marelui urât / [...] / frunte dură / de pepene cu pielea fibroasă amărât
/ obraz de pătlăgică placidă // (I, p.1036). Totodată, în oglinda lui Pygmalion sunt

8
Durand, G., 2003, p.42

934
 ISSUE NO. 28/2022

reflectate pasiunea și melancolia, scepticismul religios, ispitele diavolilor și ale

Nibelungilor, povara păcatului de a fi în lume, precum și a doleanțelor și aspirațiilor
spiritului9. Nici aceste trăsături nu sunt absente din lirica lui Ștefan Augustin Doinaș: Iar
zâmbetul, adulmecat de fiare, / picta cu aur frunzele-n făget. / [...] / Acum s-au stins și pasul
și ecoul. / Spre umbra unde mierla-și lasă oul, / azi numai pașii nopții se retrag // (I,
p.77).Tot ca produs al intertextualității sunt rezultate tablourile descriptive având
conținuturi gotice, înfățișând turnuri grandioase pentru arhitecturile italienești antice:
Poate demonul, cu aripi veștejite, / se va opri pe turnuri rânjind mustrător... //(II, p.973).
Alteori, pot fi inspirații din tablourile clarobscure ale lui Georges de La Tour, reprezentate
de torțe și lumânări, în spații privilegiate precum pivnița, nișa, taverna, mormântul sau
hanul10; clarobscurul este chintesența multor poeme doinașiene: Mi-ai dansat destinul,
mi-ai pornit viața / aprinzând o lumânare în beznă //(II, p.1056); iar plopii care ieri au fost
feștile / s-au consumat: câmpia-i ca de smoală. / Spiritul zilei delirează-n peșteră // (I,
p.507); Mari seminții de lumânări colindă. // (I, p.788). Pe aceeași linie a
complementarității poeziei cu pictura, se deplasează accentul către arhitectură, mai
curând restaurată decât fastuoasă, îndeosebi spre cea italiană; un prea plin al
monumentalului, care, totuși, creează și efectul unui trompe lʼoeil năucitor, conferit de
mirajul iluziilor optice în care eul liric este purtat, se descoperă în contextul dat o latură
plutonică a eului liric: Eu nu mă aflu nicicând acolo unde apar și / nici nu sunt așa cum mă
vezi. / Pustii, templele subacvatice mă socotesc / doar o capricioasă cariatidă / Care,
abandonându-le dintr-o dată, se dizolvă / în materia translucidă. //(II, p.279). Cariatida
poate fi însăși Galateea, regina mării. În această oglindă a lui Narcis se reflectă profilurile
asimetrice, tehnică utilizată și în pictura italiană prin Botticelli, Giotto, Mantegna,
Pisanello etc11. Efectul de trompe l’oeil intră în raport comun cu oglinda, putând dobândi
capacitatea de distorsionare a planului realității și vânzătoare de iluzii: Care ai să te
privești mirată în aceste rânduri / ca într-o oglindă / Din care apari întunecată și prea
sfioasă, / temerară foarte și aburindă; // (II, p.284). Clarosbscurul redat prin elemente
precum oglinda, aburul, întunericul, apa întunecată sau tremurândă alcătuiesc eticheta
auctorială a lui Ștefan Augustin Doinaș.
2.1.5. Intertextualitate prin apelul la mitologie. Acest tip de intertextualitate este
unul dintre cele mai frecvente procedee ale intertextualității, de sorginte parnasiană,
prezent în opera poetică a lui Ștefan Augustin Doinaș. Poemul Când orizontul
măriiconcentrează în ultimele două versuri chitesența mitului Moirelor sau Parcelor,
moment în care intervine intertextualitatea prin care lectorul pune în legătură activitățile
oculte pe care ele le practicau cu discursul său liric. Cele trei surori ursitoare, care erau
Moirele, aveau puterea de a decide soarta sufletelor și de a destăinui cele mai adânci
mistere. În colaborare, Parcele torceau firul vieții și decideau lungimea lui, corespunzând
nivelului de longevitate a vieții și momentul morții, fiind de-a dreptul înfiorătoare:Și-un
nod mărunt, o scamă pe firul tors de Parce / înseamnă ceasul aprig, când trebuia să vii.(II,

9
Ibidem
10
Ibidem, p.45
11
Durand, G., 2003, p.53

935
 ISSUE NO. 28/2022

p.853). Aceleași Parce sunt prezente și în Poetul-martor. A treia secvență din poemul
menționat anterior prezintă, pe de o parte, elementul paratextual Parce, iar, pe de altă
parte, este strecurată aluzia la mitul Moirelor prin intermediul intertextualității: orbire /
din tăiș de brici / să-i dați voi / Parce! (II, p.63-64).
Prin intertextualitate sunt montate și versurile din Elegia I – Jocul: întregul lumii
joacă / [...] / și nici ca Gea cu Uranus (II, p.357), jocul inserat de către eul liric se referă la
raportul incestuos dintre Geea sau Gaia cu fiul său Uranus. Următoarea secvență lirică din
strofa posterioară rezultă din împletirea hipertextualității prin metamorfozarea unui
posibil text anterior, cu metatextualitatea, rezultată din comentariul eului liric și
atiutudinea sa față de ipostaza lui Zarathustra:Iată - / acum nu mai există / nici sus, nici
jos! / exclamă Zarathustra / jucându-se cu sine însuși. //(II, p.357).
Prin intertextualitate, sau prin transtextualitate, dacă se va lua în calcul clasificarea
realizată de Gérard Genette, autorul nu inserează doar texte sau referințe pe care le
prelucrează contopindu-le cu propriul său discurs liric, ci prin reconstituirea pe care o
propune, el transferă credințe, doleanțe sau obiceiuri ale personajelor pe care le
împrumtă, dar poate avea și capacitatea de a integra metamorfoze, recompunându-le în
manieră proprie, cu un destin pe care îl poate schimba.
Tot prin intermediul intertextualității sunt montate în poemul Imaginează-ți
versurile un nebun iese zilnic din sine / ca Ajax din cort(II, p.159)prin care este proiectat
episodul confruntării dintre Hector și Ajax când Hector venise să atace tabăra adversă în
care se afla și Ajax. Aparent, versurile pot și simple asocieri lexicale, însă analogia cu
mitologia confirmă contrariul, schimbând traiectoria spre care converge textul și
îmbogățindu-l semantic.
2.1.6. Intertextualitatea prin apel la legendă. Intertextualitatea se poate realiza ca
recurs la anumite legende istorice sau hagiografice; unul dintre scopurile sale principale
fiind acela de regres în trecut, precum și de comemorare a unor prezențe istorice încă vii.
În poemul Secolul meu,eul liric propune un fals intertext, întrucât el schimbă numele
personajelor implicate în acțiunea legendei; cei doi frați italieni, Romulus și Remus, sunt
substituiți în poem de Traian și Decebal, motiv pentru care receptorul va fi contrariat de
informația care îi este servită. Metoda se dovedește a fi, cu adevărat, ingenioasă, iar eul
liric reușește să jongleze cu informațiile pe care le re-creează în laboratorul
propriu:lupoaica noastră / îi alăpta dietetic pe Traian și Decebal (II, p.259). Atunci când
contextualitatea alcătuiește corp-comun cu intertextualitatea, efectele creează o
curiozitate și mai mare; receptorul parcă ar citi dintr-un manual de istorie literară: Sau să
umbli desculț ca Al. Paleologu într-o / fastuoasă vară prin Roma. //(II, p.315).
2.1.7. Jocul de-a intertextul sau mixajul de textualisme. Stabilirea tipului de text
este destul de complexă în situația prezentată: Ștefan Augustin Doinaș pornește printr-o
aluzie de stil de la tragedia lui Samuel Beckett, En attendant Godot, sintagma fiind totodată
un element paratextual. Ideea poetică se continuă prin hipertextualitate, prin care se
încearcă reasamblarea textului original din perspectiva lui Ștefan Augustin Doinaș, se
ajunge la metatextualitate prin comentariile și reinterpretările textului propuse de
autorul Piesei cu crin, titlul care este aluzie la mitul christic de la care a plecat însuși
Samuel Beckett. Întreaga compoziție este un joc de intertexte, iar elementele arhitextuale
936
 ISSUE NO. 28/2022

sunt prezente și ele: percepția generică a textelor și recunoașterea de stiluri, cum ar fi

teatrul absurdului care este evident în text și tema metamorfozei animale din teatru
absurdului, aparținând lui Eugen Ionescu, este substituită de metamorfoza vegetală.
Ștefan Augustin Doinaș amintește de Samuel Beckett, dramaturgul de origine irlandeză
prin ideea de teatru al absurdului prin intermediul referinței hibride din punct de vedere
lingvistic En attendant Godot, unde Godot ar trimite la englezescul God. Intitulat sugestiv
Piesă cu crin, poemul face trimitere la piesa de teatru a lui Beckett, urmărind cam aceeași
idee: Omul în așteptarea Totului, a speranței salutare, trăiește doar cu iluzia întâlnirii,
probabil, a lui Dumnezeu. Prin fraza I-am citit „En attendant Godot”, și crinul / mi-a zis:
Mare minciună!” / Cel așteptat vine întotdeauna: pe vremea frumoasă, / ca și pe furtună //”
(II, p.303) se efectuează metatextualitatea prin care autorul inserează opinii despre
impresiile pe care i le-a creat textul original. Treptat, așteptarea capătă ton sacerdotal,
sentențios: Așteptarea, ca și / adevărata credință, e despuiere. // (II, p.303), după care ea
aduce degradarea, dezgolirea fizică sau despuierea corelată așteptării. Omul și crinul se
regăsesc în concepții și chiar se confundă, intervenind nonsensul și incoerența, făcându-
se apelul la arhitextualitate; se produce metamorfoza vegetală a umanului, situație
amintind de Rinocerii lui Eugen Ionescu: Mai întâi m-am veștejit, apoi am început / să-
ngălbenesc lent. / Dimineața, / Îmi pierdusem aproape toate petalele, și nu / mai puteam
să-mi recunosc fața / La pipăit. Mai eram oare eu însumi ? // (II, p.303). Finalul pervertește
definitiv întreaga metamorfoză textuală, specifică teatrului absurdului, iar lectorul poate
conchide faptul că speranța stă în puterea fiecărui individ în parte. Se produce astfel o
dislocare față de mitul christic, iar speranța că salvarea ar veni din exterior se estompează,
criteriu prin care se ajunge la hipertextualitate: Alături de mine, / crinul ca o văpaie
aromată mă / Ațintea cu proprii mei ochi fără vedere, / șoptindu-mi ușor: - Iată-mă!.
Interjecția predicativă din final: Iată-mă! este, în realitate, echivalentul interjecției lui
Arhimede: Evrika!, unde, Iată-mă! este replica interpelărilor eului liric, având un substrat
conținutistic prezentat ca soluție la aparentul defect optic, care este, de fapt, cognitiv:
proprii mei ochi fără vedere. Interesant este modul în care Ștefan Augustin Doinaș
montează expunerea teatrală în interiorul poemului liric. Mai mult decât atât, versurile:
În versul din mijloc stau lângă crin, ca lângă / un sfeșnic de argint o muiere. // (II, p.303)
sunt, mai degrabă indicații scenice, decât versuri propriu-zise și produc anarhie în mintea
receptorului. Pe lângă teatrul absurdului, poemul are la bază una dintre marile teze ale
gioacchinismului, și anume cea de-a Treia Eră (Era Duhului Sfânt), reprezentată de
vremea crinilor, având la bază venirea unui papă angelic12. Piesă cu crin, intitulată sugestiv
astfel nu este altceva decât referința la această teorie prin care se propune egalizarea
socială în regim monastic; eul liric redă imaginea papei prin vestimentația umilă: El intră
în tindă cu cizmele lui tropăind sau în / picioarele goale(II, p.303). Finalul este inextricabil
prin prisma faptului că eul liric este însuși crinul: Alături de mine, / crinul ca o văpaie
aromată mă / Ațintea cu propriii mei ochi (II, p.304), substituidu-i-se Mesiei, astfel
întărindu-se teoria wagneriană13; despre apusul de eră al monarhului amintește eul liric

12
Durand, G., 2003, p.11
13
Durand, G., 2003, p.11; Teoria susține așteptarea imposibilă a lui Mesia

937
 ISSUE NO. 28/2022

în versurile: cel izgonit cu crini monarh umil / al limbii lui domnește în exil (II, p.768). Cea
de-a Doua Eră echivalează cu venirea trandafirilor (Era Fiului) și Prima Eră (Era Tatălui)
echivalează cu venirea spinilor14, fiind actualizate în anumite poeme doinașiene. Jocul de-
a intertextul poate deveni năucitor pentru lectori, întrucât îi decontextualizează
plimbându-i printr-o serie de texte cu care, mulți dintre ei, probabil, nu au luat contact
niciodată și nu pot repera sau asambla astfel de puzzle-uri literare.
Jocul de-a intertextul devine o particularitate din ce în ce mai pronunțată în opera
poetică a lui Ștefan Augustin Doinaș, pe măsură ce lectorul se lasă vrăjit de pătrunderea
în contextualitate. Odată poziționat într-o contextualitate, lectorul își va lansa proiecția
asupra aspectelor pe care le-a întâlnit, încercând să le repereze într-un context cunoscut
de el. Cu toate acestea, el va întâlni intersecții cu alte contexte, observând că are a face cu
jocul de-a intertextul prin intermediul căruia textul se hibridează. De pildă, în poemul
Chitul sau experiența profețieiîncă din titlu este lansată aluzia la mitul biblic al lui Iona
prin intermediul intertextualității; atât cuvântul chitul,cât și cuvântul profețiesunt
elemente-reper la spațialitatea și temporalitatea Vechiului Testament. Profeția la care se
raportează poetul se găsește în Cartea lui Iona, carte-oracol, în care este consemnat faptul
că Dumnezeu îi cere lui Iona să prevestească în Ninive prăbușirea unei cetăți. Refuzul
poruncii divine îi aduce lui Iona pierea. Traseul urmat de Iona este modificat de către
Ștefan Augustin Doinaș: poetul își începe poemul cu faza ultimă a mitului biblic, și anume
înghițireaproorocului de către pește:și cum dintr-o dată nelocul / își soarbe cu sete
proorocul (I, p.1076), iar celelalte etape pe care le-a urmat proorocul Iona sunt supuse
unor metamorfoze la care poetul apelează. În reinterpretarea pe care o propune, eul liric
face apel la hipertextualitate prin care recompune textul. Reciclarea nu se sfârștește
întru-totul, întrucât eul liric adaugă puzzle-ului său liric piesa finală care se găsește și în
drama lui Marin Sorescu, și anume: dorința evadării din pântecul peștelui:tu scuipă-mă!
/ lepede-și chitul / nefătul – de pronii-ochitul! //(I, p.1083).
În același poem, se poate identifica și intertextul fals, de pildă în strofa despre îngroparea
statuii, element fictiv, adăugat de poet. Analizat în ansamblu, poemul cu diversele sale
împletiri textuale dobândește o notă sporită de parabolizare.
Un mixaj de textualism se resimte și în poemul Don Juan în delir, aparținând lui
Ștefan Augustin Doinaș. Pe de o parte, se face apelul la hipertextualitate prin
metamorfozarea textului, intersectat cu textul lui George Gordon Byron și la
arhitextualitate dacă se va lua în calcul alcătuirea formală a textului (text liric în versuri,
rimat). Cei doi poeți construiesc un donjuanism atipic prin faptul că tânărul cuceritor
devine un tânăr cucerit, o pradă a vulnerabilității față de latura feminină.Pe de altă parte,
intertextualitatea conectează cele două texte la textul original, și anume la mitul lui Don
Juan discutat și de Gilbert Durand, ca fiind un mit ce are ca rezultat decadența tânărului
gentilom spaniol care și-a conservat un cavalerism împrumutat de la predecesorii săi,
elanul platonician al metehnei, epuizarea posibilităților transcendenței, însă pe fundalul
muzicii lui Mozart15. Don Juan în delir anunță același om pătimaș în iubire, prizonier în

14
Ibidem
15
Ibidem, p.84-85

938
 ISSUE NO. 28/2022

lumea terestră, care așteaptă la ușa piramidei, adică a speranței, întrucât piramida este
simbol al resurecției, cu bogate implicații mistice: Nu vreau nimic / decât să zac la ușa
piramidei, / în unghiu-acesta răcoros și mic. //(I, 472). Delirul lui Don Juan se creează prin
impresia siluetei de fum, prin scepticism față de perimetrul real, palpabil și prin amnezie.
În altă ordine de ei, este expusă și ideea lui Platon, devenită clișeică, potrivit căreia
așteptarea permanentă a iubirii nu se poate omogeniza, rămânând în stadiu iluzoriu, dar
ideal, în conformitate cu formula muzicii mozartiene: Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-
o?/ Dă-mi fumul tău, și fă-mi-l căpătâi. /[…]/ cu gura de argint, Impalidata! //(I, p.472-
473). Prin intertextualitate este pus în contact și poemul Don Quijote și moarteaprinmitul
lui Don Quijote de la Mancha saucavalerul care atacămorile de vânt,
împreunăcuscutierulsău, Sancho Panza. Mitul lui Don Quijote, observă Gilbert Durand,
are, ca și mitul lui Don Juan, rezultatul decadenței, pierderea transcendenței care-l
autoriza pe Don Quijote să viseze16. Mitul lui Don Quijote al lui Miguel de Cervantes este
reiteratde Ștefan Augustin Doinaș în Don Quijote și moartea,unde, Don Quijotese iveșteîn
visul lui Sancho Panza ca o umbră duplicitară a sa și a calului care îl însoțește. Pe lângă
motivul dublului animalier al lui Don Quijote, este actualizat motivul luptei cu morile de
vânt, luptă ce definește, în realitate, inutilitatea luptei cu universul iluzioriu, eșec în urma
căruia cei doi aventurieri spanioli decid întoarcerea la țara de sorginți:Umbra însăși /
călare pe o altă umbră slabă / pe nume Rocinante / [...] /„- Destul cu nebunia! Să ne-
ntoarcem / acasă, să murim în patul nostru...” / Iar Sancho Panza s-a trezit din somn / și,
bucuros, și-a-ntors din drum măgarul.// (II,p.889-890). Visul este decadent,așa cum a
observat Durand, întrucât anunță trezirea spontană a eroului la realitatea dură și
împiedică progresul creației prin dezmorțirea care-i activează semnele vitale.
2.2. Arhitextualitatea este o formă mult mai abstractă de transtextualitate, prin
care se apelează la caracterul generic al textului, la un anumit stil auctorial la care se face
trimiterea. De pildă, arhitextualitatea prin trimitere la tematică. Tema oglinzilor abordată
de Jean Luis Borges este reluată subtil de către Ștefan Augustin Doinaș; de pildă, în
versurile: Iar celălalt de unde-și ia reflexul / nobleței, leneșă înfiorare (I, p.293), individul
pare că privește într-o oglindă care ar putea fi chiar un oracol sau o carte, întrucât atunci
când se regăsește în universul livresc se poate autoidentifica, iar materialul didactic îi
devine reflexie.
Tot prin arhitextualitate, eul liric expune ipostaze din Carl Gustav Yung, Aristotel,
Socrate. Numeroaseleidei din scrierilemarilorfilosofi ai GrecieiAntice au fost redate, într-
un fel sau altul, în poemele lui Ștefan Augustin Doinaș, astfel încât au contribuit la
compoziția unor texte mai degrabă axiomatic decât beletristice: Suișul către viitor, / și
coborâșul spre trecut / sunt două pante-atât de-alunecoase // (II, p.362). Petrecerea în
contemplație, în căutarea adevărului absolut și a reperelor justițiare, idei regăsite și în
scrierile acestora completează spiritul profund reflexiv al poetului. Totodată, eul liric
prelucreazăconcepte regăsite și la Aristotel și Platon, iar mai târziu la Carl Gustav Yung,
precum frecvent-vehiculatele, Animus și Anima,coincizând energiilor orientale, Yin și
Yang. Anima și Animus se găsesc în raport de complementaritate a spiritului cu

16
Durand, G., 2003, p.84

939
 ISSUE NO. 28/2022

rațiunea:Animus cânta, / atunci când Animus n-o mai scrutează / cu ochii lui strălucitori de
șarpe. //(II, p.364). Eul liric se deplasează pe aceeași axă a marilor filosofi în mai multe
poeme; de pildă, prin hipertextualitate în Elegia V – Eros, este continuată ideea întâlnită
și la Platon din Banchetul sau proslăvirea etică și euristică a Erosului17: Fiu al lui Poros, /
el nu cunoaște ce-i nefericirea: / [...] / Ca fiu al Peniei, / el n-are cum să fie fericit, fiind / lipsit
de tot, deposedat de toate, /emaciat / [...] / Iubirea pură / e însăși puritatea iubitoare - //
(II, p.368). Tot prin intermediul hipertextualității este recompus banchetul platonic din
poemul Symposioncare nu este altceva decât Paradisul pierdut, anticipat în primele
versuri: Dintr-nceput, ospățul nu fusese / menit pentru nici unul dintre noi. // (I, p.157).
Prin arhitextualitate, anumite pasaje din opera doinașiană amintesc de renumitul
pictor Kandinski, pictor ce a revoluționat prin tablourile de contraste pe care le-a creat. Ca
și la acesta, la Ștefan Augustin Doinaș distrugerea creatoare prin cromatică devine o modă
șocantă: aerul galben (II, p.12). Culorile sunt metamorfoze prin ele însele, fiind capabile să
inducă o stare anume de spirit, energii descompuse. Ștefan Augustin Doinaș le definește
drept adevăruri. Ideea de adevăr poate consta chiar în faptul că ele stabilesc cu exactitate
corespondențe, exact ca în poemul lui Baudelaire. Culorilesunt capsule de vitalitate, după
cum reiesedinfinalulpoemuluiCulori-adevăruri:culori – adevăruristândîneleînsele / ca un
simplusurâsștergând forma / [...] / grăunțe de energiecuvăzduhulpeumeri // (II: 163). Pata
de culoare, tușul, liniasuntauxiliare ale spectruluicoloristic, tangente imprevizibile ce
disponibilizeazăintegrareaîntr-un sisteminsolitcu care eulliricrezonează;efectul nu ar fi
complinitdacăfigurileplastice nu ar vibra descărcândenergii: palpită-n stofă fibre șiculori, /
și-atingerifărădegetevibrează// (I, p.74).
Există și tablouri care prezintă contraste de lumină, explozii de lumină, așa-zisul
limbaj luminosal lui Delaunay sau formele distruse de lumină despre care amintește Jean
Burgos18. Tot ca formă de arhitextualitate, Ștefan Augustin Doinaș își fixează / propune o
tematică similară în Lumină fără capăt; poetul simte că se află sub tutela unui spectru optic
luminos și cromatic care îl copleșește prin modalitatea în care reflectă. Copleșit de-atâta
nebuloasă, eul liric își dorește să devină o forță emergentă: azur fără hotare / abia mă simt
în stare / de-atâta desfătare / din praguri licărinde / [...] / lumină fără capăt / îngăduie-mi să
scapăt! //(II, p.188). Repulsia față de lumină pare incredibilă prin prisma faptului că ea este,
de cele mai multe ori, valorificată pozitiv, putând fi asociată unei stări dezirabile de
beatitudine, dar care șochează prin energia produsă. Explozia de lumină marchează
dispariția obiectului figurativ și ajunge chiar să conducă spre unirea cu tenebrosul, cele
două fenomene fizice autoidentificându-se. Fenomenul se petrece destul de bizar, aproape
inexplicabil: la marginea luminii / nu mai există întuneric: el este-n ea!(II, p.82).
Procedeul arhitextualității asigură conexiunea lui Ștefan Augustin Doinaș cu poetul
francez Henri Michaux. Prin palparea impalpabilului și prin atribuirea unui corp spațiului
(spațiul dinlăuntru) și al timpului, Ștefan Augustin Doinaș se apropie de concepția

17
Durand, G., 2003, p.2003; în scrierile lui Platon, Poros și Penia întruchipează Expedientul și Sărăcia
18
Burgos, J., 2003, p.118

940
 ISSUE NO. 28/2022

poetului și pictorului francez Henri Michaux19; efectele create sunt, desigur, suprarealiste:
„mâine nu există - / azi se află cu un picior / în eternitate” (II, p.177). Chiasmul realizat
prin interschimbabilitatea de funcții – corpul spațiului și spațiul corpului – traduce
defășurarea unui proces al unei lumi cvasi-paranoice unde cele două concepte (corpului
spațiul și spațiul corpului) se maximalizează, se miniaturizează, se eufemizează; și la
Ștefan Augustin Doinaș corpurile capătă flexibilitate prin dilatare, contractare, alungire,
așa cum se întâmplă în poemul Urma, poem ce amintește de Lʼespace du dedans: Mă
cuibăresc ca valul în ea, mă strâng, mă-nghesui (I, p.274). Ștefan Augustin Doinaș acuză o
necesitate de economie a spațiului, o reducție a corpurilor la un întreg, care sună ca un
imbold la unitate, la regenerare și la reîntregire a factorului uman: Jur pe spațiul / din care
trupurile noastre se retrag / unul în altul, goale //(I, p.274). Mai mult decât atât,
regenerarea trimite la origine prin regressus ad uterum, într-un centru organic de
germinare universală unde se va produce încastrarea, împachetarea favorizând
ascunzătoarea; accesul la viața intrauterină este referință directă la spațiul corpului, la
accesul înlăuntru inducând totodată ideea de intim, de tainic și de protecție la cel mai înalt
grad. În alte pasaje, corpul spațiului devine o fantasmă lăuntrică pentru eul liric, iar timpul
își pierde caracteristica de reper, ea fiind preluată de însuși eul liric. O profunzime a
lucrurilor si un dinamism al operei se resimte în versurile: Mă mânuie falsul meu pas, / de
spațiul care prin mine se plimbă, de timpul căruia-i sunt ceas. //(I,p.340).
Despre încastrare amintește tangențial și Jean Burgos în Imaginar și creație,
amintind de derivatele acesteia în scheme de adâncire, de ascundere, de interiorizare
conducând spre un proces de îmbucare20. Procesul încastrării este preluat și de către
Ștefan Augustin Doinaș, conectându-se astfel cu Gilbert Durand și cu discipolul său, Jean
Burgos, pe baza tehnicii arhitextualității, una dintre acestea fiind aceea a habitatului ca
spațiu apotropaic. În versurile Iarba / se ofilea pe piatră, din iubire. / O umbră de vultan o
locuia (I, p.404) se dezvoltă ideea foarte profundă de intimitate dată de spațiul dinlăuntru,
unde, chiar și lucrurile abstracte dobândesc securitate majoră.
În subsidiar, Ștefan Augustin Doinaș și Goethe aderă la lumi și teme similare: Atât
autorul lui Faust, cât și autorul Alfabetului poetic se suspendă dintr-un prezent anost într-
un illo tempore proxim, liberator. Caracteristică le este lumea antică: Doar și Achille-a plîns
pentru Brizeis! Jelit-a Xerxes oastea neînfrîntă. / Pe cel iubit ce singur moartea-și dete / Îl
plînse Alexandru //21. Tendința spre reflexivitate îi contopește în lumea ideilor. Ideea
reprezintă amănuntul de încărcătură atât spirituală, cât și filosofică, mobilizatoare a unei
stări propice creației, îmbinând mediile de rezonanțe a celor doi poeți. Lumea Ideilor
devine sediul al iubirii în forma sa cea mai ingenuă. La ambii poeți, planul afectiv denunță
radicalitatea ca pecete în eternitate: Destul: Ideea – dragostea-mi rămîne ! //22 comparabil
cu așa mă bântuie cu voluptate / punînd pe fruntea mea stigmat și mir / amanta fără

19
Burgos, Jean, 2003, p. 15-16; celebrul pictor și poet francez Henri Michaux, era obsedat de spațiul dinlăuntru
și de corpul spațiului, spațiu pe care îl considera viu, mărit, în permanentă reînnoire și metamorfoză, deformat, cu
ajustări continue.
20
Burgos, Jean, 2003, p.106
21
Goethe, J., 1959, p.148
22
Goethe, J., 1959, p.147

941
 ISSUE NO. 28/2022

patimă, Ideia // (I, p.120). Tot prin intermediul arhitextualității, sunt menționate și
aspecte ale liricii elegiace ale lui Friedrich Hölderlin, cum ar fi nostagia patriei spirituale,
predilecție pentru spațiul cosmic, pentru Grecia Antică: Dionysos / chiuind ne va-ntinde
pocalul. / [...] / Însă nouă, porniți spre zenitul de fulgere, / drumul invers: - spre pământ –
ni-e sortit, / greutatea întoarcerii-n țara natală // (I, p.852-853).
Tot ca joc al arhitextualității sunt inserate tezele gioacchinismului ce aduc declinul-
funebru al creștinsmului, iar Spinii sunt reprezentații prin Pești, Berbec și Vărsător 23:
Berbecii / izbeau în porți, curgea pe uliți grâul //(I, p.797). Prin prisma acestor teorii,
asemenea lui Faust rătăcitor, eul liric zugrăvește un Mesia neasumat în bunătate: Mărite
Doamne, / îngăduie să se condamne / ca un nemernic modelat din lut / să-și spargă-n cer
paharul / [...] / ca să se știe singur fiu / al împăratului viu // (II, p.684). Arhitextualitatea
este în contextul prezentat un gen de apel la cultura generală a lectorului, nevoit să
parcurgă numeroase lecturi pentru a decripta textul.
2.3. Paratextualitatea, în concurență cu arhitextualitatea. În Ah, zice Cummings din
ciclul Parabole lirice, poetul îl evocă pe Cummings, dar și stilul imprevizibil și cinic al
expresiei individului antisocial și revoltat: Am luat un brici / și-n apa unui golf ce stă să
fiarbă / am săpunit cu lună un arici. // (I, p.252).
Paratextualității i se anexează intertextualitatea prin raportul evident la
evenimente din istoria religioasă a umanității. Johann Sebastian Bach apare menționat nu
o dată în poemele doinașiene, reinventând fresca unor timpuri baroce în care era
promovată o acustică neregulată, imprevizibilă, polifonică, cu tonalitate de extreme (când
majoră, când minoră). Aceste caracteristici concordă în literatură cu neregularități
ornamentale, imprevizibile și superflue, fluctuație de ritm, tranziție dinspre calmitate sau
fericire spre anarhie sau tristețe. Reperul muzical este imboldul spre meditație în timp;
predilecția spirituală este motivată de ascultarea piesei Matthӓus Passion, piesa este o
călătorie în timp și reiterează patimile lui Iisus Hristos, din perspectiva evanghelistului
Matei; ideea este oarecum paradoxală, dar recompune un timp baroc: sipetul clipelor
ascunde-o cheie / de lacrimi sub Matthӓus Passion / [...] / ca să descoperi cât de mult
înaintezi / când stai pe loc / ascultă Bach: / prezentul este repetiția / acelui viitor melodios
/ care tot timpul / te modelează nemilos pe dinlăuntru // (II, p.804). Tema cristică pe
muzica lui Bach este redată și în poemul Bach, unde omul intră în convorbire cu
divinitatea: o! Dialogul infinit / suită / de eu și tu de jos până-n rai / și coaja inimilor jupită
/ și corpus domini ca un alai // (II, p.107). Despre influența muzicii asupra poeziei s-a
discutat încă din Antichitatea clasică, în vizorul cercetătorilor fiind, printre altele,
conceptele de ethos-ul tonalităților și pathos-ul mișcării și ritmului, respectiv despre
modul dorian (modul virilității, gravității, maiestății) și modul lidian (modul durerii, al
pompelor funebre)24. Observațiile nu sunt deloc neavenite, întrucât, parcurgând textul,
lectorul simte în mod inconștient acel vox textus,care îi gestionează emoțiile, umplându-l
de entuziasm, de pace, de melancolie, de tristețe etc. De pildă, versurile: Sărutul – fruct de
carne și fior / al marelui copac interior - //(I, p.76) exprimă lascivitatea și pasiunea

23
Ibidem
24
Ibidem, p.76

942
 ISSUE NO. 28/2022

nestăvilită sau virilitatea modului dorian, iar versurile: încins cu holde arse de pelagră, /
fantoma lui se plimbă-n ceasul murg // (I, p.407) groaza și teama congelată la vederea
stafiei, respectiv, modul lidian. Receptorul textului nu trebuie să se lase manipulat de
noima semnului lingvistic, pe care acesta o cunoaște deja, activându-și astfel sentimentele.
Altfel cum s-ar mai subînțelege ironia, care este sensul contrar semnului lingvistic pe care-
l traduce în funcție de intenția emițătorului? Este cazul versului: ei încă-aplaudă-n arenele
lor goale // (II, p.44) unde, starea nu este una elogioasă, ci una lamentabilă, întrucât nu se
poate face teatru fără spectatori sau expoziție fără public. Prin paratextualitate, eul liric îl
evocă și pe Mozart în poemul Flautul, poem-referință la geniul muzical și la talentul
acestuia: și toate cheltuielile lui Mozart / [...] / cel ce ridică degetele / de pe clape / rămâne
uluit / de îngerii ce patinează / pe smalțul unghiilor sale // (II, p.724).
Transtextualitate prin paratextualitate. Paratextualitatea poate avea drept
referință o dată calendaristică memorabilă, așa cum se întâmplă în poemul De-atâta
cântec(15 iunie 1889). Eul liric nu nominalizează un referent, fapt ce îl incită / stimulează
pe receptor să cerceteze meticulos contextul temporal respectiv. Totuși, consumatorul de
literatură poate deduce din contextul semantic că este vorba despre trecerea într-o altă
dimensiune ontologică a marelui poet român, Mihai Eminescu. Paratextualitatea (data
calendaristică) se poate cupla cu arhitextualitatea, din care se desprinde viziunea
generică asupra poetului:ce codru-ar vrea sub crengi uscate să-l adopte? / el este laptele
mândriei noastre muls / de constelații (II, p.44). Codrul este elementul-cheie prin care eul
liric s-a înfrățit întotdeauna cu natura, iar substantivul constelațieaduce în prim-plan
proiecția cosmică a lui Eminescu.
2.4. Hipertextualitatea. O formă specială de intertextualitate este hipertextualitatea
semănând cu transtextualitatea propriu-zisă, procedeu prin care în poem este inserat un
text străin, citat fără ghilimele (sub forma plagiatului), interpretat de către eul liric, fiind o
formă de referință indirectă și neasumată. Este cazul poemului Interiorul unui poem (fugă
pe două voci), unde Ștefan Augustin Doinaș citează alături titlul de volum al poetului Peter
Levi, The Noise made by Poems. Strategia utilizată în poem presupune alternarea strofelor
din poemele lui Peter Levi din volumul The Noise made by Poems, cu variantele de versuri
propuse de Ștefan Augustin Doinaș, ca o prelungire a ideilor poetului englez, prin
intermediul metatextualității. Versurile sunt numerotate continuu de la strofă la strofă, însă
varianta de strofă a lui Peter Levi este marcată cu I, iar cea doinașiană este marcată cu II, ca
o a doua variantă a strofelor poetului englez, o reinterpretare din perspectivă doinașiană.
Ștefan Augustin Doinaș compune din englezescul the noise laitmotivul poemului, preluat în
incipitul fiecărei strofe: E totuși un zgomot natural asemenea respirației (II, p.5). Din
conținutul poemului s-ar putea deduce că titlul Interiorul unui poem este o sugestie a stării
poeziei; ea capătă rol de personaj. Este indusă ideea de forță vitală a poemului prin
substantivul zgomot. Compoziția poemului este destul de bizară, conținutul liric prezentând
și forme ale paratextualității, cum ar fi titlul la care se face referire The noise made by poems.
Mențiunea auctorială fugă pe două voci argumentează faptul că este vorba despre două voci
auctoriale care hibridează textul.
2.5. Prin metatextualitate, Ștefan Augustin Doinaș îl evocă, sub forma
comentariului, pe filosoful Spinoza; eul liric îi contestă activitatea în materie de etică și
943
 ISSUE NO. 28/2022

logică, considerând-o defectuoasă, eronată și ieșită din garanție. Mai mult decât un simplu
poem, conținutul textului este negarea unei valori istorice și culturale a filosofului evreu.
În materie de logică, eul liric consideră teoriile filosofului deconectate prin lipsa logicii
dintre enunțurile componente: Am citit / un volum de etică și versuri / ce demonstra / more
geometrico / ipocrizia lui Spinoza / [...] / de aceea epoca lui s-a umplut / de gândaci / în
timp ce silogismele / se bârfeau cu nerușinare //(II, p.655).
Ștefan Augustin Doinaș utilizează metatextualitatea prin comentariul sub forma
unor impresii create de citirea poemelor ermetice ale lui Giuseppe Ungaretti. Prin poemul
Lectură din Ungaretti, eul liric atestă, pe de o parte stilul dadaist cu care Giuseppe
Ungaretti s-a făcut remarcat, iar pe de altă parte, redă ceva din imaginea primului război
mondial în care acesta fusese înrolat, constituind o fărâmă din biografia sau confesiunile
acestuia: un vrej / de litere / părea / uscat / de iarna / grea / din jur / [...] / laț delicat / cu
care / cineva / ne sugruma //(II, p.156).
3. Concluzii: După cum se poate deduce din cele de mai sus, fenomenul
intertextualității propriu-zise, este unul complex, fiind destinat unui public cult prin
termenii savanți de care dispune discursul liric, dar și prin contextele sociale și culturale
pe care le animă în procesul reconstituirii.
Intertextualitatea poate încripta mesajul, manifestat, adesea, ca formă de
reducționism, făcându-l astfel ermetic, fenomenul fiind o particularitate stilistică a
textualismului abordat de Ștefan Augustin Doinaș. Odată cu propunerea textuală, în
receptor este activată funcția euristică drept necesitate a reîntregirii sensurilor.
Transtextualitatea și derivatele sale (intertextualitate, paratextualitate, metatextualitate,
hipertextualitate, arhitextualitate) reprezintă o modalitate de reciclare, ce asigură
prolificitatea textuală, menită să continue un destin literar, mitologic, istoric, etnografic
etc. prin paradigmele la care recurge. Uneori, intertextualitatea se manifestă sub forma
unor secvențe hipnotice, niște zigzaguri care se deplasează în sensul pe care și-l asumă
autorul, dar, în esența sa, intertextualitatea este un fenomen emergent manipulator. În
subsidiar, ea poate fi privită și drept modalitate evaluativă cu încărcătură culturală
multiplă, un joc de asocieri și analogii, în care converg și se disociază resursele
imaginarului universal, regenerate după legea ineditului poetic.

Bibliografie:
Burgos, Jean, Imaginar și creație, București, Editura Univers, 2003.
Chagall, Marc, Viața și opera. Album, București, Editura Meridiane, 1969.
Chiperi, G., Modele intertextuale în poezia română (cu aspecte didactice), (apărut în Educaţia
lingvistică şi literară în contextul dezvoltării valorilor general-umane,nr. 24-25, Chișinău, 2017
https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/68558.
Durand, G., Arte și arhetipuri. Religia artei, în românește de Andrei Niculescu, București, Editura
Meridiane, 2003.
Goethe, Johann,Wolfgang von, Poezii (în românește de Maria Banuș), Editura
Tineretului,București, 1959.
Hăulică, Cristina, Textul ca intertextualitate.Pornind de la Borges, București, Editura Eminescu,
1981.
Vasilicovschi, N., Revista Română, nr. 3 (49), Iași, 2007.
Sitografie: https://www.versuri.ro/versuri/charles-baudelaire-ceasornicul-_6a97.html#

944
 ISSUE NO. 28/2022

ANGELA MARINESCU (MARCOVICI).

CREATION AS A MEAN OF EDIFICATION IN "JOURNAL WRITTEN IN THE
THIRD PART OF THE DAY"

Ileana DOICARU (BRATU)

PhD Student, Doctoral School of Letters, Humanities and Applied Sciences,
Târgu Mureş

Abstract: The essays and journalistic work of Angela Marinescu are a natural extension of her poems,
and extends the realm of theoretical with an inner psychology charged with lyricism and intellect.
Confession has had a therapeutic purpose for Angela Marinescu (Marcovici), helping her cope with
obsessions, and becoming an obsession with time. In her poems, confessions, selfportraits, interviews
or essays, the author constantly presents her creed and manner of relating to herself and to the life
around her and its significance. Her being and work has been marked by suffering and disease, which
has turned her joy of creation into a tool rather than a pleasure, which granted her some degree of
movement. The physical pain and the portrayal of the insanity of her existence made her an outcast;
as her life, her writing it on the edge of bearable, an edge of the knife. The link between an artist’s
life and their work is most relevant in the case of Angela Marinescu (Marcovici), who has turned
language in the perfect instrument of relating her thoughts and way of living. This language, which
often presents notes of violence, is a method of probing her own individuality, traumas and
obsessions, her voice being charged with authenticity and the will to push beyond the limits of the
humane. This language converts violence into creativity and a modus of expression.

Keywords: confession, essay, obsessions, suffering, language.

Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003) are de-a face în mică măsură cu genul
diaristic- fiind mai degrabă un autoportret - autoarea însăși definind încă din primele
pagini acest tip de scriitură ce păstrează rigoarea celui care scrie: ,,Un jurnal este un text
obosit și plin de neputință. Dar <<oboseala>> textului de jurnal este nobilă.[…] textul de
jurnal nu <<luptă>>, ostentațiile aparțin sângelui său albastru, unei sincerități exacerbate
care intervine o data cu lipsa <<proiectului>>.”1 Cartea este alcătuită din două părți:
jurnalul propriu-zis și o serie de texte adunate sub titlul Articole risipite.
Ca într-un preambul, Angela Marinescu (Marcovici) fixează anumite direcții pe
care își propune să le urmeze în notații exacte în care se regăsesc dezvăluiri cunoscute
din lirica sa ce provoacă ori șochează, totul urmărind singularizarea scriiturii. Totul pare
să stea sub semnul experimentului strict intelectual, textul ce va lua naștere din rânduri
adunate o dată pe săptămână fiind un pretext pentru a scrie cu sinceritate ,,un <<
antijurnal>>, ceva paralel cu jurnalul, un text << adus>> la temperatura mea, la trupul
meu, la cultura, la sărăcia, la nebunia mea.”2 Dincolo de ideea de experiment, autoarea
consideră demersul diaristic irelevant, incapabil de a valorifica diversitatea limbajului ce
rămâne ineficient și rigid, nereprezentativ pentru sine câtă vreme se rezumă la simple
constatări și notații cotidiene. Și aici autoarea reiterează constant vechi obsesii: atracția

1
Angela Marinescu, Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2003, p. 9.
2
Angela Marinescu, op.cit., p. 19.

945
 ISSUE NO. 28/2022

pentru un limbaj de la care vrea totul, preferința pentru cuvintele-tabu a căror folosire
este sinonimă cu trăirea intensă, conferindu-i o anumită intimitate cu sine,
imposibilitatea de a scrie versuri cu rimă în care întrevede o rigoare, o formă de
suprimare ce îngrădește libertatea de creație, despre viață și moarte, boală, ori despre
violența din textele sale și violența ființei similară auto-distrugerii, nesemnificativă,
despre care mărturisește: ,,Sunt vio-lentă, dintr-o nesupunere prea mare, mai întâi față
de mine însămi, deoarece am cultul sfârșitului și, pentru mine, sfârșitul este perfect, ori
eu sunt profund imperfectă, dar și față de lumea care mă înconjoară, puțin mai puțin
imperfectă decât mine, lume alcătuită din indivizi înșirați pe străzi, pretutindeni, mai mult
sau mai puțin utili, frumoși pentru că sunt vii și vii pentru că nu (mă) văd.”3
Datarea jurnalului începe în 22 noiembrie 2000 și durează până în 18 septembrie
2001, fiind integrate texte ce se constituie din frânturi de gânduri ce par a răsări disparat,
fragmentar în iureșul ideilor adunate pe hârtie într-o reacție imediată. Dacă ceea ce va fi
scris va fi mai mult decât o simplă constatare, gestul va fi tot luptă pentru limbaj, ieșire
din tipar, libertate, o experiență menită a fi împărtășită. Dacă în relația cu limbajul pe care
se străduiește să-l supună se bucură de libertate, autoarea restrictivă în relația cu sine.
Totul este cuvânt. Nu evadarea din realitate prin vis, ci încercarea de a-și aminti fiecare
moment ce i-a definit existența pare a fi dezideratul pe care îl urmărește prin scrierea
acestor pagini: ,,Vreau să-mi amintesc ceea ce a fost pentru a ajunge la ceea ce va fi.
Trecutul mă interesează doar ca instrument voluptos de lucru. Amintirile sunt dulci ca
zahărul, dar mie îmi place să-mi tai cerul gurii negru, în două, cu singurătatea mea ce a
devenit obiect. Adică cuvânt.”4
Automărturisire a sinelui, jurnalul este în egală măsură exprimare a crezului
artistic și un document existential. Fie că se referă la propriul scris, ori face referire la
autori contemporani, Angela Marinescu (Marcovici) își exersează permanent spiritul
critic. Permanenta preocuparea pentru limbaj, pentru cuvânt, pentru scris rămâne o
constantă și o direcție pe care o urmărește cu îndârjire în acest volum. Textul De e scriu?
inclus în secțiunea Articole risipite se constituie din posibile răspunsuri fragmentare și
concise - fără a fi lipsite însă de doza de lirism aferentă - la întrebarea din titlu. Lista prin
care se încearcă justificarea scrisului cuprinde idei prezente și în alte texte, de acestă dată,
totul fiind redat succinct, la obiect. Motivele ce au contribuit la această pasiune sunt
enumerate cu sinceritatea celei care, așa cum recunoștea într-un fragment din acest
volum, nu a beneficiat de o pregătire filologică și nici nu acceptă instrucția sistematică,
fapt ce o determină să se considere un ,,artist <<handicapat>> care cere să fie considerat
<<artist>> în numele handicapului și a dorinței lui de a fi <<artist>> (sau a neputinței de
a fi altceva).”5 Există aici, ca și în alte texte, anumite note contradictorii care definesc
personalitatea Angelei Marinescu. Dincolo de idei prin care nu se dezice de la adoptarea
unei atitudini nihiliste caracteristice, precum rândurile incapabile să o satisfacă ori
scrisul care plictisește și consumă, autoarea reiterează vechi obsesii legate de

3
Ibidem., p. 16.
4
Ibidem., p. 109.
5
Ibidem., p. 81.

946
 ISSUE NO. 28/2022

transformările pe care le aduce actul scrierii asupra ființei, văzut ca având puterea de a
opri timpul, modalitate de autocontrol, de uitare a suferinței, de a se face cunoscută prin
ceea ce creează, de a se răzbuna, de a-și etala bucuria și plictiseala. Există pasaje în care
acestei îndeletniciri nobile îi este atribuită îndrăzneala, o dimensiune izbăvitoare,
ambiguitatea rândurilor transformând trupul într-o ființă religioasă, scrisul oferind
posibilitatea de a ,,da năvală în împărăția cerurilor.”6
De multe ori pozează din ipostaza de învinsă, de inadaptată, fie că este vorba
despre viața personală sau despre postura de scriitor -în numeroase rânduri declarându-
și intenția de a renunța la scris – scrierile adunate în acest jurnal se constituie în
considerații pertinente și asumate, completate de memorii ce recompun o viață dedicată
creației, artă căreia i se supune dincolo de voință și indiferent de sacrificiile cerute.
Această ipostază de învinsă, întărită prin afirmații de tipul: „Nu simțeam că fac parte din
literatura română, cum nu simt nici acum. Sunt un hybris pe care o literatură ca și a
noastră îl elimină, ca pe un corp străin, trupul viu și sănătos.“ 7 ilustrează reiterarea
aceluiași statut marginal ce străbate din textele sale, acceptarea relativ târzie, reticența
cu care a fost receptată opera sa, dar și conștientizarea unei inaderențe la literatura
noastră, o nevoie de regândire a acesteia pe structuri noi, o însănătoșire a ei: ,,încerc să
pun <<bazele>>, tocmai prin excesele mele, unei stări de sănătate autentică, întemeiată
pe principiile viului, care includ dialectica începutului cu a sfârșitului, a nebuniei cu a
mediocrului, a suferinței cu a echilibrului. Și a erotismului cu a sexualității.”8 La reperele
acestei literaturi imaginate de autoare se adaugă asumarea unei scriituri feminine,
demonstrând că trăiește cu intensitate pentru a scrie, se consumă pe sine, trupul
convertindu-se în scris. Într-un alt fragment acest dat de a fi femeie produce revolta ființei
și a limbajului.
Opoziția masculin-feminin este o preocupare permanentă a autoarei, atât în
poezie, cât și în eseistică, articole sau interviuri. Într-unul din textele din acest volum,
intitulat concis Masculin, feminin, inclus în cea de-a doua secțiune, Articole risipite,
autoarea face un adevărat inventar al caracteristicilor celor două genuri, fiind evidentă
propria identificare cu atributele ce țin de carențele ființei, manifestând un feminism
radical. Potrivit Angelei Marinescu (Marcovici), dacă bărbatului îi este specifică o evoluție
sigură, detașată, în virtutea masculinității sale, parcursul femeii este unul marcat de
rătăcire, fiind nevoită să-și ,,asume deficitul de identitate, și-l convertește prin asumare,
se scutură, mereu ineficient, de obsesia unei neîmpliniri străvechi.”9 Nucleul în jurul
căruia se concentrează confesiunile din acest fals jurnal care totuși, păstreză dimensiunea
existențială a celei care scrie, sinceritatea și subiectivitatea se constituie din repere
oferite de autoare: ,,[…] îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru trei lucruri: că sunt o româncă
nenorocită pentru că, de aici, de la marginea Europei (in)diferența și repetiția mea au

6
Angela Marinescu, De ce scriu?, în volumul Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul Literaturii
Române, București, 2003, p. 182.
7
Angela Marinescu, Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2003, p. 52.
8
Angela Marinescu, op.cit., p. 52.
9
Angela Marinescu, Masculin, feminin, în volumul Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul Literaturii
Române, București, 2003, p. 187.

947
 ISSUE NO. 28/2022

forță, că sunt bolnavă și nu sănătoasă pentru că numai astfel am reușit să cunosc

sentimentul integrității mele corporale și că aparțin sexului slab și nu puternic pentru a
putea fi motivată să lupt.”10
Situată mereu între iminența dispariției definitive și pasiunea pentru viața ce încă
cere a fi trăită, autoarea transferă în paginile acestui jurnal-confesiune patima cu care își
concepe poezia continuând să observe și să cerceteze relația trup-scris ori confruntarea
cu un alter-ego văzut metaforic în Străinul la care revine constant pe parcursul paginilor,
adresându-i-se direct, ca unui iubit, ca într-o relația de dragoste după a cărei împlinire
tânjește permanent: ,,Străine, relaţia dintre mine şi tine este ca şi relaţia dintre parte şi
întreg, tu eşti întregul pe care îl caut cu devotamentul unei călugăriţe[…].”11 sau ,,Străine,
mi-e dor de tine, trăiesc cea mai imposibilă relaţie de dragoste ce a existat vreodată
deoarece nu te cunosc, sau mai degrabă, nici nu vreau să te cunosc sau, cu adevărat […]”12
Declarațiile cresc în intensitate către dorința de a fi inseparabili, dincolo de existență:
,,Străine, vei asista imperturbabil la descompunerea simultană cu învierea mea.[…]
sărută-mă, dar numai pe pielița dintre buze, pe unde trec cuvintele mele când ies din
plămâni, unde este marginea dintre poezie și viață. […] fă-mi o rană în formă de cruce
acolo unde vrei să mă săruți, pentru ca sărutul tău să fie o cruce și pentru ca noi doi să fim
ca frații de cruce […]”13, pentru ca, în final, să-și facă loc o depărtare voită ce semnifică
necesitatea regăsirii sinelui: ,,Mi-am adus aminte de tine, Străine, […] Nu mai am nevoie
de tine, tot ceea ce este amăgire, iluzie, speranță, chiar, îmi repugnă. Am nevoie numai de
mine, să fiu eu însămi, să mă am pe mine, legată de mine, cu trupul exact, cu nasul la locul
lui, cu urechile atente ca în preajma morții ce vine din ce în ce mai puternic pe un cal roșu
ca focul și cu ochii de jăratic. Pleacă, Străine, nu mă mai aștepta, nu mai plânge, nu te mai
fandosi. […] Ascunde-ți puterea. Lasă-ți slăbiciunea din frâu pentru a-și lua zborul. […]“14
Autoarea crede cu tărie în rostirea adevărului fundamental ce trebuie să transpară
dincolo de frazele artificile uzitate de unii scriitori, cuvinte incapabile să schimbe lumea
într-una mai bună. Critică inventivitatea jucăușă și jovialitatea autorilor ce adoptă poezia
prietenoasă, plăcută cititorului, afirmând categoric că nu agreează scriitorii ce sunt
altceva prin scrisul lor, care ,,nu-și arată fața ascunsă și înfrântă, uneori, de prea mare
libertate a morții ce-și face loc, cu voluptate, în viața de zi cu zi.[…]. Nu-mi place viziunea
blajină și visătoare a unui coșmar educat prin metafore nenumărate.“15 De o analiză acidă
are parte Mircea Cărtărescu și romanul său Orbitor despre care crede că este atât de lipsit
de expresie, încât se poate asemăna cu un site de pe Internet. Pe lângă remarcile
referitoare la tehnica lui Cărtărescu se regăsește aici și adevăratul crez al autoarei în
privința scrisului: „[…] actul de a scrie este, în spiritul esteticii, mult prea omenesc și, deci,
cu atât mai metafizic. A transforma scrisul într-o tehnică oricât de virtuoasă, a-l goli de

10
Angela Marinescu, Sexul slab este tare?, în volumul Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul
Literaturii Române, București, 2003, p. 218.
11
Angela Marinescu, Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2003, p. 36.
12
Angela Marinescu, op.cit., p. 39.
13
Ibidem., p. 72.
14
Ibidem., pp. 113-114.
15
Ibidem., p. 109.

948
 ISSUE NO. 28/2022

sensul lui initial, acela de a fi un instrument într-o construcție a unei ființe umane, din ce
în ce mai exacte, a-l polei cu matafore, a-l înjumătăți ca și consistență, este o blasfemie.”16
Dincolo de considerațiile estetice ale scrisului, nu se poate pierde din vedere o atitudine
critica și față de autor despre care își amintește că într-un interviu a afirmat că între
generația ’60 și propria-i generație, ’80, este un gol, fapt ce o îndreptățește să ia atitudine
în numele unor scriitori precum: Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Cezar Ivănescu, Nora
Iuga și alți autori plasați de Cărtărescu în golul dintre cele generațiile amintite.
Consecventă în opinii autoarea se dovedește intransigentă față de cei care de-a lungul
vremii au greșit judecând-o, considerând că nimic nu justifică o faptă josnică.
Aceeași intransigență o manifestă și în relație cu critica literară, al cărei rol nu-l
minimalizează, absența acesteia conducând către o literature plictisitoare, dar condamnă
criticii tineri și criteriile laxe aplicate, în special, unor autori la fel de tineri, începând cu
generația optzecistă până la douămiiști. Fără a ști să fie imparțiali și detașați, autoarea
crede că aceștia nu au capacitatea de a judeca onest autorii ce nu se încadrează într-un
tipar impus, ale cărui rigori nu depășesc prea mult criterii de natură mondenă și, implicit,
oportunistă, ,,de a fi conform, autorul, dar și opera lui, cu niște standarde ale conviețuirii
și ale scriiturii in lumea bună a societății literare optzeciste […].17 Absența unor
caracteristici asociate acestui tipar prestabilit precum: echilibrul, absența talentului
literar, componenta monden-jovială, decența, lejeritatea scrierii conduce spre o
îndepărtare a criticilor de operă sau chiar reticență ori catalogări inadecvate.
În ciuda modului fragmentar în care se construiesc paginile de jurnal există
inserate și pasaje ce țin de cotidian, rememorări din viața personală sau raportare la
evenimentele zilei trăite ori la timpuri de care își amintește, de cele mai multe ori pentru
a evidenția o situație din prezentul imediat. Orașul natal, casa pe care erau obligați să o
împartă cu o altă familie, potrivit unei legi aberante ce interzicea spațiul excedentar,
imaginea familiei față de care se pronunță în termeni ce șochează: ,,îmi iubesc rudele la
fel de mult ca și înainte doar că m-am resemnat și nu le mai cer decât să accepte că suntem
o familie de handicapați autentici și trebuie să fim uniți.”18 Familia este prezentată prin
referiri la părinții ce se certau permanent, tatăl desprins complet de lumea în care trăia,
veșnic orgolios în virtutea originilor aristocrate, mama profesoară de educație fizică,
mereu activă, dar ineficientă sau una dintre surori ,,de o neputință prea mare pentru a o
putea înțelege.”19 Rudele despre care spune că le iubește atât de mult încât le-ar zdrobi
din atâta afecțiune semnifică și suferință, bucurie, obsesie. Imaginea părinților este
reluată în câteva rânduri, dar de cele mai multe ori revine la fiul său, Alexandru, pe care
nu-l consideră rudă ci ,,sânge, pur și simplu, eu-l meu masculin, dar sunt tot eu, tot
nebunia mea, tot spiritul meu este în el, reconoscibil. […] o proiecție a mea, o lume ce vine
de departe, ca un fulger și-mi taie creierul în două.20

16
Ibidem., p. 108.
17
Angela Marinescu, Criticii tineri și autorii comozi, în volumul Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura
Muzeul Literaturii Române, București, 2003, p. 183.
18
Angela Marinescu, Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2003, p. 115.
19
Angela Marinescu, op. cit., p. 115.
20
Ibidem., p.34.

949
 ISSUE NO. 28/2022

Sunt amintiri despre o copilărie ce părea situată sub semnul normalității, al

jocului și al energiei debordante, de parcă trupul încerca să se bucure cât mai mult de o
stare asociată cu exuberanța trăirii momentului zilei, lumina conferind vitalitate ființei:
,,trăiam aspectul luminos al lumii cu lumina în față, permanent, până la orbire, joaca era
o joacă în lumină, cu toate cărțile pe față, transparentă precum cleștarul, o joacă nebună
cu toate lucrurile și ființele ce se derulau cu nepăsare și cu o sete a reprezentării precum
focul.”21 Dacă ziua se află sub semnul veșnicei lumini generatoare de energie, înserarea
aduce neliniște, o diminuare a strălucirii și vigorii resimțită dureros de copilul de atunci,
ce-și avea originea în necunoscut. După cum mărturisește, starea de duplicitate cu
întunericul a cunoscut-o tot în copilărie, fiind în egală măsură respingere și atracție, o
reală modalitate comunicare, de autocunoaștere, necesară ,,pentru a ieși din experiența
întunecării mele provizorii cu ochii deschiși și cu mintea întreagă.”22
Adolescența este marcată de boală, de refuzul acceptării izolării și internării,
momente despre care afirmă peste timp că i-au întrerupt nu doar viața, ci și evoluția
psihică: ,,Din irecuperabilă din punct de vedere disciplinar, cum eram, am devenit dintr-
o dată, pedantă, din epatantă și emancipată din cale afară din punct de vedere psihic, am
devenit brusc infantilă și dependentă, definitiv, de părinți.”23 Este momentul despre care
mărturisește că a început, ca urmare a bolii și nevoii de a sta în spital, să cunoască
sentimentul dispariției, o familiarizare cu apropierea de moarte, o trăire prin vis, ce i-a
radicalizat viziunea. Toată această ipostază prilejuită de un context extrem de nefavorabil
o determină să fie exigentă cu sine în sensul adoptării unei poziții critice, considerându-
se handicapată24; capacitățile sale sunt evidențiate în funcție de momentul de dinainte și
de după apariția bolii, totul se măsoară prin raportare la ea. Boala, moartea, neputința,
anxietatea, durerea fizică și morală, marginalizarea, nonconformismul văzut drept
calitate morală și vocație sunt repere ale unei suferințe despre care Angela Marinescu
(Marcovici) a vorbit mereu cu obstinația celei care nu se teme și nu regretă. Mai mult,
învață din toate aceste traume să prețuiasă și fiecare zi, mărturisind că în apropierea
morții a simțit mai intens ca oricând bucuria vieții, chiar și în boală văzând un mod ce
,,ajută trupul să fie, să se pună pe el în funcție, să lucreze, să construiască mici prăpăstii
ale jocului cu moartea.”25
Nu lipsesc nici consemnările despre lumea politică de la începutul anilor 2000,
campaniile electorale puse sub semnul caricaturalului, promotoare ale unor indivizi
situați în altă lume decât cei pe care visează să-i conducă - masele de oameni ,,sărăcite,
lipsite de educație, obligați de zeci de ani, să-și poarte de grijă singuri, în lipsa unei
protecții minime cuvenite, lipsiți de un cult al Tatălui, al unui Rege, al unui conducător
protector, dimpotrivă, asupriți de tot felul de demenți fără coloană vertebrală, nu mai pot

21
Ibidem., pp. 92-93.
22
Ibidem., p. 94.
23
Ibidem., p. 54.
24
Într-un alt text, definind handicapatul autentic în care se și regăsește, autoarea consideră e necesar un surplus
de vitalitate exacerbată ce suplinește handicapul biologic, dar și o doză de revoltă ce apare ca urmare a acestei
condiții și un orgoliu nesăbuit apărut din conștientizarea extazului cu care e înzestrat.
25
Angela Marinescu, Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2003, p.57.

950
 ISSUE NO. 28/2022

judeca, nu mai pot cântări, iubi, nu se mai pot juca, nu mai pot fi nici măcar manevrați.”26
Sunt considerații dominate de revoltă, rostite cu patima celei care a cunoscut
totalitarismul și înțelege profund lumea românească ce nu a cunoscut schimbarea dorită,
ci resemnarea, confuzia, mediocritatea, demagogia, îndoctrinarea, de multe ori, cu iz
naționalist. Într-una dintre însemnări amintește de rolul intelectualilor pașoptiști pentru
care promovarea naționalismului însemna conștientizarea unor trăsături de natură
spirituală pentru a ilustra tactici demagogice ale unor contemporani ce vizau impunerea
aceluiași naționalism, dar într-un mod agresiv și xenofob, în sloganuri justițiare.
Problematica naționalismului a preocupat-o constant, fapt justificat și de originile
ardelene, mărturisindu-și convingerea că: ,,a fi nationalist (adică ostentativ din punctul e
vedere al patriotismului) este un lucru sfânt și atunci când ești atacat în ființa ta națională
este indicat să fii nu doar civilizat, dar și orgolios când îți faci dreptate.”27
Prin confesiunea realist, cerebrală din acest jurnal, Angela Marinescu se dezvăluie
pe sine dovedind, dincolo de limbajul tăios și tonul revoltat, o profundă umanitate sau își
asumă greșeli, nereușite profesionale și nu numai sau cauzele ce au le-au provocat. În
fapt, dincolo de titlul înșelător ori de datarea unor fragmente ce trimite către jurnal,
Jurnal scris în a treia parte a zilei este un eseu consacrat actului scrierii capabil să
cuprindă toate celelalte obsesii ale autoarei, început și sfârșit, este viață trăită și
imaginată. Din această perspectivă, confesiunile Angelei Marinescu (Marcovici) sunt
parte esențială a operei ei, elementul întregitor ce completează poezia dându-i
semnificație.
După cum observa criticul literar Ştefan Borbély, în cazul angelei Marinescu nu
este altceva decât ,,metafizica instinctului dezlănţuit, realizat ca plenitudine.[…] Pentru a
aduce materia la <<implozie>>, poeta pune în mişcare o întreagă <<furie a concretului>>:
înghesuie, spasmodic, în vers, <<materie. umbră deasă>>, îşi surprinde mâinile <<pline
de cenuşă. cenuşa e moartea>>, se flagelează, îi biciuieşte, îi iubeşte şi îi urăşte pe cei din
jur, totul cu scopul dinamizării a ceea ce este <<adormit>>, al inducerii unei <<nebunii>>
în <<structură>>. Neavând altă <<materie>> cu care să umple <<golul>>, poeta îşi
sacrifică de regulă, într- un mod spasmodic şi halucinant, corpul, prin intermediul
erosului: viscerele intrate în combustie, senzualitatea galopantă, sexul hipertrofiat,
ridicat la rang de substitut existenţial – şi chiar creierul. Ca şi Maria Magdalena odinioară,
ea porneşte înspre sublim din moarte, de pe un câmp presărat cu ruine, la orizontul
cărora mijesc cele trei cruci pe care se leagănă cadavre.”28

BIBLIOGRAFIE:
Volume de eseistică și publicistică:
Marinescu, Angela, Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul Literaturii Române,
București, 2003.
Referințe generale, teoretice și critice:
Boldea, Iulian, Scriitori romani contemporani, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2002.

26
Angela Marinescu, op. cit., p. 22.
27
Ibidem., p. 149.
28
Ştefan Borbély, Angela Marinescu-integral, în revista ,,Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 11 (764), Anul
XXVI, 2015, p. 15.

951
 ISSUE NO. 28/2022

Grigurcu, Gheorghe, Dincoace de „figura spiritului pur”, în volumul Poezie română contemporană,
Editura Revistei Convorbiri literare, Iaşi, 2000.
Felea, Victor, Aspecte ale poeziei de azi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2008.
Martin, Mircea, Radicalitate şi nuanţă, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015.
Negrici, Eugen Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008.
Petraş, Irina, Literatura română contemporană, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008.
Pop, Ion, Pagini transparente, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
Pop, Ion- Poezia românească neomodernistă, Editura Şcoala Ardeleană Cluj- Napoca, 2018.
Ulici, Laurenţiu Literatura contemporană I-Promoţia 70, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995.
Volume colective:
Angela Marinescu ’70, volum coordonat de Un Cristian, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011.
Referințe critice în reviste:
Boldea, Iulian, Între spasm şi metafizică, în ,,Apostrof”, anul XXVII, nr. 5 (312), 2016.
Borbély, Ştefan, Angela Marinescu-integral, în revista ,,Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 11
(764), Anul XXVI, 2015
Chirian, Rita, Autostrada cataclismelor, în revista ,,Vatra”, nr.7-8/2016.
Cistelecan, Al., Totul despre Angela, în revista ,,Studia Universitatis <<Petru Maior>>. Philologia“,
Nr. 19/2015.
Crăciun, Melinda, Despre forţă, nebunie şi curaj, în revista ,,Vatra”, nr. 7-8/2016.
Cristea-Enache, Daniel, De sprijinit. Angela Marcovici- Intimitate, revista ,,Observatorul cultural”,
nr. 673/ 2013.
Komartin, Claudiu, Material radioactiv, în revista ,,Vatra”, nr. 7-8/2016.
Moarcăs, Georgeta, Angela Marinescu, portret de tinereţe: artist şi victimă a poeziei, în revista
,,Vatra”, nr. 7-8/2016.
Pop, Andreea, Poetica undergound, politica de autoflagelare, în revista ,,Vatra”, nr. 7-8/2016.
Popovici, Florin-Corneliu, Autoscopia suferinţei, în revista ,,Vatra”, nr. 7-8/2016.
Rotariu, Ioana Zenaida, Feminitatea devastată de întuneric, în revista ,,Vatra”, nr. 7-8/2016.

952
 ISSUE NO. 28/2022

WORDS AND MEANINGS

Isabela - Elena SPIREA

PhD Candidate, University of Bucharest

Abstract: At some point, during 2007, I participated in a ``challenge``, namely, to choose five
advertising texts from the huge number of commercials that were airing at that time, to point out
the sematic relationships within their context and to mention the stylistic effects of paronimia. Thus,
a new analysis thesis came into being which proved to be enduring, given the fact that, after 15 years,
it will see itself ``on print``

Keywords: publicity, message, synonyms, paronyms, homonyms, meanings

E chiar o provocare s-alegi cinci texte publicitare din avalanşa de reclame ce

constituie un adevărat ,,mesaj de apologie a societăţii de consum.” (P.Breton, 1997: 60-
61) Odată intrat în acest ,,nou imperiu al seducţiei, imaginii şi spectacularului”, greu te
mai poţi salva din ghearele tentaţiilor… Şi când spun ,,tentaţii”, mă refer şi la cele de ordin
lingvistic.
Cu siguranţă te va lua gura pe din’nainte! E imposibil să n-ai ce comenta! ...
Spre exemplu, răsfoind ,,Jurnalul Naţional” din 24 martie 2007, nu mică mi-a fost
mirarea când, la pagina 27, am întâlnit ,,SUFLETUL COMERŢULUI”.
Nu mi-am dat prea bine seama dacă încerca să intre, sau să iasă din acea ,,NIŞĂ”
care anunţa: ,,UN NOU EVENIMENT DE ADVERTISING, LA GRANIŢA DINTRE DOMENIILE
CREATIVE”, dar am devenit interesată de articolul ce oferea lămuriri cititorilor, captându-
le atenţia prin prezenţa unui titlu hiperbolizat grafic: ,,ZILE DE PUBLICITATE NEBUNĂ LA
IAŞI”.
Supradimensionări, sublinieri, încadrări, discontinuităţi şi o mulţime agasantă de
anglicisme!...
Din punct de vedere fotografic, realizatorii paginii de publicitate la publicitate şi-
au atins scopul prin multitudinea de ,,efecte retorice de punere în scenă” a mesajului,
manevrând dimensiunile şi volumul de informaţii. Au reuşit, probabil, să capteze atenţia
cititorilor fideli ai ,,Jurnalului Naţional” însă pentru necunoscătorii de limbă engleză,
parcurgerea acestui articol, cu siguranţă, a fost un chin.
Termeni precum: mad days, jazz & balkan beats, advertising days, work-shop-ul
,,Branding”, event manager, must participate, entertainment, target, jazz funk – au devenit
obositori, şi-n acelaşi timp ilari, alături de formulările aparţinând limbajului stradal.
Prin urmare, n-am putut să nu zâmbesc citind că: ,,unele printuri sunt al naibii de
bune” şi că ,,Mad days îşi propune să facă oamenii din regiunea de nord-est mai conştienţi
de necesitatea unei comunicări atente şi îngrijite, de impactul pozitiv al publicităţii bine
ţintite şi să dezvolte piaţa evenimentelor, care abia începe să prindă viaţă aici.”
Aşa o fi! Dar stau eu şi mă-ntreb dacă D. B. – acest event manager la T. A. –
conştientizează faptul că, în România, limba oficială este româna. Domnia sa afirmă, în
continuare, că se adresează ,,top managerilor din companii, tinerilor care încep să îşi

953
 ISSUE NO. 28/2022

construiască afaceri şi studenţilor din Iaşi” însă pierde din vedere că şi-aceştia trebuie să
ofere PUBLICULUI LARG publicitatea ca ,,fenomen cultural”. Deşi consideră că
,,dimensiunea culturală a publicităţii este o formulă largă, (…), pentru că, de multe ori, ea
ajunge în cele mai diverse şi neaşteptate zone”, D. B. nu ia în calcul faptul că ,,spoturile şi
layout-urile” trebuie să fie înţelese şi de cei cu bani şi de cei fără bani, şi de cei cu carte şi
de cei cu mai puţină cultură.
Poate ar fi fost mai potrivită prezenţa acestui articol într-un ziar financiar, sau să
fie prezentat cu responsabilitate lingvistică şi terminologică mai mare faţă de un public
care nu acceptă o ,,deghizare” puternică a sensurilor cuvintelor.
În fapt, PUBLICITATEA E UN JOC al oamenilor, între oameni. E un ,,fenomen
complex, socio-discursiv” care trebuie să introducă publicul larg în acel ,,imperiu al
seducţiei, al imaginii şi al spectacularului”(pe care-l aminteam câteva rânduri mai sus) şi
să-l conducă la înţelegerea MESAJULUI şi la ACŢIUNE.
Deşi a fost considerată o ,,alienare generalizată” cu o ,,organizare totalitară a
aparenţei” (Guy Debord) şi-o ,,societate teroristă” (Lefebvre) cu un ,,sistem fetişist şi
pervers” (I. Baudrillard) publicitatea a devenit o ,,componentă <<sine qua non” a societăţii
şi culturii contemporane”, purtând un ,,semn indicial fundamental pentru sistemul de
consum.”
Mesajul pe care îl poartă se proiectează ,,într-o personalitate idealizată şi mitizată”:
acel destinatar cu rol pasiv, acea entitate colectivă şi eterogenă, sub aspect socio-cultural,
educativ şi ideologic. Publicitatea trebuie să-i atragă şi să-i reţină atenţia, să-i câştige
adeziunea prin seducţie sau prin convingere, determinând apoi individul să acţioneze
prin cumpărarea produsului.
Dacă urmăreşti cu atenţie reclamele, cu siguranţă îţi vei da seama că ele îţi oferă
LIBERTATEA de a alege. Dar oare eşti cu-adevărat liber să-ţi alegi ce vrei? Discutabilă
problemă!...
Prin urmare, să ne folosim de o reclamă făcută unei reviste ,,care îţi umple masa de
bunătăţi!” Este vorba despre ,,LIBERTATEA PENTRU FEMEI”.
Dacă eşti bărbat, nu poţi să nu te întrebi ce-ar putea conţine, între filele ei, o
asemenea revistă. Titlul, scris într-un mod original îţi dă cumva de gândit, ţie, ca parte
masculină a existenţei. Cu siguranţă gândurile tale o iau în două direcţii, mai ales că titlul
este însoţit de un cuvânt care, prin coloristică, prin dimensiunea literelor şi prin propriile-
i sensuri te conduce spre dubla interpretare.
Astfel, te gândeşti că această revistă oferă (soției / partenerei tale!!) soluţii de
evadare din ,,cotidian”, dar şi variante culinare pentru a satisface şi a-şi satisface
pretenţiile gastronomice.
Dacă eşti femeie, nu poţi să nu te bucuri mai-nainte de a te gândi şi-ţi zici: uite,
domne’, o revistă şi pentru noi, sexul frumos, dar slab! (slab, pe naiba!!) După ce te-ai
dumirit că nu eşti o categorie neglijabilă, încerci să descoperi semnificaţiile LIBERTĂŢII.
Dacă mai eşti şi studentă la litere, vezi altfel problema!
Te apuci să cauţi definiţii ale LIBERTĂŢII pentru a putea realiza analiza semică,
contextuală şi stilistică a cuvântului - ,,intrare”.

954
 ISSUE NO. 28/2022

Apelezi astfel la dicţionarele lingvistice, dar şi la cele nelingvistice şi constaţi că

acest termen are atât sensuri primare, cât şi sensuri secundare, dependente de anumite
contexte.
S-a constatat prezenţa în D.E.X. a patru sensuri:
1. a) Posibilitatea de a acţiona + după propria voinţă sau dorinţă
b) Posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor + în condiţiile cunoaşterii
(şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii.
Se remarcă pentru sensul 1. două orientări care nu diferenţiază contextual sensul
+ voinţă / dorinţă
 posibilitatea de acţiune implicând
+ cunoaştere
2. Starea unei persoane libere + care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi
civile în stat.
Sensul 1. se poate diferenţia de 2. prin [+Acţiune]; [+voinţă]. O trăsătură comună
pentru sensul 1. şi 2. ar putea fi [+cunoaştere].
3. Independenţă, neatârnare (a unui stat faţă de o putere străină).
Sensul 3. este redat prin sinonime (vezi tabelul cu definiţia din ,,Dicţionarul de
sinonime) şi dependenţa de context este mai mare. S-a constatat că se respectă cele 4
condiţii de sinonimie:
1) desemnează acelaşi referent
2) există o asemănare semantică a termenilor
3) termenii pot fi înlocuiţi unul cu altul în acelaşi context:
- Libertatea
- Independenţa României nu a fost recunoscută imediat de
- Suveranitatea marile puteri.
- Neatârnarea
- Slobozenia
4) cuplarea analizei contextuale, cu stilistica
S-a remarcat însă că ,,neatârnarea” şi ,,slobozenia” sunt termeni învechiţi
(neatârnare” – folosit în documente istorice sau opere literare, iar ,,slobozenia” este
însoţit în D.E.X. de marca stilistică (Pop.) –popular.
Revenind la termenul preluat din reclamă libertatea pentru femei – se observă o
încercare de ,,rafinare” şi de ,,concretizare” a termenului prin alăturarea expresiei ,,pentru
femei”, aspect care nu a dus la o lămurire a sensului, ci la o ,,valoare” a lui. Te poţi gândi
astfel la un sens restrâns, sau la un sens mult mai larg, pentru că termenul ,,LIBERTATE”
se diferenţiază de celelalte sinonime, semantic şi contextual:
LIBERTATE - posibilitatea de a acţiona după: - voinţă, - dorinţă, - cunoaşterea legilor
- starea unei persoane libere
INDEPENDENŢĂ - situaţie a unui - stat, - popor, - persoană, - stare de neatârnare
SUVERANITÁTE s.f. - calitatea de a fi suveran, - putere supremă, -,,+ naţională” –
NEATÂRNARE (înv) -Independenţă politică
SLOBOZENIE –(Pop) -1. Libertate , -2. permisiune, îngăduinţă, voie.

955
 ISSUE NO. 28/2022

Prin urmare, pentru ,,independenţă” şi ,,neatârnare” există restricţii pentru

,,uman” (vorbeşti de independenţă şi neatârnare statală, nu individuală). În cazul în care
se extinde sensul şi la factorul uman, se tinde spre stilul familiar pentru ,,independenţă”
şi pentru stilul argotic pentru ,,neatârnare” (poate avea conotaţie negativă).
De asemenea, cuvântul LIBERTATE este înregistrat şi în DICŢIONARUL DE
ANTONIME:
LIBERTATE v.s. ROBIE – termenii sunt din categoria substantivelor abstracte şi nu
admit gradarea şi nici prezenţa unor termeni intermediari. Ambele au ca semn comun –
starea unei persoane sau a unei naţiuni. Relaţia de antonimie se stabileşte prin semele
diametral opuse adăugate semului comun: starea unei persoane libere, starea unei
persoane private de libertate.
Un alt aspect care s-a remarcat în ceea ce priveşte cuvântul – intrare ,,LIBERTATE”
este prezenţa lui în DICŢIONARUL DE PARONIME alături de ,,LIBERTINAJ”. Cuplul
paronimic este raportat la radicalul termenilor componenţi: radical identic, sufix diferit,
gen diferit (feminin v.s. neutru)
LIBERTATE → LIBERTINAJ – şi, după cum se observă, termenii se deosebesc prin mai
multe foneme.
Din punct de vedere semic (componenţial), cuvântul LIBERTATE se defineşte prin
fascicolul de seme stabilite inductiv: ,,posibilitatea de a acţiona”, ,,stare a unei persoane
libere”, ,,+ volativ”, ,,+ independenţă”. pentru acelaşi termen se poate realiza şi o analiză
semică deductivă, bazată pe concepte semantice universale: [± Uman], [± Concret], [±
Acţiune]. Astfel ,,LIBERTATE” este [-Uman] deşi se defineşte ca o ,,stare a unei personae
libere”. Termenul este [+Concret] sau [-Concret]. În funcţie de context. (vezi libertatea de
acţiune → observabilă şi libertatea de a gândi ce vrei → nu este observabilă).
După cum se observă analizând definiţiile din dicţionare, conceptul este înregistrat
şi cu sensurile dependente de sensul principal prin semnul ♦ şi se indică prin semnul ◊
unităţile frazeologice subordonate sensului principal, precum şi schimbările care intervin
în cadrul sensului.
Astfel, pentru sensul 1. Posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă;
posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii)
legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii, apare cu semnul ◊ şi menţiunea Expr.: - a-şi
lua libertatea să …(sau de a…) = a-şi îngădui, a-şi permite să …
Pentru sensul 2 ,,Starea unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea
drepturilor politice şi civile în stat” apare expresia: ◊ A pune în libertate = a elibera din
închisoare, din arest.
Pentru sensurile 3. şi 4., nu sunt menţionate alte sensuri dependente sau unităţi
frazeologice subordonate.
În ceea ce priveşte comportamentul în contexte al cuvântului ,,LIBERTATE” se
poate vorbi despre extinderea sferei semantice, dar şi de restrângerea sensului. Aparent
este un paradox. Termenul îşi extinde sensul, dacă ne referim la: libertatea de expresie şi
exprimare, la libertatea cuvântului, libertatea de a alege, libertatea de conştiinţă,

956
 ISSUE NO. 28/2022

libertatea de gândire, dar îşi restrânge sensul în contextul titlului revistei: ,,Libertatea
pentru femei”.
Prin urmare, se poate vorbi alături de neologia denominativă şi de o neologie
stilistică, evidenţiată prin modificări de conotaţie.
Aminteam mai sus de existenţa paradoxului. Poate că tocmai acest paradox ,,dă
suflet şi gust” publicităţii.
LIBERTATEA pentru femei [este] ,,Revista care îţi umple masa de bunătăţi!
(imaginare!!)…..
Poate chiar elipsa verbului copulativ este cea care te determină pe tine, ca cititor,
să acţioneze prin cumpărarea produsului, fie pentru a vedea despre ce ,,Reţete” este
vorba, fie pentru a cerceta cele 53 superidei pentru Paşti sau bonusul ,,+ ▪ Decoraţiuni de
sărbătoare, ▪ Cum vopseşti perfect ouăle” şi ,,Cocteiluri festive”. Preluând termenul
,,decoraţiuni” şi trecându-l la singular, cu siguranţă vei avea o surpriză, căutându-l în
dicţionare….
Descoperi că termenul nu este prevăzut în DICŢIONARUL ETIMOLOGIC, editura
,,Saeculum I.O.”, iar DICŢIONARUL EXPLICATIV face trimiterea de la DECORAŢIUNE la
DECORAŢIE.
Prin urmare, ca substantiv feminin, cu pluralul ,,decoraţii”, ,,DECORAŢIE” este
înregistrat în D.E.X. cu două sensuri:
1.Distincţie (ordin, medalie) ce se acordă cuiva pentru merite deosebite într-un anumit
domeniu de activitate, pentru o faptă eroică sau pentru servicii excepţionale aduse
statului.
(Rar) Acţiunea, arta de a decora, de a orna; (concr.) totalitatea obiectelor care servesc
la împodobire, la ornamentaţie. [var.: (înv) decoraţiune s.f.]
După cum se observă, sensul 1. este diferit de sensul 2., prin caracteristica
[+Obiect], dar parţial asemănător, prin această caracteristică, cu variabila cu marca (înv)
,,decoraţiune”.
Acest aspect este susţinut şi de definiţiile prezente în două dicţionare de sinonime
(editura ,,Palmyra” şi editura ,,Elis”). În ambele ,,decoraţiune” este înlocuit cu ,,decoraţie”
şi se oferă următoarele definiţii:
Dicţionar de SINONIME Dicţionar de SINONIME
Palmyra Elis

1. destincţie, medalie, insignă; 1.distincţie, insignă; (peior.) tinichea

2. podoabă, ornamentaţie, ornament, decor. 2. podoabă, ornamentaţie.

Eliminând din discuţie sensul 1. şi analizând sensul 2. poţi observa că nu se

respectă decât parţial condiţiile de sinonimie pentru că nu desemnează acelaşi referent,
deşi există o asemănare semantică a termenilor.
Cu toate-acestea, termenii nu pot fi înlocuiţi unul cu altul în acelaşi context:
Mi-am pus o podoabă pe deget.
Mi-am pus o decoraţie pe deget.
Mi-am pus un decor pe deget.

957
 ISSUE NO. 28/2022

Se poate constata şi o nuanţă peiorativă în cazul sinonimului „podoabă” în

contextul: „Ce podoabă de copil ai!”, egală ca semnificaţie cu „ Ce comoară de copil ai!”
(atenţie la tonul rostirii!!)
Revenind la termenul preluat din reclamă – îl identifici cu forma de singular în
DICŢIONARUL DE PARONIME alături de DECORAŢIE.
DECORAŢIE DECORAŢIUNE
1. Distincţie (ordin, medalie) ce se 1.Totalitatea ornamentelor care servesc la
acordă cuiva pentru merite deosebite împodobire, la ornamentaţie.
într-un anumit domeniu de activitate,
pentru o faptă eroică sau pentru servicii
excepţionale aduse statului.
2. Acţiune, arta de a decora, de a orna

După cum se poate concluziona, termenul „DECORAŢIUNE este adesea evitat atât
pentru aspectul sau „arhaic” cât şi pentru faptul că el poate fi înlocuit cu neologismul
sinonim „ornamentaţie” care sună mai „modern ”.
Ca formă, cele două paronime se deosebesc prin mai multe foneme. Analizând
forma din dicţionarul francez-român „decoration” se observă că termenul românesc
„decoraţiune” a preluat sensul 1 al sinonimului francez (vezi T2)
Atât „decoraţie” cât şi „decoraţiune” sunt paronime cu forme şi sensuri aproape
identice, putându-le include în categoria paronimelor absolute.
DECORAŢIE / DECORAŢIUNE –este un cuplu paronimic cu radical identic şi sufix
diferit, având genul identic: feminin. De asemenea, este reprezentat prin două forme
derivaţionale: una scurtă pentru „decoraţie” şi una lungă pentru „decoraţiune”.
După cum s-a putut observa, diferenţele semantice dintre componenţii cuplului
paronimic se pun în valoare prin analiza contextuală şi prin cea stilistică. Deşi prin
„decoraţiune” se înţelege „totalitate ornamentelor”, s-a produs o modificare de număr,
astfel că termenul se foloseşte cu forma de plural „decoraţiuni” (vezi „decoraţiuni”
interioare, „decoraţiuni de sărbătoare”) evidenţiindu-se o sinecdocă de număr plural
pentru singular. Prin urmare, „decoraţiuni interioare” aproape c-a devenit o expresie
frazeologică, putând fi considerată o metaforă clişeu.

Privind un singur text publicitar, o singură reclamă, tu, cititor bun, poţi identifica
o serie de „ probleme” şi aspecte de limbă discutabile în ceea ce priveşte cuvintele şi
sensurile lor.
Fără îndoială că poţi să-ţi aminteşti de acele „SENZAŢII TARI” din 1964 sau ,,de mai
târziu”, identificate „ÎNTR-UN BATON MAI MARE”, sau te poţi întreba:
„ De unde vine senzaţia unică pe care ţi-o dă MILKA LUFLEE?”
Răspunsul îl afli imediat, dacă priveşti, în continuare, simpatica reclamă:
„ E simplu! Sunt mii de BULE de ciocolată ........
Să-i dăm drumu’! AERATA e servită.... hmm ..... Nu avem destule bule! Ursule,
treci la aparat!
E Milka Luflee cu mii şi mii de BULE de ciocolată!
E atât de fină, oare cum se face?
958
 ISSUE NO. 28/2022

Nu ştiu, dar cred că au o tehnologie foarte avansată!”

Am selectat din text, două cuvinte care mi s-au părut „cheia” reclamei: BULE şi
AERATĂ.
Simpatic cuvântul „BULE” ăsta! Să ne uităm şi la singularul lui: „BULĂ”.... ca
substantiv comun.
Iată ce spun dicţionarele:
Pentru sensurile 1. şi 2. din dicţionarul explicativ se stabileşte ca sem comun:
obiect de formă sferică.
Deşi sunt interesante sensurile prevăzute de DICŢIONARUL ETIMOLOGIC pentru
bulă (-le)  mag. Bulya., pentru că nu s-au regăsit în niciun alt dicţionar, ele nu intră în
analiză, având un înţeles total diferit de cel promovat în reclamă.
Prin urmare, în discuţie rămân sensurile 1. şi parţial 2. pentru „búlă”.
Referitor la sinonimele termenului mai sus menţionat, se poate afirma că acestea
acoperă atât sensul 1. cât şi sensul 2.
 băşică –de aer sau de gaz-sensul 1.
 sferă
Sensul 2
 glob
 bulbuc
 balonaş - sensul 2. din DICŢIONARUL DE NEOLOGISME
- sensul 2. din DICŢIONARUL DE OMONIME
În sens restrâns, nu se respectă condiţiile de sinonimie: desemneză acelaşi
referent, posedă echivalenţă semantică şi posibilitatea dea fi înlocuit un termen cu altul,
în acelaşi context:
 Sunt mii de
- bule de ciocolată
- sfere
- globuri de ciocolată
- bulbuci
- balonaşe
dar „sferă ” şi „glob” sunt termeni ştiinţifici, ceilalţi plasându-se în registrul vorbirii
familiar argotice: bulbuci, bule, balonaşe.
Se poate vorbi astfel de o sinonimie parţială şi de diferenţe de ordin gradual: glob,
sferă, balonaş, bulbuc, băşică.
În reclamă, termenul „bule” este folosit cu o conotaţie pozitivă prin includerea în
enunţul „Sunt mii de bule de ciocolată!...”
Realizatorii acestei reclame au ţinut cont de omonimia ce s-ar putea stabili între „
bule” şi „bule”2 ;
1

 E simplu! Sunt mii de bule

 Să-i dăm drumu’! (...) Nu avem destule bule! Ursule, treci la aparat!
După cum se observă, „bule” poate prelua sensul de „pecete de aur, argint sau
plumb”. Dacă ar fi modificată textual, reclama ar putea suna: Ursule, treci la aparat! Fă mai
multe bule pentru actele Papei de la Roma!!! [În acest caz se poate vorbi despre omonime

959
 ISSUE NO. 28/2022

intolerabile, pentru că termenul „bule” cu sensul mai sus menţionat, nu mai este de
„actualitate”, purtând marca stilistică (în antichitate şi în evul mediu) în D.E.X. şi în
DICŢIONAR AL LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE. Adresându-se unui public larg,
reclamele folosesc, de regulă, termeni familiari pentru a fi înţeleşi]
Despre „AERATA” nu se pot da multe definiţii. Cuvântul nu este menţionat în niciun
dicţionar, fiind o creaţie proprie a celor care au realizat reclama pentru ciocolata ,,Milka
Luflee”, prin schimbarea valorii gramaticale a adjectivului „AERÁT”. Îl regăsim în D.E.X.
astfel:
AERÁT, -Ă, -aeraţi, -te, adj. 1. (despre lichide, materiale granuloase, etc) Tratat prin
introducerea de aer1 (1). 2. (Despre cereale) Răcit prin introducere de aer 1(1) sub
presiune sau prin vânturare cu lopeţi. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structură simplă;
clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele şi rândurile spaţiate; cu mult spaţiu alb
– v. aera.
Realizatorii reclamei au folosit sensul 1, cu marca stilistică (Despre lichide,
materiale granuloase, etc) substantivizând prin articulare hotărâtă adjectivul „aerată”.
Acest nou termen ar putea fi alăturat celorlalte substantive, pentru o realţie de
PARONIMIE:
- AERÁJ / AERARE / AERAŢIE /
I . s.n. Introducere de aer curat într-o mină, sală de specialitate etc (<fr. aérage)
II. s.f. Acţiunea de a aera şi rezultatul ei [<aera]
III. s.f. Ventilaţie şi răcire a cerealelor aflate într-un siloz cu ajutorul aerului
[<fr. aeration].
Cu siguranţă termenul s-ar potrivi nu numai într-o reclamă pentru ciocolată, ci şi
pentru a denumi o marcă de mobilă (asta în cazul în care ai o imaginaţie mobilă).
Fie că se numeşte „Margherita”, „Incas” sau „Torino Relax”, mobilierul ,,din piele şi
lemn masiv de cireş” este făcut „pentru oamenii cu imaginaţie Mobilă”, de Ina Group care
„asigură servicii de calitate în construcţii, mobilier şi amenajări interioare.”
Citind reclama, nu poţi să nu observi scierea cu majusculă a cuvântului „Mobilă”.
Acest aspect „te dă pe spate” şi te întrebi: de ce o fi fost scris cu literă mare? Era suficientă
schimbarea culorii pentru a atrage atenţia cititorilor şi devoratorilor de reclame!...
Dar, cum totul este posibil în publicittae să trecem la „analiza” cuvântului „Mobilă”.
Ca substantiv feminin ce denumeşte un „obiect care serveşte la amenajarea unei
locuinţe...” nu ridică ,,probleme” din punct de vedere al sensurilor, putându-l considera
chiar „sărăcăcios.” Sinonimul „mobilier” este utilizat pentru evitarea omonimiei.
Dicţionarul de omonime înregistrează doi termeni:
 mobil, -le, s.n. Corp în mişcare; impuls, imbold
 mobil, ă, adj. Care se mişcă sau poate fi mişcat, schimbător,
variabil, nestabil.
Omonimele de mai sus se caracterizează prin formă identică de sigular,
stabilizând o realaţie tolerabilă. Deşi accentul s-a impus ca mijloc formal de evitare a
omonimiei – móbilă - mobílă- în limbajul specialiştilor (creatori de mobilă, decoratori

960
 ISSUE NO. 28/2022

pentru interioare) se foloseşte „mobilier”. După cum s-a observat şi-n reclamă cuvântul
„Mobilă” este folosit ca adjectiv cu sensul: ,,care se mişcă, schimbătoare, nestatornică”.
Folosindu-ne de termen, putem reformula:
„Pentru oameni care nu au o imaginaţie fixă / imobilă” – termenii subliniaţi
reprezentând antonimele cuvântului „mobil, -ă” şi sunt folosiţi pentru a „anticipa”
mobilitatea elementelor de mobilier produse de firma INA GROUP. (vezi imaginea cu
fotoliu Torino Relax, realizat din piese mobile).
Analizând şi din punctul de vedere al realaţiei de PARONIMIE termenii MÓBILĂ şi
MOBILIER, se poate spune că o confuzie de sens este prea puţin probabilă, cuvintele fiind
sinonime (vezi definiţia preluată din DICŢIONARUL DE SINONIME în tabelul 4).
În DICŢIONARUL DE ŞTIINŢE ALE LIMBII, paronimele sunt definite ca fiind:
„Cuvinte foarte asemănătoare ca formă (gr. para <<lângă, aproape de>> + onoma
<<nume>>), dar deosebite în ce priveşte sensul.
Prin urmare, deşi DICŢIONARUL DE SINONIME (Palmyra) alătură substantivului
,,MOBILĂ” sinonimul ,,MOBILIER” termenii nu se caracterizează prin identitate de sens.
Apelând la exemple şi la contexte, se pot demonstra cele afirmate mai sus:
Conform definiţiilor din DEX, masa este definită ca o mobilă cu anumite
caracteristici, la fel şi „scaun”.
Putem concluziona că temenul ,,mobilă” are semnificaţia unei piese din cele care
alcătuiesc mobilierul devenind sinonim cu ,,mobilier” doar în mintea vorbitorilor care
încearcă o evitare a repetării.
Un enunţ de genul: „Mişcă-te, nu sta ca o MÓBILĂ!” are ca sinonim: ,,Uită-te la tine,
stai ca LEMN – TĂNASE!”.
După cum s-a observat, termenii care altădată erau consideraţi sinonimi, acum
sunt menţionaţi doar în dicţionarul de PARONIME (tabel 4), cu toate că prezenţa lor acolo
poate fi discutată şi comentată.
Din exemplele preluate din reclame, s-a constat că termenii au fost folosiţi mai
mult cu sensul lor propriu, pentru că „eficienţa mesajului publicitar, care se adresează
unui public eterogen sub aspect educaţional, depinde de gradul său de accdesibilitate la
nivelul organizării interne a textului, al structurilor gramaticale şi al lexicului, precum şi
de registrul limbii la care se recurge. ”
Efectul de veridicitate nu constă în folosirea unor termeni pe care publicul larg nu
şi-i poate explica, ci în utilizarea variantei colocviale a limbii, pentru a crea impresia de
comunicare spontană.
Totuşi, în publicitate, ca şi în presă, o mulţime de cuvinte au dezvoltat sensuri noi.
Se poate vorbi astfel de o „neologie denominativă” – motivată de nevoia de a desemna un
referent nou şi de o „neologie stilistică” – subornonată funcţiei expresive.
În ceea ce priveşte neologia denominativă, aceasta se manifestă şi în publicitate
sub trei forme: extinderi semantice, restrângeri ale sensului şi calc semantic, dar este „mai
slab reprezentată decât neologia stilistică”, ce se concretizează prin: metaforă, metonime,
antonomază şi modificări de conotaţii dezvoltând o funcţie expresivă şi conativă.

961
 ISSUE NO. 28/2022

Aş fi dorit să „cercetez” mai mult reclamele pentru a putea comenta EFECTELE

STILISTICE ALE PARONIMIEI, dar căutarea necesită mult timp.
Totuşi prin exemplele preluate şi comentate anterior, deşi puţine la număr, s-ar
putea contura o concluzie.
Prin urmare, chiar dacă PARONIMIA nu este des utilizată în reclame – pentru
evitarea ambiguităţii şi confuziilor semantice - sunt întâlnite în unele situaţii dublete
precum: mobilă-mobilier, investigare – investigaţie, iradiere- iradiaţie, reumatic-
reumatismal.
„Metaforizarea” termenilor specializaţi se evidenţiază şi în publicitate, fiind o
„inovaţie şocantă” prin producerea de noi sensuri cu încărcătură expresivă. Tocmai de
aceea, termenii sunt utilizaţi separat, nu în dublete, evitându-se gravele confuzii care şi-
aşa s-ar putea contura în mintea celor ce nu cunosc sensul.
Spre exemplificare, aş putea preciza termenul de „civilitate” prezent într-o reclamă
pentru revista „Idei în Dialog” – Academia Caţavencu.
LIBERALISMUL – CIVILITATEA POLITICĂ A MODERNITĂŢII
Termenul „civilitate” nu este menţionat în niciun dicţionar, dar cum cei de la
Academia Caţavencu sunt creatori de cuvinte şi sensuri am încercat a-l explica prin
alăturarea lui de „civil” + itate şi de ,,civilie”.
Am preluat din DEX următoarele definiţii:
1. LIBERALISM s.n. 1.Doctrina care, opusă socialismului şi dirijismului, proclamă
principiul nonintervenţiei statului în economie, în realaţiiile
economice existente între indivizi, grupuri sociale sau naţiuni;
promovează idea libertăţii economice, a liberului schimb, a leberei
concurenţe etc.
2. Atitudinea de îngăduinţă excesivă faţă de greşelile altora.
LIBERTÁTE, liberalităţi, s.f. (Livr.). Mărinimie, generozitate din fr. Libérálité, lat.
liberalitas, -atis.
Cei doi termeni sunt integraţi şi explicaţi în DICŢIONARUL DE PARONIME astfel:
LIBERALĺSM / LIBERALITÁTE / s.n. 1. Concepţie politică şi economică apărută în
perioada luptei burgheziei împotriva feudalismului şi a
monarhiei absolute, preconizând îngrădirea puterii monarhului
prin parlament, acordarea unor libertăţi individuale, politice, etc.
2. Atitudine de îngăduinţă excesivă faţă de greşelile altora.
[<fr. liberalisme] // s.f. (Livr.) Mărinimie, generozitate
[<fr. libéralité, lat. liberalitas; ats]
Comparând definiţiile celor două dicţionare, se poate observa că termenul
LIBERALITATE este un termen livresc, dată fiind marca stilistică ce-l însoţeşte.
2. CIVIL,-Ă, civili, (substantivat). Persoană îmbrăcată în haine obişnuite (şi nu în
haine militare sau preoţeşti); cetăţean al unui stat, cu excepţia militarilor
şi preoţilor.
Se pare că „CIVILITATE” a fost creat pentru a îngreuna sensul enunţului
„LIBERALISMUL -CIVILITATEA POLITICĂ A MODERNITĂŢII” sau pentru a-l „gusta” doar

962
 ISSUE NO. 28/2022

o anumită categorie de cititori. Şi „liberalism” şi „modernitate” fac parte din dubletele

paronimice, aşa că un cuvânt ca „civilitate” nu poate decât să „pună în ceaţă” sensul
expresiei metaforice din care face parte.
Metonimia ocupă şi ea un loc „creator” în apariţia de noi sensuri şi „viziuni”, iar,
Caţavencu nu scapă ocazia să ne-o demonstreze şi să ne agite, într-o oarecare măsură,
imaginaţia. Astfel, dacă citeşti articolul „Autobuzele din Craiova pornesc din construcţie
cu licitaţiile mânărite”, îţi pui întrebări mai mult sau mai puţin (in)decente:
 De ce R.A.T.C. a căzut la examenul Oral?
 Cine este şi cu ce se ocupă (!!!) Mustafa Oral?
Oricum, semnatarul articolului, adică Banu’ MANta nu îţi oferă pe tavă
răspunsurile! Te lasă, probabil, să mai cauţi în dicţionare sensuri şi dublete paronimice,
până ajungi să suferi, cum spune el, de „sindromul <<aţei albe la vedere>>”.... Am
modificat puţin sensul expresiei de mai sus!! Încerc şi eu să fac o MUTAŢIE SEMANTICĂ,
referindu-mă la ceaţa pe care o văd uneori (din ce în ce mai des) ca fir ce-mi trece prin
faţă, prin ochi, prin gânduri….
E unu’ Sergiu Against The Machine care spune în articolul „Vine Moş Ene!”:
„Da, mi-e somn! De când am început anul ăsta şcolar mizerabil, tânjesc,
permanent, după – fie şi câteva - clipe de odihnă. Şi n-am parte. (....) Cred că aş fi în stare
să filozofez şi o lună despre cum se întâmplă că nimeni altul nu e la fel de chinuit ca mine
de oboseli cronice (pe bune, sunt un exemplar unicat (....)!)”.
Se înşeală!.... Nu e un exemplar unicat! Şi eu aş putea să filozofez despre piatra
filozofală, având la această oră o gândire aproximativ filozofică…

BIBLIOGRAFIE
Dicţionarul de paronime, Nicolae Felecan, 2006, editura VOX
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Ediția a II-a, Editura Universul Enciclopedic, București 1998
Dicţionarul de sinonime, Gh. Bulgar, Editura Palmyra, 1998
Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-
Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, Editura Nemira, 2005
Dicţionar al limbii române contemporane, Vasile Breban, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980
Revista „Idei în Dialog” – Academia Caţavencu
Jurnalul Naţional, 24 martie 2007

963
 ISSUE NO. 28/2022

HÉCATOMBEON- A DRAMATIC REWRITING OF THE MYTH OF

PROMETHEUS

Iuliana ILASCA
PhD Candidate, Alexandru Ioan Cuza University of Iași

Abstract: The myth of Prometheus it is a fundamental story of our own becoming as progressive
modern creatures. The story of the cunning and the rebel Prometheus that gave humans the power
to care for themselves, hence becoming this developed creature that he is today, has been told and
retold through art and literature for many centuries now.
In this paper several rewritings of this myth are discussed, but overall, its main preoccupation is
Matei Visniec’s Hécatombeon. An absurd dramatic rewriting of the myth of Prometheus that starts
deconstructing the idea of a fundamental myth altogether. Starting with Aeschylus’ Prometheus
Bound, and moving on to Marry Shelly’s Prometheus Unbound, and several other such writings that
will be mentioned in this paper, Hécatombeon has a different angle: an ironic approach to a “grand
narrative” that ridicules ideas and characters throughout the play. In Visniec’s rewriting we can see
how Genette’s mechanism are at play. By shifting some of the focal points of the story, a technique
also named by Genette a trans focalization, the writer makes important changes to the play. Changes
that bring the ancient myth of Prometheus to the contemporary age and revitalize it.

Keywords: myth, rewriting, postmodernism, irony, trans focalization

1. Métamorphoses du mythe de Prométhée dans le cadre littéraire

Le mythe
Le rapport entre mythe et littérature existe car tout mythe littéraire n’est qu’une
plénitude de la forme simple d’une histoire raconté par le bouche-à-l ’oreille. Mircea
Eliade dans son livre Aspecte ale mitului fait une analyse du mythe primitif, appartenant
aux sociétés primitives, archaïques pour lesquelles le mythe est toujours considéré une
modalité de vivre. Dans les sociétés primitives, traditionnelles, le mythe prend encore une
place primordiale qui explique l’évolution de l’homme.
« Le mythe raconte une histoire sacrée; il relate un événement qui a eu lieu dans le
temps primordial, le temps fabuleux des « commencements ». Autrement dit, le mythe
raconte comment grâce aux exploits des Êtres Surnaturels, une réalité est venue à
l’existence, que ce soit la réalité totale, le Cosmos, ou seulement un fragment: une île, une
espèce végétale, un comportement humain, une institution. »1
On observe ainsi qui le mythe chez Mircea Eliade a une signification multiple;
Premièrement il est récit, chaque mythe doit avoir une continuation narrative, il ne suffit
pas d’être oralisé mais il doit connaître sa réalisation dans un texte littéraire. Une autre
caractéristique que Mircea Eliade observe dans la structure du mythe est son importance
religieuse ou sacré. Le mythe est l’objet d’une croyance religieuse, il ne s’agit pas
seulement d’une idée enracinée dans la culture d’un peuple, comme dans le cas d’un conte
(voir l’exemple de Cendrillon ou Petit Chaperon Rouge). Le mythe se distingue du conte ou
des autres récits populaires par sa racine spirituelle. Il y a tout un monde subordonné à

Mircea Eliade, Aspects du mythe, Paris, Gallimard, “Idées”, 1963, p. 16-17

1

964
 ISSUE NO. 28/2022

l’autorité de la divinité dont l’existence est rappelée fréquemment : « Grâce aux exploits
des Êtres Surnaturels, une réalité est venue à l’existence. »
Une dernière particularité du mythe consiste dans le fait qu’il a le pouvoir
d’expliquer le monde. Le mythe possède une fonction étiologique, c’est-à-dire qu’il
explique la cause des phénomènes déjà connus. Il remonte à la Création, il parcourt le
monde de l’au-delà en s’imaginant la fin du nôtre monde. Il donne aux humains les
principes qui doivent guider le bon fonctionnement de leur vie terrestre.
Si Mircea Eliade nous présente dans Aspecte ale mitului une approche
mythologique qui ne s’éloigne pas de l’image traditionnelle et sacre du mythe, il est peut-
être intéressant de voir aussi une vision qui est plus moderne, une vision saussurienne
proposée par Roland Barthes en 1957 dans son recueil d’essaies Mythologies. Il nous parle
de la place du mythe dans le système linguistique actuel, c’est-à-dire il enregistre le mythe
dans la catégorie du discours. « Le mythe est un système de communication, c’est un
message »2.
Roland Barthes fait une analyse du mythe en tant que système sémiologique et il
le situe dans un schéma tridimensionnel en gardant les deux éléments déjà consacrés
par Ferdinand de Saussure le signifiant et le signifié, mais il y ajoute un troisième, le
signe. Dans l’intérieur du mythe chaque élément de ce schéma est renommé : le signifiant
devient la forme, le signifie le concept et le signe la signification. Ce dernier élément
désigne, fait comprendre, il est déjà complet car il présente un savoir, un passé, une
mémoire collective. « Au fur et mesure le sens perd la valeur mais il garde la vie dont la
forme du mythe va se nourrir ».

2. Le mythe prométhéen de l’Antiquité à l’époque contemporaine.

Pierre Albouy, dans son livre Mythes et mythologies dans la littérature française, dit
que le mythe littéraire « circonscrit sans ambiguïté un récit mythique, hérité par une
tradition orale ou littéraire ». « L’auteur traite et modifie avec une grande liberté, il ajoute
des « significations nouvelles »3. La littérature n’est pas, donc, une dégradation de la
mythologie, elle ne s’éloigne jamais du mythe originaire, mais elle devient l’image de son
achèvement. La littérature a le rôle de diminuer le mysticisme et au même temps, de
construire autour de leur symbolisme, le réécrire pour trouver des nouvelles
interprétations, des points de vue qui correspondent à différentes époques.
Raymond Trousson dans son essai intitulé Le thème de Prométhée dans la
littérature européenne (Geneva, 1964) observe que le mythe prométhéen est un mythe de
l’héro, par excellence, car l’archétype du Prométhée peut être séparé du contexte
dramatique de l’action, possédant lui-même une force d’évocation. Le personnage est
certainement une constante du mythe, mais qui, au niveau narratif, prend un caractère
variable. Prométhée devient un symbole qui a la force de donner naissance à d’autres

2
Roland Barthes, Mythologies, Éditions du Seuil, Paris, 1957, pages 181 à 233
3
Pierre Albouy, Mythes et mythologies dans la littérature française, Paris, Armand Colin, Coll. U 2, 1969, p. 9-
12.

965
 ISSUE NO. 28/2022

contextes narratifs, un symbole poly sémantique de la liberté, du progrès, de la révolte et

du génie.
L’évolution du mythe prométhéen connait des versions du même mythe antique
dans presque toutes les périodes littéraires de l’Antiquité jusqu’à l’époque contemporaine
et toutes les cultures. On trouve des réécritures dans la littérature allemande, italienne,
anglaise et bien sûr francophone.
Les premiers écrivains qui racontent ce mythe sont Hésiode et puis Eschyle
presque deux siècles plus tard. Hésiode propose une version ou il englobe aussi le mythe
de Pandore pour attirer l’attention à la sensualité féminine. Prométhée devient pour
Hésiode le vengeur rusé, l’un qui apporte le malheur à l’humanité. Contrairement à la
version hésiodique, Eschyle nous présente l’histoire d’un Prométhée humain qui prend
soin de l’humanité. Il fait de cet héro le symbole de l’intelligence, un personnage qui
donne aux humains pas seulement le feu, mais la chance de dépasser leur propre
condition.
Dans le Moyen Age, on trouve peu de tentatives de réécrire ce mythe. Cette époque
preuve une interprétation chrétienne du mythe, les auteurs chrétiens reprennent la figure
de Prométhée par la figure de Jésus Christ. Prométhée sacrifie sa vie pour la vie des
humains comme un vrai martyre. La Renaissance, nous donne une autre réécriture de ce
mythe par Giovanni Boccaccio, le grand écrivain italien, inscrite dans son traité Genealogia
Deorum Gentilium (1350-1375). Le titan est le symbole du sage, l’héro de la connaissance
qui aide à la délivrance de l’homme de sa condition primitive et lui donne la volonté de se
réaliser en dépit d’une divinité transcendante.
Depuis le XVIIIème siècle, Prométhée devient une figure qui explique l’évolution
du monde. J.J. Rousseau qui nous présente Prométhée comme le corrupteur de l’état du
bonheur primordial de l’homme. De l’autre côté on trouve la perspective de Voltaire qui
voit Prométhée comme un génie audacieux qui dirige l’homme vers le bonheur. Goethe
aussi s’inspire de l’histoire de Prométhée en 1789 quand il publie son poème Prometheus
qui était un œuvre très important pour le mouvement Sturm und Drung. Le Prométhée de
Goethe quitte le monde des dieux et choisit la terre. Il refuse aussi de réanimer les figures
qu’il avait créées. Les humains doivent renoncer aux dieux et avoir la certitude que ces
derniers cesseront d’exister sans les tributs humains. Goethe se propose donc une vision
qui révolutionne la condition humaine en l’apportant au-dessus des dieux.
Entre les années 1840-1900 le mythe de Prométhée est excessivement utilise dans
la littérature universelle, notamment dans l’époque romantique. Schlegel, Lord Byron,
Shelley, Hugo voit en Prométhée l’image d’un poète créateur incompris. Charles
Baudelaire écrit pour la littérature française, L’Albatros, poème qui renvoie au
symbolisme du mythe prométhéen. Il est important aussi à mentionner l’analogie qui se
faisait à l’époque entre Prométhée comme Napoléon et l’aigle comme L’Angleterre.
Avec Frankenstein ou le Prométhée moderne (1818) de Mary Shelley on connait
un Prométhée malfaiteur et rebelle. La figure d’un monstre attiré par le fruit interdit et le
fait qu’il va contre le Dieu dans sa tentative de donner naissance à une créature nouvelle.
En 1899 André Gide écrit son roman Prométhée mal enchaîné qui renouvelle ce
mythe. L’héro de Gide se révolte, il recouvre sa liberté. Le mythe est annulé et
966
 ISSUE NO. 28/2022

désacralisé. On finit cette mise en registre des réécritures avec le XXème siècle qui est
marqué par l’écriture d’Albert Camus. Il publie en 1946 le roman Prométhée aux enfers ou
il s’interroge sur le destin de l’homme face à la société machinale. Il est conscient que sa
génération n’est plus responsable de changer le monde mais il peut néanmoins le sauver
de la destruction.

3. La réécriture du texte littéraire. Qu’est-ce que c’est qu’une réécriture ?

Cette reprise des mythes se fait par la réécriture, technique littéraire qui renforce
la relation mythe-mythe littéraire et révèle la versatilité du mythe. Parmi les autres
pratiques littéraires qui partent aussi d'un texte premier, la réécriture est la seule qui
accepte l'altération. La modification qu'elle propose n'a pas pour effet et pour vertu la
fidélité du texte du départ, mais plutôt son amélioration, son but est de se transformer.
Linda Hutcheon parle beaucoup de la catégorie des adaptations, dans son livre A
theory of Adaptation où elle inclue aussi les réécritures. Pour mieux comprendre les
adaptations on doit le considérer comme travails palimpsestes qui font retour sur textes
adaptées.La pratique de la réécriture on la trouve dans sa forme plus ample chez Gérard
Genette, Palimpsestes. La littérature au second degré. Toute écriture du type palimpseste
exige un retour en arrière à un hypotexte comme il l’appelle pour arriver à son
hypertexte « Un texte peut toujours en cacher un autre ». Donc il est nécessaire de
connaître l’antécédent pour mieux comprendre le précèdent. Genette inscrit les
réécritures dans la catégorie de la hypertextualité car, il dit, l’intertextualité ne suffit pas
au processus de la réécriture.
Dans cette relation immanente entre hypotexte et hypertexte on se pose la
question de la fidélité de la réécriture et cette question engendre à son tour une nouvelle
discussion qui vise le degré de proximité au texte original. Ce que représente un point
d’intérêt pour Linda Hutcheon est le fait que ce discours plein de moralité de la fidélité du
texte adapté se fonde sur la supposition que les écrivains qui réalisent des adaptations
visent seulement une reproduction de l’hypotexte. L’adaptation signifie répétition mais
une répétition sans répliquer. « Adaptation is repetition, but repetition without
replication. And there are many different possible intentions behind the act of adaptation:
the urge to consume and erase the memory of the adapted text or to call it into question
is as likely as the desire to pay tribute to by copying » 4
Dans son texte dédié à l’analyse des textes adaptés Linda Hutcheon définit ce terme
du trois points de vue : transposition, processus de création et processus de réception. Le
texte adapté quitte parfois la sphère de son hypertexte, c’est-à-dire il change de forme (un
poème devient une pièce de théâtre, ou un roman est transformée dans un film) «This
transcoding can involve a shift of medium »5. La réécriture suppose aussi un processus
de création car adapter signifie (ré) interprétation et (ré) création. La réécriture offre aux
écrivains l’occasion d’être les plus inventifs possible même plus s’il s’agit d’un mythe déjà

4
Linda Hutcheon, A theory of adaptation, 2013, Routledge, pg. 7
5
Idem

967
 ISSUE NO. 28/2022

connu car il devient celui qui revitalise une idée, qui modifie une pensée déjà enraciné
dans la mémoire collective d’un tel ou tel peuple.

4. Hecatombeon- une réécriture dramatique absurde du mythe prométhéen

Ecrivain roumain d’expression française
Le chemin artistique de Matei Visniec a commencé dans les années 80’ dans une
Roumanie communiste. Car la poésie n’était considérée si dangereuse comme le roman
ou le théâtre du point du vue idéologique, le dramaturge fait son début dans la littérature
comme poète. Son gout pour la dramaturgie était énormément ressenti dans ses poésies,
voilà ce que Mircea A. Diaconu a affirmé concernant la poésie de Matei Visniec „Altfel, nici
vorbă că poezia sa dovedeşte apetenţă pentru dramatic – şi nu e vorba doar despre
existenţa unor personaje în dialog ori a scenariilor cu valoare parabolică, ci şi de un flux
imaginar provocat de anume tensiuni – la fel cum în teatru pulsează replica abstract-
metaforică. Dincolo de replică, se află nelinişti de factură lirică: în miezul pieselor nu e
tentaţia re-prezentării, ci întrebarea privind sensul fiinţei şi esenţa ei”
Son désir d’écrire du théâtre était étroitement lié à son désir de s’échapper à la
pensée communiste limitée aux idées idéologiques. Ainsi, le dramaturge décide de quitter
la Roumanie en 1987 et de s’installer à Paris où il commence à écrire de la dramaturgie. Il
essaie de dénoncer par son théâtre la manipulation de l’homme par les « grandes idées »
qui nous sont transmises surtout à l’aide des discours idéologiques.
Il écrit un théâtre de l’absurde car, pour lui, le communisme était une absurdité.

Când am început să scriu teatru, în România absurdul era de fapt realitate, era la
el acasă. În spaţiul social al unui absurd ca mod de viaţă pot spune că această formulă
a teatrului m-a prins, mai ales că eram în perioada căutărilor estetice, fiind foarte marcat
de Eugène Ionesco şi de Samuel Beckett. În România acelor ani şi până la sfârşitul
totalitarismului, ca să descrii viaţa unui om care se scoală de dimineaţă şi se culcă seara, iar
între aceste momente traversează o zi, înseamnă a face literatură absurdă. Omul este supus
presiunii puterii, mediului, ideologiei, etc. Această fiinţă depersonalizată avea o gândire
dublă: una spunea acasă şi alta pe stradă sau la serviciu. Pentru a nu-şi trăda sensul veridic
al gândirii, omul se chircea în sine ca să nu se cunoască adevăratele sale sentimente. Toată
această schizofrenie care marca societatea românească era de o asemenea absurditate
încât, descriind în mod realist ceea ce se întâmpla, obţineai deja o literatură absurdă. Deci,
pentru mine absurdul n-a fost chiar absurdul estetic al lui Eugène Ionesco sau Samuel
Beckett, a fost mai mult un absurd marcat de grotesc. Pot spune că îmi aparţine această
formulă estetică a gândirii perverse şi de aici succesul dramaturgiei mele.6

Hécatombeon
Cette récriture du mythe de Prométhée, écrite en 1993 nous propose une variante
assez différente de l’histoire initiale du voleur du feu ou chaque voix est un personnage

6
Interviu realizat de Emil Georgescu, Acolo unde îmi sunt rădăcinile, în România, am învăţat să merg, în Franţa
am început să zbor, în Jurnalul de Prahova, 1.04.2007. Aceeaşi idee a absurdului cotidian şi în Rădăcinile mele
sunt în România, iar aripile în Franţa, interviu realizat de Constantin Agafiţei în „Lumea Magazin‖, nr. 2 (106) /
2002

968
 ISSUE NO. 28/2022

singulier qui reprend d’une manière ironique et choquante les séquences les plus chargés
d’importance.

De son titre, le dramaturge ne fait aucune référence au mythe du Prométhée. De

surcroît, le mot « hécatombe » signifiait dans la Grèce Antique « le sacrifice de cent bœufs
a la gloire de Dieux », mot qui a été pris dans le langage courant avec le sens de
« massacre ». Le dramaturge ne s’assume pas une réécriture du mythe prométhéen qui se
construit autour du protagoniste dont l’identité a été discuté à plusieurs reprises. Il se
propose de réinterpréter le sens de la tragédie qui a été vu comme l’acte de payer le prix
de la barbarie, et de la délivrer de ce rôle cathartique : installer la peur et la pitié parmi
les désobéissants.
Avec Hécatombeon, le dramaturge s’imagine l’histoire de Prométhée totalement
différente de celle qu’on la connait déjà, on se trouve face en face avec un personnage
tragique dont la souffrance n’est plus une souffrance physique.

Le mythe de Prométhée est connu en principal pour le thème de la révolte, thème

qui est très bien employé par Eschyle dans son texte Prométhée Enchainé. Chez l’écrivain
grec l’idée de révolte est vue comme la lutte de l’individu contre le pouvoir injuste des
Dieux, ainsi Prométhée devient le symbole de l’individualité qui renverse tout un système.
Par contre, chez Matei Visniec la révolte n’existe plus. Selon le dramaturge la rébellion ne
fait qu’alimenter la source du mal et augmenter l’aliénation, elle n’a rien à faire avec la
salvation. Le personnage du théâtre moderne connait les dangers de l’absurde et pour cela
il décide à se conformer, à embrasser la fatalité. Si chez Eschyle le symbole le plus fort est
l’image de l’aigle qui rongeait le foie de Prométhée chaque jour pour le punir à
l’éternité, Matei Visniec nous propose une autre perspective : « Vous voyez cet aigle qui
vient chaque jour me ronger le foie ? C'est le seul être vivant que je vois depuis longtemps.
Je pense que j'ai commencé à m'attacher à lui. » Visniec a déjà exprimé ses idées sur le
théâtre de l’absurde : « Teatrul absurdului era însă, pentru mine... o formă de realism
pentru că, de fapt, realitatea în care trăiam era absurdă. »7 L’absurde est le fait d’accepter
la réalité avec tous ses défis. La rélation entre Prométhée et l’aigle est donc normale dans
ce paradigme de l’acceptation. D’ailleurs, on observe dans une didascalie ultérieure
« L'AIGLE se comporte en quelque sort comme une femme qui soigne PROMETHEE, lui
lave les blessures, lui donne à manger et à boire. » L’aigle devient une figure protectrice,
une mère, une compagnie. Prométhée devient, par conséquent le prisonnier de sa propre
amertume, de son manque de volonté. Il connait son destin, pourtant il se laisse porté par
cette souffrance irrévocable. Il n’a plus ni le désir de changer son destin, ni le pouvoir.
Zeus est un autre personnage ridiculisé dans la pièce de Visniec. Si dans l’œuvre
d’Eschyle, le maitre du monde est seulement mentionné par les discours des autres, signe
de supériorité, Matei Visniec donne une voix au vengeur de Prométhée. Le plus puissant
des Dieux nous est présentée comme un adolescent amoureux dont le discours est très
violent et terrestre.

7
Matei Vișniec, Cine sunt eu, p. 3

969
 ISSUE NO. 28/2022

« Partez ! Partez ! Partez ! Foutez-moi le camp ! Allez ! Ça suffit ! Je vais vous chasser
d’Olympe ! Toujours dans mes pattes ! Oh, ce n’est pas vrai ! Je ne peux avoir un seul
moment de tranquillité ! Je suis le maître du monde et je ne peux avoir un moment de
tranquillité ! »8. Le Zeus de Matei Visniec est un personnage épuisé par son statut de
« maitre du monde » qui veut s’en fouir de ses responsabilités.
Dans un de ses interviews sur le sujet du mythe Matei Visniec dit « Zeii sunt niste
spectatori prosti care nu se mai satura de acelasi spectacol perpetuu al violentei ». 9 Cette
fois-ci, l’un qui détient le control est dominé par les même mécanismes qu’il contrôlait.
Donc, les Dieux deviennent les spectateurs de leur propre violence.
Visniec développe aussi un motif absent dans d’autres réécritures, mais présent
dans la mythologie grecque. Il dévoile la multitude d’aventures amoureuses de Zeus. On
le retrouve bien souvent en cachette, se métamorphosant pour échapper à la jalousie de
son épouse Héra, ce qui provoque souvent un comique de situation.
Dans la tragédie grecque le Chœur était un élément important dans la construction
du spectacle théâtrale. Il s’imposait seulement comme observateur ce qui ne signifie pas
pour autant que sa présence était gratuite et dénuée d’effet. Le rôle du Chœur était de
rythmer la tragédie à l’aide de son discours grave et d’assurer cet tout au long du spectacle
par des chants et danses. Il guide le spectateur dans son parcours et il renforce deux
émotions fondamentales dans la tragédie : la pitié et la crainte. Voici comme le Chœur
s’introduit dans Prométhée Enchainé :
"C’est un brouillard craintif qui monte et que je vois/Gros de larmes à mes yeux,
lorsque je t’aperçois/Sur ce rocher/Ton corps se desséchant, cloues de liens d’acier/Que
les maitre nouveaux d’Olympe ont commandés. »10
Il est spectateur de la souffrance de Prométhée, il partage avec lui sa douleur
comme si sa douleur est un vrai spectacle. Chez Matei Visniec, ce personnage collectif
s’annonce dès le début comme le lien entre les spectateurs et les personnages de la pièce.
« Venez les mortels, venez…Pénétrez dans la cité des Dieux. Venez, entrez, osez. Ce
soir c’est la fête. Soyez rassurés, ce soir on ne va pas vous parler de malheurs du monde.
Détendez-vous, réjouissez-vous. Ce soir, on ne va pas vous parler de drames de
l’humanité. 11
Le chœur s’assume un nouveau statut dans le spectacle. Il invite les spectateurs à
un vrai spectacle où on s’amuse, on ne pleure pas, on ne ressent pas de pitié, ni de peur.
Au niveau du discours, le langage grave et harmonieux du Chœur chez Eschyle, est
remplacé par une suite de répliques qui manquent de substance. Il devient un observateur
trompeur, infidèle. L’épisode le plus important de la pièce, quand Héraclès veut libérer
Prométhée et tuer l’aigle qui lui ronge le foie, est décrit par le Chœur :
« Aie, aie, aie, voilà Héraclès qui arrive au pied du rocher sur lequel est enchainé
Prométhée. Aie, aie, aie, voilà, dans le noir a lieu la lutte entre Héraclès et l’aigle géant. Aie,
aie, aie, voilavoilà comme cette bataille ressemble à un jeu d’ombres ! ». Sa promesse de

8
Matei Visniec, Hécatombeon, manuscrit, Scène 11, p. 37
9
INTERVIU Matei Vişniec, despre Hecuba modernă: „Democraţia e învinsă de violenţă“, 16 iunie 2015
10
Eschyle, Prométhée Enchainé, Scène 2, page 91
11
Matei Visniec, Hécatombeon, manuscrit, Scène 1

970
 ISSUE NO. 28/2022

la première scène est gardée, nous sommes mis à l’abîme de toute violence, ce qu’on
ressent c’est de l’absurdité. On vit dans l’obscurité, égarée par le sentiment de l’angoisse
provoqué par les scènes tragiques. C’est un privilège que nous n’avons pas en tant que
mortels.
Selon Genette, toute modification du point de vue narratif s’appelle une
transfocalistion, procédée palimpsestes que Matei Visniec utilise beaucoup dans son texte
Hécatombeon. Si l’action de la pièce d’Eschyle se concentre sur l’enchaînement de
Prométhée au rocher, la pièce de Visniec évoque brièvement ces deux événements
importants de l’histoire mythique et focalise l’action surtout sur les prédictions des
Destinés concernant la mort de Zeus, la délivrance de Prométhée et un secret sur le
détrônement de Zeus que Prométhée dévoilera à condition qu’il soit libéré. De l’hypotexte
à l’hypertexte crée par le dramaturge roumain, on remarque beaucoup de
transformations pragmatiques, des changements appartenant au théâtre de l’absurde.
Nous sommes donc enclins à constater que les procédés utilisés par Matei Visniec
sont présents dans cette pièce surtout pour dénoncer le monde contemporain. Dans ce
monde du désespoir, le geste de Prométhée de donner le feu aux humains n’est pas un
acte salvateur, mais tout au contraire, une action qui met en marche leur décadence.

Prométhée : Le feu, ils l’emploient pour s’entre-tuer d’avantage (…) Le feu, ils
l’emploient pour brûler leurs cités (…) Ils n’ont rien compris du miracle du feu (…) Ils n’ont
pas compris que je leur ai donné le feu pour les rendre forts, comme les dieux, heureux comme
les dieux, beaux comme les dieux, immortels comme les dieux… Pour les rendre tout
simplement dieux… Au contraire, le feu les a rendus plus sauvages, plus bêtes, plus
malheureux, plus fous. (H., 35)

BIBLIOGRAPHIE
ALBOUY Pierre (1989), Mythes et mythologies dans la littérature française, Armand Colin, Paris
BACHELARD Gaston, (1992), La Psychanalyse du feu, Galimard, Paris
CORVIN Michel, (2003) « L’adaptation théâtrale: une typologie de l’indécidable », Pratiques, no.
119-12086
CORMANN Enzo, (1986), Le roman Promethée, Actes Sud-Papiers
DUPUIS Sylviane, (2008), « Le théâtre comme subversion des mythes : De la Seconde Chute au Jeu
d’Eve » paru en Métamorphoses du mythe, Orizons / L’Harmattan, Paris 2008 (sous la dir. de
Peter Schnyder, CREL, Université de Haute-Alsace, Mulhouse), pp. 833-849
DURANT Gilbert, (1995), Introduction à la mythodologie,
ELIADE Mircea, 1978, Aspecte ale mitului, Harper & Raw Publishers, Inc., New York
FRYE Northrop, 1957, Anatomy of Criticism, Princeton University Press, New Jersey
GENETTE Gérard, 1982, Palimpsestes : La littérature au second degré, Editions du Seuil, Paris
HUTCHEON Linda, A Theory of Adaptation, Routlegde, New York, London, 2006.
MIGNON Paul Luis, 1978, Panorama du théâtre au XXème siècle, Galimard
MC HALE Brian, Ficțiunea postmodernistă, Polirom, Iași, 2009.
PREMONT Laurent, Le mythe de Promethee dans la littérature francaise contemporaine, Presses de
l’Université Laval, 1965
SCHNYDER Peter, Métamorphoses du mythe. Réécritures anciennes et modernes des mythes
antiques, 2008
TROUSSON Raymond, Le thème de Prométhée dans la littérature européenne
TROUSSON, Raymond. Le thème de Prométhée dans la littérature européenne. Génève: Droz, 2001

971
 ISSUE NO. 28/2022

VARLAN Ana, Mitul lui Prometeu în literatură,

VISNIEC, Matei, Hecatombeon, 1999

972
 ISSUE NO. 28/2022

ALEXANDRU CANDIANO-POPESCU MILITARY CAREER

Laurențiu Paul Bălașa

PhD Candidate, University of Craiova

Abstract: Alexandru Candiano Popescu had a brilliant military career, culminanting in the
occupation of the Grivita 2 redoubt on August 30, 1877. He attendant the Military School Officers in
Bucharest, between 1854-1859. In 1859, he become lieutenant, being a close friend of Alexandru Ioan
Cuza. He participates in the War of Independence with the rank of major. After the episode Grivita,
received the rank of lieutenant colonel and was rewarded with the Order St George. After 1880, for
twelve years, he was a royal aide. In 1882, he received the rank of colonel. In 1894, he obtained the
rank of general, and in 1899 he came to commandand the third Army corps. He died on June 26, 1901,
in his friend’s house, the colonel A. Vladoianu.

Keywords: redoubt, Candiano, collonel, artillery, lieutenant

În urma căsătoriei din 1840, dintre Dumitru Popescu (originar din Buzău) Zincuța
Urzicianu (rudă a domnitorului Țării Românești Alexandru Ghica) s-a născut la 27
ianuarie 1841, la Lipia, județul Buzău Alexandru Candiano Popescu.
Din 1841 tatăl său, Dumitru Popescu, este numit polițist în orașul Ploiești, unde își
stabilește și domiciliul. La scurt timp, în anul 1843, Dumitru Popescu - moare în timpul
unei misiuni „fiind trântit de un cal negru, escortând pe episcopul de Buzău Cherasie”. Mama
sa se recăsătorește în 1847 tot cu un polițist din Ploiești pe nume Nicolae Candiano1. În
urma căsatoriei primeste și numele de Candiano.
Școala primară a urmat-o tot în Ploiești împreună cu fratele său Serghie, la o școală
particulară, iar apoi din 1851 a urmat cursurile unei alte școli particulare condusă de
Nicolae Lorenti și Pavel Eliade, apreciind foarte mult pe cei 2 profesori „învațătorii
copilăriei nostre .... erau niște apostoli, iubeau școala și pe școlari, aveau cultul dezinteresări
și al datoriei”2.
Acești ani petrecuți alături de cei doi profesori probabil i-a determinat destinul,
Alexandru Candiano – Popescu hotarându-se să urmeze Școala Militară de Ofițeri din
București, fiind al doilea dintre candidații admiși in anul 18543. În perioada studiilor sale
militare (1854-1859) Alexandru Candiano – Popescu a fost atras de istoria Principatelor
Române, devenind un susținător ale Unirii acestora, devenind interesat și de politică și de
literatură4. Chiar în anul Unirii, 1859 Alexandru Candiano – Popescu, termina Școala
Militară de Ofițeri din București , primind gradul de sublocotenent de artilerie, deși
armata română nu avea niciun tun, alături de cei 12 colegi ai săi5.

1
Constantin Corbu, Alexandru Candiano – Popescu – participant al vieții din a doua jumătate a veacului trecut
în Revista de Istorie, Tom 33, nr.9, septembrie 1980, ed. Academie, București, 1980, pag 1738-1739
2
Alexandru Candiano – Popescu Amintirii din viața-mi, vol. I , Ed. Universul, București, 1944, p. 22
3
Constantin Corbu, op. Cit. p. 1739
4
Idem p. 1739-1741
5
Alexandru Candinao – Popescu, op. Cit., ediția 1844 p. 5

973
 ISSUE NO. 28/2022

După anul 1859, Alexandru Candiano – Popescu devine un apropiat al lui Alexandru Ioan
Cuza, domnul îl aprecia, considerndu-l un om de încredere, afirmand chiar despre acesta
că „ îl iubesc mult” cu ocazia unei vizite în Ploiești, domnitorul făcând cunoștință și cu
mama sa Zincuța Candiano – Popescu. Iar intr-o altă vizita a lui Cuza la Iași, pe când
Alexandru Candiano – Popescu se afla intr-o garnizoană din capitala Moldovei. Cuza
declară despre acesta :”Candiano este unul dintre cei mai buni și iubiți ofoțeri ai mei”6. În
1864, este avansat la gradul de căpitan de artilerie urmând ierarhia militară.7 Deși
Alexandru Ioan Cuza îl aprecia, Alexandru Candiano – Popescu avea să participe la
detronarea acestora în februarie 1866. Alexandru Candiano – Popescu a fost marcat de
acest eveniment, datorită apropierii față de domn. În momentul trădării față de Cuza,
Candiano recunoaște că s-a gândit mult, alegând în cele din urma sentimentele patriotice,
hotărârea fiind luată după o perioadă de gândire foarte apăsătoare „cate nopți n-am dormit
! Ce chin, ce luptă înverșunată s-a petrecut în mine! Trebuia să hotărăsc. Am ales țara „ 8.
După înlăturarea lui Cuza din noaptea de 11-12 februarie 1866 Alexandru Candiano –
Popescu susținea că a participat la acest eveniment dezinteresat, punând mai presus
interesul țării. În acest context primește funcția de șef de cabinet al colonelului Haralamb,
acesta fiind ministrul de război. După evenimentele din 1866 noul domn Carol afișând o
neîncredere față de ofițerii care au participat la detronarea lui Cuza îl determina pe
Candiano – Popescu, să demisioneze din armată în anul 1867, îmbrățișând cariera de om
politic, dar și pe cea de ziarist9. În 1859, Al. Loan Cuza mobilizeză armata română la
Floreşti, domnul trimițând şi serie de ofiteri român să lupte alaturi de trupele franco
italiene contra austriecilor in Italia: căpitanii Anghelescu Gheorghe, Dunca lulius, Algin
lon, Ciornovădeanu Petre, Holban Mieluţă şi sublocotenentul Paleologu, în acest moment
Alexandru Candiano-Popescu cere o audienţă lui Cuza pentru ca domnul să permită sa fie
si el trimis în Italia10. Despre 11 februarie 1866: mai tarziu Popescu afirmă" 11 febroarie
s'a plâmţdit şi s'a executat în numele ideii Princepelui străin şi în numele moralităţi11. Iar
mai apoi tot el susţinea că: "2 mai 1864 este despotizmul şi corupţiunea 11 februarie 1866
libertatea şi moralitatea-29 ianuarie 1869 despotismul ipocrit si rafinat.12.
În contextul crizei balcanice şi în apariţiile războiului ruso-turc, Alexandru Candiano-
Popescu, de multe ori criticat de numeroşi adversari politici, se pronunţă pentru obţinerea
independenţei de stat 13.
Candiano-Popescu cere să fie înrolat în armata română în aprilie 1877, pentru a lua parte
la eventualul război al României pentru obţinerea independentei,cu toate că fiind deputat
era scutit de obligativitatea de a se înrola în armată.
Tot el susţine în Parlament, fiind printre primii deputaţi, pentru obţinerea independenţei
prin orice mijloace chiar şi pe calea armatei. Astfel a rămas în istorie cel mai important

6
Constantin Corbu, op. Cit. p. 1742
7
Dimitrie R. Rosetti, Dicționarul Contimporanilor ed. Lito – Tipografiei Populare, București 1897, p. 41
8
Alexandru Candinao – Popescu, op. Cit. , p. 17
9
Constantin Corbu, op. Cit. p. 1743
10
Alexandru Candiano – Popescu, Amintiri din viaţa-mi vol II, ed. Eminescu, Bucureşti 1999. P. 12
11
Alexandru Candiano – Popescu Democraţia , I, 1869, 21 August
12
Alexandr Candiano – Popescu Democraţia I 1869 25 septembrie ‘ieri si astazi’
13
GH. Bejan, I. Ceauşescvu, V. Mocanu C. Olteanu, op. Cit .p. 59,60

974
 ISSUE NO. 28/2022

discurs al său, ținut ca om politic, la 29 aprilie 1877: "nu trebuie curaj, nu trebuie talent,
ca să o rostească cineva, ci,din contra ne-a trebuit o robustă pacienţă pentru ca, secole
întregi, inspiraţi de spiritul politic al strămoşilor noştri, să ținem năbuşită în mintea
noastră și inima noastră dorin ţa de a fi liberi, de a fi independenti; pentru că, d-lor, ceia
ce este libertatea pentru om este independenţa pentru naţiune 14.
După momentul 4 aprilie 1877, odată cu semnarea Convenţiei româno-ruse,
România a ajuns în stare de război efectiv cu Turcia, după ce artileria otomană
bombardează oraşele româneţi de pe linia Dunării, la care artileria românească a răspuns.
Rusia a respins la început ajutorul României, dar în urma înfrângerilor suferite in vara lui
1877 la Plevna cere intrarea armatei române în luptă15. În acest context Alexandru
Candiano-Popescu trimitea o telegramă generalului Alexandru Cernat, ministru de
Război; în împrejurările grave în care se află ţara, solicit onoare de a mă prenumăra în
oaste", după ce în prealabil î ceruse lui I.C.Brătianu, comanda unu batalion de dorobanţi
să fie trimis în prima line a bataliei16.
Greul războiului l-a adus tot ţăranul român asa cum s-a tot întâmplat în istoria noastră,
deşi era condus de o altă clasă socială17. După intrarea ruşilor în ţară în aprilie 1877,
Brătianu se teme că ruşii vor ocupa ţara. Carol are o discuţie cu Sturdza, Kogălniceanu şi
Brătianu la palat ameninţând că va rupe convenţia de la 4 aprilie şi nu le va mai permite
trecerea, până cand ruşii nu vor renunţa la această atitudine. În aceste împrejurări, o
delegaţie rusă formată din căpitanul Popov, ce reprezenta pe Marele Duce colonelul
Dolgoruki, și din partea împăratului. Aceştia explicând că proclamaţia arăta poporului
român că armata rusă este prietenă 18.
După lungi dezbateri se hotărăşte în cele din urmă planul de luptă asupra Griviţei,
un atac general între muntele Verde şi Vid, pe data de 30 august (ziua ţarului) Atacul avea
să fie organizat dupa cum urmează:
Divizia a-IV-a trebuia să formeze o linie de foc, după cum urmează:
-Batalionul II de vânători comandat de maiorul Candiano - Popescu-Batalinul I dorobanţi
din regimentul 16
-Batalionul I din regimentul 5 linie, comandat de maiorul Leonida iarca -Batalionul I din
regimentul 14 dorobanţi.
-toți formau o brigadă condusă de colonelul Boronescu. Cealaltă brigadă era formată din
divizia a III-a alcătuită din regimentul 8 linie comandat de locotenent-colonel Poenaru,
regimentul 10 dorobanti comandat de locotenent-colonel Măldărescu, şi un batalion de
vânători,brigada fiind condusă de colonelul Ipătescu, ce forma a II-a coloană de foc19.
După ce a primit comanda batalionului şi înainte de a intra în luptă i-a încurajat pe soldaţi
cu un discurs rămas în istorie: ,,ofițeri, subofițeri, caporali şi soldați. Intr'o zi mare, dar zi

14
Monitorul oficial, nr. 109, 14 mai 1877, p. 32-37
15
Iulian Oncescu, Ion Stanciu, introducere în istoria modernă a românilor, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte,
2009 p.218
16
Constantin Corbu op. Cit, p. 1755
17
Nicolae Iorga Ploieţii în Războiul de Independenţă p.3
18
Alexandru Candiano – Popescu, amintiri din viata-mi , vol. II , Ed. Eminescu , Bucureşti, 1999, p. 12
19
Mihail Dumitrescu, Amintiri Militare, p.61
20
Mihail Dumitrescu, op. Cit, p. 79-80

975
 ISSUE NO. 28/2022

de primejdie sunt numit comandantul vostru. Sunt mândru de această încredere a şefilor
mei; încrederea lor este întemeiată pe încrederea mea în voi! Sunt veacuri de când români
n'au văzut o zi mai frumoasă de cât cea de astăzi...... Murind, vom trăi în amintirea
neamului nostru, căruia'l vom asigura viaţa prin sângele ce ne-om vărsa. Traind, vom fii
răsplătiţi şi onoraţi de ţară!"20 .Astfel în fruntea Batalionului Il vânători, Alexandru
Candiano-Popescu participă la istorica bătalie din jurul Plevnei din 30 august 1877. El
aducând un imens aport la victoria asupra puternicei redute turceşti Griviţa, unul dintre
cei mai remarcaţi comandanţi români din această bătălie21 .
După ce se fac ultimele pregătiri pentru atacul asupra redutei Griviţa 2 (care era vizibilă).
La ora 11, brigada comandată de colonel Borănescu porneste în marşi, pe o vreme
ploioasă şi cetoasă. la ora 3 se dă semnalul pentru ca trupele să intre în luptă.
La puţin după declanşarea atacului o coloană din divizia a IV descoperă o altă redută
numită Griviţa 1. Românii suferă numeroase pierderi iar turcii contra atacă, însă românii
resping atacul turcilor şi atacă din nou reduta, dar sunt din nou obligaţi să se retragă
datorită focului nimicitor al duşmanilor. Al 3-lea atac are loc pe la orele 4 jumătate. După
intervenţia lui Carol şi sosirea unor trupe ruseşti se reia atacul, de această dată țin fruntea
atacului se află tot batalionul II vânători condus de Alexandru Candiano-Popescu. Reduta
este cucerită după o luptă sângeroasă, Candiano ieşind în evidenţă prin curaj şi
devotament22.
Griviţa 2 este şi ea atacată de batalionul condus de maiorul Şonţu, căzut în acest
atac, atac reluat de batalionul I comandat de căpitanul Valter Mărăcineanu, care a căzut şi
el pe câmpul onoarei "plecând ca vijălia ţin frutea batalionului seu, Major Şonţu din
regimentul alu 10-lea de dorobanţi fiu a lu Focţanilor, că după calu izbitu de moarte şi
cădent strigă: -Sonţu alu vostru copii mei, mergeţi înainte că viu şi eu. El nu veni ci precede
pe mulţi din ei în lumea eternităţi!23
La ora 18 şi 45 de minute colonelul A. Angelescu ce comanda divizia a IV a ordonă
un nou atac, al IV lea. Primii au atacat si de această dată slodaţi din batalionul II vânători
precum şi batalioa nele din regimentele 14 şi 16 dorobanţi şi batalionul 5 line, în frunte
lor aflându-se maiorul Alexandru Candiano Popescu. După o lupă grea turcii se retrag
lăsând în urmă 3 tunuri şi steagul de lupta 24. Drapelul turcesc şi cele 3 tunuri au fost aduse
în Bucureşti la 9 septembrie 1877. Primierea celor 3 bravi soldaţi a fost descrisă de
Alexandru Candiano-popescu "primirea în capitală a fost sărbătorească”.
La sosirea celor 3 viteji, cu drapelul turcesc, părea că tot Bucureştiul era în picioare.
Pe străzi furnicar de lume, balcoanele pe unde treceau, împodobite cu flori şi cor oane. Unii
plângeau de bucurie, alți râdeau, dar toţi îi admirau ca pe nişte adevărați eroi25.
Şi după acest succes armata română a continuat să obţină şi alte strălucite victorii,
jucând un rol important în încercuirea Plevnei dar şi la Rahova, Opanez Zmârdan, Vidin

20
Mihail Dumitrescu, op. Cit, p. 79-80
21
Gh. Bejan, I. Ceauţescu, V.Mocanu C.Olteanu , Asalt la redute ed. Militară, Bucureţti 1969 p. 63-64
22
Mihai Dumitrescu, amintiri militare p. 62-63
23
N.D. Popescu Istori Rezbelului Româno - ruso – turc 1875-1878 partea a II a De la 30 august
1877 pînă la finele războiului ediţiunea a III a p.43
24
Căpitanul Damian Gheorghe , Istoria războiului ruso - româno - turc din 1877-1878 p.
25
Revista de istorie tom 30, 1977 p. 616

976
 ISSUE NO. 28/2022

Belogradcik26.Despre eroismul maiorului Alexandru Candiano - Popescu, de pe câmpul de

luptă această faptă de arme a fost deseori ignorată în istoriografia românească, datorita
evenimetelor din 1870 în care a fost implicat.
Eroismul său îl aflam şi din rapoartele superiorilor săi, un exemplu fiind scrisoarea
comadantului divizia a 4 a colonelu A. Aghelescu, pentru avansarea lui Candiano-Popescu
la gradul de locotenent-colonel.
În faţa Plevnei, 2 septembrie 1877
Domnule General,
Maiorul Candiano - Popescu atasat la Stat Majorul al Divizie a 4-a activă, a solicitat
onoarea de a conduce batalionul de Vânători la asaltul redutei, şi cum acest batalion se
arăta se în 2 randuri slab in foc din cauza putinei enrgii a comandatului sau, l-am
imprumutat batalionului in doua asalturi. Acest batalion a fost pus in capul coloanei de asalt
si sub comanda maiorului Candiano a înaintat viguros contra redutei. Desi primele atacuri
au fost respinse, cum era natura sa fie, Maiorul Candiano la rand de mai multe ori si a
arborat in reduta cu dansul drapelul roman, odata cu regimentul 14 Dorobanti.
Din partea unui om care avea o pozitie însemnata în țară, şi care nu era nevoit sa vie lacare
din armata, aceasta conduita e mai mult decat meritorie. Maiorul Candiano a dat dat probe
de o abnegatie şi de un devotament fără margini. Crez ca e de un bun expmplu pentru
armata de a se recompensa imediat actele de eroizm. Aceastea sunt chiar prescriptiile d-
voastre.
În consecință, vă rog să binevoiti a-l înainta la gradul de Locotenent- Colonel
Cu această ocazie îmi permit a va aduce la cunștinta ca batalionul al 2-lea vânători care
din corpul pe care comptam mai puțin până aici, din cauza a
2 greseli consecutive, a recastigat stima intregei divizii si el poate chiar servi de exemplu
Comand. Divizie 4-a,
Col. Anghelescu
Trebuie să evidenţiem faptul că deşi era deputat, ,şi astfel scutit igaţia de a se înrola în
armată, Alexandru Candiano-Popescu a luptat în prima linie, înfruntând moartea, pentru
ţara sa, din credinţa într-un ideal şi pentru poporul său. Chiar el declara "Am intrat în
război să-mi îndeplinesc datoria de român"27 .Cu ocazia în care Marele Duce şi Țarul au fost
informaţi de victoria de la Griviţa, aceştia au aflat şi numele comandantului, care a reuşit
aceasta victorie, Alexandru Candiano-Popescu28.Pentru aceasta importantă victorie
armata română a fost felicitată şi apreciata in presa românească dar şi în cea
internaţională, însa cele mai importante aprecieri au fost făcute de Carol dar si de ţarul
Alexandru a lIl-lea, ţarul acordând ordinul "Sfântul Gheorghe", principelui Carol,
generalului Alexandru Cernat dar şi maiorului Alexandru Candiano-Popescu29.Din aceste

26
Sorin Liviu Damean, Iulian Oncescu, o istorie a românilor de la tudor Vladimirescu la Marea Unire 1821-
1918 ed. Cetatea de scaun, Târgovişte, 2015 p. 204
Documente privind Istoria Romaniei, razboiul pentru independenta, vol VI (1 septebrei 1877-
15 octobreri 1877), ed . academie romane, bucuresti 1953 p. 26
27
Alexandru Candiano- Popescu, op.cit.,p.277
28
N.D. Popescu Istoria resbelului Româno-Ruso-Turc 1875-1878, partea aII-a, de la 30 august
1877 pâna la finele războiului, ediţiunea aIII-a,p.47.
29
Românii in razboiul de independenţă p.233

977
 ISSUE NO. 28/2022

momente grele pentru ţară putem spune că a început şi apropierea dintre Alexandru
Candiano-Popescu şi principele Carol, o apropiere bazată pe respect şi camaraderie faţă
de domnitorul ce a obţinut independenţa României, aşa cum arata chiar şi Alexandru
Candiano-Popescu. Într-o discuţie purtată cu domnul."Plevna este un hotar despărţitor în
istoria ţării! Istoria avea sa zică: România dinaintea Plevnei şi România în urma Plevnei! 30
" .La 3 septembrie 1877 Alexandru Candiano-Popescu este citat pe ordinea de zi a armatei
române" Maiorul Candiano-Popescu din miliţie a fost[citat]la ordinea dezi a armatei pentru
eroii ca conduită ce a avut conducând batalion ul N.2 Vânători, la asaltul redutei Griviţa în
doua rânduri consecutiv şi intrînd in fine în redută cu oamenii ce mai rămăsese din
batalionul ce comanda, o dată cu celelalte trupe ce au luat reduta şi in capul lor’’.
Pentru a recompensa asemenea fapte săvârşite mai cu seama de un ofiter militian, care
singur de bună voie s'a oferit a conduce acel batalion la lupte, nefiind chemat la comanda
aceasta, ci numai ca ofiţer de ordonanţă, rog pe Măria Voastră să binevoiască a-l înainta la
gradul de locotenent-colonel în miliţie ca ajutor al comandamentului miliţienilor din Divizia
IV teritorială"31.
La 9 septembrie 1877 primeşte Medalia "Virtutea Militară" prin ordinul de zi NR
64. (Verbita) "Cu ocazia luptelor de la 27, 30 şi 31 August şi la 6 Septembrie, Măria Sa
Domnitorul binevoind a acorda Ofiţerilor, Sergenţilor, Caporalilor şi Soldaţilor jos notaţi la
unii, ordinul Steaua României, şi la alţii Medalia Virtutea Militară, în urma curajului,
bravurii şi devotamentului cu care şi-au îndeplinit misiunile lor, fie cunoscut armatei numele
si recompensele acordate fiecăruia"32.
Deşi raportul de înaintare în grad, a lui Alexandru Candiano – Popescu era datat pe
2 septaembrie, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel printr-un decret domnesc
din 14 octombrie 1877, după intrervenţia lui Brătianu, care ajunge să-l ameninţe chiar pe
generalul Alexandru Cernat cu destituirea 33. La28 noembrie, după capitularea Plevnei,
pentru putin timp Ozman paşa este prizonier de Alexandru Candiano-Popescu. Cu acest
prileji el îl descrie pe comandatul turc, ca fiind energic însă putin cult, find de părere că
seful său de stat major părea că a organizat trupele otomane, Tefik - Bey era un om
energic, inteligent şi cu pregătire militară 34.
După obţinerea acestor victorii răsunătoare a comandat o serie de tablouri unor
artişti celebri: -Jhon Schonberg, care a pictat o serie de tablouri despre momentele
importante ale războiului. Cele mai importante fiind: Carol I la bătălia de la Plevna, Carol
apare călare îmbrăcat în manta şi cu chipiu alb pe cap, alături de un grup de soldaţi iar
lângă domn se afla maiorul Candiano–Popescu tot călare şi cu sabia scoasă, iar în
depărtare pe deal are loc o luptă înverşunată, pe spatele pânzei în stânga jos scrie "Carol

30
Alexandru Candiano-Popescu, op.cit.,p.118
31
V.Cheresteşiu,V.Maciu,S.Ştirbu, Documente privind Istoria Românilor.
Războiul pentru independenţă,vol.VI(1 septembrie 1877-15 octombrie 1877, Ed Academiei Române, Bucureşti,
1955 p. 136
32
V.Cheresteşiu,V.Maciu,S.Ştirbu, op.cit.,p.137
33
Revista de istorie, tom 40 Bucureşti 1987,
Ed. Academiei “Memorii corespondență și însemnări” Alexandru Candiano
– Popescu – martor și cronicar al timpului sau III , p.1227
34
Idem p. 1029

978
 ISSUE NO. 28/2022

I, Rege al României/în bătălia de la Plevna,11 septembrie 1877 / John Schonberg 1903

/artistul a fost martor ocular la luptă" un alt tablou din acest ciclu este,, Prima întâlnire a
domnitorului Carol I cu Ozman Paşa după capitulare,,-Friedrich Kaiser era specialst în
tematica batilistă, subiectele sale preferate fiind războaiele din 1864, 1866 şi 1870.
35Datorită talentului său de a crea şcene istorice inspirate din conteporalitatea acesta a

realizat câteva pânze pentru casa domnitoare a României. "maiorul Candiano-Popescu

prezentând prinţului Carol I şi Marelui Duce Nicolae steagul turcesc capturat la Grivita",
"printul Carol I în fruntea trupelor Române defilând prin faţa ţarului şi a Marelui Duce
Nicolae cu statul lor major", "întâlnirea prinţului Caroll" -Oscar Obedeanu foloseşte
motivul războilui de independenţă pentru o idee de naraţiune fictivă cele mai importante
fiind "ultimele cartuşe" la cercul Militar datată 1888 aflată la cercul Militar Naţional o altă
lucrare care se găseşte la Muzeul Militar National numită "Maiorul Candiano Popescu
vorbind batalionului de vanatori inaintea atacului" datată in 1889. Alte tablouri
importante fiind "Valter Mărăcineanu la Grivita"căderea eroică a căpitanuli Valter
Mărăcineanu", "sanitari şi răniţi","armata română în marş", "şcenă de luptă din 1877"
precum şi cele 3 variante ale "atacului redutei Grivita", " dorobanţu în viscol". La sfârşitul
luni ianuarie 1878 Candiano-Popescu este trimis la Peterzburg ca şi curier personal al lui
Carol I, ajunge apoi la Tiflis pentru a-i acorda Marelui Duce,Mihail Nicolaevici, fratele,
ţarului şi cel ce comanda trupele ruse din Asia, Cordonul "Stelei României" şi medalia
"virtuta militară"36.
De la Candiano Popescu aflăm cât de respectat putea fi cineva decorat cu ordinul
"Sfântul Gheorghe" "de la Ungheni la Peterzburg, în 5 zile de călătorie, nu am putut să
plătesc un ceai într-un restaurant Sf Gheorghe, ce-l purtam pe piept, plătea pentru mine în
Rusia oameni din popor îmi sărutau tunica, fiindcă aveam pe Sf Gheorghe"37 .
La 1 mai 1878 reintră în armată, ca şi comisar domnesc pe lângă consiliul de revizie,
motivele fiind explicate chiar de Candiano-Popescu, rugăminţile lui Brătianu şi a lui
Carol,încrederea lui Brătianu în cariera militară, încurajarea agentului diplomatic al
Angliei White,şi ataşamentul sau faţă de armată mai cu seamă după victoria de la Griviţa
38 . Candiano Popescu avea şi o părere politică despre situaţia Basarabiei, în acest sens el

susținea: "dacă am fi negociat Basarabia, am fi luat linia Silistra-Varna, Bulgaria de azi n-

am fi creat-o noi înşine. Viitorul nostru în Peninsula Balcanică n-ar fi fost astupat, nu ne-am
fi pus între o Bulgarie tare şi o Rusie puternică, cum ne aflăm acum, şi n-am fi fost în triplă
Alianţă numai cu numele şi de fapt înfeudaţi Austriei, un stat muribund stăpânit de unguri
vrăjmaşii noştri seculari"39.În mai 1878, Alexandru Candiano-Popescu este numit comisar
domnesc, revenind în armată, iar vara lui 1878 a fost numit prefect al poliţiei capitalei de
către lon C. Brătianu40.

35
Adraian Silvan Ionescu, Penel şi sabie, p. 162, 171, 201
36
Constantin Corbu, op. cit. P. 1757
37
Revista de istorie, tom 40, Candiano-Popescu martor şi cronicar al timpuli sau (III)
, memorii, Corespondenţă, însemnă Academie Bucureşti 1987 Alexandru Candri p. 1032, 1033
38
C. Bacalbaşa Bucureşti de altă dată, vol. I , editia II , Bucureşti 1935, p. 249
39
Revista de istorie op. Cit, p. 1032
40
Constantin Corbu, op. Cit, p. 1757; Dimitrie R. Rosetti, op. Cit p. 41

979
 ISSUE NO. 28/2022

Începând cu anul 1880, timp de 12 ani a fost aghiotant regal 41 .În aceasta calitate de
aghiotant regal a purtat numeroase discuţii cu mai multe personalităţi din ţară dar
străinătate respectiv au rămas convorbirile cu regele Carol I,cu Hitrowo, ministru Rusiei
la Bucureşti cu I.C. Brătianu, Wilamov, şi din prim-secretar la Legaţiunea Rusă din
Bucureşti42 .Aceste discuţii au avut loc deşi cariera politică a lui Alexandru Candiano
Popescu era așa cum susţinea şi el "decapitată"43.
În perioada în care a fost aghiotant regal (1880-1892) cariera sa militară a fost în
accesiune, în 1882 a primit gradul de colonel iar în anul 1894 a primit gradul de general
de brigadă, iar în 1899 a devenit comandatul Corpului III de armată 44. Agravarea bolii şi
moartea sa prematură se pare că au fost generate şi de supărările pe care i le-a creat fiul
său (autorul unei crime). Se afla în casa prietenului său din Târgovişte colonelul
Vlădoianu45.
Cortegiul funerar a fost al eroului de la Grivița a traversat Târgoviştea de la poalele
Mânăstiri Dealului şi până la gară. Comandantul regimentului 3Dâmboviţa a ţinut "o prea
simţită cuvântare, care emoţiona adânc întreaga adunare" 46. Sicriul a fost depus în vagon
special împodobit cu frunze de stejar fiind însoţit până la Bucureşti de o gardă de onoare
din Regimentul 3 Dâmboviţa, trenul ajunge în Gara de Nord din Bucureşti în ziua de 27
iunie la ora 8 şi 30 de minute, unde se aflau personalități dar şi ofiţeri din armată şi un
număr public. Cu puțin timp înaintea morţii sale şi-a exprimat dorinţa de a fi condus până
la groapă de către soldaţi din batalionul II vânători, în acest sens fiind trimisă din
Constanţa o companie acestui batalion. Ceremonia funerară a avut loc la biserica "Sf.
Gheorghe". De la biserică cortegiul s-a îndreptat înspre cimitirul "Bellu" în frunte aflându-
se o formaţie militară comandată de generalul de brigadă C. Brătianu. În momentul în care
sicriul a fost coborât în cavou de 4 sergenți și 2 caporali din batalionul II vânători, s-au
tras salve de tun 47.

Bibliografie
Bacalbaşa C. Bucureşti de altădată, vol. I , editia II , Bucureşti Ed. Eminescu 1987
Bejan GH., Ceauţescu I., Mocanu V., Olteanu C., Asalt la Redute Ed. Militară, Bucureţti 1969
Candiano-Popescu A. Amintirii din viața-mi , vol. I , Ed Universul, București, 1944
Candiano-Popescu A. Democraţia I 1869 25 septembrie ‘ieri si astazi’
Candiano-Popescu A., Amintiri din viaţa-mi vol II, Ed. Eminescu, Bucureşti 1999.
Căpitanul Gheorghe D., Istoria războiului ruso - româno - turc din 1877-1878
Ceremonia înmormântării generalului Alexandru Candiano – Popescu Tipografia Voință
Națională 1901,
Cheresteşiu V.,Maciu V.,S.Ştirbu, Documente privind Istoria Românilor. Ed. Academiei Române,
1952
Războiul pentru Independenţă,vol.VI (1 septembrie 1877-15 octombrie 1877,
Ed Academiei Române, Bucureşti, 1955

41
Constantin Corbu, op . Cit . P. 1754
42
Alexandru Candiano-Popescu, op. Cit. P. 213, 214
43
Alexandru Candiano- Popescu, Amintiri din viaţa-mi, Ediţia 1998, p. 280
44
Constantin Corbu, op. Cit, p. 1758
45
C. Bacalbaşa, Bucureşti de altădată, vol. 3, p. 11
46
Ceremonia înmormântării generalului Alexandru Candiano-Popescu , loc. Cit. P.
47
Ceremonia înmormântării generalului Alexandru Candiano-Popescu, Eroul de la Griviţa. P. 20

980
 ISSUE NO. 28/2022

Corbu C., Alexandru Candiano – Popescu – participant al vieții din a doua jumătate a veacului
trecut
Documente privind Istoria României, Razboiul pentru Independență, vol VI (1 septembrie 1877-
15 octobreri 1877),Ed . Academie Romane, Bucuresti 1953
Dumitrescu M. Amintiri Militare Tipografia Epoca București1897
Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009
Ionescu A.S. Penel şi Sabie Ed. Biblioteca Bucueștilor, București 2002
Iorga N. Ploieştii în Războiul de Independenţă Ed. Primăriei de Ploiești 1928
Monitorul oficial, nr. 109, 14 mai 1877
Oncescu I. ,Stanciu I, Introducere în Istoria modernă a românilor,Ed. Cetatea de Scaun Târgoviște
2009
Popescu A. Democraţia , I, 1869, 21 August
Popescu N.D. Istoria Rezbelului Româno - ruso – turc 1875-1878 partea a II a De la 30 august
1877 pînă la finele războiului ediţiunea a III a, Ed. Librăriei H.Steinberg București 1902
Revista de Istorie, Tom 33, nr9, septembrie 1980, Ed. Academiei, București, 1980
Revista de Istorie, Tom 40 Bucureşti 1987, Ed Academiei “Memorii Corespondență și Însemnari”
Alexandru Candiano – Popescu – martor și cronicar al timpului său,vol. III
Rosetti D.R., Dicționarul Contimporanilor ed. Lito – Tipografiei Populare, București 1897
Oncescu I., O istorie a românilor de la Tudor Vladimirescu la Marea Unire 1821-
1918 Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2015

981
 ISSUE NO. 28/2022

ARGUMENTATION BASED ON SEMANTIC FIGURES

IN THE TELEVISION INTERVIEW

Loredana-Aurelia Alexandrescu, Maria Alexandrescu,

PhD Student, ,,Alexandru Ioan Cuza” University of Iași,
Assoc. Prof., PhD, ,,Alexandru Ioan Cuza” University of Iași,

Abstract: Our study focuses on argumentative techniques based on semantic rhetorical figures
(metaphor, comparison, metonymy, oxymoron), in the current interview typeRomanian television
discourse.
The analysis is performed on four television shows: Professionals, broadcasted on TVR1, moderated
by Eugenia Vodă(interviews with Monica Macovei, Andrei Pleşu, Dem Rădulescu, Father Ilarion and
Father Bartolomeu Anania); Breakfast with a champion,broadcasted on TVR 2 and TVR2 HD, hosted
by Daniela Zeca-Buzura(interview with Corina Chiriac and Andrei Pleşu); Nocturnes, on TVR1, TVR
HD and TVR +, moderated by Marina Constantinescu (interview with LiviuCiulei); Let's cultivate
gratitude, on Trinitas TV, made by Eveline Păuna (interview with Daniela Zeca-Buzura); we
mentionthe fact that in the analyzed interviews all the typological discursive formscan be found,
from the legal discourse (Monica Macovei), with descriptive and narrative structures, to the religious
discourse (Fr. Ilarion from the Monastery “The Cross”, Father Bartholomew Anania) or philosophical
(Andrei Pleșu).

Keywords: argumentation, semanticrhetoricalfigures, metaphor, metonymy, oxymoron, television

interview.

Încă din Antichitate s-a recunoscut existența unor moduri de exprimare diferite de
exprimarea obișnuită, de care s-au ocupat tratatele de retorică, de unde și numele lor de
figuri de retorică. Pe scurt, o figură retorică este ,,o expresie prin care aspectul discursului
este diferit de simpla obișnuință”, însă și ,,un important factor de varietate și de bună-
cuviință”1 a căror studiere nu trebuie să piardă din vedere rolul argumentativ-persuasiv
(care antrenează adeziunea auditoriului) pe care aceasta îl are în discurs. Pe larg, figura
reprezintă ,,devierea de la uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit nivel al limbii,
care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate ori
persuasiune față de maniera comună de exprimare2. Gérard Genette definește termenul
de figura drept ,,distanța între semn și sens ca spațiu interior al limbajului” 3. În viziunea
lui Meyer, tropul este o figură care, ,,prin însăși forma sa, interzice o lectură literală….,
fiind instrumentul prin excelență al figurativului”, instrument ce este important nu numai
pentru retorică, ci și pentru argumentare4. Efectul unei figuri retorice depinde de
contextul în care apare.

1
Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts-Tyteca, Tratat de argumentare. Noua retorică, Traducere şi indecşi de Aurelia
Stoica, Prefaţă de Michel Meyer, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, pp. 208-211.
2
Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 145.
3
Gérard Genette apud Grupul µ, J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon, Retorică
generală, Introducere de Silvian Iosifescu, Traducere și note de Antonia Constantinescu și Ileana Littera, Editura
Univers, București, 1974, p. 186.
4
Michel Meyer, Principia rhetorica, Teoria generală a argumentării, Traducere de Aurelia Stoica, Studiu
introductiv de Constantin Sălăvăstru, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010, pp. 172-175.

982
 ISSUE NO. 28/2022

Orice limbaj figurat prin care un locutor încearcă să ia contact cu un interlocutor

este o trecere dincolo de gradul zero, adică de înțelegerea primară a sensurilor cu care
este înzestrat discursul. Din acest motiv, limbajul figurat este un limbaj cifrat, un limbaj în
care poți pătrunde numai în urma unui efor intelectual de deslușire a sensurilor și
intențiilor ascunse de comunicare ale autorului de text5.
Figurile retorice ,,modifică”, ,,înlocuiesc”, ,,acționează asupra”, modificând
procentul de redundanță al discursului, fie reducându-l, fie mărindu-l6.
Mult timp, figurile de stil au fost numite, de către mulți retoricieni, drept
ornamente ale discursului. Prin urmare, se poate observa faptul că de-a lungul timpului s-
au evidențiat două perspective de abordare a figurilor și a tropilor: pe de o parte, cei mai
mulți cercetători consideră figurile drept ,,devieri de la uzul lingvistic normal” (Angela
Bidu-Vrânceanu et. altii), pe de altă parte, tropii sunt substituții de sens, ,,anumite sensuri,
mai mult sau mai puțin diferite de sensul primitiv” (P. Fontanier). Figurile retorice pot
îndeplini și o funcție cognitivă, prin exprimarea logosului, deținând astfel un rol important
în comunicare
De clasificarea figurilor de stil s-au preocupat mulți cercetători ai limbajului, fără a
ajunge la o perspectivă unitară asupra tipologiei acestora. Lucrarea cercetătorilor
belgieni, (autointitulat Grupul µ), Retorica generală, devine fundamentală în taxonomia
figurilor retorice, care propun patru clase de figuri organizate pe niveluri lingvistice
(metaplasmele, metataxele, metasememele și metalogismele), iar structurarea fiecărui
nivel figurativ se realizează după cele patru ,,figuri de construcție” ale lui Quintilian:
detractio (,,suprimare”), adiectio (,,adăugarea”), immutatio (,,substituirea”) și tranmutatio
(,,permutarea”).
Metaplasmele, numite și figuri de sunet (operații asupra morfologiei), reprezintă
domeniul figurilor care acționează asupra cuvântului, având în vedere modificarea
formală a acestuia. În categoria metaplasmelor se înscriu: afereza, apocopa, sincopa,
epenteză, aliterația, asonanța, paronomaza.
Metataxele (operații asupra sintaxei) constituie domeniul figurilor care acționează
asupra structurii frazei (sintaxei). Din categoria metataxelor fac parte următoarele figuri:
chiasmul, inversiunea, anafora, epifora, hiperbatul, zeugma.
Metasememele (operații asupra semanticii, numite și tropi), figuri de gândire, sunt
schimbările care au în vedere sensul cuvintelor. Această clasă cuprinde sinecdoca,
metafora, metonimia, comparația, oximoronul.
Metalogismele (operații asupra logicii) privesc domeniul vechilor ,,figuri de
gândire” care modifică valoarea logică a frazei. Din spectrul metalogismelor fac parte
alegoria, perifraza, ironia, umorul etc7.

5
Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 403.
6
Grupul µ, J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon, Retorică generală, Introducere
de Silvian Iosifescu, Traducere și note de Antonia Constantinescu și Ileana Littera, Editura Univers, București,
1974, pp. 43- 53.
7
Grupul µ, J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon, Retorică generală, Introducere
de Silvian Iosifescu, Traducere și note de Antonia Constantinescu și Ileana Littera, Editura Univers, București,
1974, pp. 41-65.

983
 ISSUE NO. 28/2022

O altă clasificare a figurilor de stil este realizată de către Bonhomme8, în viziunea

căruia există două tipologii: o tipologie funcțională, care are în vedere figurile repartizate
în clase în funcție de finalitatea pe care o îndeplinesc în discurs (de pildă, tipologia
funcțională a lui Paulhan: ,,figuri de rațiune”, ,,figuri de imaginație”, ,,figuri de pasiune”;
tipologia funcțională argumentativă a lui G. Tardif: ,,figuri ale exordiului” = litota, ,,figuri
ale prezentării” = comparația, ,,figuri ale respingerii” = ironia; tipologia funcțională
estetică a lui B. Gracián: ,,figuri prin corespondență și proporție”, ,,figuri prin echivoc
ingenios”, ,,figuri prin ficțiune”) și o tipologie structurală, în care figurile sunt considerate
în funcție de componentele structurale ale unității de discurs care sunt afectate de
operațiile retorice aplicate. Cea de-a doua tipologie este mai riguroasă, întrucât realizează
o sistematizare structurală a figurilor, plecând de la clasificările generale din cadrul
retoricii. Bonhomme propune patru clase de figuri retorice: figuri morfologice, care
corespund metaplasmelor Grupului µ, figuri sintactice, corespunzând metataxelor, figuri
semantice, identificate cu tropii și metasememele și figuri referențiale, asociate figurilor
de gândire și fiind în concordanță cu metalogismele Grupului µ9.
Întrucât este mai accesibilă, în analiza noastră vom pleca de la clasificarea propusă
de către Bonhomme, care este și cea mai vehiculată.
Din această paletă largă de figuri, discursul televizual a împrumutat o serie de
figuri retorice, reprezentând strategii de construire a argumentării în vederea obținerii
adeziunii publicului larg la opiniile enunțate.
În continuare, vom analiza câteva dintre cele mai frecvente figuri retorice
semantice (metafora, comparația, metonimia, oximoronul) ale discursului televizual,
urmărind rolul pe care îl îndeplinesc acestea în practica discursivă:
a. metafora10 (fr. métaphore, gr. metaphora = ,,transport, transfer, strămutare”)
substituie şi totodată nuanţează fapte, stări, atitudini, comportamente11, oferind o cheie
de interpretare a realității12, printr-o comparație subînțeleasă. Daniela Rovenţa-
Frumuşani arată că se poate vorbi despre ,,presiunea metaforei legată de efectul
interpretării”, întrucât acest tip de metafore constituie ,,rezultatul unei deducţii” 13,
deoarece și aici al doilea termen al comparației lipsește.
La rândul său, Maria Cvasnîi-Cătănescu14 identifică o serie de caracteristici de bază
ale metaforei publicistice: ,,este non-poetică, de regulă non-ambiguă (explicită sau
implicită catacretică), stereotipă, simplistă sau prețioasă și forțată, dar imprevizibilă, în

8
Bonhomme apud Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, ediția a II-a, Editura Universității ,,Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2010, p. 378.
9
Bonhomme apud Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, ediția a II-a, Editura Universității ,,Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2010, pp. 378-379.
10
Vezi Loredana-Aurelia Alexandrescu și Maria Alexandrescu – acest subcapitol reprezintă o dezvoltare a
articolului ,,Metafora în discursul televizual românesc de tip interviu” prezentat la Conferinţa Internaţională
,,Discurs critic şi variaţie lingvistică. Abordări inter- şi transdisciplinare ale trecutului şi prezentului”, ediţia a X-
a, desfăşurată la Suceava, în perioada 8-9 iulie 2021.
11
Raluca-Mihaela Nedea, Discursurile lui Cicero. Structuri şi strategii argumentative, Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2007, p. 188.
12
Aura Bărîcă, Metaforă și corporalitate în discursul media, Editura Paralela 45, Pitești, 2009, p. 7.
13
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura Bic All, Bucureşti, 2000, p. 119.
14
Maria Cvasnîi Cătănescu, Retorica textului jurnalistic - cu referire la editorial,
https://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3931/pdf, consultat în data de 9 februarie 2021.

984
 ISSUE NO. 28/2022

special în contexte formulate standard. În continuare, autoarea subliniază că rolul

important al metaforei (exceptând reprezentările aberante sau obscure) este acela de a
deveni o formă a persuasiunii publicistice, în măsura în care individualizează emfatic o
idee, o situație sau o persoană.
În ceea ce privește comportamentul metaforei, Dumitru Irimia, în acord cu alţi
autori, subliniază că stilul publicistic ocupă o zonă intermediară între stilul ştiinţific
(obiectiv, descriptiv şi informativ) şi stilul artistic (ton confesiv – lasă să transpară şi
personalitatea autorului)15.
Ioan Milică, în lucrarea Lumi discursive, dedică un studiu metaforei științifice, unde
evaluează clasificările propuse în literatura de specialitate de diverși autori și reliefează
funcțiile îndeplinite de aceasta, subliniind natura procesuală a metaforei, condiția ei de
fenomen cognitiv semiotic dinamic, legat de context16.
Discursul de televiziune uzează și abuzează de metafore, pe care le produce în modul
cel mai spontan, acest lucru se poate urmări cu ușurință în exemplele excerptate din
corpusul lucrării.
Metaforele din discursul analizat ar putea fi grupate în mai multe tipuri, în funcție
de domeniul/ tematica în care se înscriu: religios (judecătorul va deveni un înger pe
pământ și va împărți dreptatea), metafore cu teme zoologice/ ornitologice/ ihtiologice, care
se realizează pe corespondențe dintre animale/ păsări/ pești și oameni (Dem
Rădulescu…am o clipă când îmi pierd controlul şi devin fiară”; ,,de asta se fac oamenii
crocodili” (exemplul x); ,,Andrei Pleșu, o pasăre de noapte” ,,Ani a prins în năvod un pește
mare (Vezi Anexa, p. 61); primul dumneavoastră ministru - o caracatiță românească (Vezi
Anexa, pp 77-78).
În ceea ce privește funcțiile pe care le poate îndeplini metafora în interacțiunile
mediate analizate, acestea sunt: funcție evaluativă (dem rădulescu + este o instituţie);
argumentativă (îi puneau chipul (lui Mihai Eminescu) pe bancnote < F DE UN LEU > ↑ pentru
că aveau tiraj mai mare); descriptivă (dobrogea e ++(…) este un + tărâm deosebit ++
DOBROGEA ↑ + aspru ↑ + dar + încărcat de + căldura soarelui); de definire (eu am să-i spun
că s-a construit cu bine ┴ l-a încept s-a s-a perimat acum ideea asta dar s-a < L s-a construit
cu sănătatea ↓ cu sănătatea mea ↓ cu: viata mea ↓ ++ totul l-am subjugat acestei femei
nemiloase ↓ pe care ↓ (…) care e scena ] pe care am iubit-o foarte mult ↓ şi o iubesc) etc.
Prin urmare, metafora este una dintre figurile retorice care apar cel mai des în
interviurile analizate, conferind un grad mare de expresivitate discursului, deținând o
valoare stilistică ornamentală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prezintă și o valoare
cognitivă, conceptuală.

b. comparația este figura de stil care constă în ,,apropierea diverselor obiecte pentru
a-l evoca mai bine pe unul dintre ele”17, stabilindu-se între termenul comparat (T1) și un

15
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 167.
16
Ioan Milică, Lumi discursive. Studii de lingvistică aplicată, Editura Junimea, Iași, 2013, pp. 253-273.
17
Todorov apud Grupul µ, J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon, Retorică
generală, Introducere de Silvian Iosifescu, Traducere și note de Antonia Constantinescu și Ileana Littera, Editura
Univers, București, 1974, p. 166.

985
 ISSUE NO. 28/2022

comparant (T2) (frecvența mare a clasei morfologice a substantivului în calitate de

comparant și comparat) cu efecte conotative. Comparația intră în categoria figurilor
similitudinii și analogiei, obținute prin mijloace lexico-gramaticale.
Este important de reținut că aparițiile relativ frecvente ale comparației în discursul
televizual sunt justificate de funcția descriptiv-expresivă a figurii. Maria Cvasnîi
Cătănescu identifică două variante lexico-semantice ale comparației: a) convențională și
sentențioasă, cu recontextualizarea unor frazeologisme din fondul cultural tradițional și
comun și b) inedită și pitorească, stabilind echivalențe imprevizibile între cei doi termeni
obligatorii, pentru a evalua unul în raport cu celălalt18. De altfel, comparația vizează
imaginația cu ajutorul intelectului, în vreme ce metafora se adresează sensibilității cu
ajutorul imaginației19:

(1) DR: îmi pare rău că-s morţi + carmen mai poa- să spună (râde) carmen şi sică a VEnit la MINE
↑ aveam un palton care fusese întors de cinci ori ↑ + aveam părul cum nu părul lung cum îl purta:
acum atunci părul ca eminescu + îl luai şi-l aduceai până aici (cu amândouă mâinile indică
lungimea părului până la umăr) şi-l aducea înapoi ↓ erau plete. (p. 9).

Comparația la care recurge Dem Rădulescu are un rol important în realizarea

portretului fizic al acestuia: felul de a-și aranja părul (prin invocarea figurii ,,poetului
nepereche”), o caracteristică a celor două personalități ale culturii românești din epoci
diferite, ideea care conferă astfel o mai mare concretețe aspectului fizic prezentat.

(2) EV: chiar atunci aveaţi CONȘTIINȚA faptului că multe eseuri + chiar ATUNCI + nu vă mai
reprezentau + dar aţi spus că le includeţi în carte ca o + ,,suită de CHIPURI PĂRĂSITE” ↑ ziceţi
,,chipuri părăsite” ale lui andrei pleşu (Vezi Anexa, p. 28).

Epitetul din structura comparației din pasajul de mai sus ,,Chipuri părăsite” este
postpus, cu natură adjectivală, prezentând valenţe poetice, prin care se arată
subiectivitatea locutorului.

(3) AP: cei care te formează ↑ profesorii tăi vor să te vadă aşezat (…) cum vor şi părinţii să te
vadă aşezat ↑ cât mai repede la casa ta (Vezi Anexa, p. 29)

(4) LC: de pildă ↑ lui penciulescu la un moment dat ↑ aveam nevoie de el ca de duda coaptă ↓ ca
să împlinească + + ă repertoriul ↑ dar i s-a oferit direcţia teatrului mic (vezi Anexa 4, p. 183).

(5) LC: ++ oamenii se pot ruga + la biserică ↑ ++ se pot ruga și acasă ↑ + da se duc la biserică. +
de ce? +++ e altfel ruga în comunitate ++ e altfel + este + e un fel de + împărtășanie cu ceilalți
(râde) + nu? + și + de asta vine + lumea și la teatru nu stă numai la televizor ↓ ++ și n-o să ++
n-o să ┴ ++ și s-a spus când a apărut FILMUL ↑ când a apărut TELEVIZORUL ↑ c-o să moare
teatrul ↓ + teatru nu moare + pentru că lumea simte această nevoie de SĂ RESPIRE ++ la fel ca
MC: celălalt
LC: sau să râdă cu o secundă înainte ↑ ++ sau să-i cadă o lacrimă ++ o secundă după ↑ ++ < F
SĂ SIMTĂ COTUL > să simtă cotul + cum se spune (vezi Anexa, p. 283).

18
Maria Cvasnâi Cătănescu, Retorica publicistică. De la paratext la text, Editura Universității din București, 2006,
p. 195.
19
Val Panaitescu (coord.), Terminologie poetică și retorică, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
1994, p. 33.

986
 ISSUE NO. 28/2022

(6) EV: și credeți că există ++ cu adevărat în România ↑ ++ SUNT OAMENI INCORUPTIBILI ↑

pentru că e ca la lădițele cu mere ↑ știți sunt câteva mere stricate ↑ și treptat ↑ treptat ↑ +
MM: le strică pe toate. (vezi Anexa, p. 60).

Prin comparația utilizată, Eugenia Vodă subliniază faptul că acest defect de a fi corupt
este unul molipsitor.

(7) BA: al minții ↑ în sensul de a-ți transforma creierul într-o placă de + gresie ↑ + pe care scrie
cu condeiul ↑ + și ștergi ↑ + ei + pe hârtie când scrii o poezie ↑ ++ faci un vers în foarte multe
variante ↑ + și ștergi ↑ + ștergi ↑ + mai scrii pe margine.+ ei + pe creier nu este același lucru + adică
pui variantele +++ trei ↑ patru ↑ cinci ↑ zece ↑ + rămâi la una + din cele zece ↑< Î rămâi la una > ++
↑ aceasta este ++ dar cele nouă refuză să plece.
EV: parcă-mi descrieți un computer cu fișiere ↑ (vezi Anexa, p. 110).

Moderatoarea vede procesul scrierii operei de către părintele Anania, în memorie, ca

pe un computer, în care pot fi salvate mai multe fișiere.

(8) CC: + dar tot ce vom povesti + despre CINCIZECI de ani de carieră ↑ + o să se vadă
că e deosebit. nu? exact cum cum ă + ă planta asta ă + (arată cu palma dreaptă spre planta din platoul de pe
masă) ă se va mișca până la sfârșitul vorbirii noastre (Vezi Anexa, pp. 202-203).

Corina Chiriac, invitata Danielei-Zeca Buzura la emisiunea ,,Mic dejun cu un campion”,

prezintă, în comparație cu misterul unei plante uscate, care, datorită apei, va înflori,
cariera ei strălucită de muzician.

(9) AP : (…) + îmi aduc aminte că a trebuit să dansez la un momendat ↑ SINGUR pă scenă și ASTA +[ mi s-a
părut ↑
EV: și ce ați dansat ]?
AP: nu: mi se cânta un ritm + și eu [ trebuia să-l
EV: a și vi s-a părut că v-ați simțit ] ca un urs cum să spun ↑ + cum v-ați simțit ↑ (Vezi Anexa, p. 47)

(10) DZ-B: și ei cred că + vigilența exagerată a unor părinți ă + ă care se uitau la ┴ ca la + SFINTELE
MOAȘTE la ă + un copil ceas ce e o eroare extraordinară ↑ ă + mi-a interzis foarte multe libertăți ↑ + pe care
+ nu le-am mai putut recupera ↑ + și + asta e. (Vezi Anexa, p. 271).

Daniela Zeca-Buzura, invitata Evelinei Păuna la emisiunea ,,Să cultivăm recunoștința”,

subliniază importanța sa, copil fiind, în sânul familiei, grija exagerată ce i-o purtau părinții.
Prin urmare, comparația are capacitatea de a modifica ierarhia trăsăturilor semantice,
devenind astfel un mijloc de persuasiune20.
c) metonimia (construită pe principiul substituției) este figura retorică ,,în care se
înlocuiește un cuvânt prin altul care întreține cu primul un raport de proximitate, de
contiguitate”21, această contiguitate fiind ,,spațială, temporală sau cauzală”22. Constantin
Sălăvăstru propune o serie de aspecte care vizează metonimia:
- înlocuirea conținutului prin conținător: ,,A bea un pahar”;

20
Val Panaitescu (coord.), Terminologie poetică și retorică, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
1994, p. 33.
21
Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010, p. 393.
22
Grupul µ, J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon, Retorică generală,
Introducere de Silvian Iosifescu, Traducere și note de Antonia Constantinescu și Ileana Littera, Editura Univers,
București, 1974, p. 173.

987
 ISSUE NO. 28/2022

- înlocuirea persoanei printr-un loc cu care este asociată: ,,Lucrurile se fac și

se desfac la Cotroceni”;
- înlocuirea unui individ printr-un instrument: ,,Violoncelul a greșit intrarea”;
- substituirea operei prin autor: ,,Citesc cu interes din Dostoievski”;
- înlocuirea cauzei pentru efect23.
Metonimia ,,A numi o lucrare prin autorul ei” pune în față particularul, ceea ce este
principal, dar care nu dă sensul generalului și al abstractizării, frapând astfel
sensibilitatea:

(1) MC: ce înseamnă o echipă de genul acesta pentru ă + teatru?

LC: e + f + e ++ î:ncepi să + să + să + comunici când se creează bazele unei + unei încrederi + și ale
unei + recunoașteri reciproce ↑ + începi să comunici mult mai ușor.
MC: discutați cu ei + plecând de la text ? le +
LC: nu mai știu.
MC: a (râde)
LC: ,, < L nu mai știu + nu mai țin minte > ↑0
MC: [ am înțeles.
LC: < L undeva ] + poate-n caluga ↑ + poate undeva-n reazan ↑ + trăia un ++ copil cuminte ↑ cu păr
galben + ochi albaștri + în familia lui ss + cinstită ↑ și săracă ↑ de țăran >”. esenin.
MC: v-aș fi răspuns și eu cu un esenin acum. (râde)
LC. MC: (râd amândoi) (Vezi Anexa, p. 309).

În pasajul de mai sus, Marina Constantinescu, realizatoarea emisiunii ,,Nocturne” recurge

la metonimia care vizează substituirea operei prin autor.
Putem constata că la nivelul discursului de televiziune analizat, metonimia este slab
reprezentată, întrucât presupune un efort intelectual prea mare din partea telespectatorilor cu un
nivel mediu de pregătire.

d. oximoronul (gr. oxys = ,,înțepător, inteligent” și moros = ,,prostănac, nebun”) presupune

asocierea paradoxală a doi termeni opuși, în aceeași unitate discursivă, cu efecte expresive
surprinzătoare; este considerat o ,,specie de antiteză în care se raportează două cuvinte
contradictorii, unul părând a-l exclude logic pe celălalt”24.

(1)MC: (…) una dintre şanse a fost că aici ↑+ + + în studioul NOCTURNELOR ↑ ă ↑ + + + să vină
scenografi ↑ actori ↑ IMPORTANŢI ai spaţiului nostru cultural ↑ şi să INVOCE + + o prezenţă +
ABSENTĂ şi totuşi + ATÂT de importantă . + + LIVIU CIULEI. + + (Vezi Anexa, pp. 266-267).

În pasajul dat, Marina Constantinescu, moderatoarea emisiunii ,,Nocturne” recurge

la oximoronul ,,o prezență absentă” pentru a ilustra prezența discretă a marelui regizor
Liviu Ciulei, care prefera anonimatul (nu-i plăcea să dea interviuri).
După cum se constată, efectul argumentativ al figurilor este de a ilustra/ de a crea
proximitate, de a pune în evidență ,,forța vie a valorilor care unesc oratorul și auditoriul,
de a întări sentimentul de comunitate ce poate exista între aceștia”25. Prin urmare, figurile
retorice în limbajul jurnalistic dețin funcția conativă și persuasivă, funcția poetică
ocupând un loc secund. Ambiguitatea figurilor retorice este o particularitate a literaturii.

23
Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010, p. 394.
24
Morier apud Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2010, p. 395.
25
Michel Meyer, Principia rhetorica, Teoria generală a argumentării, Traducere de Aurelia Stoica, Studiu
introductiv de Constantin Sălăvăstru, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010, p. 171.

988
 ISSUE NO. 28/2022

Din acest punct de vedere, limbajul jurnalistic, în momentul în care recurge la aceste
figuri, nu opacizează discursul, ci revelează, ele stând sub semnul accesibilității. Figurile
retorice devin astfel o marcă a subiectivității jurnaliștilor, care produce efectul său
persuasiv la nivelul discursului26.

Câteva concluzii:
În interviurile analizate sunt prezente toate formele tipologice discursive, de la
discursul religios (pr. Bartolomeu Anania, pr. Ilarion de la Mănăstirea Crucea) sau juridic
(Monica Macovei) la cel filosofic (Andrei Pleșu), fiecare invitat demonstrându-și
apartenența la anumite domenii ale societății din care face parte;
Analizând cele mai frecvente figuri retorice (figurile de stil, în discursul analizat,
aparțin, de obicei, unui stil liber de exprimare), care apar în corpusul lucrării noastre, am
observat că discursul de televiziune românesc actual uzează și abuzează de metafore (am
întâlnit metafore nominale, verbale, adjectivale și adverbiale), pe care le produce în modul
cel mai spontan (sunt prezente metafore care pot fi grupate în funcție de domeniul/
tematica în care se înscriu: religios, tehnologic, metafore cu teme zoologice/ ornitologice,
metafore având ca tematică războiul). De asemenea, discursul televizual recurge frecvent
și la repetiție (pentru a impune în mentalul colectiv anumite idei), anaforă, antiteză, figuri
retorice care sunt utilizate cu scopul de a funcționa ca strategii persuasive, provocând
adeziunea telespectatorilor la ideile enunțate; figurile retorice slab reprezentate sunt
metonimia, oximoronul;
Referitor la imaginea locutorului/ interlocutorului, în anumite structuri discursive,
figurile de stil funcționează ca acte cu efect pozitiv asupra imaginii locutorului/
interlocutorului (o prezenţă + ABSENTĂ şi totuşi + ATÂT de importantă. + + LIVIU CIULEI
(vezi Anexa, p. 287); Dem Rădulescu - instituţie umoristică (v. Anexa 1, p. 3)), în vreme ce
în alte contexte, acestea pot contribui la crearea unei imagini negative (DR: ştiţi eu sunt un
om foarte la locul meu. am o clipă când îmi pierd controlul şi devin fiară (v. Anexa 1, p. 13));
În discursurile analizate, figurile de stil îndeplinesc diverse funcții: evaluativă : a)
pozitivă: Dem Rădulescu - instituţie umoristică (v. Anexa 1, p. 3); b) negativă : PRIMUL
dumneavoastră ministru - o caracatiță românească), argumentativă (AȘ: zic mai bine + îi
puneau chipul (lui Eminescu) pe bancnote < F DE UN LEU > ↑ că aveau tiraj mai mare (Vezi
Anexa, p. 245); descriptivă (într-o descriere plastică (…) este un + tărâm deosebit ++
DOBROGEA ↑ + aspru ↑ + dar + încărcat de + căldura soarelui (…) mi s-a părut exotic ↑ (Vezi
Anexa, p. 148)), de definire (totul l-am subjugat acestei femei nemiloase ↓ pe care > (…)
care e scena ] (vezi anexa, p. 12)).

Bibliografie
Bărîcă, Aura, Metaforă și corporalitate în discursul media, Editura Paralela 45, Pitești, 2009.
Bidu-Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela, Pană
Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.

26
Ioana Vid, ,,Structuri retorico-stilistice în presa românească actuală”, Diacronia, AUT, XLVII, 2009, pp. 236-
244, https://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A6446/pdf, consultat în data de 24 februarie 2021.

989
 ISSUE NO. 28/2022

Cvasnâi Cătănescu, Mari, Retorica publicistică. De la paratext la text, Editura Universității din
București, 2006.
Cvasnîi Cătănescu, Maria, Retorica textului jurnalistic - cu referire la editorial,
https://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3931/pdf, consultat în data de 9 februarie
2021.
Grupul µ, J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon, Retorică generală,
Introducere de Silvian Iosifescu, Traducere și note de Antonia Constantinescu și Ileana Littera,
Editura Univers, București, 1974.
Irimia, Dumitru Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Meyer, Michel, Principia rhetorica, Teoria generală a argumentării, Traducere de Aurelia Stoica,
Studiu introductiv de Constantin Sălăvăstru, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2010.
Milică, Ioan, Lumi discursive. Studii de lingvistică aplicată, Editura Junimea, Iași, 2013.
Nedea, Raluca-Mihaela, Discursurile lui Cicero. Structuri şi strategii argumentative, Fundaţia
Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2007.
Panaitescu, Val (coord.), Terminologie poetică și retorică, Editura Universității ,,Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 1994.
Perelman, Chaïm, Olbrechts-Tyteca, Lucie, Tratat de argumentare. Noua retorică, Traducere şi
indecşi de Aurelia Stoica, Prefaţă de Michel Meyer, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2012.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura Bic All, Bucureşti, 2000.
Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Sălăvăstru, Constantin, Mic tratat de oratorie, ediția a II-a, Editura Universității ,,Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2010.
Vid, Ioana, ,,Structuri retorico-stilistice în presa românească actuală”, Diacronia, AUT, XLVII, 2009,
pp. 236-244, https://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A6446/pdf, consultat în data de 24
februarie 2021.

990
 ISSUE NO. 28/2022

ASPECTS OF THE RELIGIOSITY OF THE SACRED TEXT TO THE SAINT

METROPOLITAN VARLAAM.

Marinel PADURE
PhD Candidate, Faculty of Theology, University ,, Ovidius,,- Constanța

Abstract: The main starting point to understand the development, implementation, updating and
affirmation of humano-Christian experiences has been shown in many ways and faces either through
the faith that has developed through the Holy Tradition, or through the written religious literature
that through religious prints, through their extensive dissemination and through the neat form of
expression, have imposed in these centuries a certain form of the Romanian literary language, where
they were edited along with the religious texts themselves and the numerous apocryphal texts, books
of popular wisdom, of moral guidance, books that had a special impact on the righteous people.
The purpose of the ecclesiastical letters in that historical context was to consolidate the Romanian
sacred literary writing, but there was also a didactic purpose using a language understandable to
everyone, showing in this way the neatest form of expression of the Romanian literary language in
the first half of the XVII century.
Religious literature brings to our cultural space of Byzantine orientation a mentis form of medieval
type that coincides largely with the Western way of thinking, thus laying the foundations of the first
forms of artistic literature, helped to replace the slşavona with the language Romanian, unifying it,
untying the way to a scholarly style.

Keywords: Source, Modern, Teaching, Narrator, Folk.

Introduction
Our old literature has evolved in conditions quite different from those in which the
great literatures have developed in the West, so our language appears first in the holy
writings and is formed, as a literary language in religious texts, spreading in all Romanian
lands, maintaining the unity of faith and language, thus forming in the first centuries the
only intellectual food of the entire society, and in this way he created a religious mentality
that is revealed in all manifestations of thepopor: religious, moral, artistic, social political.
A special case of religious writing is represented by the translation of religious
texts, thus merging into an exercise of using the Romanian language in an elevated form,
appropriate both to the basilic services, to religious reading and to the development of
literary writing.
In the Romanian culture, there was a quantitative and qualitative development of
the literary-religious writing, especially in lexical matters, we really witness the
imposition of the Romanian language as a language of worship and, implicitly, as a
language of culture.
The development of our old religious writing encompasses three great intervals of
time, each covering about a century, the writings disseminated either by manuscript
copying or by printing, where a knowledge of the rules of graphics of the printer were
highlighted, as well as the existence of a literary tradition.
The religious translations, intensely disseminated throughout the Romanian space
through powerful and influential typographies, use the same set of fundamental literary
991
 ISSUE NO. 28/2022

norms, thus achieving the first unification of the Literary Romanian language in the book
destined for the service.
Because church literature as well as church writing have obviously influenced not
only the tropivehiculate inventory of our old texts, but also the conception of secular
authors from different eras on the rhetorical organization of texts and on the rules of
elevated expression.
The importance of both the sacred text and the elevated literary text exhibited in
this synthetic presentation is an attempt to highlight the scientific importance of studying
our old literature and to emphasize the exceptional cultural relevance of our old religious
writing.
The religious literature of the SEVENTEENth century and the first half of the
eighteenth century had a decisive role in the affirmation of the Romanian literary
language, unfolded and developed in the hidden forum of the church bent over the
crowbars of chosen and old writings, where the religious book was the place of artistic
unrest, with repercussions on a wider audience.

1.The Romanian book of teaching

His epochal work The Romanian Book of Teaching, also known as Cazania lui
Varlaam printed in Iasi in 1643, includes religious texts and sermons written in a language
of special expressiveness, leaping from the depths as a source of inspiration for many of
our modern writers, where the first concerns for the status of the Romanian language,
expressiveness, etc., are recorded in the cult books (Varlaam, Simion Ştefan, Metropolitan
of Dosoftei even the great erudite Grigore Ureche etc.).1
Metropolitan Varlaam synthesized and put in large part of the expressive energy
of our language to contribute to the pages of the Romanian Book of Teaching, continuing
with the narratives of the Seven Mysteries of the Church; Response to the Calvinist
catechism and chapel of the Mother of God.
Replacing the Slavonic language, the book of worship proves that the language of
the people is nothing lower than any other means of communication, and the translations
of religious books bring to our culture true monuments, from all points of view: the New
Testament of Balgrad (1648) of Simion Ştefan, the Bible of Bucharest (1688) and Cazania
lui Varlaam, mentioned above, highlighting itself as a crowning of the efforts of Romanian,
clergy and secular scholars, being, however, a translation of the Book of Books into the
Romanian language.
The multitude of typical and religious expressions paints a rustic-theological
nature, pleasant and soothing, showing abundant philosophical-theological style, using
the forms of orality.
The philosophical value of these gems of the seventeenth century lies in the effort
of the creators to invest the human with the eternal, the perisher with everlasting, the

1
Alexandru Piru, History of Romanian Literature from the beginning until today, Univers Publishing House,
Bucharest, 1981, pp. 81-82.
992
 ISSUE NO. 28/2022

relative with absolute emphasizing that "the human aspiration through the power of God
has no end."2
The need for cult books in the Romanian language that many of the scholars of that
time felt, of which the metropolitan knew, at the urging of the Holy Metropolitan Varlaam
to remove from under the dusty teases of evangelical teaching, placing it majestically in
pages printed in Romanian language, using various sources created an Omiletica work
especially in the first part ,, liturgical" through the sermons that are accompanied by the
respective gospels, and hagiographic because they are told, and regarding the aspects of
the religiosity of the texts, he interpreted them in a perfect theological way to "all the
Romanian tribe everywhere that is located"3

2. Metropolitan Varlaam - The first Romanian narator.

Of particular interest are the writings that develop evangelical pericopes, explain,
make hermeneutical work. In this circumstance we can state with perseverance that the
first Romanian storyteller is born, as Metropolitan Varlaam was called, and one of the
most important moments in religious poetry was created by reviving and reporting
biblical texts to the attention of the people.
Recalling above the Romanian Book of Teaching, printed in 1643, we wanted to
note the moral and linguistic importance, being the first work of literary prose with a
moralizing aspect printed in Romania.
Deeply contemplating in the shadow of theology, the metropolitan opens "the
theological word to the reader showing the divine miracle of the orderly course of the
world, following a motivation of what man is through the human will of self-moderation,
in order to wash away the guilt of original sin."4
The ecclesial being is the queen of the national being, keeping in the Church, the
people keeping in their soul and mind the belief that God does justice in history, many of
the issues of daily life Metropolitan Varlaam solved them with the help of "the ecclesial
guide of revealed teaching, of Scripture"5

3. The cauldron of Metropolitan Varlaam

The cauldron of Metropolitan Varlaam is a moral interpretation and an update of
several biblical fragments, especially from the New Testament, but also made up of
sermons that had as purpose the maintenance of the faith and, the Christian behavior of
the people, distinguishing themselves by the clarity, suppleness and plasticity of the
language of the language used in the region of Moldova, thus contributing, to a remarkable
extent, to the development of the Romanian literary language.
Through his scholarly activity, besides giving the biblical texts a special sacredness
by committing translations, he opens the long line of translations of religious books into

2
Ibidem, p. 83.
3
Cf. Ion Negoitescu, History of Romanian Literaturevol. I, Editura Minerva, Bucharest ,1991, p. 117.
4
Ibidem, p. 118.
5
Prof. Ilie Bădescu, "On the ecclesial order of the world", in: Journal “Orthodoxy of the Romanian Patriarchate”,
p. 13.
993
 ISSUE NO. 28/2022

the Romanian language that will fill the seventeenth – th and eighteenth centuries, and
through this the language of the Romanian acquires a power of expressiveness that will
not be found in the literature of the XVI century but with a wide spread among the
scholars.
Passing over the fact that this literary work was a translation to which
Metropolitan Varlaam can easily see that he contributed a lot, it responds, first of all, to
some theological and didactic requirements and needs, while also giving an exceptional
inpulse to the development of the Romanian literary language, highlighting the richness
of the popular language, the language of the older Romanian translations and, especially
the skill of the Moldavian scholar in the art of word and practical theology evidenced by
ministry and pen.
His merit, however, consists in "the idea of consciously continuing the effort to
impose the Romanian language, but also explaining the sacred text on the meaning of the
people, because by using the national language in church writings it goes beyond the
scope of timid attempts, acquiring also in the Romanian countries an official character."6
It is astounding the rush of events told from the holy books, parables and lives of
saints, grandiosely presented, but between them there are substantive ties, so that the
narrator finds the formula for passing, for marking the change, his talent as a orator and
as a stylish narrator, with a vast culture, it is also evident from the way he organizes his
theological expression and the harmonious interweaving of ideas, the rich experience in
the sermons, marking the ease with which in the content of the work makes the subtle
and artistic transition, from the world of God, with his benevolent angels in helping people
lost by need, to commenting or quoting a few parables, interweaving small actions of life,
after which to emphasize the necessity of translating this work into the language of the
people, who has been desiring for hundreds of years, to finally hear the word of God in
his ancestral language.
In the writings that include the sacred texts, contain extracts from the Holy Gospels
and their commentary, for the 32 Sundays, ten stiches at the coat of arms that open
cazania, dedicated to Vasile Lupu, as a thanks for the help given in printing the book, it
continues with the lives of the saints, ordered calendar, lyrics written in a pleasant
language even today, theological writings in the spirit of Christian morals being concise
but also popular at the same time, being the man of the results that are remembered
"Many waves radiate the storm at sea/ May the thought of man enter things that he has,/
Never the care and fear of the beginning,/ How much the care and danger of the
perpetrator"7
In the literary theological space, Metropolitan Varlaam is preoccupied that the
recipient of the teaching to understand the Holy Gospel as it was revealed: "first that

6
Sorin Guia, The idea of unity of Romanian language and culture in Varlaam's prefaces, Editura Universităţii
,,Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2005, p. 195.
7
Metropolitan Varlaam of Moldova, Cazania, Publishing House of the Royal Foundation for Literature and Art,
Bucharest, 1943, p. 21.
994
 ISSUE NO. 28/2022

Christ takes the Son of God and the King of the Izrailiteans, the second, as christ is the
knower of human thoughts and hearts"8
In Jitiile (bibliographies of martyrs and ascetics) of the second part Metropolitan
Varlaam does not repress his pleasure of telling stories, adds a certain cadence of
utterance and inversion of effect, taken from the rhetoric of pulpit, the prose pages are
distinguished by the variety of modulations of the discourse, passing from the passages of
narrative religious exegesis, in a heartbreaking style, swampy according to the
requirements of accessibility.
"The Christian moralist, says Nicolae Manolescu, speaks for everyone's
understanding, sprinkling the explanations with rhetorical questions and exhortations,
without any scholar, but obtaining haggling, therefore, probably, a great emotional effect.9
By the way he organizes the factual material, in the account of some events,
Metropolitan Varlaam is our first storyteller, who creates a world set in motion by the
invicible vorta of the soul thirsting for knowledge of the apostolic faith.
Nicolae Manolescu shows that such stories gain novella extensions and consider
Varlaam "the forerunner of Neculce" through the ease with which he handles direct and
indirect speech, through the effects created with resources of orality, combined with the
exceptional theological discourse, revealing a certain sensitivity in front of the people and
humanity.10
The literary and theological value of these sermons, consists in the way of using
the language of the people, which acquires in the expression of the learned, both
clergyman and groom, a power of exposition, of new branching, new words brought for
the first time to all the other talmaciri of the Bible, which had an extremely great influence
on the spiritual and religious life of the Romanian people.
Through its Orthodox religious content, through the simplicity of the exposition
and through the vigor of the language, the works especially the theological ones are
imposed even to the ordinary readers, not only to the Church, a large part of the sermons
will also enter the collection of sermons that will appear in Alba Iulia, in 1699, under the
name of Chiriacodromion and also this year, as a will of the power of God, the new; the
ruler of the Romanian Country, Constantin Brâncoveanu, will send to Alba Iulia the printer
Mihail Stefanovici to print the first didactic book in Romanian Bocoavna.
All these writings and religious studies show that their texts are current, very well
structured literary and theological, well argued as if they have value in literary creation
but also theological in time but also for posterity.

4.The first synthesis of the expression of Romanian cults

Addressing all Romanians, Metropolitan Varlaam realizes the first synthesis of the
Romanian cult expression based, however, on the Moldovan literary version, being clearly
accessible today, after more than three and a half centuries.

8
Ibid, p. 23.
9
Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii românevol. I, Publishing House Minerva, Bucharest, 1990, p. 140.
10
Nicolae Manolescu, op. cit, p. 141.
995
 ISSUE NO. 28/2022

Always, the struggle for the reinstatement of the Romanian language in its natural
rights, the orthodox theological understanding in the popular plan, was combined with
the consciousness of the unity of the nation of the Romanians everywhere, addressing in
the predoslovia of the Book "to the entire Romanian tribe", under this testimony the
Romanians managed to defend their unity of faith.11
The hagiographic teachings of The Cauldron, making up its miraculous and
theological element from a practical point of view, are told with real epic attributes
listened to with more interest by the people in their native language, resulting in a better
understanding of Orthodox theology both spiritually and in the practical one.
The explanation of the biblical passages to Metropolitan Varlaam is evidenced by
the very rich exposition of comparisons, epithets and metaphors pleasing to hearing,
explaining clearly and cleanly what the biblical word wants to say.
The very fact of interpreting various evangelical texts, coming from other
languages, proves the mastery and accuracy in which the Metropolitan expressed himself,
being a good connoisseur of Greek, Slavic, Ukrainian.
He understood that everything regarding the situation of man on earth and under
the stars, as a free, civil being, with institutions and elementary life, the categories of
existence finally, enter this area, that is why Varlaam leaned towards this holy and zealous
occupation, to translate, to create in the language spoken by the people and the nation to
which he was also a part.
The struggle for the reinstatement of the Romanian language in its natural rights
has always been combined with the consciousness of the unity of the nation of Romanians
everywhere, wanting to bear a written testimony on the unity of the Romanians.
On this occasion, "Varlaam imposes the category of religious texts in ecclesiastical
polemics, wanting a way of spiritual direction of the Orthodox Romanians, a development
of biblical and patristic texts, he demonstrating knowledge of Orthodox dogmatics,
knowledge of rhetoric, persuasive / argumentative strategies and techniques."12
Both in the narrative and theological work of Metropolitan Varlaam, several arts
meet together: the oratorical art that crosses like a golden thread its entire creation, the
narrative art that detaches him from his predecessors, the art of combining poetry with
painting, making paintings whose color and presentation bring them closer to pastels,
theological works complement each other harmoniously for the benefit of the people with
a well-defined scriptural textual concept.
Metropolitan Varlaam lives every moment of his academic work and as proof is
evidenced by the style of how he uses this mode of theological exposition as a factor that
can contribute to the universalization or to the particularization of secular and theological
literature. By the features of his works, by his spiritual formation. Varlaam can be

11
Cf. Gheorghe Bobână, "Varlaam and Petru Movilă", in: Mind, 1993. no.3, p. 5.
12
Varlaam has the merit of having enlarged and renewed a literature that was beating the pace on the spot. It is
known that religious literature was, at that time, of a conservative nature, dependent on sacred patterns of exact
sources.
996
 ISSUE NO. 28/2022

considered the father of the modern Romanian language, creator of religious literary
works.13
Varlaam's writings responded to some spiritual commands of the time, his
homiletic, liturgical, hagiographic work was based on the Byzantine tradition, transmitted
through the writings of notorious Greek authors such as Damascene the Studite, Calist,
John Climax, Simion Metaphrastus, as well as on numerous folklore traditions.
The intertwining of the Byzantine intellectual tradition with the Romanian folk
spirituality contributed to the shaping in Varlaam's opra of an original humanistic
conception. In his first translation – Ioan Climax's Leastvița (also called the Scărarium,
from the name of his work Scara) Varlaam addresses some predilection themes of
universal spirituality, such as the theme of the "spiritual ladder", of the "sacred center"
and others. In the preface of his translation, made at the age of 28, Varlaam sheds light on
the meanings and encrypted meanings of the theme of the "ladder" as an emblem of
Christian spirituality. The "ladder" represents an ascetic straightening that symbolically
depicts the ascent of the soul and mind to perfection.
As is known, this conception of self-perfection is very old in the consciousness of
mankind and is related to the symbolism of the "sacred center".
Each civilization would have had an endless number of sacred centers, considered
the centers of the world, where the Sky, the Earth and the Inferno intersected. Mircea
Eliade, in an essay on magical-religious symbolism, mentioned that "fortresses, temples,
palaces considered centers of the world are nothing but archaic images of a tree of the
world, of a cosmic mountain or of a central pillar. Taborul, Golgotha, Sinaiul, Ceahlăul are
considered sacred mountains, which offer the possibility of communication with the
divinity."14
Fully aware of the significance of his work, Varlaam in predoslovie emphasizes his
necessity and duty to make known the truths of the church in the language of his
compatriots, indicating that so did the scribes of other countries, who "sought to descend
and the Holy Scripture more and more pre-meaning the people, until they began to bring
out this book pre his language, so that they could understand the hiecines to teach you
and to confess the wonderful things of God." The orientation of the scribe's humanistic
nuance in this area is obvious. "Much more voraciously, he still writes Metropolitan
Varlaam, our Romanian language, which has no book pre its language, with the need to
understand other languages. And for the lack of teachers and teaching. As long as they've
been learning for a long time, now that's how much nime doesn't learn. For this reason
they need me, to pay my debt at least until I go to the clay house of the lambs' estates."1516
Varlaam considers his work a "gift of the Romanian language", made towards "all
the Romanian semen", thus emphasizing the idea of the unity of nation and language of
the Romanians everywhere17

13
Ion Negoiţescu, op.cit., p. 119.
14
Metropolitan Varlaam of Moldavia, Cazania, Publishing House of the Royal Foundation for Literature and Art,
Bucharest, p. 25.
15
Ibidem, p. 34.
16
Ibidem, p. 42.
17
Alexandru Piru, Old Romanian literature, Bucharest, Literature Publishing House, 1962, p. 91.
997
 ISSUE NO. 28/2022

The ethic-moralizing tendency is manifested in the Romanian philosophical

thinking now in the first book printed in Moldova – Cazania lui Varlaam.
Following the Byzantine ethical tradition, transmitted through the writings of
Calist, Damascene the Studite, Simeon Metaphrastus, etc., Varlaam's book includes in itself
the background of ideas from our folklore treasure, ideas of real ethical value. The
intertwining of the Byzantine intellectual tradition with the Romanian folk spirituality
contributed to the transition from the traditional religious mentality to that of humanistic
orientation. The fact that the basic text of the Cauldron is for the most part a translation
of a Slavonic original does not detract from its value as the first work of moral philosophy
written in the Romanian language, all the more so that the medieval criteria of originality
and copyright were quite different than in our century. On the other hand, even the
Slavonic "original" is a processing of some springs that are lost in the mists of time. It is
known that at the basis of the Sermons to the Holy Gospel of Calist, which Varlaam used,
are the homilies of John Chrysostom, which, in turn, have their sources in an older
tradition. Translating Cazania from Slavonic and editing it, Varlaam recreated an entire
spiritual universe without which the specifics of our national culture in the seventeenth
century would be much poorer and paler.
Plotin, one of the theorists of Neoplatonism, has compiled a descending scale of
beauty from divinity to man, starting from the idea that divine beauty degrades when it
enters the sinful souls of men. Varlaam speaks out against the idea that God, coming into
contact with that which is human, would suffer any degradation: "And if you ask how
Christ enters from our lodge and not to defile, nice to stop, and I ask you: the sun, that
treace through stinking and screeching places, defile themselves ba?"18
"At the same time, God does not take more care of one man and less of another,
which is merciful to him. He tells his sun to shine and to the righteous, and it rains as the
good lay and the bad. That in that all our real deeds, the carile seem to us good and
beautiful, and before God they are real and great, His GreatNess sits them down and
frightens them to our good as we would do all good."19
Thus Varlaam believes that the human measure of goodness and moral beauty
does not coincide with the extent to which God judges the deeds of men. What for man
can appear right, good and beautiful, for divine judgment can be bad and ugly. Hence the
necessity of knowing the scriptures, which make partially known to men the criteria by
which the divinity appreciates human deeds. The Christian ideal of piety and holiness is
presented by Varlaam as a synthesis that combines beauty and good and, in which the
emphasis is on the inner -moral element: "Let our soul care, let us enlighten it, let our soul
be twinned with good things and feed it with the word of God, let us allow God with good
deeds."20
The worldly, exterolar beauty, unaccompanied by the inner, moral one, is
resolutely rejected by Varlaam, as a fleeting brilliance and an occasion for unjustified
pride. Speaking about the rich man who went to hell at the terrible and endless cauldrons,

18
Gheorghe Bobână, Varlaam and Peter Movila, in: Mind 1993, no. 3, p. 6.
19
Ibidem, p. 11.
20
Ibidem, p. 16.
998
 ISSUE NO. 28/2022

the author draws attention to the fact that this happened because the rich man
disregarded the truth and beauty of the eternal world, giving too much appreciation to
the fleeting world and leading a defiant life to the adreasa of God. "He clothed himself with
olofire and with gooseberries and with great sweetness, and with great joy in all the dzile;
the superfluous foods, the drinks with smiles and temples sweeten him, the gioks and
teeth of the joys, the worldly songs and debauchery delight him, the servants of the
servants appease him, the kneading of the world dezmierda him."21
On the contrary, poor Lazarus, after a life in the flesh has been empty and hungry,
but has kept his faith, arrives in heaven.
Varlaam, wondering rhetorically, which of them we must prefer and choose as a
model in life, the rich man who has reached hell or the poor man who has been received
in heaven, finds with bitterness that many will prefer the first one: "I know that more want
with the rich and will say that it is better to be rich and dressed with expensive and
beautiful garments and to eat well and drink well well, and to rejoice with songs and with
beautiful scupancy, and to debauchery in the sweetness of the world, than, to lie in the
empty and hungry garbage."22
The good and the beauty of this world, besides the fact that from the perspective
of divinity can be wicked and ugly, compared to those in heaven, remain worthless,
fleeting and unfinished. The real beauty is, in Varlaam's conception, that of the soul, and
it can only be acquired through good deeds: "We, what we believe in God, our souls to care
to enlighten them, our souls to adorn with good things, to God to allow with good deeds."23
Varlaam's ethical conception is intertwined with civics. Condemning the pride of
external things, he also speaks out against the ascentism that neglects the citizen's duty
to society. It is known that in Orthodox Christianity, only monarchs and, even among
them, only the most godly are considered as "true" Christians. The others, laymen, but
also ordinary priests, are considered to be Christians of the "second category", who would
not have the same goodwill from the deity as the ascetic monarchs or as the hermits.
Varlaam believes, however, that all Christians rejoice before God of the same benevolence:
"That as there is not in the sun a more enlightened part and a darker one that illuminates
the preste all in a way, so that kingdom from above also preste in a will illuminate with
redness and with magnificence and with adornment. For this reason I ask the christian:
but need with faith and righteousness, and with good deeds, and with truth and with
lyubov, that you may see the face of your Lord and hear his sweet voice."24

5. The Way to Salvation

For Varlaam, the way to salvation does not necessarily imply the renunciation of
all that is worldly and human, but the renunciation of all pride of the soul for the benefit
of a deep and pure faith: "That pride of many kinds may divide. Not only in the bodily
things, as in the boyars, in wealth, in whirlpools, in kneadings, in crafts, what and in the

21
Ibidem p. 24.
22
Ibidem, p. 27.
23
Ibidem, p. 29.
24
Ibidem, p. 34.
999
 ISSUE NO. 28/2022

work of the soul to steal, as in prayer, in fasting, in mercy and in other good deeds, to
adorn. That I'm wearing good clothes, I'm wearing big clothes, I'm wearing bad guys again,
I'm big, that I'm soulful." (19).25
So, the ethical ideal of the thinker is thrift, the measure in everything.
Varlaam touches on the problem of man's true physical beauty and its difference
from the divine. Bodily beauty, if it is not accompanied by goodness and is used for
worldly and vile purposes, is the sign of perdition, while the same beauty is considered a
divine grace, if its bearer, by the will of divinity, is chosen for a particular mission and is
full of moral virtues. This last sense of bodily beauty must also be given to the custom of
choosing the voivode of the country from whole people, insignificant for their sins or
those of their nation, and, if possible, from beautiful people, in the hope that their
descendants will be like, both in the body and especially in the soul. Predominant "in
Cazanie is the idea that in this world man has access only to external, fleeting beauty. Only
thanks to the divine beacon can he glimpse the other beauty, the divine one, of the world
in heaven. The way by which this latter beauty can be achieved is good deeds and is
therefore a moral way."26

6. Religious writing, an important factor for the unity of the Romanian

language.
The religious writing represented not only the defining and distinctive component
of the old Romanian culture, but also its most chosen form of manifestation, thus
highlighting the unity of the Romanian language at the level of the spoken language, in the
plane of the usual expression. Based entirely on translations and adaptations, modeled
therefore after texts written in the official languages of culture in the Eastern Orthodox
Church, the language of religious texts was the first elevated form of our national
language, with major, undeniable influences on the entire Romanian literary writing of
the old period.
Unitary in thematic terms, as text forms and as a way of rhetorical structuring, the
text intended for the Church has thus constantly and programmatically had a modeling
role, both in terms of the moral and social attitude of believers, and in that of their way of
expression, where communication and understanding between speakers belonging to the
traditional historical provinces, regardless of geographical distance it was clear and
meaningful.
The circulation of religious texts and the use of the same versions for the basic
church writings, as well as the permanent movement in the Romanian space of scribes, of
printers and, implicitly, of the prints destined for the service, favored and, at a certain
point, even imposed the unity of linguistic expression, a unity that can be ascertained, also
at the level of the two cultural registers of the time.

25
Ibidem, p. 43.
26
Cf. Liliana Botez, " About the specifics of some literary themes in Varlaam's writing ", in: Journal of History
and Literary Theory, 1982. No. 3, p. 22.

1000
 ISSUE NO. 28/2022

Never abandoned at the level of the system of the spoken language, always targeted
in any form of manifestation of literary writing, this unity became effective and total in
the book destined for the service towards the middle of the eighteenth century, just a
century after the imposition of the Romanian language as a language of worship.
This first unitary form of literary norms in the book intended for the service was the
basis for the unification and modernization of our language of culture and within the
framework of secular writing. Unification through which the creation of modern literary
Romania was consecrated and the unifying role of our old writing was fully validated.
I revealed only a few moments related to the moral, ecclesiastical, cultural philosophy,
the account and discovery of the sacred text in the people, present in Varlaam's Cauldron,
but also in the other writings such as: the Psalter, the Gospels and the Apostle, as well as
in the canonical writings of the service. The ethical orientation of this first work written
and edited in Romanian language is much broader and more varied.

Conclusions.
The religious text in this century has thus become the way of creating, developing and
disseminating our first literary language, dominated by the idea of thematic unity, but
differentiated by a number of norms predominant in the phonetic and lexical plane, norms
based in principle on distinctive dialectal facts.
The model of the book and of the ecclesiastical text begins to prevail over the
consciousness of unity within the Church but also in the secular space, thus developing
the unity of faith, the consciousness of both cultural and linguistic unity of the Romanian
religious writing.
The beginnings of the written culture of the Romanians are deeply related to their
spiritual life, to the faith in God and to the relation to the sacred of each individual, be it a
simple man, a servant of the church or a voivode. Religion, along with history, is the first
backdrop of manifestation of written culture and literature. The Romanian religious book
is first a cult book in Slavonic, then a cult book in Romanian. The translation of the
religious book from Slavonic into Romanian occasiones the first expression of creativity
through the word in our language, even if shy, almost unnoticeable at first. The religious
dimension of existence gradually acquires forms of Roman expression first through the
act of translation, then through the act of individual creation, either within the church, as
religious literature, or outside it, as a literature of religious inspiration.
The beginnings of the sacred Romanian literature are closely related to the social and
superior organization of the Church but also of the people, who together with the princely
chancelleries held control of the written culture.
The sacred writings, therefore, have highlighted a form of unity of language in religious
texts, and in ansmble is, indisputably, the effect of the unity of the Romanian ridge, but at
our level of culture, the development, strengthening and perpetuation of this unity of
language must remain a mandatory and assumed point of conscious and focused action
towards the future.

1001
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliography
Bădescu, Prof. Ilie, "On the ecclesial order of the world", in: Revista Ortodoxia a Patriarhiei
Românei,
Bobână, Gheorghe, "Varlaam and Petru Movila", in: Cugetul, 1993, nr. 3.
Botez, Liliana, “On the specifics of literary themes in Varlaam 's writings”, Journal of Literary
History and Theory, 1982.
Guia, Sorin, "The idea of unity of the Romanian language and culture in Varlaam's prefects",
"Alexandru Ioan Cuza" University Publishing House, Iaşi, 2005.
Manolescu, Nicolae, "Critical history of Romanian literature", vol. I, Minerva Publishing House,
Bucharest, 1990.
Negoiţescu, Ion, “The History of Romanian Literature”, vol.I. Minerva Publishing House, Bucharest,
1991.
Piru, Alexandru, "The history of Romanian literature from the beginning until today", Univers
Publishing House, Bucharest, 1981.
Piru, Alexandru, “Old Romanian Literature”, Bucharest, Publishing House for Literature, 1962.
Varlaam, Moldova’s Mitropolitan, “Cazania”, Publishing House of the Royal Foundation for
Literature and Art, Bucharest.

1002
 ISSUE NO. 28/2022

THE MISSION OF THE RELIGION TEACHER

DURING THE COVID-19 PANDEMIC

Marius - George COȘARCĂ

PhD. Student, Librarian at the Library Ecclesia
of the "Patriarch Justinian" Faculty of Orthodox Theology
University of Bucharest

Abstract. In this study, we briefly highlight the mission of the religion teacher in Romanian schools,
in particular, but also of teachers, in general, in a difficult period. For almost two years since the
debut of the SARS-CoV-2 virus, the pre-university education system has undergone many changes
and went through unexpected challenges. In this regard, we recall that teachers have been forced to
find solutions, and many have looked after them in the IT field, given that public institutions have
applied various restrictions, without creating a viable plan for the education system. However, we
hope that the generations of students who have had the misfortune to go through this tough period,
will be able to recover and achieve good results. These can be achieved through hard work and
sustained effort from those who have the power to make strategic decisions in this regard.

Keywords: Religion, education, technology, pandemic, COVID-19, Romania.

The mission of the religion teacher in the Romanian pre-university education has
been crucial, especially during the pandemic period, when the challenges were far too
unexpected and sudden. With the transition from a traditional system, where students
were fully present in-school to an online or hybrid education, we have seen changes in the
education process by adopting and integrating instruments brought by new information
and communication technology1. Thus, it has been shown that the existence of technology
in our life is inevitable and can provide solutions during difficult times2 as the ones that
society is facing today. Right after the rise of the online learning, the teachers had to adapt
to this situation, searching in a relatively, short time for new ways of reaching their
didactic objectives.
Although teachers are too busy during the class to go through all the material
provided by the school curriculum, students are grateful when their teachers manage, by
various means, to find time to stimulate their curiosity and interest and thus, thus
strengthening in this way the teacher-student relationship and creating a pleasant
climate3. A responsible teacher must be honest and close to his students, be patient and
understand everyone, because students feel this kind of behaviour and start to develop a
lasting communication with their teachers. From a Christian perspective, guiding the one
who asks for advice does not mean directing his life, but supporting him in the difficult

1
CREȚU, Vasile. ,,Ora de Religie în pandemie. Adaptare și resetare”. În: Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă
,,Justinian Patriarhul” a Universității din București, XXI, 2021, p. 372.
2
CEOBANU, Ciprian ; CUCOȘ, Constantin ; ISTRATE, Olimpius ; PÂNIȘOARĂ, Ion-Ovidiu. Educația
Digitală. Iași: Editura Polirom, 2020, p. 99.
3
STĂNCULESCU, Elena. Psihologia educației: de la teorie la practică. București: Editura Universitară, 2013,
p. 341.

1003
 ISSUE NO. 28/2022

process of finding his personality, and assuming the freedom in the light of the revealed
values4. Teachers have a duty to give the best advice to all students, but they do not always
succeed in finding the best solutions to their problems. Therefore, the religion teacher
together with the psychologist and those in charge of the school have the obligation to
interfere in these cases and, of course not to overlook anyone in order to avoid the
happening of any difficult situation.
In this complicated context, perhaps more than ever, the religion teacher has a
mission to help every student to discover himself, because self-knowledge (αυτογνωσία)
is the path that leads to God's mercy5 and through which, redemption of the soul can be
obtained, respectively the entry into the Kingdom of Heaven, which is the ultimate goal of
religious education in the Christian tradition6. We must be aware that a religious
education is not only a religious, social and cultural approach, but is a way to build a
correct representation of a national and universal culture7.
At the educational units in Bucharest, where I taught religion / History of
religions8, I had experienced unique moments, trying to communicate towards students
as clearly, completely and correctly as possible the teachings of the Church. In the religion
class, students are not indoctrinated in any form, as they study, among many subjects,
Christianity, Judaism, Islam and Dialogues between faith and science, offering students
the opportunity to objectively study this fundamental discipline.
The educational role of the Church is based on the command of Jesus Christ, who
teaches people how to obtain the sanctification of life9. People must understand that only
in the Church is the mystery of God, of His work, of His revealed love; only in the Church
is it possible to grow in faith and knowledge10. Only through study and discipline can
students gain knowledge in various fields and thus achieve their goals.
Being a teacher does not mean staying in school for a few hours, teaching certain
subjects and then leaving. You need to be a role model for this mission11. Students looking
for a way of living evaluate the entire performance of both the religion teacher and the
other teachers12. Only in this way the teacher will remain in the memory of all generations
of students. In this regard, I mention the fact that I had the chance to have special teachers
(who marked my activity and further training) who suggested ideas, without imposing
them, but also authoritarian teachers who knew how to wisely appreciate the status of
the student as well as the teacher. I appreciated and respected them all, because in the

4
ȘEBU, Sebastian ; OPRIȘ, Monica ; OPRIȘ, Dorin. Metodica predării religiei. Ediția a II-a, revăzută și adăugită.
Alba-Iulia: Editura Reîntregirea, 2017, p. 37.
5
HOLBEA, Gheorghe-Viorel. ,,Metanoia, de la remușcare la întâlnirea cu Dumnezeu”. În: Anuarul Facultății de
Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” a Universității din București, XIV, 2014, p. 127.
6
CUCOȘ, Constantin. Educația religioasă: repere teoretice și metodice. Iași: Editura Polirom, 2009, p. 17.
7
HOLBEA, Gheorghe-Viorel ; OPRIȘ, Dorin ; OPRIȘ, Monica ; JAMBORE, George. Apostolat educational. Ora
de religie – cunoaștere și devenire spirituală. București: Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2010, p. 26.
8
I was a religion teacher at the high school level, starting in 2016, during the period 2018-2020, and from 2021
until now I occasionally teached only a few hours in this subject.
9
ȘEBU, Sebastian ; OPRIȘ, Monica ; OPRIȘ, Dorin. Op. cit., p. 27.
10
BOBRINSKOY, Boris. Taina Bisericii. Cluj-Napoca: Editura Patmos, 2002, p. 37.
11
GOGESCU, Valentin. ,,Bucuria de a fi profesor de religie”. În: Glasul Bisericii. Revista Oficială a Sfintei
Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, LII (1996), nr. 9-12, p. 150.
12
ȘEBU, Sebastian ; OPRIȘ, Monica ; OPRIȘ, Dorin. Op. cit., p. 35.

1004
 ISSUE NO. 28/2022

teacher-student collaboration process there is always a trained person and a person in

training, and the man who trains deserves respect and gratitude.
The Christian education that a student receives in pre-university education must
be a component of a lasting education, which the person attends from a religious point of
view, for the rest of his life13. For the success of religious education, teachers aware of
their responsibility and devoted to their profession are needed, because in the absence of
vocational teachers, neither the best organization of education nor the most appropriate
teaching methods and means have value14. The religion teacher is obliged to constantly
adapt and improve in the fields of theology, pedagogy and technology15, especially during
these times, in order to respond promptly and effectively to the students’ requirements
and prepare them for life. Society needs people who are able to understand each other
and be free16 to contribute to the good of all, especially in difficult times.
As things have evolved, viable solutions have been found in the IT field, such as
implementing new digital applications in the education system17, which has led to the
conception of the necessary plans required to fulfil the teaching tasks. Even if the teacher
cannot be held solely responsible for what happens to the generations of students, he is
the central factor in the scheme education and has a duty to find the best ways to provide
students with a proper educational climate, in order for them to develop18 on all levels.

Conclusions
During this difficult context that we experience at the moment, both in the
Romanian space and internationally, perhaps more than ever, teachers in general, and
especially those of religion have the obligation to collaborate and find the best solutions
to overcome the uncertainty brought by this pandemic. We do not know what will happen
after this period, but we hope that the situation will return to normal, and the discipline
of religion, as well as other subjects, will come back to school, in an offline education
process. Only by the physical presence in the classroom, teachers can reach the mission
to which they have committed themselves to fulfil.

Bibliography
BOBRINSKOY, Boris. Taina Bisericii. Cluj-Napoca: Editura Patmos, 2002.
CEOBANU, Ciprian ; CUCOȘ, Constantin ; ISTRATE, Olimpius ; PÂNIȘOARĂ, Ion-Ovidiu. Educația
Digitală. Iași: Editura Polirom, 2020.
CREȚU, Vasile. ,,Ora de Religie în pandemie. Adaptare și resetare”. În: Anuarul Facultății de
Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” a Universității din București, XXI, 2021.
CUCOȘ, Constantin. Educația religioasă: repere teoretice și metodice. Iași: Editura Polirom, 2009.
GOGESCU, Valentin. ,,Bucuria de a fi profesor de religie”. În: Glasul Bisericii. Revista Oficială a Sfintei
Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, LII (1996), nr. 9-12.

13
PREDA, Constantin. ,,Obiectivele predării religiei în învățământul preuniveristar”. În: Glasul Bisericii. Revista
Oficială a Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, LII (1996), nr. 1-4, p. 136.
14
ȘEBU, Sebastian ; OPRIȘ, Monica ; OPRIȘ, Dorin. Op. cit., p. 33.
15
CREȚU, Vasile. Op. cit., p. 386.
16
CUCOȘ, Constantin. Op. cit., p. 21.
17
CEOBANU, Ciprian ; CUCOȘ, Constantin ; ISTRATE, Olimpius ; PÂNIȘOARĂ, Ion-Ovidiu. Op. cit., p. 233.
18
PÂNIȘOARĂ, Ion-Ovidiu, Ghidul profesorului. Iași: Editura Polirom, 2017, p. 13.

1005
 ISSUE NO. 28/2022

HOLBEA, Gheorghe-Viorel. ,,Metanoia, de la remușcare la întâlnirea cu Dumnezeu”. În: Anuarul

Facultății de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” a Universității din București, XIV, 2014.
HOLBEA, Gheorghe-Viorel; OPRIȘ, Dorin; OPRIȘ, Monica; JAMBORE, George. Apostolat
educational. Ora de religie – cunoaștere și devenire spirituală. București: Editura Basilica a
Patriarhiei Române, 2010.
PÂNIȘOARĂ, Ion-Ovidiu. Ghidul profesorului. Iași: Editura Polirom, 2017.
PREDA, Constantin. ,,Obiectivele predării religiei în învățământul preuniveristar”. În: Glasul
Bisericii. Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, LII (1996), nr. 1-4.
STĂNCULESCU, Elena. Psihologia educației: de la teorie la practică. București: Editura Universitară,
2013.
ȘEBU, Sebastian; OPRIȘ, Monica; OPRIȘ, Dorin. Metodica predării religiei. Ediția a II-a, revăzută și
adăugită. Alba-Iulia: Editura Reîntregirea, 2017.

1006
 ISSUE NO. 28/2022

THE LITERATURE OF THE CONFESSION: IDENTIFICATION AND

DUALITY

Mihaela Ioana APOSTOL (FILDAN)

PhD Candidate, UMFST TÂRGU MUREȘ

Abstract: After 1989 we can speak clearly about a literature of confessions, synonymous with
experience, confession, authenticity. In a first phase, the literature after the Revolution nurtures the
acute feeling of revealing the horrors of communism, of exposing them, of condemning them.
Literature seems to become a kind of duty, as if suffering from a sense of urgency in the face of
deconstruction, from the unveiling of totalitarian realities. It can no longer be denied that a major
theme of contemporary childhood literature lived under communism, remembrance, by identifying
the author with the narrator, in the case of subjective prose or by duplication, by conceiving a
character, alter ego of the writer, in the case of objective prose. However, the books on childhood
published in recent years, after 2010, emphasize the impact of socialist formation and emphasize
the formation of the child's self-awareness. At the heart of these novels-confessions is childhood itself,
not communism, the child, not Comrade or Comrade. The child is presented in his environment, in
the contact and relationships he has with the intimate environment, family, with his neighbor,
schoolmates, friends from the block, with game and play, with reading and football, with music and
film, juvenile delinquency and neighborhood beatings etc. They are novels of becoming, of assuming.
Beyond the awareness that they lived under communism and adjacent manifestations (queuing,
power and heat deprivation, official celebrations and events, reduced television programs, flour and
oil on the card etc.), the child finds that the mother is the best good, that the father can disappear
or appear at any time, that the grandparents are true refuges, that life/birth and death must accept,
even if they are completely misunderstood, that friendships are confirmed or betrayed. We conclude
that for the writers of this period, the idea of self-knowledge is more important than the illustration
of the politics of the time. This is just the background, the decor, the substrate. Published in the same
year, 2017, Mara Wagner's novel, Behind the Block, and Andrei Crăciun's prose, Aleea Zorilor,
confirm that, beyond the collective identity obtained by assuming the environment of which it is part,
there is a particular, individual identity that create your own path to becoming.

Keywords: childhood, communism, identity, self-knowledge, self-awareness

Literatura care rememorează, rescrie vârsta copilăriei sub comunism, surprinde,

deopotrivă, istorii personale și istorii colective. Scriitorul contemporan a avut șansa să
trăiască în două lumi: una a copilăriei sub comunism, alta a rememorării, a regândirii, a
interpretării din prezent, o, deseori, nostalgică întoarcere înapoi. Dacă admitem că
identificarea socială a individului parcurge mai multe etape, înțelegem că scriitorul
contemporan, aflat în etapa de sine social autonom, individ cu standarde sociale
personale, valoros și recunoscând valori similare, privește înspre trecut, urmărind
celelalte etape ale identificării sociale: etapa eului trăit, eul public, eul colectiv, afirmarea
unui sine social conceptual. Este adevărat că, din prezent, maturizat, acumulând
experiențe de viață diverse, diferite concepții ideologice, realități opuse, scriitorului îi
este greu ca, scriind despre copilăria sub comunism, să fie obiectiv, adevărat. Psihanaliza
atribuie un rol principal memoriei. „Nevroza vine din această tulburare specifică a relației
cu trecutul care este refulare. Subiectul îndepărtează din conțtiința sa fapte inacceptabile
pentru el, dintr-un motiv sau altul. Vindecarea trece prin recuperarea amintirilor refulate,

1007
 ISSUE NO. 28/2022

dezamorsarea lor de încărcătura puternică emoțională și exilarea lor. Recuperate, ele pot
fi puse la o parte, în fond, anihilate.”1 Deci, scrisul, revenirea la copilărie, este acceptare,
împăcare, vindecare, mântuire. „Ori de câte ori o amintire, o experință personală sau
colectivă este scrisă, trecută în text, ea devine atât un document, cât și o ficțiune...
Psihologic vorbind, evocările memoriei au răgazul distanțării.”2
În lucrarea recent publicată Copilăria. Reconstituiri literare după 1989, Ștefania
Mihalache punctează că „atunci când rememorează, literatura despre copilărie spune o
poveste despre trecutul recent, în care încape și umorul, nostalgia, mica rebeliune,
afectivitatea relațiilor de familie, supraviețuirea pe spații mici, uneori chiar miracolul,
adică o poveste care re-asumă, din ruinele condamnărilor și vituperărilor, viața din
punctul de vedere al persoanei, așa cum a fost... Literatura copilăriei reușește să conserve
trecutul recent într-o asumare mai puțin agresică, dar nu mai puțin responsabilă, astfel
încât acest trecut să fie accesibil și generațiilor născute după 1989”3.
Aleea Zorilor (2017)de Andrei Crăciun este un volum surprinzător, un roman-
poem, scurt, dar intens în trăire, alcătuit dintr⁠-⁠o singură frază, care „nu e obligatoriu să
fie lungă, nici să semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată”4 după cum
afirmă însuși naratorul. Pe de altă parte, fraza poate fi poezie, scrisoare, dare de seamă,
adeverință care să certifice o existență, un dat, o înrădăcinare într-un anumit timp și
spațiu. Identificăm aici tehnica amânării, naratorul convinge cititorul că locul despre care
urmează să scrie e unic, e acel axis mundi, e altar, nu te poți apropia nici prea repede, nici
prea încet, dar nici oricum. Abia după ce numește toate locurile prin care a trecut,
descriindu-le printr-o singură remarcă (Beinjing, Havana, Peru, Transnistria, Insula Oia,
Istanbul, Sicilia, Santiago de Chile, Florența, Praga, Helsinki, Veneția, Moscova, Paris,
Ierusalim, Amsterdam, Lisabona) imaginea se focalizează direct pe micul oraș
monoindustrial de provincie, de lângă fabrica de armament (fosta fabrică Mefin, situată
pe Valea Prahovei, în proximitatea stațiunii Sinaia), în România anilor '80-'90. Aici e Aleea
Zorilor, aleea sinonimă cu copilăria. Nu ușoară, nu lipsită de pericole, de griji, de
frământări, de decepții, de nefericiri, dar, în ciuda tuturor acestora sau poate chiar
datorită lor, frumoasă. E timpul acela unic, Aleea e un vast imperiu, o Internațională a
oamenilor buni de pe planeta Pământ. Naratorul mărturisește că scrie o poveste, una
personală care presupune o răsucire totală dinspre prezent spre trecut. Privirea e
nostalgică, dintr-o perspectivă actorială, homodiegetică, povestea e unică, naratorul e
convins, chiar dacă sună clișeic, că în trecut era mai frumos, era mai bine și că toți avem
dreptul de a ne visa viața pe care am trăit-o. Din acest punct de vedere, cartea poate fi, cu
siguranță, privită ca făcând parte din aceeași familie a romanelor ce tematizează copilăria
și adolescența, toposul rememorat de Andrei Crăciun fiind cel al comunismului, cu
precădere al anilor '80, continuând până în perioada de tranziției a României debusolate
după căderea lui Ceaușescu: Muzici și faze, Ovidiu Verdeș, Băiuțeii, Filip și Matei
Florian, Inocenții, Ioana Pârvulescu sau În spatele blocului, Mara Wagner. Deși recunoaște

1
Ibidem, p. 255.
2
Ibidem, p. 72.
3
Ștefania Mihalache, Copilăria. Reconstituiri literare după 1989, Ed. Paralela 45, Pitești, 2019, p. 9.
4
Andrei Crăciun, Aleea Zorilor, Ed. Polirom, Iași, 2017, p. 6.

1008
 ISSUE NO. 28/2022

că „nostalgia e împotriva adevărului, ea obișnuiește să șlefuiască adevărul, în trecut e

întotdeauna mai bine.”5
Povestea începe cu geneza, cu facerea, cu venirea lui pe lume atunci când „de jur
împrejur chiar se înălța socialismul, plăcile de beton se tot adunau în dreptunghiuri
aproximativ verticale și cu siguranță gri, și aici se adăpostea clasa muncitoare, așa
decisese Partidul Unic, oamenii muncii aveau să se odihnească între aceste plăci de beton,
între drumurile lor la uzină, tânăra de douăzeci și doi de ani a venit aici ca să predea
matematici la singura școală generală.”6 În acest cartier periferic își scrie copilăria băiatul,
în jurul căruia se perindă personaje stranii, fascinante pentru micul personaj, dar, în
realitate, ciudate, persecutate și, pur și simplu, dezorientate: „orașul nostru era plin de
zmei pe care îi durea inima, care cădeau în patimă și aveau probleme cu femeile, cu slujba,
și chiar dacă fusese o Revoluție și căzuse Dictatorul și Partidul unic nu mai era, ei
continuau să aibă probleme.”7 Aceștia sunt nenumiți, fac parte din decor. Cei de care
depinde existența lui, cei care contează cu adevărat sunt cei cu actele în regulă, cei care
au un nume. Petruța e primul nume amintit, ea e dădaca, bona de suflet. E prima prietenie,
una caldă cum sunt aproape toate relațiile cu bunicii, cu cei trecuți de 60 de ani. Iar
Petruța e bunica de suflet. Este prima prezență memorabilă din viața băiatului, persoana
care îl introduce pentru întâia oară în universul fabulos al basmelor, umanizând, de altfel,
antagoniștii lumii fabuloase prin trăsături desprinse din comunitatea restrânsă a
cartierului prahovean. Oamenii sunt zmei care au probleme cu nevestele și cu copiii, cu
slujbele, cu partidul, cu alcoolul și cu celelalte vicii, cu poveri care se adună în inimă.
Imaginea copilului sincer care o întreabă direct pe Petruța dacă și pe el îl va durea inima,
amintește de Oscar din romanul lui Schmidt. Răspunsul e, fără ocolișuri, DA, atât pentru
băiatul Petruței, cât și pentru băiatul lui Tanti Roz: da, Oscar, într-o zi, și tu vei muri. Tot
de la bătrâna Petruța, personajul învață lecția care îi va schimba destinul, în cele din urmă,
respectiv: „să nu irosești cuvintele, o să ai nevoie de ele!”8 în așa fel încât cariera viitorului
jurnalist de succes va presupune, în fiecare zi, o permanentă împerechere de substantive
cu adjective și cu verbe, pe scurt, o adevărată „religie personală.”9
Alte pesonaje unice sunt Nea Niculae, piticul, Miciurin, boschetarul, care amintește
de Toto al Magdei Isanos, Didine, țiganca de la marginea cartierului, Fifi, medicul radiolog,
doamna Geta, admiratoarea lui Stan și Bran, Sandu, zugravul, Ionuț, taurul și clovnul,
Cristina, iubirea ce trece dincolo de Dumnezeu, Felicia din a V-a C, azi dansatoarea la bară
din Sevilla, motivul pentru care naratorul înțelege încă o dată că, DA, inima doare cumplit
de tare, toți oameni de la care învață, pe care îi ascultă, cu care face transplant de esență
sufletească. Povestea lor o știe, o spune încet, calm, căci, nu-i așa, în copilărie timpul chiar
avea răbdare cu oamenii. Spre finalul romanului, e descris chipul angelic al bunicului
Arsene, chiar dacă acesta a decedat atunci când băiatul avea ani: „nu i-am aflat viciile, nu

5
Ibidem, p. 9.
6
Ibidem, p. 14.
7
Ibidem, p. 23.
8
Ibidem, p. 24.
9
Ibidem, p. 28.

1009
 ISSUE NO. 28/2022

i-am știut păcatele, nu i-am cunoscut dușmanii, nu m-a dezamăgit niciodată.”10Bunicul

are ceva din esența bunicului din romanul fraților Florian... Murind prea devreme, copilul
înțelege și exprimă că marea recunoștință față de bunicul e aceea că: „bunicul Arsene mi-
a luat șansa realității, dar mi-a dat ficțiunea.”11
În spațiul acesta cu întâmplări și oameni care au toți nume, băiatul își asumă o
serie de identități care indică etapele devenirii sale. Înhăitat cu Dop și Dig, cu Fluture și
cu Matache, copilul are acel spirit naiv de aventură, crezându-se, alături de ceilalți,
țestoasele-ninja. Când apar primele decepții în dragoste, băiatul se crede un indian apaș,
care ia scalpul lui Blanchard, țiganul din gașca băieților duri ce i-o furase pe Felicia. Și nu
în ultimul rând, identitatea lui Walter Zenga, căci ajutase și el cum putuse la câștigarea
unui meci din cartier cât trei campionate mondiale la un loc. Cu siguranță, romanul lui
Andrei Crăciun, e bildungsroman.
Câteva remarci ale personajului sunt surprinzătare „căzuse Dictatorul, dar
oamenii de pe Alee tot nu știau să fie fericiți, ei nici măcar nu se mai iubeau, doar că se
obișnuiseră să trăiască așa, unii cu alții.”12 Nu numai adulții, ci și copiii acceptă cu greu
schimbarea. În fond, trecerea timpului presupune scurgerea nisipului din clepsidra
copilăriei. Conștientizarea aceasta e dureroasă: „noi creșteam și descopeream cât de mică
este Aleea noastră, era ca și cum am fi trăit cu un văl pe ochi, iar acum vălul era înlăturat,
nu ne plăcea ce începeam să vedem.”13
Exilul din copilărie se petrece odată cu decizia părinților de a se muta de pe Aleea
Zorilor mai aproape de centrul orașului, marcând definitiv trecerea într⁠-⁠o nouă etapă a
vieții, una neașteptată, nedorită, înspăimântătoare chiar: „îmi trăisem toată viața pe Alee,
citisem undeva că nimic din ce se întâmplă după vârsta de doisprezece ani nu mai
contează cu adevărat [...], mama greșise, nu a fot mai bine, nu am fost fericiți, nu știu dacă
aș fi putut ierta pe altcineva pentru o asemenea greșeală [...], nu voiam, nu voiam să-mi
părăsesc Aleea!”14
Întoarcerea la origini, drumul înapoi spre Alee, se fece după 33 de ani, dincolo de
Hristos. Rupt din locul său, trăind o altă realitate a vieții, privirea surprinde adevărul, iar
gura îl rostește, oricât de dureros ar fi: „Aleea noastră e astăzi o margine frântă de ghetou,
pădurea a fost tăiată, Uzina a fost vândută la fier vechi, proletarii au emigrat sau au
înnebunit sau au murit, și lor li s⁠-⁠a luat aleea, și viața lor a fost mutilată.”15Și, totuși,
privirea coboară în memorie și gândul începe să vadă copilăria de altădată. E acolo, în
amintiri, vie și nevătămată, adăpostită de întâmplări și vremuri: „de pe acoperișul
blocului ne vedem împușcându-ne cu cornete de hârtie ... mai vedem și toate drumurile
noastre din lume, și toate drumurile duc înapoi, duc aici, acasă!”16 Ideea reîntoarcerii o
regăsim și în romanul din 2019. Și fericirea era obligatorie e așezat sub simbolul ninsorii,

10
Ibidem, p. 112.
11
Ibidem, p.113.
12
Ibidem, p. 25.
13
Ibidem, p. 97.
14
Ibidem, p. 109.
15
Ibidem, p. 115.
16
Ibidem, p. 116.

1010
 ISSUE NO. 28/2022

al iernii. Se citește în roman nevoia permanentă a invocării iertării, ca și cum zăpada ar

acoperi nedreptățile, deziluziile, nefericirile. E o nevoie pemanentă: de la mijirea
primăverii, în toiul verii și-n nopți friguroase de toamnă. Ar trebui să ningă permanent
peste pâmânt, așa încât ochii să nu mai vadă nedoritul. Romanul e pur și simplu o
călătorie. E scurt, e poem, dar e intens. Obosești când ajungi la final. Povestitorul este un
ziarist care colindă pământul în căutarea adevărului. Călătorul cu pantofii verzi umblă
prin lume, întâlnește oameni și ne-oameni, el caută neîncetat subiecte de reportaj în
locuri aflate la marginile lumii. Oricât de departe ar fi și oricât de adevărate sunt poveștile
oamenilor cu care se întâlnește, el umblă amprentat fiind de un teribil dor după paradisul
pierdut de pe Aleea Zorilor, strada copilăriei: „corabia din inima mea navighează pe valuri
care se înfurie, turbează și lovesc și lovesc și lovesc și furia lor crește și crește și crește și
și corabia din inima mea e acum blocul nostru de pe Aleea Zorilor și blocul plutește prin
timpul ce ni s-a dat și toate sunt pe corabia din inima mea.”17 Romanul se încheie ca și
cum nu s-ar da terminat, cu înțelegerile din priviri, cu tăcerile care vorbesc, plâng sau
urlă: „dar eu nu mai pot să văd toate acestea și îmi întorc, iată, chipul către Dig, și lacrimi
sunt în ochii mei acum, și lacrimi sunt în ochii lui acum, și totul a trecut.”18
Și fericirea era obligatorie este șlagăr, nu hit, nici imn, ci carte de amintire, piatră
de aducere aminte a vieții care a fost, este și care, în vecii vecilor, nu se uită, rămâne.
Întoarcerea la copilărie e asemănată cu întoarcerea păsării la cuib, cu a mielului la staul.
„Acest semn al întoarcerii marchează nesfârșite reverii, căci întoarcerile omenești se
petrec după marele ritm al vieții umane, ritm care trece peste ani, luptă prin vis împotriva
tuturor absențelor. Deasupra imaginilor apropiate de cuib și de casă răsună o
componentă intimă de fidelitate.”19
În Practica literaturii Jean Raymond argumentează că „nicio ficțiune nu se poate
sustrage politicului. Să spui oamenilor politici să nu se atingă de literatură e ridicol, dar
să spui literaturii să nu se atingă de politică este de neconceput. Romanul este în mod
necesar ficțiune: aceasta nu-i însă un motiv de a renunța să citim în el textele lumii în care
trăim.”20
Categoriile de locuințe din perioada interbelică (economică, populară, ieftină21) au
dispărut, fiind înlocuite de un concept nou: locuința muncitorească. Încet, se cere
aplicarea modelului sovietic, locuința colectivă. În anul 1951 se vorbea despre trei tipuri
de locuințe: două individuale cu una și cu două încăperi și o locuință cu două apartamente
a câte două încăperi22. Toate erau prevăzute cu bucătărie, cămară, closet și instalație
electrică. În fond, locuința socială devine mijloc de educare politică. Locuința socială a fost
deopotrivă un instrument de emancipare socială și urbană, dar, într-o bună măsură, și un
instrument de propagandă politică și un mijloc de modelare a societății. Construirea de

17
Andrei Crăciun, Și fericirea era obligatorie, Ed. Polirom, Iași, 2019, p. 117.
18
Ibidem, p. 118.
19
Gaston Bachelard, Poetica spațiului, trad. de Irina Bădescu, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003, p. 128.
20
Jean Raymond, Practica literaturii, trad. de Mioara Izverna, Ed. Univers, București, 198, pp. 55-56.
21
Identitate, social și cotidian în România comunistă/ Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc, vol. VII, Ed. Polirom, Iași, 2012, p. 162
22
Ibidem, p. 168.

1011
 ISSUE NO. 28/2022

blocuri se intensifică mai ales în anii 80, adică în perioada în care Nicolae Ceauşescu era
obsedat de arhitectură. Oamenii muncii aveau nevoie de locuinţe, iar Partidul trebuia să
livreze tot mai mult. Blocurile se înălță tot mai mult și tot mai multe, dar poate fi
constatată scăderea calităţii, a standardelor şi a grijii faţă de spaţiul privat. Conform celor
mai solide principii şi norme ale muncii şi vieţii comuniste şi ale eticii şi echităţii
socialiste, locuinţa era una dintre nevoile de bază ale populaţiei, iar accesul la ea
reprezenta un factor important de menţinere şi îmbunătăţire a calităţii vieţii, precum şi o
componentă esenţială a societăţii. Prin locuințele proiectate, comuniștii au căutat, de fapt,
nu să ofere un spațiu decent, ci să modeleze comportamente. Adrian Majuru, istoric și
antropograf, managerul Muzeului Municipiului București și profesor la Facultatea de
Arhitectură din București, subliniază că, în perioada regimului comunist, ca și în
regimurile totalitare de cealaltă factură, a existat la nivel ideologic întrebarea cum se
poate modela prin locuire comportamentul unor mase cât mai largi, în ideea de a rămâne
supuși sau de a vota cum dorea puterea: „Primele informații interesante apar în timpul
lui Stalin în Rusia și a fost preluat și la noi prin sistemul de locuințe ieftine. Făcute nu în
timpul lui Dej, ci mai ales după explozia noilor cartiere, după 1970: blocul ca stup de
albine. Ideea în aceste construcții este de a elimina intimitatea. Și din fiecare cuib locuit
să se audă aproape tot.”23 În orice regim, spaţiul construit este o vitrină a concepţiei
despre putere, autoritate şi guvernare. „Piramidele Antichităţii, bisericile Evului Mediu,
infrastructura modernităţii, toate poartă amprenta unui anume mod de a vedea omul şi
lumea. În societăţile libere, arhitectura nouă se adaptează celei vechi, păstrând
identitatea localităţilor. Dar totalitarismele secolului XX au vrut să remodeleze omul şi tot
ce îl priveşte.”24 În România, comunismul a folosit intensiv arhitectura ca instrument de
propagandă şi control. Primii ani ai epocii Ceauşescu, marcate de o relativă relaxare a
relaţiilor cu Occidentul, au adus oraşelor noi clădiri de locuinţe, în general şiruri de
blocuri, dar cu respectarea principiilor universal recunoscute în sensul unui trai civilizat.
Blocurile aveau fie înălţimi reduse, fie numai câteva scări, dar aveau vaste spaţii verzi şi
spaţii comune uşor de întreţinut. După vizitele lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea
unde vechiul activist stalinist şi-a regăsit rădăcinile totalitare, situaţia a început să
degenereze. Situaţia s-a agravat teribil în anii '80 când dictatorul, incult, impulsiv şi
dominator, a devenit pasionat de arhitectură. În toată ţara, oraşe şi sate au fost mutilate,
iar Bucureştiul a fost realmente desfigurat. „A pierdut nu mai puţin de 5,9 km pătraţi
suprafaţă construită în chiar inima istorică a oraşului. El nu suporta să fie contrazis,
trebuia să aibă întotdeauna ultimul cuvânt. Şi după anii '70 a început să își dea afară
consilierii, unii excepţionali, pentru că nu înţelegea nimic din ce spuneau ei şi nu suporta
chestia asta.”25
Imaginea blocului muncitoresc este și aici laitmotivul romanului În spatele blocului
(2017) de Mara Wagner, blocul de beton, gri, cu patru etaje în care locuiesc oameni care

23
https://matricea.ro/adrian-majuru-de-ce-au-construit-comunistii-apartamentele-fata-n-fata-si-cum-ne-a-
schimbat-asta-viata/?fbclid=IwAR0DYbFVH77_dMy6aWvq094yNf1eXe2mb_9iufGGcwKPDiFnF-Iv_Qd1xnI
24
https://www.tvmania.ro/cum-si-a-lasat-comunismul-amprenta-pe-chipul-orasului-romanesc-la-digi24-260713
25
https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1989-anul-care-a-schimbat-lumea/arhitectura-ca-unealta-de-
propaganda-comunista-cum-a-fost-mutilata-fata-romaniei-dupa-model-sovietic-1164771

1012
 ISSUE NO. 28/2022

știu totul unul despre altul: „care dintre copii erau certați seara de mamele lor pentru că
nu și-au făcut temele sau care vecin își altoia nevasta după un pahar în plus cu colegii de
la fabrică.”26 Surprinzător, relatarea se face obiectiv, heterodiegetic, auctorial, autoarea
punând în centrul romanului imaginea Mariei, copila de 13 ani, cu mama profesoară și
tatăl inginer, un fel de excepție a locului. Și aici blocul e un spațiu intim, un bun comun,
asupra fiecăruia fiecare avea dreptul să își pună amprenta după cum voiește: să planteze
flori, să pună zarzavaturi, să întindă rufe etc. Pentru copii, însă, e locul jocului, deoarece
timpul petrecut în fața sau în spatele blocului era cel mai plăcut. E acel încă un pic care
definește starea de bine chiar și pentru adolescenții prinși în oscilatorii povești de
dragoste. Teoreticianul Philippe Forest afirmă că romanul răspunde la chemarea realului.
Indiferent cum o numim, ego-literatură, autoficțiune sau heterografie, este evident că „cel
care își scrie viața se dedublează și devine un altul pentru sine însuși, o figură fictivă ale
cărui aventuri și avataruri le spune romanul.”27 Realul dă valoare romanului și, cert este
că nu există doi scriitori care să-l prezinte în mod identic. Cine-și povestește viața o
transformă în roman. Pentru scriitor „dublul este un alt el însuși, dar care, spre deosebire
de autor, a hotărât, cel puțin până la un punct anume, să-și trăiască viața mai degrabă
decât să și-o viseze.”28 Dublul e „acea figură a lui însuși pe care scriitorul, experimental, o
trimite în locul său în lumea reală.Dacă viața este un roman, atunci numai romanul va ști
să vorbească despre viață.”29
Primele personaje care apar alături de Maria sunt Ramona, prietena de bloc și
Manu, tipul cu ochi verzi și piele ciocolatie de care se îndrăgostește Maria, deși e curtată
de un băiat mai cumsecade, Mircea. Părinții, Doina și Willi, doresc să îi facă parte fetei de
o educație aleasă, de aceea ea nu merge la școala din cartier, ci în centrul orașului, în
speranța că, într-o zi, va deveni studentă, nu simplă muncitoare. Cuplul trece prin
perioade de criză, copiii sunt trimiși la bunici pentru câteva săptămâni. Mama e
responsabilă de tot ce înseamnă educația copiilor, în timp ce tatăl e prezent doar fizic, nu
își asumă roluri, nici responsabilități. Maria, ca orice copil, face năzbâtii pentru care e
pedepsită, încasând caiete peste cap sau palme peste față, peste ceafă. Psihologia
subliniază un specific aparte: „mamele din clasa muncitoare se confruntau cu condiții
materiale dificile, ceea ce afecta relațiile cu fiii și fiicele lor. Copiii puteau fi incomozi... În
autobiografiile din clasa muncitoare, tatăl bețiv și abuziv a devenit un personaj adesea
evocat... Orele lungi de muncă și salariile mici își făceau impactul simțit, căci tații erau
prea obosiți sau deprimați ca să dea mare atenție copiilor. Ideologia bărbatului care aduce
bani în casă îi încuraja pe bărbați să lase copiii în treaba femeilor.”30 Tatăl primise un
calculator din Germania și stătea toată ziua în fața lui. Educarea copiilor e sarcina de
serviciu a mamei. Din când în când intervine absurd în educarea copiilor și tatăl, ridicând
tonul și ordonând tot felul de pedepse aiurea: „nu te uiți la televizor, nu ieși la joacă, n-ai

26
Mara Wanger, În spatele blocului, Ed. Nemira, București, 2017, p. 6.
27
Philippe Forest, Romanul, realul și alte eseuri, trad. Ioan Pop-Curșeu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2008, p. 105.
28
Ibidem, p. 121.
29
Ibidem, p. 138.
30
Colin Heywood, O istorie a copilăriei: Copiii în Occident, din Evul Mediu până în epoca modernă, trad.
Ruxandra Vișan, Ed. Trei, București, 2017, pp. 148-149.

1013
 ISSUE NO. 28/2022

voie la Ramona sau faci cinci pagini de exerciții din culegere. Sau, dacă era ceva mai grav,
toate deodată.”31Copiii știau însă foarte bine că respnsabilă cu disciplinarea este mama.
La bunici e spațiul de refugiu, căci oferă siguranță copiilor, liniște și protecție. Nu
e de mirare că, ori de câte ori era întrebată pe cine iubește mai mult, Maria răspundea „pe
bunicul... pentru că nu m-a bătut niciodată.”32Relația cu bunicul este, și aici, unică: de la el
aflase povești, el îi cântase romanțe, îi îngrijise broasca țestoasă, o apărase de furia
mamei, îi permitea mici escapade. Emoționantă este și prezentarea bunicii, mai ales după
ce fusese diagnosticată cu Alzheimer. Familia reprezintă primul contact social al copilului,
familia e cea care dictează evoluția copilului în viață ... Cei dragi, subliniază dr. Mara
Ricman, și „în special bunicii, care au mai mult timp liber, au rolul de a cultiva, de a
deschide mintea copilului spre cunoaștere, spre artă și frumos, astfel încât din
consumatori de cultură copiii pot deveni creatori de cultură.”33La moartea bunicului
Maria nu varsă nicio lacrimă, pare împietrită, împietrire ce seamănă cu încercarea de a
rămâne puternică, de a nu permite nici măcar adevărului să intre în suflet, să
dezechilibreze lucrurile. Numai la final, după ce este așezat capacul pe sicriu, din ochii
Mariei încep să curgă lacrimi ca două izvoare. Scrisoarea trimisă lui Vlad, băiatul simpatic
și cumsecade de la mare, este formula prin care Maria găsește puterea să își dezvăluie
durerile, pierderile, suferințele. Lui îi scrie despre moartea bunicului și despre moartea
corbului, despre pierderea pisicilor și a țestoasei, despre petrecerea de ziua ei, despre
cățelul pe care nu-l va primi niciodată pentru că face mizerie. Aici scrisoarea devine
jurnal. Eugen Simion definește literatura confesiunii, identificând trei tipuri de
confesiuni: „tipul oratoric, tipul dramatic, tipul poetic sau problematic.”34 Biografia
devine ficțiune, iar scriitorul ne vorbește „despre spațiile care populează ființa lui
interioară.”35
O relație aparte este și cea dintre Maria și Dragoș, fratele mai mic. Tot psihologia
subliniază că, deseori, „copilul mai mare era prin definiție un fel de substitut pentru mamă
sau tată.”36 Sentimentul de responsabilitate, de grijă îl are și Maria: îl apără pe Dragoș de
jignirile băieților mai obraznici, împarte palme bătăușilor, îl convinge că nu există
fantome, nici vampiri, ba chiar stă la coadă pentru el cu emoția de a-l vedea bucurându-
se când va primi banane, despre care oricum nu știau unde sau cum creșteau. Tot
psihologia afirmă că, din grupul de frați, cel mai mare are rolul cel mai nefericit, în sensul
că le experimentează primul pe toate, că are obligații față de frații mai mici, că lui i se cere
veșnic socoteală. Mijlociul are rolul cel mai fericit, e cel mai bine protejat întotdeuna, iar
cel mai mic, de regulă, e cel mai puțin problematic. Ideea e că „grupul de frați joacă mai
multe funcții: rivalitatea, competiția, susținerea, solidaritatea, întrajutorarea ...

31
Ibidem, p. 190.
32
Ibidem, p. 56.
33
Mara Ricman, Copilăria, pubertatea, adolescența, Editura Medicală, București, 1988, p. 109.
34
Eugen Simion, Genurile biograficului, Ed. Univers enciclopedic, București, 2002, p. 46.
35
Ibidem, p. 112.
36
Colin Heywood, Op. cit., p. 151.

1014
 ISSUE NO. 28/2022

Solidaritatea fraternă e un stâlp foarte puternic care oferă de-a lungul vieții factor de
protecție fiecărui frate/soră în parte.”37
Amprentele epocii comuniste apar peste tot în paginile cărții: se stă la coadă
pentru ouă, carne, banane, moment în care „prietenii nu mai erau prieteni, vecinii nu mai
erau vecini, fiecare era pe cont propriu, încercând să ajungă cât mai repede la ușa
deschisă, în pragul căreia trona o tejghea mare”38, ai cartelă pentru zahăr, făină, ulei sau
unt, se ia curentul, se vorbește pe la spate, se spun bancuri între semeni, se învață copiii
că una vorbim acasă și alta spunem în public, se urmărește Telejurnalul și
Teleenciclopedia, Mihaela, un pic de Tom și Jerry, duminica se vizionează Lumea copiilor,
Album duminical, se cântă Tovarășului și Tovarășei. La fel ca celelalte romane, mărturii
ale copilăriei sub comunism, și În spatele blocului este un bildungsroman: Maria
descoperă lumea cu bune, cu rele. Dincolo de cei din familie, pe care îi accepți așa cum
sunt, se află prietenii de la bloc, o familie mai mare, căreia îi ierți până la urmă chiar și
înjosirile, trădările, minciunile. Maria de la finalul romanului e mult mai puternică; în
ciuda bătăilor mamei, a ieșirilor nervoase ale tatălui, a trădărilor Ramonei și
superficialității lui Manu, a atingerilor neîngăduite, a sărutărilor vinovate, a gândului la
moarte, a fugii de acasă, Maria e adolescenta căreia viața îi arată și cealaltă față: se
împrietenește sincer cu Vlad de la care așteaptă să îi fie cerută prietenia, își ține, totuși,
ziua de naștere, primește cățelul pe care și-l dorise atât de mult, o iartă pe Ramona, nu-i
reproșează nimic lui Manu, nu-i impută nimic nici măcar violatorului ce o atacase pe
stradă. Autoarea surprinde cu acest pasaj, mai ales că Maria nu relatează nimic acasă nici
mamei, nici tatălui, nici vreunui amic. Indirect, autoarea surprinde încă un aspect
definitoriu pentru acele vremuri: subiectul sexualității nu era niciodată discutat în
familie, nici la școală. Părinții se ocupau de cele necesare traiului zilnic, erau preocupați
de notele de la școală, dar nu aveau timp pentru a descoperi viața sufletească, poverile,
întrebările copiilor.
În lucrarea Pentru un nou roman, Alain Robbe-Grillet consideră că orice roman își
creează lui însuși propriile reguli. „Scriitorul nu a vrut decât să scrie această carte, nu a
vrut să explice tot, ci doar să aducă pe lume niște întrebări.”39 El vorbește despre noul
realism, acela care abordează studiul unei pasiuni, a unui conflict de pasiuni sau al unei
absențe a pasiunii. În fond, între scriitor și cititor se încheie un pact, căci primul nu
dorește altceva decât a-i transmite celui din urmă niște evenimente pe care le-a trăit, al
căror martor a fost. Și, încă ceva: fiecare vorbește despre lumea văzută de el, dar nimeni
nu o vede la fel ca ceilalți. Arta de azi îî propune cititorului și spectatorului un fel de a trăi
în lumea prezentă și de a participa la crearea permanentă a lumii de mâine. Pentru a reuși,
„noul roman îi cere publicului să mai aibă încredere încă în puterea literaturii și îi cere
romancierului să nu-i fie rușine să o facă.”40 Într-un interviu pentru Suplimentul de
cultură, Mara Wagner recunoaște că în istoria Mariei e o bună parte din propria
experiență. Romanul e definit ca un pod între părinții adolescenților de azi și propriii

37
Mara Ricman, Op. cit., p. 218.
38
Ibidem, p. 69.
39
Alain Robbe-Grillet, Pentru un nou roman, trad, de Vasi Ciubotariu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2007, pp. 17-18.
40
Ibidem, p. 136.

1015
 ISSUE NO. 28/2022

copii, ca aceștia să afle cum a fost atunci și ca ceilalți să nu uite: „Cred că pe undeva îți
dorește fiecare dintre noi, mai în secret, mai la lumină, să scrie la un moment dat o carte
– măcar memoriile, la bătrânețe. Dar poate că nu e dorința suficient de puternică sau ne
descurajează încercările stângace, timpul e și el mai mereu limitat, cert e că nu reușești
să duci un proiect până la capăt, vremea trece și renunți. Însă în ultimii ani mi-au picat în
mâna diverse cărți contemporane și, citindu-le pe unele, m-am gândit că așa ceva aș putea
și eu, ba poate chiar mai bine. Și într-o zi m-am luat deoparte și m-am intrebat serios: Ia
să vedem, chiar poți? Ești în stare să duci până la capăt un roman? Era vară, copiii erau în
vacanță la mama, aveam timp seara și în weekenduri să scriu. Și m-am pus pe scris
disciplinat. Subiectul mi-a venit adus de gîndurile din ultima vreme. Băiatul meu cel mare
a ajuns în prag de adolescență si încerc de multe ori să mă pun în pielea lui, să-i înțeleg
gândurile și problemele care-l frământă. Încerc să-mi amintesc cum eram eu la vârsta lui,
ce gândeam și ce simțeam. Practic, subiectul își făcuse deja culcuș în mintea mea. L-am
plasat în decorul anilor ’80 pentru că îmi era mai familiar și ca să nu uit cum a fost pe
vremea mea.”41 După 1989 se poate vorbi clar despre o literatură a mărturisirilor,
sinonimă cu experiența, confesiunea, autenticitatea. Aceasta mută accentul „de pe ficțiune
pe confesiune, de pe imaginar pe experiența de viață, de pe literalitate pe autenticitate.”42
Revenind la discuțiile inițiale despre identitate, este important să subliniem că
orice individ, peste identitatea particulară, prin raportare la mediul din care face parte,
are și o identitate colectivă. Psihologul Adrian Neculau notează că sentimentul identității
îl are fiecare individ, fiecare generație. „O identitate se construiește prin raportare la un
context, la un sistem de credințe și de ideologii, ea țâșnește dintr-un anumit tip de
societate, o exprimă. Orice individ și orice colectivitate are sentimentul identității cu care
s-a născut sau care i-a fost conferită prin apartenență și face toată viața eforturi să-și
apropie această identitate de pornire, să se realizeze raportându-se la sistemul de repere
în care s-a trezit. El se construiește prin raportare la ceilalți, la mediul său... aderă la valori
și la purtătorii de valori sau se separă pentru a-și proteja achizițiile, își prezintă oferta și
așteaptă recunoaștere, evoluează, cunoaște transformări, crize până își definitivează
construcția care-i conferă unicitate, dar și sensul apartenenței.”43

BIBLIOGRAFIE
I. Bibliografia operei
Crăciun, Andrei, Aleea Zorilor, Ed. Polirom, Iași, 2017
Crăciun, Andrei, Și fericirea era obligatorie, Ed. Polirom, Iași, 2019
Wagner, Mara, În spatele blocului, Ed. Nemira, București, 2017
II. Bibliografie generală
Heywood, Colin, O istorie a copilăriei: Copiii în Occident, din Evul Mediu până în epoca modernă,
trad. Ruxandra Vișan, Ed. Trei, București, 2017.
Majuru, Adrian, Copilăria la români, Ed. Compania, București, 2006
Neculau, Adrian (coord.), Viața cotidiană în comunism, Ed. Polirom, Iași, 2004
Ricman, Mara, Copilăria, pubertatea, adolescența, Editura Medicală, București, 1988

41
https://suplimentuldecultura.ro/18541/interviu-cu-scriitoarea-mara-wagner/
42
Ion Simuț, Incursiuni în literatura actuală, Ed. Cogito, Oradea, 1994, p. 392.
43
Adrian Neculau (coord.), Viața cotidiană în comunism, Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 11.

1016
 ISSUE NO. 28/2022

Identitate, social și cotidian în România comunistă/ Institutul de Investigare a Crimelor

Comunismului și Memoria Exilului Românesc, vol. VII, Ed. Polirom, Iași, 2012
III. Bibliografie critică
A. Volume de critică și teorie literară
Bachelard, Gaston, Poetica spațiului, trad. de Irina Bădescu, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003
Forest, Philippe, Romanul, realul și alte eseuri, trad. Ioan Pop-Curșeu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2008
Mihalache, Ștefania, Copilăria. Reconstituiri literare după 1989, Editura Paralela 45, Pitești, 2019
Raymond, Jean, Practica literaturii, trad. de Mioara Izverna, Ed. Univers, București, 1998
Ricman, Mara, Copilăria, pubertatea, adolescența, Editura Medicală, București, 1988
Robbe-Grillet, Alain, Pentru un nou roman, trad, de Vasi Ciubotariu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2007
Simion, Eugen, Genurile biograficului, Ed. Univers enciclopedic, București, 2002
Simuț, Ion, Incursiuni în literatura actuală, Ed. Cogito, Oradea, 1994
Sora, Simona, Regăsirea intimității: corpul în proza românească interbelică și postdecembristă, Ed.
Cartea Românească, București, 2008
B. Sitografie
https://matricea.ro/adrian-majuru-de-ce-au-construit-comunistii-apartamentele-fata-n-fata-si-
cum-ne-a-schimbat-asta-
viata/?fbclid=IwAR0DYbFVH77_dMy6aWvq094yNf1eXe2mb_9iufGGcwKPDiFnF-Iv_Qd1xnI
https://www.tvmania.ro/cum-si-a-lasat-comunismul-amprenta-pe-chipul-orasului-romanesc-
la-digi24-260713
https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1989-anul-care-a-schimbat-
lumea/arhitectura-ca-unealta-de-propaganda-comunista-cum-a-fost-mutilata-fata-romaniei-
dupa-model-sovietic-1164771
https://suplimentuldecultura.ro/18541/interviu-cu-scriitoarea-mara-wagner/

1017
 ISSUE NO. 28/2022

VINTILĂ HORIA – THE NOVEL OF ENDLESS LOVE.

Mihaela JURJE (TĂNASĂ)

PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar
Nord din Baia Mare

Abstract: The novel "A Woman for the Apocalypse" sees the light of day for the first time in France,
in Paris, in 1968. It is translated into Romanian much later, only in 2007.
The opera proposes a different type of writing from everything that Vintilă Horia had published until
then. Thus, in the case of this novel we speak of a hybridization of the epic structure, with an intrigue
set in an uncertain time, lacking in homogeneity, with a narrative built from direct stories, dreamlike
passages, reminiscences and sometimes anticipations.
The novel offers a journey through literature and history, being thus, in turn, a novel of the fifth
dimension, a novel of Platonic love, a history of the stones of Montparnasse, as well as a mystical
novel.
"A Woman for the Apocalypse" proposes to the reader an exit from the historical, cyclical, measurable
time, an exit that brings with it a spiritual ascension, a search and an identification of the primordial
Self, the only one that can make possible the passage in the afterlife.

Keywords: time, love, mystical, salvation, metaphysical

Situat în spiritul conservator al veacului, Vintilă Horia s-a dorit a fi un scriitor „în
afara timpului”, întrucât după propria mărturisire: „dacă s-ar pronunța în favoarea
propriului timp, atunci n-am avea nici un fel de drept și nici o posibilitate de a spera în
împlinirea unui timp viitor. Cine e împotriva veacului devine, în mod necesar, fondator,
sau cel puțin inițiator în schiță al vremii, gest sau gând în legătură cu viitorul”1.
Declarându-se în opoziție cu „spiritul veacului”, scriitorul se arată astfel încrezător în
realitatea viitorului, în „ceea ce va fi pentru că este deja, cu unicul scop de a trebui să fie
nou”2 făcându-ne, să întrezărim aici, trimiterea pe care o face la binecunoscuta parabolă
creștină a vieții viitoare.
Una dintre operele ce se grefează pe aceste concepte de futurologie, este romanul
„O femeie pentru Apocalips”, situat, absolut nefondat marginal în bibliografia critică a
operelor sale.
Romanul va vedea lumina tiparului pentru prima dată în Franța, la Paris, în anul
1968 și propune un tip de scriitură diferită de tot ceea ce publicase până atunci Vintilă
Horia. Astfel, specificitatea acestuia constă într-o hibridizare a structurii epice, cu o intrigă
situată într-un timp difuz, lipsită de omogenitate, cu o narațiune construită din relatări
directe, pasaje onirice, rememorative și uneori anticipative. Protagoniștii sunt și ei
conturați prin identități imprecise, ce par a rătăci printr-o istorie confuză, marcată
adeseori de tragic și intoleranță. La o primă impresie, întregul demers epic pare situat sub

1
Apud Vintilă Horia, „Un scriitor împotriva veacului”, în „Revista Scriitorilor Români”, Nr. 14/1977, p. 7-30, în
volumul „Vintilă Horia, un scriitor contra timpului său”, Georgeta Orian, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, p. 17.
2
Apud Vintilă Horia, în „Dicționarul esențial al scriitorilor români”, Coordonator Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu, Editura Albatros, București, 2000, p. 382.

1018
 ISSUE NO. 28/2022

imperiul „dezordinii”, dar centrul ultim al acestuia se constituie în timpul ultim al

omenirii, Apocalipsa, privită atât din perspectiva unei revelații, cât și din perspectiva unui
timp al izbăvirii și al împlinirii prin iubire, singura mântuire posibilă: „Într-o atare
construcție, în care întregul e simțit ca suspendat printr-o dezordine aparent fără liant,
centrul semnificativ al textului pare a se dizolva în rumori vag sugerative, predominând
contactul poematic. Un experiment, deci...”3.
În limba română, romanul este tradus târziu, în anul 2007, la Editura Art, în
traducerea Mihaelei Pasat. Traducătoarea intră în posesia romanului în anul 1990, când
prin intermediul Monicăi Nedelcu îl cunoaște pe Vintilă Horia într-o vizită la Villalba: „În
iulie 1990 mi-a fost dat să trăiesc într-o zi, aidoma personajelor din basme, cât alții... în
ani buni, prin magica întâlnire cu Olga și Vintilă Horia, care m-au primit nu doar în casa
lor din Villalba, lângă Madrid, ci, mai ales, în sufletul lor. [...] În semn de prietenească
regăsire, cum avea să scrie în dedicație, Vintilă Horia mi-a dăruit <<Une femme pour
l’Apocalipse>>, unul din romanele sale (scris în limba franceză), având credința că <<mi
se potrivea cel mai bine>> dintre toate scrierile sale”4.
După lecturarea romanului, într-o singură noapte, aceasta îi cere scriitorului
permisiunea de a-l traduce, permisiune pe care o primește imediat, cu o singură
rugăminte: aceea de a-i trimite înainte de publicare câteva fragmente din traducerea pe
care avea să o realizeze. Modest, Vintilă Horia nu-și dorește publicarea în românește
imediat, întrucât „<<nu vreau să invadez piața românească>>, îmi scria – abia apăruse
<<Dumnezeu s-a născut în exil>>”5.
Travaliul scriiturii se dovedește dificil, deoarece în „Jurnalul unui țăran de la
Dunăre”, scriitorul mărturisește că are în minte ideea unui roman pe care însă cu greu
reușește să-l scoată la lumină: „De câteva zile mă gândesc la prea multe lucruri în același
timp: romanul 1900, povestea unei iubiri la Madrid, un bărbat și o femeie pe care viețile
lor diferite i-a despărțit, care se întâlnesc de trei ori în 50 de ani și se iubesc cu o pasiune
tenace și fidelă în condițiile unor destine și reguli de viață care îi împiedică să fie
împreună; și pe urmă relatarea, varianta acestui roman, altă dramă a unei iubiri la graniță,
atât de imprecisă și de crudă, care i-a despărțit de opt secole pe arabi și pe spanioli, trei
întâlniri fugare pe acest limes de război, deci de suferință și nedreptate fără sfârșit. Liniște
a iubirii, renaștere a credinței în continuitate, în plină deznădejde, printre flăcări și vaiete,
alături de moartea absurdă adusă de voința de putere. Nimic din contrastul romantic și
din conflictul între rase și religii, fiindcă cele două personaje ale mele sunt creștine.
Iubirea, ca unica posibilitate de renaștere a speranței”6.
Prin această încrengătură de planuri romanul „O femeie pentru Apocalips” oferă
lectorului posibilitatea ieșirii din timp, dar nu printr-un salt banal, precum într-o operă
science-fiction uzuală. „Ieșirea din timp”, propusă de Vintilă Horia, aduce cu sine o dificilă

3
Mircea Braga, „Un roman sub șapte peceți sau când totul începe cu sfârșitul”, în „Revista Steaua”, anul LXVII,
Numărul 1 (807), Ianuarie 2016, p. 5.
4
Mihaela Pasat, „Dincoace de cuvânt”, Prefață în Vintilă Horia, „O femeie pentru Apocalips”, Editura Art,
București, 2007, p. 5.
5
Idem, p. 6.
6
Vintilă Horia, „Jurnalul unui țăran de la Dunăre”, Traducere de Doina Jela, Editura Vremea, București, 2016, p.
18-19.

1019
 ISSUE NO. 28/2022

ascensiune ce presupune o înălțare de ordin spiritual, o căutare și o identificare a Sinelui

primordial, singura care poate face posibilă trecerea în timpul de dincolo.
Ajuns la vârsta maturității creatoare, în momentul în care scrie „O femeie pentru
Apocalips” despre care credea cu tărie că este: „Romanul meu de cea mai mare influență,
ca să zic așa, cel puțin, asupra literaturii spaniole și span-americane și pe care eu îl
consider drept cartea mea cea mai bună”7, și convins că romanul este o tehnică de
cunoaștere ce presupune o legătură între știință, religie, filosofie, Vintilă Horia, afirma:
„Când scrisei <<O femeie pentru Apocalips>> mă găseam tocmai în următoarea
împrejurare: aceea a scriitorului care, odată trecut prin desișurile filosofiei, ale psihologiei
și ale epistemologiei, voia să facă din roman ceva mai mult decât atât. Și acest ceva mai
mult nu era decât o altă ieșire în afară de timp. <<O femeie pentru Apocalips>> își
desfășoară acțiunea în cele trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent și viitor. Trecut
istoric, veacul XIV spaniol, timpul <<reconquistei>>, când creștinii luptau împotriva
Arabilor și erau pe punctul de a-i alunga din peninsulă; prezent, în plin secol XX, a doua
<<reconquista>> când tot Spaniolii erau pe punctul de a-i izgoni din peninsulă pe
comuniști; și un viitor foarte îndepărtat când Pământul nu mai e decât o veche provincie
abandonată de oameni și de milenii pustie, pe ale cărei stânci obosite și stinse se va
desfășura totuși ultimul act din istoria omului, Apocalipsul după Sfântul Ioan. Ceea ce
leagă împreună acești timpi simbolici este o pereche de îndrăgostiți, mit vital, carne și
spirit, carne care moare și care va renaște la ziua judecății din urmă, eterizând astfel o
experiență sortită să se piardă printre zgomotele vieții, adică ale istoriei, adică ale
trecutului și ale prezentului și să-și refacă unitatea definitivă în momentul în care timpul
însuși va fi învins și eliminat din condiția umană. Amor și eternitate, într-un joc situat mult
peste suprarealism, femeie și cunoaștere, exil și suferință, moarte și transfigurare, aceste
concepte sunt vii în toate romanele mele, însă nici unul ca în <<O femeie pentru
Apocalips>> roman al celei de a cincea dimensiuni, cum l-a definit cineva, și care dă
socoteală în mod clar de atitudinea mea în fața timpului”8.
Prin opera sa Vintilă Horia reușește să ofere lectorului un periplu prin istorie și
prin literatură alegând cele mai edificatoare momente sau imagini pe care le așează ca
într-un album într-o manieră personală dezvăluind sensuri și profunzimi pe care
posteritatea a încercat să le ascundă. În acest context, nu ni se pare neobișnuit că Don
Quijote îi va salva pe Blanca și pe Manuel (în roman Don Quijote apare cu numele său real,
Alonso Quijano) sau că împreună cu fratele Alexandru (numele real al fratelui lui Vintilă
Horia), are o copilărie lipsită de griji, la Escorial, îndrumați de părintele Crisógono de Jesus
(Părintele Crisógono de Jesus Sacramentado, cel mai de seamă biograf al Sfântului Ioan al
Crucii), precum și că Sfântul Apostol Pavel îl întâlnește pe poetul Vergiliu, care prevestise
nașterea Mântuitorului Iisus Hristos cu aproximativ jumătate de secol înainte. Scriitorul
definește asta „un fel de manierism”; un act de refacere sau de îndreptare a unei realități

7
http://moldova.europalibera.org/a/actualitatea-romaneasca-un-interviu-cu-scriitorul-vintila-
horia/29421756.html/Actualitatea Românească: un interviu cu scriitorul Vintilă Horia, 29 August, 2018, Radu
Gorun – arhiva istoria. Radio Europa Liberă.
8
Apud Vintilă Horia, „Un scriitor împotriva veacului”, în „Revista Scriitorilor Români”, Numărul 14/1977, p. 7-
30, în volumul „Vintilă Horia, un scriitor contra timpului său”, Ediția citată, p. 122.

1020
 ISSUE NO. 28/2022

dezolante, de remodelare a unor repere imuabile într-o altă lume paralelă, mai bună: „...în
momente de criză, de singurătate, de deznădejde caracteristice oricărui exilat, mă refugiez
pe același teritoriu, mă retrag în munți, vreau să spun în proiectele mele literare, unde mă
ascund de furiile cotidiene și pun la cale altă lume. E un fel de manierism, [...] perioadă
care începe la sfârșitul Renașterii, în decursul căreia, artiști ca ultimul Michelangelo, El
Greco [...], nesatisfăcuți de felul în care Italia și Europa de atunci rezolvaseră problemele
timpului, au decis să creeze o altă lume, paralelă, mai bună, inventată, opusă unei realități
falimentare. Ovidiu din <<Dumnezeu s-a născut în exil>> e mai bun decât cel din realitatea
istorică. Omul însuși se îmbunătățește, eventual consumând proiecte manieriste. [...] Din
acest puzzle e făcută întreaga mea literatură, așezată, bineînțeles, pe un suport fizic, ca să
zic așa, alcătuit din fundamente reale, culturale și ele, dar și vitale, esențiale și existențiale,
cum au fost pentru mine Viena, Roma, Italia în general, Franța sau Spania cu întreaga ei
lume hispano-americană, atât de solid înscrisă în felul meu de a mă mișca printre oameni
și litere”9.
Vasta deschidere spre universalitate, convingerea că opera literară însumează un
tot ce cuprinde istoria, religia, și știința, face ca romanul „O femeie pentru Apocalips” să
fie deschis unor interpretări diferite. Astfel, o primă interpretare este aceea a unui roman
al celei de a cincea dimensiuni, prin faptul că pe parcursul demersului epic știința, credința
și spiritualitatea nu se exclud, ci dimpotrivă, deschid calea spre a cincea dimensiune, și
anume către mântuire și unificarea cu Dumnezeu. În accepție științifică, a cincea
dimensiune ar fi „tărâmul zeilor”, „locul lui Dumnezeu” unde timpul încetinește sau se
oprește. Această a cincea dimensiune a lumii provine din ideea că noi trăim o reflecție a
unei alte lumi care există pe un nivel mai înalt. Reflecția aceasta nu reprezintă altceva
decât esența spiritualizată a ființei, fărâma de divinitate cu care după căderea în păcat a
primilor oameni ne trăim exilul aici pe pământ, purtând în noi paradisul pierdut până la
plinirea vremii.
Scriitorul face recurs și la iubirea de tip platonician, prin faptul că cei doi
protagoniști ai romanului, Blanca și Manuel, prin intermediul iubirii descoperă veșnicia
ființei. Potrivit lui Platon, iubirea reprezintă dorința de înveșnicire, de nemurire a
sufletului, iar pasiunea erotică reprezintă un soi de forță spirituală care ne-ar putea ajuta
să ne descoperim propriul suflet prin intermediul unei legături profunde cu o altă ființă.
Atât Blanca, cât și Manuel, reușesc să-și redescopere Sinele prin intermediul iubirii pe care
și-o poartă devenind astfel eterni. Ideea se regăsește, de-altfel și în creștinism, întrucât
potrivit lui Paul Evdokimov „a spune <<te iubesc>>” înseamnă <<trăim de-a pururi>>”10.
De asemenea, romanul poate fi catalogat și „ca adevărata istorie a lui Alonso
Quijano (numele <<real>> al lui Don Quijote de la Mancha), care nu mai e tragic în
penibilul lui, ci dimpotrivă, intervine mereu oportun și îi salvează pe Blanca și Manuel

9
Vintilă Horia, „Memoriile unui fost Săgetător”, Ediție îngrijită de Cristian Bădiliță și Silvia Colfescu, Prefață de
Cristian Bădiliță, Editura Vremea, București, 2015, p. 144-145.
10
Paul Evdokimov, „Eva biblică și femeia în istorie”, în volumul „Femeia și mântuirea lumii”, traducere de
Gabriela Moldoveanu, Editura Sofia, București, 2015, p. 182.

1021
 ISSUE NO. 28/2022

dintr-o situație limită”11, dacă ne gândim la admirația profundă a autorului față de eternul
cavaler medieval.
În același spirit admirativ față de o personalitate culturală, Vintilă Horia va integra
în roman o sculptură a lui Constantin Brâncuși, „Sărutul”, pe care autorul o descoperă pe
mormântul unei tinere din cimitirul Montparnasse, din Paris. Drept urmare, opera a fost
catalogată și ca „istoria pietrelor din Montparnasse”. Sculptura înfățișează doi tineri uniți
într-un sărut refăcând unitatea originală a vieții. „Sărutul” brâncușian surprinde povestea
unui cuplu, a oricărui cuplu unit pentru eternitate, două suflete înlănțuite pentru veșnicie,
devenite „piatră”. Dragostea dăltuită în stâncă sugerează pentru Brâncuși o permanență
solidă a unei povești de iubire, ce a străbătut intactă asaltul vremurilor: „Am vrut să fac
un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, ci despre toate perechile de
oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe Pământ, înainte de a-l fi părăsit. Pentru că fiecare
sculptură a mea este generată de un simțământ lăuntric profund”12.
Potrivit interpretării brâncușiene, „Sărutul” reprezintă evoluția spirituală pură a
cuplului fără nici un alt fel de implicații. Contopiți într-un sărut, cei doi îndrăgostiți nu mai
există în alt spațiu, decât în cel al iubirii lor, oferind o imagine generică a cuplului
primordial. Realizând această lucrare pare că Brâncuși ar fi urmărit cu precădere un
verset din Sfânta Scriptură, mai exact de la Facere, 2,24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl
său și pe mama sa, și se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup.”13, ce explică ideea
generică de cuplu, făcând referire la Adam și la Eva.
Asemenea lui Brâncuși și Vintilă Horia ilustrează prin perechea perpetuă Blanca și
Manuel, că prin dragoste cei doi se reîntregesc, formând ființa perfectă, cuplul primordial
dinainte de cădere: „Manuel îmi face semn să mă apropii. El a trecut pe partea cealaltă.
Sunt două figuri omenești, aceea a unui bărbat, pare-se, și cea a unei femei, dintr-o bucată,
cu brațele strânse în jurul gâturilor, cu buzele unite, dar și cu piepturile, pântecele,
genunchii, formând un singur trup, vag separat de sculptor, care a vrut, fără-ndoială, să
exprime prin aceasta unitatea în iubire, bucuria unicei cunoașteri posibile, primul gest
schițat de oameni pentru a reîncepe să urce înspre înălțimile pierdute. Unica trăinicie. [...]
<<Se numește Sărutul. Atât. Întreaga noastră poveste de la început>>. A noastră vreau să-
l întreb, ori cea a tuturor celor care s-au iubit pe acest pământ și pe celelalte? Dar cred că
ambele răspunsuri ar fi valabile în mod egal, așa că tac. <<Sunt și strămoșii noștri și
urmașii noștri>> spune Manuel, Mi se pare că aduce cu chipul sculptat în piatră. <<Noi am
existat dintotdeauna>> îi spun și el face <<da>> din cap, cu mâna pe părul acelei femei cu
care, fără s-o știu am semănat încă de când am început să iubesc”14.

11
Claudia Drăgănoiu, „Rosinanta, eșarfa galbenă și pietrele din Montparnasse: detalii pe un crochiu cu femei din
Ithaca”, în volumul „În căutarea <<omului total>> moștenirea literară și spirituală a lui Vintilă Horia. Actele
colocviului <<Vintilă Horia: o sută de ani de la naștere>>”, editori Cristian Bădiliță, Basarab Nicolescu, Editura
Vremea, București, 2016, p. 276-277.
12
Apud Brâncuși, citat de Barbu Brezianu, în „Brâncuși”, catalog, București, iunie 1970, în „Brâncuși inițiatul”,
Cristian Robert Velescu, Editura Editis, București, 1993, p. 181.
13
„Biblia cu ilustrații”, Versiune diortosită după Septuaginta, Volumul I, redactată și adnotată de Bartolomeu
Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, Editura Litera, București, 2011.
14
Vintilă Horia, „O femeie pentru Apocalips”, Traducere din limba franceză și prefață Mihaela Pasat, Editura Art,
București, 2007, p. 194-195.

1022
 ISSUE NO. 28/2022

Privind dintr-o altă perspectivă, criticul literar Nicolae Florescu cataloghează

romanul drept „un roman mistic ca structură narativă”15 întrucât acesta prezintă salvarea
ființei și reîntregirea ei prin intermediul judecății apocaliptice a Mântuitorului Iisus
Hristos „care restituie vieții viața peste sensul adormirii în moarte” 16. Și din perspectiva
căutării sensului ascuns al vieții, de parcurgere a unui drum al inițierii ce duce în final spre
ascensiunea spirituală, de conștientizare a faptului că sfârșitul nu este aici, romanul se
încadrează în această categorie a misticului: „Căutarea-aventura mistică în care eroul
pornește în căutarea sensului ascuns al vieții; impresia unui destin pecetluit, a unei găsiri,
a unei enigme mistice, a cărei semnificație și revelație trebuie descoperită sau, mai
degrabă cucerită”17.
În acest context, romanul se cere citit în cheie anagogică, cunoscută fiind influența
pe care a avut-o demersul spiritualist al lui René Guénon asupra scriitorului care
mărturisea: „Anagogicul, ca ultima fază în acest drum (cel destinat <<să ne înalțe, prin
lectură, deasupra aspectelor vizibile și să ne acorde darul cunoașterii veritabile>> - n.n)
mi-a fost dată de René Guénon”18. Așadar, Vintilă Horia propune o lectură care să treacă
dincolo de suprafața textuală și asumarea decodării „cifrului” lecturii, astfel încât
substratul profund al acesteia să deschidă calea spre interpretarea adecvată a „cheii”
textului. Acest substrat nu constă în altceva, decât în interpretarea mistică sau spirituală
a evenimentelor, în viziune horiană. De altfel, întreaga creație a scriitorului este dominată
de un amestec între mistica dobândită datorită colaborării la „Gândirea” și a influenței
tradiționaliste promovată de această mișcare, decisivă în formarea lui și doctrina
esoterică a lui René Guénon, care, de-asemenea, era construită în jurul conceptului de
tradiție. Atât opera lui Vintilă Horia, cât și cea a lui René Guénon oferă prin scrierile lor,
numeroase deschideri către metafizică, spiritualitate, oferind o lectură ce luminează
noțiunile de sacru, tradiție, cunoaștere spirituală sau revelație. Asemenea lui Guénon,
Vintilă Horia consideră că există o legătură indestructibilă între cunoaștere, religie și
tradiție, fapt pe care l-a transpus necontenit în toate scrierile sale: „Guénon și-a asumat o
sarcină prin excelență de om tradițional, care transmite, ca un releu valori atemporale,
non umane, iar Vintilă Horia și-a asumat sarcina de a le recepta și de a le transpune în
literatură”19.
Potrivit criticului Nicolae Florescu, romanul „O femeie pentru Apocalips” se
dovedește a fi „o carte destul de complicată în înțelegerea ei mitică, aceea care pretinde o
întretăiere de drumuri, o parcurgere a unor înțelesuri în afara timpului și, mai ales, în
afara istoriei, cea care nimicește viața, transfigurează mereu existența și îi atribuie valori

15
Nicolae Florescu, „Utopia narativă”, în volumul „Vintilă Horia între <<ieșirea din a exista și intrarea în a fi>>”,
Editura Jurnalul literar, București, 2014, p. 264.
16
Idem, p. 265.
17
R. M. Alberes, „Romanul mistic”, în volumul „Istoria romanului modern”, Bucureşti, Editura pentru Literatură
Universală, 1968, p. 267.
18
Apud Vintilă Horia în „Un roman sub șapte peceți sau când totul începe cu sfârșitul”, Mircea Braga, în „Revista
Steaua”, Nr. citat.
19
Anca Manolescu, „René Guénon: radiația-convergența tradițiilor”, în volumul „Europa și întâlnirea religiilor.
Despre pluralismul religios contemporan”, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 87.

1023
 ISSUE NO. 28/2022

aproximative, adesea lipsite de semnificații”20. Romanul se detașează de celelalte scrieri

prin faptul că are o nuanță mistică mai profundă și expune un drum al inițierii mai
semnificativ decât în celelalte opere ale scriitorului.
Singularitatea romanului în arealul operei horiene o constituie întrunirea tuturor
acestor interpretări într-o țesătură de simboluri, mereu deschise spre a primi noi valențe,
toate susținând ideea principală de convertire în bine, prin intermediul iubirii ca formă
de cunoaștere absolută a cuplului, Blanca-Manuel.

Bibliografie
Anca Manolescu. „Europa și întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan”,
Editura Polirom, Iași, 2005.
Cristian Robert Velescu. „Brâncuși inițiatul”, Editura Editis, București, 1993.
Georgeta Orian. „Vintilă Horia, un scriitor contra timpului său”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008.
„Dicționarul esențial al scriitorilor români”, Coordonator Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel
Sasu, Editura Albatros, București, 2000.
„Biblia cu ilustrații”, Versiune diortosită după Septuaginta, Volumul I, redactată și adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, Editura Litera, București, 2011.
„În căutarea <<omului total>> moștenirea literară și spirituală a lui Vintilă Horia. Actele
colocviului <<Vintilă Horia: o sută de ani de la naștere>>”, editori Cristian Bădiliță, Basarab
Nicolescu, Editura Vremea, București, 2016.
„Revista Steaua”, anul LXVII, Numărul 1 (807), Ianuarie 2016.
Nicolae Florescu, „Vintilă Horia între <<ieșirea din a exista și intrarea în a fi>>”, Editura Jurnalul
literar, București, 2014.
Paul Evdokimov, „Femeia și mântuirea lumii”, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Sofia,
București, 2015.
R. M. Alberes, „Istoria romanului modern”, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1968.
Vintilă Horia, „Jurnalul unui țăran de la Dunăre”, Traducere de Doina Jela, Editura Vremea,
București, 2016.
Vintilă Horia, „Memoriile unui fost Săgetător”, Ediție îngrijită de Cristian Bădiliță și Silvia Colfescu,
Editura Vremea, București.
Vintilă Horia, „O femeie pentru Apocalips”, Traducere din limba franceză și prefață Mihaela Pasat,
Editura Art, București, 2007.
Bibliografie web
http://moldova.europalibera.org/a/actualitatea-romaneasca-un-interviu-cu-scriitorul-vintila-
horia/29421756.html/Actualitatea Românească: un interviu cu scriitorul Vintilă Horia, 29
August, 2018, Radu Gorun – arhiva istoria. Radio Europa Liberă.

20
Nicolae Florescu, „Utopia narativă”, în volumul „Vintilă Horia între <<ieșirea din a exista și intrarea în a fi>>”,
Ediția citată, p. 267.

1024
 ISSUE NO. 28/2022

THE CONCEPT OF NEOLOGY

Octavia MOISIL
PhD Candidate, UMFST Târgu Mureș

Abstract: This study involves a conceptualization of the concept of neology and starts from the
statement that neology works in parallel with lexicography and lexicology.
The main objective of this study is to approach with arguments the perspective of the term neology.
The descriptive-linguistic and comparative method allowed us some conclusions, including a
theoretical approach to the conceptualization of this term.
In both general language and Romanian linguistics there is a difference of perception regarding the
neological aspect of a word, thus identifying various meanings of some researchers from both general
linguistics and Romanian linguistics regarding this. concept.

Keywords: neology, lexicography, lexicology, conceptualization, descriptive-linguistic

Neologia. Aboradare teoretică generală

Neologia presupune inovaţie, creativitate lexicală cu respectarea regulilor de
producere a unităţilor lexicale incluse în sistemul lexical al limbii în care are loc procesul de
creaţie, ceea ce, implicit, arată de ce nu sunt de dorit împrumuturile; ea trebuie considerată
dintr-o perspectivă mai dinamică, în care sunt capacitate disponibilităţile de înnoire ale
fiecărei limbi. De asemenea, neologia trebuie să funcţioneze atunci când există necesităţi
denominative, adică în cazul vidului terminologic. Paralel (aşa cum literatura de specialitate
vorbeşte de lexicologie şi lexicografie, de terminologie şi de terminografie), se dezvoltă, în
prezent, neografia şi anume, activitatea de identificare, de inventariere, de descriere şi de
difuzare a neologismelor. Anumiţi specialişti mai stabilesc, de asemenea, o distincţie şi între
neologie şi neonimie, care este neologie aplicată la limbajele specializate şi priveşte, în mod
anume, crearea de cuvinte specializate (care sunt specifice şi funcţionează în cazul
comunicării la nivelul unei ştiinţe, discipline, tehnologii etc, deci al unui anumit domeniu de
aplicaţie), adică termeni noi. Nu trebuie să uităm şi faptul că în definirea neologiei trebuie
incluse şi tehnicile, procedeele de formare a unităţilor lexicale noi.
Literatura de specialitate1 identifică, de obicei, două tipuri de neologie: cea numită
„primară”, situaţie în care se oferă o soluţie atât pentru un vid conceptual, cât şi pentru un
vid terminologic: crearea unei unităţi lexicale noi, într-o limbă anume, însoţeşte crearea
unui concept nou; cel mai frecvent, putem vorbi de neologie primară în cazul
laboratoarelor de cercetare, în cazul fabricării de produse noi etc. Mai adesea însă avem
de a face cu terminologia traductivă, situaţie în care conceptul există deja, o unitate
lexicală corespunzându-i într-o limbă (limbă sursă), iar unitatea nouă este creată în altă
limbă (limbă ţintă); pot exista, în fiecare ţară, organisme cu atribuţii precise în activitatea
terminologică a căror sarcină este să identifice situaţiile de vid terminologic neînsoţit de
vid conceptual şi să propună echivalente în limba ţării respective sau să respingă

1
A. Hermans, A. Vansteelandt, Néologie traductive in „Terminologies nouvelles”, no 20, décembre 1999
(„Nouveaux outils pour la néologie”), pp. 37-42.

1025
 ISSUE NO. 28/2022

împrumuturile, barbarisme ori calcurile care nu se integrează corespunzător în limba

ţintă, dar cel mai adesea forma cea mai naturală de neologie traductivă este însăşi
activitatea de traducere, traducătorii fiind printre primii care se confruntă cu termeni noi
în limba sursă şi pentru care activitatea specifică meseriei lor îi obligă să identifice
corespondenţe. Avantajul constă în faptul că aceste neologisme sunt găsite şi apar într-un
context real de comunicare şi vor circula în texte de specialitate care le asigură
legitimitatea şi consacrarea. Dar există şi dezavantaje: din cauza constrângerilor
temporale, traducătorii nu au timpul necesar tratării atente a acestor situaţii, iar soluţiile
lor neologice nu sunt întotdeauna cele mai bune (s-a constatat că cele mai multe
neologisme de traducător sunt sintagme, de fapt mici definiţii ale conceptelor respective).
În perioada premergătoare apariției în limba latină a primelor cuvinte noi, mai
exact în timpul Evului Mediu timpuriu, ia naștere neologia. Cuvinte noi se nasc mai apoi și
de pe urma evoluției limbii latine vorbite. Se modifică astfel morfologia internă și
traducerea, scade în importanță latina vorbită, fenomen care se va simți tot mai pregnant,
pe măsură ce se afirmă forța internă a limbii odată cu formarea noilor popoare.
Din punct de vedere istoric, neologia a avut o conotație negativă, noutatea lexicală
fiind văzută ca o abatere de la normă, în special în dicționare și în traduceri, unde
neîncrederea era ridicată și judecățile de stigmatizare nu erau neobișnuite. În articolul La
néologie n’est plus ce qu’elle était (Neologia nu mai este ceea ce era), François Gaudin
plasează cercetarea pe aceeași linie a preocupărilor privind clarificarea noțiunii de
neologie și neologism, încurajând depășirea dificultăților pe care le suscită numeroasele
dezbateri actuale pe această temă. Din punct de vedere obiectiv, neologia poate fi
considerată drept procesul de creare a cuvintelor noi într-o limbă. Un alt sens derivă din
modul de folosire și dă cuvântului o valoare teoretică. Astfel, neologia este studiul
principiilor și a metodelor de creare a cuvintelor noi. În termenul neologie recunoaștem
cuvintele grecești neos adică „nou” și logos adică „vorbire”.
Așadar, construcția de cuvinte noi sau neologia, presupune angajarea în activitatea
de creare a unor noi unități lexicale. Construcția de cuvinte noi se poate realiza în trei
moduri: prin combinarea inedită de morfeme, adică prin crearea de semnificanți care nu
existau în stocul lexical al limbajului în momentul creării; dând noi înțelesuri sau
inventarea semnificațiilor care nu erau enumerate în momentul creării; prin
împrumutarea unui semnificant și/sau a unui sens unei limbi străine, adică introducerea
unei forme și/sau a unui înțeles care nu era cunoscut de limba gazdă la momentul
preluării cuvântului drept împrumut, cuvinte care se vor regăsi mai apoi și în dicționare.
Jean-Claude Boulanger, în lucrarea sa privind conceptele de neologie și neologism
observă că termenul de „consemnare a cuvintelor noi în dicționare datează din momentul
invenției dicționarelor, adică mileniul al IV-lea î.Hr. Din momentul în care scribii
mesopotamieni au scris despre denumirea unor lucruri noi și concepte noi pe tabletele de
lut pentru a face liste lexicale, ei au efectuat de fapt recensământul neologismului.”2

2
Jean-Claude Boulanger, Sur l’existence des concepts de néologie et de néologisme. Propos sur un paradoxe
lexical et historique, 2003, în articolul Mariei Teresa Cabré, Actes del I Congres Internacional de Neologia de les
Lingues Romaniques, Barcelona, Institutul Universitar de Lingvistică Aplicată, pp. 31-33. „consemnarea
cuvintelor noi în dicționare datează din momentul invenției dicționarelor, adică mileniul al IV-lea î.Hr. Din

1026
 ISSUE NO. 28/2022

Cercetătorii Ursu Despina 20043, Alexandra Cuniță 20154 au încercat să măsoare

caracterul neologic al unei unități lexicale. Pentru aceasta ar trebui să-l căutăm sau să-i
observăm lipsa dintr-un corpus textual mai mare care formează discursurile reale.
Comparația ar trebui să se facă cu ajutorul lexicologiei și nu cu lexic artificial generat de
lexicografie, chiar dacă se acceptă că nomenclaturile dicționarelor terminologice sunt
mai exhaustive. Această cercetare, care era irealizabilă acum mulți ani, a devenit azi
posibilă. Strategia corpului de excludere ar trebui regândită, reevaluată și reconfigurată
pe o bază textuală și lexicografică mai mare, care i-ar oferi durată și în timp.
Factorul timp este fundamental în neologie, fiind menționat de către autorii
Dumitru Caracostea 20005, Theodor Hristea 20046 drept un neo-element în lucrările de
specialitate. Ideea de timp, consacrată în cuvântul neologie, se deschide și prezintă două
perspective. În primul rând, în momentul nașterii sale, noul cuvânt se potrivește pe axa
cronologică a unei limbi și se alătură automat lexiconului. Acest punct de intersecție
corespunde unei date specifice, aproape de netăgăduit. Apoi, timpul reapare atunci când
se pune întrebarea despre neologicitatea cuvântului. Acest statut nu este etern și dispare
la un moment dat. După naștere, un cuvânt devine un așa-zis candidat pentru
„dicționarizare”. Răspândirea și primirea unei rețele sociale mai mult sau mai puțin
rapide îi va influența statutul din punct de vedere lexicografic, integrarea în dicționare,
lexicoane etc., având ca efect confirmarea valorii sale, a utilității și a locului său în
utilizare și nu a caracterului său neologic.
Găsirea unui loc în dicționar are, pentru cuvântul nou, efectul de atenuare, dacă nu
cumva eliminarea sentimentului de noutate a cuvântului pentru cel care îl folosește,
acesta nu se mai identifică ca fiind un neologism. Atunci când dicționarul nu este arbitrul
în această delimitare, sentimentul neologic devine un sentiment de noutate personal și
variază cu fiecare cuvânt, astfel încât timpul va stabili direcția noului cuvânt. Nu se poate
spune că statutul de neologism corespunde unei perioade limitate, fixată la mai multe zile,
luni sau ani și, nici că, odată ce acest prag temporal este atins, cuvântul este turnat în
rezervorul de unități lexicalizate. Și în această căutare a punctului de rupere între două
stări lexicale, probabil că trebuie să luăm în considerare și alte motive care nu sunt de
natură lingvistică, dar care joacă un rol foarte important în evaluarea și percepția
statutului cuvântului. Aceste motive au de regulă origini sociale sau psihologice.
Pe baza teoriilor dialectice conceptuale saussuriene, „neologismul se situează între
limbă și vorbire, între diacronie și sincronie, între paradigmă și sintagmă”7, iar
dimensiunea textuală și pragmatică a neologiei constatăm că este oarecum neglijată în
urma unei abordări din perspectivă lexicală care se orientează în principal asupra

momentul în care scribii mesopotamieni au scris despre denumirea unor lucruri noi și concepte noi pe tabletele de
lut pentru a face liste lexicale, ei au efectuat de fapt recensământul neologismului.” Trad. ns.
3
Ursu Despina, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), vol. I Studiu
lingvistic și de istorie culturală, Editura Cronica, Iași, 2004.
4
Alexandra Cuniță,4 Neologie, neologism. Concepte, analize, Editura Universității, București, 2015.
5
Dumitru, Caracostea, Expresivitatea limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
6
Theodor Hristea, Conceptul de neologism, în vol. Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, Gabriela Pană
Dindelegan (coord.), Editura Universitatea din Bucureşti, 2004.
7
Ferdinand De Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 38.

1027
 ISSUE NO. 28/2022

semnului. Studiul lui Coman Lupu, intitulat Neologism de sute de ani sau imprecizie
conceptuală, se distinge prin demersul investigativ asupra statutului termenului
„neologism” care, așa cum afirmă autorul, „are un înțeles variabil, de la caz la caz. Pe de o
parte, este folosit ca sinonim cu termenul recent. Pe de altă parte, se aplică oricărui
împrumut indirect, adică intrat în limbă pe cale cultă.”8 Pe baza definițiilor științifice ale
neologismului și neologiei selectate din anumite dicționare explicative (DEX, DRAE, LR,
DȘL), autorul consideră criteriul cronologic pertinent „în încercarea de a distinge între
neologism și cuvânt recent.”9 Definiția neologismului din DȘL (Dicționarul de Științe ale
Limbii) menționează ambiguitatea caracteristicii de „termen recent” atribuită acestuia,
însă lexicograful reliefează în încheiere definiția clasică potrivit căreia „neologismul este
un cuvânt nou - împrumut sau o creație internă -, un sens nou dobândit de un termen deja
existent în limbă sau o expresie nouă.”10
Raportându-ne la neologisme vs cuvinte recente vom observa că ambele expresii
indică (cu mijloace diferite, între care nu există o relație de sinonimie) importanța
timpului pentru identificarea acestei clase de unități: termenul neologism, devenit
internațional cu aproape două secole în urmă, subliniază „noutatea semnului lingvistic
apărut la un moment dat în raport cu ansamblul semnelor cunoscute, uneori chiar de
multă vreme, și utilizate în mod obișnuit de vorbitori sau în raport cu un subansamblu al
acestor semen.”11
O dificultate a unităților neologice ține de procesul de inovare de care se leagă
conceptul de neologism, acesta fiind considerat un fenomen natural în fiecare limbă, dar
şi cu determinări foarte complexe în zilele noastre, se identifică asemenea unui fenomen
natural, căci evoluţia, şi însăşi, comunicarea umană trece prin necesitatea inovaţiei
lexicale; de altfel, prin structura lor, limbile sunt sisteme articulate, astfel încât să poată
permite creativitate, şi nu numai cea lexicală, prin intermediul unor mecanisme care
lucrează fie la nivelul formei, fie la nivel semantic. Însă este şi un proces care începe să fie
supus reglementărilor necesare, epoca noastră fiind martor al dezvoltării, pe lângă alte
politici, a politicii lingvistice.

Neologia în România
Ca peste tot, şi la noi instanţele creatoare, mai ales în ceea ce priveşte neonimia,
sunt, pe de-o parte specialişti din diferite domenii de aplicaţie şi, pe de alta, filologi,
lexicologi/lexicografi sau traducători. Apar două situaţii tip de vid terminologic. -
conceptul este importat şi apare nevoia, puţin decalată în timp, a unui termen; cel mai
adesea factorii de creaţie sunt specialiştii domeniului respectiv ─ cunoscători ai limbilor
de circulaţie şi cititori de mari cantităţi de texte de specialitate în alte limbi decât cea
maternă ─ ca primi utilizatori ai conceptului. Uneori invenţia poate reveni traducătorilor,
dar, ca tehnică de lucru în general acceptată şi utilizată de traducătorii buni profesionişti,

8
C. Lupu, Al., Cuniță, Neologie, neologism: concepte, analize, Editura Universității din București, cap. Neologism
de sute de ani sau imprecizie conceptuală, 2015, p. 47.
9
Idem p. 50.
10
Idem p. 50.
11
Cuniță Alexandra, Neologie, neologism. Concepte, analize, Editura Universității, București, 2015, p. 24.

1028
 ISSUE NO. 28/2022

aceştia nu vor trece la crearea unor unităţi noi fără a fi consultat documente referitoare la
conceptul neacoperit terminologic elaborate în limba română sau măcar a unuia, dacă nu
a mai multor specialişti ai domeniului. Nici unii, nici alţii nu vor avea timpul necesar unei
reflecţii asupra implicaţiilor şi cerinţelor activităţii neologice pentru că au nevoie
stringent de un termen, condiţie a comunicării. De aceea vor alege soluţiile de minimă
rezistenţă, împrumutul direct sau calcul.
În concluzie, limbajul neologic românesc este o specie a limbajelor de specialitate,
care se află într-o continuă reînnoire. Caracterizat prin dinamism și creativitate, lexicul
românesc actual reprezintă o terminologie atipică, imprecisă și de ambiguă, iar cuvintele
sunt interpretate prin intermediul unor grile valorice destinate anumitor grupări. În acest
sens, cuvintele pot căpăta conotații pozitive sau negative, astfel având puterea de a realiza
un mesaj destinat să influențeze receptorul. Din perspectiva creațiilor interne, româna
este o limbă derivativă, aspect evidențiat și de limbajul românesc. Prin urmare, se
subliniază încă o dată dinamica lexicului și tendința de schimbare a normei, așa cum se
reflectă în discursul românesc actual, aspect evidențiat de caracterul receptiv și flexibil la
nivel lexico-semantic, ilustrat atât la nivelul mijloacelor externe, cât și la nivelul
procedeelor interne de îmbogățire lexicală. Dinamica uzului în perioada actuală a limbii,
după 1990, necesită studiul permanent al limbii, astfel drumul cercetării rămâne deschis
unor noi considerații asupra neologiei lexicului.
În concluzie, împrumutul de neologisme nu este un fenomen caracteristic limbii
române actuale, ci manifestarea unei tendinţe generale de sincronizare cu limbile de largă
circulaţie, urmărind dezideratul unei exprimări precise, lapidare şi elegante.
Pe de altă parte, se observă o anumită precipitare în recursul la neologisme, chiar
şi atunci când resursele sinonimice ale lexicului fundamental al limbii permit o varietate
de opţiuni. Neologismele sunt necesare, dar cu măsură, pentru a nu atenta la
expresivitatea originală a limbii.

Bibliographical References:
Boulanger, Jean-Claude, Sur l’existence des concepts de néologie et de néologisme. Propos
sur un paradoxe lexical et historique, 2003, în articolul Mariei Teresa Cabré, „Actes del I
Congres Internacional de Neologia de les Lingues Romaniques”, Barcelona, Institutul
Universitar de Lingvistică Aplicată.
Caracostea, Dumitru, Expresivitatea limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Cuniță, Alexandra, Neologie, neologism. Concepte, analize, Editura Universității, București,
2015.
Cuniță, Alexandra, C., Lupu, Neologie, neologism: concepte, analize, Editura Universității
din București, cap. Neologism de sute de ani sau imprecizie conceptuală, 2015.
Despina, Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-
1860), vol. I Studiu lingvistic și de istorie culturală, Editura Cronica, Iași, 2004.
Hristea, Theodor, Conceptul de neologism, în vol. Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii
române, Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Editura Universitatea din Bucureşti, 2004.
De Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Vansteelandt, Hermans, A., Néologie traductive in „Terminologies nouvelles”, no 20,
décembre 1999 („Nouveaux outils pour la néologie”).

1029
 ISSUE NO. 28/2022

LES RAPPORTS PERSONNELS DE L’ÉCRIVAIN LIBANAIS AMIN

MAALOUF AVEC L’ESPACE ORIENTAL NATAL DANS L’ESSAI ORIGINES

Monica Diana ROPCIUC

PhD Candidate, Stefan cel Mare University of Suceava

Abstract: Family is what we cherish the most and the thing we all dream about. It is the first group
of people that helps us, teaches and raises us to become the best version of ourselves. The roots we
have planted in the ground cannot be broken by any storm or catastrophe and the soil below our feet
still bares the blood of our ancestors. Sometimes, due to the tragic history facts we are unable to find
the tombstone of our predecessors and there is nobody left to tell their stories. But we know deep
inside that nothing can stop us to go back to the place that we love, we respect and we call home.
That’s what Amin Maalouf teaches us in his essay “Origines”: the past will wait for you, even if you
feel that you can’t understand or rediscover it. It will appear to us like a puzzle with all the pieces
scattered around the globe and with no instructions. We will have to depend on luck, destiny and all
the senses that we have inherited from our lineage to break through its darkness and bring to light
all of those questions that seemed to be a dead end: Why do I look nothing alike my parents? Why is
my skin so dark or so pale in rapport with that of my brothers? Why do I feel like I’ve lived this
situation before? Our article will analyze the road down on memory lane done by one of the greatest
French Lebanese authors, Amin Maalouf, the grief, the loss ant the catharsis that come with an
incursion in the cold and gloomy past.

Keywords: origins, family, heritage, past, discovery.

Chacun d’entre nous porte dans son cœur plusieurs traces : la langue qu’il parle
avec beaucoup de fierté, le pays qu’il sert et qu’il protège, la famille qu’il aime et respecte,
mais aussi le lieu de naissance, l’espace natal qui soutient et nourrit nos racines et a une
place d’honneur dans notre structure de valeurs. Nombreux sont ceux qui arrivent dans
un point dans leur vie où ils ont besoin de connaître et d’entendre d’où ils viennent, qui
sont leurs ancêtres et pourquoi leur famille garde rigoureusement une série de traditions
qui, certainement, ont leurs racines dans le passé. Tout commence avec une valise pleine
de photos ou de lettres, avec des questions sur la couleur unique de la peau ou des yeux
qui sont si spéciaux mais qui ont appartenu le siècle précédent à une cousine ou tante
perdue dans l’obscurité du temps. Les questions coulent mais, malheureusement, il n’y a
personne qui puisse donner des éclaircissements, parce que l’homme ne vit pas à l’infini,
et alors, nous restons avec des routes sans issue, avec des doutes et des curiosités.
Pour ce qui est de la relation de l’individu avec son espace d’origine, sa demeure,
Gaston Bachelard affirmait : La maison, dans la vie de l’homme, évince des contingences, elle
multiplie ses conseils de continuité. Sans elle, l’homme serait un être dispersé. Elle maintient
l’homme à travers les orages du ciel et les orages de la vie. Elle est corps et âme. Elle est le
premier monde de l’être humain1.
En grandes lignes cette assertion se trouve à la base de l’essai Origines, parce
qu’Amin Maalouf, comme tous les hommes, ressent le besoin de mieux comprendre sa

1
G. Bachelard, La poétique de l’espace, PUF, Quadrige, Paris, 1957. P.27.

1030
 ISSUE NO. 28/2022

nature, son caractère et il part dans ce voyage où divers faits réels sont mixés avec la
fiction, afin de sentir cette libération et le sentiment qu’il a fait son devoir envers ses
ancêtres en présentant leur histoire à tout le monde. La catharsis que l’auteur
expérimente en racontant son histoire est un mélange de joie et de douleur : joie, quand
une porte s’ouvre par hasard et laisse entrevoir quelques fantasmes du passé ; douleur,
pour toutes ces années qui ont passé d’une manière imperceptible, en couvrant tous les
souvenirs d’une épaisse couche grise de poussière. En plus, dans les cas des familles
déchirées et répandues aux quatre coins du monde, à tout cet effort physique et
émotionnel s’ajoute une barrière géographique et culturelle parce que les petites fractions
de Libanais qui ont quitté la terre d’origine ont subi un processus de naturalisation dans
la terre d’adoption.
Il y a une branche de la sociologie qui traite le sujet de la migration et de plus en
plus les chercheurs en sciences humaines essaient de définir l’impact de ce phénomène à
grande échelle. Les politiciens et les sociologues soulèvent des questions regardant
l’appartenance, l’acceptation et les discriminations, mais à notre avis, seulement un poète
ou un prosateur peut surprendre les épreuves et les difficultés qui accompagnent la
rupture de l’espace familier. L’immigré peut tout gagner, s’il a de la chance, mais
certainement il peut tout perdre. Le cas des écrivains francophones est l’un des exemples
de réussite, mais la plupart de la population qui a dû quitter son foyer, sa maison, a encore
du mal à se stabiliser dans un nouveau pays qui n’entend et ne supporte pas ses valeurs
et sa culture. Comme le grand anthropologue Américain affirme dans sa « loi
d’opportunités intermédiaires » :
Le nombre des personnes à parcourir une distance donné est directement
proportionnel au nombre des opportunités à cette distance et inversement
proportionnel au nombre d’opportunités intervenants.2
En revenant au cas d’Amin Maalouf, les choses sont claires : il part du Liban à cause
de la guerre civile des années 1975-1990 pour trouver le refuge, puis l’acceptation et la
gloire en France. L’histoire prend toutefois une autre tournure en 2004 quand il publie
son troisième essai intitulé Origines, faisant savoir au monde que ses racines familiales se
trouvent au Liban, mais qu’elles touchent aussi d’autres coins de monde, comme l’Egypte
ou le Cuba. À toute cette dispersion géographique de la famille de l’auteur, il faut ajouter
aussi le côté culturel spécifique à chaque nation, et dans ce cas, il nous fournit un exemple
plutôt triste : quand il part à la recherche de la sépulture de son grand-père il ressent
profondément le choc culturel en tant qu’émigré :
Dans mon village, il n’y a jamais eu de cimetière. Les sépultures sont éparpillées, au milieu des
maisons, parfois sur des promontoires, parfois dans une oliveraie - comme pour mon père -, dans
un vignoble et terrasses, ou sous un arbre centenaire. (…) Pour ce qui est de mon grand-père, on
m’assura qu’il avait été inhumé non loin de chez lui, dans un champ de mûriers – sans plus de
précisions ; je partis donc à sa recherche avec deux anciens du village, qui l’avaient connu (…), qui
avaient assisté jadis à ses obsèques, et qui me désignaient un alignement de vieilles tombes en me
disant que c’était « probablement » l’une de celles-là. Que je veuille savoir exactement laquelle leur
paraissait méritoire, mais incongru – et pour tout dire une lubie d’émigré.3

2
S. Stouffer, Interviening opportunities: A theory relating mobility and distance, American Sociological Review,
1940, 5, 845-867.
3
Amin Maalouf, Origines, Éditions Grasset & Fasquelle, Paris, 2004. p. 32.

1031
 ISSUE NO. 28/2022

Cet épisode a la fonction de témoigner sur l’amertume qui est le lot de ceux qui
sont restés faire face aux catastrophes naturelles et aux guerres, mais aussi de ceux qui
sont partis ailleurs. Les gens qui retournent ne se sentent plus comme chez eux dans
l’ancien foyer de la famille et la population du village les voit comme des intrus, des
personnes qui peuvent avoir leur origine ici mais qui parlent la langue avec difficulté et ont
des traits évidemment différents. Ils sont différents et se retrouvent à mi-chemin entre la
culture maternelle et la culture adoptive. Pour l’exilé, il reste encore le cauchemar de la fuite,
la honte d’avoir laissé son pays dans les mains des politiciens avides ou des religieux
fanatiques. L’exilé peut trouver la gloire en racontant son histoire, dans son pays
d’adoption où il peut s’établir, mais il reste un segment de population qui, dans sa terre
d’origine, le voit comme un lâche ou une personne cherchant la gloire. C’est aussi le cas
d’Amin Maalouf qui est décrit par certains de ses compatriotes comme un « opportuniste
qui vise le Nobel de la paix »4
L’essai d’Amin Maalouf peut générer un sentiment de compassion parce que l’auteur
a une grande sensibilité et il ne parle pas de ces choses tristes au singulier. Il sait qu’en Asie
Mineure presque chaque famille a éprouvé la douleur de la séparation forcée, le poids de
l’incertitude et de l’inconnu, la dérive causée par la perte des repères et des racines dans le
sol du jardin familial. En quelques phrases il nous présente comme un fait divers une réalité
triste mais prégnante dans ce coin du monde : « Ici chaque famille a un fils enterré à
Beyrouth, un en Égypte, un autre en Argentine ou au Brésil ou au Mexique, quelques autres
en Australie ou aux États-Unis. Notre lot est d’être aussi dispersés dans la mort que nous
l’avons été dans la vie. »5 Toutefois, en restant dans ce champ sémantique de la mort, il faut
aussi ajouter le fait que l’auteur n’aime pas trop l’idée de l’enracinement dans le cas des
hommes ; à son avis les racines nourrissent l’arbre dès la naissance mais dans le même
temps elles le gardent captif sur un point et la liberté signifie la mort. Les hommes n’ont pas
besoin des racines qui les gardent ancrés sur un bout de terre, car, « quand nous nous
enfonçons dans la terre, c’est pour pourrir »6 et il faut garder à tout prix la mobilité
personnelle et cette liberté de pouvoir aller aux quatre coins du monde.
Amin Maalouf traverse un quart du globe du Liban jusqu’en France en 1976 quand la
guerre civile le pousse vers l’Occident et il passe plusieurs années en essayant de s’intégrer
et de trouver sa place. Pendant tout ce temps il a certainement erré pensant constamment
au Liban, mais c’est seulement après la perte des membres de sa famille qu’il arrive à la
conclusion qu’il lui reste encore plusieurs questions sans réponse.
La perte de son père lui apporte un sentiment de culpabilité : il avait passé son temps
s’occupant de questions mondaines ou de sujets hors de sa famille, et maintenant il est trop
tard, il n’y a personne qui puisse lui raconter la vie, les expériences, les joies ou les douleurs
de son père, de son grand-père et des tous ses grands-parents qu’il n’a pas eu la chance de
connaître. En d’autres mots, à la page 14 de l’essai, Maalouf qualifie cette perte de «

4
« Pourquoi Amin Maalouf a été la cible de violentes critiques au Liban » Jeune Afrique, 30 Juin
2016. https://www.jeuneafrique.com/mag/336833/culture/amin-maalouf-a-ete-cible-de-violentes-critiques-liban/
5
Ibid Maalouf, p.34.
6
Ibid Maalouf, p.7.

1032
 ISSUE NO. 28/2022

cataclysme affectif ». Ce sentiment est dans ce cas le moteur qui met en marche le travail
de recherche que l’auteur se sent obligé de faire et qui offre au lecteur le plaisir et le
suspense égal à celui d’une chasse aux trésors : chaque fois qu’il découvre un autre tiroir
avec des photos, une autre valise avec des lettes ou un autre membre octogénaire de la
famille élargie, les pièces du puzzle semblent s’arranger pour de bon. En laissant de côté la
partie fictionnelle de cet essai, nous pouvons extraire une première conclusion : il est
recommandé de garder des relations étroites avec sa famille avant que le destin ne vienne
décider qu’il n’y a plus de temps.
La mort foudroyante du père de Maalouf constitue le point de départ pour cette
recherche qu’il entreprend, mais au cours de ce travail l’auteur laisse échapper quelques
morceaux d’information qui disent beaucoup de sa personnalité. Nous découvrons ainsi
qu’il est né sous le signe de la curiosité et que souvent pendant son travail il se lève plusieurs
fois de table au cours d’un repas afin de vérifier une information mineure, qui le passionne
ou dérange. Peu après la perte de son géniteur il arrive à la conclusion qu’il avait perdu une
vaste source d’information sur son héritage culturel et sur sa personne, et en plus, quand il
pense à la chaîne qui reste maintenant sans le maillon le plus précieux, il pense à son grand-
père et à l’affligeante incuriosité qu’il avait montrée à l’égard de sa personne. Ce travail
d’introspection touche une corde sensible dans le cœur de tout lecteur parce que de cette
manière l’auteur tire un signal d’alarme, afin que celui qui lira ses pages trouve un moment
de pause et de réorganisation de ses priorités. Le retour aux souvenirs d’enfance et aux
origines est nécessaire et parfois involontaire, la clé réside dans le fait qu’il ne faut pas
laisser nos guides mourir en silence.
Amin Maalouf est un grand écrivain et journaliste, mais par les conseils qu’il
transmet dans une phrase ou dans un exemple, par les invitations à la méditation, il s’avère
être aussi un extraordinaire connaisseur de la nature humaine qui veut certainement
mouvoir par sa parole. Souvent il mentionne le fait qu’il était la dernière liaison entre ses
ancêtres et les autres membres de sa famille, parce que seulement lui, il avait encore le
pouvoir de déchiffrer les noms et les lieux mentionnés dans les lettres et les photos qu’il
avait apportées à Paris dans une valise. Il est reconnaissant pour le fait qu’il a dans sa
possession ces reliques qui sont en fait matériel de recherche, sujet pour la création
littéraire. Sinon, que reste-t-il des ouvrages ou des idées des générations passées ?
« Presque rien, juste quelques bribes d’histoires accompagnés de cette morale résiduelle
que l’on baptise indûment, “sagesse populaire” et qui est une école d’impuissance et de
résignation. »7
En conclusion, son essai a été bien reçu par le public, surtout dans notre époque
marqué par le mouvement des masses et par un intense processus de globalisation. Il a été
souvent appelé un « levantin désorienté » qui cache entre ses lignes le véritable souffle du
monde arabo-musulman, la sagesse de ses ancêtres et le feu nouveau de la modernité et du
progrès qu’il expérimente depuis le moment où il est arrivé en France.

7
Ibid, Maalouf, p. 66.

1033
 ISSUE NO. 28/2022

Bibliographie
G. Bachelard, La poétique de l’espace, PUF, Quadrige, Paris, 1957
Maalouf, Amin, Origines, Éditions Grasset & Fasquelle, Paris, 2004.
« Pourquoi Amin Maalouf a été la cible de violentes critiques au Liban » Jeune Afrique, 30 Juin
2016. https://www.jeuneafrique.com/mag/336833/culture/amin-maalouf-a-ete-cible-de-
violentes-critiques-liban/

1034
 ISSUE NO. 28/2022

MACEDONSKI, FORERUNNER OF ROMANIAN SYMBOLISM

Ramona NICOARĂ (CĂS. BLEDEA)

PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar
Nord, Baia Mare

Abstract: Through his lyrics, Macedonski tries to synchronize Romanian poetry with European
discourse, manifesting itself casually, without complexes. He managed to recover in a short time,
through originality, what he lacked the poetics of that time, by burning some stages and introducing
mixed forms.
Macedonski is the forerunner of symbolism who, together with writers such as Ștefan Petică, Nicolae
Davidescu, Traian Demetrescu, Ovid Densusianu, made known the symbolist techniques and
programs. Through his articles and less through his lyrics, he manages to change the type of
sensitivity through a new perspective on poetics.

Keywords: Macedonski, lyrics, forerunner, symbolism, sensitivity

Macedonski încearcă prin lirica sa să sincronizeze poezia românească la discursul

european, manifestându-se dezinvolt, fără complexe. El a reușit să recupereze într-un
timp scurt, prin originalitate, ceea ce îi lipsea poeticității de atunci, prin arderea unor
etape și prin introducerea unor forme mixte.
În literatura română, simbolismul se cristalizează în jurul grupării de la
„Literatorul”(1880) condusă de Macedonski, considerat șef de școală. Se pare că scriitorul
își afirmă contribuția și la dezvoltarea simbolismului pe plan european alături de alți
scriitori, aducându-și aportul la lansarea revistei belgiene „La Wallonie” (1886). Prin
studiul „Despre logica poeziei” (1880), Macedonski va aduce în discuție un nou mijloc de
abordare al discursului poetic, considerând că acesta nu trebuie să fie logic, deoarece este
nepotrivit scopurilor acestuia. Poezia trebuie să se opună prozei și prin urmare trebuie să
folosească un limbaj specializat, propriu, „absurd”. Această idee a fost greu de digerat în
acel moment de către publicul literar.
Articolele macedonskiene care promovează simbolismul sunt „Poezia
viitorului”(1892) și „În pragul secolului” (1899). Scriitorul se remarcă printr-o capacitate
de anticipare a transformării scopului poeziei și a eului poetic. Din acest motiv, poetul va
fi contestat, neînțeles de contemporani, primind statutul de „poet blestemat”.
Curentul simbolist va fi consolidat și de activitățile practice desfășurate în „serile
literare” macedonskiene care aveau loc de două ori pe săptămână din 1880, în locuința
poetului, fie la cafeneaua Fialcowski, dar și de publicarea de către discipoli a revistelor
„Duminica” (1890), „Revista modernă (1897), „Vieața nouă” (1898). Discipolii
macedonskieni ( I.C. Săvescu, M. Demetriade, C. Pavelescu, Al. Obedenaru, C. Cantilli, D.
Casselli, D. Karnabatt, Orleanu, Gabriel Donna, Al. Petroff, etc.) sunt simboliști prin teme,
trăirile interioare, dar mai puțin prin stilul artistic.
Faza plenară a simbolismului s-a desfășurat între 1899-1908 când au apărut
articolele și studiile lui Șt. Petică, discipolul preferat al lui Macedonski, care anunță

1035
 ISSUE NO. 28/2022

apariția „Noului curent literar” și a revistei simboliste „Vieața nouă” alături de alte volume
de factură simbolistă. G. Bacovia este considerat vârful simbolismului românesc datorită
profunzimii și originalității. Simbolismul se va extinde și se va oficializa între anii 1908-
1916, fiind revigorat prin apariția lui Minulescu.
Macedonski este considerat primul teoretician și promotor fervent al
simbolismului prin care noua mișcare va intra în literatura română. El a făcut ca în jurul
său să se strângă cei care nu mai suportau procesul de alienare și înstrăinare. Datorită
manifestării sale artistice devine un mit. Capacitatea sa de vizionar, legată de evoluția
poeziei, trebuie afirmată cu tărie. Scriitorul va pleda pentru îndepărtarea limbajul poetic
de limbajul comun, pentru utilizarea simbolului care sugerează idei și a imaginii care
devine cugetare, iar Eul poetic să fie reprezentantul omenirii întregi.
În lucrarea „Simbolismul românesc”, autoarea Zina Molcuț susține că, din punct de
vedere practic, Macedonski este simbolist în faza „Rondelurilor” (1916-1920), prin
anumite motive (al lucrurilor, al florilor, al parfumurilor, al senzorialului, al spiritualului,
oniricului), prin diferite simboluri (aurul, rozele în declin, cupa ), prin registrul de
sensibilite și de expresie. De la vol. „Poezii” (1882), Macedonski va scrie un alt fel de
poezie care introduce pentru prima dată versul liber în literatura română și care are un
ritm ce se apropie de cel interior, refuzând retorica clasică. Scriitorul vrea să creeze
corespondențe prin culoare și sunet cu ajutorul sinesteziei.
Atitudinea poetului în teorie și practică sunt inconsecvente, fiind conservator în
atitudinile lirice și inovator în discursul liric. Datorită acestei dualități a poetului, criticul
literar Nicolae Manolescu consideră că această atitudine explică marile diferențe de la o
etapă la alta și îl aseamănă cu cele două fețe ale lui Ianus.
Simbolismul românesc se dezvoltă cu o întârziere de aproape o jumătate de secol
de la apariția sa în Europa, atingând prin opera lui George Bacovia și a lui Ion Minulescu
punctul cel mai înalt de dezvoltare. Din acest motiv, simbolismul românesc a limpezit
toate direcțiile curentului, ținând seamă de trecerea de la poezia eminesciană spre cea
macedonskiană. Se ajunge la un simbolism protestatar, care a fost influențat de mișcarea
socialistă, sau decadent, care se revoltă prin ceea ce este delicat, rafinat, împotriva
stagnărilor inovative din punct de vedere literar. Totuși, simbolismul românesc aduce
câteva elemente de noutate datorită contactului cu parnasianismul, cu sămănătorismul și
cu noile curente moderne precum expresionismul sau impresionismul.
Alexandru Macedonski este precursorul simbolismului care alături de scriitori
precum Ștefan Petică, Nicolae Davidescu, Traian Demetrescu, Ovid Densusianu au făcut
cunoscute tehnicile și programele simboliste. Prin articolele sale și mai puțin prin lirica sa
reușește să schimbe tipul de sensibilitate printr-o nouă perspectivă asupra poeticității. În
poezia macedonskiană, temele vechi capătă stocuri noi la fel ca unele procedee artistice.
În „Poema rondelurilor” sau în „Nopțile” sale, chiar dacă unele motive ne îndreaptă atenția
spre parnasianism, apar elemente simboliste: versul liber, construcții sintactice,
refrenele, motive florale și olfactive, senzoriale, un limbaj neologic, sugestiile.
Macedonski consideră că poetul trebuie să simtă și să transmită simțirea prin
imagini, culoare, prin armonie, senzorialitate, prin sugestie, încât ideea poetică să nu mai
fie numită. Această nouă poezie se adresează doar unui grup de cititori inițiați din care
1036
 ISSUE NO. 28/2022

poetul făcea parte. Poezia macedonskiană este modernă prin expresie și tradițională prin
substanță. Aliterația și asonanța devin principii artistice în arta simbolistă
macedonskiană, contribuind la realizarea muzicalității învăluită în culoare. Prin „Poema
rondelurilor” este inovator prin coloristică, parfumurile tari, muzicalitate chiar dacă
întâlnim reminescențe ale trecutului. Deci, pe bună dreptate, a fost încadrat la granița
dintre tradiție și inovație, fiind promotor al expresionismului și al suprarealismului,
curente ce se vor dezvolta în perioada interbelică.
În prefața de la vol. „Poesii” (1882), poetul vorbește despre rolul muzical al
literelor din alfabet și atenționează că poezia lui se adresează celor care înțeleg muzica
poeziei. Versurile din acest volum trimit spre instrumentalismul lui René Ghil:
„Un an, -dând d-ani, leag-an d-an, -d-ani vani
D-atunci, un lanț întreg s-a format,
D-atunci de când în groapă-a intrat!
Un an, -dând d-ai, leag-an d-an, -d-ani vani
D-atunci un lanț întreg s-a format!”1
(„Înmormântarea și toate sufletele clopotului”- din vol. „Poesii”
(1882)
sau în textul „Lupta și toate sunetele ei” din același volum:
„Țip –trâmbițe: Țepeni pe cai, cavalerii
Răriră-ale rânduri. Redeșteptat-a
Titanica frunte a munților antici
Sunetul repede. –Tobe bat; -tabăra”2
Corespondențele baudelairiene sunt create prin sinestezie, prin amestecul dintre
culoare și sunet. În poezia „Hinov” folosește versul liber, impunând un ritm nou:
„Și stând în valea tăcută
de ritm sau de cadență
sau de-orice reguli, îmi râd:
Ritmul e zgomotul
ce-l fac cu zalele lor!”3
Începând cu acest volum limbajul poetic este impregnat cu neologisme care
pătrund în alcătuirea epitetelor sau a metaforelor, dar noutatea se remarcă la nivelul
figurilor sintactice. Refrenul este o astfel de figură care potențează muzicalitatea textului
și care este specifică poeziei simboliste. Macedonski reușește prin sinestezie, prin
metafore abstracte, prin neologizarea limbajului și muzicalitate să conceapă și să impună
un limbaj nou.
Originalitatea poetului poate fi remarcată cu apariția vol. „Excelsior” (1895).
Poetul apare în ipostaza decadentă, simbolistă. Universul senzațiilor este rezultatul

1
XXX, Macedonski. Opere. III. Publicistică. Literatorul (1880-1919), Academia Română, Fundația Națională
pentru Știință și Artă, Univers Enciclopedic, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Introducere de Eugen Simion,
București, 2007, p. 173.
2
Ibidem, p. 174.
3
Ibidem, p. 142.

1037
 ISSUE NO. 28/2022

amestecului de culoare, miros și gust, de prezența pietrelor prețioase și semiprețioase, de

prezența florilor cu parfum anestezic:
„Albastra noapte
E toată ploaie argintie,
Transcedentală poezie
Și lenevoase șoapte.
........................................
Sub pulberi de-aur
Sub candelele de diamante,
Ce griji pot fi predominante
Și ce destin, balaur?”4
(„Excelsior”-vol. „Excelsior”)
Elementele simboliste coexistă cu cele parnasine: peisaje orientale, lumina
demiurgică, etc. Aceste poezii se apropie destul de mult de creațiile pe care simboliștii au
încercat să le evite (poeme retorice, alegorice), fiind specifice romanticilor.
Volumele „Excelsior” (1895), „Flori sacre” (1912), „Poema rondelurilor” (1927)
cuprind poezii în care folosește tehinicile simboliste, în care prin culoare și muzică
sugerează ideea poetică. Această formulă se va dezvolta, încât, în „Poema rondelurilor”,
Macedonski folosește întocmai rețeta propusă în art. „Poezia viitorului”: muzicalitatea
interioară, audițiile colorate, sinestezia, eufoniile.
Poetul se preocupă de progresul concepției literare, de inovație prin acte de creație
originală. În această ultimă fază de creație, este contemporan cu mișcarea „decadentă”
cât și cu cea „simbolistă” marcate de proteste sociale și porniri antiburgheze. Devine
solidar cu această mentalitate de frondă și avangardă, de ostentație a opiniei publice a
ierarhizărilor sociale. Din acest motiv, o parte din critica și istoria literară a fost dusă în
eroare de temperamentul și orgoliul macedonskian în detrimentul creației artistice și a
rolului pe care l-a jucat în evoluția literaturii române.

BIBLIOGRAFIE
Anghelescu, M., Al. Macedonski - Poemele <<Nopților>>, Ed. Albatros, 1972;
Bărboi, Constanța, Simbolismul românesc Alexandru Macedonski George Bacovia, Editura
Universitară, București, 2007;
Beșteliu, Marin, Alexandru Macedonski și complexul modernității, Scrisul Românescu, Craiova,
1984;
Ciocârlie, L., Negru și alb. De la simbolul romantic la textul modern, Ed. Cartea Românească,
București, 1979;
Dimitriu, Daniel, Grădinile suspendate .Poezia lui Alexandru Macedonski, Polirom, Iași, 1999;
Dumitriu, Dana, Prefață la <<Al. Macedonski - Poezii>>, Ed. Minerva, București, 1972;
Glodeanu, Gheorghe, Poezie și poetică, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;
Lefter, Ion Bogdan, Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române, Editura
Paralela 45, Bucureşti,2000.
MACEDONSKI,Al., Opere, I. Versuri, Proza în limba română, Academia Română, Editura Fundației
Naționale pentru Știință și Artă, Univers Enciclopedic, București, 2004;
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Ed. Cartea Românească, București, 1987;

4
Ibidem, p. 271.

1038
 ISSUE NO. 28/2022

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Ed. Timpul, Reșița, 1996;

Marino, Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1967;

1039
 ISSUE NO. 28/2022

THE HYPOSTASES OF WAR IN TRAVEL MEMOIRS PRINTED IN

GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ REGIM

Rodica PETRE
PhD Candidate, University of Bucharest

Abstract: The second world war had a major impact on global politics. Concluding in 1945, it led to
the drawing of new borders, the emergence of new spheres of influence, military treaties and
generated new conflicts.
Influenced by the communist ideology during the political regim of the leader Gheorghe Gheorghiu-
Dej, the travel memoir abroad, published between 1958-1965 (the withdrawal of the Red Army from
Romania the death of the Romanian leader) presents numerous hypostases of the war: Hitlerist and
anti-Hitlerist, anti-colonialist, the arms race, the nuclear danger, the representation of war in
literature and art.
The following study, which has been performed on a sample of twenty Romanian travel memoir
volumes, details all these aspects of armed confrontations or of the cold war of the 50s and 60s.

Keywords: cold war, arms race, nuclear danger, conflicts, military treaties

Introducere
Jumătatea secolului XX este marcată de o politică globală tensionată, generată de
Al Doilea Război Mondial, în urma căruia jocurile geostrategice ale marilor câștigători au
reconfigurat harta lumii și au determinat apariția unor noi focare conflictuale.
Anii 1958-1965 reprezintă perioada de apogeu a confruntărilor dintre cei doi poli
de putere coagulați după această conflagrație majoră: blocul răsăritean, cu U.R.S.S. ca
centru de putere, condusă de Nikita Hrușciov, în jurul căreia gravitau noile țări comuniste
(România fiind una dintre ele) și blocul occidental, condus de S.U.A., ale căror lideri din
acea perioadă, Dwight D. Eisenhower, J. F. Kennedy și Lindon B. Johnson, apărau interesele
țărilor capitaliste. Cursa acestora pentru supremație, numită generic Războiul Rece, a
generat, de-a lungul timpului, schimbări semnificative în activitatea și în conștiința
oamenilor și a perpetuat stările conflictuale în multe regiuni de pe glob, cu urmări pe care
le trăim și în prezent (a se vedea confruntările armate ce au loc în prezent în Ucraina).
Plecând de la acest tablou polarizat al hărții lumii din anii 1958-1965, studiul
următor încearcă să surprindă modalitățile prin care memorialiștii români din acea epocă,
sub influența ideologiei comuniste, au definit noțiunea de război, au surprins ipostazele
acestuia și au interpretat consecințele lui nefaste în volumele de călătorie peste hotare
publicate în timpul regimului politic al liderului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Desfășurarea demonstrației
Al Doilea Război Mondial
O temă definitorie a cărților- reportaj din ultimii ani ai epocii dejiste o reprezintă
însuși Marele Război, cu consecințele lui nefaste, reprezentând pagube materiale
semnificative și numeroase pierderi de vieți omenești.

1040
 ISSUE NO. 28/2022

Având în vedere statutul postbelic al României de satelit al Kremlinului, lucrările

memorialistilor autohtoni din epoca anilor ̓50 - ̓60, abundă în discursuri panegirice cu
privire la rolul armatelor sovietice care „treceau victorioase granițele patriei lor și
procedau la eliberarea popoarelor subjugate”1 și condamnă aspru strategiile de luptă ale
celorlalte părți beligerante, inamice sau aliate.
Un topos recurent îl reprezintă orașul de pe liniile de front distrus în timpul
confruntărilor armate. Unele descrieri evidențiază absurdul acțiunilor la care recurg
militarii în orașele asediate, cum este cazul distrugerii Lavrei Pecerska din Kiev,
important loc de pelerinaj al creștinilor ortodocși din întreaga Rusie, pe care, „cu furia lor
oarbă și parcă dinadins dezlănțuită pentru a semăna pretutindeni stigmatul ororilor
inutile”2, nemții au aruncat-o în aer în momentul retragerii lor din Ucraina.
Aceeași lipsă de sens este semnalată și în cazul atacurilor aliaților, precum cel din
noaptea de 13 februarie 1945, deci cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului, când,
pentru 56 de minute, Dresda cade pradă bombardierelor anglo-americane, lăsând în urmă
35000 de victime și o imagine distorsionată a acestui oraș, asemănătoare cu „trupul ros
de boală îndelungată al unui lepros, care fixează, în reminiscențale vagi, locurile pustii de
unde a evadat viața.”3
Nu de puține ori, frustrarea generată de incapacitatea anihilării dușmanului a avut
consecințe capitale pe fronturile din Europa, cum s-a întâmplat în Polonia, la Gdansk,
„orașul pe care fasciștii, dacă nu l-au putut stăpâni, l-au ras de pe fața pământului”4.
Acte de agresiune similare apar calchiate și în referirile la frontul din Orientul
îndepărtat, unde autorii memorialiști surprind în prezentările lor acțiunile expansioniste
ale marilor puteri imperialiste asupra unor țări suverane. Comentariile care ne descriu
modul în care, de exemplu, „militariștii japonezi și-au legat planurile lor hrăpărețe și de
tânărul stat de democrație populară, dezlănțuind un război tâlhăresc împotriva
Mongoliei.”5, așa cum au procedat și cu Indiile olandeze, Coreea sau China, pun
numeroase accente pe injustețea unor astfel de intruziuni militare și pe dramele
umanitare ascunse în spatele sârmelor ghimpate ce delimitau noile teritorii anexate.
Și tot în spatele sârmelor ghimpate, dar ale lagărelor de exterminare (alt topos
recurent), dramele războiului se multiplică și par de neimaginat, în special atunci când
astfel de spații de detenție, precum cel de la Buchenwald, se află în vecinătatea unor centre
culturale valoroase, cum este orașul Weimar. În discordanță cu idealurile de dreptate
socială și de luptă împotriva constrângerilor dogmatice de orice fel, specifice operelor lui
Goethe, reprezentant de marcă al acestui oraș german, actele barbare săvârșite asupra
oamenilor încarcerați în lagărul de la Buchenwald alterează cromatica imaginii antebelice
a orașului Weimar, ca un clișeu clarobscur suprapus peste aceasta, pe care călătorul străin
din anii ̓50 îl percepe în fața ochilor ca pe „o pânză infamă care cuprindea împăienjenit în
miezul ei un dans macabru, halucinant al martirilor înfometați până în vecinătatea morții,

1
Ioan Grigorescu, Pasărea Fenix, București, Editura Tineretului, 1961, p.31.
2
Cezar Petrescu, Însemnări de călător. Reflecții de scriitor, București, Editura Cartea Rusă, 1958, p. 60.
3
Horia Deleanu, Orașe și teatre, Germania- Italia `´57, București, Editura Tineretului, 1958, p. 31.
4
Ioan Grigorescu, op.cit., p. 18.
5
Boris Buzilă, În întâmpinarea soarelui, București, Editura Tineretului, 1962, pp. 41-42.

1041
 ISSUE NO. 28/2022

chinuiți până dincolo de limita rezistenței omenești, uciși cu sârguință de imaginația

blestemată a Ilsei Koch și a celorlalți artiști ai bestialității.”6
Având în vedere toate actele condamnabile din timpul războiului, nu este de mirare
că imaginea soldatului sovietic (și ea prezentă recurent în lucrările epocii) este proiectată
pe fundalul războiului prin tehnica supraexpunerii, așadar intens luminată, pe măsura
supradimensionării rolului acestuia în teatrele de luptă. Numeroase lucrări
memorialistice evidențiază ostașul sovietic în postura de supraom, pregătit oricând de
sacrificiul suprem pentru binele oamenilor. În paginile lor, îl întâlnim în această ipostază
în preajma unor obiective strategice, cum sunt hidrocentralele, pe care le salvează de la
distrugere. Cea de la Zaporojie, de pe Nipru, este una dintre acestea, descrierea actelor
eroice ale salvatorului ei fiind pe cât de scurtă și simplă, pe atât de dramatică: „A tăiat
fitilul și a fost găsit mort în niște galerii. Ostașul nu avea niciun act. Nu se știe cum se
numește. Era unul din milioanele de sovietici care au luptat cu vitejie contra cotropitorilor
fasciști. Statuia lui se ridică astăzi în parcul hidrocentralei. Poporul nu l-a uitat.”7
Pe soldatul sovietic îl întâlnim și alături de tovarășii de luptă, beneficiind de
recunoașterea directă a meritelor sale: „Mulțimea salută oștirile eliberatoare înfrățite
soviet-mongole, aruncând pe umerii biruitorilor hadakuri albastre, făcând să răsune
strigăte de bucurie, agitând sprinten brațele.”8
Recunoașterea meritelor ostașului sovietic este demonstrată și prin statuile ce-l
imortalizează în bronz sau piatră, frecvent întâlnite de călători în țările prin care Armata
Roșie eliberatoare a trecut, ipostazele acestuia sugerând, de fiecare dată, mesaje
liniștitoare: „«Puteți să lucrați și să petreceți liniștiți. Pacea voastră e asigurată!»”9
Soldatul sovietic se bucură de apreciere chiar și în țări unde nu a ajuns să lupte,
cum este Mexicul, unde, în timpul războiului civil din Spania, populația s-a poziționat
împotriva fascismului și antiimperialismului, din care cauză „numeroase romane și
poeme au fost închinate eroismului oamenilor sovietici în marele război de apărare a
patriei socialiste.”10
Într-o epocă în care partizanii anticomuniști români erau permanent vânați pentru
aversiunea și pentru atacurile lor împotriva regimului comunist dejist, în memorialistica
de călătorie peste hotare a anilor ̓50 - ̓60, partizanii comuniști, „tineri, preoți, savanți,
poeți, tărani, muncitori”11 sunt evidențiați pentru actele lor eroice. Mulți dintre aceștia au
identitatea dezvăluită, spre deosebire de soldatul sovietic anonim. Unii îndeamnă la luptă
prin cântec, precum Pandele Koțachi din Albania, care, fiind rănit „n-a țipat când doctorul
i-a tăiat picioarele cangrenate. El cânta. Cânta cântecele brigăzii de partizani”12, alții
îndeamnă prin cuvinte scrise, cum este cazul lui Nikola Sopov, partizan comunist bulgar
prins și spânzurat de fasciști, din a cărui ultimă epistolă către familie deducem motivele

6
Horia Deleanu, op. cit., p. 31.
7
D. Corbea, De peste țări și mări, București, Editura Tineretului, 1959, p.122.
8
Boris Buzilă, op. cit., p. 184.
9
Șerban Nedelcu, Însemnări din Republica Populară Bulgaria, București, Ministerul Agriculturii și Silviculturii,
Editura Agro-Silvică de Stat, 1958, p.29. (Monumentul soldatului sovietic eliberator din Plovdiv)
10
Al. Șiperco, Note de drum din Suedia, Franța, Italia și Mexic, București, Editura Tineretului, 1959, p. 293.
11
D. Corbea, op. cit., p.12.
12
D. Corbea,op.cit., p.126.

1042
 ISSUE NO. 28/2022

sacrificiului său: „În afară de voi am iubit poporul. Prin popor eu v-am văzut pe voi. Într-o
zi veți afla pentru ce a murit tatăl vostru...Mor pentru viața care va fi mai strălucitoare.
Mor cu credința că ziua de mâine va fi mai frumoasă.”13
Din relatările de călătorie, aflăm că partizanii au nu doar nume, ci și chipuri, pe care
cititorul este asigurat că le poate vedea în fotografiile din muzeele dedicate luptătorilor
din Rezistență, „chipuri de comuniști căzuți în lupta pentru dreptate și libertate” 14 care
„te înviorează, știind că ei au răzbunat crunt suferințele poporului.”15
Cultul eroilor este întreținut nu doar prin exponatele muzeelor, ci și cu ajutorul
artei monumentale de for public. În anii când, la București, este ridicat mausoleul Eroilor
Neamului în Parcul Carol, devenit al Libertății (1959-1963), „ansamblu analog, prin
program, mausoleului lui Lenin din Piața Roșie”16, lucrările memorialistice analizate în
acest studiu descriu monumente similare în alte țări socialiste. Unele dintre acestea,
precum cel de la Sofia, prin arhitectura impozantă și prin renumele liderilor pentru care
au fost construite, stârnesc emoție în rândul vizitatorilor: „Tresar. Iată, aci se odihnește
trupul marelui luptător și conducător al poporului bulgar, Gheorghi Dimitrov gândesc eu
cuprins de emoție. [...] Întreaga sa viață de peste șaptezeci de ani și-a dăruit-o în întregime
luptei pentru binele și fericirea celor ce muncesc, pentru ca poporul lui să nu mai fie jefuit
și asuprit.”17
În alte țări, precum Albania, respectul pentru eroi este semnalat de numeroasele
locuri de veci, săpate pe câmpurile de luptă acolo unde au murit soldații-martiri. Așa se
face că, „la fiecare colt de drum, în fiecare sat și în fiecare oraș aproape sunt morminte de
eroi. Înaintașii lor au luptat și au murit pentru alungarea turcilor ca și a tuturor
cotropitorilor străini, iar ei au murit pentru alungarea cotropitorilor fasciști, germani și
italieni.”18
Sunt și comuniști luptători care au murit încarcerați, fără a avea un mormânt.
Supraviețuitorii războiului știu însă să-i cinstească și pe aceștia: „La intrarea în infamul
lagăr de exterminare, unde a pierit și Ernst Thälmann-o placă comemorativă și flori mereu
proaspete așternute pe un colț de caldarâm amintesc gloanțele ticăloase care au curmat
aici mișelește o viață exemplară”19

Tema păcii și a dezarmării

În memorialistica primelor decenii postbelice, temei războiului, prezentată sub
numeroase aspecte, i se opune tema păcii, întâlnită în majoritatea volumelor de călătorie
scrise acea epocă și nu întâmplător, căci aceasta reprezenta atunci un capitol important
în agenda politicii externe românești. Membri activi ai unor organizații internaționale

13
Șerban Nedelcu, Însemnări din Republica Populară Bulgaria, București, Ministerul Agriculturii și Silviculturii,
Editura Agro-Silvică de Stat, 1958, p.17.
14
Șerban Nedelcu, op. cit. p.17. (Muzeul revoluționar)
15
Șerban Nedelcu, op. cit.p. 27.
16
Liliana Corobca (editor), Panorama comunismului în România, Iași, Ed. Polirom, 2020, p. 658.
17
Șerban Nedelcu, Însemnări din Republica Populară Bulgaria, București, Ministerul Agriculturii și Silviculturii,
Editura Agro-Silvică de Stat, 1958, pp.15-16.
18
D. Corbea, op. cit., p.125.
19
Horia Deleanu, op.cit, p.28.

1043
 ISSUE NO. 28/2022

pentru examinarea problemelor dezarmării (ex. „Comitetul celor 10 state pentru

dezarmare” întrunit la Geneva în 1960), conducătorii români folosesc tema păcii ca pe un
scut de apărare a suveranității propriei țări, dar și pentru a se afirma în diplomația
mondială.
Așa se face că, în urma unei misiuni primite de către guvernul român din partea
U.R.S.S. „de a propune în Balcani soluții pentru destinderea regională și crearea unei zone
denuclearizate”20, în lucrările de călătorie publicate în timpul regimului dejist sunt
descrise admirativ întâlnirile reprezentanților statelor din regiune pentru stabilirea unor
principii de securitate și garanție, precum cea din 1934, de la Atena, condusă de Nicolae
Titulescu și grecii Papatanasiu și Venizelos, cu delegați din Iugoslavia și Turcia 21 și este
criticată vehement participarea Greciei postbelice la exerciții N.A.T.O. și „înarmarea cu
rachete Polaris a unor vase de suprafață grecești, camuflate în vase comerciale, adică un
nou pas pe calea angajării totale a țării în planurile agresive americane.”22
Dezbaterile pe tema păcii au permanent un caracter bipolar în lucrările
memorialistice, datorită modului diferit în care erau percepute cele două structuri
militare din epocă, N.A.T.O. și gruparea Tratatului de la Varșovia (din care făcea parte și
România). Din acest punct de vedere, capitaliștii sunt descriși ca „dușmanii păcii.”23, pe
când statele comuniste sunt „țări iubitoare de pace și progres.”24
În același registru dihotomic, unii autori condamnă distrugerile provocate de
armele nucleare americane de la Hiroshima și Nagasaki, în timp ce alții, în vizită la
pavilionul Utilizarea energiei atomice în scopuri pașnice de la Moscova, admiră forța
atomului pusă în slujba progresului tehnologic, exclamând: „am văzut și macheta
spărgătorului de gheață atomic, am văzut și macheta primei centrale atomice, am văzut și
aplicarea acestei nesecate surse de energie în diverse domenii ale vieții.”25
Peste toate aceste voci discordante, una singură pare să aibă capacitatea de a
armoniza corul țărilor lumii pe scena politică mondială, vocea liderului comunist
Gheorghe Gheorghiu-Dej, de la care aflăm că „triumful cauzei păcii este idealul comun al
tuturor popoarelor. Unirea eforturilor întregii omeniri pentru apărarea păcii, colaborare
și prietenie între popoare este chezășia victoriei păcii. În numele vieții, în numele
civilizației și culturii umane, pacea trebuie să triumfe.”26

Bibliografie
BUZILĂ, Boris, În întâmpinarea soarelui, București, Editura Tineretului, 1962.
CORBEA, D., De peste țări și mări, București, Editura Tineretului, 1959.

20
Liliana Corobca (ed.), op. cit, p.933.
21
AL. Șiperco, op.cit., p. 99.
22
AL. Șiperco, op. cit, p. 97.
23
D. Corbea, op. cit., p. 84.
24
D. Corbea, op. cit p. 82.
25
D. Corbea, op. cit. p. 102.
26
Virgil Dănciulescu, Sergiu Fărcășan, Ion Gălățeanu, Ioan Grigorescu, Eugen Preda, În numele păcii și prieteniei,
București, Editura Politică, 1963, pp. 68-69. (Cuvântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Universitatea Indonesia
din Jakarta- 1962).

1044
 ISSUE NO. 28/2022

COROBCA, Liliana (editor), Panorama comunismului în România, Iași, Ed. Polirom, 2020.
DELEANU, Horia, Orașe și teatre, Germania- Italia `´57, București, Editura Tineretului, 1958.
DĂNCIULESCU, Virgil, Sergiu Fărcășan, Ion Gălățeanu, Ioan Grigorescu, Eugen Preda, În numele
păcii și prieteniei, București, Editura Politică, 1963. (din Cuvântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la
Universitatea Indonesia din Jakarta- 1962).
GRIGORESCU, Ioan, Pasărea Fenix, București, Editura Tineretului, 1961.
NEDELCU, Șerban, Însemnări din Republica Populară Bulgaria, București, Ministerul Agriculturii
și Silviculturii, Editura Agro-Silvică de Stat, 1958. (Monumentul soldatului sovietic eliberator din
Plovdiv)
PETRESCU, Cezar, Însemnări de călător. Reflecții de scriitor, București, Editura Cartea Rusă, 1958.
ȘIPERCO, Al., Note de drum din Suedia, Franța, Italia și Mexic, București, Editura Tineretului, 1959.

1045
 ISSUE NO. 28/2022

A PRECURSOR OF MĂRGĂRITA MILLER-VERGHY

AND ONE OF THE FIRST ROMANIAN FEMALE WRITERS

Dorinela-Simona DOBROGEANU (ACHIM)

PhD Candidate, University of Bucharest

Abstract: Maria Mavrodin-Flechtenmacher is a poet of the second half of the twentieth century, who
had a beneficial influence on the writer Margaret Miller-Verghy. The article is useful for all
researchers and PhD students interested in the work of Maria Mavrodin-Flechtenmacher or the
beginning of female literature in Romania.

Keywords: Mavrodin, Flechtenmacher, early, female, literature.

Maria Mavrodin-Flechtenmacher a trăit între anii 1838 și 1888. Este o precursoare

a scriitoarei Mărgărita Miller-Verghy și soția celebrului compozitor Alexandru
Flechtenmacher. A fost scriitoare, jurnalistă și traducătoare.
Ca scriitoare, a realizat vodeviluri și poezii ce apar în volumul Poesii și proză,
publicat în anul 1871. Vodevilul Recunoștința orfanului este o scenetă prezentată de
elevele Azilului Sfânta Elena, cu ocazia serbării de la sfârșitul anului școlar 1866 -1867.
Subiectul este adecvat pentru situația festivă: elevele le aduc mulțumiri domnitorului
Alexandru Ioan Cuza și soției acestuia, Elena, pentru că au contribuit la educarea unor
orfane. Muzica este compusă de soțul scriitoarei, Alexandru Flechtenmacher. Elevele vor
să-și arate recunoștința pentru profesori și colegi, care-au suplinit cât au putut lipsa iubirii
părinților și a fraților: „Dumnezeu ne-a luatu pe părinții noștri, deru ne-a datu alții carii
îngrijescu de noi totu cu aceeași bunătate și iubire”1. Apoi se referă la ingratitudinea
multor oameni care ignoră faptul că elevii orfani au nevoie de ajutor. O învățătoare le
prezintă istoria întemeierii azilului, numind-o pe întemeietoarea Elena Cuza „mama
săracului și a orfelinului”. Portretul acesteia este creionat cu multă dragoste și
recunoștință față de cea care le-a oferit copilelor un viitor. Vodevilul se încheie cu urarea
adresată domnitorului.
Personajele sunt foarte slab individualizate. Dialogurile nu au fler și nu există
conflict dramatic. Pe alocuri limbajul este metaforic, ingratitudinea fiind numită „un șarpe
veninos”. Versurile imnului școlii au o oarecare muzicalitate, iar ideile au conținut
moralizator: „Învață copilă/ Învață a iubi,/ Sciința fertilă/ Ș-onestă a fi”. Fragmentele
dedicate lui Dumnezeu au versuri mai elaborate și idei mai profunde: „Căci numai ast-felu
Domnul în loc de greli furtune/ Va semăna virtutea cu care vomu domni,/ Rugați-vă dar
sincer, iubiți faptele bune,/ Și relle, chinuri, lacrimi, prin ele vom goni”. Ceea ce
impresionează în această creație este comuniunea dintre orfani, iubirea necondiționată
oferită tuturor celor care s-au implicat în educarea lor și în buna organizare a azilului.

1
Maria Flechtenmacher, Poesii și prosă, București, Tipografia Națională C.N. Rădulescu, 1871. Toate citatele
folosite pentru interpretarea creației autoarei Maria Mavrodin-Flechtenmacher sunt din această sursă.

1046
 ISSUE NO. 28/2022

Al doilea vodevil se intitulează Gelozia orfanei și are un singur act. Tema este
iubirea familială, protagonistele fiind două surori, Mărioara și Anicuța, iar titlul are rol
rezumativ, sugerând conflictul. Incipitul surprinde imaginea Mărioarei care îmbrățișează
tandru o porumbiță, ignorându-și sora care face un buchet și are grijă de o grădină.
Anicuța este de la început geloasă, după cum sugerează naratoarea, pentru că se simte
neglijată de sora sa. Ea are un motiv să se comporte astfel: crede că se va despărți de
pasărea ei mult iubită când va merge la Paris în vizită la prietena sa, Ecaterina. Sora nu o
consolează pentru această situație ingrată, ceea ce generează reproșuri din partea Anicăi.
În curând sosește inopinat Ecaterina, care aplanează conflictul latent, vorbindu-le celor
două prietene despre excursia la Paris care a fost pentru ea total inutilă, căci orașul și
oamenii i s-au părut inferiori conaționalilor și peisajelor campestre din localitatea ei de
baștină. Vrea apoi să audă cum s-au distrat cei rămași acasă. Sosește chiar atunci băiatul
orfan Marin, care-i prezintă grădina superbă de care s-a ocupat personal, fiind ajutat doar
din când în când de Maria. Anicuța vrea să-i arate și ea pasărea, dar n-o mai găsește. O
caută disperată și în final ochii i se umplu de lacrimi, deoarece crede că pasărea a plecat.
Ecaterina o consolează și observă că Maria are un zâmbet suspect. Chestionând-o, o
determină să recunoască faptul că a ascuns pasărea din gelozie. Apoi le arată locul unde
se află. Anicuța își dovedește în final maturitatea gândirii, căci decide să-și ierte sora și să
elibereze pasărea iubită. Ea a înțeles că adevărata dragoste presupune uneori și sacrificii.
Mărioara este caracterizată direct de naratoare: „Mărioara face un buchetu și din
timp în timp privesce pe sora sea cu unu aeru melencolicu. O privi apoi cu gelosie dupe un
momentu de tăcere”. Una dintre trăsăturile ei de caracter este impulsivitatea, căci nu știe
să-și controleze sentimentele, dar este și posesivă. A urât-o pe prietena surorii sale,
Ecaterina, și s-a bucurat când a auzit că Anicuța se va despărți de porumbița sa. În plus, se
consideră îndreptățită să aibă astfel de sentimente. Îi spune surorii direct: „Nu-mi place
să împartu cu alta încrederea și tinerețea ta”. Gelozia o face să sufere simțind că o va
pierde pe singura persoană din familia ei. De aceea, suspectează pe oricine îi atrage atenția
acesteia. Anicuța este cea care o ajută să înțeleagă faptul că nu există iubire fără a avea
încredere în persoana dorită. O discuție sinceră între cele două fete are putere curativă
asupra sufletului Mărioarei, risipind îndoiala și, implicit, gelozia.
În această piesă se observă utilizarea trăsăturilor tradiționaliste, precum
idealizarea peisajelor campestre, naționalismul etc. Cu un ochi critic autoarea prezintă
incomodele ținute ale doamnelor și domnișoarelor franceze care poartă corset, cocuri
impozante, pălării încărcate de pene, flori, fructe și panglici, părând niște roabe ale modei.
Remarcă apoi falsitatea oamenilor care participă la balurile pariziene și își evaluează
semenii în funcție de ținută. Ea crede că scriitorii francezi au realizat o imagine idealizată
a Parisului. Din perspectivă psihologică se observă repercusiunile lipsei de iubire
maternă, căci copilele iubesc excesiv animale, plante și trăiesc sentimentul abandonului
atunci când le pierd.
Se utilizează și surse ale comicului, amuzant fiind mai ales comicul de situație, care
apare când pe Ecaterina o doare o măsea și își leagă o basma sub barbă. Mătușa ei,
supărată că nu poate merge la bal, cheamă medicul și-i recomandă acestuia să-i scoată doi
dinți din față care erau perfect sănătoși. Se critică astfel lipsa de comunicare între mătușă
1047
 ISSUE NO. 28/2022

și nepoată, dar și încăpățânarea doamnei care vrea cu orice preț să-și prezinte nepoata la
bal. În rest, stilul oral este concludent, dialogul este viu, ceea ce asigură o oarecare vervă
teatrală. Doar arta portretistică este artificială.
În singurul volum publicat de autoare mai există doar poezii. Câteva sunt din prima
etapă, când scriitoarea a avut parte de multe încercări. Una dintre ele se numește
Invocațiune și a fost redactată în anul 1871. Ea propune un „dialog” straniu cu spiritul
invocat al mamei. Titlul este o trimitere directă către figura de stil preferată pentru
această creație, iar tema este condiția umană. Viziunea despre lume este tradiționalistă,
căci autoarea promovează morala credinței ortodoxe și viziunea creștină despre moarte.
Incipitul amintește de poezia Umbra lui Mircea. La Cozia, dar aici decedatul invocat este o
persoană apropiată, mama. Poeta consideră că poate să-i împărtășească spiritului iubit
toată durerea resimțită după ce a rămas orfană. Viața toată este rezumată în sintagma
„chinuri grele”. Evocarea mamei este fugitivă, aceasta având „un suflet de înger”. Lipsită
de prezența ei binefăcătoare, poeta se simte „străină” într-o lume mare și ostilă, „un
condamnat” la melancolie perpetuă, „un copil abandonat”.
Următoarea secvență surprinde maturizarea subită a protagonistei odată cu
pierderea mamei. Înțelege dorința acesteia de a fi cu Dumnezeu și crede că ea, fiind orfană
de mică, înțelege mai bine greutățile copiilor orfani de la școala la care predă și știe să le
aline suferința. Pe de altă parte, în versurile următoare le atrage atenția celor care mai au
părinți să-i prețuiască la adevărata valoare, căci alinarea lor este „un râu de fericire, o
dulce mângâiere”. Strofa următoare este un prilej de manifestare a recunoștinței autoarei
care conștientizează faptul că mama mijlocește pentru ea: „Din suflet der O! Maică îți
mulțamesc ferbinte/ Căci sciu că pentru mine în Ceriuri te-ai rugat:/ Să aflu ce-i vieța și-n
zile amare, triste,/ Și-n fericiri suave ce omului e dat”. Înțelege că datorită ei are parte de
fericire în prezent și știe că aceasta este mai intens resimțită după ce ai cunoscut mai întâi
„zile amare, triste”. Enumerația „tristeța, mizeria, durerea” propune motive de natură să
creeze o relație de recurență cu motivele din strofa anterioară, căci se revine asupra ideii
că viața lipsită de cei dragi are mereu momente de cumpănă. Tocmai datorită acestor
încercări grele, omul apreciază mai mult ceea ce are și se bucură de familia rămasă,
autoarea acordând copiilor proprii „drage desmerdări”.
Finalul este o revenire la invocarea spiritului iubit, căruia îi urează odihnă plăcută.
Se constată că au trecut zilele cumplite ale copilăriei când despărțirea de mama iubită a
fost cel mai dureros resimțită: „S-a dus copillăria-mi pe zile amare, grelle,/ Dar Raiului
meu e astă zi aice pe pământ”. Apoi, ca și Cătălina din poemul Luceafărul, îi cere ființei cu
puteri supranaturale să-i ocrotească existența actuală, căci are un soț minunat care-o
iubește și doi copii deosebiți. Știe că prezența sa este dorită de mamă, dar o roagă s-o lase
un secol pe pământ ca să se ocupe de cei dragi pe care-i iubește mult și care-i asigură
fericirea. Aceste idei poetice sunt prezentate utilizându-se un limbaj accesibil și un
registru stilistic sărac, căci apar doar câteva epitete și invocația. Muzicalitatea este însă
prezentă datorită rimei încrucișate, măsurii de nouă-zece silabe și ritmului trohaic ce
imprimă o anumită cadență acestei meditații romantice asupra condiției umane care
cunoaște ciclic atât momente de fericire, cât și încercări.

1048
 ISSUE NO. 28/2022

O altă creație cu aceeași temă este Decepțiune, publicată în același an. Titlul este
sugestiv pentru tema aleasă, făcând referire la o stare de spirit ce caracterizează o altă
etapă din viața scriitoarei. Viziunea despre lume pare pesimistă, existența pe pământ fiind
un adevărat purgator dantesc în care și cei mai puțin vinovați suferă: „Trecut-am prin
dorere și ea prin allu meu suffletu/ Și urme-adânci și negre în peptu-mi a lăssatu./ Căci
soarta fără milă cu mine s-a giucatu”. Al. Cistelecan crede, însă, că este doar „o dramă de
psihologie” cauzată de o decepție în dragoste, poezia având o tentă educativă. El socotește
această creație capodopera sa, deși poeta „își pune toată viața sub semnul amărăciunii și
deziluziilor”, iar „morala (de orfană) bate tema”2.
Primele versuri impresionează atât grație personificării durerii care lasă „urme
adânci și negre” în sufletele alese, dar și datorită preferării formei inversate de perfect
compus „trecut-am”. Metafora „amarnica-i suflare” surprinde forța copleșitoare a
suferinței care înrobește ființa, jucându-se parcă cu soarta ei schimbată brusc. Enumerația
„momente, zille, ore” evidențiază constanta acestei stări sufletești care o face pe autoare
să uite că există și fericire pe pământ. Poeta propune apoi o incursiune în lumea minunată
a copilăriei, când a început „lupta cu chinurile grele”. Simbolul „dulceții” durerii surprinde
caracterul amăgitor al suferinței care poate să apară la vârsta cea mai fragedă, când
copilul mic nu înțelege moartea, pentru că el n-o percepe ca pe o despărțire definitivă. Din
fragedă pruncie autoarea a rămas orfană și n-a mai resimțit „sărutările de mamă”. Nimeni
n-a consolat-o („Și n-am văzutu pe nimeni plângând de soarta mea!...”). Punctele de
suspensie surprind o pauză meditativă, când poeta constată că dispariția mamei a
reprezentat o privare de jocurile copilăriei, o maturizare forțată, nedorită, o renunțare la
„somnul inocenței”.
Următoarea secvență lirică dezvoltă ideea renunțării la inocența copilăriei sub
presiunea „loviturilor barbare” ale destinului nemilos. Urmează o meditație pe tema
antică a trecerii ireversibile a timpului, autoarea comparând anii care au trecut cu „frunza
îngălbenită”. Părul alb, fruntea încrețită sunt alte argumente ale trecerii vremii (sugerată
metaforic și prin sintagma „valurile lumii”). În perioada trecută a căutat împlinirea prin
iubire, dar a ajuns la concluzia că și dragostea poate fi „un șarpe ce viața înveninează”. A
crezut și că prietenia unei persoane o va ajuta să se simtă împlinită, dar soarta i-a fost
iarăși neprielnică, deoarece amica a devenit în scurt timp victima amorului și a uitat de
autoare. Lipsită de suport afectiv, ea crede că-și va pierde și credința, fiind privată de orice
mulțumire sufletească. Așteaptă de mult pe cineva care să dea un sens vieții ei sterpe și
care să afirme curajos: „Femeie, esci frumoasă, ca viața te iubescu”.
Finalul cuprinde trei învățăminte corespunzătoare numărului de strofe. Prima dată
se adresează fetelor, recomandându-le să-și iubească mamele „cu înfocare” și să le trateze
cu respectul cuvenit, ca să nu aibă regrete după ce mamele vor părăsi această viață
efemeră. Apoi se adresează soțiilor, amintindu-le de jurământul sfânt al căsătoriei, când
au promis că-și vor iubi bărbatul până ce moartea le va despărți de el. Le amintește și
faptul că într-o bună zi copiii vor pleca la casele lor, iubirea soțului rămânând „unica
fericire”. Ultima strofă are cea mai mare încărcătură emoțională, căci analizează situația

2
Al. Cistelecan, Zece femei, Chișinău, Editura Cartier, 2015, p. 75.

1049
 ISSUE NO. 28/2022

în care femeia își părăsește copilul pentru „plăceri care omoară/ Sau cari peru ca visulu
lăssându un peptu sdrobitu”. Pentru ea aceste mame sunt de condamnat, căci
abandonează cea mai pură formă de iubire pentru o himeră, realizând prea târziu greșeala
făcută. Astfel finalul este dominat de melancolie.
Spre deosebire de creația anterioară, aceasta are un registru stilistic bogat,
autoarea demonstrând că poate crea figuri de stil originale (comparația „plăceri care
omoară”, epitetul „peptu sdrobitu” etc). Elementele de prozodie sunt aceleași, putându-se
afirma că scriitoarea preferă rima încrucișată și ritmul trohaic. Această meditație este o
privire retrospectivă a vieții pline de încercări a autoarei care așteaptă încă împlinirea
prin iubire.
Urmează creația intitulată La mormântul amicei mele, ce reprezintă un omagiu
adus unei prietene decedate. Tema este moartea și se folosesc motive specifice, precum:
„mormentul”, „lacrimi”, „durerea”, „cimitir”. Titlul este un indice spațial ce plasează
acțiunea în cadrul cimitirului. Viziunea despre lume este pesimistă, căci întreaga viață a
amicei este străbătută de multe încercări. Prima secvență lirică presupune trei comparații,
tropi care definesc succint anii tinereții prietenei: „Ca floarea fără aeru, câmpia fără
Soare/ Ca crinulu ce s-apleacă de rouă neatinsu/ Așa anii tăi tineri fără o consolare/ Și
trista ta viață în lacrime s-au stinsu”. Inversiunea „trista ta viață” sintetizează anii de
suferință și de neîmpliniri ai celei decedate care s-a stins foarte tânără, lăsând un gol
sufletesc în viața poetei. Ideea este continuată în strofa următoare, autoarea preferând
acum folosirea relației de simetrie: „Tu nu avuși în lume uă zi de fericire/ Tu nu gustași
vreun bine aicea pe pământu”. Având o existență nefericită, prietena n-a putut să simtă
nici iubirea pe care cei dragi i-au purtat-o toată viața. Apoi se resimte și melancolia
autoarei care n-a reușit să-i spună cât de importantă a fost pentru ea și cât de mult a iubit-
o.
În final, ea îi dorește „odihnă veșnică” în locul în care orice lacrimă este ștearsă și
orice durere este „sfârșită”, căci în paradis nu există boala, suferința și moartea. Ultimele
două versuri reprezintă o adresare directă către călătorii care trec prin acel cimitir în
vizită la propriii răposați. Pe aceștia îi roagă să verse o lacrimă pe mormântul amicei dragi.
Toate aceste idei sunt redate folosindu-se o măsură inegală, cu versuri scurte adecvate
pentru adresările directe și altele lungi, mai potrivite pentru descrierea succintă a vieții
prietenei. Poezia reprezintă un adevărat imn al prieteniei ce unește două persoane
dincolo de moarte și are un anumit farmec eufonic, la care contribuie și rima încrucișată,
și ritmul iambic.
Poezia La portretulu unei mirese este creată în anul 1869 și are ca temă iubirea
împlinită, așa cum sugerează titlul. Se folosesc motive romantice, precum „stelele”,
„îngerul”, „lumina”, „visul”, „soarele” etc. Viziunea despre lume este acum diferită, căci
pentru autoare nunta este momentul deplin al împlinirii personale. De aceea și natura i se
pare perfectă: „Ca steaua dimineței ce anunță uă zi senină/ Când Sorele apare și ceru-i
fără noru,/ Așia figura-i dulce și fruntea-i de Regină/ Vestesce bunătate, clemență și
amoru”. Momentul „nuntirii” este plasat într-o zi senină, neumbrită de niciun nor, așa cum
își dorește autoarea să fie și viața celor care se căsătoresc. Enumerația „bunătate,
clemență și amoru” dă impresia că astrele s-au aliniat, pregătind o astfel de zi pentru
1050
 ISSUE NO. 28/2022

fericitul eveniment ce stoarce lacrimi până și îngerilor („A Angeliloru lacrimi ce rouă o
numimu”). Razele soarelui par „mai suave, mai vii, mai lucitoare”, fiind părtașe la fericirea
celor doi miri.
A doua secvență poetică propune un portret succint al femeii iubite care-a ajuns în
momentul când toate aspirațiile sale s-au împlinit: „E dulce-a ei zîmbire și inima-i
candidă/ Pe facia-i se răsfrânge ca Sorele pe crinu!/ Nu pote să intreagă surîsului seu
divinu”. Motivul „surâsului” surprinde starea de spirit a miresei înainte de întâlnirea cu
cel ales. Negația din ultimele două versuri ilustrează unicitatea zâmbetului fetei căreia
totul i se pare posibil acum când se așteaptă să înceapă o existență mult visată.
Următoarea strofă dezvoltă o comparație amplă între zâmbetul pruncului ce se deșteaptă
în deplină siguranță „la sînulu mamei sale” și surâsul miresei care pășește lent spre altar
către mirele „de Domnulu destinatu”. Se creează astfel o relație de recurență grație
folosirii motivului „surâsului”. Zâmbetul miresei este apoi comparat cu surâsul Madonei
cerești când primește „darulu ce-i trimite ceresculu Împăratu”. Apare și motivul
eminescian al „visului de aur” proiectat de mintea tinerei care va primi în curând „un daru
Dumnezeescu”. Ultima secvență poetică deplasează observația cititorului din dreptul
buzelor la ochi, a căror lumină jucăușă surâde. Acțiunea jucăușă a ochilor ce emană
fericire este comparată cu acțiunea soarelui care le zâmbește florilor. Autoarea ajunge la
concluzia că mireasa visează la o viață senină „ca ceriul fără nori”, un trai bun alături de
soț.
În final, se poate spune că valoarea creației este asigurată nu doar de planul ideatic
și de cel stilistic, ci și de cel prozodic care asigură muzicalitatea. Pentru această poezie s-
a preferat ritmul trohaic, măsura de treisprezece-paisprezece silabe și rima încrucișată.
Poezia „La ua visiune” este publicată în anul 1970 și are ca temă fericirea, pe care
autoarea o caută perpetuu. Titlul nominal propune o perspectivă a fericirii. Opera conține
trei strofe cu o viziune romantică, regăsindu-se motive tipice, precum: „visul”, „iluzia”,
decepțiunea” etc. Prima secvență lirică este o constatare a ideii că fericirea a durat atâta
timp cât bărbatul iubit a fost prezent în viața ei: „La vocea ta sonoră, când redicaiu
privirea-mi/ Și facia-ți surizândă văzuiu ca printr-un visu,/ De-atunci allu meu repausu,
de-atunci și fericirea-mi/ Remaseră cu tine din vieția mea s-au stinsu”. Epitetele „vocea
sonoră”, „facia-ți surâzândă” sugerează calitățile iubitului de altădată. De-atunci fata
evocată n-a mai cunoscut fericirea și nici pacea sufletească (simbolul „repausului”). Strofa
întreagă este o constatare a faptului că dragostea atât de mult visată s-a stins, lăsând
pustie viața poetei. Dispariția inopinată a iubitului este prezentată și în a doua strofă, când
se precizează faptul că el n-a avut curajul de-a o privi în ochi înainte de a pleca. Interjecția
„vai” surprinde dezamăgirea fetei care-și simte sufletul strivit de plecarea celui drag.
Prezența sa a fost sursa a tot felul de binefaceri care acum au dispărut: „n-a mai lăsatu
vreun bine”. Ceea ce-și dorește poeta în final este doar o simplă amintire a ceea ce a fost
cândva. Perioada respectivă este denumită metaforic „visulul meu divinu”, iar bărbatului
iubit îi dedică întreaga poezie cu deosebită „venerațiune”. Folosindu-se de elemente de
prozodie frecvent utilizate (măsura de treisprezece-paisprezece silabe, rima încrucișată
și ritmul iambic), autoarea a conceput o elegie în care evocă nostalgic o iubire pierdută
care a dat cândva sens vieții sale întregi.
1051
 ISSUE NO. 28/2022

Urmează creațiile dedicate soțului celebru, Alexandru Flechtenmacher, creații ce

promovează mitul zburătorului. Acestea i-au atras în mod deosebit atenția lui Al.
Cistelecan, care mai întâi o ironizează pentru că visează ca aceste poezii să fie la fel de
apreciate precum cele scrise de autorul preferat, Lamartine. Criticul apreciază apoi
fidelitatea ei: „între poetesele vremii, toate îndrăgostite extra-conjugal, e singura fidelă și
devotată soțului, pe care-l omagiază în câteva rânduri. Versurile sunt cum sunt, dar
simțămintele domestice sunt frumoase și exaltate religios”3. Prima creație datează de la
începutul prieteniei dintre cei doi viitori soți. Se numește „La un amicu” și are subtitlul
„acrostih”. Citind inițialele versurilor, se descoperă numele Alessandru (care este al
viitorului soț). Tema este condiția umană, iar titlul nominal este o referire la destinatarul
poeziei ce conține o singură strofă monobloc, mai exact zece sfaturi date amicului.
În prima secvență lirică, autoarea îi urează drum lin prin viață, chiar dacă va
resimți din când în când dorul de cei dragi. Acest lucru va fi posibil mai ales dacă prietenul
posedă virtuți, putând fi socotit „un erou de fapte bune”. Astfel nu va ști „ce-i durerea, nici
lacrime amare”, căci va fi înconjurat de cei dragi. Cum vine un moment în viața fiecărui
om când se gândește la „nuntire”, îi mai urează amicului să iubească pe cine-o vrea, dar să
iubească profund și să nu trădeze niciodată persoana aleasă („Nuntirea să nu-ți serve de
jocu sau de trădare”). În final îi urează încă o dată să nu cunoască suferința și îl asigură că
va beneficia mereu de respectul și de iubirea ei. De aceea, îl roagă să-i păstreze un loc
aparte în inima sa „bună”. Acest epitet și cel din construcția „fapte bune” sunt indicii ale
trăsăturilor morale înalte ale amicului. Elementele de prozodie sunt cele folosite frecvent
(măsura de paisprezece-cincisprezece silabe, rima încrucișată și ritmul iambic). Acest
acrostih este o mică deschidere spre modernism sub forma unor sfaturi date celui mai
bun prieten.
Creația „Istamabilul meu sociu” este o dedicație lirică oferită persoanei iubite, așa
cum demonstrează și titlul ales. Tema este iubirea împlinită, iar viziunea despre lume este
optimistă, căci autoarea crede că dragostea de care se bucură în prezent este principala
sursă de inspirație. Creația include șapte strofe și tot atâtea elogii aduse soțului. Prima
secvență lirică propune două motive, două elemente ale seducției masculine: „ochiul
dulce, viu amorosu” și „frumoasa buză”. Epitetele folosite în această strofă sunt fie
frecvent uzitate („dulce”, „frumoasa”), fie surprinzătoare („viu amorosu”), căci ochiul
însuși pare îndrăgostit, așa cum mai târziu Nichita Stănescu constata că mâinile și gura
iubesc persoana adorată (poezia Vârsta de aur a dragostei). Portretul soțului se încheagă
și în stofa următoare: „Ce farmecu dulce la a ei lumină/ Găsescu în peptu-mi când te
privescu/ Și cu voce blândă și lină/ Mă-ndeamnă a-ți spune câtu te iubescu”. Chipul
armonios al iubitului generează o tresărire de mulțumire în pieptul fetei, iar vocea „blândă
și lină” asigură șarmul irezistibil al bărbatului, căci fata, auzindu-l, simte nevoia de a-și
mărturisi dragostea ținându-l de braț. Exaltarea trăită îi dă iluzia că zboară în lumea largă:
„Ași vrea din lume se sboru uă dată/ Ducând cu mine amorulu tău”.
Următoarea secvență poetică este o incursiune în trecutul autoarei, când se ruga la
Dumnezeu să-și întâlnească ursitul. Atunci i se părea că simte o lacrimă din ochiul

3
Ibidem, p. 76.

1052
 ISSUE NO. 28/2022

viitorului soț, căci și el tânjea după iubire. Momentul propice pentru această reverie este
plasat seara. Apar motive romantice, precum: „luna”, „raza”, „stelele”. Luna este definită
metaforic un „faru îngerescu”, care străjuiește cu a ei lumină enigmatică „două animi ce se
iubescu”. Ea pare copărtașă la taina iubirii: „La lumina-i n-am putut zice:/ Iubescu și
sinceru iubită suntu”. De aceea îi cere în final să-i ocrotească iubirea, să devină astrul său
norocos care-o va conduce în final la tronul lui Dumnezeu. Se observă și prezența relației
de recurență între penultima și ultima strofă, reluându-se primul vers: „Plane deru veselu
lumina-ți dulce”.
Melodicitatea acestei poezii este asigurată de folosirea unor elemente de prozodie
tradiționale (măsura de zece-unsprezece silabe și rima încrucișată). Singurul element de
modernitate este ritmul, căci autoarea folosește mai multe tipuri de ritm în această
creație.
În final, se poate spune că Maria Mavrodin-Flechtenmacher are creații lirice
simpliste, dar melodioase și că uneori folosește imagini artistice sugestive. Pentru aceste
reușite literare a primit un premiu important din partea regelui Carol I. Urmându-i
exemplul, a creat și Mărgărita Miller-Verghy câteva poezii mai deosebite.

Bibliografie:
CISTELECAN, Al., Zece femei, Chișinău, Editura Cartier, 2015.
FLECHTENMACHER, Maria, Poesii și prosă, București, Tipografia Națională C.N. Rădulescu, 1871.
MILLER-VERGHY, Marg., SĂNDULESCU, Ecaterina, Evoluția scrisului feminin în România,
București, Editura Bucovina, 1935.

1053
 ISSUE NO. 28/2022

RELATIONSHIP BETWEEN MYTH AND CULTURAL IDENTITY

Simona-Elena CATANĂ(COPĂCESCU)
Phd. Student University of Craiova

Abstract: Our approach is focused on presenting the connection between myth and story, myth
projection into actuality as some sort of continuity of the vein of Romanian popular beliefs that are
to be found out at the confluence of the civilizing peoples’cultures.
The connection between myth, image and archetype has proved to be an intrinsic and permanent
one. Maurice Halbawchs considers collective memory as being made up of myth, image and
archetype. Mythical structures are transformed into myth themes according to the context of
community development.
The modern nation, in Simona Nicoară’vision, affirms itself by its myths and ethnic spiritual values
and any society has been built on three coordinates: territory, heroes and a golden age.
The collective mentality, which is heroes’depositary and that of special facts that have passed time
test and served the nationalist discourse, represents an important part of the national identity.

Keywords: myth, heroes, identity, memory, nation

În procesul de evoluție al omenirii s-a remarcat relația constantă și intrinsecă dintre

mit, imagine și arhetip, lucru care l-a făcut pe Maurice Halbawchs1 să constate că ele
alcătuiesc memoria colectivă pentru că în mit se întâlnesc combinate conceptele
psihilismului individual cu nevoile dictate de existența socială.
Este binecunoscut faptul că în evoluția oricărei comunități omenești sunt prezervate
structuri mitice care sunt transformate în mitteme în funcție de contextul de dezvoltare
al comunitățiii deoarece „ omul aspiră să evadeze din istorie pentru a-și căuta un refugiu într-un
timp egal și armonios nesupus turbulențelor vieții istorice”2 Totuși, nu putem vedea în orice
evoluție ca sursă primară mitul. Și nu o putem integra într-un șablon de paradigme mitice
pentru că mitul nu este ancorat precis în istorie, cu date concrete și verificabile ca timp și
spațiu, dar este legat de imaginar. Acest imaginar nu se raportează la adevărat/fals pentru
că este o structură mentală care acceptă simultan și egal adevărul și falsul3. Claude Lévi-
Strauss spunea că mitul fiind atemporal explică deopotrivă trecutul și viitorul.4 Mitul este
privit în relație cu o gândire magică, dar mitologia omului din societatea actuală este una
cu baze științifice care nu este altceva decât reinterpretarea mitologiei de către știință.
Platon5 considera că învățarea, cercetarea, descoperirea nu sunt altceva decât o
reamintire a unor lucruri preexistente.

1
Cf. Maurice Halbwachs, La Mémoire collective, Paris, Les Presses universitaires de France, 1950
2
Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului.Traducere din limba franceză de Tatiana Mochi, București, Editura
Humanitas, 2006, p. 136
3
Cf. Lucian Boia, op.cit., p. 159
4
Claude Lévi-Strauss, The Structural Study of Myth, „The Journal of American Folklore”, vol. 68, nr. 270, Oct.-
Dec. 1955, p. 430
5
Cf. Miturile lui Platon.Antologie și studii introductive de Cristian Bădiliță, București, Editura Humanitas, 1996,
p. 90

1054
 ISSUE NO. 28/2022

Din punctul de vedere al unei națiuni moderne, Simona Nicoară spune că „ ea se

legitimează prin mituri și valori etnice, are nevoie de un teritoriu sacru, de eroi și de o vârstă de aur
a originilor.”6 Eugen Negrici7 era de părere că mitul are puterea de a da un înțeles lucrurilor
și de a face ordine și prin urmare, are un rol gnoseologic dându-ne șansa de a găsi o
pseudo-ieșire dintr-un incomprehensibil.
De aici, putem să extindem ideea și la mitul eroului salvator pentru că în societatea
actuală existența este oarecum mecanică, rigidă, supusă unor tipare și ca atare, omul simte
nevoia compensației cu eroul salvator ce aparține pozitivului sau negativului. Un exemplu
îl constituie personajele istorice care nu trăiesc în memoria colectivă exact așa cum au
fost ele percepute, fiind adaptate nevoilor. În Biblie, regele David a fost cel care a reușit să
unească triburile lui Israel, deși pentru acest lucru a avut nevoie de șapte ani. Însă el este
cunoscut drept un poet desăvârșit prin cei 150 de psalmi pe care i-a compus, în mulți
dintre ei clamând mila, smerenia, căința în fața lui Dumnezeu, dar în aceeași măsură a fost
și un om crud atunci când a executat fără milă prizonierii filisteni aliniindu-i între niște
sfori. Regele David a rămas în istorie ca regele care a compus psalmii.
Mitul eroului salvator este mitul individualității pentru că în nicio epopee sau basm
românesc mulțimea, ca erou colectiv, nu are rol de salvator, pe când personajul care duce
o luptă esențială devine erou și în virtutea acestui statut i se iau în considerare doar
calitățile.
Deși de multe ori între mit și poveste se pune semnul egal, nu este un fapt totalmente
corect pentru că mitul aparține lumii reale, iar o poveste chiar dacă are în structura ei
elemente mitologice, poate fi încadrată într-un timp real, timpul în care a fost creată și de
aceea actul narării este compromis pentru că depinde de un context istoric, istoria fiind „
un fel de buclă sau de hernie pe suprafața eternității, o călătorie circulară pe care omenirea o
întreprinde pentru a-și recupera paradisul pierdut.”8De exemplu, personajele istorice din
textele cronicarilor români au fost înfățișate cu o doză mare de subiectivism de moment
conform intereselor celor care au relatat despre ele. S-a observat că mitul trece proba
timpului și totuși, el face parte dintr-un cadru imaginar care se adaptează epocii pentru
că „ este în firea miturilor să încerce să prindă viață și să modeleze realitatea după imaginea lor.” 9
Mitul transcende din illo tempore, povestea scrisă sau transmisă pe cale orală are în
spatele ei un autor, mitul permite orice și poate de aceea, miturile din întreaga lume sunt
asemănătoare, povestea exprimă doar ceea ce este accesibil omului.
Unul din miturile eschatologice este cel al potopului diluvian care este întâlnit în
Biblie (Cartea lui Noe), în Epopeea lui Ghilgameș – regele cetății Uruk și în mitul dispariției
Atlantidei. Raportul dintre mit și poveste în cele trei exemple este că mitul subordonează
povestea și rămâne neschimbat. Mitul îl transformă pe individ în actant cu ajutorul ritului

6
Simona Nicoară, Națiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2002, p. 331
7
Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, București, Editura Cartea Românească, 2008
8
Vladimir Jankelevici, Pur și impur. Traducere din limba franceză de Elena-Brândușa Steiciuc, București, Editura
Nemira, 2001, p. 72
9
Roger Caillois, Abordări ale imaginarului. Traducere din limba franceză de Nicolae Balotă, București, Editura
Nemira, 2001, p. 100

1055
 ISSUE NO. 28/2022

deoarece prin rit, mitul se transformă într-o trăire adevărată. Ritul realizează faptic mitul,
iar povestea inserează mitul fără a-l reda în integralitate.

Mit – memorie colectivă – identitate națională

Mitul dă coerență existenței umane pe când utopia oferă o proiecție a unui posibil
viitor și ne trimite voluntar să idealizăm societăți, timpuri sau existențe creând iluzia
substituirii realității. Cel mai bun mijloc de a credibiliza o utopie este construirea unui
panteon de eroi bazat pe miturile fondatoare.
Un fenomen istoric poate avea origini incerte, iar modernitatea atât de mult clamată
este un mit pe care periodic considerăm că este necesar să-l întrecem, adică modernitatea
care trece în conformism ne obligă să o depășim cu o altă modernitate. Simona Nicoară
spune simplu că: „ modernitatea nu este străină de mentalitatea idolatră!”10Prin urmare,
literatura înlocuiește un set mitologic și imaginar cu un altul, sau privește același set
mitologic/imaginar dintr-o altă perspectivă. Mitul poate să se disipeze într-o multitudine
de forme fără a dilua sau epuiza energia unui arhetip, oricare ar fi acela.
Deși ține de sfera sacrului prin structurile arhetipale care-l consacră, mitul se
insinuează în societatea modernă în zone ce ține de sfera profanului și devine permanent
prin miturile urbane din textele literare comerciale. Ne putem raporta spre exemplificare
la cultura Underground care nu este nicidecum o invenție absolută a secolului al XX-lea
pentru simplul motiv că religiile Greciei și Romei Antice vorbeau explicit despre lumea de
jos, Hades fiind zeul morții care stăpânea Infernul, Deuteronomul, cap. 32, v. 22 spune: „
că foc s-a aprins din mânia Mea; arde-v-ar pânʼla iadul cel mai de jos.”11
În conștiința maselor, mitul intră în două moduri: în legătură cu limba și automat cu
literatura și prin imagini și de aceea el se exprimă diferit în limba poporului în care s-a
insinuat. Miturile nu pot lipsi din nicio societate tradițională sau modernă pentru că ele
se află într-un dialog cu societatea pe baza faptului că mitul merge la origini, iar societatea
privește spre viitor. Eugen Negrici referindu-se la mitologia românească, consideră că ea
este de multe ori centrată pe mitul „ cetății asediate” care revelează de fapt fragilitatea
ființei noastre naționale. Imaginea este modalitatea de transmitere a unui mit în timp ce
arhetipul este structura pietrificată a mitului, un tipar necesar la fabricarea imaginilor
reținute de mentalul colectiv.
Mentalul colectiv apare atunci când un grup de oameni viețuiesc împreună șin
împărtășesc în general, aceleași experiențe. El pune accent pe contiunitatea între generații
care și-au asumat istoria grupului. Identitatea se referă la spațiul geografic și limba
vorbită, granițele fiind fizice sau nonfizice (aici vorbim de românii de peste Prut și de
românii care locuiesc în România). Mentalul colectiv a conservat ideea că identitatea
națională este generată de istoria națională, iar generațiile care se succed ar trebui doar
să-și accepte identitatea, lucru care nu este în totalitate corect. Deopotrivă, el este
determinat de geografia locului și de relațiile istorice pe care poporul nostru le-a avut cu

10
Simona Nicoară, op. cit., p. 154
11
Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia, versiune digitală, București, Institutul pentru Tehnică de Calcul, 2004

1056
 ISSUE NO. 28/2022

alte popoare de-a lungul istoriei sale, sau mai poetic spus, românii sunt un melanj între
plai și codru și luptă pentru apărarea teritoriului și a credinței.
Omul arhaic a manifestat un complex de inferioritate față de manifestărilee naturii
dezlănțuite, a dezastrelor provocate de alți oameni și a alcătuit un set de explicații și valori
morale care au încercat de fapt să explice raporturile omului cu universul la nivel empiric.
Comunitatea arhaică a fost populată la început de zei, ritualuri și tabu-uri pentru că omul
nu a știut sau nu a putut la un moment dat să-și explice rațional unele lucruri sau
fenomene cosmice, naturale, etc.
Religia a început să explice la nivel instituțional moartea și implacabila trecere a
timpului, lumea de dincolo și antiteza bine-rău, iar temerile generate de acestea au
devenit motive de ritual. Creștinismul a adus ideea că existența umană se continuă într-o
altă dimensiune spațio-temporală, învățătură care se regăsește și la alte religii
monoteiste.
Mentalul colectiv se cristalizează atunci când zeitățile, ritualurile și tabu-urile nu
mai sunt individuale ci definesc o comunitate. El este legat de memoria colectivă care este
de fapt un flux de informații permanent, iar „ transmiterea memoriei colective este actul prin
care o anumită comunitate își cristalizează și își conservă identitatea.”12 Ea se adună în jurul unor
simboluri care în societățile primitive aveau forma unui obiect miraculos iar în civilizațiile
avansate au forma unor adevăruri revelate și infailibile. Philip Kuberski13este de părere
că memoria colectivă se transmite prin cultura scrisă, însă în societatea românească
cultura scrisă este destul de recentă dacă este să ne raportăm la epocile istorice și prin
comparație cu alte culturi, pentru că cititul este o formă de cunoaștere relativ nouă dacă
îl analizăm raportându-ne la mase. De aceea, memoria colectivă la noi se raportează la un
ansamblu de valori transmise pe acel orală și prin ritual într-o foarte mare măsură.
Din cauza evenimentelor istorice din estul Europei, cultura a suferit și ea o evoluție
târzie bazată la început pe cultura rurală, sincronizarea cu Occidentul cultural a fost
sporadică, iar această evoluție graduală a caracterizat toate națiunile și nu putem vorbi
de un prezent minunat care să ne garanteze un viitor strălucit și nici de o evoluție graduală
asemănătoare pentru toate popoarele.
Mentalul colectiv se regăsește în identitatea națională, ea însemnând un set de
percepții la nivelul populației asupra istoriei naționale, a prezentului și, oarecum, a
viitorului. Identitatea depozitează fapte și eroi care de-a lungul vremii au servit
discursului naționalist. Generația pașoptistă a avut cea mai importantă contribuție la
alcătuirea identității naționale pentru că a construit mitologii și un panteon de eroi care
au rezistat în timp. Scriitorii pașoptiști au reașezat hiperbolic Evul Mediu românesc și au
desenat eroi pe schema romantică analizând documentele existente în marile biblioteci
ale Europei Occidentale, făcând ceea ce toate poparele europene au făcut. Miturile noastre
fondatoare prezervă complexele noastre ca națiune. Dumitru Drăghicescu afirmă:

Horia-Roman Patapievici, Politice, București, Editura Humanitas, 1996, p. 187

12

Philip Kuberski, The persistence of Memory, Organism, Myth, Text, University of California Press, Berkeley –
13

Los Angeles – Oxford, 1992, p. 127

1057
 ISSUE NO. 28/2022

„ Neamul românesc, fruct al îmbinării și căsniciei daco-romane lângă Carpați și Dunăre, este
un copil rîmas orfan la naștere căci părinții lui muriră în ziua în care el văzuse lumina zilei. Poporul
român, așa născut, fu orfan fără familie, fără rude, părăsit pe drumurile pe cari se năpustea
năvălirile barbare din Asia spre Europa.”14
Analizând cele spuse de Drăghicescu putem observa o stereotipie care definește
discursul naționalist.
Eroul național este de factură romantică și aici simțim nevoia să-l prezentăm pe
Mihai Viteazul, personaj istoric și pragmatic, ilustrat în viziunea lui Nicolae Bălcescu care
a rămas în mentalul colectiv ca un domnitor carea întruchipat calitățile unui mare bărbat
de stat:
„ strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales și vestit și lăudat prin frumusețea trupului său, prin
virtuțile lui alese și felurite, prin credința către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către
cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toți deopotrivă, prin sinceritatea și
dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter.”15 De domnia lui se leagă înfăptuirea unirii
pentru cele trei provincii românești chiar dacă acest lucru s-a realizat pentru scurt timp.
Barbu Ștefănescu Delavrancea impune și el în mentalul colectiv un personaj istoric
– Ștefan cel Mare, canonizat de Biserica Ortodoxă în timpurile mai din urmă, dându-i
acestuia o dimensiune mistico-religioasă. Pentru domnitorul moldovean, Delavrancea
folosește cuvântul „baci” tocmai pentru a-l poziționa în tradiția pastorală a poporului
român.
În imaginarul național, eroul posedă calități care îl sanctifică și îl mitizează, valoarea
lui constând în faptul că oferă iluzia apartenenței la valori comune deși, de multe ori, între
personajul real din punct de vedere istoric și social și aura sa există mari diferențe, acest
lucru datorându-se influențelor generate de romantism.
Ca o categorie distinctă evidențiem eroul-fondator „ sacralizat de legendă, un părinte
întemeietor este asociat valorilor de refugiu ale permanenței și conservării. El trebuie să fie solid și
exemplar în toate cele, pentru a putea fi evocat la nevoie ori folosit de stindard [...]de către orice nouă
mișcare socio-politică cu visuri înnoitoare.”16 El este învestit cu trăsături asemenea eroilor
mitici și care ne place să credem că ne definesc pe noi ca neam. Dacă raportăm eroul la
figurile mitice în mentalul colectiv românesc vom observa că eroul este un personaj
asumat, supraexpus, cu un cumul de calități care-l fac excepțional. Zamolxis, Baba Dochia,
Ielele, Meșterul Manole fac parte din imaginarul românesc și sunt un întreg excepțional și
de neatins. În opoziție, avem Burebista, Traian, Cuza-Vodă care aparțin unui imaginar
flexibil deoarece „ imaginalul desemnează imagini primordiale cu acțiune universală, care nu
depind numai de condițiile subiective ale celui ce le percepe, ci care se impun spiritului acestuia ca
realități mentale autonome.”17
Eroul-fondator român este de factură romantică, prin urmare acționează într-o stare
de suspans, tragism, complot, trădare dacă este să analizăm personajele istorice: Mihai

14
Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român, București, Editura Historia, 2006, p. 165
15
Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, București-Chișinău, Editura Litera Internațional, 1998,
p. 28
16
Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, București, Editura Cartea Românească, 2008, p. 55
17
Jean-Jacques Wunenburger, Imaginariile politicului,Traducere din limba franceză de Ionel Bușe și Laurențiu
Ciontescu Samfireag, București, Editura Paideea, 2005, p. 87

1058
 ISSUE NO. 28/2022

Viteazul a fost trădat, Decebal la fel, Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat de la domnie din
cauza unui complot, Constantin Brâncoveanul a fost executat, Tudor Vladimirescu a fost
trădat și ucis. De asemenea, eroul fondator român este considerat un spirit excepțional
cu o aură haiducească, o combinație fericită între Don Quijote și Robin Hood, pentru că
împarte dreptatea și ține cu cei mulți și oropsiți. Din Evul Mediu românesc vin eroi care
aparțin și sferei politicului cum ar fi Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă
Română alături de domnitorul Ștefan cel Mare și care este perceput ca un erou creștin
care s-a sacrificat și și-a sacrificat familia pentru apărarea credinței creștine, Ștefan cel
Mare – este luptătorul creștin care a ctitorit biserici și mănăstiri după victoriile reputate
și care a delimitat teritorial Moldova, timpul domniei sale putând fi considerat vârsta de
aur a țării, Vlad Țepeș – domnitorul vigilent și aprig care-i trăgea în țeapă pe cei necinstiți
și lacomi, deși acest obicei nu-i aparținea lui pentru că era practicat cu mult înainte de
turci. Eroul care este vedetă internațională este Vlad Țepeș, datorită romanului lui
Abraham Stoker publicat în 1897 care se folosește de castelul Bran din Transilvania a
cărui imagine o găsește creionată pe o vedere și care combină povestea lui Vlad Dracul cu
cea a lui Țepeș, poveste pe care în zilele noastre românii o exploatează ca brand turistic.
Putem spune așadar, că în literatura română există două tipuri de eroi: cei mitici și
cei mistificați de mentalul colectiv cu deosebirea că cei mitici rămân o constantă
invariabilă și intangibilă, pe când cei mistificați cad la voia arbitrariului mentalului
colectiv și al memoriei colective în egală măsură.

Valențele identitare ale mitului din perspectiva lui G.Călinescu și C. Brăiloiu

În studiul său, Sur une Ballade roumaine: La Mioritza, publicat în 1946, Constantin
Brăiloiu a încercat să explice sistemul imaginilor și semnificațiile lor considerând că textul
baladei nu lămurește o metaforă dublă în care se regăsesc două teme poetice: tema morții-
nuntă și tema substituirii ritualului funerar cu un ritual al naturii. Brăiloiu este un bun
cunoscător al riturilor funerare românești și după o cercetare aprofundată a textului
baladei a ajuns la concluzia că Miorița este expresia fricii omului față de mort nu față de
moarte ca proces de trecere în lumea de dincolo. În lumea arhaică românească, moartea
speria pentru că nu se cunoștea ceea ce era dincolo și dacă cei rămași în viață nu executau
ritualul corect, răul s-ar fi îndreptat asupra lor. Deși în baladă recunoaștem ușor un ritual
magic, Brăiloiu ne atrage atenția că în baladă nu regăsim „voluptatea renunțării” sau
„adorația morții” ci „ exact contrariul lor, pentru că se perpetuează în ea memoria gesturilor
originare de apărare a vieții.”18 Găsim în Miorița o înțelegere a lumii în sensul că viața și
moartea nu au un spațiu propriu, despărțite fiind de apă, ci moartea este privită ca o
așezare ascunsă aici pe pământ:

„să mă îngroape
Aicea aproape
În turma de oi

18
Silviu Angelescu, Mitul și literatura, București, Editura Univers, 1999, p.37, apud Constantin Brăiloiu, «Sur une
Ballade roumaine: La Mioritza », Geneva, 1946, tradusă în Elogiul folclorului românesc, București, Editura pentru
literatură, 1969, pp. 360-366

1059
 ISSUE NO. 28/2022

Să fiu tot cu voi[...]

În dosul stânii
Să-mi aud cânii.”

Raportat la literatură, mitul se transformă într-un motiv poetic atunci când este scos
din sfera religiosului și introdus sub cupola esteticului. Miorița are ca punct de plecare
cântecul bătrânesc publicat în 1864 de Vasile Alecsandri. Acest mit simbolizează existența
pastorală a poporului român în mijocul țării înconjurat de Munții Carpați și exprimă
viziunea despre moarte/ perspectiva asupra morții și contopirea omului cu natura.
Balada povestește cum trei ciobani se coboară cu turmele la vale, unul vrâncean, unul
ungurean și unul moldovean. Ciobanului moldovean, oaia năzdrăvană îi dezvăluie planul
ucigaș.
Tema mitului Meșterul Manole (Monastirea Argeșului din culegerea lui Vasile
Alecsandri), larg răspândit, se leagă de ctitoria mănăstirii Curtea de Argeș a domnitorului
Neagoe Basarab și exprimă jertfa și acceptarea jertfei pentru creație.
Sburătorul este mitul erotic în care un demon frumos, Eros adolescent, aduce fetelor
tinere tulburările primei iubiri.
Traian și Dochia, mitul care simbolizează geneza poporului român. Traian este
faimosul împărat roman care a cucerit o parte din Dacia, iar Dochia este fata pe care Maica
Domnului o salvează transformând-o în stană de piatră împreună cu oile sale, ea fiind în
legendă, fiica regelui dac Decebal, care după ce a fost învins de romani, s-a sinucis pentru
a nu fi luat prizonier. Această formă a legendei a devenit foarte populară, iar mitul a intrat
în cultura românească drept mit fundamental. Dar cultura populară o consacră pe Baba
Dochia căreia îi alcătuiește numeroase legende, în majoritatea lor legate de sosirea
primăverii.
Condiția creației și a creatorului dezvăluie un mit estetic consideră G. Călinescu. El
spune, analizând balada Meșterului Manole, „de astă dată avem de a face cu un mit estetic.[...].
El simbolizează condițiile creațiunii umane,încorporarea suferinței individuale în opera de artă.”19
Exegeza lui G. Călinescu se bazează pe o lectură etnologică a baladei pentru că
analiza scenariului, construcția baladei pe legătura dintre mai multe motive sunt puncte
de plecare către vechile forme ale vieții mitico-rituale. Astfel, el ajunge la concluzia că
orice act de creație este puternic ritualizat deoarece omul caută să imite un model divin,
în acest caz- modelul pe care îl oferă mitul. Călinescu este de părere că opera literară are
o valoare suficientă prin ea însăși și de aceea el propune o lectură literară. Din această
perspectivă, balada nu este doar o expresie a unei realități etnografice, ci este o impresie
produsă de meditația asupra unei experiențe umane fundamentale cum este creația. Din
punctul de vedere al lui Călinescu, mitul este o construcție simbolică, un adevăr încifrat
într-o imagine și balada este o meditație asupra creației și a condiției creatorului. Lectura
literară caută în experiența umană evocată, fără a ține cont de rădăcinile faptelor evocate,
un adevăr de ordin general și de aceea nu mai prezintă importanță faptul că Manole ar fi
fost numele real al unui meșter zidar care ar fi existat în realitate deoarece în prezentarea

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Fundațiilor Regale,
19

1941, p. 65

1060
 ISSUE NO. 28/2022

din baladă el capătă o dimensiune simbolică și rezumativă ilustrând tipul creatorului și

contextual- drama lui. Numele Manole îl pune pe creator cu existență nominală în opoziție
cu falsul/falșii creatori reprezentați de cei 9-12 zidari fără identitate și ca exemplu, aflăm
că Manole este singurul care respectă „ jurământul mare/pe pâine și sare”; finalul baladei în
care se prezintă moartea zidarilor, reia aceeași opoziție, în timp ce cei 9/12 zidari mor și
trec în neființă, adevăratul creator care la rândul lui moare, își continuă existența
metamorfozându-se într-o „fântână lină/ cu apă puțină”. Așadar, cuvântul creator este mai
presus de destinul comun deoarece pentru el moartea nu este decât o trecere pentru o
existență eternă. Motivul jertfei dincolo de implicațiile mitico-rituale, mai are și o altă
semnificație, aceea că un act autentic de creație are nevoie de un sacrificiu și totodată este
un act de creație autentic dacă se sprijină pe viață (numai ceea ce a adunat în sine viață
este sortit să dureze).
G. Călinescu este adeptul teoriei conform căreia opera literară prin limbajul ei poetic
rămâne legată de mit, ambele folosindu-se de imagini și simboluri, mitul fiind o „ficțiune
hermetică”(imagine sau imagini) care încifrează un adevăr. În opoziție cu G. Călinescu,
Mircea Eliade analizează legenda Meșterului Manole folosind lectura etnologică și desface
scenariul epic combinându-l cu principalele motive care se regăsesc în baladă și le duce
spre vechile forme de credință ale vieții mitico-rituale. El încearcă să ne arate modul
propriu de a trăi, prin complexe mitico-rituale, o experiență de viață care-l raportează pe
om la divinitate și prin aceasta se produce o sacralizare a vieții. Eliade consideră că orice
act de creație e ritualizat pentru că imită un model divin pe care i-l relevă mitul. Concluzia
lui este aceea că balada ne duce într-un context originar al credințelor și practicilor
mistice.
Așadar, memoria colectivă conservă miturile, imaginile și arhetipurile, mentalul
colectiv păstrează eroii și faptele care au trecut cu succes proba timpului și devine parte
a identității naționale a unui popor.

Bibliografie
Anania, Bartolomeu Valeriu, Biblia, versiune digitală, București, Institutul pentru Tehnică de
Calcul, 2004
Angelescu, Silviu, Mitul și literatura, București, Editura Univers, 1999, p.37, apud Constantin
Brăiloiu, «Sur une Ballade roumaine: La Mioritza », Geneva, 1946, tradusă în Elogiul folclorului
românesc, București, Editura pentru literatură, 1969
Bădiliță, Cristian, Miturile lui Platon.Antologie și studii introductive, București, Editura
Humanitas, 1996
Bălcescu, Nicolae, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, București-Chișinău, Editura Litera
Internațional, 1998
Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, traducere din limba franceză de Tatiana Mochi,
București, Editura Humanitas, 2006
Caillois, Roger, Abordări ale imaginarului. Traducere din limba franceză de Nicolae Balotă,
București, Editura Nemira, 2001
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura
Fundațiilor Regale, 1941
Drăghicescu, Dumitru, Din psihologia poporului român, București, Editura Historia, 2006
Halbwachs, Maurice, La Mémoire collective, Paris, Les Presses universitaires de France, 1950
Jankelevici,Vladimir, Pur și impur,traducere din limba franceză de Elena-Brândușa Steiciuc,
București, Editura Nemira, 2001

1061
 ISSUE NO. 28/2022

Kuberski, Philip, The persistence of Memory, Organism, Myth, Text, University of California Press,
Berkeley – Los Angeles – Oxford, 1992
Lévi-Strauss, Claude, The Structural Study of Myth, „The Journal of American Folklore”, vol. 68, nr.
270, Oct.-Dec. 1955
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, București, Editura Cartea Românească, 2008
Nicoară, Simona, Națiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2002
Patapievici, Horia-Roman, Politice, București, Editura Humanitas, 1996
Wunenburger, Jean-Jacques, Imaginariile politicului,traducere din limba franceză de Ionel Bușe și
Laurențiu Ciontescu Samfireag, București, Editura Paideea, 2005

1062
 ISSUE NO. 28/2022

THE VISION OF DEATH IN THE POEMS OF THE ROMANIAN SOLDIERS

Anca Lavinia CASA

PhD Student, University of Oradea

Abstract: Death is an inseparable part of our existence, of our journey on Earth. We are born
and we die this is the only certainty of our life. Many philosophers or theologians have tried to
explain the meaning of life. We don't know where we are going, we only know that death is a
part of us. Religion, the belief in God, is the only thing that gives hope to man in the struggle
with his own existence. The imminent death on the battlefields makes the Romanian soldiers
seek shelter in faith, pray and accept their destiny. Faith in God is what helps them endure the
harsh and dramatic conditions of war. In the context of war, the lack of the funeral ritual is
also soul-destroying, as this is a quinessential custom in every Christian nation. War is not
glorious, war means suffering, pain, death and deep sorrowness. In the context of horror, the
attitude towards the greatest representation of the Romanian peasant is that of resignation
and acceptance of death as a natural thing inseparable from our existence.

Keywords: war, death, soldier, ritual, resignation

Moartea a preocupat dintotdeauna ființa umană; această temă a fost abordată în

diverse domenii: filosofie, religie, literatură, dar o regăsim și la omul simplu din popor, care a
încercat să-i pătrundă tainele, plăsmuind o serie de superstiții. Teologii, prin scrierile lor, au
încercat să-i determine pe semeni să găsească un sens al existenței, deoarece oamenii „au
construit paradisul filtrând eternitatea”1. În studiul lui Ph. Ariés, Omul în fața morții, apare
sintagma „moartea îmblânzită”2; idee reluată și de Eugenia Bârlea în lucrarea Perspectiva
lumii rurale asupra primului război mondial, conform căreia „împăcarea omului cu propria
moarte este datorată predicilor funebre”3 tipărite, apărute pe la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Credința în Dumnezeu le-a oferit soldaților români suportul necesar pentru a se
acomoda la condițiile războiului și pentru a înfrunta moartea. Eugenia Bârlea amintește, de
asemenea, faptul că tinerii combatanți solicitau cărți de rugăciuni și preoți militari, care să-
i împărtășască. Teama, dramele de pe fronturile de luptă îi determină să se aproprie cât mai
mult de Dumnezeu pentru a putea înfrunta absurdul și moartea. Această aproiere de
Divinitate îi ajută să nu cadă pradă disperării, să găsească o explicație în intervenția
supranaturalului și să accepte moartea cu seninătatea specifică țăranului român.
Nădejdea în Divinitate îl ajută pe țaranul român al tuturor timpurilor să accepte
moartea fără împotrivire, asemeni ciobănașului din balada Miorița. Eugenia Bârlea, în
lucrarea amintită, vorbește despre „moartea mioritică”, acceptată de soldatul român ca un
dat firesc, privită cu înțelepciunea populară. Moartea este percepută ca fiind „dureroasă, dar
liniștită totuși, curajoasă și fără împotrivire. Acceptarea morții ca pe un dat firesc și
inseparabil al existenței umane a fost posibilă în acele societăți în care sacrul reprezenta

1
Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Editura Humanitas, 2008, p. 17.
2
Ph. Ariés, Omul în fața morții, Editura Meridiane, București, 1996, p. 46.
3
Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra primului război mondial, Editura Argonaut, Cluj, 2004, p 147.

1063
 ISSUE NO. 28/2022

esența însăși a vieții și conferea exstenței omenești o durată nelimitată, iar moartea era doar
un pas spre o existență similară sub multe aspecte”4.
Viziunea asupra morții în cântecele de cătănie revine ca temă predilectă întrucât
soldatul român, conștiintent de propria condiție, reușește să-și învingă teama de obștescul
sfârșit prin intermediul versurilor. Aceste versuri s-au născut spontan, din drama tinerilor
aflați sub iminența morții, au fost create ad-hoc, în funcție de situația dictată de cruda
realitate. În lucrarea Cântecul de cătănie, condițiile impuse de frontul de luptă, precum și
lipsa unui ceremonial de înmormântare îl identifică pe soldatul-erou cu ciobănașul mioritic,
împăcat cu moartea: „Foaie verde de trei foi,/ Ciobănaș de la miori,/ Un ți-a fost moartea să
mori?/ Sus în vârful muntelui,/ La cetina bradului./ Și de ce moarte-ai murit?/ De trăznet
când a trăznit./ De jelit cin’ te-a jelit?/ Păsările-au ciripit,/ Pe mine că m-au jelit./ De scăldat
cin’ te-a scăldat?/ Ploile când au plouat/ Pe mine că m-au scăldat ...”5.
Versurile antologiei lui Emil Precup relevă ideea exprimată anterior; moartea este o
durere, dar e acceptată de țăranul român cu resemnare. Moartea brutală, lipsa unui
mormânt și a funerariilor reprezintă adevărata tragedie. Poezia prezintă, în detaliu,
ceremonialul funerar firesc și acceptat de comunitate, deoarece „moartea este prea
apropiată și prea asimilată în viața cotidiană”6: „Oricui să moară i-i jele;/ Dar când mori pe
pat acasă,/ Batăr doru nu te-apasă,/ Că-ți pun pânză pe obraz,/ Plângând te-așează-n sălaș/
Și-ți sapă groapa-n pământ/ Și-ți pun cruce la mormânt/ În trei seri te priveghește/ Și popa
te prohodește/ Lângă mormânt te desleagă/ Și-apoi în groapă te bagă/ Toți zic „erte-l
Domnul sfânt”/ Și freacă mâna-n pămînt/ Îl aruncă toți pe rând/ Și se-ntoarnă lăcrămând./
Dar moartea în bătălie/ Jelnică-i, dragă Mărie...”7.
Dintre toate aceste „rituri de trecere”, amintite de folcloristul francez, Arnold von
Gennep, în lucrarea sa, Les rites de passages, „moartea constituie forma cea mai dramatică”8.
În tradiția populară, ceremonialul funebru cuprinde mai multe faze: aprinderea lumânării,
spălarea mortului, așezarea în sicriu, privegherea, procesiunea până la groapă, slubja de
înmomântare, bocitul etc.
Drumul parcurs de muribund până la așezarea sa în mormânt este descris de
folcloristul S. Fl. Marian, în lucrarea Înmormântarea la români. Decedatului i se aprinde o
lumânarea de ceară la căpătâi pentru a-i lumina calea pe lumea cealaltă și pentru a se înfățișa
înaintea lui Dumnezeu luminos și cu trupul, și cu sufletul. Mortul trebuie apoi spălat pentru
a fi purificat trupește și sufletește, urmând a fi îmbrăcat cu cele mai frumoase, mai curate și
mai bune haine9.
În tradiția populară, cel care moare fără lumânare este damnat la întuneric pe lumea
cealaltă. De aceea, după credința poporului român, fiecare om care moare trebuie să aibă la
căpătâi o lumânare aprinsă pentru a-l călăuzi în viața de apoi. Marian Florea amintește

4
Ibidem.
5
Cântecul de cătănie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 130.
6
Ph. Ariés, Omul în fața morții, Editura Meridiane, București, 1996, p. 37.
7
Emi Precup, Dor și jale. Patimi și suferinți, Tiparul Tipografiei Diecezane Gherla, 1920, p. 18.
8
Arnold von Gennep, Les rites de passages, Edition A. et J. Picard, Paris, 1981, p. 15.
9
S. Fl. Maraian, Înmormântarea la români, Editura Academiei Române, București, 1892, p. 27

1064
 ISSUE NO. 28/2022

faptul că omul care moare fără lumină rătăcește prin locuri pustii și întunecoase până i se
dă de pomană o lumânare de ceară10.
Imaginea fetei la căpătâiul soldatului mort, care încearcă să-i aprindă o lumânare, dar
nu este lăsată de comandant, capătă dimensiuni tragice deoarece este împiedicată să
împlinească ritualul: „Stinge, fată, lumina,/ Ori ți-oi stinge viața,/ La cătană așa-i dată,/ Să
moară moarte pușcată,/ Fără lumină de său,/ Fără om din satul său/ Fără lumină de ceară,/
Fără om din a lui țară/ Dacă bătaia să gată/ Cătana vine-ngropată/ Pe locu unde-i picată,/
Nu ca alți’ n temeteu/ Plânși de tot neamul seu”11.
O variantă asemănătoare o regăsim în culegerea Cântece bănățene culese de Enea
Hodoș, în care fata de la mormântul soldatului este sora acestuia, care încearcă, de
asemenea, să împlinească ritualul, însă destinul cătanei este imuabil: „Frunză verde
sălcioară,/ Colo jos între izvoară/ Trage-o cătană să moară/ Cu capul pe săbioară./ Nime’n
lume nu-l vedea,/ Numai dulce soru sa,/ Ea la dânsul că mergea,/ Lumina i-o aprindea/ Și în
mână i-o punea./ El din grai așa-i grăia:/ Ți-am spus, soră, că nu mor,/ În oborul fraților;/
Că maica m-a blăstămat/ Să umblu din sat în sat/ Fără pită, fără sare,/ Numa cu pușca’ n
spinare./ Și tu, soră, vezi că mor/ Cu amar și cu mult dor/ La o furcă de fântână/ Și la cap
fără perină./ Și dacă io oi muri,/ Popă cin’ mi-o fi?”12.
Identificăm în poeziile de cătănie mituri din literatura universală; imaginea surorii
care își caută fratele își găsește analogia în Mitul lui Osiris. Conform mitologiei egiptene, Isis,
soția lui Osiris, își caută soțul mort și-l îngroapă. Potrivit lui Rudolf Steiner, „drumul
mortului era închipuit ca drumul către Osiris”13.
Poezia Sora cătanei are în centru un dialog imaginar între fata, care își caută fratele
mort pe câmpul de luptă, și valea care care aduce cu ea „carne și sânge-nchegat”, precum și
„capuri de voinicei”. Imaginea descrisă este apocaliptică, valea este personificată, ea este
martora tragediilor de pe front „Că la izvoarele mele/ Rău se bat vreo trei oștiri grele”.
Portretul fratelui viteaz este zugrăvit plastic: „Din dosu-i ca un haiduc,/ Din față-i ca un
bumbuc;/ Din dosu-i ca o cătană,/ Din față-i ca o icoană!”; valea își cunoaște atât de bine
oștenii, încât îi tranzmite un mesaj fetei de la fratele său mort, care face referire la perioada
de doliu atât de importantă în credința populară: „Numai el ți-o poruncit/ Tot de mine un
cuvânt;/ Numai tu tot să-l jelești,/ Numai de cumva-l iubești,/ În 3 luni cu 3 cununi/ Și joia
cu sugna verde,/ C-așa bine ți se șiede”14.
Folcloristului francez, Arnold van Gennep, percepe doliul ca fiind „o perioadă de prag
pentru cei vii...Această perioadă de prag a celor vii este suprapusă perioadei de prag a
mortului, sfârșitul primei coincide cu sfârșitul celei de-a doua, altfel spus cu agregarea celui
decedat la lumea morților”15. Dorința tânărului de a fi jelit de familia sa o regăsim și în
antologia Flori de sânge. Jelirea devine o condiție importantă trecerii în neființă.Versurile
sunt similare bocetului, mama trebuie să poarte haine negre; ea, prin jalea ei, este singura

10
Ibidem.
11
Béla Bartok, Cântece poporale românești din comitatul Bihor, Ungaria, 1913, p. 138.
12
Enea Hodoș, Cîntece bănățene, Editura proprie, Caransebeș, 1898, p. 105.
13
R. Steiner, Mituri și misterii egiptene GA 106, conferința a VII-a.
14
Dumitru Iuga, Maramureș, țară veche, Editura CYBELA, Baia Mare, 2008, p. 99.
15
Arnold von Gennep, Les rites de passages, Édition A. et J. Picard, Paris, 1981, p. 132.

1065
 ISSUE NO. 28/2022

care îi poate oferi pacea de care are nevoie pentru a părăsi această lume. Negrul este o
culoare asociată morții, este culoarea doliului, simbolizează durerea fără margini a pierderii
unei ființe dragi: „Vin de-acas’ din Șiria/ Dar te mbracă’ n haine negre/ Ca zilele tale grele./
Unde-o fi loc ridicat/ Acolo-i fi eu ’ngropat,/ Maică, la mormântul meu/ Ard două lumini de
său,/ Vântu suflă, neaua ninge/ Nime nu le poate stinge/ Până maică nu mi-i plânge”16.
Din versurile următoare, aflăm că soldații sunt conștienți de iminența pericolului;
prevestirea morții în monologul liric al căpitanului accentuează lipsa ritualului funebru,
precum și lipsa unui mormânt. Ideea poetică este susținută de tema morții printre străini,
dar și de motivele poetice: „lumină de său”, „lumină de ceară”, „pânză pe obraz” și „scânduri
de sălaș” devenite simboluri ale ceremonialului funebru: „Pe din sus de Baia Mare/ Trece-
un căpitan călare/ Cu trei sute de cătane;/ Căpitanul șuierând,/ Și cătanele plângând./ -Ce
plângeți, voi feciorași?/ Știut-ați bugăt de bine,/ Când ați dat mâna cu mine,/ Că mergeți pe
țări străine;/ Nu veți mulge oi la stâni,/ Nici veți cosi prin grădini;/ Nici veți cosi printre
fagi,/ Nici veți avea mândre dragi,/ Știut-ați bugăt de bine,/ Când ați dat mâna cu mine,/ Că-
ți muri fără lumină,/ Fără lumină de său;/ Fără lumină de ceară,/ Fără om din a ta țară;/
Fără pânză pe obraz,/ Fără scânduri de sălaș”17.
Conștientizarea și acceptarea morții cu seninătate este evidențiată prin metafora
„cămașa de cununie”; moartea apare ca o alegorie deoarece, potrivit obiceiului popular,
tinerii, care mor necăsătoriți, sunt îmbrăcați în haine de mire pentru ca ritualul nunții să se
oficieze simbolic: „Măiculiță, maica mea,/ Cămașa de cununie/ Duce-oi în cătănie./ Pe
mâneca de-a dreapta/ Să se scrie soruca,/ Pe mâneca de-a stânga/ Să se scrie mireasa...”18.
Moartea departe de casă, de cei dragi, este cu atât mai tragică, cu cât ritualul
îngropării este substituit de tunuri, dobe, trâmbițe. Corbii, păsări de rău augur, întregesc
atmosfera apocaliptică de pe câmpul de luptă. Poezia debutează cu versuri de rămas bun,
încărcate de nostalgie, prin care „cătana” își exprimă sentimentele de dor, de iubire față de
patria pentru care este pregătit să moară: „Frunză verde, grâu frumos,/ Rămâi Ardeal
sănătos/ Și tu sănătoasă țară,/ De-oi veni, te-oi vedea iară,/ Iară dacă voi muri/ Te-o vedea
cine-o trăi,/ Că pe min’ m’or îngropa/ În câmp în Galiția,/ La o tufă de stejar/ Cu jele și cu
amar./ În loc de tras clopote/ Dă Rusu cu tunurile,/ În loc de popă citind/ Vor veni corbi
croncănind/ De cântat cin’mi-o cânta/ Trâmbițaș cu trâmbița,/ Ori dobaș cu doba’ n spate,/
De trei ori doba va bate/ Să fiu iertat de păcate”19.
Ritualul înmormântării primește alte conotații, îngroparea soldatului-erou are loc în
mijlocul naturii, cu participarea directă a elementelor naturii în calitate de actanți, sunt
prezente, simbolic, pregătirile pentru sufletul mortului: lumânarea, giulgiul „de-mpânzit”.
Giulgiul, pânza cu care se acoperă mortul, are rolul de a-l feri de focul „ce trebuie să-l
străbată până la rai”20. Finalul poeziei aduce o consolare mamei prin faptul că tânărul este
împăcat cu destinul său. De asemenea, în credința populară, în unele părți ale Transilvaniei,

16
Aurel, Esca, Flori de sânge. Cântece populare ardelenești de pe câmpul de războiu, București, Edit. Librăriei
Stănciulescu, p. 31.
17
Dumitru Iuga, Maramureș, țară veche, Editura CYBELA, Baia Mare, 2008, p. 292.
18
Ibidem, p. 294.
19
Aurel Esca, op. cit., p. 12.
20
S. Fl. Maraian, op. cit., p. 67.

1066
 ISSUE NO. 28/2022

se credea că soldații care mor pe câmpurile de bătălie capătă iertare de păcate, afirma S. Fl.
Marian în lucrarea sa, Înmormântarea la români.
Destinul este implacabil, soldații mor pe câmpurile de luptă la vârste fragede
acceptându-și condiția umană. Dramatismul acestor versuri rezidă tocmai în seninătatea cu
care acești tineri, crescuți și educați în spiritul tradiției și al credinței, își acceptă soarta.
Frica de moarte, pe de altă parte, generează și resentimente. În unele poezii,
sentimentele soldaților sunt tranzmise prin intermediul imprecațiilor: „Cine-o făcut
cătănia,/ Mânce-i casa sărăcia,/ Pe dânsul mânce-l orbia;/ Să umble din sat în sat,/ Ca cătană
pă Banat./ Vai, neamțule, nu ți-i jele,/ De tinerețile mele,/ Cum le peterec tot cu jele?”21.
Unele blesteme se îndreaptă către mamele soldaților, considerânu-le vinovate pentru
destinul lor tragic deoarece i-a născut feciori, conștiente fiind de soarta grea a acestora:
„Fire-ai, maică, blăstămată/ De ce nu m-ai făcut fată,/ Să torc cu tine pe vatră/ M-ai făcut,
maică, fecior./ Neamțului de ajutor!...”22.
O variantă similară o regăsim în versurile antologiaei lui Zamfir Dejeu: „Foaie verde
de pe baltă,/ Fire-ai, maică, blestemată,/ De ce nu m-ai făcut fată?/ Mamă, mamă,
blestemată./ De ce nu m-ai făcut fată?/ Să șed cu tine pe vatră? Să nu bat țara de lată,/ Să
trag câte-un fir de furcă/ Să nu bat țara cei lungă...”23.
În antologia, Cântecul de cătănie, versurile descriu durerea soldatului care moare fără
a fi îngropat într-un sicriu, așa cum cere datina, fără lumânare și, mai ales, fără familia care
să-l petreacă pe ultimul drum. De asemenea, dureroasă este și lipsa bocetelor care însoțesc
mortul în drumul spre cimitir: „Frunză verde sălcioară/ Trage-o cătană să moară/ Și așa
trage de cu milă/ Că moare-n țară străină,/ Ba moare fără lumină/ Și la cap fără perină;/ Și-
așa trage cu necaz/ Că nu-scânduri de sălaș,/ Nici nu-i pânză de obraz,/ Nici îi maică cu
mila,/ Nici sora cu gura./ Făr dobașu cu doba,/ Trâmbițaș cu trâmbița.../ Nu te, maică,
supăra/ Că mai mor voinici așa”.24
Un alt aspect important, ca parte integrantă a ceremonialului funebru, este spălarea
mortului; aspect pe care îl regăsim alegoric în ideea spălării hainelor de către mama
viitorului recrut; idee relevată în numeroase variante ale cântecelor de cătănie, cu câteva
versuri distincte, în funcție de zona din care au fost culese; în antologia Poezia lirică
populară, întocmită de Tache Papahagi, cătana îi cere mamei să-i spele năframa și să i-o
trimită „pe stele”; prezența elementelor cosmice ar putea simboliza presimțirea morții, dar
și pregătirea spirituală pentru această trecere. Conform tradiției populare, mortul trebuie
să fie spălat pentru a se lepăda de păcatele din timpul vieții și pentru a se purifica pentru
ziua învierii. „Eu mă duc, maică, cătană,/ Tu rămâi de-mi spală haine./ Spală, maică, ce-i
spăla,/ Spală, maică, năframa;/ Da mi-o spală cu lăcrămele/ Și mi-o uscă-n gândurele/ Și mi-
o trimite pe stele...”25.
Poezia Măi soldat de vânători face referire la tradiționala spălare a mortului, dar și la
la ritualul funebru, sarcină care, în lipsa familiei, îi revine vegetației. Moartea predestinată

21
Cântecul de cătănie, p. 216.
22
Nicolae Bot, Cântece de cătănie, Editura Casa Cărții de știință, 2018, Cluj-Napoca, p. 91.
23
Dejeu Zamfir, Cântecele de cătănie, Editura Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2002, p. 43.
24
Ibidem, p. 132.
25
Tache Papahagi, Poezia lirică populară, Editura pentru literatură, 1967, p 223.

1067
 ISSUE NO. 28/2022

la naștere, conform tradiției populare, reprezină pentru eroul căzut la datorie o integrare în
sânul naturii: „Foaie verde trei bujori,/ Măi soldat de vânători,/ Un ți-a fost ursât să mori?/
În vârful Carpaților/ În bătaia goanțelor./ Măi soldat, când ai murit/ Lumânare cin’ ți-a pus?/
Una galbenă de sus/ Am văzut pân s-a aprins/ De-mpânzit, cin te-a-mpânzit?/ Frunza când
s-a risipit...”26.
Moartea soldatului este aflată de familie prin intermediul unei scrisori, tânărul își
imagineaza suferința mamei sale la aflarea veștii. Poezia este concepută sub forma unui
testament făcut de voinic în eventualitatea morții sale printre străini: „Maică, când îi căpăta/
Carte din Italia,/ Nu plânge, nu suspina,/ Că mi-a fost norocu-așa,/ Lasă, maică, să plâng eu/
Dac’ așa-i norocul meu./ Pe munții Tirolului,/ În văzduhul norului/ /Pușca sună, tunul bate/
Cu șrapnele și granate/ Din zori până pe’ nsărate./ Măicuță, d-oi muri eu/ Vină la mormântul
meu,/ Pe el pune-mi siminic/ C-am fost tânăr și voinic,/ Să crească din el un teiu/ C’ acolo
zace un holteiu”27.
Importanța mormântului o putem deduce din simbolistica pământului, ca întoarcere
la origini, despre care Mircea Eliade în Tratat de istorie a religiilor afirmă: „pământul este
Mama. Tot ce iese din Pământ e înzestrat cu viață și tot ce se reîntoarce în el redobândește
viață”28.
În manuscrisul soldatului Tomuț, țăran din satul Botoșana, județul Suceava, ale cărui
versuri, adunate într-un caiet, au fost puse la dispoziția etnologului Constantin Bârlea de
către fiul acestuia, Costan Tomuț, în anul 1934, se evidențiază durerea celor care mor pe
câmpurile de luptă fără a putea fi îngropați creștinește, așa cum cere datina străbună. Lipsa
mormântului este văzută de soldatul Tomuț ca un blestem, idee regăsită și la Ph. Ariès
„numai cei blestemați sunt părăsiți pe câmpuri”29 „Cașa (că așa) suntem blăstămați/ Să stăm
morț neîngropaț/ Ca oile pe fînaț/ La războiu din Carpaț...”30.
Imaginea apocaliptică a morții este foarte bine zugrăvită în poeziile culese de Emil
Precup, versurile conturează o imagine terifiantă a câmpului de luptă, accentuând
sentimentul de neputință al soldatului care „pleacă capul” și își acceptă cu resemnare soarta,
murind cu gândul la cei dragi: „...Mor bărbați cu pușca-n mână/ Prăvăliți jos în țărână/ Fără
leacă de lumină;/ Pleacă capu jos și moare/ Supt de vânt și ars de soare/ Nu-ntreabă nime
ce-l doare;/ Nu-și vede pruncii plângând/ Și nevasta suspinând/ La sălaș îngenunchind;/
Capu jos pe iarbă-l lasă/ Din el sângele se varsă/ Cu gându la cei de-acasă...”31.
În concluzie, atitudinea cu cea mai mare reprezentativitate, regăsită în poeziile de
cătănie, este seninătatea țăranului român împăcat cu propria soartă. Moartea, în sine, nu
este percepută cu un dramatism exacerbat, suferința tânărului, crescut în spiritul tradițiilor
românești, este amplificată de lipsa ceremonialului funebru. Conform datinii străbune,
ritualul înmormântării trebuie respectat cu rigoare, întrucât viața succede morții.

26
Cântecul de cătănie, p. 132.
27
Aurel Esca, op. cit., p. 32
28
Mircea, Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, București, 1992, p. 240
29
Ph. Ariés, Omul în fața morții, p. 62.
30
Constantin, Brăiloiu, Poeziile soldatului Tomuț din războiul 1914-1918, București, 1944, p. 71.
31
Emil, Precup, Dor și jale. Patimi și suferinți, p. 19.

1068
 ISSUE NO. 28/2022

BIBLIOGRAPHY
Anii sîngerați. Versuri din timpul războiului 1915-1916.
Ariés, Ph, Omul în fața morții, Editura Meridiane, București, 1996.
Arnold von Gennep, Les rites de passages, Édition A. et J. Picard, Paris, 1981.
Bartok, Béla, Cântece poporale românești din comitatul Bihor, Ungaria, 1913.
Bârlea, Eugenia, Perspectiva lumii rurale asupra primului război mondial, Editura Argonaut, Cluj,
2004.
Bârlea, Ovidiu, Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1968-1970, Cluj, 1971.
Brăiloiu, Constantin, Poeziile soldatului Tomuț din războiul 1914-1918, București, 1944.
Idem, Bocetele și versurile funebre din ținutul Pădurenilor, Cluj, 1973.
Cântece de cătănie, Antologie de Nicolae Bot, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018.
Cântecul de cătănie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.
Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, Editura Humanitas, 2008.
Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, București, 1992.
Esca, Aurel, Flori de sânge. Cântece populare ardelenești de pe câmpul de războiu, București, Edit.
Librăriei Stănciulescu.
Hodoș, Enea, Cântece bănățene, Editura proprie, Caranasebeș, 1898.
Iuga, Dumitru, Maramureș, țară veche, Editura CYBELA, Baia Mare, 2008.
Marian, S. Fl, Înmormântarea la români, București, Editura Academiei Române, 1892.
Papahagi, Tache, Poezia lirică populară, Editura pentru literatură, 1967.
Precup, Emil, Dor și jale. Patimi și suferinți, Tiparul Tipografiei Diecezane Gherla, 1920.
Steiner, R. Mituri și misterii egiptene GA 106, conferința a VII-a.
Zamfir, Dejeu, Cântecele de cătănie, Editura Cărții de știință, Cluj-Napoca, 2002.

1069
 ISSUE NO. 28/2022

THE STAGES OF THE MINULESCIAN LYRIC

Raluca NICOARĂ (CĂS. BLEDEA)

PhD Candidate, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar
Nord Baia Mare

Abstract: Minulescu emerged as a poet on an existing cultural and lyrical background, and his work
raised the value of the Romanian and universal literary treasure. Both his poetry and his entire work
propagated the symbolism in the Romanian space and brought it to its peak. Poetry is meditation,
idyll, elegy that always has a "story" projected in different spaces. The whole lyrical creation
possesses several nuclei of virtues that announce its own great symbolist creations. The poet brought
a change of content and form to Romanian literature both by renewal and by releasing constraints.
The writer goes through three aesthetic-theoretical stages, a period of research and experience, one
of fullness, artistic maturity and one of artistic modernization. The Symbolist poet received from
previous literary currents all that could harmonize with his restless and eager for change, he easily
contracted everything that was current in the field of music, painting, philosophy, art and human
sciences, having many similarities of French symbolism, German, Belgian and Romanian.

Keywords: poet, lyrical, literary, symbolism, stages.

Minulescu a răsărit ca poet pe un fond cultural și liric existent, iar opera sa a ridicat
valoarea tezaurului literar românesc și universal. Atât poezia cât și întreaga sa operă a
propagat simbolismul în spațiul românesc și l-a adus la apogeu. Poezia e meditație, idilă,
elegie ce are de fiecare dată o „poveste” proiectată în diferite spații. Întreaga creație lirică
posedă mai multe nuclee de virtuți care anunță propriile creații simboliste mari. Poetul a
adus o schimbare de conținut și de formă literaturii române atât prin înnoirea cât și prin
eliberarea de constrângeri.
Opera sa se încadrează în simbolism prin temele specifice: singurătatea, parcul,
grădina, spleenul, boala, nebunia, iubirea, erotica, regiuni exotice, călătoria imaginară,
evadări spre marile depărtări, moartea, prin categorii lirico-filosofice precum „aproapele”
și „departele”, prin valorificarea muzicalității și cromaticii, prin motivele precum plânsul,
orașul, cavoul, sicriul, stelele, luna, soarele, prin subiectivitatea dată de ipostazele vocii
poetice, consfințite de universul liric minulescian.
Prin raportare la cele trei etape sau momente ale curentului simbolist, se poate
considera că opera minulesciană se situează în prima etapă, prin dorința de integrare a
elementelor și trăsăturilor simboliste, prin dimensionarea discursului liric, prin
abundența imagistică și prin intensitatea pasională.
Scriitorul parcurge trei etape estetico-teoretice, o perioadă de căutări și experiențe,
una de plenitudine, de maturitate artistică și una de modernizare artistică. Poetul
simbolist a recepționat din curentele literare anterioare tot ce a putut armoniza spiritului
său neastâmpărat și avid de schimbare, a contractat cu ușurință tot ce a fost actual în
domeniul muzicii, picturii, filozofiei, artei și științelor, având multe asemănări ale
simbolismul francez, german, belgian și românesc.

1070
 ISSUE NO. 28/2022

Primele sale încercări de creație literară le-a avut încă de pe băncile școlii, 1887-
1898, în revistele „Povestea vorbei”, „Foaia interesantă” și „Foaia pentru toți” sub
pseudonimul I. Minulescu Nirvan, avându-i ca model pe Mihai Eminescu, Duliu
Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și Iuliu Săvescu „sensibilitatea mea
artistică începe să-și lărgească deodată orizonturile și să-mi deschidă porți nebănuite
încă. Aici reușesc să-mi verific gustul pentru poeziile lui Ștefan Petică și câteva din ale lui
Iuliu Săvescu.”1.
Poeziile de la începutul debutului „În așteptare”, „Gândului”, „Plâns”, „La
Monastire”, „Unei maici”, „Zâna lacului”, „Sonet” sunt premergătoare simbolismului și s-
au însuflețit sub pana lui Eminescu. Așadar, în faza inițială de creație, primele versuri
minulesciene derivă subtil din poeziile eminesciene, sunt eminescianizate. Eminescu
aduce în câteva din poeziile sale „Se bate miezul nopții”, „Melancolie” o muzicalitate
poetică modernă care se apropie de cea simbolistă care l-a impulsionat și pe Minulescu.
Primele sale creații își au punctul de plecare în romantism. Compoziția romantică
se realizează prin alternarea a două planuri, a două ipostaze de existență:
„Din turla mănăstirii ascunsă după stâncă
Răsunete de clopot vestesc de-nmormântare
Mai triste şi lugubre se pierd în depărtare
În văile adânci.
În dosul mănăstirii doi fraţi o groapă sapă
Abia lovesc pământul. De soare sunt pârliţi
În negrele lor rase par umbre şi-s slăbiţi
De-atâta post. Mănâncă doar pâine şi beau apă.
Atâţia fraţi. În vale izvorul cu-ape reci
Mai şopoteşte încă. (La monastire Foaia pentru toţi, I. nr. 41, 1 octombrie 1897)
Eul liric împrumută pe rând cele două moduri de existență ca într-un dialog care
implică și o muzicalitate proprie tuturor seriilor de simboluri:
Din nou revăd pădurea în care împreună
Cu tine rătăcit-am în nopţile cu lună
Şi banca solitară pierdută-n flori albastre
Pe care-ades stătut-am strângându-ne de mână
Uimiţi de sfântă vraje a fericirii noastre.
Poezia se strânge în jurul unor opoziții: vis/realitate, aproape/ departe,
atunci/acum, eternitate/moarte. Motivul romantic al visului face posibilă eliberarea de
constrângeri și acceptarea în conjuncție cu simbolul a ideilor poetice revoluționare. Cele
două ipostaze lirice minulesciene stau sub semnul antitezei la toate nivelurile:
Cum se deşir din straşina-nvechită
Şi picur jos broboanele de ploaie!...
Un paltin tânăr crengile şi-ndoaie
Ai crede că îşi frânge vreo iubită.

1
Nu sunt ce par a fi..., Revista Fundațiilor, VIII, nr. 10, 1941, p. 62.

1071
 ISSUE NO. 28/2022

Tăcerea casei-mi pare mai greoaie

Şi mă dezgustă viaţa netrăită
Şi fără sens... Pe fiece clipită
Mai scad din partea vremii câte-o foaie.
Aş vrea să prind a gândului aripă
Să pot s-o ţin în loc măcar o clipă,
Să-mi mângâie viaţa-ntunecată...
Şi o aştept... dar nu ştiu... o să-mi vină?
Mi-e dor de ea... mi-e dor de luna plină
A nopţilor din vremile de-alt’dată.
(Sonet Viaţa nouă, nr. 2, 15 februarie 1898)
Peisajul este unul eminescian, cu trimiteri la elementele naturii precum lacul,
mănăstirea, izvorul, pădurea, paltinul, luna, mijloace romantice de reverie. Dorul
minulescian se distanțează de sentimentul eminescian cu suport filozofic, însă viziunea sa
este romantică.
În prima ipostază este un poet tânăr, o apariție neconvingătoare, iar în a doua este
o „zeitate” din sfera dionisiacului. În ciuda metamorfozelor aparent omenești, cititorul îl
poate înțelege, îi poate descifra semnele, îi poate recunoaște valoarea, făcând diferența
ipostazelor sale lirice. La finalul primei perioade opera lirică are la bază un joc verbal
subtil între trecut și prezent care sugerează pregnant o temă de circulație romantică cea
a timpului.
Există o diferență de registru temporal: prezentul cu un monolog diluat și trecutul
prin comentarii. Monologul liric conține simboluri, iar comentariile au o nuanță caldă.
Termenii regionali și populari susțin comunicarea sinceră și familiară.
Universul spiritual se configurează prin motive poetice precum stelele, luna,
soarele, care se transpun în figuri de stil. Sentimentul de iubire este proiectat într-un
spațiu terestru privilegiat și protector. Natura ocrotitoare este conturată prin motive
romantice frecvente în lirica eminesciană: izvoarele, codrul, luna, lacul, copacul.
Limbajul poetic împrumută puțin din miresmele stilistice ale vorbirii regionale și
populare, din tonul familiar eminescian. La nivel prozodic se remarcă muzicalitatea
măsurii scurte, rimele rare care sugerează starea juvenilă, a căutărilor. Așadar, primele
poezii ilustrează aproape la toate nivelurile trăsăturile romantismului eminescian. După
această etapă poetică, poetul își descoperă propria voce pe care o va proiecta în
următoarele creații lirice, fiind considerat de criticii literari un eu creator în plină
expansiune.
Din 1900 își continuă studiile la Paris, dar renunță la acestea în detrimentul unei
vieți boeme prin intermediul căreia s-a format ca poet și a descoperit simbolismul. Acolo
a fost ispitit de arta orientală, de versurile francezilor, germanilor, belgienilor: Baudelaire,
Tristan Corbiere, Lautremont, Villon, Aloysius Bertrand, Verlaine, Rimbaud, Lamartine,
Racine, Nerval, Poe, Whitman, Novalis, Jean Moreas, Emil Verhaeren, Maurice
Maeterlinck, Charles van Lerberghe „ Găsisem un bogat material poetic, construit în
formule noi, în imagini surprinzătoare, cu repetiții obsedante, cu efecte onomatopeice și

1072
 ISSUE NO. 28/2022

mai ales cu ecourile proaspete și puternice ale unei muzici străine, care trebuia să devină
mai târziu chiar muzica mea”2.
Opera lirică minulesciană din prima perioada pariziană nu este apreciată de criticii
literari „Ovid Densusianu,... se arată nemulțumit de versurile lui...”3, primite spre publicare
de la fostul său pedagog. Elementele care îi subțiază valoarea artistică sunt: formele
tradiționaliste, mijloacele lipsite de strălucire sau de valoare redusă și care evidențiază
motivele simboliste:
„Și de-o fi să mă-ntorc iarăși, iarăși să mă vază-n sat,
N-o să vrea să creadă nimeni că sunt eu – că-i cel plecat;
Nimeni n-o să mă cunoască, și-ochii reci ai tuturor
Vor privi-ncruntați streinul poposit în satul lor.”4 (În pribegie).
Autorul reușește din 1 ianuarie 1906 să publice cu greu poezii în revista lui Ilarie
Chendi „Viața literară și artistică” precum „Romanța celor ce se vând” cu titlul „Romanța”,
„Trei lacrămi reci de călătoare”, „Romanța celei ce s-a întors” cu titlul „Plecați”, „Romanța
amantelor de ieri” cu titlul „Imn”, „Celei care minte” cu titlul „Cântec antic – După un
manuscris găsit la Pompei”. Minulescu începe să fie apreciat din ce în ce mai mult de
cititori, fenomen care-i intrigă pe anumiți critici, care l-au făcut din ce în ce mai cunoscut
prin critica și parodierile lor.
Poetul și-a croit drum și spre alte publicații ale vremii precum „Semănătorul”,
„Viața românească”, „Flacăra” lui C. Banu, și „Convorbirile critice” ale lui Mihail
Dragomirescu. Tot în această perioadă îl va cunoaște pe Dimitrie Anghel care îl va
prezenta în amintirile sale ca un poet a cărui operă are o „muzicalitate neîntrecută”. Crezul
estetic al celor doi poeți a fost influențat de valurile mării din perioada în care au lucrat
ca funcționari în Constanța și pe care o vom regăsi în următoarele lor volume de versuri:
„Romanțe pentru mai târzi” (1908-Ion Minulescu) și „Fanteziile” (1909-Dimitrie Anghel).
Anul 1908 se dovedește unul roditor pentru Minulescu din punct de vedere
publicistic, având în vedere că va coordona redactarea celor trei numere ale publicației
„Revista celorlalți”. „Aprindeți torțele” este articolul-program prin care scriitorul își face
cunoscută viziunea poetică, susținând trecerea de la tradițional la modern. În 1912,
scriitorul își va completa palmaresul literar cu o nouă revistă , „Insula”, în care se punea
preț pe simbolism.
În 1908 debutează cu volumul „Romanțe pentru mai târziu” care se bucură de un
adevărat succes literar. Acest fenomen îl încurajează să publice în viitor și alte volume de
versuri: „De vorbă cu mine însumi” (1913), „Spovedanii” (1927), „Strofe pentru toată
lumea” (1930), „Nu sunt ce par a fi...” (1936). Versurile minulesciene exercită o seducție,
o încântare și o imaginație nemaiîntâlnită asupra publicului din toate timpurile „Versul
lui Minulescu, de o încântătoare spontaneitate, acționează asupra spiritului ca o „grizerie”,
stimulând euforii delicate, o stare de efervescență imaginativă și de generoasă
disponibilitate.”5

2
Ibidem, p. 64.
3
Rampa, XIII, nr. 3124, 25 iunie 1928, p. 2-3.
4
Viața nouă, I, nr.6 din 15 aprilie 1905, p. 125.
5
Minulescu, Ion, Scrieri, I Versuri, Editura pentru literatură, București, 1966, p.XVI.

1073
 ISSUE NO. 28/2022

A doua etapă descrie ideile adolescentine ale unor parteneri predestinați, primind
determinările noului curent, însă evidențiind aceeași substanță poetică. Acum totul se
ridică la un alt nivel, limbajul elevat și dens devine prozaic, discursul liric e pasional însă
colocvial.
Poetul se transformă într-un agent al simbolismului care se oferă să-i învețe și pe
alți scriitori tainele și mijloacele artistice ale noului curent. La început această comunicare
este dificilă, atât din cauza diferenței de opinii, cât și din pricina nostalgiei curentului
precedent. Asemenea lui, reprezentanții simboliști români: Dimitrie Anghel, Elena Farago,
Ștefan Petică, Nicolae Davidescu, Iuliu Cezar Săvescu, George Bacovia, Emil Isac, D.
Iacobescu, I.M. Rașcu, Al. T. Stamatiad regenerează expresia lirică românească prin
străduința comună de a extinde tematica poeziei, prin investigarea mediului urban.
Minulescu are revelația asemănării și potrivirii cu ideile novatoare ale noului
curent, printr-un proces de liricizare autentic asemenea unui ritual instinctiv care se
înfiripă fără de a-i mai da posibilitatea și dorința de a se opune.
Cea de-a treia etapă este atât descriptivă cât și reflexivă, exprimând sugestia unui
nou început a unei alte mișcări literare, descoperind în același timp drumul spre o altă
ordine. Eul liric reușește să facă zboruri între curente paralele, între simbolism și
modernism, care au la bază pasiunea călătoriei sale lirice. Îi putem conferi apelativul de
„Părinte” al modernismului, cerând prin ultimul său articol o schimbare a viziunii fără ca
măcar să fie conștient de noul său demers în istoria literară românească. Criticii îi
deconspiră, în mod simbolic, mai multe ipostaze ale genialității: romantic-simbolistă,
simbolistă – prin care a cucerit publicul și ultima, modernistă, instaurând noi idei și
concepții literare.
Ion Minulescu este un exponent al lirismului pur, inefabil, fiind capabil de înnoire
stilistică în plin romantism și eminescianism. Este un precursor al simbolismului, este
unul din animatorii principali ai noii poezii. Volumele sale de poezie marchează trecerea
de la poezia clasică la poezia modernă românească „Există, așadar, un Minulescu al
tinereții din primele două volume, simbolist inconfundabil, a cărui noutate se perimează
suspect de repede, datorită unei receptări excesiv de binevoitoare, și un Minulescu, poet
al deplinei maturități din Strofe pentru toată lumea, volumul în care Minulescu pare să-și
fi găsit tonul fundamental care să îl exprime în mod autentic, dar mai ales pare să fi
interiorizat experiențele poeziei interbelice până la o substanțializare deplină a propriei
poezii. În fond, lucrurile sunt mai complicate și judecarea lui Minulescu cere astăzi ochi
noi și „ochelari” postmoderni.”6

BIBLIOGRAFIE
EDIȚIILE OPERELOR INVESTIGATE
Minulescu, Ion, Bucureștii tinereții mele…, Ed. Tineretului, 1969.
Minulescu, Ion, Cetiți-le noaptea, Ed. Porto-Franco, Galați, 1991.
Minulescu, Ion, Corigent la limba română,, Editura pentru literatură, București, 1969;
Minulescu, Ion, De vorbă cu mine însu-mi, Editura Cultura Națională, București, 1924.
Minulescu, Ion, Într-un bazar sentimental, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

6
Minulescu, Ion, Versuri, Editura 100+1 Gramar, București, 2004, p. 236-237.

1074
 ISSUE NO. 28/2022

Minulescu, Ion, Nu sunt ce par a fi, Revista Fundațiilor Regale, VIII, nr. 10, oct. 1941.
Minulescu, Ion, Poezii, Editura Tineretului, București, 1969.
Minulescu, Ion, Proză, Ed. Minerva, București, 1986.
Minulescu, Ion, Romanțe pentru mai târziu, Ed. pentru Literatură, București, 1969.
Minulescu, Ion, Scrieri, vol. I, Ed. pentru literatură, București, 1966.
Minulescu, Ion, Scrieri, vol.II, Ed. pentru literatură, București, 1966.
Minulescu, Ion, 3 și cu rezeda 4, Ed. Literatorul, Craiova, 1991.
Minulescu, Ion, Versuri, Ed. 100+1 Gramar, București, 2004.
Minulescu, Ion, Versuri și proză, Editura Eminescu, București, 1986;

REFERINȚE TEORETICE ȘI CRITICE

Amado, Alonso, Materie și formă în poezie, Editura Univers, București, 1995.
Bărboi, Constanța, Simbolismul românesc. Alexandru Macedonski. George Bacovia, Editura
Universitară, București, 2007;
Boldea, Iulian, SIMBOLISM, MODERNISM, TRADIȚIONALISM, AVANGARDĂ, Editura Aula, anul 2002.
Bomher, Noemi, Inițieri în teoria literaturii, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1994.
Bordeianu, Mihai, Versificația românească, Editura Junimea, Iași, 1974.
Bote, Lidia, Antologia poeziei simboliste românești, EPL, București, 1968.
Bote, Lidia Marino, Simbolismul românesc, Ed. Sim Art, Craiova, 2009.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva,
București, 1985.
Călinescu George, Principii de estetică, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968.
Cătănescu, Maria Cvasnîi, Elemente de retorică românească : poezie, proză, text dramatic, Editura
All Educațional, 2001.
Ciopraga, Const. Literatura română între 1900 și 1918, Editura Junimea, București, 1970.
Ciocan, Alexandru, Configurări obsesive în simbolismul românesc, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011.
Cioculescu, Şerban, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.
Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, ediţie revăzută şi adăugită, Institutul
European, Iaşi, 1997.
Coroamă, Mihaela, Simbolismul românesc. Constituirea doctrinei estetice și a conștiinței de sine, Ed.
Vasiliana 98, Iași, 2010.

1075
 ISSUE NO. 28/2022

PROBLEMATIC VERBS IN ROMANIAN WRITTEN LANGUAGE

Adriana IEREMCIUC
PhD. Student, West University of Timișoara

Abstract: This article will focus on the quality of written discourse, by pointing out common mistakes
that are generally caused by a lack of knowledge and interest. If at the level of the oral speech the
mistakes made are forgivable, as haste or inattention can occur, there is the possibility of immediate
reformulation and, therefore, of correcting the error, in the written Romanian language things are
more rigorous. We will bring concretes examples from the media where some language rules are not
respected, propagating unfortunate variants that superficial readers take into account.

Keywords: verb, media, writing, grammar, mistake

Mai mult decât în vorbire, greșelile de scriere poartă amprenta celui ce vrea să
transmită un mesaj. Datorită faptului că este scris, textul poate fi recitit, iar eventualele
greșeli săvârșite din grabă pot fi corectate. Totuși, în zilele noastre, în limba română
circulă diverse variante neîngrijite, spre disperarea celor care susțin necesitatea unui
stil îngrijit.
„Din punct de vedere epistemologic problema fundamentală a ortografiei este
modul în care aceasta reflectă adecvat realitatea lingvistică, impunând constrângeri de
corectitudine formală. Ca atare, scrierea trebuie să oglindească fidel, pe baze logice și
gramaticale, corespondența cunoașterii cu realul pe care-l cuprinde și-l restructurează în
secvențe lingvistice. De aceea, trebuie să recunoaștem importanța științifică a ortografiei,
rolul ei hotărâtor […] în transmiterea cu exactitate a informației în diferite domenii.” 1
Importanța grafiei este colosală, ajungând chiar să modifice sensul cuvintelor transmise,
ca în exemplul următor: Noi nu suntem speriați de fel. Scris în două cuvinte separate, de
fel înglobează sensul de mod/fel de a fi. La polul opus, scris într-un singur cuvânt, defel va
semnifica deloc. Acest exemplu simplist reliefează posibilitatea de a se înțelege două
lucruri diferite din același mesaj în care diferă doar modalitatea de scriere a unui cuvânt.
În ceea ce privește sursa exemplelor oferite, ne-am orientat înspre internet,
izvorul nesecat și inepuizabil al situațiilor nefericite. Greșeli de grafie se întâlnesc atât de
frecvent, încât în momentul în care citim pasaje lipsite de erori de grafie, respirăm ușurați
cu gândul că e posibil și astfel. Mai mult decât atât, frecvent întâlnita formulare greșeli de
ortografie este una defectuoasă. Cuvântul ortografie provine din limba greacă, fiind
compus din „orthos – drept, grapheia – a scrie”2. Așadar, formularea greșeli de ortografie
înseamnă, din punct de vedere etimologic, greșeli de scriere corectă, prin urmare, este
necesar să scăpăm de această îmbinare nefericită. În locul acesteia, sunt recomandate
formele greșeli de grafie sau greșeli de scriere.
Privind clasa gramaticală a verbului, se remarcă o categorie aparte de verbe, cele
care conțin litere duble. Deși în limba română puține sunt cuvintele care au în structura

1
Dorin N. Uritescu, Noutăți în ortografie, corectitudine și greșeală, București, Editura Procion, 1995, p. 184.
2
http://www.dex.ro/ortografie (22.02.2022).

1076
 ISSUE NO. 28/2022

lor litere duble, totuși există lexeme formate prin compunere sau derivare și nu numai,
care obligă grafierea în acest mod. În exemplul: „Dar omul ca entitate cunoscătoare nu
este ființa primordială în lume, ci o înființare derivată lui prexistându-i entități reale.”3,
verbul pe care dorim să-l discutăm este a preexista. În exemplul de mai sus, verbul este
scris greșit cu un singur e. Explicația grafiei verbului este logică și ușoară: cuvântul este
format prin derivare de la rădăcina verbală a exista + prefixul pre- care înseamnă înainte.
Prefixul se alipește cuvântului de bază, rezultând o formă verbală cu doi e. Forma
rezultată, a preexista, înseamnă „a exista înainte de..., a exista de mai înainte”4. Prin
urmare, dacă prin procedeul derivării obținem alte forme verbale cu sufixe ca: pre-, co-,
contra-, re- ș.a., indiferent dacă verbul începe sau nu cu o vocală, prefixul se va alipi
verbului fără să existe modificări. Este vorba despre aceeași regulă și în cazul verbului a
coopera dacă ne-am orienta înspre un exemplu și cu acest prefix. Prefixul co- care
înseamnă împreună, laolaltă se atașează verbului a opera fără să existe modificări în
structură. O altă grafie care nu se recomandă ar fi despărțirea prin cratimă a sufixului, de
pildă, „Teoria despre încărcarea cognitivă subliniază faptul că tehnicile tradiționale de
instruire au tendința de a supra-aglomera memoria de lucru.”5.
Tot în această categorie se înscriu și verbele care încep cu litera n cărora li se
adaugă prefixul în. În acest caz, se pot produce două tipuri de erori: fie nu se dublează
litera n, deși e necesar, fie se dublează litera n în cazurile în care nu trebuie. Un exemplu
care să susțină cele enunțate mai sus ar fi: „Șocant! Mâinile femeii care a vorbit despre
preotul caterisit nu au putrezit, ci s-au înegrit și au ieșit unghii mari, cumplite la
vedere!”6. În acest exemplu, a înnegri este scris cu un singur n, constituind o greșeală.
Prefixul în-, având în structura sa un n și fiind atașat unui verb care începe și el cu aceeași
literă, creează confuzii. Însă, acest prefix nu modifică nimic în structura verbului căruia i
se alipește. În aceste cazuri, verbele se vor scrie cu dublu n. Vorbim despre același lucru
și când ne referim la verbul a înnebuni, scris de foarte multe ori cu un singur n ca în
exemplul următor: „Larisa este noua rusoaică din București care a înebunit toți
fotbaliștii.”7 Articolul online a celor de la Cancan gafează încă din titlu, scriind în acest fel
verbul de mai sus. Verbul a nebuni precum și a negri există, deci explicația scrierii cu doi
n este pertinentă.
Nu este cazul să vorbim despre verbul a nota în acest următor exemplu: „Am citit cândva
o poveste despre o femeie care a înnotat de-a lungul unui lac, ținând o piatra în mână.
Când această femeie s-a apropiat de mijlocul lacului, a început să se scufunde din cauza
greutății pietrei.”8. Așadar, pot apărea cu ușurință confuzii.

3
https://dacic.wordpress.com/2013/08/09/cognoscibilitate/ (22.02.2018).
4
http://www.dex.ro/preexista (22.02.2022).
5
http://www.portalhr.ro/ce-este-si-cat-este-memoria-de-lucru/ (22.02.2022).
6
http://ortodoxia.me/mainile-femeii-care-a-vorbit-despre-preotul-caterisit-nu-au-putrezit-ci-s-au-inegrit-si-au-
iesit-unghii-mari-cumplite-la-vedere-rugaciunea-de-iertare-de-3-ori-intamplare-adevarata-ia-aminte/
(22.02.2022).
7
https://www.cancan.ro/larisa-este-noua-rusoaica-din-bucuresti-care-a-inebunit-toti-fotbalistii-14954371
(22.02. 2022).
8
https://www.ursula-sandner.com/cum-ne-agatam-de-povestile-noastre/ (22.02.2022).

1077
 ISSUE NO. 28/2022

Un caz aparte, care stârnește numeroase încruntări când vine vorba despre grafia
lui, este verbul a crea. Paradigma acestui verb la indicativ prezent cuprinde următoarele
forme: eu creez, tu creezi, el/ea creează, noi creăm, voi creați, ei/ele creează. Observăm că
predomină formele cu dublu e, doar la persoana I și a II-a plural avem un singur e. Și, în
acest caz, există o explicație logică: verbul a crea este un verb de conjugarea I, prin urmare
se conjugă la fel ca alte verbe de conjugarea I cum ar fi: a dansa, a picta, a visa ș.a. Aceste
verbe se conjugă la indicativ prezent, persoana I singular, eu dansez, eu pictez, eu visez.
Așadar, se elimină terminația -a, specifică conjugării I, și de adaugă sufixul -ez. Aceeași
regulă se aplică și pentru verbul a crea: eliminăm terminația -a și adăugăm sufixul specific
persoanei I singular, rezultând astfel prin alăturare doi e. Explicația aceasta este valabilă
și pentru celelalte persoane. Pentru a observa frecvența cu care aceste forme greșite
circulă în limbă propunem niște exemple „așa nu”: „El crează bijuteriile prin imaginație,
experiență și măiestrie. Aurul, pietrele prețioase și perlele reprezintă canalul de
exprimare al creativității lui Carlo.”9 sau „Cum nici regulamentul de sporuri nu e gata și
negocierile durează atât tocmai pentru că și el crează inechități între angajații din
sistemul public de sănătate, s-a ajuns chiar ca miercuri să avem și primul protest spontan,
al biochimiștilor de la Spitalul Județean de Urgență Mavromati din Botoșani.”10.
Forme verbale inverse sunt întâlnite în special la formele verbale compuse și se
alătură prin cratimă la finalul participiului, spre exemplu, am fost devine fost-am. Se
întâmplă adesea să avem pe lângă această formă verbală compusă și pronume personale
sau reflexive care, aidoma auxiliarului, se așază la finalul participiului alături de auxiliarul
acestuia. Acest fenomen nu trebuie să creeze probleme deoarece și în acest caz există o
regulă logică. Dacă dorim să spunem Îmbrăcatu-te-ai frumos. pentru a ne fi mai ușor,
grafia formei inverse trebuie gândite astfel: se trece verbul la forma lui inițială, spunem
Te-ai îmbrăcat frumos. de aici participiul verbului, îmbrăcat, trece în față, iar forma
verbului auxiliar, ai, și forma neaccentuată a pronumelui reflexiv, te-, se vor lega prin
cratimă de participiu, în ordinea pronume + auxiliar. În cazul exemplului nostru, putem
observa apariția vocalei u în urma trecerii la forma inversă pentru a evita întâlnirea a
două consoane, în cazul nostru t-t și pentru a facilita pronunțarea. Înțeleasă în acest fel,
putem sesiza că scrierea corectă în limba română este cât se poate de logică, însă
nepriceperea ei duce la tot felul de erori care ajută la răspândirea unei variante greșite a
limbii noastre.
Considerăm relevant semnalarea unor greșeli care se comit foarte des atât în
scriere, cât și în vorbire. Este vorba de imperfectul verbului a vrea conjugat de cele mai
multe ori greșit, variantă rezultată în urma combinării a două verbe surori, a vrea și a voi.
Forma greșită vroiam și întreaga paradigmă rezultată în urma aplicării aceleiași logici,
este o formă hibridă, incorectă. Se conjugă corect verbul a vrea la imperfect astfel: eu
vream, tu vreai, el/ea vrea, noi vream, voi vreați, ei/ele vreau. În ceea ce privește verbul a
voi, acesta se conjugă corect: eu voiam, tu voiai, el/ea voia, noi voiam, voi voiați, ei/ele

9
https://www.kultho.ro/inel-palmiero-AN5170BD-pb45363.html (22.02.2022).
10
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/sindicalistii-din-sanatate-ameninta-cu-proteste-chiar-si-cu-greva-generala--
1843 1 0.html (22.02.2022).

1078
 ISSUE NO. 28/2022

voiau. Pentru a observa cât e de încetățenită această greșeală în rândul vorbitorilor de

limba română, propunem să urmărim doar câteva exemple de greșeli ce ar trebui evitate:
„Vroiam ca aerul rece să-mi limpezească gândurile, să mă trezească din amintiri, din
visare.”11 sau „Vroiam să-i omor pe cei de la Poștă, pentru că-i dăruiseră în loc de pensie
un infarct bunicului meu. Vroiam să-i omor pe medici, pentru că îl îmbolnăviseră de
hepatită pe tatăl meu. Vroiam să-l omor pe preotul care îmi tăiase moțul și mă nenorocise
pe viață. Vroiam să-i omor pe cei din Poliție pentru că mă snopiseră și mă aduseseră la
un pas de moarte, ruinându-mi astfel încrederea în justiție. Vroiam să-i omor pe
traficanții de droguri care mă umiliseră în ultimul hal. […] Din romanul vieții mele vroiam
să fac un masacru.”12.
În ceea ce privește verbul a plăcea, acest verb este de conjugarea a II-a, prin
urmare se termină în diftongul ḙa. Este un verb de conjugarea a II-a și se conjugă la fel ca
celelalte care aparțin aceleiași conjugări precum: a vrea, a durea, a părea, a putea, a tăcea
ș.a. Deci integrarea lui sub umbrela verbelor de conjugarea a III-a finalizate în -e este o
greșeală care trebuie semnalată și, pe cât posibil, evitată. Așadar, o formulare ca „El a
declarat: «Sunt lucruri mici care mi-ar place să le obțin de la echipă, cum ar fi să pot să
păstrez trofeele pe care le câștig, dar Ron niciodată nu va accepta acest lucru, dar nu e
nimic am să recuperez la partea cu banii»”13 este considerată greșită întrucât verbul a
plăcea este conjugat la condițional-optativ ca un verb de conjugarea a III-a. Tot în această
categorie integrăm și verbul a apărea care deseori circulă sub forma sa greșită a apare.
Fenomenul este același ca în cazul verbului a plăcea. Și în acest caz se realizează o
confuzie, se consideră greșit acest verb ca făcând parte din categoria verbelor de
conjugarea a III-a, el fiind un verb de conjugarea a II-a: „frecvența abaterii de la normă,
sesizabilă și la alte verbe care aparțin la același tip flexionar, arată că avem de-a face cu
un fenomen lingvistic mai amplu, care merită să fie cunoscut. Este vorba de tendința unor
verbe de a părăsi clasa flexionară a conjugării a II-a, trecând la conjugarea a III-a.”14
Trebuie precizat că, în ciuda faptului că sunt mai puține ca număr, unele verbe care
aparțin conjugării a II-a au tendința de a migra spre categoria verbelor de conjugarea a
III-a din cauza unor asemănări flexionare. De aici provine confuzia și așezarea acestor
verbe pe același plan cu cele de conjugarea a III-a, mult mai bogată ca
număr:„Mai curând decât gândim Antihristul va apare.”15 Aceste migrări de la o
conjugare la alta accentuează caracterul limbii române de a trece continuu de la o formă,
la alta, întărită de dorința vorbitorilor de a simplifica limba, chiar dacă acest lucru
înseamnă schimbări care aduc după sine numeroase repercusiuni.
Un alt aspect demn de luat în considerare se referă la alegerea dintre două
consoane, mai precis dintre m și n. Între cele două consoane nu se află alegerea, ci
obligativitatea. Cele două consoane au tendința de a fi confundate, întrucât, în pronunție,
„cele două consoane nazale își pierd în bună parte identitatea, pronunțându-se la fel, ca

11
https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-biserica/raiul-iadul/18562-ce-este-iadul (22.02.2022).
12
Cristi Lavin, Crimă în doi, București, Editura Tracus Arte, 2013, p. 67.
13
https://f1manager.ro/stiri/stiri-pe-scurt-3 (22.02.2022).
14
G. Gruiță, Gramatica normativă 77 de întrebări, 77 de răspunsuri, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 13.
15
https://www.resursecrestine.ro/poezii/18150/mai-curand-decat-gandim (22.02.2022).

1079
 ISSUE NO. 28/2022

un m slab articulat, chiar atunci când, din considerente etimologice, sunt scrise diferit.”16
Regula este clară și valabilă pentru majoritatea cuvintelor: „Înainte de b și p se scrie de
obicei m, nu n […] atât pentru rădăcina cuvintelor, cât și pentru situațiile create, în
derivarea cu prefixe și în compunere, la întâlnirea dintre un formant și cuvântul de
bază.”17. Totuși, în ciuda clarității regulii enunțate mai sus, găsim cu ușurință confuzii,
cazuri în care se optează pentru n chiar dacă după acesta urmează literele p sau b:
„Bulevardul Ștefan cel Mare înpodobit de sărbătoare”18.
Concluzionând, acest articol subliniază necesitatea de a conștientiza importanța
formei pe care o îmbracă discursul. Este recomandat ca atunci când transmitem un mesaj,
mai ales în formă scrisă, să ținem cont de regulile de ortografie pentru a transpune ideea
într-un ambalaj lingvistic adecvat. În acest scop, am urmărit câteva confuzii pe care le
întâlnim zi de zi în mediul online și nu numai. În mod cert, „receptarea corectă a unui
mesaj este, cu siguranță, dependentă de forma acestuia”19.

BIBLIOGRAPHY
AVRAM, Mioara, Ortografie pentru toți, 30 de dificultăți, București, Editura Academiei Române,
1990.
CĂPĂLNĂȘAN, Emina, O problemă de cultivare a limbii: acordul, Timișoara, Editura Universității
de Vest, 2017.
GRUIȚĂ, G., Gramatica normativă 77 de întrebări, 77 de răspunsuri, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1994.
LAVIN, Cristi, Crimă în doi, București, Editura Tracus Arte, 2013.
URITESCU, Dorin N., Noutăți în ortografie, corectitudine și greșeală, București, Editura Procion,
1995.

WEBOGRAPHY
http://www.dex.ro/ortografie.
http://www.dex.ro/preexista.
http://www.portalhr.ro/ce-este-si-cat-este-memoria-de-lucru/.
http://ortodoxia.me/mainile-femeii-care-a-vorbit-despre-preotul-caterisit-nu-au-putrezit-ci-s-
au-inegrit-si-au-iesit-unghii-mari-cumplite-la-vedere-rugaciunea-de-iertare-de-3-ori-
intamplare-adevarata-ia-aminte/.
https://www.cancan.ro/larisa-este-noua-rusoaica-din-bucuresti-care-a-inebunit-toti-
fotbalistii-14954371.
https://www.ursula-sandner.com/cum-ne-agatam-de-povestile-noastre/.
https://www.kultho.ro/inel-palmiero-AN5170BD-pb45363.html.
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/sindicalistii-din-sanatate-ameninta-cu-proteste-chiar-si-cu-
greva-generala--1843 1 0.html.
https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-biserica/raiul-iadul/18562-ce-este-iadul.
https://f1manager.ro/stiri/stiri-pe-scurt-3.
https://www.resursecrestine.ro/poezii/18150/mai-curand-decat-gandim.
http://www.fromiasi.ro/photo/bulevardul-stefan-cel-mare-inpodobit-de-sarbatoare.
https://dacic.wordpress.com/2013/08/09/cognoscibilitate/.

16
Mioara Avram, Ortografie pentru toți, 30 de dificultăți, București, Editura Academiei Române, 1990, p. 61.
17
Ibidem, p. 61-62.
18
http://www.fromiasi.ro/photo/bulevardul-stefan-cel-mare-inpodobit-de-sarbatoare (22.02.2022).
19
Emina Căpălnășan, O problemă de cultivare a limbii: acordul, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2017, p. 93.

1080
 ISSUE NO. 28/2022

HERETICAL LITERATURE

Ionuța ILIEȘ
PhD. Student, Technical University of Cluj-Napoca

Abstract: Between 1945 and 1989, Romania have entered the Soviet sphere of influence and it lies
under the sign of a socialist dictatorship which is bulit acording to the Stalinist model and imposed
on all areas of social life. The state is controlled by the sole party and the power is concerned in the
hands of a General security. The control belongs entirely to the Communist Party which has a great
influence in people’s life. Also, in the context of the totlitarian regim the freedom of thinking and of
creation is limited and the literature has to be subordonated to the party’s interest. So that literature
must find its own attitudes and responses. In his book, ” Heretical literature. Censored political texts
between 1949 and 1977”, published in Bucharest in 2016, Liviu Maliţa talks about the confrontations
of the rumanian writers with the power reprezented in this case by the Censure, about the subversive
literature which comes to deny the official literature promoted by the Communist party and about
the dangers that the writer is exposed if he does not respect the norms imposed by the censor. Another
work we have mentioned on this ocasion is Adrian Marino’s, ”Censorship in Romania” which is
concerned with the specific points of romanian’s censorship. This paper attemps to be a short
presentation of the Censorship in Rumania in the Communist period and also of the conditon of the
writer and his creation during this black page of history.

Keywords: censorship, subversion, communism, heretical literature.

1. Apariţia Cenzurii în România

Odată cu instalarea Armatei Roşii în România în toamna anului 1944, sovieticii
încep încetul cu încetul să-şi exercite puterea asupra teritoriului românesc, impunându-
şi propriile principii şi mecanisme de control. Astfel pe 6 martie 1945 are loc instaurarea
Guvernului Petru Groza, guvern impus de sovietici ce va deschide cea mai neagră pagină
a istoriei României prin implementarea procesului de sovietizare, urmând a se extinde
asupra tuturor sferelor sociale. Planul de comunizare al României era unul bine definit şi
avea ca scop preluarea totală a puterii de către Partidul unic. Se încearcă astfel
desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor, dezvoltarea
industriei, lichidarea băncilor, desfiinţarea micii gospodării ţărăneşti, suprimarea
relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor către .R.S.S.,
suprimarea partidelor politice, abdicarea Regelui, desfiinţarea armatei, înfiinţarea poliţie
de tip N.K.V.D., interzicerea intrării străinilor în România, toate acestea având la bază
teroarea şi propaganda.
Deşi se pretindea a fi un regim comunist în adevăratul sens al cuvântului,
proclamându-se ca un regim politic întru totul egalitarist, ce promovează o societate
omogenă în care să nu existe diferenţe şi clase sociale, în care toţi cetăţenii să aibă aceleaşi
drepturi şi egalităţi, indiferent de munca pe care o exercită, fizică sau intelectuală, unde
să nu mai existe proprietate privată, iar bunurile să fie împărţite tuturor în funcţie de
nevoi și nu de munca depusă, această accepţiune rămâne doar la nivel de utopie, întrucât
tot acest egalitarism este dublat de un despotism atroce ce nu ezită să iasă la lumină.

1081
 ISSUE NO. 28/2022

Fenomenul sovietizării se extinde nu doar asupra sectoarelor private (industrie,

bănci, proprietăţi agricole), ci şi asupra culturii ce devine o proprietate a statului sau a
,,poporului”, cum se pretindea, şi ca urmare, având drept de exprimare doar în numele lui.
Are loc o desproprietărire a scriitorului, a intelectualului prin deposedarea de propria
creaţie, individualitate şi libertate de expresie şi o obligare a asumării unei literaturi
angajate noii ideologii realist-socialiste. Statutul literaturii este modificat ca atare,
devenind din artă autonomă, un instrument propagandistic al statului stalinist ce avea ca
scop crearea ,,omului nou”, al proletarului supus ce se află în centrul statului socialist şi
care aduce mărire conducătorului şi partidului, pentru bunăstarea oferită prin munca sa.
Noul realism socialist avea la bază patru principii directoare pe care le impunea
scriitorilor şi operelor acestora pentru a primi validare: Partinost, principiul partinităţii,
prin care pretindea artistului să preia punctul de vedere al Partidului ce era singurul în
măsură să ofere o viziune obiectivă asupra realităţii, Klasovost, principiul interesului de
clasă, prin care opera de artă trebuia să vorbească în numele clasei revoluţionare a
proletariatului, Ideionost, principiul ideologic, unde se cerea o adaptare permanentă a
conţinutului literaturii la doctina marxism-leninismului şi Narodnost, principiul adaptării
la mase, prin intermediul căruia mesajul operei trebuia să fie accesibil tuturor cititorilor,
evitând orice formule ezoterice sau ermetice. Toate acestea duc la apariţia unei limbi de
lemn, care are ca scop construirea prin cuvânt a unei lumi utopice, inexistente, dar în care
domină idealul socialist.
Prin implementarea principiilor realist-socialiste se înfiinţează şi organele de stat
care veghează la respectarea şi propagarea acestora şi care sancţionează aspru orice
abatere sau împotrivire de la normele stabilite. Acum apare Direcţia Generală pentru
Presă şi Tipăritură, cunoscută şi sub denumirea de Cenzură, înfiinţată în anul 1949,
urmând ca în 1975 să-şi schimbe denumirea în Comitetul pentru Presă şi Tipăritură,
menţinându-şi activitatea oficială ca organ de sine stătător până în 1977.
Aşa cum precizează şi Adrian Marino, cenzura în România avea deja, până la
momentul apariţiei cenzurii totalitare a socialismului la mijlocul secolului XX, o istorie în
spaţiul românesc, apărută în conştiinţa oamenilor încă din secolul al XVI ce corespunde
unei situaţii generale europene întâlnită în acea epocă şi anume cenzura religioasă.
Începând cu secolul XVIII se introduc măsuri de centralizare, oficializare şi laicizare prin
intermediul cărora sunt epurate cărţi şi biblioteci întregi ce nu se aflau în conformitate cu
primatul oficial, aici intrând literatura pornografică, opere cu conţinut superstițios, cărţi
considerate periculoase politic sau scrieri anticreştine. Istoricul atrage atenţia asupra
faptului că libertatea de exprimare şi libertatea presei erau cele mai predispuse cenzurii
ceea ce denotă puterea ce se afla în spatele cuvântului şi modul prin care oamenii se
puteau lăsa influenţaţi de anumite idei, întorcându-se împotriva puterii. În acest mod,
scopul cenzurii, care la noi a avut drept cauză dominaţiile străine habsburgice şi sovietice,
era acela de a izola contactul ţărilor române cu ideile occidentale pentru a menţine
permanet un control la nivel ideologic, ce se va extinde treptat asupra tuturor nivelelor
vieţii. Deşi sunt sesizate şi anumite momente de liberalizare ale presei şi gândirii, această
cenzură implementată de putere se va resimţi mereu, lucru care va duce la numeroase
răscoale şi războaie ca urmare a dicturilor şi ocupaţiilor străine.
1082
 ISSUE NO. 28/2022

Odată cu instaurarea regimurilor autoritare şi totalitatre din România, începând

cu cel regalist, trecând la cel fascist şi culminând prin comunism, libertatea presei cade în
derizoriu. La începutul comunsmului românesc beneficiem încă de o formă de libertate de
exprimare şi publicare, lucru remarcat prin funcţionarea unor grupări literare precum
Cercul de la Sibiu şi Gruparea Albatros, unde încă se poate vorbi de o literatură autentică,
valabilă estetic, neatinsă de ideologia totalitară, ceea ce denotă încă o libertate de
exprimare. Treptat se va înfiinţa un organ de control ce avea ca scop centralizarea şi
birocratizarea cenzurii, numit Direcţia Generală pentru Presă şi Tipăritură pe unde aveau
să treacă toate scrierile ce se doreau a fi publicate. De asemenea, apariţia Fondului secret
al bibliotecilor publice ce scotea în afara circulaţiei publicaţiile interzise, constituie o altă
măsură adoptată de cenzură. Adrian Marino vorbeşte despre existenţa unor liste oficiale
de Publicaţii interzie prin intermediul cărora se poate urmări evoluţia cenzurii româneşti.
Astfel dacă în 1945 prima listă era încă restrânsă până la 1 mai 1984, lista cuprindea 523
de pagini, în care apăreau peste 8000 de titluri interzise. Sunt interzise astfel cărţi cu
conţinut reacţionar scrise de imperialişti, literatura burgheză, ajungând ca după 1955 să
fie interzise până şi publicaţiile originale şi traduse, scrierile religioase, precum şi
literatura de masă, cenzura atingând aici punctul culminant.
Pe de altă parte, se poate vorbi despre un caracter variabil al cenzurii în perioada
comunistă, care, deşi părea infailibil, oscilează odată cu schimbările liniei Partidului
Comunist. Venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu este marcată de un moment de
destindere şi liberalizare, constituind şi o perioadă fertilă din punct de vedere literar, de
unde se nasc opere literare valabile estetic, ce deviază de la linia partinică şi unde se pun
în circulaţie titluri de cărţi interzise. Această liberalizare este însă repede înăbuşită,
deoarece odată cu Tezele din iulie 1971, cenzura îşi reia vechiul demers. În 1977, Cenzura
va fi desfiinţată, însă doar aparent, instaurându-se o altă formă a sa, ce era îndreptată
direct asupra conştiinţei scriitorului şi anume autocenzura.
În ceea ce priveşte relaţiile scriitorilor cu cenzura, Adrian Marino sesizează faptul
că orice scriitor a avut un contact direct cu aceasta, ceea ce diferă, cazurile variază de la o
situaţie la alta. Astfel sunt identificate câteva situaţii tipice în care cenzura acţiona asupra
textelor ce urmau a fi publicate. Cea mai curentă situaţie este cenzura parţială care se
realiza prin eliminarea unor pasaje, capitole sau titluri inconvenabile, ajungând până la a
interzice publicarea unei lucrări sau retragerea din circulaţie a acesteia. Apoi cenzura
acţiona asupra publicărilor unor autori străini prin traducerea selectivă a textelor sau
prin adaptarea acestora la contextul idelogic existent. Sunt interzişi în totalitate scriitorii
aflaţi în exil, iar recuperarea lor este extrem de selectivă. Cazul lui Mircea Eliade, spre
exemplu, este unul reprezentativ, acesta pătrunzând cu greu în litertura română numai
prin literatura de ficţiune, cu ar fi La ţigănci şi alte povestiri. În ceea ce priveşte studiile de
fenomenologie sau istorie a religiilor, acestea se lovesc de mari obstacole. Publicarea unui
text receptat de cenzură ca fiind periculos atrăgea după sine interzicerea întregii opere a
scriitorului respectiv ce îşi pierde dreptul la semnătură. În această ipostază se află Ana
Blandiana şi Mircea Dinescu acuzaţi de nonconformism şi scrieri anticeauşiste. Nici
scriitorii care îşi trimit şi îşi publică textele refuzate în ţară la edituri din străinătate nu
sunt trecuţi cu vederea. Repercursiunile în acest caz vizează interzicerea definitivă şi
1083
 ISSUE NO. 28/2022

totală în ţară. Cel mai bun exemplu este cel al lui Paul Goma care îşi publică romanul
Ostinato mai întâi în franceză şi germană. Tot la această categorie intră A. E. Baconsky,
Dorian Tudor sau V. Tănase. Adrian Marino îi aminteşte, de asemenea, tot la această
categorie şi pe scriitorii evrei care îşi publică operele peste graniţă şi fiind salvate în cele
din urmă în Israel. Sunt aminţiţi aici scriitori precum Mihail Sebastian cu Jurnalul său,
Mircea Isidor cu romanul Isidor Mânecuţă- Cioburi sau Nicolae Steinhardt al cărui Jurnal
al fericirii este confiscat de securitate.

2. Literatura eretică
Şi Liviu Maliţa îşi îndreaptă atenţia în jurul Direcţiei Generale pentru Presă şi
Tipăritură, cunoscută şi sub denumirea de Cenzură, care este înfiinţată în anul 1949,
urmând ca în 1975 să devină Comitetul pentu Presă şi Tipăritură, menţinându-şi
activitatea oficială ca organ de sine stătător până în 1977. Astfel, ceea ce criticul surpinde
în cartea sa de istorie literară este tocmai perioada de funcţionare oficială a Cenzurii,
concentrându-se pe activitatea propriu-zisă a acesteia şi pe modalităţile în care acţiona
asupra textelor ce urmau să fie tipărite şi publicate. Astfel, criticul reuşeşte să prezinte în
faţa cititorului confruntările dintre Cenzură şi scriitorul român, tensiunile exercitate de
către Cenzură, precum şi mecanismele de funcţionare a acestui organ de control,
compromisurile la care este supus scriitorul pentru a-şi vedea textul tipărit.
Titlul pe care-l propune lucrării sale, literatura eretică, este unul reprezentativ,
fiind un bun punct de plecare pentru înţelegerea modului în care adevărata literatură era
receptată în perioada comunistă şi sancţuniunile la care erau supuşi aceşti scriitori, pe
care-i putem numi în acest caz eretici. Plecând de la justificarea autorului: „Titlul are,
evident, valoare metaforică. Pentru a-i preciza sensul, trebuie subînţeles că el acoperă
doar acele texte şi manuscrise pe care Cenzura le-a analizat pentru a decide dreptul de
publicare, mai exact cele pe care rar le-a interzis complet sau asupra cărora a intervenit,
solicitând, pentru a putea apărea, modificări, de regulă, mutilate artistic.” , iar „literatura
partinică nu trebuie, desigur asimilat, celei <<eretice>>, decât eventual în sens
oximoronic. Cu alte cuvinte, sintagma-titlu nu include literatura propagandistică sau
scrisă la comandă politică, chiar dacă era trecută şi ea prin acelaşi mecanism de cernere.
În carte referirile de acest tip sunt sporadice şi au valoare contrastivă.” (Maliţa, 5-6) Titlul
trebuie înţeles metaforic şi trebuie adoptat, de asemenea, punctul de vedere al Cenzurii
comuniste pentru a înţelege adevărata justificare.
Caracterul religios pe care-l sugerează sensul de bază al cuvântului „eretic”, face
trimitere la o primă vedere la forma de cenzură cu care ţările române s-au confruntat încă
din Evul Mediu, aşa cum preciza Adrian Marino, cenzura religioasă. Dacă biserica avea ca
scop epurarea tuturor cărţilor considerate eretice, deviate de la credinţă şi de la bunele
moravuri ce constituiau un pericol asupra gândirii şi acţiunii oamenilor, pentru a putea
înfrâna şi manipula, într-un fel sau altul societatea, astfel procedează şi Partidul Comunist
ce se impune ca instanţă supremă, incontestabilă şi atotputernică, mai presus decât însuşi
Dumnezeu. În comunism, biserica îşi pierde supremaţia şi puterea de influenţă pe care
partidul o acaparează întru totul. Astfel, dogmele comuniste ajung a fi propovăduite prin
literatura propagandistică ce era considerată ca fiind singura şi incontestabila formă de
1084
 ISSUE NO. 28/2022

literatră care are menirea de a propovădui învățăturile şi dogmele „Bisericii Ocrotitoare”.

Orice abatere de la literatura oficială, de la principiile ideologice, formele apolitice sau
prin care se condamnă sistemul sunt considerate greşite, periculoase, eretice. Astfel,
literatura eretică o constituiau textele care se abăteau de la linia partinică, texte valabile
estetic, dar pe care Cenzura le considera periculoase şi nocive asupra mentalităţii
oamenilor. Liviu Maliţa surprinde în cartea sa tocmai aceste texte intrate în vizorul
Cenzurii şi a modalităţilor în care aceasta acţionează asupra textelor, reconfigurându-le
sau în termenii criticului „mutilându-le” de-a binelea. Este accentuată, de asemenea,
imaginea scriitorului român din perioadă comunistă, a puterii pe care Cenzura ca organ
suprem de control ideologic o avea asupra oricărei deviaţii de la literatura oficială,
ridicând semne de întrebare cu privire la calitatea textelor şi a literaturii scrise în acea
perioadă.
Liviu Maliţa încearcă o reconstituire a istoriei literaturii române sub comunism
plecând de la poziţia pe care Cenzura o avea atât faţă de genurile, curentele, direcţiile şi
atitudinile estetice existente în acea perioadă, precum şi faţă de temele supuse cenzurii,
incompatibile cu propaganda şi crezul comunist (istoria, eul, religia, actualitatea etc.).
Astfel sunt surprinse atât pozițiile oficiale ale regimului comunist față de aceste
problematici, cât și reacțiile particulare ale cenzorilor aplicate pe texte literare. Sunt
comentate note privind volume de Marin Preda, Augustin Buzura, Paul Goma, Dumitru
Țepeneag, dar și Eugen Barbu, Aurel Baranga sau Mihai Beniuc, precum și numere
problematice ale revistelor culturale și piese de teatru.
Un prim punct asupra căruia criticul se opreşte este reconstituirea portretului
Cenzurii care avea ca obiectiv controlul politic şi al cenzorului care avea sarcina de a
reprima şi a interveni asupra oricărei abateri de la normă. Însă, Cenzura nu „exista”
propriu-zis în comunism, cenzorii numindu-se lectori, ce aveau menirea nu de a cenzura,
ci, din contră, de a îndrepta, de a reforma operele pentru a putea fi publicate, încercând să
păstreze astfel o aparenţă democratică. Cu excepţia anilor ‘50 în care represiunea era
maximă, scopul cenzurii nu a fost acela de a interzice apariţia unui text, ci de a determina
scriitorul „prin presiuni succesive, prin epuizare şi exasperare, la producerea unei
literaturi comparabile cu exigenţele ideologice şi cu voinţa sau capriciile partidului
comunist”1. Cenzorul devine în mod paradoxal un complice al scriitorului oferindu-i
posibilitatea de a-şi publica textele, texte ce trebuiau a fi recorectate de scriitor conform
sugestiilor făcute de cenzură. Dar, orice intervenţie a Cenzurii asupra textului care urma
să fie tipărit constituia o devalorizare şi o pierdere a funcției, precum şi a valorii estetice
pe care scriitorul a atribuit-o iniţial creaţiei sale, scriitorul fiind condamnat să ajungă la
un compromis pentru a-şi vedea opera publicată. „Multe cărţi au apărut desfigurate în
urma confruntării cu Cenzura. Forma lor finală nu era nici cea originală gândită de autor,
nici cea dorită de Cenzură, interesul textului constând în ceea ce el nu a putut spune, dar

Liviu Maliţa, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 şi 1977, Editura Cartea Românească,
1

Bucureşti, 2006, p. 331.

1085
 ISSUE NO. 28/2022

nici nu a obturat integral. Situaţia avea partea ei de stranietate: Cenzura nu era niciodată
mulţumită de rezultat, iar scriitorii nu se mai recunoşteau în propriile opere.”2
Trebuie precizat faptul că Cenzura, în România, a acţionat doar asupra textelor care
erau destinate publicării. Astfel, se reuşeşte o formă de implementare în conştiinţa
scriitorilor a conceptului de autocenzură ca modalitate unică de a primi validare şi de a
trece de instanţele restrictive pentru a ajunge să-şi publice creaţiile: „A supune spre
cenzură un text care sfida tabuurile comunismului însemna să te expui nu doar
marginalizării sau excluderii artistice, ci şi unor riscuri existenţiale, din care în unele
perioade, nu era absentă detenţia. De aceea nu mulţi au fost cei care s-au încumetat să o
facă.”3 Autocenzura impune astfel fie acceparea normelor stabilite de literatura oficială,
trecând de partea partitului, fie încifrarea mesajelor de către scriitori, generând o
literatură aluzivă „care a cultivat cu predilecţie parabola, metafora şi simbolul, ca forme
de insubordonare politică şi de complicitate cu un public repliat, în urma agresiunilor
sucesive, într-o rezistenţă mută.”4
Autocenzura poate constitui astfel o formă de triumf a Cenzurii asupra scriitorului,
întrucât scriitorul nu actionează direct împotriva acesteia, preferând o literatură evazivă
sau aluzivă, iar nu una disidentă, o luptă pe câmp deschis cu puterea, cu excepţia unor
cazuri particulare care au fost reduse la tăcere fie prin expulzare, fie prin lichidare fizică.
Cu privire la literatura de sertar, la textele interzise care s-au scris în acea perioadă fără a
fi publicate, Liviu Maliţa remarcă inexistenţa cu rare excepţii a unei astfel de literaturi la
noi, care se impune ca o mare dezamăgire. Deşi unele voci au condamnat această
incapacitate a scriitorului român, criticul încearcă să justifice pe de-o parte această
laşitate: „În opinia mea, un răspuns posibil la chestiunea absenţei literaturii de sertar este
resemnarea, prematură printr-o iluzie retrospectivă, respectiv bazată pe o premisă ce s-a
dovedit ulterior eronată. Presiunea exercitată în epocă, asupra cetăţeanului a fost imensă,
ubicuă şi continuă: a atins toate sectoarele existenţiale şi ale creaţiei şi a cunoscut forme
multiple ploriferante. Exact aşa cum se şi dorea, ea a întărit conştiinţa individului că
sistemul este etern, că nu mai poate fi imaginată drept posibilă o altă formulă politică de
guvernare a României, în afara celei comuniste. Cine să prevadă atunci că regimul
comunist din România este mai vulnerabil decât părea şi mai perisabil decât se prezenta?
Puţini sunt cei ce au ştiut să-i vadă picioarele de lut.”5

3.Teme interzise
Nu doar prezenţa Cenzurii, ci şi a efectului său extins asupra conştiinţei scriitorilor
şi concretizarea în Autocenzură au acţionat permanent asupra creaţiei artistice. Dacă
Cenzura a acţionat la noi doar asupra textelor ce urmau a fi publicate, nu a ezitat să-şi
îndeplinească ca la carte îndatoririle. Acolo unde toate genurile literare, de la poezia
puternic ideologizată, patriotică, la prozele scurte şi romanele ce surprindeau viaţa de zi
cu zi a omului nou, munca acestora în uzinele fabricilor şi întreg discursul elogios pentru

2
Ibid., p. 332.
3
Ibid., p. 328.
4
Ibid., p. 328.
5
Ibid., p. 330.

1086
 ISSUE NO. 28/2022

aclamarea Partidului şi a realizărilor sale, mulţi scriitori se folosesc de teme interzise, care
se abăteau de la estetica realismului-socialist şi care încercau să denunţe adevărul din
spatele acestui discurs triumflial.
Cele mai vizate tematici evidenţiate de Liviu Maliţa care intrau în contradicţie cu
şabloanele Cenzurii şi care erau atent supravegheate sunt: istoria, revoluţia, religia,
actualitatea, eul, erotica,moartea, libertatea, revolta şi autoportretul cenzurii. Orice
abordare inoportună, care se abătea de la principiile partidului, intra în vizorul Cenzurii
ca texte eretice, greşite, păcătoase chiar, ce aveau ca scop să inducă în eroare cititorul şi
să-l abată de la dreapta credinţă a Partidului Comunist.
Astfel, în ceea ce priveşte istoria, prelucrarea ideologică a trecutului naţional a
constituit o preocupare fundamentală a propagandei comuniste, care venea să susţină
tema partidului, a viitorului prosper oferit de societatea comunistă şi a formării ,,omului
nou”, a proletarului supus şi subordonat întru totul idealurilor ţării şi ale ,,conducătorului
luminat”. Liviu Maliţa observă faptul că istoria naţională a fost instrumentalizată în aşa fel
încât să corespundă idealurilor partidului. Ceea ce Cenzura face de fapt în acest sens este
să proiecteze o imagine falsă asupra realităţii, propunând mai degrabă o ficţiune, o
pararealitate, un mit. Nimic nu este ce este, ci este ce se pretinde a fi. În acest sens i se
reproşează lui Marin Preda atenţia oferită mişcării legionare, mişcare considerată
extremistă şi tabuizată. De asemenea, în ceea ce priveşte romanul Bunavestire al lui
Nicolae Breban şi modalitatea autoruui de a se raporta la anumite aspecte istorice,
arhivele cenzurii consemnează următoarele: este eliminată replica unui personaj (Dorin
Corcimariov) care făcea trimitere la inaderenţa comunismului la mase ,, se referă la
comunism ca fiind [în România] «ceva impus, ceva din afară, ceva de sus»” 6. Tot aici, prin
încercarea Cenzurii de restabilire a adevărului, prin prisma ficţiunii literare, a dus la
eliminarea unor episoade ce făceau referire la ,,interzicerea cultului greco-catolic în ţara
noastră, în 1948, la persecuţiile şi arestarea slujitorilor lui” în frunte cu episcopul Iuliu
Hossu.7 Se mai acţionează, de asemenea, asupra unui fragment în care este redată discuţia
dintre câţiva intelectuali din Alba-Iulia ce ridică problematica ,,furtului la români”, ce este
privită de cenzor ca ,,o fatalitate, favorizată şi de sistemul social” : ,,furtul, mai ales făcut
de indivizi inteligenţi, şcoliţi, e un fel de canalizare a energiei, ingeniozităţii personale, [...]
unde să-şi manifeste aceşti oameni energia, ambiţia, inteligenţa?! Unde, când sunt împinşi
să lucreze în nişte cadre strâmpte, profund şi stupid birocratice... Eu cred că birocraţia
însăşi te împinge să furi... Furtul mi se pare o plagă naţională...”8.
O altă temă aflată sub lupa Cenzurii este cea a revoluţiei, care după părerea
criticului se prezintă ca un discurs monoton, fals revoluţionar ce ascunde de fapt
,,paralizia socială general instalată”9. Această tematică destul de sensibilă, întrucât

6
Liviu Maliţa, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 şi 1977, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2016, p. 134 apud ANIC, Fond: CPT, NOTĂ. Bunavestire de Nicolae Breban (Editura Junimea),
Dosar 34/1977, f. 14.
7
Ibid., p. 140 apud ANIC, Fond: CPT, NOTĂ. Bunavestire de Nicolae Breban (Editura Junimea), Dosar
34/1977, f. 14.
8
Ibid., p. 141 apud ANIC, Fond: CPT, NOTĂ. Bunavestire de Nicolae Breban (Editura Junimea), Dosar
34/1977, f. 14.
9
Ibid., p.143.

1087
 ISSUE NO. 28/2022

tratarea sa trebuia să fie una exclusiv triumfală, fiind totodată şi un punct de origine al
regimului, a ridicat o atenţie deosebită din partea Cenzurii, astfel încât orice încercare de
detabuizare din partea scriitorilor era sancţionată. Un exemplu concret este cazul piesei
Plafonul (1968), cenzurată în dublă lectură de către Vioricăi Bihari şi Eugeniei Stoca şi
interzisă pe motiv că: ,, operând cu simboluri, acuza generaţia care a înfăptuit revoluţia
socialistă în ţara noastră de neputinţa de a mai conduce, generaliza plafonarea foştilor
muncitori, îmburghezirea şi trecerea lor în poziţii retrograde. [...] De altfel, titlul piesei-
Plafonul- semnifică plafonarea acestei generaţii, incapacitatea ei de a se ridica la un grad
superior celui la care a ajuns şi de care se cramponează aşa cum altădată se cramponau
forţele ostile revoluţiei socialiste”10.
Religia constituie unul din adversarii principali ai Cenzurii, care, prin refuzul
promovării valorilor ideologiei comuniste, intră în coliziune directă cu aceasta. Literatura
religioasă sau cea care face trimiteri la aspecte biblice este simptomatică în acest sens. Lui
Tudor Arghezi, ca exemplu, îi sunt eliminate unele poeme din volumul Poezii, din cauza
caracterului mistic. Mai mult, Cenzura respinge majoritatea operelor ce utilizează
tematica religioasă ca o formă de alegorie a opresiunii. Având la bază caracterul simbolic,
alegoria era văzută ca o modalitate de a se prezenta demascarea puterii totalitare. Cazul
piesei Iona, a lui Marin Sorescu este sugestiv, deşi interpretează pe de-o parte naraţiunea
biblică, iar pe de altă parte face trimitere directă la realitatea cotidiană, la drama omului
aflat captiv în mâna societăţii şi care speră la o salvare miraculoasă. Aşadar, piesa va fi
eliminată din nr. 5/1967 al revistei Ramuri din cauza ,,subiectului propriu-zis din care se
desprinde clar ideea zdrobirii eroului de forţe oarbe, brutale, de neocolit”, dar şi din cauză
că ,, în piesă se fac o serie de considerente grave din punct de vedere politic”11. Piesa va
apărea în volumul lui Marin Sorescu, Teatru /Iona, în 1968, însă sub o altă versiune unde
are loc amputarea finalului şi eliminarea oricărei aluzii religioase.
În ceea ce priveşte actualitatea ca temă, actualitate ce trebuie înţeleasă în sensul
larg al funcţionării sistemului socialist în teritoriul românesc, abordarea acesteia trebuia
să reflecte prescripţiile elaborate şi promovate de Partidul Comunist. Orice abateri sau
orice refuz de a vorbi despre prezentul socialist era privit ca o formă de ostilitate. Mulţi
scriitori se folosesc de această tematică într-un mod subversiv, care, sub pretextul
criticării unor vremuri apuse, relatează, de fapt, evenimentele prezente. Tema
,,obsedantului deceniu” este reluată de majoritatea scriitorilor care voiau să atace făţiş,
deşi pe sub cenzură, realitatea comunistă. În acest caz, romanul Moromeţii II al lui Marin
Preda rămâne un reper. Un alt exemplu răsunător, tot aici, este cel al lui Paul Goma şi al
romanulu său Ostinato care a stârnit un întreg scandal prin publicarea sa în străinătate în
1971 (Germania şi Franţa) fără acordul puterii comuniste, ca urmare a ameninţării lui
Paul Goman, neluată în seamă de către editori, care susţinea că în cazul în care romanul
său nu va fi publicat în România, până în 1970, îl va publica în Occident, lucru care se şi
întâmplă. Mai mult, ceea ce Goman dorea era publicarea manuscrisului său în forma sa

10
Ibid., p. 147 apud ANIC, Fond: CPT, Gheorghe Fenţulescu, Plafonul, Dosar 47/1968, ff. 110-111.
Ibid., p. 159 apud ANIC, Fond: CPT, Direcţia Literatură, Nr. 103/ 8 VI 1967, nota. Ramuri, nr.5/ 1967, Dosar
11

52/1967, ff. 197-198 (lector> Cajal H.)

1088
 ISSUE NO. 28/2022

iniţială, fără a suferi nicio modificare a conţinutului, lucru care scriitorului român îi era
imposibil şi care accentuează şi mai mult condiţia scriitorului aflat sub permanenta
supraveghere a cenzurii.
În ceea ce priveşte problematica eului, ce vine în contradicţie cu fundamentele
colective ale Partidului Comunist, unde individualitatea este dizolvată şi înglobată unui
proces de uniformizare, aceasta se manifestă cu precădere în poezia intimistă şi proza
psihologică. Ceea ce deranja în aceste opere era atitudinea nihilistă a autorilor, abatrerea
de la politica oficială şi încăpăţânarea acestora de a deconstrui pe de altă parte idealurile
comuniste. Volume, precum Viaţa deocamdată de Ioan Alexandru, Moartea ceasului de
Marin Sorescu, Turnul înclinat de Nicolae Prelipceanu deranjau prin atitudinea sceptică a
autorilor, prin stările de pesimism şi tristeţe în care se plasa sentimentul de incertitudine
şi însingurare ce venea în opoziţie cu tonul triumfal al liricii realist-socialise. Nici proza
psihologică nu scapă de sub eticheta comunistă, fiind considerată în anii ’50 ,, o erezie, ai
cărei ideologi căutau să concentreze întrega creaţie literară în jurul trăirii faptului
psihologic, ignorând tot ce se petrecea în afara sferei sufleteşti, eliminând din orizonzul
scriitorului adevărata viaţă, munca, societatea...”12.
Erotica a constituit o altă temă delicată ce a fost receptată de comunişti ca
sexualitate joasă, vulgaritate şi chiar pornogrfie. Sexualitatea era considerată drept un
element anarhic, incompatibilă cu bunele moravuri ale omului nou. La acest capitol
cenzura acţionează prin eliminarea totală sau parţială a textului. Astfel sunt vizate:
volumul de poezii al lui Saşa Pană, Antologia literaturii de avangardă, ce este acuzat că
face ,,apologia vieţii uşoare” sau romanele Principele şi Groapa de Eugen Barbu, romanul
Uşa al lui Paul Goma, romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban.
Moartea constituie o altă temă problematică pe care de cele mai multe ori Cenzura
o respinge vehement, fiind acceptată numai în cazul în care aceasta era folosită pentru a
fi pusă în opoziţie cu omul care răzbate orice încercare şi care se află mereu biruitor sau
pusă sub semnul eroismului pentru a glorifica sacrificiul omului pentru prosperitatea
partidului şi a patriei. Determinarea scriitorilor înspre a scrie despre moarte ca disoluţie
a lumii marchează încercarea de a prezenta pe faţă îndepărtarea de la imperativele
oficiale şi revolta împotriva acestora. Tot acest fapt amplifică atenţia Cenzurii cu privire
la scrierile care apar, punându-şi, bineînţeles, şi de această dată amprenta. Sunt amintite
aici volumele: Cetatea Scufundată de Mihai Ursachi, În aşteptarea filosofului de Ovidiu
Ghenaru, Crini pentru domnişăara mireasă de Ileana Mălăncoiu, Răsad de spini de
Constanţa Buzea, Cadavre în vid de A.E. Baconsky. Cu privire la volumul lui Baconsky ce a
fost proiectat pe tema istoriei şi a <<vidului>>, Cenzura îşi manifestă nemulţumirea din
următoarele motive: ,,îndeosebi din primul ciclu se degajă o concepţie tragică, asupra
istoriei şi existenţei umane, asupra inexorabilităţii şi cruzimii determinismului istoric,
asupra destinului propriu. [...] Se continuă o viziune largă asupra istoriei, în care revin
ideile scurgerii şi stingerii vieţii, a putrefacşiei, a vidului, a lipsei d libertate şi a supunerii,
a spaimei şi a negării, exprimate de cele mai multe ori prin simboluri ca: ghilotină, tiran,
inchizitor, asasin, cadavre, schelete, cranii, lanţuri sau cătuşe, zid, mască etc. [...] Acest

12
Ibid., p. 240.

1089
 ISSUE NO. 28/2022

tragic determinism istoric se poate rezolva pe plan individual doar prin moarte.”13 Tot în
acest caz se află şi proza Anei Blandiana, Oraşul topit, care nu trece nici el de Cenzură.
Tema libertăţii apare ca o temă controversată, care, spre deosebire de celelalte,
aceasta se plasează în opoziție directă cu regimul totalitar comunist, fiind receptată ca
temă politică. Orice insinuare sau referire la lipsa de libertate reprezenta o formă de
denunţare a abuzului pe care puterea îl avea asupra indivizilor, ceea ce nu se potrivia cu
principiile liberale pe care Partidul Comunist pretindea că le oferă. La acest capitol, sunt
amintite volumele lui Ioan Alexandru Viaţa deocamdată şi Infernul discutabil ce
utilizându-se de un discurs ironic, ar prezenta o fală libertate. Simptomatic este şi volumul
de versuri al Florenţei Albu, Ave, noiembrie!, în care cenzorul denunţă următoarele: ,,
Poeziile în care relaţiile poetului cu societatea erau privite sub semnul unei viziuni
întunecate, cu aspect de circ tragic: «Vorbeşte poetul/ cu glas de clovn la teatrul zeilor/ şi
râde-n hohot sala paşilor pierduţi».(Proces) Scriitorii apar în postura de «meşteri ai
podelei»: «Podim din zori şi până seara/ lumea cu vorbe/ vorbe de clacă şi vorbe în dodii/
vorbe scumpe şi vorbe-n arşice!» (Meşterii podelei). Lumea e văzută ca un «bâlci» în care
«Piaţa plânsă» face reclamă «zborului în lanţ» (Bâlci). Există şi un «teatru al miracolelor»
în care «corul muţilor, rotund/ şi limba lor smucită-n aer/ dincolo mai la marginea cu
soare/ corul orbilor/ învinuindu-ne de bezna lor... Iată sufletul meu/ nevindecat de
mirare/ vine în urma tuturor/ majestuos, în cămaşă de forţă/ în vorbele lui».
Înfrumuseţarea factică a realităţii, ar fi, după concepţia autoarei un fel de blestem simbolic
al scriitorului: «...Dar măştile ferice ni s-au lipit de feţe/ umblăm prin frigul toamnei şi prin
bură/ cu măşti în vecii vecilor hilizindu-se»”14.
Nici atitudinea de revoltă nu este ocolită de scriitori, care nu se desăvârşeşte însă
în finalitatea ei de generare a unor revolte directe, ci printr-un ,,fatalism al exasperării” în
termenii lui Liviu Maliţa. Cel mai relevant caz în acest sens este cel al Anei Blandiana, care,
folosidu-se cel mai adesea de alegorie, precum şi de un limbaj violent şi direct atentează
într-un mod subversiv la principiile oficiale. Sunt puse sub vizor poezii precum: Restul pe
masă, Unde-i mândria?, În liniştea mare, Autopastel, Amân mereu, Am crescut? unde poeta
utilizează un limbaj direct, precum şi întregul volum Călcâiul vulnerabil.
Întrunind toate aceste tematici care se aflau în permanenţă sub observaţia
Cenzurii, scriitorii nu ezită să consemneze în scrierile lor şi comentarii cu privire la acest
organ de control suprem care bântuie creațiile literare şi pe care le mutilează de-a binelea
atunci când sunt introduse orice fel de aluzii la regim şi la autoritatea sa. Mulţi dintre
scriitori condamnă Cenzura în scrierile lor pentru abuzul pe care-l manifestă şi pentru
încălcarea dreptului de exprimare. Majoritatea textelor de acest fel nu primesc bineînţeles
trecerea, bunul de tipar. Cenzura a dorit întotdeauna să funcţioneze ca o instituţie
invizibilă, oficial, neexistând ca instituţie represivă, ci mai degrabă ca îndrumătoare de
paşi pentru scriitori şi operele lor. Ca exemple în acest sens sunt poemele Diatriba
poetului întemniţat la tiranul său critic al lui Romulus Vulpescu, fiindu-i subliniată

13
Ibid., p. 257 apud ANIC, Fond: CPT, NR. 24/27.I.969; Nr. 728/30 I 1969, NOTA. Cadavre în vid de A.E.
Baconsky (Editura pentru Literatură), Ds. 13/1969, ff. 71; 74; 72.
14
Ibid., p. 269, apud ANIC, Fond: CPT, Dircţia Literatură-Artă, Notă cu privire la volumele de poezii venite
pentru viză în perioada ianuarie-octombrie 1975, Dosar 18/ 1975, ff. 149-150.

1090
 ISSUE NO. 28/2022

atitudinea de revoltă, poemul Tuşiţi al lui Marin Sorescu în care denunţă cenzura din
sistem, precum şi Nu toate zidurile de Dorin Todoran unde cenzura notează: ,,Vorbind
despre fraţii ce fac gloria cetăţii cu fragede răni în ferestre (poeţii), se precizează în
referat, autorul sublinia prezenţa unor «însângerate grădini străjuite de minciuni
asemănătoare adevărului»; «Şi peste pragurile devotate şi atente/ nu trec decât veştile de
mult cunoscute şi astfel/ toate cuvintele noastre nu mai sunt decât/ zăbrele de moarte,
coastele de promoroacă ale unei luni/ cu colţurile şlefuite-n sânge şovăielnic/ cineva cere
linişte pentru cântecele cetăţii/ cu aceeaşi linişte/ dar altcineva are dreptate»” 15Lupta
dintre Scriitor şi Cenzură a dus la o formă de ,,imobilism tematic” care s-a manifestat pe
câmp deschis. Cenzura ignoră dimensiunea estetică a creaţiilor artistice, căutând şi
interpretând orice putea să devină subversiv, ce putea să atace din interior puterea.
Scriitorii apelează la teme personale pentru a se putea descătuşa de sub influenţa
literaturii de propagandă pe de-o parte, iar pe de altă parte se folosesc de aceste teme
pentu a putea ataca şi demasca toate mascarada propagandistică ce propunea o viziune
falsă a realităţii.
Tema Cenzurii şi a literaturi eretice a adus aproape două entităţi diferite care se
exclud reciproc, dar care sunt atât de puternic conectate. Supravieţuirea uneia depinde în
totalitate de exisenţa celeilalte. Dacă în perioada comunistă scriitorului îi erau luate toate
drepturiele de gândire şi exprimare, fiind obligaţi să gândească după modele proscrise
sau erau ameninţati în caz contrar, s-a dovedit faptul că, în ciuda restricţiior dure, mulţi
scriitori nu au putut rămâne pasivi la acest fals decor şi au încercat pe cât posibil să
înfrunte Cenzorul şi să-şi etaleze geniul creator altfel decât se voia. Liviu Maliţa, printr-o
atentă investigare a arhivelor cenzurii, reuşeşte să pună în faţa publicului o lume apusă,
prezentând condiţia scriitorului român din acea perioadă şi scoţând în evidenţă faptul că
şi în această perioadă de restricție au existat şi opere valabile estetic şi scriitori curajoşi,
care nu au renunţat la principiile lor şi au încercat să se opună pe cât posibil influenţelor
maladive ale comunismului.

Bibliografie:
Maliţa Liviu, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 şi 1977, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2006.
Marino Adrian, Cenzura în România, Editura Aius Printed, Craiova, 2000.

15
Ibid., p. 281, apud ANIC, Fond: CPT, Dircţia Literatură-Artă, Notă cu privire la volumele de poezii venite
pentru viză în perioada ianuarie-octombrie 1975, Dosar 18/ 1975, ff. 150-151.

1091
 ISSUE NO. 28/2022

MANAGERIAL COMMUNICATION IN PUBLIC LIBRARIES

Păncescu Tatiana (Valea)

PhD Student, University of Bucharest

Abstract: This article analyzes the importance of managerial communication within organizations,
the importance confirmed both by the managerial practice and by the numerous researches in the
field. The theoretical aspects of managerial communication that play a vital role in increasing
performance in public libraries are analyzed. The roles of managerial communication, forms of
managerial communication, interference between managerial styles and communication styles,
barriers to organizational communication and managerial communication are presented - the
premise of increasing performance in public libraries.

Keywords: managerial communication, forms of communication, communication barriers,

organizational performances, public libraries.

1. Comunicarea managerială şi rolurile ei

În societatea modernă, comunicarea este foarte importantă. Aceasta trebuie
tratată, atât ca ştiinţă, cât şi ca artă.
Comunicarea este un mijloc puternic de a stabili şi consolida realităţi
organizaţionale (Clegg, Kornberger, Pitsis şi Mount 2019, 10).
În opinia specialiştilor în management Ovidiu Nicolescu şi Ion Verboncu
comunicarea este ,,un proces de transmitere a informaţiilor, sub forma mesajelor
simbolice, între două sau mai multe persoane, unele cu statut de emiţător, altele cu statut
de receptor, prin intermediul unor canale specifice” (Nicolescu şi Verboncu 2008, 285).
Comunicarea organizaţională este un proces, de schimb de mesaje între persoane,
grupuri şi niveluri organizatorice din cadrul organizaţiei cu scopul îndeplinirii a
obiectivelor, atât a obiectivelor individuale, cât şi a celor colective (Cornescu, Mihăilescu
şi Stanciu 2003, 239).
Conform lui Dan Dumitriu, comunicarea în management reprezintă ,,modalitatea
concretă de lucru a unui manager, prin care acesta coordonează un grup uman (o echipă)
într-o organizaţie” (Dumitriu 2018, 33).
Potrivit lui Ionel Enache ,,comunicarea managerială pune la dispoziţia managerului
din orice organizaţie, economică sau culturală, mijloace optime de interacţiune în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi rolurilor sale. Ea poate constitui un factor de competitivitate, un
avantaj strategic al structurilor info-documentare” (Enache 2011, 9).
Comunicarea managerială este doar o latură a influenţei comunicării, în
managementul organizatiei. Aceasta este procesul de transmitere a unor informaţii de la
un manager la o altă persoană sau la o echipă. Acest proces de transmitere a unor mesaje,
care stă la baza comunicării manageriale are loc şi invers. Performanţa într-o bibliotecă
publică depinde decisiv de abilitatea de comunicare a managerului.
Un manager alocă aproximativ 80% din timpul său pentru a comunica. În cadrul
organizaţiei managerul îndeplineşte diferite roluri, în funcţie de modul în care comunică,

1092
 ISSUE NO. 28/2022

şi anume: rol interpersonal, rol informational şi rol decizional (Nicolescu şi Verboncu

2008, 286).
Rolurile interpersonal se exprimă în realţiile managerului cu subalternii.
Managerul poate avea rolul de: lider, persoană de legătură sau agent de reprezentare.
Rolurile informaţionale se concretizează în acţiunile de creare şi dezvoltare a reţelei
informatice. Managerul poate îndeplinii rolul de: observator activ, diseminator de
informaţii sau purtător de cuvânt. Rolurile decizionale se manifestă în momentele
selectării variantei optime. Managerul va fi: întreprinzător, regulator, repartitor de
resurse sau negociator (Cornescu, Mihăilescu şi Stanciu 2003, 240).
Toate aceste roluri sunt în principal roluri de tip acţional, evidenţiind nenumerate
tipuri de relaţii între conducători şi alte persoane din cadrul organizaţiei. Jucarea
adecvată a acestor roluri implică prezenţa unei anumite experienţe interacţionale de tip
psihosocial (Zlate 2004, 154).

2. Formele comunicării manageriale

În literatura de specialitate comunicarea este privită sub raportul mai multor
forme. După criteriul codul folosit comunicarea este verbală şi nonverbală, în timp ce
după criteriul statutul interlocutorilor comunicarea este pe verticală şi orizontală
(Pânişoara şi Pânişoară 2007, 272).
În opinia lui Nicolescu şi Verboncu, comunicarea verbală pune în valoare
capacitatea managerilor de a se exprima şi de a asculta. Aceasta ia forma unor comunicaţii
individuale sau colective (Nicolescu şi Verboncu 2008, 288).
Potrivit lui Dan Dumitriu comunicarea verbală scrisă şi orală reprezintă ,,orice
formă de comunicare care implică utilizarea cuvintelor, semnelor, simbolurilor”
(Dumitriu 2018, 37).
Comunicarea scrisă utilizează limbajul scris cu ajutorul cuvintelor., care rămâne
înregistrat. Aceasta se concretizează în documente precum: note, rapoarte, decizii,
memorii, scrisori ş.a. Se caracterizeză prin mesaj uşor de citit, adecvare şi corectitudine
(Cornescu, Mihăilescu şi Stanciu 2003, 244).
Dumitru Bontaş consideră comunicarea scrisă ,,mai lentă, mijlocul de comunicare
fiind strict vizual, formal şi impersonal” (Bontaş 2007, 242).
Pentru a fi eficientă comunicarea scrisă trebuie să decaje o atitudine pozitivă, care
ţine de: consideraţie, politeţe, claritate, concizie, completitudine şi mod de organizare
(Cândea şi Cândea 1996, 224).
Comunicarea orală utilizează drept mijloc de transmitere a informaţiilor cuvântul
rostit (spre exemplu, conversaţiile faţă în faţă, discuţiile în grup, teleconferinţele ş.a.
Principalele caractristici ale comunicării orale sunt: uşurinţa şi confortul în utilizare,
caracterul interactiv cu confirmare rapidă, poate crea dificultăţi de memorare deoarece
nu permite înregistrarea mesajelor (Bontaş 2007, 229).
Metodele de comunicare orală sunt mai eficiente decât cele scrise, ceea ce a condus,
ca training-ul în aria comunicării să ţină să se axeze mai degrabă pe cea orală şi
nonverbală. Nu trebuie neglijat impactul pe care comunicarea scrisă poate să –l aibă în
interiol organizaţiei, dar şi în afara ei (Pânişoară şi Pânişoară 2007, 273).
1093
 ISSUE NO. 28/2022

Tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor pot fie să faciliteze, fie să acţioneze ca

bariere în calea comunicării. În prezent, mediul de lucru poate transfera mesajele
personale la locul de muncă. Reţelele sociale pot fi o provocare organizaţională. Obţinerea
echilibrului corect este o provocare. Bibliotecile publice utilizează reţelele sociale pentru
a se conecta cu utilizatorii lor pentru a construi o comunitate.
În vederea transmiterii informaţiilor, în compartimentele de lucru unde
majoritatea angajaţilor au acces la computer, organizaţiile apelează la sistemele de
comunicare internă intranet.
Printre beneficiile utilizării intranetului se pot enumera: acces rapid la informaţiile
organizaţionale, pot fi actualizate rapid, managerii pot fi siguri că personalul are acces
la cele mai noi informaţii, pot fi înfiinţate grupuri de discuţii interne, diseminare rapidă a
informaţiilor, volumul de hârtie utilizat va fi mult redus. Posibile capcane ale utilizării
intranetului într-o bibliotecă publică pot fi: pericol de supraîncărcare a informaţiilor,
desemnarea unui angajat să gestioneze intranetul, personalul bibliotecii publice care
lucrează în schimburi sau la distanţă nu pot fi reuniţi toţi. Scopul intranetului este de a
oferii acces facil angajaţilor bibliotecii publice la informaţii actualizate (Evans 2020, 13).
Comunicarea nonverbală constă în transmiterea mesajelor prin: gesturi, mimică,
mişcări ale corpului (Cornescu, Mihăilescu şi Stanciu 2003, 245) .
Principalele tipuri de comunicare nonverbală sunt: comunicare senzorială (se
bazează pe ceea ce recepţionăm prin intermediul simţurilor), comunicare estetică (se
transmit diferite emoţii artistice) şi comunicarea însemnelor (insigne, uniforme) şi
simbolurilor (decoraţii) (Cândea şi Cândea 1996, 140).
Managerul trebuie să acorde atenţie comunicării nonverbale atunci când
comunică cu subalternii. Dacă nu respectă acest lucru managerul poate avea ca rezultat o
surpriză neplăcută.
Comunicarea la locul de muncă este atât informală, cât şi formală. În anumite
situaţii una poate fi mai potrivită decât alta (Evans 2020, 10).
Comunicarea formală este legată de desfăşurarea procesului de muncă şi se
derulează conform cu actele normative şi cu structura organizaţională ierarhică.
Comunicarea informală vehiculează informaţii cu caracter general şi se stabileşte spontan
în cadrul relaţiilor dintre angajaţii organizaţiei (Omer 2006, 83).
Canalele de comunicare sunt în sus, în jos şi în întreaga organizaţie. Comunicarea
ascendentă presupune tact şi diplomaţie. De asemenea, în comunicarea descendentă,
diplomaţia şi tactul sunt cheile succesului (Evans 2020, 23- 24).
Majoritatea managerilor din organizaţii urmează liniile formale de autoritate din
organigrame. Această părere este valabil, în special pentru comunicarea de sus în jos şi de
jos în sus (Stog şi Caluschi 2002, 83).
Cu cât mai multă specializare, formalizare şi centralizare cu atât este mai restrânsă
comunicarea (Clegg, Kornberger, Pitsis şi Mount 2019, 10).
O politică a comunicării foarte bună se formează prin exemplele managerului.
Pentru motivarea angajatului managerul de bibliotecă ar trebui să discute cu acesta când
se iveşte ocazia. Reacţii mai sigure se pot obţine într-o discuţie verbală decât prin
intermediul comunicării scrise. Este mai bine ca managerul să meargă la subaltern să
1094
 ISSUE NO. 28/2022

discute sau să îi dea un telefon decât să îi trimită un e-mail. Astfel, mulţi angajaţi vor
considera acest gest ca o apreciere, motivându-i ceea ce va conduce la atingerea
obiectivelor şi la creşterea performanţelor organizaţionale.
Sentimentele personalului organizaţiei faţă de muncă şi faţă de recompensele care
o însoţesc depind foarte mult de eficacitatea comunicării cu managerii de toate nivelurile
şi de eficacitatea comunicării în cadrul organizaţiei (Armstrong 2003, 729).
Fiecare manager trebuie să se gândească prin ce modalitate de comunicare se
face mai bine înţeles de către angajaţi. Important este să se îmbine diferite modalităţi de
comunicare, nu alegerea unui singur stil, preferat de manager, dar nu cel mai potrivit
pentru toţi angajaţii (Pânişoară şi Pânişoară 2007, 273).
Dacă metoda de comunicare aleasă nu este suficient de bună aceasta va conduce
la neînţelegeri între angajaţi şi manageri. Orice diferenţă de opinii între managerul de
bibliotecă şi subalterni se datorează neînţelegerilor. Acestea pot fi soluţionate prin
îmbunătăţirea comunicării.
Comunicarea eficientă şi clară este vitală pentru un manager în luarea deciziilor,
planificare, organizare, personal şi bugetare. Managerul de bibliotecă trebuie să evite
supraîncărcarea de informaţii, deoarece poate crea stres pentru angajaţi şi împiedică
comunicarea. Personalitatea managerului influenţează comunicarea, iar simţul umorului
îl va ajuta să gestioneze situaţiile dificile (Evans 2020, 26).
În bibliotecă, pe termen lung, necesităţile şi obiectivele angajaţilor şi managerului
sunt aceleaşi. Personalul bibliotecilor publice, la toate nivelurile, trebuie să aibă abilităţi
excelente de comunicare pentru a oferi servicii de înaltă calitate membrilor comunităţii
pe care o deserveşte.

3. Bariere ale comunicării manageriale

În procesul de comunicare există bariere circumscrise factorilor perturbatori.
Barierele influenţează eficienţa procesului de comunicare. Acestea îşi au originea în
caracteristicile psihologice ale emiţătorului şi receptorului, în felul comunicării, în
nevoile, aspiraţiile şi motivaţiile acestora, precum şi în caracteristicile situaţiilor concrete
în care se efectuează comunicarea (Nicolescu şi Verboncu 2008, 289).
Un loc important în preocupările actuale ale managementului ar trebui să îl ocupe
problemele comunicării. Acestea apar la transmitere (alegerea corespunzătoare a
cuvintelor, tonului, momentului, folosirea unor gesture care să contrazică importanţa
mesajului), în mediu (zgomotele din mediu) şi la recepţionare (starea fizică şi emoţională
a ascultătorului (Dumitriu 2018, 35-36).
Problemele de comunicare între manageri şi angajaţi sunt provocate de:
capacitatea insuficientă de transmitere a informaţiilor şi de ascultare a managerilor,
rezerva subalternilor de exprimare a părerilor, neconcordanţa dintre cerinţele
comunicării şi posibilităţile subordonaţiilor, neobişnuinţa în comunicare, frecvenţa
modificărilor în sistemul de comunicare (Cornescu, Mihăilescu şi Stanciu 2003, 248).
Managerii au tendinţa de a ridica bariere artificiale în comunicarea cu subordonaţii
sau omologii lor ce ţin de dificultăţiile de transmitere a informaţiilor. Barierele

1095
 ISSUE NO. 28/2022

comunicaţionale generate de angajaţi au ca sursă fie nevoia de securitate, fie lipsa

implicării în viaţa organizaţiei (Stog şi Caluschi 2002, 87-88).
Managerii şi subordonaţii ridică mai mult sau mai puţin intenţionat bariere în calea
comunicării. Important este ca managerul să le recunoască, să le înţeleagă şi să le
depăşească. Aceste bariere pot fi comune comunicării sau specifice procesului de
management. Barierele comune care pot apare în derularea comunicării sunt diferenţele
de: personalitate, percepţie, statut, cultură, precum şi diferenţe educaţionale, probleme
semantice, dificultăţi de exprimare, lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesajul
transmis, emoţiile şi zgomotul. În procesul de comunicare pot apărea bariere
comunicaţionale produse de o greşită proiectare a sistemului informaţional cum ar fi:
distorsiunea, filtrajul, redundanţa şi supraîncărcarea circuitelor informaţionale (Enache
2011, 10-15).
Bariere de comunicare reprezintă orice factor de alterare a comunicării, Acestea
pot fi: bariere fizice (toţi paraziţii de natură fizică, care interferează şi se suprapun
transmisiei fizice a mesajului), bariere interpersonal (directe, perceptuale), bariere
organizaţionale (supraîncărcarea, timpul, tehnologia, climatul organizaţional ş.a.), bariere
culturale (sistem de valori, limbaj, credinţe, obiceiuri ş.a.) (Dumitriu 2018, 36).
Aceste obstacole sunt rezultatul factorilor, ce impun bariere comune pe care
oamenii trebuie să le depăşească cu abilitate pentru nu a ajunge la blocaje. Important este
faptul că managerii să fie conştienţi de existenţa obstacolelor pentru a acţiona în
cunoştinţă de cauză în vederea eliminării lor.
Atenuarea ori eliminarea disfuncţionalităţilor majore ale procesului de
comunicare necesită acţionarea în mai multe direcţii prin modalităţi, precum: motivarea
adecvată a participanţilor la procesele de comunicare, asigurarea unei comunicări clare,
perfecţionarea managerilor, perfecţionarea capacităţii de exprimare şi de ascultare,
promovarea cu predilecţie a unor stiluri participative de management, perfecţionarea
structurii organizatorice, raţionalizarea sistemului informaţional, informatizarea
managementului (Nicolescu şi Verboncu 2008, 290).
Toate aceste obstacole ale comunicării manageriale se regăsesc şi în bibliotecile
publice. Acestea pot fi depăşite cu eforturi, atât din partea subalternilor, cât şi ale
superiorilor. Angajaţii ar trebui să aibă mai multă încredere în manageri. Aceştia ar trebui
să se îndrepte mai mult spre subordonaţi, să-i implice în luarea deciziilor, să folosească
delegarea de sarcini, să elimine prejudecăţile cu privire la faptul că aceştia nu pot avea
idei bune, care ar putea conduce la creşterea eficienţei informaţionale (Enache 2011, 17).
Managerii trebuie să dezvolte şi această latură a relaţionării. Aceasta este o
componentă afectivă şi motivaţională a comunicării cu angajaţii.

4. Comunicarea managerială - premisa performanţei în bibliotecile publice

Comunicarea de management este dependentă de tipul de organizaţie,
împrumutând anumite caracteristici specifice, în funcţie de misiunea organizaţiei şi de
activităţile derulate de aceasta (Olar şi Deac 2018, 67).
În organizaţii, tot ce este important pentru atingerea performanţei (moralul
subordonaţilor, satisfacţia în muncă, relaţiile de muncă, imaginea organizaţii, capacitatea
1096
 ISSUE NO. 28/2022

de schimbare ş.a) este afectat, în mod direct sau indirect, de procesul de comunicare
(Şchiopu 2012, 87).
Implicarea în actul comunicării impune motivarea adecvată şi perseverenţa în
aprofundarea teoriei şi tehnilor de comunicare, atât la nivel de manager, cât şi la nivel de
angajaţi. Motivarea adecvată se realizează prin încercarea de a se crea un mediu ambiant
fizic, psihic, social şi cultural care să satisfacă toate categoriile de nevoi şi interese ale
personalului şi să încurajeze învăţarea insrumentală a motivelor secundare” (Sălceanu
1997, 175).
Activităţile de comunicare din bibliotecă ar trebui sa fie adecvate pentru scopul
propus. De cele mai multe ori sensul general al mesajului ajunge, dar nu sensul său precis.
Managerul alege un mijloc de comunicare (faţă în faţă, notă pe hârtie, e-mail, mesaj text
ş.a.). Subalternii decodifică mesajul şi îi dă un sens. Cu cât mesajul este mai complex, cu
atât este mai mare pericolul de distorsiune. O serie de factori pot interacţiona la fiecare
pas, ceea ce pot conduce la diferirea sensului dorit din interpretarea sensului de către
angajaţi. Pentru realizarea unei comunicări eficiente feedbackul este un element critic, o
componentă esenţială. Timpul suplimentar alocat verificând mesajele au ca rezultat
relaţii mai bune şi performanţe mai bune (Evans 2020, 3-5).
În prezent, comunicarea este un element de management. Complexitatea
procesului de comunicare atrage după sine o cerinţă specială faţă de manager, şi anume:
abilitatea de a fi un bun comunicator (Şchiopu 2012, 85).
Pentru comunicarea la locul de muncă suntem din ce în ce mai dependenţi de
tehnologie. Această dependenţă are un impact major asupra modului în care managerii
comunică cu subalternii sau a interacţiunii între angajaţi (Evans 2020, 2).
Benefic pentru sănătatea organizaţională este introducerea şi folosirea noilor
tehnologii de comunicare. Există riscul apariţiei unor patologii organizaţionale şi
comunicaţionale, în cazul în care schimbările nu sunt pregătite la nivelul personalului,
prin informare şi dezvoltare de abilităţi noi (Cismaru 2008, 152).
Poşta electronică, mesajele vocale, faxul, platformele online sunt canale de
comunicare adiţionale pe care managerii le pot folosi, atât în interior, cât şi în exterior.
E-mail-ul sau poşta electronică reprezintă punctul forte al Internetului. Comunicarea
online rămâne o modalitate prin care bibliotecile publice îşi îndeplinesc strategiile de
comunicare internă, de fidelizare a utilizatorilor, de vizibilitate.
Principala modalitate prin care managerii bibliotecilor publice motivează
angajaţii este comunicarea. Managerii trebuie să influenţeze comunicarea între ei şi
angajaţi.
Pentru a mobiliza subalternii managerii trebuie să aplice motivaţia inspiraţională
care se referă la a face angajaţii să creadă în viitor. Astfel, un manager trebuie sa comunice
emoţional cu un optimism la care aceştia să se alăture. Managerul trebuie să facă declaraţii
clare, uşor de înţeles, atrăgătoare pentru a îi determina pe subalterni să înţeleagă şi să
creadă în propriul rol, ca parte a viitorului organizaţiei (Arnulf 2015, 81).
Pentru realizarea obiectivelor organizaţiei, managerii trebuie să stimuleze
existenţa unui flux de informaţii exact, neîntreput, nediscriminatoriu, în toate direcţiile

1097
 ISSUE NO. 28/2022

structurii organizaţionale, direcţionat în anumite sensuri în funcţie de scopul urmărit în

vederea creşterii performanţei (Şchiopu 2012, 85).
Creşterea performanţelor este o preocupare permanentă a managerilor. Acesta
este un instrument esenţial în întărirea managementului unei organizaţii (Olar şi Deac
2018, 77).

Concluzii
Comunicarea a devenit principala variabilă pentru supravieţuirea, sănătatea şi
longivitatea organizaţională. De dezvoltarea comunicării depinde performanţa
organizaţiilor (Cismaru 2008, 152).
În cadrul comunicării un loc aparte îl are latura relaţională, care poate amplifica
activitatea în grupurile de muncă, dar o şi poate aliena, producând tensiuni şi dificultăţi
Dimensiunea comunicării îşi pune amprenta asupra satisfacţiei individuale a angajaţilor
şi a performanţei organizaţiei (Şchiopu 2012, 93).
Comunicarea este principala cale de influenţare a comportamentului
personalului de către manageri. Înţelegerea şi utilizarea corectă a comunicării de către
managerii va conduce la creşterea performanţelor în bibliotecile publice.
În bibliotecile publice există o corelaţie între comunicarea eficientă şi performanţa
organizaţională. Comunicarea managerială are rol vital în creşterea performanţelor în
bibliotecile publice. Angajaţii reprezintă resursele esenţiale ale unei biblioteci publice,
iar comunicarea este factorul vital care le coordonează activitatea. Alături de angajaţi, o
altă categorie importantă pentru comunicarea de management o reprezintă utilizatorii
bibliotecii, beneficiari ai serviciilor de bibliotecă şi a activităţilor de animaţie culturală
organizate de aceasta, care trebuie să aibă satisfacţie în relaţia lor cu biblioteca.

Bibliografie
Armstrong, Michael, 2003. Managementul resurselor mane. București: Codecs.
Arnulf, Jan, Ketil, 2015. Despre leadership: Cum atingi rezultate remarcabile prin oameni obișnuiți.
București: Editura Universitară.
Bontaș, Dumitru, 2007. Management general. Bacău: Editura Universității ,,George Bacovia’’.
Cândea, R., Cândea, D., 1996. Comunicarea managerială – concept, deprinderi, stategii. București:
Editura Expert.
Cismaru, Diana-Maria, 2008. Comunicarea internă în organizații. București: Editura Tritonic.
Clegg, Stewart, R., Kornberger, Martin, Pitsis, Tyrone, S., Mount, Matt, 2019. Managing &
organizations: an introduction to theory and practice. Fifth Edition. London: Sage Publication Ltd.
Cornescu, V., Mihăilescu, I., Stanciu, S, 2003. Managementul organizaţiei. Bucureşti: Editura All
Beck.
Dumitriu, Dan, 2018. Management: Note de curs. București: Editura Politehnica Press.
Enache, Ionel, 2011. Economia în structurile infodocumentare. Bucureşti: Editura Universității din
București.
Evans, G. Edward, Greenwell, Stacey, 2020. Management basics for information professionals.
Fourth Edition. London: Facet Publishing.
Nicolescu, Ovidiu, Verboncu, Ion, 2008. Fundamentele managementului organizației. Bucureşti:
Editura Universitară.
Olar, Polixenia, Deac, Ioan, 2018. Comunicare și cultură organizațională. București: Editura Top
Form.
Omer, Ioana, 2006. Psihologia muncii. București: Editura Fundației România de mâine.

1098
 ISSUE NO. 28/2022

Pânișoară, Georgeta, Pânișoară, Ion-Ovidiu, 2007. Managementul resurselor umane. Ghid practic.
Ediția a II-a. Iași: Editura Polirom.
Sălceanu, Constantin, 1997. Comunicare și relații interumane în management. Iași: Editura
Ankarom.
Stog, Larisa, Caluschi, 2002. Psihologia managerială. Chișinău: Editura Cartier.
Șchiopu, Andreea Fortuna, 2012. Comunicarea în managementul organizației. București: Editura
ASE.
Zlate, Mielu, 2004. Leadership și management. Iași: Editura Polirom.

1099